CONDIŢIILE LEGITIMEI APĂRĂRI

jud. Danileţ V. Cristimai 2003 Judecătoria Cluj-Napoca

§ 1. Condiţii referitoare la atac

Legitima apărare presupune în primul rând un atac, o acţiune agresivă îndreptată împotriva uneia din valorile apărate de lege. Fără existenţa atacului nu poate exista în genere apărare şi deci nici legitimă apărare. Potrivit legii (art.44 alin.2 Cod penal) pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie material, direct, imediat, injust şi să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Aşadar, atacul, în condiţiile legitimei apărări, este un atac caracterizat.

A. Atac material. Atacul este considerat ca fiind material atunci când se realizează pe căi de fapt (acte fizice) care sunt îndreptate contra existenţei fizice a valorilor ocrotite de legea penală.

În general atacul material se produce prin recurgerea la violenţa fizică, însoţită sau nu de folosirea unor mijloace ofensive (arme, narcotice, mijloace sau instrumente de spargere etc.). Constituie atac material atât o manifestare activ agresivă (de exemplu, îndreptarea armei asupra unei persoane, repezirea cu cuţitul asupra unei persoane etc.), cât şi o atitudine pasiv agresivă atunci când inacţiunea voită a unei persoane obligată să acţioneze conduce la producerea unui pericol fizic pentru valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă atacul (de exemplu, acarul care omite să schimbe macazul anume pentru a provoca un accident de cale ferată).

Atacul nu este material şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când se realizează prin injurii sau ameninţări (pe cale orală sau în scris), chiar dacă acestea sunt de natură să neliniştească sau să inspire persoanei temerea unei agresiuni. Astfel de atacuri imateriale, deoarece nu implică pericol fizic, nu trebuie să fie înlăturate prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Existenţa acestor atacuri poate constitui, în favoarea celui care le-a respins prin săvârşirea unei infracţiuni, circumstanţa atenuantă a provocării (art. 73 lit.b C.pen.), sau altă circumstanţă atenuantă (art. 74 C.pen.).

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, împrejurarea că o persoană este înarmată nu poate fi considerată că ar constitui un atac material care să justifice legitima apărare, atâta timp cât aceasta nu încearcă să facă uz de arma respectivă1. Astfel, într-o speţă soluţionată de instanţa noastră supremă, A, condamnat pentru tentativă de omor pentru că a lovit cu cuţitul şi l-a împuşcat pe B, s-a apărat pretinzând că a fost în legitimă apărare, deoarece B era înarmat şi îl ameninţase anterior cu moartea. Analizând argumentele recurentului, fostul Tribunal Suprem a arătat că relaţiile de duşmănie permanentă şi manifestările cu caracter ultimativ nu pot constitui un atac sau iminenţa unui atac, acesta presupunând manifestări clare materiale ale agresorului din care să se deducă în mod necesar că atacul va urma cu siguranţă. Deci, înarmarea cu o toporişcă sau chiar cu un revolver nu constituie prin ea însăşi un act material care să justifice că victima era pe punctul de a o ataca. Din analiza probelor nerezultând vreo manifestare agresivă din partea lui B, apărarea lui A, că s-ar fi aflat în legitimă apărare i-a fost, pe bună dreptate, respinsă2.

În acelaşi sens, instanţa supremă a decis că inculpata, acuzată de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 C.pen., nu s-a aflat în faţa unui atac material şi, ca urmare, nu s-a aflat în legitimă apărare, când în urma unui conflict cu victima (ginerele său) i-a aruncat acestuia în faţă o substanţă caustică, cauzându-i pierderea vederii şi alte vătămări ce au necesitat pentru vindecare

1 M.Basarab, op. cit., p.358.2 Trib.Suprem, Col.pen., dec. nr. 305/1962, C.D., 1962, p.388.

1

100-105 zile de îngrijiri medicale. În apărarea ei, inculpata a invocat prevederile art. 44 alin.2 C.pen., susţinând că victima era o fire violentă şi cu viciul beţiei care a atacat-o anterior în trei rânduri, astfel încât văzând că aceasta îi forţează uşa bucătăriei pentru a intra în casă, s-a considerat pusă în faţa unui atac iminent şi material, de natură să-i justifice reacţia. În favoarea inculpatei a fost reţinută doar scuza provocării reglementată de art. 73 lit.b C.pen.3

În schimb, într-un alt caz, intrarea forţată în locuinţă, după ameninţări prealabile, a fost considerată ca fiind un act material, deoarece ameninţarea nu a rămas în simpla fază de dezvăluire a unei intenţii agresive, prin intrarea forţată în locuinţă trecându-se la realizarea ei prin fapte materiale4.

B. Atac direct.Atacul este considerat ca fiind direct atunci când pune în pericol valorile sociale care pot forma obiectul legitimei apărări, în mod nemijlocit, deci atunci când acţiunea sau inacţiunea în care s-a concretizat atacul constituie cauza pericolului la care se găseşte expusă valoarea socială respectivă. De exemplu, făptuitorul îndreaptă arma spre victimă, ridică parul pentru a lovi etc.

Atacul este direct şi în cazul când, deşi sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, vizează însă ca acţiune agresivă, anume această valoare (de exemplu, agresorul a turnat otravă în mâncarea care urmează să fie servită unei persoane; o persoană, voind să ucidă pe alta, ce se află într-o cabină suspendată la înălţime, încearcă să taie cablul care susţine cabina; agresorul încearcă să distrugă ambarcaţiunea în care se află mai multe persoane care nu ştiu să înoate etc.). Atacul în asemenea condiţii este numai aparent indirect, întrucât el rămâne cauza imediată a răului la care se vede expusă valoarea socială. Ceea ce interesează este existenţa legăturii de cauzalitate între acţiune şi pericol, şi nu vizarea fizică, nemijlocită, a obiectului agresiunii. În cazul atacurilor aparent indirecte, ca cele menţionate mai sus, apărarea este de cele mai multe ori realizată prin intervenţia unei terţe persoane.

Interpretarea dată atacului direct în sensul de cauză directă a prejudiciului, ţine seama de realităţi şi conduce la soluţii echitabile în unele situaţii care, într-o altă interpretare, ar crea probleme dificil de rezolvat. Astfel, un vânător se găseşte pe un pod suspendat, în timp ce duşmanul său încearcă să taie odgoanele. Apărarea vânătorului, prin fapta sa sau a altuia, va fi îndreptată împotriva unui atac direct care, deşi nu-l vizează fizic (acţiunea de tăiere a odgoanelor), reprezintă cauza nemijlocită (directă) a pericolului de a cădea în prăpastie5.

În practica judiciară s-a decis că nu există un atac direct atunci când între agresor şi victimă se interpune un obstacol material (o uşă închisă, un gard, un zid), care împiedică pe agresor să acţioneze şi să pună în pericol valorile ocrotite de lege6. Se exceptează însă situaţiile când agresorul ar acţiona prin folosirea unei arme de foc sau a unor materiale explozive.

C. Atac imediat. Caracterul imediat al atacului fixează în timp desfăşurarea acestuia, încadrându-l într-un anumit interval, în care poate interveni o apărare legitimă.

Prin atac imediat, termen cu o accepţiune largă, se înţelege atât atacul care este pe cale să se producă (iminent), cât şi atacul în curs de desfăşurare până la epuizarea lui (actual).

Presupunerea din partea unei persoane că ar putea avea loc un atac împotriva sa, lipsită de certitudinea producerii acestuia, nu legitimează reacţia sa, fiindcă elementele legitimei apărări trebuie să existe în mod obiectiv, deci trebuie să aibă loc o manifestare concretă din partea agresorului. Numai aprecierile de ordin subiectiv ale unei persoane, care se teme că se va declanşa un atac, nu justifică aplicarea dispoziţiilor legale privind legitima apărare7.Soluţia are în vedere argumentul că un atac viitor (eventual) nu justifică trecerea la o apărare legitimă, persoana ameninţată de un astfel de atac putând lua diferite măsuri de prevenire a pericolului, printre care şi anunţarea autorităţilor. În acest sens, corect a fost

3 C.S.J., Secţia penală, dec. nr. 724/26.02.1999, Buletinul Jurisprudenţei-culegere de decizii pe anul 1999, Editura Juris Argessis, p.182-183.4 Trib. Suprem, Col.pen., dec. nr. 556/1961 (nepubl.), citată de V.A.Ionescu, în op.cit., p.66.5 V.A.Ionescu, op.cit., p.676 Trib.Suprem, Col.pen., dec. nr.212/1966, C.D.,1966,p.333.7 Trib. Suprem, Col.pen.., dec.nr. 310/1961, C.D., 1961, p.427.

2

rezolvată în practica judiciară speţa privind fapta unei persoane care a conectat gardul de sârmă de la grădina sa la o priză de curent electric pentru a evita un eventual atac împotriva bunurilor sale şi fiind conştient de posibilitatea electrocutării agresorului. Victima a fost un muncitor care lucra în apropierea gardului la un şanţ. Fapta a fost calificată omor cu intenţie indirectă8. Chiar în ipoteza în care s-ar fi constatat că victima avea intenţia să comită un furt sau chiar o crimă, încă nu se poate vorbi despre o legitimă apărare, în speţă nefiind întrunite condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un atac, şi cu atât mai puţin cele referitoare la apărare.

Atacul iminent presupune că acesta este pe punctul de a se dezlănţui în mod sigur, neîndoielnic, în cel mai scurt timp. Instituţia legitimei apărări îşi găseşte raţiunea reglementării sale tocmai în necesitatea salvgardării unor interese sau valori ameninţate de o agresiune injustă. Or, prin luarea în considerare a atacului iminent se creează posibilitatea concretă de a evita consecinţele nocive ale atacului, posibilitate ce ar fi simţitor redusă dacă cel atacat nu ar avea latitudinea să se apere decât după declanşarea atacului când, de multe ori, prejudiciul nu mai poate fi înlăturat sau poate fi înlaturat doar cu greutate. Constituie un atac iminent, de exemplu, faptul că agresorul, după ce a ameninţat victima cu moartea, îsi ia arma de pe umăr şi o încarcă.

Atacul va fi considerat iminent numai în cazul în care din împrejurările de fapt se poate deduce pericolul la care se găseşte expus cel împotriva căruia se declanşează atacul, fiindcă numai în acest fel se poate realiza proporţionalitatea dintre apărare şi gravitatea pericolului. Aşadar, la caracterizarea atacului ca fiind iminent trebuie să se ţină seama de natura şi împrejurările în care acesta are loc, unite cu posibilităţile existente de apărare împotriva atacului. Astfel, într-o speţă s-a decis că nu există un atac iminent în următoare situaţie: în urma comportării necorespunzătoare a nepotului său C.M., inculpatul C.S. a avut un conflict cu acesta, fiecare aflându-se în curtea sa. Auzind ameninţările inculpatului, victima a scos un cuţit cu care s-a îndreptat spre poarta din gardul ce despărţea cele două gospodării. Între timp însă inculpatul a luat un par, a intrat în curtea unde se găsea victima şi i-a aplicat o lovitură în cap în urma căreia aceasta a decedat la spital. Deoarece victima se găsea la o anumită distanţă de inculpat, spaţiul dintre ei fiind separat prin gard, iar intenţia de atac a fost doar schiţată, rezultă că atacul nu devenise încă iminent şi, cu atât mai puţin, actual. Că este aşa o demonstrează împrejurarea că inculpatul a avut timp suficient pentru a se înarma cu un par, apoi să intre pe poartă în gospodăria unde se afla nepotul său şi să-l lovească, timp în care victima, până la deplasarea ei în gospodăria inculpatului, putea reveni asupra intenţiei de a folosi cuţitul9.

Atacul actual este acela început, dezlănţuit, aflat în curs de realizare până la momentul epuizării (consumării) lui. De exemplu, arma încărcată a fost îndreptată spre victimă, ciomagul a fost ridicat pentru a lovi sau agresorul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a atacat pe inculpat care avea ambele picioare amputate şi se afla în pat, încercând să-l lovească în cap cu un baros şi apoi l-a strâns de gât. Infirmul l-a lovit în piept cu cuţitul cu care curăţa cartofi10.

O primă problemă care se ridică în legătură cu atacul actual este aceea a atacurilor care îmbracă forma fie a unei infracţiuni continue, fie a unei infracţiuni continuate.

În cazul infracţiunilor continue (de exemplu, sechestrarea unei persoane), riposta victimei infracţiunii se va considera făcută în legitimă apărare, împotriva unui atac în curs de desfăşurare, atâta timp cât nu intervine o acţiune în sens invers care să pună capăt prelungirii în timp a activităţii infracţionale. Reacţia victimei va fi, aşadar, legitimă în tot timpul desfăşurării acţiunii infracţionale, până la momentul epuizării sale.

În cazul infracţiunilor continuate însă, fiecare dintre acţiuni reprezentând infracţiuni obiectiv independente, situaţia este diferită; victima infracţiunii va putea reacţiona legitim numai cu ocazia repetării fiecărui act care constituie infracţiunea continuată, nu şi în intervalul de timp dintre acestea.

8 Trib.Suprem, Col.pen., dec.nr.441/1965, C.D., 1965, p.386.9 Trib. Suprem, Secţia penală, dec.nr..354/1981, C.D., 1981,p.258.10 Trib.Suprem, Secţia penală, dec.nr.2781/1983, R.R.D.nr.9/1984, p.78.

3

În cursul desfăşurării atacului se poate ivi situaţia în care agresorul este dezarmat şi trântit la pământ (de către victimă sau de către o altă persoană) sau încearcă să fugă, situaţie în care nu mai poate fi vorba de un atac în curs. Acţiunile întreprinse de cel atacat, după acest moment, sunt considerate ca fiind efectuate după consumarea atacului, deoarece se găsea în afară de orice pericol. În acest sens s-a decis în practica judiciară că nu există legitimă apărare când agresorul a fost dezarmat şi a încercat să se salveze prin fugă, iar cel ce fusese atacat l-a urmărit şi i-a aplicat o lovitură mortală11.

Într-o altă speţă, instanţa a considerat că nu există legitimă apărare în următoarea situaţie : inculpatul împreună cu doi prieteni ai săi consumau băuturi alcoolice la o masă de la bufet, iar la o masă alăturată se afla victima cu concubina sa. Pentru că inculpatul a întrebat pe victimă de ce s-a certat cu unul din cei doi însoţitori ai săi, aceasta i-a adresat injurii şi l-a ameninţat cu cuţitul după care a plecat acasă, dată fiind starea de ebrietate în care se afla. A fost însă ajunsă din urmă de inculpat şi de persoanele care îl însoţeau şi care aveau acelaşi drum cu victima. Văzându-l, victima s-a îndreptat spre inculpat, i-a adresat cuvinte injurioase şi l-a ameninţat cu cuţitul. În acel moment, inculpatul i-a smuls cuţitul din mână, i-a aplicat două lovituri în abdomen şi apoi a fugit de la locul faptei. Apărarea inculpatului că s-ar fi aflat în legitimă apărare i-a fost respinsă, deoarece din momentul în care a smuls cuţitul din mâna victimei, dezarmând-o, atacul a încetat, nu mai era imediat şi deci nu justifică riposta inculpatului12.

Din aceleaşi considerente, s-a reţinut că nu există legitimă apărare, inculpatul nemaifiind în faţa unui atac actual când victima, care provocase conflictul, ameninţându-l cu securea şi cu un cuţit atât pe inculpat, cât şi pe fratele său, a fost dezarmată, după care asupra ei s-au exercitat acte de violenţă care i-au pus viaţa în pericol, în favoarea inculpatului reţinându-se doar circumstanţa atenuantă legală a provocării13.

Dar se poate întâmpla ca, deşi dezarmat, agresorul să nu renunţe la intenţiile sale iniţiale şi, chiar lipsit de obiectul care-i servea ca armă, să continue actele sale agresive pentru a reintra în stăpânirea armei şi a o folosi în scopurile sale agresive sau de a folosi pentru atingerea acestor scopuri alte mijloace decât arma de care a fost deposedat. În această situaţie, apărarea va fi considerată ca fiind întreprinsă pentru înlăturarea unui atac în curs de desfăşurare. Se va avea însă în vedere faptul că agresorul, deşi duce mai departe acţiunea sa agresivă, fiind lipsit de armă, se găseşte într-o situaţie inferioară poziţiei sale iniţiale, ceea ce poate face ca acţiunea să fie mai puţin periculoasă decât fusese în timp ce el era înarmat. În astfel de împrejurări, actele de apărare pentru a fi legitime, trebuie să fie proporţionale cu gradul de intensitate pe care-l mai prezintă agresiunea, cu forţa declanşată de agresor în continuarea atacului, cu mijloacele pe care acesta le mai întrebuinţează14.

Aşa cum am arătat deja, atacul se consideră consumat în momentul în care agresiunea a luat sfârşit. Riposta care se produce după consumarea atacului are la rândul ei caracterul unui act de agresiune (ia aspectul unei răzbunări şi nu a unei apărări legitime).

În acest sens, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art.20 rap. la art.174 C.pen., cu reţinerea scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit.b C.pen., arătându-se că, în seara zilei de 19 mai 1996, partea vătămată a avut un conflict cu mai mulţi tineri, printre care şi fiul inculpatului, în cursul căruia, înarmată cu un topor, l-a fugărit pe acesta din urmă. Inculpatul s-a certat cu partea vătămată, în cursul discuţiei contradictorii aceasta adresându-i injurii şi lovindu-l cu muchia toporului peste coapsa piciorului stâng. După aceasta, partea vătămată a plecat spre casă dar inculpatul, puternic tulburat şi indignat de comportamentul ei violent, a luat din curtea sa un par şi a pornit în urma acesteia, ajungând-o după circa 10 m şi lovind-o puternic cu parul în cap. În urma loviturii aplicate, partea vătămată a suferit un traumatism cranio-cerebral cu fractură deschisă, cu înfundare, contuzie cerebrală medie şi hematom subdural, leziuni care au necesitat pentru vindecare 50-55 zile îngrijiri medicale şi i-au pus în primejdie viaţa. Legitima apărare invocată de inculpat nu a fost reţinută în cauză, apreciindu-se că intervenţia lui asupra părţii vătămate a fost ulterioară terminării conflictului,

11 Trib.Suprem, Secţia penală, dec. nr.42/1974, C.D.,1974, p.321.12 Trib.Suprem, Secţia penală, dec.nr..757/1974, C.D., 1974, p.325.13 C.S.J.,Secţia penală, dec. nr.1764/6.05.1999, Buletinul Jurisprudenţei-culegere de decizii pe anul 1999, p.186-187.14 D.Clocotici, Unele probleme privind legitima apărare, R.R.D. nr.3/1978, p.37.

4

acţiunea sa nefiind o reacţie imediată la lovitura pe care victima i-a aplicat-o în picior, astfel încât, atacul fiind deja finalizat în momentul ripostei inculpatului şi victima retrăgându-se din faţa lui, nu sunt incidente prevederile art. 44 C.pen.15

În literatura juridică s-a subliniat că, pentru a rezolva în toate cazurile problema momentului final al atacului şi respectiv al existenţei legitimei apărări, trebuie să se stabilească dacă consumarea infracţiunii reprezintă totodată şi momentul de consumare a atacului.

În cazul infracţiunilor contra persoanei (de exemplu, lovire, vătămare corporală etc.) consumarea acestora se identifică cu momentul consumării atacului, ceea ce înseamnă că intervenţia victimei posterior acestui moment, nu mai este legitimă. Spre deosebire de această categorie de infracţiuni, în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva patrimoniului atacul nu încetează în momentul consumării infracţiunii, ci se prelungeşte şi după acest moment, deoarece prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii poate fi înlăturat printr-o activitate ce are loc după consumarea faptei. Astfel, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de furt, atacul îndreptat împotriva bunurilor nu încetează prin luarea acestora din posesia sau detenţia persoanei vătămate, ci durează şi în timpul când agresorul se îndepărtează cu lucrul furat. Persoana deposedată, aflându-se deci în faţa unui atac imediat, poate reacţiona prin constrângere sau violenţă exercitată asupra agresorului, pentru recuperarea bunului furat, atâta timp cât infracţiunea este flagrantă 16. Aşadar, în ce priveşte atacul împotriva patrimoniului, iminenţa sau actualitatea acestuia nu se limitează la momentul consumării infracţiunii, ca în cazul celorlalte forme de agresiune, adică la momentul sustragerii bunurilor, ci se extinde şi ulterior acestui moment asupra actelor de violenţă ce se exercită de agresor pentru păstrarea bunului furat.

Tot în legătură cu infracţiunea îndreptată împotriva proprietăţii s-a exprimat părerea că victima unei astfel de infracţiuni nu ar putea reacţiona în stare de legitimă apărare decât numai în momentul în care infracţiunea s-a consumat prin luarea bunurilor. Cu alte cuvinte, atâta timp cât infracţiunea a rămas în fază de tentativă, riposta persoanei vizate de acţiunea agresivă nu este legitimă17. Această părere nu poate fi acceptată, deoarece ar însemna ca bunul, deşi se află în pericol, să nu poate fi apărat decât numai după ce a fost luat efectiv, fapt ce ar mări îndrăzneala agresorului, ceea ce cu siguranţă nu a fost în intenţia legiuitorului (care, de altfel, şi sancţionează tentativa la aceste infracţiuni). Aşadar, riposta este legitimă şi atunci când infracţiunea a rămas în formă de tentativă, deoarece acţiunea agresivă (atacul) este începută, în curs de desfăşurare.

D. Atac injust. Atacul este injust atunci când nu are nici un temei legal sau de fapt care să-l justifice.

Constituie un atac injust orice acţiune sau inacţiune care tinde să lovească sau loveşte, fără drept, într-una din valorile ocrotite de lege.

Atacul injust este, de cele mai multe ori, o agresiune socialmente periculoasă care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Dar noţiunea de atac injust este mai largă decât aceea de infracţiune, deoarece injust poate fi şi un atac care nu constituie infracţiune. Astfel, violenţa exercitată pentru a împiedica o persoană să se sinucidă constituie legitimă apărare cu toate că încercarea de sinucidere nu este infracţiune; chiar dărâmarea unei construcţii de pe propriul teren poate constitui un atac injust dacă ea este făcută în asemenea condiţii încât pune în pericol securitatea vecinului.

În literatura juridică s-a pus problema dacă atunci când legea impune condiţia atacului injust ea are în vedere sau nu poziţia psihică a agresorului, adică dacă cere ca agresorul să aibă sau nu capacitatea psiho-fizică de a-şi da seama că fapta pe care o săvârşeşte constituie o agresiune.

Astfel, unii autori au susţinut că atacul trebuie să fie injust din punct de vedere obiectiv, adică din punctul de vedere al drepturilor şi intereselor victimei agresiunii şi nu din punctul de vedere al concepţiei agresorului. Nu este necesar ca agresorul să fie o persoană responsabilă şi vinovată, deoarece are loc legitima apărare şi contra atacului provenit din partea unui iresposabil (alienat mintal) sau a unui minor

15 Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală, dec. nr.192/16.06.1998 (nepubl.).16 L.Biro, op.cit., p.175.17 V.Pătulea, Notă (II) la dec.pen. nr.947/1980 a Trib.Jud.Dolj, R.R.D. nr.8, 1981, p.57.

5

care nu are discernământ18. În completarea acestei opinii s-a arătat că, în situaţia în care cel ce invocă legitima apărare ştie că este atacat de către un minor care nu are discernământ sau de un alienat mintal, se va afla în stare de necesitate, iar în caz contrar în faţa legitimei apărări19. Această distincţie are nu numai un interes teoretic, ci şi unul practic, deoarece în cazul stării de necesitate se cere ca cel aflat în pericol să nu se fi putut salva decât săvârşind fapta prevăzută de legea penală, împrejurare care nu este necesară în cazul legitimei apărări.

Majoritatea autorilor sunt de părere însă că injustul trebuie considerat nu numai din punctul de vedere al persoanei atacate, ci şi din punctul de vedere al agresorului20. Pentru a fi considerat ca injust atacul trebuie să fie executat de o persoană care îşi poate da seama de ceea ce este just şi injust în manifestările sale. Atunci când atacul provine din partea unei persoane care nu este capabilă de a acţiona voluntar, care nu are semnificaţia juridică a faptelor sale, nu poate îmbrăca caracterul de injust. Nu va exista deci stare de legitimă apărare, ci stare de necesitate, atunci când atacul provine din partea unui alienat mintal sau a unui minor care nu are discernământ.

În cazul în care o persoană iresponsabilă este atacată de către o persoană responsabilă, reacţia iresponsabilului concretizată într-o faptă prevăzută de legea penală nu va constitui infracţiune pe temeiul incapacităţii sale (a iresponsabilităţii) şi nu pe temeiul legitimei apărări (iresponsabilul neavând semnificaţia atacului injust al agresorului).

Riposta celui aflat în stare de legitimă apărare, efectuată în condiţiile legii, nu are caracter injust, astfel încât agresorul nu se poate considera în legitimă apărare faţă de riposta victimei atacului său. Într-adevăr, contrariposta agresorului nu are aspect de apărare ci tot de atac, ea nefiind altceva decât continuarea aceleiaşi acţiuni agresive, deliberate, care urmăreşte aceeaşi finalitate, lezarea persoanei.

Riposta în faţa unui atac injust, pentru a fi legitimă, trebuie să se găsească într-o anumită relaţie de proporţionalitate cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Atunci când, în mod intenţionat, riposta persoanei care încearcă să respingă un atac injust este vădit exagerată, ea poate deveni, la rândul ei, faţă de agresorul iniţial, sursa unui pericol grav şi deci un atac injust. Cu toată vina sa iniţială, agresorul, surprins de riposta efectuată dincolo de limitele proporţionalităţii, se va găsi, la rândul său, în stare de legitimă apărare. Dacă primul agresor ar fi lipsit de posibilitatea apărării în faţa oricărei riposte, aceasta ar echivala cu desfiinţarea condiţiilor legale referitoare la apărare, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, din moment ce însuşi agresorul poate invoca starea de legitimă apărare în cazul în care se depăşesc limitele legitimei apărări, cu atât mai mult o poate invoca provocatorul a cărui faptă nu are aspectul unui atac care pune în pericol grav valorile protejate de lege şi care să justifice o apărare legitimă. Astfel, în literatura de specialitate s-a subliniat caracterul nedrept, injust al ripostei celui provocat şi s-a arătat că, în măsura în care aceasta ia aspectul unui atac care întruneşte condiţiile prevăzute în art.44 C.pen., provocatorul atacat poate reacţiona în stare de legitimă apărare21. Însă când se provoacă intenţionat agresiunea împotriva sa, tocmai pentru a putea săvârşi, contra persoanei astfel provocate, o faptă penală sub acoperirea legitimei apărări, această împrejurare conduce la nerealizarea acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Atacul este injust şi atunci când acţiunea agresivă periculoasă provine din partea reprezentantului unui organ de stat, care se comportă vădit abuziv, deoarece legalitatea trebuie să fie îndeosebi respectată de aceştia, iar vădita încălcare a legalităţii constituie un atac injust împotriva valorilor sociale care pot forma obiectul legitimei apărări. Riposta persoanei împotriva căreia se exercită un astfel de atac va fi considerată săvârşită în stare de legitimă apăare. Astfel, dacă o persoană urmează să fie arestată în baza unui mandat legal emis şi, cu toate că nu se opune, se exercită asupra sa violenţe de către cel care o arestează, care-i pun în pericol grav valorile ocrotite de lege, iar aceasta ripostează, ea va fi în legitimă apărare.

18 N.T.Buzea, op.cit., p.563; L.Biro, op.cit., p.176.19 M.Basarab, op.cit., vol.II, p.360.20 V.Dongoroz, ş.a., op.cit., p.352; I.Tanoviceanu, op.cit., p.899; V.A.Ionescu, op.cit., p.78; C.Bulai, op.cit.,p.245.21 D.Pavel, Legitima apărare şi starea de provocare, J.N.nr.8, 1965, p.57.

6

De asemenea, un atac din partea părintelui care ar prezenta toate caracteristicile unui atac material, direct, imediat şi injust, ce ar pune în pericol grav persoana copilului, creează o stare de legitimă apărare pentru acesta din urmă. Un astfel de atac cade şi sub incidenţa legii penale care, în art. 306 C.pen., incriminează relele tratamente aplicate minorului.

Atacul este considerat just ori de câte ori legea prevede sau permite, explicit sau implicit, recurgerea la comportarea sau efectuarea actului care este socotit ca fiind un atac. Astfel, agresivitatea, în limitele regulamentului în disputele sportive, nu constituie atac injust tocmai datorită faptului că ea este făcută în conformitate cu regulile prestabilite prin regulamente oficiale. Este legal justificat şi actul organului de poliţie faţa de persoana ridicată în baza unui mandat de arestare.

De asemenea, acţiunea de prindere a infractorului în momentul săvârşirii faptei sau imediat după comiterea ei nu poate fi considerată un atac care să justifice legitima apărare. Art.465 alin. 3 C.pr.pen. acordă acest drept oricărei persoane, astfel încât folosirea violenţei pentru a reţine pe făptuitor este un atac just.

E. Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Pentru legitimarea acţiunii în apărare, legea impune condiţia ca atacul să pună în pericol grav persoana ori drepturile celui atacat sau interesul obştesc.

Caracterul grav al pericolului rezultă din împrejurarea că el ameninţă cu producerea unor consecinţe ireparabile sau greu de remediat (de exemplu, pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi sau o altă vătămare corporală care implică grele suferinţe, distrugerea unui bun important etc.).

Gravitatea pericolului trebuie apreciată în raport de situaţiile concrete, în anumite cazuri gravitatea acestuia fiind dată nu numai de valoarea atacată ci şi de natura atacului, de condiţiile personale ale celui care a săvârşit fapta în apărare, de condiţiile de loc şi de timp în care s-a produs atacul, precum şi de alte circumstanţe ale cauzei care ar putea spori gravitatea sa.

Desigur, nu orice atac creează o stare de pericol grav. Astfel, în practica judiciară s-a statuat că acţiunea violentă care constituie o faptă obişnuită în relaţiile dintre părţi – bătăi repetate aplicate victimei – nu poate crea un pericol de natură a impune reacţii în legitimă apărare, dacă nu există perspectiva ca lovirea victimei să depăşească intensitatea şi gravitatea celor anterioare, obişnuite22. De asemenea, într-o speţă recentă soluţionată de instanţa supremă, inculpata, aflată în stare de ebrietate, văzând că victima (concubinul ei), de asemenea în stare de ebrietate, îi aplică mai multe lovituri cu pumnii tatălui ei, intervine în conflict şi cu o secure îl loveşte de trei ori în cap, viaţa victimei fiind salvată doar datorită intervenţiei chirurgicale. Întrucât agresiunea la care era supus tatăl ei nu prezenta un pericol atât de grav pentru viaţa acestuia încât să justifice intervenţia inculpatei de o duritate extremă, aceasta a fost condamnată pentru tentativă la infracţiunea de omor, cu reţinerea scuzei provocării23.

Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică, pentru a se putea vorbi de un atac nu trebuie neapărat ca agresorul să se folosească de un obiect vulnerant în realizarea intenţiilor sale periculoase 24. Într-adevăr, atacul dezlănţuit de o persoană înarmată, de cele mai multe ori pune în pericol grav valorile sociale vizate, dar, în condiţii concrete, chiar şi cu mâinile goale, se poate realiza un astfel de atac periculos.

Legea nu cere ca atacul să fie săvârşit de o persoană înarmată. Ca atare, împrejurarea că agresorul este sau nu înarmat nu caracterizează existenţa atacului, dar poate caracteriza gradul de pericol pe care-l produce acest atac.

În consecinţă, faptul că în cursul desfăşurării atacului agresorul este dezarmat, nu înlătură însăşi existenţa atacului, câtă vreme agresorul, chiar lipsit de arma de care voia să se folosească, continuă actele sale agresive, dar poate influenţa gradul de pericol pe care îl mai prezintă în continuare acest atac.Astfel, se poate întâmpla ca pericolul să rămână la fel de grav fie datorită posibilităţii ca agresorul să reintre în posesia armei, fie prin posibilitatea de a acţiona la fel de nociv cu alte mijloace decât arma folosită iniţial. În unele situaţii însă, după dezarmarea agresorului, pericolul scade în intensitate datorită imposibilităţii

22 Trib.Suprem, Col.pen., dec.nr.325/1966, J.N.nr.7, 1966, p.165.23 C.S.J., Secţia penală, dec. nr.1042/15.04.2002 ( nepubl.).24 M. Basarab, op. cit.,vol.II, p.362.

7

sau dificultăţii agresorului de a reintra în posesia armei, împrejurare în care este posibil ca o reacţie violentă din partea celui atacat să nu mai fie considerată ca fiind săvârşită în legitimă apărare.

În sensul celor arătate mai sus, într-o speţă, instanţa a reţinut că, în ziua săvârşirii faptei, inculpata a consumat alcool iar victima, soţul ei, a insultat-o din pricina comportării ei, după care s-au încăierat (situaţie obişnuită între ei), fiind despărţiţi de către martori în momentul în care inculpata voia să arunce în soţul său cu un obiect dur. După câtva timp, cei doi s-au încăierat din nou, împrejurare în care inculpata i-a cauzat victimei excoriaţii pe tâmple, gât şi mâini, echimoză a buzei şi antebraţului stâng etc. Victima a intrat într-o încăpere alăturată de unde s-a întors înarmată cu o puşcă de vânătoare şi două cartuşe, precum şi cu un făcăleţ, cu care, după ce a ameninţat-o pe inculpată cu moartea, a lovit-o de mai multe ori. În cele din urmă, inculpata a reuşit să dezarmeze victima, iar aceasta a prins-o de păr; în acest moment inculpata a luat un cuţit aflat în apropiere, cu care i-a aplicat victimei mai multe lovituri, secţionându-i aorta şi provocându-i moartea.

S-a stabilit că fapta nu a fost săvârşită în stare de legitimă apărare, deoarece inculpata a lovit victima după ce aceasta nu mai era înarmată, moment în care acţiunea victimei nu mai prezenta un pericol grav pentru viaţa inculpatei, situaţia redevenind obişnuită între părţi.

De asemenea, legitima apărare nu putea fi reţinută nici sub forma prevăzută în alin.3 al art.44 C.pen., inculpata fiind mai robustă decât soţul ei, pe care întotdeauna îl înfrunta, fiind capabilă să se apere cu propriile-i forţe, astfel încât nu se afla în stare de tulburare sau temere cauzate de acţiunea agresivă a victimei25.

Nu este îndeplinită condiţia pericolului grav nici în situaţia în care, în ultima parte a conflictului, atacul, declanşat iniţial de victimă şi alte două persoane, era continuat numai de victimă, întrucât unul dintre primii agresori se afla la pământ, în nesimţire, iar celălalt plecase din acel loc. Fapta celor trei inculpaţi de a aplica victimei numeroase lovituri, cauzându-i moartea, nu poate fi considerată ca fiind comisă în legitimă apărare. Datorită superiorităţii lor numerice din ultima parte a conflictului, inculpaţii nu pot pretinde că atunci când au aplicat loviturile mortale se aflau în faţa unui atac de natură să le pună în pericol grav viaţa şi care să justifice reacţia lor extrem de violentă, mai ales că, înarmaţi fiind, au avut posibilitatea să o imobilizeze pe victimă şi să o împiedice de a continua agresiunea, ceea ce de altfel au şi făcut26.

Această ultimă condiţie a atacului, şi anume ca el să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obştesc a generat în literatura de specialitate recentă discuţii contradictorii, unii autori considerând mult prea oneroasă această cerinţă şi apreciind că, într-o viitoare reglementare, ar fi suficientă cerinţa ca apărarea să fie proporţională cu atacul, care desigur să aibă caracterele anterior menţionate, adică să fie material, direct, imediat şi injust. În acest sens, s-a susţinut că această condiţie este inechitabilă, deoarece restrânge efectele legitimei apărări în cazul atacurilor mai puţin grave27. Acelaşi autor arată, justificat considerăm noi, că este o inconsecvenţă să incriminezi o faptă pentru că ea prezintă pericol social, însă în acelaşi timp să se considere că aceeaşi faptă, dacă se prezintă ca un atac, nu dă dreptul la legitimă apărare. Cu alte cuvinte, ceea ce societatea consideră periculos pentru ea, fiind necesară intervenţia legii penale, nu este suficient de periculos pentru cel atacat, astfel încât legea să-i acorde dreptul de a se apăra.

De altfel, pornindu-se de la cerinţa proporţionalităţii dintre atac şi apărare (cerinţă fundamentală a legitimei apărări), în practica judiciară s-au pronunţat deja soluţii de achitare, în temeiul prevederilor art.11 pct.2 lit.a rap. la art. 10 lit. e C.pr.pen. comb. cu art.44 alin.2 C.pen., în care s-a avut în vedere, în principal, această condiţie a proporţionalităţii, considerându-se, de exemplu, că inculpatul s-a aflat în legitimă apărare când, aflându-se la pământ, i-a aplicat victimei care se afla peste el mai multe lovituri cu

25 Trib.Suprem, Secţia penală, dec. nr.79/1978, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii 1976-1980, Bucureşti, 1982, p.233.26 Trib. Suprem, Secţia penală, dec. nr.291/1979, R.R.D. nr.9/1979, p.69.27 S. Bogdan, Legitima apărare. Caracterul atacului, R.D.P., nr.2, 2002, p.70-71.

8

pumnul, în timp ce aceasta la rândul ei îl lovea tot cu pumnii, în urma unei lovituri aplicată de inculpat victima căzând şi lovindu-se cu capul de solul îngheţat, lovitură în urma căreia a decedat28.

Mai mult, condiţia analizată ar fi, în majoritatea cazurilor, inexplicabilă în situaţia atacurilor contra patrimoniului, înlăturând practic posibilitatea invocării legitimei apărări, fiind greu de imaginat un pericol atât de grav la adresa proprietăţii care să justifice vătămarea corporală gravă sau chiar uciderea unei persoane.

Prin urmare, s-a considerat că, de lege ferenda, reglementarea legitimei apărări ar putea fi îmbunătăţită prin înlăturarea condiţiei ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc, pentru a se evita pe viitor unele soluţii inechitabile în practica judiciară29.

§ 2. Condiţii referioare la apărare

Existenţa unui atac care întruneşte condiţiile analizate, deşi creează indiscutabil o stare de legitimă apărare, nu legitimează orice acţiune de respingere a acestui atac, ci numai o acţiune care îndeplineşte anumite condiţii prevăzute de lege.

În legătură cu aceste condiţii trebuie menţionat faptul că, spre deosebire de Codul anterior, actualul Cod penal nu mai prevede condiţia „actului necesar” în apărare, fixând numai criteriul proporţionalităţii legitimei apărări cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Înlăturând condiţia „actului necesar” din conceptul legitimei apărări, legiuitorul a rezolvat una din problemele dezbătute în literatura juridică referitoare la semnificaţia „necesităţii” în legitima apărare, în raport cu „necesitatea” din starea de necesitate sau constrângere.

Este mai mult decât evident că atât fapta comisă în stare de legitimă apărare, cât şi cea săvârşită în stare de necesitate sau constrângere sunt necesare pentru evitarea pericolului. Deosebirea constă în aceea că necesitatea apărării (în legitima apărare) rezultă – ope legis – din întrunirea condiţiilor referitoare la pericolul atacului, în timp ce necesitatea în starea de necesitate este legată de condiţia inevitabilităţii faptei, atunci când lipseşte orice altă posibilitate de scăpare.

Având în vedere că fapta săvârşită în legitimă apărare este impusă de nevoia apărării, numai ca reacţie firească şi proporţionată, condiţia necesităţii faptei, în sensul inevitabilităţii ei, nefiind cerută, în mod logic actualul Cod penal n-a mai impus condiţia „actului necesar” care rămâne propriu numai stării de necesitate şi constrângerii.

Datorită considerentelor sus-expuse, riposta aleasă de persoana supusă agresiunii, ripostă concretizată într-o faptă prevăzută de legea penală, se consideră ca realizată în condiţiile legitimei apărări, chiar dacă atacul ar fi putut fi evitat şi în alt mod (de exemplu, prin ascundere, rugăminţi sau prin fuga din faţa agresorului). Impunerea obligaţiei de a încerca evitarea pericolului prin fugă sau ascundere ar mări îndrăzneala agresorului, iar starea psihică în care se află uneori cel atacat ar face ca acesta să nu poată întrevedea întotdeauna asemenea posibilităţi. Ca atare, faptul că cel aflat în stare de legitimă apărare se putea aştepta la atac, fiind prevenit, nu este de natură să înlăture caracterul legitim al faptei prin care a fost respins atacul.

Considerăm deci că apărarea, pentru a fi legitimă, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă ca obiect persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc şi să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

A. Apărarea să aibă ca obiect persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Apărarea este legitimă numai în măsura în care se efectuează în scopul înlăturării unui atac îndreptat împotriva unor valori sociale ocrotite de lege.

Potrivit art. 44 alin.2 C.pen. este legitimă fapta persoanei care înlătură un atac „ îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc” şi care pune în pericol grav „persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc”. Spre deosebire de Codul penal anterior, care în art. 132

28 Trib. Suprem, Secţia penală, dec. nr. 2415/1976, C.D., 1976, p.235.29 S. Bogdan, op. cit., p.73.

9

prevedea limitativ valorile sociale a căror apărare era legitimă (viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea sau averea, fie ale sale, fie ale altora), actualul Cod penal întrebuinţează o expresie generală, cuprinzătoare, care include toate valorile sociale enumerate în art. 132 din vechea reglementare.

Se poate observa că necesitatea apărării intereselor obşteşti a determinat includerea acestora printre valorile sociale a căror apărare este socotită legitimă (dispoziţie care nu figura în Codul penal anterior).

În ce priveşte apărarea persoanei fizice se are în vedere atât viaţa acesteia, cât şi integritatea corporală, sănătatea, libertatea, viaţa ei sexuală şi demnitatea. Fiecare dintre aceste atribute sau drepturi intime ale persoanei poate constitui obiect al apărării legitime, fără a se putea face vreo distincţie, după cum persoana atacată are sau nu capacitate psiho-fizică normală sau dacă se apără singură ori beneficiază de ajutorul unor terţi30.

Constituie, de asemenea, obiect al legitimei apărări şi alte drepturi decât cele legate intim de existenţa fizică şi morală a persoanei, cum ar fi dreptul de proprietate, posesia etc. Aceste drepturi constituie mijloace juridice importante pentru desfăşurarea unei existenţe individuale şi sociale normale.

Deoarece legitima apărare îşi găseşte raţiunea sa de a fi tocmai în necesitatea de a da persoanei posibilitatea reală de a-şi apăra, în condiţiile prevăzute de lege, ansamblul drepturilor sale în faţa agresiunii, legea nu face vreo discriminare în raport cu importanţa dreptului ameninţat.

Importanţa dreptului expus pericolului este luată în considerare numai în legătură cu verificarea condiţiei proporţionalităţii între apărare şi gravitatea pericolului. Astfel, nu se va afla în legitimă apărare acela care, în scopul de a-şi apăra posesia unui lucru ar riposta prin uciderea agresorului, pentru că între pericolul deposedării de un bun şi uciderea unei persoane există o disproporţie vădită.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, chestiunea dacă dreptul era sau nu legitim exercitat de persoana atacată nu interesează decât în măsura în care de această caracterizare ar depinde calificarea atacului ca injust. Din moment ce atacul este injust, legitimitatea dreptului celui atacat nu formează obiect de discuţie la stabilirea existenţei legitimei apărări31. Să presupunem , de exemplu, că o persoană este atacată noaptea pe stradă de un necunoscut care încearcă să-i smulgă prin violenţă geanta pe care o are în mână. Dacă cel atacat loveşte pe agresor şi-i cauzează o vătămare corporală, el va putea invoca legitima apărare, deoarece atacul fiind injust nu interesează dacă cel atacat avea sau nu un drept legitim asupra genţii.

Potrivit alin.2 al art.44 C.pen. poate forma obiect al apărării legitime şi interesul obştesc. Prin „interes obştesc” se înţelege orice situaţie, stare, relaţie, activitate etc. de care este legat un interes al unei unităţi de stat sau altei unităţi care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social (cum ar fi cele la care se referă art.145 C.pen.) ori altei persoane juridice de drept privat32.

În sfera noţiunii de interes obştesc intră, de exemplu, siguranţa statului, avutul public, capacitatea de apărare a ţării, bunul mers al organelor şi instituţiilor de stat, ordinea şi liniştea publică, serviciile de interes public, precum şi alte valori asemănătoare.

Orice acţiune îndreptată împotriva celor care atentează la valorile sociale mai sus menţionate va fi socotită săvârşită în stare de legitimă apărare, dacă, bineînţeles, vor fi întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de lege. Astfel, de exemplu, acţiunea prin care se împiedică divulgarea unor secrete, care este de natură să pună în pericol interesele economice, militare sau politice ale statului, va fi considerată că este întreprinsă în legitimă apărare. Deoarece legea nu prevede nici un fel de restricţie, orice persoană fizică poate interveni în apărarea interesului obştesc indiferent de funcţie, calitate sau atribuţii îndeplinite.

B. Apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Pentru ca apărarea efectuată împotriva unui atac să fie considerată legitimă, trebuie să existe un raport de aproximativă proporţionalitate între fapta săvârşită în apărare, pe de o parte, şi atacul care a provocat nevoia de apărare, pe de altă parte.

30 N.Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Iaşi, 1994, p.349.31 V.Dongoroz ş.a., op.cit., p.353.32 C.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p.237.

10

Această condiţie rezultă implicit din cuprinsul dispoziţiei alin.3 al art. 44 C.pen. care reglementează „excesul justificat” de apărare.

Condiţia ca apărarea să fie proporţională cu agresiunea trebuie considerată atât faţă de gravitatea pericolului, cât şi faţă de împrejurările în care s-a produs atacul.

Determinarea gravităţii pericolului se face în raport cu circumstanţele reale din momentul agresiunii şi nu după criterii abstracte. Avându-se în vedere valoarea reală a obiectului apărării şi situaţia concretă în care se găsea persoana atacată, se poate trage o concluzie justă cu privire la gravitatea pericolului creat şi la posibilităţile de apărare.

Plecându-se de la evaluarea a ceea ce ar fi putut obiectiv surveni în cazul în care atacul iminent sau declanşat n-ar fi fost înlăturat, se cere o corespondenţă, o echivalenţă între urmările ripostei violente a celui atacat în raport cu prejudiciul ce l-ar fi putut suferi dacă ar fi rămas inactiv33. Din acest punct de vedere, nu se află în legitimă apărare acela care pentru a împiedica un furt de buzunare va ucide pe agresor şi nici acela care pentru a se apăra împotriva unei simple loviri va riposta prin suprimarea vieţii agresorului, întrucât nu s-ar putea susţine că fapta comisă în apărare ar fi legitimată de gravitatea pericolului (disproporţia între valoarea socială vizată de acţiunea agresivă şi prejudiciul cauzat de reacţia celui atacat fiind vădită).

În stabilirea proporţiei dintre atac şi apărare trebuie să se ia în considerare şi împrejurările în care s-a produs atacul, deoarece unele dintre acestea pot să sporească gravitatea pericolului, ceea ce justifică o apărare mai intensă, cu mijloace mai energice din partea celui atacat. Asemenea împrejurări pot fi un atac în timpul nopţii, după ameninţări anterioare, starea de beţie a agresorului sau starea de boală a celui atacat, existenţa mai multor agresori, locul izolat (câmp deschis, stradă pustie) unde se produce atacul etc.

Într-o speţă soluţionată în practica judiciară s-a reţinut că victima venind beat acasă, în miezul nopţii, trezeşte din somn pe fiica sa pentru a-i cere banii pe care îi luase aceasta ca salariu. Inculpata (soţia victimei) i-a luat apărarea fetei, iar victima, ca răspuns, a început s-o bată până când inculpata a pus mâna pe o oală cu sodă caustică şi a aruncat conţinutul ei în obrazul victimei. Tribunalul a motivat soluţia de achitare ţinând seama atât de împrejurarea că victima era de o constituţie robustă, iar inculpata era plăpândă şi însărcinată în luna a cincea, cât şi de împrejurarea că la beţie forţa creşte până la bestialitate, ceea ce conduce la concluzia că, în condiţiile date, aceasta din urmă nu putea să riposteze suficient numai cu mijloacele sale pentru a se apăra pe ea şi copilul său34.

Evaluarea proporţiei dintre agresiune şi apărare nu trebuie să se facă după criterii rigide (matematice), întrucât împotriva făptuitorului s-a declanşat o acţiune neaşteptată care nu i-a mai dat timpul necesar pentru a se pregăti să exercite o apărare corespunzătoare atacului, nu a putut cântări cu calm măsura în care fapta săvârşită de el în apărare este suficientă pentru a înlătura pericolul grav produs de agresiune. De aceea, proporţionalitatea apărării urmează a se analiza în raport cu gravitatea pericolului la care este expusă o persoană, cu împrejurările concrete ale cauzei în care intră ca factor determinant şi posibilitatea reală a celui atacat de a înfrunta atacul.

Nu se cere, de asemenea, să existe o echivalenţă strictă a mijloacelor de apărare folosite în raport cu cele ale agresorului, în sensul că armele utilizate de cel atacat să nu fie superioare din punctul de vedere al eficacităţii lor. Simpla echivalenţă a armelor întrebuinţate poate fi irelevantă în condiţiile în care cu acelaşi mijloc se poate ajunge la rezultate foarte diferite (de exemplu, cu un cuţit se poate ucide, dar se poate produce şi numai o simplă intimidare). Dacă s-ar impune o asemenea condiţie, aceasta ar fi de natură să îngreuneze în mod sensibil apărarea unei persoane care, luată prin surprindere, nu are pregătite nici mijloacele de apărare corespunzătoare cu cele folosite de agresor, şi nici calmul necesar pentru a face operaţii stricte de evaluare.

În acest sens, în practica judiciară s-a decis că atunci când atacul îndeplineşte toate condiţiile şi prin el se pune în primejdie viaţa celui atacat, uciderea agresorului în apărare constituie legitimă apărare,

33 V.A.Ionescu, op.cit., p.107.34 Trib. Ilfov, sent. pen. nr. 132/1948, citată de I.Dobrinescu , în „Despre condiţiile atacului şi apărării în materie de legitimă apărare”, J.N.nr.4, 1957, p.645.

11

chiar dacă atacul a fost înlăturat cu ajutorul unui obiect mai vătămător decât cel folosit de agresor35. De asemenea, într-o altă speţă s-a hotărât că, aşa după cum nu are importanţă echivalenţa mijloacelor folosite, nu are relevanţă nici raportul de forţă dintre agresor şi cel atacat, deoarece atacul şi apărarea nu au avut loc în condiţiile unei acţiuni reglementate şi dirijate, pentru ca eventuala egalitate de forţe sau superioritatea celui atacat să aibă vreun efect asupra rezultatului; tot astfel, nu are relevanţă juridică nici împrejurarea că cel atacat a avut sau nu posibilitatea să oprească agresiunea şi prin mijloace mai puţin periculoase, cum ar fi imobilizarea victimei36.

În concluzie, putem spune că nu se pot stabili cu anticipaţie (aprioric) criterii în raport cu care să se evalueze proporţionalitatea dintre reacţiune şi agresiune. Numai ulterior săvârşirii faptei, în funcţie de împrejurările concrete, obiective şi subiective, ale cauzei, se poate constata dacă apărarea a fost sau nu proporţională cu atacul.

35 Trib.Suprem, Secţia penală, dec.nr.9571/1980, C.D., 1980, p.244.36 Trib.Suprem, Col.pen., dec. nr.394/1961, C.D.,1961, p.424.

12