Argument

sau pledoarie pentru sintaxa complementului obiect indirect,

respectiv a subordonatei corespunzătoare

Perpetuându-se prin veacuri, mai domol sau mai cu amploare,

preaiubitele şi mult înţelesele mesaje izvorâte din neuitatele versuri ale lui

Mateevici: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un şirag de

piatră rară / Pe moşie revărsată”, au ajuns în contemporaneitate cu vigoarea cu

care au fost lansate în perioada în care era atât de fragilă existenţa noastră ca

neam. Şansa salvării identităţii de neam, cauză căreia îi datorăm existenţa, s-a

întrupat în limbă.

Mânaţi de sentimente nobile la adresa acestei comori, mânaţi de gânduri

nostalgice la dragii noştri ţărani care au plâns-o şi râs-o pe la vetrele lor,

suntem azi obligaţi prin legea străbună să vorbim româneşte, să simţim

româneşte, să trăim şi să gândim româneşte.

Ţelul vorbitorului de limbă română este îmbogăţirea vocabularului şi

totodată respectarea normelor literare, a regulilor ortografice şi de ortoepie.

Aşadar:„Tăt’ cu vorbe şi cuvinte / Ne aducem mereu aminte / C-aşa-i

vorba din bătrâni / Şi nu-i om pe-acest pământ / Să ne scoată din cuvânt.”...

Cuvinte scrise vs. vorbite, trăite cu adevărat.

În lucrarea „Complementul obiect indirect. Completiva indirectă” am

abordat puncte de vedere teoretice şi din practica analizei gramaticale, pledând

pentru rolul acestor unităţi sintactice, aflate atât la nivelul propoziţiei, cât şi al

frazei, într-o exprimare corectă, curentă şi expresivă a discursurilor create în

limba română.

Complementul obiect indirect şi subordonata corespunzătoare,

completiva indirectă, au un loc bine determinat în structura morfosintactică a

limbii române contemporane. Aş aminti în acest sens topica faţă de regent: în

topica firească, ocupă prima poziţie din apropierea regentului, iar, în topica

inversă, se desparte prin virgulă de regent, semantic secondându-l. De aici

rolul stilistic: exercitarea în mod indirect a acţiunii verbului regent, de obicei

reflexiv, prin mijlocirea sau medierea unităţilor sintactice în discuţie.

Având la îndemână numeroase exemple oferite şi de alte limbi a căror

gramatică nu este la un asemenea grad de complexitate, lesne ne dăm seama

de ce generozitatea structurii gramaticale a unei limbi aduce după sine bogăţia

culturală şi spirituală a unui popor.

Deşi aria extinderii acesteia este destul de restrictivă, forţa, cu care

gramatica îmbogăţeşte limba, se simte în orice enunţ enunţiativ, interogativ

sau exclamativ. Un exemplu edificator îl poate constitui schimbarea clasei

lexico-gramaticale, modalitate prin care părţile de vorbire îşi pot schimba

statutul morfologic, indirect funcţionând ca părţi de propoziţie incomode

statului morfologic primar (de exemplu: prin articularea participiului verbal se

obţine substantivul care poate primi funcţia sintactică de complement obiect

indirect ca în enunţul: Ne pronunţăm împotriva fumatului, unde # împotriva

fumatului # = Cind, în G3. altfel, ca verb participiu s-ar afla doar într-un mod /

timp compus sau formă verbală la diateza pasivă (exemple: Am fumat mult.

Ţigara a fost fumată.)

Complementul obiect indirect şi completiva indirectă îşi exercită din plin

rolul asupra comunicării. Controlul comunicării este susţinut de siguranţa

utilizării gramaticale corecte a limbii.

Dificultatea în studiul poziţiilor sintactice avute în vedere apare în

momentul în care datele bibliografice sunt restrictive, limitate. De la obiectul

indirect la completiva indirectă e o cale scurtă. Riscul alunecării de pe această

îngustă cale a fost la tot pasul. Uşor ajungi la controverse de analiză

gramaticală: complement direct, de agent ori instrumental! Rolul dascălului

este acela de a căuta soluţii, algoritmi de analiză gramaticală, de a propune

tipologie variată de exerciţii, material anex teoriei gramaticale, toate puse în

slujba discipolilor săi.

Profesor şi elev, maestru şi discipol să păstrăm cu sfinţenie limba, fiindcă

ea „este întâiul mare poem al unui popor”(Lucian Blaga).

2

Chiar dacă este plină de capcane, gramatica trebuie înţeleasă şi

cunoscută, deoarece fără ea nu poate fi concepută o exprimare corectă, mai cu

seamă, în scris. „Când cineva nu s-a împrietenit nici măcar cu gramatica

românească, să nu cuteze a scrie poezii şi novele.”(M. Eminescu)

În realitate, limba e obiectul unei perpetue dispute între forţele care

organizează limba şi cele care o „împing spre confuzie”; un nivel coborât de

cultură sau dimpotrivă un cult excesiv al limbii, primele încercări de

exprimare a copiilor sau coborâre nejustificată a limbii părinţilor la nivelul de

vorbire a copiilor. O limbă trebuie să fie logică, în măsură să exprime cât mai

direct şi cu cele mai puţine şi mai simple mijloace gândirea şi realitatea,

vorbitorii ei trebuie să fie conştienţi de valoarea ei expresivă. Legătura dintre

limbă şi gândire este atât în atenţia lingviştilor, cât şi în a logicienilor.(Al.

Graur)

În limba vorbită, ca fapte de sintaxă expresivă, expansiunea unităţilor

sintactice se realizează prin referinţă la context sau la situaţie, ca bază de

proiecţie, ceea ce permite ca o unitate simplă sau o unitate sintagmică să fie

interpretată sau reluată ca o propoziţie analizabilă în unele cazuri.

Tot ce are limba română în ea mai caracteristic poartă o pecete pur latină.

Oricât de numeroase ar fi elementele străine care au pătruns mai ales în lexicul

său, limba română n-a suferit schimbări radicale, păstrându-şi caracterul de

idiom romanic cu toate împrejurările uneori puţin favorabile în care s-a

dezvoltat. (apud Ov. Densuşianu)

Pentru un studiu cât mai complet, am structurat lucrarea pe patru capitole.

Primul capitol însumează informaţii referitoare la definirea şi descrierea

enunţului, varietatea relaţională; următoarele două capitole sunt un studiu

lingvistic asupra poziţiei sintactice propuse ca subiect al demersului,

bineînţeles cu incursiuni teoretice şi practice în sintaxa propoziţiei, respectiv a

frazei. Cel din urmă capitol însumează observaţii stilistice ale acestei părţi

secundare de propoziţie, complementul obiect indirect, respectiv subordonata

corespunzătoare, cu aplicaţie în discursul beletristic. Pe parcursul lucrării, am

pledat pentru importanţa cunoaşterii funcţiei sintactice de complement

3

necircumstanţial, ca fiind determinantul prim al regentului verbal ce imprimă

sens comunicării!

I. Enunţul. Relaţii sintactice

1. Enunţul - generalităţi

Ramura gramaticii numită sintaxă se ocupă de studiul enunţurilor.

Analiza sintactică descompune succesiv enunţul în părţi din ce în ce mai

simple, până se ajunge la unităţile sintactice cele mai mici, care sunt numite

poziţii sintactice sau părţi de propoziţie.

În general, atenţia lingviştilor s-a îndreptat mai mult asupra limbii scrise

decât asupra limbii vorbite. Enunţul este o comunicare de sine-stătătoare, un

text care poate fi înţeles de cititor fără să se simtă nevoia unor completări.

Exemple:

„Bucureşti este capitala României.”

„Nu mai întârzia nici o clipă!” etc.

Prin enunţ se comunică fie informaţii, constatări, fie ordine (sfaturi,

îndemnuri), fie întrebări. Însuşirea de a fi de sine-stătătoare, independent,

definitorie pentru enunţ, necesită unele precizări. În definiţia de mai sus, se

spune că enunţul „poate fi înţeles de cititor fără să se simtă nevoia unor

completări”, afirmaţie care poate da naştere la o interpretare greşită. De

exemplu:

„La doi kilometri de leagănul petrolului, nimic nu-l vesteşte încă. El e

acolo, sus, ferecat între dealuri, ca într-o cetate.” (Bogza)

Ambele enunţuri satisfac condiţiile grafice ale unui enunţ (încep cu

majusculă, se termină cu punct), dar putem susţine că al doilea enunţ conţine

într-adevăr o comunicare independentă? Dacă n-am citi şi primul enunţ, n-am

şti la cine se referă substituţia realizată de pronumele el, la ce se referă

adverbul acolo; mai putem spune că al doilea enunţ „poate fi înţeles de cititor

fără să se simtă nevoia unor completări?” Întrebarea se pune, în principiu,

pentru orice enunţ care conţine pronume sau adverbe circumstanţiale ca aici,

4

acolo, aşa etc. Răspunsul la întrebare e afirmativ, pentru că nu trebuie să

confundăm necesitatea unor completări cu necesitatea unor informaţii

anterioare (ele au de obicei caracter „referenţial”: ca să înţelegem un enunţ,

trebuie să ştim la ce obiect, persoane „se referă” toate cuvintele componente).

Calitatea de enunţ e o însuşire sintactică a şirurilor de cuvinte; ea e dată

nu de înţelesul acestora, ci de organizarea sintactică. Pentru ca un grup de

cuvinte să alcătuiască un enunţ, e necesar ca ele să respecte regulile de

combinare, adică să se integreze într-o structură sintactică. Enunţul e, în

primul rând, o unitate formală a limbii şi, numai în al doilea rând, contează „ce

înseamnă” el.

Enunţurile limbii române diferă între ele din punct de vedere cantitativ

(prin lungime) şi calitativ (prin organizare).

De exemplu:

„Nu mai întârzia nici o clipă!”

„Nu se cădea să-şi chinuiască mintea cu ce nu putuse răzbi omenirea

întreagă!” (Călinescu)

Teoretic nu există nici o limită de lungime, căci, oricât de generos ar fi

enunţul, îi mai putem adăuga alte cuvinte.

După modul de alcătuire, enunţurile se împart în: (a) propoziţii; (b) fraze;

(c) structuri nepropoziţionale.

a) Propoziţia este un grup de cuvinte organizat în jurul unui predicat.

Propoziţiile apar fie grupate în enunţuri, fie izolate, constituind propoziţii-

enunţ şi având însuşirile definitorii ale enunţului.

De exemplu:

„Flăcăul rămase nemişcat mai departe, sorbind cu ochii jocurile ciudate ale

frunzelor.” (Preda)

Textul este o propoziţie-enunţ, adică o propoziţie cu valoare sintactică de

enunţ („comunicare de sine-stătătoare”).

b) Din reunirea a două sau mai multe propoziţii rezultă enunţurile numite

fraze. O frază-enunţ conţine minimum două propoziţii, de exemplu: Spune-mi

# când te întorci # 1

5

Prin frază se înţelege un enunţ format din două sau mai multe propoziţii.

Textul Spune-mi dacă vrei să lucrezi este o frază-enunţ, iar #dacă vrei să

lucrezi # şi #spune-mi dacă vrei # sunt două fraze-parte de enunţ.

c) Există şi enunţuri care nu conţin nici un predicat; acestea se numesc

enunţuri nepropoziţionale sau neanalizabile. Cel mai des le întâlnim în

dialoguri, de obicei ca răspunsuri.

De exemplu:

- „Ai înţeles?

- Da .”

Sau: -„ Ba bine că nu!”

Un enunţ nepropoziţional poate fi format dintr-o interjecţie:

- „Să ştii că Ion s-a întors.

- Aha! ”

Nefiind propoziţii, acest tip de enunţuri nu trebuie analizate în părţi de

propoziţie.

Între două enunţuri succesive există legături de înţeles, lucru firesc de

vreme ce, în principiu, între două gânduri exprimate succesiv, trecerea se face

după o logică. De exemplu: al doilea gând decurge din cel dintâi, îl continuă,

în clarifică, situaţie ilustrată prin enunţul:

„Are, în sfârşit, fizionomia obişnuită […] a micului burghez din mahala.

Dar el are şi calităţi. Şi mai cu seamă are sentimentul de familie.” (Ibrăileanu)

Într-un text mult prea generos, enunţurile pot fi grupate, în funcţie de

legăturile de înţeles dintre ele, în paragrafe.2

2. Relaţii sintactice

2.1. Nivel sintagmic

În planul limbii, unde operăm cu sensul, avem sensuri noţionale şi

sensuri relaţionale ce instituie anumite reţele. Dacă, în planul conţinutului,

unitatea o defineşte sensul relaţional, în planul expresiei, o reprezintă flectivul

de relaţie, ca organizator (relaţional) al ideii, şi conectivul. Raportul constituie

6

în exclusivitate obiectul de studiu al gramaticii, disciplină a sintagmicii

cuvintelor, adică o sintagmică flexionară şi o sintagmică joncţională.

Pentru a stabili locul nivelului sintagmic, vom pleca de la premisa că

există o echivalenţă între numărul de niveluri cu cel al entităţilor. Astfel,

nivelul sintagmic va trebui să se afle într-o ierarhie ce-şi propune să respecte

exigenţele următoare:

a) să fie posterior faptelor - condiţie pentru reflectarea lor cât mai fidelă;

b) să respecte solidaritatea conţinut-expresie;

c) să respecte coexistenţa vechiului cu noul, păstrând şi ilustrând legătura

dintre niveluri prin transmiterea unităţii de la nivelul inferior, aici

unitatea reprezentând elementul nou, la nivel superior, unde unitatea

devine elementul vechi.;

d) aceste elemente, vechi şi nou, să se constituie într-o unitate;

e) în limitele respectării acestor patru condiţii, să fie cât mai economic.

Enunţul poate fi reprezentat grafic astfel:

a. nivelul III. sintagmic;

b. nivelul II. lexical;

c. nivelul I. fonetic

Ipoteza existenţei altor niveluri, superioare nivelului III – cum ar fi

nivelul propoziţiei sau al frazei (al enunţului) - se va confirma sau infirma

dacă unităţile respective cuprind sau nu entităţi lingvistice noi, altele decât

fonemul, lexemul şi relaţia (interlexematică).

Drept concluzii la nivelul sintagmic, putem consemna următoarele:

Ceea ce separă relaţiile din frază sau din propoziţie de sintagmă este

faptul că primele două comportă segmente ale lanţului vorbirii ce sunt sau pot

fi încheiate, trăsătură care, din punct de vedere al satisfacerii unei comunicări,

este de o importanţă hotărâtoare.

Problema este dacă acest fapt sau cauza lui reprezintă o entitate a limbii

care să fie pe aceeaşi scară cu fonemul, lexemul şi relaţia (deasupra acesteia

din urmă) sau nu. Un factor fără îndoială există, dar el este exterior limbii şi

nu este obiectivat prin vreunul din mijloacele acesteia. Cât priveşte rezultatul

7

acţiunii acestui factor, pauza sau punctul corespunzător, ca şi punctul şi

virgula, acesta nu reprezintă entitatea căutată: pauza începe după ce sfârşeşte

segmentul-enunţ, încât la rândul său, punctul ar fi marcă a marginii.

Ultimul nivel al limbii este cel sintagmic, la acest nivel se situează ca

fapt nou şi specific, în raport cu celelalte niveluri, relaţia, indiferent de

diversificările expresiei sale şi indiferent dacă segmentele respective ale

lanţului vorbirii sunt sau nu sunt, pot sau nu pot fi încheiate. Relaţia împreună

cu cei doi termeni ai ei (ai sintagmei) constituie unitatea relaţională: atât

minimală, cât şi maximală. A considera drept „unităţi” partea de propoziţie (ca

minimală), propoziţia, fraza (ca maximală) înseamnă a le înscrie pe aceeaşi

linie a ierarhizării.3

2.2. Relatori : jonctive şi conectori

Elementele relaţionale sunt jonctivele la nivelul propoziţiei şi conectorii

la nivelul frazei. Morfologic, jonctivele corespund prepoziţiilor şi locuţiunilor

prepoziţionale, iar conectorii, conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale

subordonatoare ori părţilor de vorbire cu rol conjuncţional subordonator.

De exemplu: complementul obiect indirect poate reclama cazul3 (Ac, D)

construit cu ajutorul prepoziţiei sau al locuţiunii prepoziţionale cu regim

cazual specific. Propoziţia completivă indirectă se construieşte cu ajutorul

conjuncţiilor şi al locuţiunilor conjuncţionale, mai ales după verbe care

exprimă o mulţumire, un regret. Coordonarea se poate realiza atât prin

conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, cât şi prin juxtapunere. Coordonarea

între propoziţii pune unele probleme referitoare la omiterea repetării unor

elemente exprimate în una dintre coordonate.

Existenţa subordonatelor necircumstanţiale este legată de obicei de un

anumit element regent şi cu ajutorul acestuia pot fi identificate cu conjuncţiile

că sau ca să:

Sunt încredinţat că va veni. (CI)

Mi-e dor de cine bănuieşti . (CI)

8

Cred că te îndoieşti cum că te iubesc . (CI)

Oamenii sunt doritori să afle cine-s eu. (CI)

Divanul se chibzui mult dacă trebuie a porni războiul. (CI)

Începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie. (CI)

Mă trezesc şi caut să mă dumiresc unde mă aflu. (CI)

Vă miraţi cum minciuna astăzi nu vi se mai trece ? (CI)

Ne-ndoim dac -aşa oameni întru adevăr au stat. (CI)

2.3. Relaţii sintactice

Relaţiile sintactice sunt relaţii structurale exprimate în interiorul unui

enunţ în care se implică cel puţin două unităţi lexicale, respectiv unităţi

sintactice. Dezvoltarea relaţiilor sintactice solicită interferenţa între reflectarea

lingvistică a unor raporturi din realitatea extralingvistică şi desfăşurarea

raportului dintre planul sintagmatic (totalitatea poziţiilor sintactice) şi planul

paradigmatic al limbii (totalitatea formelor luate în vorbire de părţile de

vorbire flexibile, la care se adaugă părţile de vorbire neflexibile). Prin corelaţia

dintre planul expresiei şi planul lor semantic, în interpretarea lingvistică a

celor două categorii de conexiuni, susţinem că relaţiile sintactice:

reprezintă expresia lingvistică izomorfă a reflectării în conştiinţa

subiectului vorbitor a unor conexiuni externe, explicite, dintre

„obiecte”: carte - student cartea studentului;

fetiţă, flori, fructe, a cumpăra O fetiţă a cumpărat flori şi fructe.

transpun în succesivitate lingvistică reflectarea în conştiinţa subiectului

vorbitor a dinamicii interioare a „obiectelor” înscrise într-o perspectivă

temporală: Mircea, a deveni, a fi inginer Mircea devine inginer.

Mircea este inginer.

relaţiile sintactice din această categorie generalizează o situaţie

semantică exprimată prin corelaţia sens gramatical - sens lexical, în

interiorul unor categorii gramaticale (diateza, timpul):

El a sărăcit >El a devenit sărac.

El s-a îmbogăţit > El a devenit bogat.

9

relaţiile sintactice compensează incapacitatea unităţilor lexicale de a

cuprinde şi releva lingvistic toate atributele concrete ale unui „obiect”.

Sintagme precum: casă mică, ladă mare etc. şi corespondenţele lexicale:

căsuţă, lădoi etc., dar şi floare albastră sau viaţă de student etc. îşi pot

desfăşura planul semantic numai prin intermediul unei relaţii sintactice.

Cele mai cunoscute relaţii sintactice sunt: relaţiile de interdependenţă

(sau inerenţă), de subordonare, de coordonare, de incidenţă.

(a) Relaţia de interdependenţă se stabileşte între termeni a căror asociere

sintagmică atinge gradul maxim de solidaritate. Fiecare din cei doi termeni îl

presupune şi cere, funcţional, semantic şi structural, pe celălalt. Într-o sintagmă

precum: Fetiţa a plecat, verbul a plecat reclamă, din motive semantice,

convertite în disponibilităţi combinatorii specifice, prezenţa unui substantiv,

care să împlinească pe cale sintactică, planul său semantic. Odată intrat în

relaţie cu acesta, verbul predicat îi impune situarea în cazul nominativ.

Substantivul fetiţă, apoi, devenind un complement semantic al verbului,

complementul principal cu funcţie de subiect, îi impune acestuia forma de

persoana a III-a singular. Sub acest aspect structural, absenţa verbului ar duce

la destrămarea enunţului.

(b) Relaţia de dependenţă se desfăşoară între termeni cu poziţii diferite în

interiorul asocierii sintagmice, unul din termeni impunându-se ca regent. În

sintagma: Citeşte o carte, verbul regent citeşte cere substantivului carte una

din complinirile semantice posibile, şi anume: să stea în cazul acuzativ. În

sintagma cartea studentului substantivul regent cartea impune substantivului

student, formă flexionară pentru cazul genitiv: studentului etc. Regentul are rol

activ în organizarea enunţului, în timp ce absenţa subordonatei ar lăsa doar

enunţul incomplet sub aspect semantic şi sub aspectul structurii.

(c) Relaţia de coordonare se stabileşte între termeni care nu depind nici

semantic, nici funcţional, nici structural de celălalt, dar care, odată intraţi în

aceeaşi sintagmă, stabilesc între ei un anumit raport semantic.

În enunţul: „Vecinul meu a strâns cu ne-durare / Grădini, livezi, cirezi,

10

hambare” (Arghezi), substantivele grădini, livezi, cirezi, hambare se află în

acelaşi caz: acuzativ.

(d) Relaţia de incidenţă se desfăşoară între cele două planuri ale unui enunţ

complex: al „obiectului” enunţării şi al „subiectului” enunţării:

În discursul: „Ah! - zise unul - spuneţi că-o omul o lumină / Pe lumea

asta plină de-amaruri şi de chin?” (Eminescu), cele două enunţuri sunt unităţi

sintactice autonome. Ele nu depind unul de altul nici sub aspect semantic, nici

sub aspect structural. Intrarea lor în alcătuirea aceluiaşi enunţ complex este

asigurată de unitatea enunţării.4

Relaţiile sintactice, factor principal în organizarea planului semantic al

enunţului lingvistic, îşi impun acelaşi rol determinant în organizarea planului

expresiv. Limba română dispune de mai multe modalităţi de manifestare a

relaţiilor sintactice în planul expresiei şi de marcare a identităţii funcţiilor

sintactice: flexiunea, topica, elemente prozodice, morfemul determinării

hotărâte sau nehotărâte (în gramaticile tradiţionale: articolul), elemente de

relaţie, termeni corelativi, dubla realizare a unor funcţii sintactice (sau

funcţiile cumulante).

Delimitarea sintagmelor în spaţiul cărora se dezvoltă relaţiile sintactice şi

marcarea identităţii funcţionale a constituenţilor sintactici se realizează prin

desfăşurarea flexiunii în funcţie de două principii de organizare a planului

expresiei: acordul şi recţiunea.

Acordul orientează manifestarea în planul expresiei a relaţiilor sintactice

intrinseci, prin care se interpretează lingvistic conexiuni interioare

„obiectelor”. Astfel, prin sintagma: flori albastre înţelegem că: florile sunt

(devin) albastre etc.

Recţiunea intervine mai ales în dezvoltarea relaţiilor sintactice

intrinseci, prin care se interpretează lingvistic conexiuni exterioare, între

„obiecte”: cărţile studentului; rupse flori.

În interiorul relaţiei de dependenţă, prin topică, se distinge funcţia de

atribut de cea de complement indirect: Predau cartea copilului – unde

11

copilului este atribut; Predau copilului cartea – în care aceeaşi formă

flexionară substantivală copilului este complement indirect.

3. Circumstanţial vs. necircumstanţial

3.1. Complementele necircumstanţiale - generalităţi

Complementele necircumstanţiale (direct, indirect şi de agent) sunt în

general strâns legate de termenul determinat. Această legătură se observă chiar

în definiţiile unora dintre ele, şi anume în definiţia complementului direct şi a

complementului de agent făcute prin referire la felul verbului determinat

(existenţa complementului direct este legată de verbele tranzitive, respectiv a

complementului de agent, de verbele pasive).

Conţinutul complementelor necircumstanţiale este mult mai abstract şi

de acea mai greu de definit decât complementele circumstanţiale.

Problema aceasta se pune mai ales pentru distincţia dintre complementul

direct şi cel indirect care, în practică, se deosebesc foarte uşor, dar sunt greu de

definit, în aşa fel încât să se distingă categoric unul de altul în toate contextele.

Uneori complementul direct şi cel indirect se deosebesc numai prin formă,

prin felul construcţiei, conţinutul fiind acelaşi, imagine dată de existenţa unui

regent comun. De exemplu: conjunctivul verbului a privi:

„Tot oraşul se adunase ca să privească alergarea de cai.” (Negruzzi) Cdir

„Să privească la lupta lor.” (Ispirescu) Cind

Atunci când forma nu e specifică, de exemplu când complementul este

exprimat printr-un verb la infinitiv fără prepoziţie, este mai greu de stabilit

dacă e vorba de un complement direct sau indirect (aceasta se întâmplă mai

ales după verbe reflexive dinamice sau după verbe care pot avea ambele

construcţii):

Somnul meu … a zburat în fuga mare şi nici nu m-am gândit a-l prinde.

Sau: [...] nici nu gândesc a-l prinde. În primul enunţ: regentul este verb

la reflexivă: mă gândesc la ceva – şi vom avea complement indirect, iar în al

doilea, verbul regent la activă: gândesc ceva - complement direct. O deosebire

12

între complementul direct şi cel indirect există în ce priveşte gradul de legătură

cu verbul determinat (regentul).

Situaţia independentă de verb a complementului indirect se oglindeşte în

faptul că acesta nu suferă nici o schimbare la transformarea construcţiei active

într-o construcţie pasivă, pa când complementul direct devine subiect

gramatical în construcţie pasivă:

construcţie activă: Dau ovăz (Cdir) calului. (Cind)

construcţie pasivă: Ovăzul (subiect gramatical) este dat calului (Cind).

Faptul, că, prin transformarea construcţiei active în una pasivă,

complementul direct devine subiect gramatical, arată o apropiere între

complementele necircumstanţiale şi subiect. Această apropiere se manifestă şi

în corespondenţa dintre complementul de agent, care există numai în

construcţii pasive şi subiectul gramatical al construcţiei active:

construcţie activă: Tractoriştii (subiect gramatical) ară ogoarele (Cdir).

construcţie pasivă: Ogoarele (subiect gramatical) sunt arate de

tractorişti (C agent).

Complementul indirect are legătură cu subiectul în alt sens, şi anume: în

unele construcţii, de tipul: mi-e foame, mi-e dor sau îmi place, îmi trebuie, el

exprimă subiectul logic al construcţiei, arătând cine are senzaţia de foame,

sentimentul de dor, de plăcere etc. (echivalenţa dintre mi-e foame şi sunt

flămând, dintre îmi place şi iubesc sau am plăcerea...).

Complementul indirect, respectiv completiva indirectă au ca regent:

Verbe (locuţiuni verbale) tranzitive (cu tranzitivitate directă sau

indirectă): „Gândindu-se la toate acestea, muierea lui Ţugurlan se

hotărî să-şi facă ea vremea.” (Preda)

Expresii impersonale: „El tace-pentru că-i e frică de cuvinte.” (Blaga)

Interjecţii: „Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi!” (Creangă)

Adjective: „Care sunt mai poetici, după d-ta, adică mai capabile de a

deveni hieroglife.” (Călinescu)

13

3.2. Descrierea semantică. Tipuri semantice

În plan semantic, când determină un verb, complementul indirect ocupă

poziţii diferite în împlinirea câmpului semantic propus.

În relaţie cu verbe tranzitive indirecte, precum: a vorbi, a renunţa, a feri,

complementul indirect ocupă o poziţie similară cu cea a complementului

direct. Este „obiectul” pasiv al acţiunii verbale.

Exemplu: „[...] mai vorbeşte şi astăzi despre tine”. (Blaga)

În relaţie cu verbe tranzitive directe precum: a povesti, a auzi, a întreba,

a - [şi] aminti etc. , complementul indirect este o alternativă la complementul

direct: o dată cu producerea unei mutaţii semantice, obiectul pasiv al acţiunii

devine obiect de „circumscriere” a acţiunii verbale.

Exemple: „N-aţi auzit de-un Jian...” (Folclor)

În relaţie cu verbe sau locuţiuni impersonale, precum a-[i] plăcea, a-[i]

conveni, a [i] se cuveni, a-[i] fi frig, a-[i] părea bine / rău etc., complementul

indirect este un complement intern: -i. Acţiunea unor verbe tranzitive, precum

a auzi, a istorisi, a spune etc. poate primi trei limite exterioare: una este

descrisă de un complement direct (ceva), iar celelalte două de complemente

indirecte (-mi şi despre ea), ca în exemplul: Povesteşte-mi ceva despre ea.

Expresiile impersonale al căror plan semantic exprimă stări psihice au,

cel mai adesea, două limite: una interioară, a „subiectului” stării, descrisă de

pronumele personal (substantiv) în dativ, şi alta exterioară, a „obiectului” în

care îşi are „originea” starea, descrisă de conţinutul semantic al unui substantiv

(pronume) în acuzativ prepoziţional:

„Tu ştii că mie-ntotdeauna mi-a fost milă de voi…” (G.M. Zamfirescu)

Întregirea pe cale sintactică a sferei semantice a verbului este o condiţie

esenţială pentru asigurarea autonomiei enunţului lingvistic prin structurarea

finită a planului expresiei şi împlinirea planului său semantic global. Funcţia

de complement se dezvoltă în interiorul unei relaţii de dependenţă pe care o

generează, ca regent, prin excelenţă, verbul (şi doar uneori, unele adjective,

adverbe sau interjecţii). Complementul vine să descrie câmpul semantico-

14

sintactic desfăşurat de verbul (sau adjectivul, adverbul, interjecţia) - regent,

prin valenţele sale sintactice, rămase libere, şi care se cer satisfăcute. Definirea

complementului indirect ca reprezentând poziţia sintactică dependentă de un

verb caracterizat prin posibilitatea de a admite ca modalitate de realizare un

număr în dativ are, sub aspectul descrierii sintactice a limbii române,

repercusiuni mai importante decât cele pe care le are definirea formală în cazul

subiectului şi al complementului direct. Delimitarea claselor de substituţie care

reprezintă aceste componente ale enunţului conduce, dacă avem în vedere

definiţia formată, la un inventar de construcţii coincizând, cu minime

diferenţe, cu cel înregistrat de gramaticile curente.

3.3. Descrierea sintactică

Din sintaxa grupului verbal: opţiunea pentru necircumstanţial

Constituenţii grupului verbal, formulaţi în temenii funcţiilor sintactice

sunt: predicat, subiect, complement obiect direct, complement obiect secundar,

complement obiect indirect, complement obiect prepoziţional,

circumstanţialul, cantitativul, atributul, pasivul, impersonalul, reflexivul.

Fiecare funcţie se defineşte relaţional, stabilind, în acelaşi timp, relaţii de

dominare şi de vecinătate. Fiecare funcţie intră în două relaţii de dominare: ca

termen „dominat” (determinat) şi ca termen care „domină” sau „dominant”

(determinant) şi în mai multe relaţii de vecinătate5 .

Complementul obiect indirect, aşa cum apare definit şi delimitat în acest

demers, se deosebeşte de complementul indirect din Gramatica Academiei: el

corespunde numai unei situaţii de complement indirect şi anume

complementului indirect în D şi construcţiei cu la substituibile cu D3.

Construcţiile prepoziţionale ale complementului indirect nesubstituibil

printr-un dativ reprezintă ceea ce vom numi complement obiect prepoziţional.

Complementul obiect indirect se caracterizează relaţional prin:

relaţii de dominare:

15

a) Ob.ind. > G. Pred (obiectul indirect este dominat pe grupul

predicativ);

b) Ob. ind. < GND (obiectul indirect domină succesiunea GND);

relaţii de vecinătate [predicat _ _]

1. Relaţii de dominare (a) conferă obiectului indirect o poziţie similară

cu a subiectului sau a obiectului direct.

2. Ceea ce diferenţiază obiectul indirect de cel direct este relaţia de

dominare (b), adică faptul că legarea nominalului de verb se realizează, în

cazul obiectului indirect, prin dativ.

3. Prezenţa vecinătăţii [predicat _ _], comună şi pentru subiect, ob.

direct, ob secundar, indică includerea obiectului indirect în aceeaşi categorie a

funcţiilor definite în raport cu verbul.

4. Dintre relaţiile de succesiune ale obiectului indirect am reţinut numai

relaţia cu predicatul ca relaţie obligatorie. Celelalte, adică vecinătatea cu

subiectul, cu ob. dir., cu atributiv, cu circumstanţial, cu reflexiv sunt posibile,

dar nu necesare: obiectul indirect poate apărea în structuri de bază fără subiect:

(Ex.: Îmi pasă de tine. Îmi pare bine de ceva); poate apărea în structuri de bază

în care lipseşte ob. dir.: (Ex. Îmi trebuie cărţi. Îmi lipsesc cărţi> subiecte în

ambele enunţuri). În ceea ce priveşte relaţia cu reflexivul este concurent cu ob.

ind. (Ex: Îmi cumpăr cărţi. Îmi spune mie însumi cuvinte de îmbărbătare); în

altele este concurent cu ob. dir. (Ex.: Mă spăl. Mă apăr.) Este motivul pentru

care reflexivul nu apare în caracterizarea relaţională a obiectului indirect.

În concluzie, trebuie semnalat că, în comparaţie cu alte funcţii, în

caracterizarea obiectului indirect nu apare o vecinătate proprie, specifică.

Urmează ca „diferenţa specifică”, în cazul obiectului indirect, să fie dată

exclusiv de relaţiile de dominare, şi anume de relaţia de dominare (b).

3.3.1. Realizările obiectului indirect (aspecte semantice şi stilistice)

Regula stabileşte cele două realizări structural diferite ale obiectului indirect:

a) GN/ D (ex. El spune ceva copiilor.)

16

b) GN/ la, Ac (ex. El spune ceva la copii.)

Prima (a) este o realizare cauzală, cealaltă (b) una prepoziţională.

Propoziţia relativă, singura care poate apărea în poziţia obiectului

indirect (ex. Dau cui cere. Trimit material oricui îmi solicită. Răspund la

cine / cui mă întreabă), este un fenomen „de suprafaţă”, fiind rezultatul

aplicării a două transformări succesive: o transformare relativă, urmată de o

transformare de suprimare a nominalului.

Pentru cele mai multe construcţii, raportul dintre (a) şi (b) este de variaţie

liberă, acelaşi verb având capacitatea de a alege, fără vreo modificare în planul

semnificaţiei, ambele realizări (ex. El spune copiilor. / El spune la copii. Sau:

El dă studenţilor. / El dă la studenţi.)

Diferenţa dintre ele este de natură stilistică: cele două construcţii se

repartizează, de obicei, în subsisteme stilistice diferite, construcţia cauzală

(cauzal se referă la caz!) fiind preferată de limba literară, iar cea prepoziţională

(sintagma construită prin medierea prepoziţiei, în general, de acuzativ) în

limbajul popular şi familiar. Sunt totuşi anumite situaţii în care nu există

posibilitatea alegerii succesive a ambelor construcţii, ci este obligatorie

folosirea construcţiei prepoziţionale.

Limitarea posibilităţilor de construcţie la cea prepoziţională nu este

determinată de verb. „Răspunzătoare” de această restricţie este structura lui

GN: un GN conţinând un constituent numeral cardinal, ca centru (ex. Am dat

la trei) sau ca determinant (ex. Am dat la trei copii.), restrânge posibilităţile de

construcţie ale obiectului indirect (b).

3.3.2. Subcategorizarea contextuală vs. noncontextuală a verbului

românesc în funcţie de obiectul indirect

Într-o sintaxă transformaţională, subcategorizarea operează asupra

formativelor lexicale, la nivelul structurilor de bază, pentru partiţia verbului

fiind relevante numai contextele existente „în adâncime”. Sub acest aspect,

subcategorizarea dintr-o sintaxă transformaţională se deosebeşte de operaţia

17

clasificării din sintaxa analitică, unde analiza se efectuează la nivelul structurii

de suprafaţă şi unde sunt relevate toate contextele „de suprafaţă”.

Din punct de vedere al vecinătăţii obiectului indirect, verbele se împart în:

(A) + [_ _ Ob.ind], adică verbe care satisfac acest context

Exemple: a plăcea: Îmi place de colega.

a trebui: Îmi trebuie cărţi pentru lectură.

a trimite: El mă trimite la carte.

(B) - [_ _ _ Ob.ind], adică verbele care nu satisfac acest context

Exemple: a chema: Mă cheamă Ion. (elem. pred. supl., N pro-Ac)

a cuprinde: Mă cuprinde teama. (subiect)

a durea: Mă doare capul. (subiect)

a întreba: El mă întreabă lecţia. (Cdir)

Verbe ca: a ajuta, a anunţa, a succede se caracterizează, din punct de

vedere al structurii de suprafaţă, prin posibilitatea de a se construi succesiv cu

obiect direct sau obiect indirect (ex. a ajuta cuiva; a ajuta pe cineva; el mi-a

anunţat ceva; el m-a anunţat ceva). Verbe ca: a se asocia, a se impune, a se

pleca se caracterizează din punct de vedere al structurii de suprafaţă prin

posibilitatea de a alege între o construcţie cauzală (cu dativul) şi una

prepoziţională (ex. a se asocia cu cineva - a se asocia cuiva; el se impune în

faţa colegilor - el se impune colegilor.) Ambele categorii se includ, din punct

de vedere al structurii de bază, într-una din subclasele (A) şi (B). alegem ca

structură de bază tipul (A), cel cu obiect indirect, atunci tipul (B) este derivat

din primul printr-o transformare facultativă.

În general, în limba română, dintre vecinătăţile verbale, vecinătatea

obiectului indirect se caracterizează prin instabilitate, adică prin oscilaţia între

construcţia cu dativul şi o construcţie prepoziţională.

Clasa (A) se subîmparte în două categorii:

(A1) verbe cu obiect indirect obligatoriu nesuprimabil. Ex. a acorda: El

acordă diplome câştigătorilor; a adresa: El adresează directorului o cerere; a

aparţine: Ideea îi aparţine; a aservi: Regimurile din trecut au aservit ţara

18

străinilor; a atribui: Ei atribuie burse studenţilor; a conferi: El conferă medalii

câştigătorilor; a consacra: El se consacră studiului; a contraveni: Furtul

contravine legilor; a conveni: Îmi convine situaţia; a corespunde:

Răspunsurile corespund aşteptărilor; a datori: El datorează viaţa medicilor, a

dăuna: Asta a dăunat fabricii; a decerna: Ei au decernat premii fruntaşilor; a

dedica: El mi-a dedicat o carte; a premerge: Asta a premers evenimentului, a

veni, cu sensul de a intenţiona: Îmi vine să plâng.

(A2) verbe cu obiect indirect facultativ, suprimabil.

Exemple: a aduce: El mi-a adus flori. El a adus flori.

a confirma: El mi-a confirmat o ştire. - El a confirmat o ştire.

a lipsi: Îmi lipsesc cărţi. Lipsesc cărţi.

a rămâne: Îmi rămân bani. Rămân bani.

Majoritatea verbelor cu obiect indirect intră în clasa (A1) (A1) - [_ _ Personal],

adică verbele care admit obiecte indirecte realizate prin pronume personal de

persoana I, II (ex. Îmi trebuie creioane). Acceptarea personalului înseamnă şi

acceptarea în poziţia obiectului indirect a unui substantiv (=S) cu trăsătura

[+Uman] (ex. Îmi trebuie creioane > Copiilor le trebuie creioane).

Trebuie amintit că şcoala de lingvistică modernă (Şcoala lui Ch. J,

Fillmore) s-a format prin contestarea caracterului semantic relevat al descrierii

sintactice (fie descriere „categorială”, fie descriere „funcţională”).

Argumentele acestei şcoli merg pe linia sublinierii situaţiilor în care descrierea

sintactică este, din punct de vedere semantic, insuficientă. Şcoala lui Charles

Fillmore abandonează ideea contextului sintactico-selecţional relevant în

favoarea contextului descris în termenii categoriilor logico-semantice.6

Poziţiile sintactice ale claselor de circumstanţiale se definesc, în primul

rând, prin realizare adverbială, ceea ce este firesc, deoarece adverbul este

principalul determinant circumstanţial al verbului.

Termenii folosiţi pentru denumirea acestor clase se referă la valori

semantice mai numeroase decât posibilităţile pe care le avem de a le

reprezenta în mod convenabil într-un mod de construcţie, prin adverbe de cea

mai mare generalitate. Astfel pe lângă valorile de loc, timp, mod, cauză,

19

cantitate, concesive, ale căror propoziţii de substituţie le-am reprezentat în

model între circumstanţiale, se integrează cel final (circumstanţial de scop),

consecutiv şi condiţional, dintre care două nu cunosc o realizare adverbială

concludentă. Pe de altă parte, multe valori semantice adverbiale, cum sunt cea

privativă - nicidecum, deloc, de echivalenţă – adică, anume, bunăoară, de

exemplu, de pildă, cu alte cuvinte, de periodicitate - arareori, adesea, des, rar,

pesemne, poate, parcă etc. nu constituie clase sintactice distincte, ci se

distribuie la celelalte, mai ales la circumstanţialul de mod şi de timp.

Termenul complement vizează de la început atât cantitatea sintactică a

complementului, de a fi o completare, o expansiune a regentului, cât şi funcţia

lui semantică, de a fi actualizator semantic al regentului. Clasarea

complementului, mai ales, se face exact invers, în comparaţie cu aceea a

atributului, adică se vorbeşte de complementul (obiect) direct, indirect, agent

şi de circumstanţial; în a doua etapă se face apel la definire, descriere şi

clasare: complementul realizat prin substantiv în cazul Ac, în D, complement

realizat prin numeral, adverb, forme verbale nominale etc.7

20

II. Sintaxa propoziţiei . Complementul obiect indirect

0. Generalităţi

Sintaxa, fie tradiţională sau modernă, respectiv analitică sau generativ-

transformaţională, se ocupă de modul de organizare a unităţilor de comunicare

de îmbinările de cuvinte, indiferent de concepţia asupra limbii şi metodele de

cercetare folosite de lingvişti.

În literatura românească de specialitate, o privire generală asupra

diferitelor tipuri de sintaxă găsim la Valeria Guţu - Romalo [1973]8,

cercetătoare ce oferă un studiu amplu al acestui nivel al limbii, din punctul de

vedere a diverselor orientări lingvistice, cum ar fi: sintaxa tradiţională vs.

sintaxa modernă şi sintaxa analitică (sau taxonomică) vs. sintaxă sintetică sau

generativ-transformaţională.

1. Definiţia complementului obiect indirect

Complementul indirect reprezintă partea de propoziţie în tratarea căreia

se constată cele mai mari deosebiri între gramatici. Diferenţele privesc atât

definiţia, cât şi construcţiile care îi sunt atribuite.

Astfel în Limba română contemporană, academicianul Iorgu Iordan, care

numeşte acest component al propoziţiei obiect indirect, îl defineşte ca fiind

„partea secundară a propoziţiei care determină un verb spre a arăta cui i se dă

sau i se ia ceva, în folosul sau în paguba cui i se săvârşeşte o acţiune, cine (în

afară de subiect) este interesat în acţiunea ei”9, după ce, în prealabil, s-a arătat

că acţiunea exprimată de verb se exercită asupra obiectului indirect.

În prima ediţie a Gramaticii limbii române [1954], definiţia

complementului indirect cuprinde aceleaşi elemente specifice: „partea de

propoziţie asupra căreia se răsfrânge în chip indirect acţiunea verbului, în

sensul că din acţiune rezultă de obicei un folos sau o pagubă pentru fiinţa sau

lucrul denumit de complementul indirect”.10

Ediţia a II-a [1963] îl defineşte ca reprezentând „partea de propoziţie care

determină un verb, o locuţiune verbală, un adverb, un adjectiv, o locuţiune

21

adjectivală sau o interjecţie, indicând în general, obiectul căreia i se atribuie o

acţiune, o însuşire sau o caracteristică”11, definiţie la care se adaugă precizarea:

„De multe ori rezultă un folos sau o pagubă pentru obiectul căruia i se atribuie

o acţiune, o însuşire sau o caracteristică. Noua definiţie detaliază

particularităţile regentului dar are defectul de a utiliza, pentru identificarea

caracteristicii distructive în interiorul clasei complementelor, verbul - imprecis

în acest context - a atribui („obiectul căruia i se atribuie…”). Lipsa de claritate

se agravează dacă ţinem seama de faptul că acelaşi verb apare şi în definiţia

predicatului. „Predicatul este partea principală de propoziţie care atribuie

subiectului o acţiune, o stare sau o însuşire…”12

O serie de construcţii cuprinse la această parte de propoziţie diferă, pe de

o parte din cauza deosebirilor referitoare la calitatea elementului regent, de

pildă, admite ca regent verbul şi adjectivele şi chiar substantivele care „au

tema verbală… sau aparţin unei familii în care intră un verb ori o locuţiune

verbală”13, sunt astfel din categoria complementului indirect determinaţi ca:

(bun) de gură, (ciudat) în purtări etc., dar se vorbeşte de complementul

indirect în situaţii ca (nepăsător) la suferinţe…, (atent) la evenimente…,

(luptă) pentru pace etc.

În Gramatica limbii române [1943], Al. Rosetti şi J. Byck delimitează

această parte de propoziţie prin indicarea întrebărilor la care răspunde: „cui, de

cine (ce), cu cine (ce), prin cine (ce), la cine (ce), despre cine (ce), după cine

(ce)”.14

A doua definiţie a Gramaticii Academiei [1963] lărgeşte lista regenţilor

posibili şi complementului indirect.

Prin definiţie, poziţia sintactică a complementului indirect prin dativ (fără

prepoziţie) exclude din discuţii, de la început, numeroase şi variate construcţii

prepoziţionale cu, despre, pentru etc., considerate de diverse gramatici15 ca

reprezentând complementul indirect.

(1) Complementul obiect indirect apare în gramatica românească

tradiţională ca o clasă sintactică generoasă şi nesistematică şi, acordând

22

prioritate criteriilor formale privitoare la statutul morfosintactic al termenilor

construcţiei, avem posibilitatea să formulăm o definiţie a acestei clase de

substituţie.

Complementul indirect se defineşte ca „parte secundară a propoziţiei

care determină un verb spre a arăta cui i se dă sau i se ia ceva în folosul sau în

paguba cui se săvârşeşte o acţiune, cine (în afară de subiect) este interesat în

acţiunea ei”16 sau „partea de propoziţie care determină un verb, o locuţiune

verbală, un adverb, un adjectiv, o locuţiune adjectivală sau o interjecţie,

indicând, în general, obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire sau o

caracteristică”17. Complementul indirect se defineşte ca o clasă foarte întinsă,

cu o mulţime de aspecte formale şi semantice nesistematizate.

Dacă admitem că centrul clasei complement obiect indirect se defineşte

ca SNkd, ocurenţele în poziţia termenului regent sunt mai variate decât acelea

care domină complementul obiect direct. În această poziţie se află, verbele

compatibile de a fi determinate prin SNkd şi, spre deosebire de complementul

obiect direct, complementul obiect indirect poate determina toate modurile

personale şi nepersonale, inclusiv, participiul.

(2) În al doilea rând, pot fi determinate prin SNkd, un număr apreciabil

de adjective, unele interjecţii şi există şi acea zonă de contact între

determinarea nominală şi cea verbală, în care determinantul substantivului

verbal poate fi interpretat fie ca atribut, fie ca complement obiect indirect18 .

Complementul obiect indirect este partea secundară de propoziţie care

numeşte obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o caracteristică sau o

însuşire. Răspunde la întrebările: cui? (precedat sau nu de prepoziţii sau

locuţiuni prepoziţionale, ale cazurilor genitiv, acuzativ) pentru cine? pentru

ce? de cine? de ce ? etc.

Exemple: Am adus mamei o floare.

Câinele s-a repezit asupra hoţului.

Eu mă bucur de reuşita ta.

23

2. Elemente descriptive ale complementului obiect indirect

2.1. Descriere funcţională

2.1.1. Termen regent

Obiectul indirect, numit şi complement indirect, întregeşte înţelesul unor

verbe tranzitive, intranzitive, reflexive şi al unor adjective, adverbe sau

interjecţii.

Complementul indirect determină:

un verb la mod personal: Dau copilului mingea.

verb mod nepersonal - infinitiv: Tu ai putut oferi colegei o floare.

verb, mod nepersonal - supin: Noi am avut de scris tuturor câte o

invitaţie.

verb, mod nepersonal - participiu (cu valoare adjectivală): Florile

oferite prietenei erau maci.

verb, mod nepersonal - gerunziu: Temându-se de câine, na-am

intrat în curte

locuţiune verbală, verb la gerunziu: Suspină aducându-şi aminte

de părinţi.

adjectiv sau locuţiune adjectivală: Eu sunt responsabilă de viaţa

lui. De la minciuna spusă, se simţea cu mâţa-n sac.

adverb sau locuţiune adverbială: E bine de copilul ascultător.

Hatmanul a plătit într-ascuns de boieri trădarea lui Vodă. El

exersează la pian pe furiş de sora lui.

interjecţie: Vai de mine! Halal de voi! Bravo vouă!

Obiectul indirect se repetă în aceleaşi condiţii ca şi cel direct, adică

atunci când este exprimat:

a) prin pronume înaintea verbului: Mie îmi zice Veta. Ei să i se ceară

părerea!

b) prin pronume formă scurtă, înaintea verbului: Vă povestesc totul vouă.

c) prin substantiv sau echivalent al substantivului înaintea verbului:

Prietenului tău, i-ai mulţumit?

24

d) prin substantiv sau echivalent al substantivului după verb:

Fără anticipare Cu anticipare

A mărturisit totul mamei. I-a mărturisit totul mamei.

Gheorghe scrie Mariei. Vasile îi scrie Mariei.

Obiectul indirect poate semnifica în propoziţie:

(1)avantajul, dezavantajul celui asupra căruia se răsfrânge acţiunea verbului:

Nemulţumitului i se ia darul!

(2)orientarea acţiunii: Nu te uita la haine, ci la cine le poartă!

Următoarele exemple, pentru sintaxa predată în gimnaziu, sunt trecute tot la

complementul obiect indirect, în realitate fiind exemplificate poziţiile

sintactice circumstanţiale (circumstanţiale: relativ, sociativ, instrumental, de

excepţie)

în ce privinţă: Vom reflecta la sfaturile tale. Era scump la vorbă,

dar iute la minte.

asocierea sau reciprocitatea într-o acţiune: Luptă cu morile de vânt!

instrumentul acţiunii: Pe copacul căzut, toţi se pun cu topoarele.

excepţia la o acţiune: Pe lângă lemnul uscat arde şi cel verde.

Uneori este greu să se facă distincţie între un obiect indirect şi un

circumstanţial.

Exemple: Nu vinde tu castraveţi la grădinar ! - obiect indirect

Nu duce tu castraveţi la grădinar ! - circumstanţial de loc

Observaţie. Verbele regente ale complementului obiect indirect pot fi la orice

diateză.

a) În cadrul diatezei active distingem:

verbe intranzitive: „Harap-Alb, strângând aripa cu îngrijire

mulţămeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit”. (I. Creangă)

verbe tranzitive cu două complemente: direct şi indirect:

Asta îi aduse lui Mircea prea puţină uşurare(cd).

Verbe tranzitive absolute (cu complement indirect):

„[...] găseşti să le dai şi să le răzdai?” (I. Creangă)

b) Verbe la diateza pasivă: Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sunt ţie cunoscute.

25

c) Verbe la diateza reflexivă: M-oi ruga la Precista.

Observaţii. Pronume în dativ cu care se construiesc verbele reflexive în

situaţii ca: „Şi-a croit cărare prin grădini.” (Sadoveanu) sunt complemente

indirecte care exprimă atribuirea.

2.1.2. Tot despre verbe şi adjective - regenţi ai complementului indirect

Verbele şi adjectivele determinate de complementul obiect indirect,

indicând obiectul căruia ne adresăm, căruia îi atribuim ceva, se pot construi

atât cu dativul, cât şi cu prepoziţie.

a) Unele verbe şi adjective se construiesc mai ales cu dativul: a aminti (cuiva),

a anunţa, a comunica, a declara, a atribui (cuiva), a decerna, a

încredinţa, a (se) împotrivi (cuiva), a opune, a supune (cuiva), adecvat,

scump, credincios (cuiva) etc.

b) Unele verbe se construiesc în aceeaşi măsură atât dativul, cât şi cu

prepoziţie: (a se) încrede, (a) contraveni, (a se) sustrage etc.

a se încrede cuiva / în cineva;

a contraveni dispoziţiilor date / la dispoziţiile date;

a se sustrage influenţelor / de la influenţele (cuiva).

a) După acelaşi model, se construiesc şi unele adjective, termeni regenţi

ai complementului obiect indirect: analog/ similar cu; înclinat spre;

vrednic de etc.

Exemple: părtaş cuiva/ la ceva; prielnic cuiva/ la ceva; propriu cuiva/ pentru

ceva etc.

În anumite stiluri (publicistic, ştiinţific) se foloseşte cu predilecţie

dativul: utilă jocului de teatru; roluri similare propriei lor biografii.

d) Există verbe sau locuţiuni verbale care se construiesc numai cu prepoziţii:

a se colora la, a se complace în, a se obişnui cu, a se pricepe la, a se

mulţumi cu, a scăpa de, a persista în, a umbla în, a tremura după, a lăsa gura

apă după etc.

Observaţii.

În unele situaţii, adjectivelor verbale sau cu sens verbal determinate de

26

un complement indirect cu prepoziţie le corespund verbe tranzitive, urmate de

un complement direct.

Să se compare:

Era un om bun milostiv şi iubitor de patria sa. / Om care-şi iubeşte patria.

Sunt doritor de veşti bune. / Doresc veşti bune.

Sunt şi verbe care se construiesc cu diferite prepoziţii după cum diferă

şi înţelesul verbului a se ocupa cu, a se îndeletnici cu ceva, a se ocupa de, a

se dedica unei preocupări temporare etc.

2.1.3. Complement obiect indirect în absenţa regentului verbal

Uneori complementul obiect indirect în dativ poate determina un verb

subînţeles, chiar dacă are altă valoare morfologică; în exemplele noastre:

adjectiv). Aceste construcţii sunt frecvente în titluri, în lozinci etc.

Imn patriei! (imn închinat patriei)

În cazul substantivelor de origine verbală, lipsa verbului pare mai firească:

Slavă marelui conducător! (Slavă adusă marelui conducător!)

Odă patriei! (Odă închinată patriei!)

Construcţiile de acest fel cu complemente de acest fel cu complemente

indirecte pe lângă un substantiv care nu e de origine verbală sunt mai noi. Ele

sunt imitate după alte limbi:

Ritm intens - lucrărilor agricole de toamnă.

Indiferent de felul substantivelor, în cazul în care complementul indirect

le precedă, acesta e izolat: Vieţii, o rugă!

2.2. Fenomenalizarea sau exprimarea complementului obiect indirect

2.2.1. Fenomenalizarea prin substantiv. Regimul cazual al nominalului19

Grupurile nominale rezultate din nominalizare se păstrează în formă

nemodificată în următoarele vecinătăţi:

a) grupul prepoziţional necircumstanţial: Insistă pe amănunte >

insistenţă pe amănunte; Optează pentru publicare > opţiunea pentru

publicare; Participă la demonstraţie > participare la demonstraţie.

27

Construcţia obligatorie cu o anumită prepoziţie se explică prin regimul

verbului de bază.

b) nominalul în dativ, deci nominalul obiect indirect: Se conferă titluri

muncitorilor > conferire de titluri muncitorilor; Se predă limba română

străinilor >predarea limbii române străinilor; Se acordă atenţia necesară

tineretului > acordarea atenţiei necesare tineretului 20.

Întrucât se defineşte în plan sintagmatic în primul rând, constituind

principalul mijloc de realizare a raporturilor dintre cuvinte la nivel sintagmic,

cazul este o categorie de relaţie.

Pe„morfem” nu trebuie confundat cu pe„prepoziţie” de la complementul

indirect în Ac, chiar dacă, semantic, distincţia este greu de făcut. Avem acest

pe „prepoziţie” de Ac - complement indirect în următoarele situaţii:

pe lângă verbe reflexive în Ac (a se supăra, a se mânia, a se înfuria, a

se enerva, a se baza, a se jura etc. ): M-am supărat pe Ion.

pe lângă participiile acestor verbe: Ion este supărat pe soră-sa.

pe lângă adjective din aceeaşi sferă semantică sau înrudită cu a verbelor

date: nervos, furios, gelos, invidios etc.: Ion este furios pe toată lumea.

pe lângă un număr de verbe şi locuţiuni intranzitive: a miza, a paria, a

conta, a pune pariu, a pune rămăşag: Nu contaţi pe Gigel că e

neserios.

pe lângă verbe tranzitive din sfera semantică a schimbului (a da, a

oferi, a primi, a schimba, a cumpăra etc.) care au deja un CD în Ac.

precedat sau nu de pe: Îţi dau pe casă două maşini.

CI /Ac3 CD /Ac1

A schimbat boii pe un tractor.

CD/Ac1 CI/Ac3

Întotdeauna, în aceste situaţii, Ac fără pe este CD în Ac1 , iar cel cu pe este CI

în Ac3. De remarcat că acest pe este sinonim şi înlocuitor cu aceste prepoziţii: a

da ceva pe ceva = a da ceva pentru ceva: A primit 10 milioane pe maşină = a

primit 10 milioane contra (în schimbul) maşinii.

28

Prepoziţia „pe” de la C.I. este traductibilă în limbi străine, avându-şi

drept corespondent diferite prepoziţii:

Nu conta pe Ion Ne compte pas sur Jean.

Eşti supărat pe Hans? Bist du bose auf Hans?

În afara prepoziţiei „pe” de la C.I., sensul prepoziţiei „pe” este destul de

clar şi nu pune nici o problemă de interpretare: Pe masă este o carte. Pe

vremea aceea erau mulţi cerşetori. Joacă pe bani. Se pricepe la matematică. ec.

Ac.3 Am discutat despre destinul poetului.

Ac.3 Este furios pe toată lumea.

Caracteristica structurală: se determină obligatoriu într-una dintre

prepoziţiile de, cu, la şi au în structura lor un substantiv în (Ac. + prep.)

nearticulat sau un adverb.21

Pe lângă prepoziţiile de, la, complementul obiect indirect în acuzativ

poate fi precedat de prepoziţii de tipul: a, cu, despre, din, după, în, pe, pentru,

spre etc:

Miroase a trandafir.

S-a lăudat cu fratele lui.

Eşti nesigur de rezultat.

Vinul se face din struguri.

Tu ţi-ai pus în gând multe.

Mă bucur pentru tine.

S-a supărat pe părinţi.

El s-a orientat spre rezolvarea problemei.

2.2.2. Fenomenalizarea pronominală

pronume demonstrativ cu prepoziţie:

Să nu mai vorbim despre aceasta (asta) – ob. ind.

La acesta se referă spusele lui - ob. ind.

pronume relativ +/- prepoziţie:

În aceste situaţii obiectul indirect se află în dativ sau este precedat de una dintre

prepoziţiile care introduc un obiect indirect:

29

Cui i-ai povestit întâmplarea? Unor cunoscuţi...

Cui îi aduci laptele? Căţeluşului...

La cine ai fost? La frate-meu...

De ce te temi? De ger... (De oamenii răi...!)

pronume posesiv în prepoziţie:

Pe ai noştri i-a întâlnit la cantină.

pronume nehotărât + prepoziţie:

Vorbeau despre orice şi despre oricine.

pronume personal, reflexiv: Daţi-i pace! Cere-mi ce vrei!

2.2.3. Exprimarea complementului obiect indirect prin alte părţi de

vorbire flexibile

adjectiv: Din galben, s-a făcut roşu. Din săra, a ajuns bogat.

numeral:

Mă gândesc la cei doi.

Vulturul s-a repezit asupra primului. (G)

Te lupţi împotriva celor doi. (G)

Tu dai celor doi câte o floare. (D)

Tu te-ai interesat de cei doi. (Ac.)

Eu mă gândesc la primul. (Ac)

verb, mod nepersonal:

Mă gândesc a pleca din ţară. (infinitiv)

M-am săturat de scris. (supin)

Tu te bucuri de a avea atâtea împliniri. (infinitiv)

Te-ai plictisit ascultând aceeaşi muzică. (gerunziu)

Noi ne temem de mers noaptea prin pădure. (supin)

Observaţie. Anumite verbe şi adjective cer construcţia complementului

indirect cu sau fără prepoziţie:

a) verbe reflexive: a-şi aminti de, a se teme de, a se bucura de, a se

întrista de, a se plictisi de, a se sătura de, a se pricepe la, a se

30

complace în, a se gândi la, ase mulţumi cu, ase opune, a se

repezi la, a se transforma în etc.

b) verbe active: a oferi (cuiva), a propune (cuiva), a lua (cuiva) etc.

c) adjective: gata de, dispus la, predispus la, util la, folositor la.

2.2.3. Complementul obiect indirect exprimat prin părţi de vorbire

neflexibile

Obiectul indirect se poate exprima prin:

adverb (cu valoare substantivală): Teme-te de mult bine!

interjecţie: Se teme de mor!mor!

2.3. Descrierea semantică

Complementul obiect indirect poate fi:

simplu - exprimat printr-o singură parte de vorbire;

multiplu - exprimat prin mai multe părţi de vorbire în raport de

coordonare.

Exemple: El se gândeşte la vacanţă. (Cind. simplu)

El se gândeşte la vacanţă, la colegii săi, la nisipul de aur şi la

mângâierea blândă a valurilor. (Cind multiplu)

2.3.1. Construcţii prepoziţionale echivalente cu dativul

2.3.1.1. Acuzativul cu la

Acuzativul cu la corespunde de cele mai multe ori complementului obiect

indirect în dativ. Construcţia cu la este folosită îndeosebi în limba vorbită,

familiară şi în literatura populară:

„- Cui? Cui ai dat-o, nenorocito?

- La o chivuţă.”(Caragiale)

Pot primi prepoziţia la şi în limba literară, atunci când complementul e nume

de persoană la plural (şi mai ales însoţit de un numeral sau alt determinant cu

sens cantitativ):

S-au dat prime la zece fruntaşi în producţie.

„La trei le-au tăiat capul satârul… celorlalţi…”(Delavrancea)

31

„Închinând ale lor versuri la puternici.” (Eminescu)

„La nimeni n-o s-o spui!” (Coşbuc)

Pot primi construcţia prepoziţională cu la verbe mai vechi care indică

adresarea, atribuirea, opoziţia, interesul: (a) grăi, (a) zice, (a) spune, (a) sluji,

(a) închina, (a) face, (a) reproşa, (a) relata etc, mai puţin cele noi cu înţeles

apropiat: (a) reproşa, (a) relata, (a) semnala, (a) impune, (a) acorda.

Pe de altă parte, există tendinţa inversă întrebuinţării complementului

obiect indirect în dativ în locul unei construcţii prepoziţionale. Şi în această

situaţie avem de-a face cu imitarea unor construcţii străine:

Puteau fi înglobate limbii literare artistice aceste cuvinte.

Tot unui dativ îi corespunde şi construcţia alcătuită dintr-un acuzativ cu

prepoziţia către, care este des întâlnită în textele arhaizante şi regionale.

Construcţia apare mai ales, după verbele: a zice, a spune, a scrie:

„De din vale de Rovine / Grăim, doamnă, cătră tine.” (Eminescu)

„Zice el cătră oameni.” (Sadoveanu)

2.3.2. Complementul indirect cu rol de subiect logic

Complementul obiect indirect poate determină verbe unipersonale sau

forme unipersonale ale unor verbe personale cu rol de subiect logic:

„Dar ca să poată scrie, îi trebuia linişte.” (Vlahuţă)

„Mie mi se cuvine această cinste.” (Creangă)

De asemenea, pe lângă verbul a fi în expresii ca: mi-e dor, ţi-e milă etc.

complementul indirect (mi, ţi) are rol de subiect logic (iar substantivele dor,

milă sunt subiecte gramaticale).

2. 3.3. Complement indirect subînţeles

Când a fost deja realizat în enunţ sau dacă realizarea sa concretă poate

fi dedusă din context, complementul obiect indirect poate rămâne neexprimat,

fiind subînţeles sau deductibil: „Cine nu se teme de nimic nu iubeşte nimic.

Sau nu iubeşte atât de mult încât să se teamă [de ceva].” (Paler)

32

În relaţie sintactică cu o interjecţie, complementul indirect exprimă, prin

conţinutul lexical al termenului prin care se realizează, fie:

obiectul care a provocat reacţie din partea subiectului vorbitor: „Halal

de Piscupescu! zic în gândul meu.” (I.L. Caragiale)

obiectul pasiv al acţiunii exprimată de planul semantic al interjecţiei:

„Eu atunci haţ! de sumanul moşneagului...” (Creangă)

destinatarul obiectului exprimat prin complement direct: „Harap Alb,

pentru că eşti aşa de bun (…), na-ţi aripa asta şi când îi avea vreodată

nevoie de mine, aprinde-o…” (Creangă)

2.4. Tipuri structurale

a) Complementul obiect indirect simplu se realizează prin:

substantiv (comun sau propriu) sau sintagme substantivale:

„Abia se isprăvea cu masa, că lui Pirgu i se făcu de ducă.”

(Mateiu Caragiale)

„O extraordinară promisiune se deschide celui ieşit de sub narcoză.”

(Noica)

pronume: „Doi amici, Niţă şi Ghiţă, şed la o masă şi vorbesc încet

despre cine ştie ce.” (I.L. Caragiale)

forme verbal-nominale: „Şi eu m-am săturat / A trăi depărtat / Şi de

lume-nstrăinat.” (Folclor)

b) Complementul obiect dezvoltat sau multiplu se realizează prin sintagme

conţinând termenii-cheie ai unei diferenţieri sau opţiuni, termenii ce pot fi:

substantive: Nu poţi alege între tinereţe şi bătrâneţe, între moarte şi

eternitate! (Paler)

pronume: A trebuit să aleg între tine şi el.

forme verbal-nominale: Marx distingea între a shakespeariza în

tragedie şi a schilleriza.

c) Complement indirect analitic: În ţară începe prin a fi supleant şi

producător de tribunal.

33

Complementul indirect analitic realizat prin pluralul pronumelui personal,

forma scurtă de dativ, poate fi reluat sau anticipat printr-un complement

multiplu analitic: Le-a oferit Doinei şi lui Mihai un album de pictură nouă.

d) Complement indirect complex (rar): S-a săturat a fi tot ceea ce vor alţii:

vrea să fie, în sfârşit, el însuşi.

e) Completiva indirectă: Se temea să mai intre în casă.

2.5. Punctuaţia

a) Locul obişnuit al complementului obiect indirect este după cuvântul

determinat, dar el poate sta şi înaintea acestuia:

Unii îşi trăiesc viaţa, alţii o închină unui vis.

Ne apropiem tot mai mult de ţinta călătoriei noastre.

De partea aceasta a grădinii mă ocup eu.

b) Când este exprimat printr-un pronume personal sau reflexiv în dativ

determină un verb la infinitiv sau la conjunctiv, complementul obiect

indirect se intercalează între morfemul infinitivului (prepoziţia) sau al

conjunctivului (conjuncţia să) şi verb:

pentru a-mi aduce, pentru a-ţi aduce, pentru a-şi aduce, să-i

aducă, ca să ne aducă.

c) În limba română, un verb poate avea două complemente indirecte care

se referă la acelaşi obiect. În acest caz unul dintre complemente este

exprimat printr-un pronume: pronume personal neaccentuat la dativ,

reprezentând reluarea sau anticiparea poziţiei sintactice în discuţie:

„Îi dă zestre Petruţii şase boi.” (Camil Petrescu)

„Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară…” (Eminescu)

Complementul indirect în dativ sau echivalent cu dativul exprimat prin

nume comun de persoană, printr-un nume propriu sau printr-un nume de lucru

plasat înaintea verbului apare totdeauna reluat:

„Lui Guladel bine să nu-i pară.” (I.B. Deleanu)

„Poeziei nu-i poţi hotărî un stil.” (Bolliac)

Complementul obiect indirect nu se desparte prin virgulă de cuvântul34

determinat:

„Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?” (Eminescu)

În topică inversă, se desparte prin virgulă:

Despre cetate, nu mai avea nimic de adăugat.

Complementul obiect indirect care determină acelaşi cuvânt, dacă arată

obiecte diferite, se desparte sau nu prin virgulă, potrivit regulilor de punctuaţie

ale părţilor de propoziţie coordonate22.

Când este în cazul dativ obiectul indirect se repetă (prin pronume) ori de

câte ori se aşază înaintea predicatului sau verbului de care depinde:

Omului acestuia îi datorăm recunoştinţă.

Văii din faţa i se spune Valea Rea.

Iezilor le ardea de joacă.

Îi trebuie cuiva o ascuţitoare?

2.5.1. Locul complementului indirect

Când verbul are atât complement obiect direct, cât şi obiect indirect,

primul stă de cele mai multe ori alături de verb, fără însă ca aceasta să

constituie o regulă generală:

„Am venit să mi te-nchini ,/ De nu, schimb a ta coroană într-o ramură

de spini.” (Eminescu)

„Du-te şi adă cele de trebuinţă cinstitului vistiernic.” (Sadoveanu)

Complementul obiect indirect exprimat prin substantiv sau pronume în

dativ trebuie plasat înaintea complementului direct exprimat printr-un

substantiv articulat cu articol hotărât, pentru că, dacă ar fi aşezat după acest

complement, ar putea fi ca un atribut genitival. Astfel: am adus copilului

cartea sau am dat acestuia cartea (cu Cind. înaintea Cdir.) şi nu: am adus

cartea copilului sau am dat cartea acestuia (în care Cind. ar putea fi confundat

cu un atribut).

Între verb şi complementul indirect pot apărea şi complemente

circumstanţiale:

35

„Spune jupânesei Candochia că mă închin cu plecăciune la

frumuseţile şi harurile domniei sale.” (Sadoveanu) (C.c.m.)

Mă gândesc în fiecare seară la tine. (C.c.t.)

Complementul obiect indirect exprimat printr-o formă neaccentuată a

pronumelui personal sau reflexiv are topică fixă. Regulile aşezării lui faţă de

verb sunt identice cu cele ale complementului obiect direct exprimat prin

acelaşi pronume, cu excepţia pers. a II- a fem. sg., la care complementul obiect

indirect se comportă la fel ca celelalte persoane:

„Îmi alcătuisem un trai cu totul artistic.” (Alecsandri)

„Căprarul vechi îi iese-n prag.” (Coşbuc)

„I-am declarat eu odată lui conu Gheorghiţă.” (Sadoveanu)23

3. Dificultăţi în analiza sintactică a complementului obiect indirect

3.1. Complement obiect indirect vs. complemente necircumstanţiale

Posibilitatea construirii complementului obiect indirect cu numeroase

prepoziţii, ca şi faptul că prin el sunt complinite multe părţi de vorbire (verbe,

adjective, adverbe, interjecţii) duce, de multe ori, la dubiu în privinţa

delimitării complementului obiect indirect de alte complemente (direct, de

agent) şi de unele circumstanţiale (sociativ, instrumental ori de relaţie). De

altfel, gramaticile vechi înglobau în sfera complementului indirect şi pe cele

de agent şi sociative, instrumentale şi de relaţie.

3.1.1. Complement obiect indirect vs. complement obiect direct

Copiii îi supără câteodată pe părinţi. (Cdir.)

Copiii se supără câteodată pe părinţi. (Cind.)

Problema confuziei celor două complemente se pune în situaţia când au

întrebări comune (pe cine? sau ce?) şi construcţii identice sau asemănătoare

(realizările prin pe +Ac, verbe la infinitiv gerunziu).

Deosebirile între ele se face prin raportarea la calităţile termenului

regent. Indiferent dacă întrebarea pe cine? sau ce?, termenul regent este

examinat conform unui set de patru trăsături, negative toate pe care le numim

restricţii.

36

Dacă verbul regent le respectă pe toate patru, complementul este direct,

iar dacă le încalcă, pe una sau mai multe, complementul este indirect.

Cele patru restricţii ([ - ])/ încălcări de restricţii ([ + ]), asociate cu

interpretările aferente - [+Cdir] / [- Cdir], adică [+Cind] - sunt următoarele:

1. Verbul regent să nu fie intranzitiv:

Vreg [- intrz] / Vreg [+ intrz] [+ Cdir] / [+ Cind];

2. Verbul să nu aibă alt Cdir:

Vreg [- Cdir] / Vreg [+ Cdir] [+ Cdir] / [+ Cind];

3. Verbul regent să nu fie la diateza reflexivă sau pronume

în acuzativ (mă, te, se etc.)

Vreg [- refl Ac] / Vreg [+ refl Ac] [+ Cdir] / [+ Cind];

Se înţelege că încălcarea unei restricţii face de prisos examinarea celorlalte.

Exemplul cu „încălcări” ale fiecăreia dintre restricţii duce la aceeaşi

consecinţă: complementul este indirect, nu direct. Exemplele sunt grupate în

două serii: pe cine? sau ce?

A. Întrebarea: pe cine?

Nu contaţi pe mine. (pe Gigel, pe el, pe oricine) încalcă restricţia 1

nu Cdir., ci Cind. (compară cu: L-a căutat pe Gigel: Cdir.). Alte asemenea

verbe: a paria, a miza + câteva locuţiuni verbale echivalente sau nu cu ele: a

pune pariu, a pune rămăşag, a pune mâna.

1. Nu dă doi bani pe tine (pe nimeni).

a) respectă restricţia 1

b) încalcă restricţia 2 (bani = Cdir. pe lângă nu dă nu Cdir., ci

Cind. (compară cu: Pe tine nu te vede).

Când complementul cu pe (Cind.) se exprimă prin substantive care

denumesc inanimate, pe cine? devine pe ce?, iar confuzia Cdir / Cind este mai

puţin probabilă:

A schimbat casa pe maşină (pe ce a schimbat?)

2. S-a supărat pe mine (pe prieteni, pe Ion etc.)

a) respectă restricţia 1 (a supărat = tranzitiv)

b) respectă restricţia 2 (a supăra nu are alt Cdir)

37

c) încalcă restricţia 3 (se - pronume reflexiv în Ac. nu Cdir, ci Cind

(comp. cu: Şi pe mine mă supără măseaua)

3. Vina a fost dată pe tine.

a) respectă restricţia 1.

b) respectă restricţia 2. (a da nu are alt Cdir.)

c) respectă restricţia 3. (a da nu este la diateza reflexivă în Ac.)

d) încalcă restricţia 4.(a fost dată - verb la diateza pasivă nu Cdir., ci

Cind.) (comp. Te-a dat şi pe tine afară de la oră?)

B. Întrebarea : ce?

Problema deosebirii celor două funcţii se pune în aceiaşi termeni cu

menţiunea că de fapt această întrebare (ce?) este greşit pusă, iar posibilitatea

reformulării ei (ce? de ce? la ce? în ce?) constituie un argument în plus

că nu e vorba de Cdir., ci de Cind.

e) Încalcă restricţia 1, deci termenul regent este intranzitiv sau tranzitiv:

Este incapabil a face un lucru util. (compară cu: Este

incapabil de a face un lucru util.)

Sunt dispus a mă întoarce imediat. (compară cu: Sunt dispus

de a mă întoarce imediat.

În toate exemplele date, cuvintele subliniate sunt complemente indirecte, nu

directe.

Se admite, în genere, că, de fiece dată, complementul obiect direct este

mai legat de acţiune, pe când indirectul arată „obiectul existent independent de

acţiunea verbului şi pe care această acţiune îl interesează”.

Direct - Îl privesc. Indirect - Privesc la Gheorghe.

În concluzie, rezultă că, în construcţie cu verbul, dativul posesiv

îndeplineşte funcţia de complement indirect cu valoare de posesie. Valoarea de

posesie se încadrează în valorile complementului obiect indirect, dacă se are în

vedere faptul că obiectul indirect este o parte de propoziţie care arată în folosul

sau în paguba cui se săvârşeşte o acţiune, cine (în afară de subiect) este

38

interesat de săvârşirea ei şi că dativul posesiv este foarte apropiat de dativul

etic numit şi „dativ al interesului”.

În ceea ce priveşte valoarea de relaţie a complementului indirect, în

legătură cu exemplul: Ţie ţi-a citit lucrarea, dar pe a lui n-am citit-o. Ioan

Rizescu demonstrează că ea poate apărea în cadrul valorii generale a

complementului obiect indirect, pe care autorul o consideră ca fiind ideea de

„atribuire”. Constatările pot fi completate cu observaţiile făcute cu privire la

folosirea dativului posesiv cu valoare apropiată de un circumstanţial de relaţie.

„Relaţia” sau „referirea”, este cuprinsă în ideea generală cu posesiv, care

după cum se vede poate fi exprimată nu numai prin atribut ci şi prin

complement indirect înglobându-se în ideea de „interes” proprie acestuia.

3.1.2. Complement obiect indirect vs. complement de agent

Deosebirea dintre ele e foarte clară: complementului indirect i se

atribuie, i se ataşează o acţiune ori o calitate (a), iar complementului de agent

este autor al acţiunii verbelor la diateza pasivă sau reflexivă cu înţeles pasiv

(b):

Şi-a amintit de ei.(a)

Lucrarea e făcută de ei. (b)

Cântecul i-a amintit de privighetoare.(a)

Asemenea tril e realizat de privighetoare.(b)

3.2. Complement obiect indirect vs. complemente circumstanţiale

3.2.1. Complement obiect indirect vs. circumstanţial sociativ

Îndoielile se nasc în folosirea aceleiaşi prepoziţii cu şi din confuzia

dintre ataşare şi însoţire. Ataşarea acţiunii, stării, calităţii la obiect este

caracteristică complementului sociativ:

Cu moşul, nu-i chip să discuţi obiectiv.

„Titu mai stătuse de vorbă şi cu tânărul şi cu bătrânul.” (Rebreanu)

39

Verbele din aceste două exemple arată că participarea la acţiune este

reciprocă (discuţi tu cu moşul şi moşul, cu tine; stătuse de vorbă Titu cu

tânărul şi cu bătrânul, dar şi ei, cu Titu).

Astfel se prezintă situaţia când vorbesc cu el = mă adresez lui (vorbesc

cu el, îi vorbesc despre tine…), unde el este complement obiect indirect.

3.2.2. Complement obiect indirect vs. circumstanţial instrumental

Dificultăţi în delimitarea complementului obiect indirect de

circumstanţialul instrumental se ivesc mai ales când este vorba de materii:

a) „…întâi i-am hrănit cu mălaiul meu şi cu peştele meu.” (Sadoveanu)

b) „Lampa de petrol ce atârna din tavan peste mescioara încărcată cu

cuie de lemn, şi calapoade şi scule lasă restul odăiţei într-o obscuritate.”

(Rebreanu)

În ambele citate construcţia este identică (prepoziţia cu – evidenţiază

eliberarea lui cu: şi (cu) calapoade, şi (cu) scule, dar ca sens pare a fi mijlocul

de realizare a acţiunii, ceea ce poate să îndreptăţească analiza lor ca

circumstanţiale instrumentale:

I-am hrănit are, evident, sensul de atribuire, de ataşare, deci cu mălaiul,

cu peştele - complemente obiecte indirecte.

Cu cuie, şi (cu) calapoade, şi (cu) scule reprezintă clar, instrumentele

(materia) care au contribuit la realizarea acţiunii (încărcată).

3.2.3. Complement obiect indirect vs. circumstanţial de relaţie

Verbele de declaraţie, de cunoaştere, de cugetare se construiesc cu un

complement indirect: a vorbi, a spune, a zice, a cuvânta, a expune, a înţelege, a

pricepe, a lămuri, a gândi, a aminti etc.

„Nu atât de asta voiam să grăiesc, slăvite, cât despre vicleşugurile

muierilor care sunt nesfârşite şi minunate.” (M. Sadoveanu)

40

Referirea la obiect, prin limitarea acţiunii la el sau la o parte a lui, se face

cu ajutorul circumstanţialului de relaţie. Despre Nadina n-are nici o grijă.

(Referitor la Nadina, în privinţa Nadinei…)

După cum se ştie atât complementul obiect indirect, cât şi

circumstanţialul de relaţie pot determina unele adjective. Trebuie considerate

drept complemente indirecte numai construcţiile de pe lângă un adjectiv care

implică ideea de acţiune (nepăsător la suferinţele altuia, atent la evenimentele

politice).

41

III. Sintaxa frazei

1. Completiva indirectă

1.1. Definire

Propoziţia completivă indirectă determină un verb sau un adjectiv, un

adverb, o interjecţie din propoziţia regentă, fiind echivalentă cu un

complement indirect:

„Cui e obişnuit cu mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute în

itinerar îi dă de gândit.” (Caragiale)

„Convins că bătrânul se ducea tot acolo, aleargă să-i apuce înainte.”

(Vlahuţă)

Răspunde la acelaşi întrebări ca şi complementul indirect: cui? (asupra /

contra / împotriva cui? de cine? de ce ? la cine? la ce? etc.

2. Descrierea

2.1. Descrierea funcţională a completivei indirecte

Subordonata completivă indirectă are rolul complementului indirect la

nivel de frază pe lângă prepoziţia regentă. Elementul regent care cer în frază o

completivă indirectă este un verb, adjectiv, un adverb, sau o interjecţie:

42

a) verb:

la mod personal

Ofer aceste flori 1/ cui le merită. 2/

1. PP 2. CI.

la mod nepersonal

M-am bucurat oferind aceste flori 1/ cui le merită 2/. 1 PP 2 CI.

locuţiune verbală

Mi-am adus aminte 1/ că te-am văzut în parc 2/. 1PP 2 CI.

locuţiune verbală cu verbul component la mod nepersonal:

El a suspinat aducându-şi aminte 1/de câte a suferit 2/.

b) adjectiv:

El a sosit bucuros 1/ că a reuşit la examen 2/.

locuţiune adjectivală:

El este mână spartă 1/ pentru cine îl laudă 2/.

c) Adverb

E rău 1/ de cine este sărac ,2/ dar mai rău 3/ de cine este bolnav 4/.

1PP 2 CI 3 PP 4 CI

1 Simbolul diezilor #...# marchează contextul diagnostic sau situativ (exemplul cerut de teoria gramaticală)2 Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, pp. 11-283 D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Clusium, 1997. Cluj, pp. 22-344 Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române, Junimea, Iaşi, 1983, pp. 9-11, 25, 315 Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa grupului verbal, Aula, Braşov 19996 Ibidem7 I. Iordan, Vl. Robu, Limba română contemporană, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 19788 Valeria Guţu-Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, EDP, Bucureşti, 1973, p.9 şi urm.9 Iorgu Iordan, Vl. Robu, op.cit, pp. 639-64010 *** Gramatica limbii române, vol. II, Ed. Academiei, 1954, p.11711 *** Gramatica limbii române, volII, ediţia a II-a, Ed. Academiei, 1963, p.15912 Idem, p.9513 Iorgu Iordan, op.cit, p.64314 Al. Rosetti, J. Byck, Gramatica limbii române, 1943, pp. 172-177.15 Cum ar fi Gramatica...., 1963 ediţia a II-a, p. 16416 Ibidem 17 *** Gramatica limbii române, vol. II, Ed. Academiei, ediţie revăzută şi adăugită, 196618 Iorgan Iordan, Vl. Robu, op.cit19 Apud Luminiţa Chiorean, Limba română contemporană. Morfologia, Tg Mureş, 2004, pp 80-100.20Gabriela Pană Dindelegan, op.cit, p. 11621 Luminiţa Chiorean, op.cit., pp. 83-84, 9922 Ştefania Popescu, Noţiuni de morfologie şi sintaxă, EDP, Bucureşti, 1968, pp. 364-36523 G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Excelsior, Cluj-Napoca, 1999, p.363

43

locuţiunea adverbială:

El exersează la pian pe furiş 1/ de cine îl crede fără talent 2/.

d) Interjecţie

Halal 1 / de cine va lua de nevastă fata asta!2/

2.2. Relateme (elemente de relaţie)

Elementele relaţionale care introduc în frază completiva indirectă sunt:

[1]. conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare:

El se teme 1/ că va întârzia la examen 2/.

Tu te gândeşti 1/ să pleci în vacanţă la munte 2/.

Te gândeşti 1/ dacă vei reuşi la examen 2/.

Bunicul se bucură 1/ de mergem în vacanţă la ţară 2/.

Noi ne temem 1 / cum că trenul va întârzia 2/.

Eu sunt satisfăcută 1/ pentru că ai reuşit la examen 2/.

Tu regreţi 1 / pentru că el n-a venit. 2/

Completiva indirectă introdusă prin locuţiunea conjuncţională pentru că

este cerută de verbe care exprimă satisfacţia, mulţumirea, regretul,

recunoştinţa. Completiva indirectă urmând după aceste verbe are nuanţă

cauzală.

Raportul cauză-efect caracteristic subordonatei cauzale este mai slab, iar

completiva indirectă se poate contrage într-un pronume nehotărât precedat de

prepoziţie, fapt ce întăreşte valoarea de propoziţie completivă indirectă.

Exemple: Eu sunt satisfăcut de ceva.

Tu îmi eşti recunoscător pentru ceva.

Tu regreţi ceva.

Alte conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale ce funcţionează ca elemente de

relaţie pentru completiva indirectă ar fi: că, cum că, să, ca…să, dacă, de

(cu sensul să sau dacă), pentru că (în propoziţiile cu negaţie „întărită”: ca

nu cumva să, să nu cumva să, nu care cumva să):

Cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc.

44

„Oamenii de aicea sunt prea doritori să afle cine-s drumeţii.” (Sadoveanu)

Vă e teamă ca nu cumva prin mine să se-ndrepte lumea.

„Nu se aştepta deci ca cineva să aibă nici măcar o umbră de cugete

pângărite pentru dânsa”. (Ispirescu)

„Ne pune dracul de urnim o stâncă din locul ei, care era numai înţinată.”

(Creangă)

„Divanul se chibzui mult dacă trebuie a porni războiul.” (Bălcescu)

„Începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie.” (Ispirescu)

Când verbul a se teme înseamnă a fi îngrijorat pentru perspectiva de şi

accentul în frază cade pe acţiunea verbului din secundară, folosirea

conjuncţiilor că, să nu depinde de atitudinea subiectului din regentă faţă de

acţiunea din subordonată.

Se temea că i-o fi moartea din reumatism. (Stănoiu) (subiectul vrea să se

întâmple acţiunea din secundară)

Şi în cazul în care verbul din subordonată e introdus prin că nu, subiectul

nu vrea să se întâmple acţiunea în secundară: Mă tem că nu va veni. („vrea să

vină”)

În ce priveşte completivele indirecte pe lângă verbe care exprimă o

emoţie, o stare sufletească, acestea se apropie de circumstanţialele

condiţionale. Dacă acţiunea din completiva indirectă este reală, secundara se

introduce prin conjuncţia că: Se bucură mama că-i veneau neamurile.

(Stancu)

Dacă e ireală sau realizabilă, se introduce prin să: M-aş fi bucurat să

găsesc cartea. M-aş fi bucura să vină vara.

[2]. Completiva indirectă se introduce printr-un pronume sau adjectiv

pronominal relativ-interogativ sau nehotărât, de obicei în cazul dativ sau

acuzativ cu prepoziţie: care, cine, ce ceea ce în cazurile N, Ac, G, D

N. Nu-şi aduce aminte 1/ cine eşti tu 2/.

Ac. El s-a referit 1/ la ceea ce ai spus tu 2/.

Nu şi-a dat seama 1/ de care să se ferească 2/.

45

G. Mi-am amintit 1/ al cui stilou era pe masă 2/.

Câinele s-a repezit 1/ asupra cui l-ai asmuţit 2/.

D. Ofer florile 1/ cui le cere 2/.

Premiul a fost oferit 1 / căruia l-a meritat 2/.

Ac (funcţie cumulantă: subiect+Cind): „Din amândouă colţurile vine parfumul

de mititei: e o senzaţie neplăcută pentru cine e sătul [...].” (I.L.Caragiale)

Ac (funcţie cumulantă: Cdir+Cind): „Şezi colea şi mă ospătezi oleacă din

ceea ce ne-a dat Dumnezeu.” (Creangă)

[3]. Pronumele nehotărâte pot primi la nivelul frazei rol de relator: oricare,

oricine, orice, cât, câtă etc.

G. El luptă 1/ împotriva oricui îl nedreptăţeşte 2/.

D. Cărţile se vor da 1 / oricărui le doreşte 2/

Ac. Să nu ai încredere 1/ în oricine îţi intră în casă 2/.

În fraza de jos, pronumele nehotărât din propoziţia completivă indirectă

este în cazul nominativ, datorită faptului că are rol de subiect în secundară şi

nu se mai supune verbului din propoziţia regentă:

„Oricine s-a afla să-i facă un pod de aur, aceluia îi dă fata.” (Creangă)

Legătura dinte subordonată şi regentă este indicată de pronumele demonstrativ

în dativ (aceluia), care corespunde în regentă pronumelui nehotărât din

subordonată, iar sintactic este: complement indirect reluat, adică „reia”

subordonata CI!

Propoziţiile completive indirecte introduse prin pronume sau adjective

pronominale relative ori nehotărâte în cazul dativ sau acuzativ cu la pot fi

dublate într-un pronume personal neaccentuat, în dativ, aşezat în regentă:

(Îi) răspund (ori) cui mă întreabă.

(Le) dau ajutor la (ori) câţi îmi cer.

Uneori acelaşi termen regent, verb sau, mai rar, adjectiv, poate fi

determinat simultan de două propoziţii completive indirecte, cu valori şi

construcţii diferite:

„Oricui mă întreabă / îi vorbesc cu plăcere / despre ce am realizat”.

46

Folosirea modurilor este la fel ca la propoziţia subiectivă. Pe lângă un

verb regent care înseamnă a se teme, completiva indirectă are construcţii

diferite cu conjuncţia că + indicativul (prezumtivul ori condiţiona-optativul)

sau cu să + conjunctivul - nu numai în funcţie de caracterul real, ireal sau

realizabil al acţiunii din completivă, ci şi în funcţie de nuanţele semantice ale

verbului regent şi de atitudinea (dorită) subiectului acestuia cu privire la

acţiunea din completivă:

Mă tem că pleacă (doresc să nu plece).

Mă tem că nu pleacă (doresc să plece).

Mă tem să (nu) plece (doresc să nu plece).

De remarcat sinonimia Mă tem că pleacă şi Mă tem să nu plece.

Propoziţiile completive indirecte pot avea unele nuanţe secundare

circumstanţiale, care provoacă uneori confuzii cu propoziţiile respective.

Nuanţele de acest fel sunt cauzale (Mă bucur că ai venit. Îţi mulţumesc pentru

că m-ai ajutat), condiţionale (M-aş bucura să vii şi tu.) sau finale (Se

pregăteşte să plece.)

Completivele indirecte sunt confundate uneori cu subordonate

necircumstanţiale. De subiectivă sunt apropiate semantic şi unele completive

indirecte pronominale (cu pronumele în dativ) care determină verbe

impersonale ca a se cuveni, a plăcea sau mi-e dor (Cui a muncit i se cuvine

răsplată. Cui n-a mâncat îi e foame), dar confuzii frecvente se produc la

completivele indirecte conjuncţionale care determină locuţiunile verbale a-i

părea bine ori rău sau verbe reflexive personale ca a se bucura, a se mira:

Îmi pare bine / rău că ai venit.

Îţi pare bine / rău să plec.

[4]. Completiva indirectă poate fi introdusă printr-un adverb relativ-

interogativ:

„Mă trezesc, deschid ochii şi caut să mă dumiresc unde mă aflu.” (Vlahuţă)

„Mult mă minunez eu de ce ies cucoanele sara pe uliţă.” (Sadoveanu)

În delimitarea completivei indirecte, trebuie să ţinem cont de semantica

contextului situativ.

47

Exemplu:

„O să privim liniştiţi cum se omoară lumea când o trage trenul în gară.”

(Brăescu)

Verbul a privi poate avea fie complement direct (Privesc tabloul), fie

complement indirect (Privesc la tablou). Propoziţia „[...] cum se omoară

lumea” trebuie analizată ca pe o completivă indirectă, fiindcă exprimă o

desfăşurare de acţiune la care ... o să privim. Interpretarea ca modală din cauza

lui cum trebuie exclusă.

Completiva indirectă poate avea însă uneori nuanţe circumstanţiale de scop:

„Adevăraţii binefăcători ai omenirii sunt acei oameni de ştiinţă care ajută pe

omul muncitor să se elibereze treptat de sclavia muncii fizice.” (Petrescu) (La

ce ajută? În ce scop ajută?)

Locul obişnuit al propoziţiei completive indirecte este după termenul

regent. Ea poate sta însă după reliefare şi înaintea acestuia. Această topică se

întâlneşte frecvent la completivele pronominale (De cine nu învaţă, relele se

agaţă.) şi adverbiale (Cum de nu înţelegi mă mir), mai rara la conjuncţionale

(Că aşa e bine sunt convins). Completivele indirecte introduse popular prin de

cu sensul să sunt întotdeauna postpuse (S-a apucat de a săpat grădina).

Observaţie. Punctuaţia propoziţiei completive indirecte depinde de

topica ei. Completiva indirectă aşezată după regentă nu se desparte de aceasta

prin virgulă. Când stă înaintea regentei folosirea virgulei sau a liniei de pauză

este permisă, dar nu obligatorie.24

2.3. Modurile folosite în propoziţia completivă indirectă

Propoziţiile completive indirecte introduse printr-un pronume, printr-un

adverb interogativ sau prin conjuncţiile „dacă” şi „de” se construiesc mai ales

cu modul indicativ dar şi alte moduri (conjunctiv, condiţional-optativ,

prezumtiv).

24 Dumitru Bejan, Gramatica limbii române - compendiu, Echinox, Cluj, 1996, pp.324-37648

Indicativ: „Şi mi-i ciudă cum de vremea

Să mai treacă se îndură

Când eu stau şoptind cu draga

Mână-n mână, gură-n gură.” (Eminescu)

Conjunctiv: „Se mirau vecinele ce să aibă.” (Sadoveanu)

Condiţional-optativ: Mi-e teama de ce ţi s-ar putea întâmpla.

Prezumtiv: Mă tot interesez de ce va fi zis el despre mine.

Completivele indirecte introduse prin conjuncţia „că” se construiesc cu

modul indicativ, condiţional-optativ sau prezumtiv:

Indicativ: „Harun al Rasid, care văzuse şi auzise tot, a coborât degrabă

în salon, bucuros că toate îi ieşiseră după plac.” (Caragiale)

„Fii bine încredinţat că n-are să ne ştie nici pământul.” (Creangă)

Condiţional-optativ: Sunt convinsă că ţi-ai putea termina lucrarea.

Prezumtiv: Nu mă mir că o fi făcut aşa.

Completivele indirecte introduse prin conjuncţiile „să” şi „ca…să” se

construiesc cu conjunctivul: Bine, nene, nu ţi-e frică s-o laşi singură noaptea

pe drum? Mă tem ca nu cumva să-şi deschidă ochii. Modurile verbelor în

propoziţiile completive indirecte au aceeaşi valoare pe care ar avea-o dacă

propoziţiile ar fi independente.

Subordonata completivă obiect indirectă poate determina în regentă:

verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale,

tranzitive şi intranzitive:

Exemple:

Se teme să vină aici. Şi-a adus aminte de ce i-ai spus.

Infinitiv: Fără a se gândi la ce se va întâmpla, a plecat.

A ieşit fără a fi băgat de seamă cine era în sală.

Gerunziu: Temându-se să iasă seara, a rămas în casă.

Supin: Avem de cugetat la ce se va întâmpla.

adjective: A fost dornic să mă întâlnească. E bucuros că vii.

adverbe: Stă departe de ce se întâmplă. Merge paralel cu ce se

întâmplă aici.

49

interjecţii: Vai de cine nu se supune! Bravo cui a spus asta!

Notă. Completivele indirecte pot determina şi expresii verbale

impersonale: Mi-e teamă să plec. Mi-e frică să vorbesc cu el.

Completiva obiect indirectă se introduce prin:

conjuncţii subordonatoare:

Mă tem ca să merg acolo. Mă gândesc că el va veni.

Se teme să plece. Am chibzuit mult de / dacă vor accepta oferta lui.

locuţiune conjuncţională subordonatoare:

„Începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie.” (Ispirescu)

pronume şi adjective pronominale relative (cu valoare

conjuncţională):

a) pronume relative:

Nu s-a interesat care va veni / al căruia este geamantanul / graţie căreia a

reuşit.

Nu s-a gândit cine va veni / cui îi va scrie primul / cu cine se va întâlni.

Nu şi-a adus aminte de câţi erau acolo / de câte au plecat / cărora le-a

telefonat.

Nu şi-a adus aminte de ce s-a întâmplat.

b) adjective relative:

Nu s-a gândit care carte e mai bună / cărui coleg să-i telefonez întâi.

Nu s-a decis ce carte să citească /cu ce costum să se îmbrace.

S-a minunat câtă apă ai băut / câtă bere ai consumat.

pronume şi adjective pronominale nehotărâte (cu valoare

conjuncţională la nivelul frazei):

a) pronume nehotărâte:

Se teme de oricare vine / de oricine vine / de oricâţi vin / de oricâte îl

ameninţă.

b) adjective pronominale nehotărâte:

Se teme de oricare om îl ameninţă / de oricare lucru îi spui.

adverbe relative (cu valoare conjuncţională la nivelul frazei):

50

Nu s-a dumirit unde vrei să pleci / încotro te vei îndrepta / când vei pleca / de

unde a apărut el / cum ai rezolvat problema.

2.3. Topica şi punctuaţia

Completiva indirectă se întâlneşte atât antepusă (aşezată în faţa regentei),

cât şi postpusă (după regentă). În propoziţia postpusă, completiva indirectă nu

se desparte prin virgulă de regentă:

Exemple: Dau cartea 1/ cui o merită 2/.

Cui merită 1/ îi dau această carte 2/.

Când se aşază în faţa regentei sau este reluată prin pronumele demonstrativ,

completiva indirectă se desparte prin virgulă.25

3. Operaţii gramaticale la nivelul sintaxei complementului obiect indirect

şi a subordonatei corespunzătoare

Operaţia prin care transformăm o parte de propoziţie într-o propoziţie

corespunzătoare o numim expansiune.

Exemplu:

Se teme de bătaie. > Se teme că va fi bătut.

Operaţia gramaticală prin care transformăm o propoziţie în partea de

propoziţie corespunzătoare se numeşte contragere.

Exemple:

Completiva indirectă devine obiect indirect:

Se teme să nu-l doară capul. > Se teme de durerea de cap.

Şi-a amintit că pierduse cheile. > Şi-a amintit de pierderea cheilor.

Se miră că am această părere. > Se miră de părerea aceasta a mea.

Mi-a spus că te-ai întors. // Mi-a spus despre întoarcerea ta.

Am auzit că se schimbase orarul. // Am auzit de schimbarea orarului.

Dacă se porneşte de la primul exemplu al frazei spre cel din dreapta,

avem contragere. Dacă se operează invers, de la partea de propoziţie la

25 Violeta Bărbulescu, Gramatica limbii române, Craiova, 1995, p.187

51

propoziţia subordonată corespunzătoare, apelăm la expansiune sau

dezvoltare.26

Subordonata completivă indirectă se contrage în complement indirect,

prin înlocuirea întregii propoziţii cu o parte de vorbire ce poate îndeplini

funcţia de complement indirect.

Exemple:

Bătrânul se bucură 1/ de oricine îl vizitează 2/. > „de oricine îl

vizitează” = de musafiri: Bătrânul se bucură de musafirii săi.

El şi-a adus aminte prin câte a trecut. > El şi-a amintit de

peripeţiile sale.

5. Dificultăţi în analiza sintactică

5.1. Completiva indirectă vs. completiva directă

1. S-a supărat pe cine nu trebuia. (Cind.)

2. A sancţionat pe cine nu trebuia. (Cdir)

a) Când elementul de relaţie este pronumele relativ sau interogativ cine

în dativ cu forma cui, acest tip de completivă indirectă nu pune probleme de

analiză, întrucât nu are cu ce se confunda:

Se adresează întotdeauna cui nu trebuie. Dă informaţii oricui îl solicită.

b) Când există relatemul prepoziţie + cine sau ce, ca în exemplele:

A cumpărat bicicleta pentru cine o merită cu adevărat.

Nu se interesează nici de cine i-i apropiat.

Nu se gândeşte la cine crezi tu.

Nu te înfuria pe cine nu e cazul.

Este supărată pe oricine nu-i de acord cu părerile lui. apar controverse

ce se pot soluţiona semantic. A se supăra pe …, a se mânia pe …, a se enerva

pe etc. fiind verbe monotranzitive, când sunt însoţite de pronume reflexiv în

acuzativ sau trecute la participiu, ele se intranzitivizează şi ca atare nu mai pot

avea în subordine nici complement direct, nici completivă directă. Cum cea

26 Ion Coteanu, Gramatică şi stilistică, compoziţie, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 7352

mai apropiată prin construcţie şi sens de completiva directă este completiva

indirectă, subordonata aici în discuţie este o completivă indirectă.

Problema propriu-zisă a confuziei completivă indirectă / completivă

directă se pune în cazul în care completiva indirectă răspunde la întrebări de

tip prepoziţie +ce (de ce, despre ce, la ce, cu ce? etc.) întrebări care ocupă o

poziţie mai fragilă în cadrul analizei practice27.

Consecinţa imediată este interpretarea greşită a completivei indirecte

drept completivă directă: Nu-mi dau seama unde am greşit. (Ce nu-mi dau

seama? completivă directă; întrebare corectă: De ce nu-mi dau seama?

completivă indirectă. )

În principiu se dispune de trei mijloace de aproximare şi verificare a

calităţii de completivă indirectă / completivă directă a unei subordonate care

corespunde sau pare că răspunde la întrebarea ce, mijloace de altfel

complementare: corectitudinea întrebării (ce?), transformarea în parte de

propoziţie corespondenţă şi examinarea regimului tranzitiv / intranzitiv al

regentei.

A) De aceea se apelează la algoritmi de verificare a corectitudinii

întrebării, şi anume:

1. [ce], [de ce]: completivă indirectă (şi nu directă).

Nu sunt sigur că pot veni.

Ai grijă să nu răceşti.

Se pregătise de mult să-ţi spună asta.

2. [ce], [la ce]: completivă indirectă (şi nu directă).

Nu mă obliga să-ţi zic vreo două.

Nu se pricepe să facă nimic.

Nu mă opun să plecăm chiar acum.

3. [ce], [pentru ce]: completivă indirectă (nu directă).

Mulţumeşte părinţilor tăi că te-au crescut mare şi voinic.

4. [ce], [de la ce]: completivă indirectă (nu directă).

Nu mă poţi împiedica să nu fac asta.

27 G.G. Neamţu, op.cit, pp. 368-371

53

5. [ce], [asupra a ce]: completivă indirectă (nu directă).

A stăruit în repetare rânduri să-i facem o vizită.

B) Un alt algoritm este transformarea subordonatei în parte de propoziţie

corespondentă, ca în exemplele:

a) a acuza (pe cineva) de …, a avea grijă de…, a fi convins de … etc.

Sunt sigur că voi reuşi. > Sunt sigur de izbândă. (Cind., nu Cdir.)

b) a se pricepe la …, a fi silit (de cineva) la …

Mă îndeamnă să perseverez. > Mă îndeamnă la perseverenţă. (Cind., nu

Cdir.)

c) a mulţumi (cuiva) pentru (sau de..)

Vă mulţumesc pentru că aţi fost atent cu mine. > Vă mulţumesc pentru

atenţia acordată. (C.I., nu C.D.)

d) a împiedica (pe cineva) de la …

El m-a împiedicat să fac o faptă urâtă. > El m-a împiedicat de la o faptă

urâtă.

e) a stărui asupra…, a insista asupra, a se lămuri asupra…

Am insista să citesc. > Am insistat asupra lecturii.

C) Algoritmul privind statutul verbului regent, definit prin anumite

trăsături, numite restricţii este de asemenea util în rezolvarea confuziei de

analiză. Astfel:

Tr = termen regent

1) Tr = verb tranzitiv: Am insistat să abandonăm această

pistă.

2) Tr = verb tranzitiv: care are deja un complement direct

Cine te-a îndemnat să faci asta?

Colegii l-au acuzat că a copiat.

3) Tr = verb diateza pasivă sau la participiu28:

Eram convins că era doar o chestiune de moment.

4) Tr = verb cu pronume reflexiv în acuzativ:

28 Ibidem. 54

Nu ne îndoim că aveţi dreptate.

Te pricepi să repari aparatul acesta?

Confuzia între aceste două tipuri de completive necircumstanţiale apare când :

a) în regentă sunt predicate nominale cu „a fi” + adjectiv sau locuţiuni

adjectivale:

Ele sunt dispuse să facă ce zici tu.

El e în stare să facă orice.

Asta pentru că se pune greşit întrebarea ce? şi nu întrebarea de ce? (la ce?)

Completivele directe nu pot avea ca regenţi adjective sau locuţiuni adjectivale.

b) În regentă sunt verbe la diateza pasivă:

Am fost sesizaţi că el va veni.

Ei au fost obligaţi să plece.

Nu au fost preveniţi cum se va desfăşura concursul.

Interpretarea greşită este cauzată de:

- se pune întrebarea ce ?şi nu despre ce ? la ce” ?

- verbele tranzitive nu pot avea complemente directe când sunt la diateza

pasivă, ele devenind intranzitive, contextual. Excepţie fac verbele: a sfătui, a

învăţa, a ruga, a anunţa:

El a fost întrebat ce face.

Rodica a fost învăţată cum să croşeteze.

În regentă sunt verbe cu pronume reflexive în acuzativ cu subiecte:

Nu ne gândim ce vom face mâine.

Ei se interesează când vin colegii lor.

Colegul tău vrea să se convingă dacă spui adevărul.

Se pune întrebarea ce ? şi nu se apelează la întrebările la ce ? despre ce?

de ce ? Pronumele reflexive în acuzativ nu pot avea complemente directe cu

excepţia câtorva:

El s-a întrebat ce va face.

c) Verbe cu pronume personal în acuzativ:

Nu-l crede ce zice.

L-am convins să se ducă acolo.

55

L-am determinat să te ajute.

Se pune incorect întrebarea ce ? şi nu la ce ? în legătură cu ce ? Nu se

cunoaşte regula potrivit căreia un verb care are pe lângă el un complement

direct nu mai poate avea şi o completivă directă; excepţie fac verbele dublu

tranzitive care pot avea atât complement direct cât şi completivă directă:

Îl întreb ce face.

O învaţă cum se face mămăliga.

Îl roagă să vină.29

5.2. Completiva indirectă vs. subiectiva

Confuzia este posibilă atunci când regenta conţine unele expresii verbale

impersonale, pentru că expresiile respective n-au subiecte.

Mi-e frică să plec acum.

Mamei îi e teamă că vei întârzia.

Le este dor să danseze.

Ne pare bine să te cunoaştem.

Verificarea se poate face ştiind că subordonatele respective se pot

contrage numai în componente indirecte.

Mi-e frică de plecare.

Îi e teamă de lipsa ta.

Le e dor de dans.

Ne pare bine de cunoştinţă.

Adăugăm şi funcţia de subiect pentru cuvintele implicate în structura

frazeologică, şi anume: frică, teamă, dor, bine!

5.3. Completiva indirectă vs. cauzala

Se face mai dificil distincţia dintre aceste două subordonate, atunci când au ca

regenţi

adjective : Sunt bucuros că vii. Este mulţumit că ai venit.

verbe, care semantic semnifică atitudinea, atributul stării:

29 Ibidem56

Ei se minunează că voi plecaţi.

I-a mulţumit pentru că l-au ajutat.

El se teme că vii.

Confuzia se creează din adresarea întrebărilor de ce? şi pentru ce ? care

se pun deopotrivă în identificarea ambelor subordonate. Dar trebuie ca la

cauzală să se urmărească relaţia dintre cauză-efect! La contragere,

subordonatele devin complemente indirecte:

Sunt bucuros de venirea ta.

Se minunează de plecarea voastră.

I-a mulţumit pentru ajutor.30

6. Anticiparea şi reluarea completivei indirecte

Pronumele personal este situat în faţa subordonatei:

Îi explică cui îl roagă să facă acest lucru.

Le scrie câtor le-a promis.

Pronumele personal este situat după subordonată:

Cui pleacă primul îl da un premiu.

Cărora îl solicita le dădea exerciţii.

7. Topica şi punctuaţia completivei indirecte

Propoziţiile completive indirecte stau, în general după regentă. În situaţii

speciale, pot sta şi înaintea acesteia, când se despart prin virgulă de restul

frazei, implicit de regentă:

La ce va face mâine, nu s-a gândit.

Asemenea complementului indirect, propoziţiile completive indirecte nu

se despart prin virgulă de regentă. Uneori însă şi mai ales când stau în faţa

regentelor sau sunt reluate printr-un pronume cu funcţia de complement obiect

indirect, ele se pot separa prin virgulă de acestea:

Când va pleca de aici, nu s-a gândit.31

Cui îi place lectura , aceluia îi recomand şi alte volume cu aceeaşi temă.

Cui îi trebuie cartea, aceluia i-o dau.

IV. Aspecte stilistice ale complementelor.

30 Dumitru Bejan, op.cit, p. 37631 Ibidem, p. 290

57

Aplicaţie în discursul beletristic

1. Observaţii pe baza relaţiei gramatică - stilistică

Literatura fiind o artă a cuvântului, scriitorul dispune în realizarea operei

literare de materialul lexical, morfologia şi sintaxa limbii în care se exprimă,

de sistemul ei fonetic. Stilul, mijloacele de expresie, pe care scriitorul le alege

din sistemul limbii, combinându-le în modalităţi proprii, raportat la specia şi

tema operei, la intenţia mesajului, la formaţia şi structura sa psihică constituie

elementul fundamental care deosebeşte pe un autor de altul.

Tudor Vianu defineşte stilul ca fiind „unitatea structurii artistice într-un

grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta artistul individual, naţiunea,

epoca sau cercul de cultură. Unitatea şi originalitatea sunt cele două idei mai

particulare care fuzionează în conceptul stilului”.32 Stilistica se manifestă în

domeniul limbii şi creaţiei literare. Numită şi stilistica expresiei, stilistica

lingvistică studiază resursele expresive ale limbii vorbite la nivelul fonetic,

gramatical şi lexical. Stilistica literară urmăreşte modul în care scriitorul se

foloseşte de mijloacele stilistice ale limbii, cercetând problemele psihologice

şi estetice pe care li implică stilul său. Lucian Blaga defineşte stilul prin valori

extraestetice pătrunse în estetic. Mijloacele stilistice constituie abateri de la

construcţiile comune şi uzuale în limbă.

Stilistica realizează legătura dintre literatură şi lingvistică reliefând

resursele bogate ale limbii care dobândesc valoarea estetică.

Analiza stilistică face parte integrantă din analiza literară a unei opere

(caracterizarea unui personaj, paralela dintre unele creaţii literare, subiecte

literare, personaje, urmărirea unor motive, teme, specii literare în evoluţia lor.)

Numai astfel se relevă forma care dă specificitate artistică conţinutului, lărgind

şi aprofundând înţelegerea operei ei, îmbogăţind emoţia estetică.33

Stilistica limbii române este, pentru orice cercetător al problemelor

stilului, o carte de referinţă de mare încredere, plină de observaţii noi, slujită

32 Tudor Vianu, Despre stil şi artă literară. Ed. Tineretului, Bucuresti,197433 Cristina Ionescu şi Matei Cerkez Gramatică şi stilistică, Editura All, 1997

58

de un simţ exact şi fin al limbii vorbite. Stilistica a fost din antichitate în

tratatele de poetică şi retorică, o disciplină lingvistică, dar ca toate ramurile

acestuia, ea nu folosea decât metodele filologiei d ale studiului textelor

literare. Vocabularul învăţământului literar, al criticii şi istoriei literare, n-a

dispus până la o vreme de altă terminologie decât aceea fixată cu milenii

înainte de Aristoteles, Cicero, atunci când vorbeşte despre epitete şi anacolut,

despre metaforă, antiteză, celelalte nenumărate figuri de stil sau „tropi”.

„Stilurile vorbirii”, cu toate implicaţiile lor pot intra în formula artistică a

unui autor. Există o topică normală a cuvintelor în limba română: subiect -

atribut - predicat - complement. Se pot semnala inversări ale acestei vorbiri,

deplasări ale membrelor frazei cu intenţii expresive de accentuare afectivă.

Propoziţiile pot fi juxtapuse, coordonate sau subordonate. Scriitorii

întrebuinţează unele sau altele din aceste forme ale construcţiei, după cum

scrisul lor se apropie mai mult de stilul vorbit, în care predomină juxtapunerea

şi coordonarea sau de cel criptic, în care precumpăneşte subordonarea.

Cercetările stilistice mai noi au privit cu răceală tropii şi figurile de stil

ale vechii retorici, aşa încât unele din tratatele specialităţii nici nu ele mai

amintesc. Studiile de stil trebuie să se sprijine pe însuşirea unei stilistici

generale. 34

Stilul beletristic se situează, la nivelul stilurilor colective, la polul opus

stilului ştiinţific. La originea identităţii sale se află situarea textului la

întretăierea a două sisteme: sistemul limbii şi cel al artei.

Specific stilului beletristic între celelalte stiluri este dat de: convertirea

sensurilor gramaticale în componente ale semnificării. În funcţie de

desfăşurarea raportului dintre universul obiectiv şi subiectiv în constituirea

panului semantic al textului, ca şi organizarea lui pe straturi stilistice, pe lângă

categorii şi forme flexionare specifice normei generale, intervin în stilul

beletristic forme arhaice, populare, regionale, familiale.

În planul personajelor, desfăşurarea funcţiei expresive, determină

frecvent, ca în stilul conversaţiei populare, substantivizarea prin vocativ a

34 T. Vianu, op.cit59

adjectivelor apreciative marcând componenta subiectivă a planului semantic al

enunţului sintactic: „- Tu crezi că am să te întreb pe tine, prăpăditule?”

(Rebreanu, Răscoala). „- Nu le mai vorbi, gloriosule!” (Zamfirescu).

Frecvenţa ridicată a cazurilor personale - dativul şi acuzativul precedat

de morfemul pe atât în flexiunea nominală, cât şi în cea pronominală, este

determinată de obiectul specific cunoaşterii artistice. Genitivul participă la

construirea specificităţii flexiunii în stilul beletristic prin mutaţii funcţionale şi

semantice esenţiale. Flexiunea verbală înscrie mai mult stilul beletristic.

În genul dramatic vocea naratorului se caracterizează prin prezenţa

absolută a persoanei a III-a, frecvenţa ridicată a gerunziului şi participiului,

a modului indicativ, mai ales timpul prezent. În genul epic, există unele

distincţii de ordin general: absenţa imperativului din „vocea” naratorului, în

opoziţie cu prezenţa sa, în legătură cu prezenţa tuturor formelor modale, în

„vocea personajelor”. Prezentul este, timpul gramatical în sfera căruia se

interferează, până la suprapunere, cele trei temporalităţi ale timpului artistic (a

enunţării, a textului, a receptării).

În perceperea afectivă a „obiectelor” realităţii, subiectul vorbitor reţine

anumite însuşiri ale acestora vorbitor reţine anumite însuşiri ale acestora pe

care le propune ca esenţiale, în comunicare, fie prin atribut, nume predicativ

antepus substantivului care defineşte „substanţa” obiectelor: „Înalt mai e

băiatul acesta!”

Complementul direct sau indirect, cel sociativ sau de agent preced

verbul regent, când acţiunea acestuia, cunoscută anterior, este mai puţin

semnificativă sub aspect afectiv, pentru vorbitor; pe acesta îl bucură şi îl

nemulţumeşte, îl interesează obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea:

„Poftim, la mere, ţi-a fost gândul, mere ţi-am cumpărat.”

Trecerea în prim plan a complementelor sau a circumstanţialelor

reliefează stilistic şi subiectul propoziţiei, când acesta, polarizând interesul

afectiv sau intelectual al vorbitorului, îşi păstrează poziţia „obiectivă” în

60

interiorul relaţiei cu verbu-predicat: „De muncă numai leneşii se sperie”,

„Geamul, tu l-ai spart”, „Mâine tu te duci” etc.

Intervenţia stării afective a subiectului vorbitor provoacă reorganizări ale

enunţului lingvistic mai ales în interiorul raportului dintre circumstanţiale care

o exprimă, cauzalitatea îşi recâştigă primul loc: „Fiindcă n-am vrut, de aceea

n-am venit, eşti mulţumit?” Modalitatea de desfăşurare a acţiunii, finalitatea

sau circumstanţialele temporale şi spaţiale se impun ca perspective dominante

în interpretarea subiectivă a realităţii prin răsturnarea unei ordini „fireşti”:

„Parc-ar fi nebun, aşa se poartă”, „Ca să vadă mai bine, s-a ridicat în

picioare” etc.

Când sunt introduse prin pronume sau adverbe relative, subiectivele şi

completivele, directe sau indirecte, trec în faţa regentei, datorită încărcăturii

afective pe care o primesc aceste elemente cu dublă funcţie, ca urmare a

interesului deosebit al subiectului vorbitor pentru aflarea unor date

necomunicate de interlocutor sau de o altă persoană: „Unde ai fost mă

interesează, nu cu cine”, „Ce ai făcut acolo, mă gândeam” etc.

2. Aplicaţii stilistice

A) Dacă luăm, spre exemplificare, poezia lui Lucian Blaga, aici, în

general, este semnificativă metafora centrală, prezentă încă din titlu

purtătoare a sensului poemului şi în jurul căreia se grupează întregul sistem de

imagini a textului.

Poemul Cântecul obârşiei, scris spre sfârşitul vieţii poetului şi publicat

postum, este expresia maximei maturizări poetice concretizată în densitatea de

idei şi sobrietate de mijloace artistice. Metafora centrală este exprimată prin

cuvântul - cheie obârşie, care constituie şi un laitmotiv. El apare în titlu şi se

repetă de trei ori, în aceeaşi poziţie iniţială a versurilor şi unităţilor poetice,

lărgindu-şi de fiecare dată încărcătura metaforică şi dând poeziei nota de

cântec, prin reluarea lui obsesivă. Cuvântul - cheie obârşie apare în poezie în

sensul restrâns de izvor, cât şi în cel larg de origine. În poezia lui Lucian Blaga

motivul obârşiei pare frecvent, dar sub alţi termeni: satul, copilăria etc.

61

Structura poeziei cuprinde două unităţi poetice, corespunzând celor două

principale momente de reflexivitate. La rândul ei, prima unitate este alcătuită

din două subunităţi aflate în raport de paralelism sintactic.

Prima unitate poetică, formată din două terţine, corespunde planului

constatativ. În primele trei versuri constatarea operează la nivelul realului, apa

nu revine niciodată la izvor (Heraclit afirmă că totul curge, că nu ne putem

scălda de două ori în apa aceluiaşi râu, aşadar că sensul existenţei este

ireversibil), decât într-o altă ipostază (decât sub chip de nor, sugerează poetul).

În a doua terţină, constatarea se realizează la nivel metaforic: drumul

simbolizează ideea de călătorie, de plecare de rupere de obârşie. În acest caz,

întoarcerea este posibilă numai „în chip de dor” , ca în poezia populară.

Catrenul final reuneşte constatările din terţine anterioare, amplificând ideea

întoarcerii prin referire la destinul poetului şi punând-o sub semnul repetatelor

întrebări: „Pe-un drum ne duce dorul-dor, /pe-un drum

ce dincolo de orice călător / mai are o prelungire.”

Regăsim mitul eternei întoarceri la matcă, mit care circulă în opera

poetică a lui Lucian Blaga sub forma întoarcerii în sat

Reintrarea prin moarte în ciclul elementelor este sugerată în finalul

poeziei pe care o analizez prin reîntoarcerea la obârşie într-o nouă ipostază,

aceea de nor. O altă ipostază posibilă a revenirii este aceea a dorului.

Ideile transmise prin cele două terţine sunt susţinute şi de simetria celor

două construcţii sintactice:

complement circumstanţial de loc + predicat

complement circumstanţial de mod + atribut substantival

propoziţional

Din punct de vedere gramatical, fiecare terţină reprezintă câte o

propoziţie principală dezvoltată. Plasarea complementului circumstanţial de

loc la obârşie printr-o topică inversă a propoziţiei, la început de vers, atrage

atenţia asupra laitmotivului, ideea fiind întărită de juxtapunerea celuilalt

complement de loc („la izvor”), sinonim parţial cu primul. Adjectivul

62

pronominal negativ „nici o /un”, plasat simetric la începutul celui de-al doilea

vers din fiecare terţină, întăreşte ideea imposibilităţii întoarcerii sub aceeaşi

formă. Adverbul decât cu sens restrictiv, după un verb la forma negativă („nu

se-ntoarce”), plasat simetric la începutul ultimului vers al fiecărei terţine,

marchează excepţia, singura formă, pentru poet, de întoarcere la obârşie.

Subiectele „o apă” şi „un drum”, ambele cu valoare morfologică de

substantive, desemnează elementul supus întoarcerii în altă formă. Atributele

„de nor” şi „de dor”, exprimate prin substantive cu prepoziţie reprezintă

(alături de subiectele „o apă” şi „un drum”) elementele care diferenţiază între

ele, prin sens cele două unităţi sintactice. Catrenul are o construcţie sintactică

diferită, fiind format dintr-o frază alcătuită la rândul ei din două propoziţii

(una principală interogativă şi una temporală), precum şi încă două propoziţii

interogative izolate.

Interogaţia se accentuează, în corelaţie cu reflexivitatea, care sporeşte şi

cu tonul elegiac, anunţat de interjecţia „O”. dacă verbele din terţine sunt la

indicativ prezent, desemnând o realitate permanentă, verbele din catren sunt la

indicativ viitor, îmbrăcând forme variate, prin care cea populară („m-oi

întoarce”) şi inversiunea verbală „fi-voi”, care are rolul de a da sensul

meditativ şi nostalgic al poeziei.

Stratul lexical conţine un număr redus de cuvinte, dintre care şapte

substantive două verbe, patru adverbe un adjectiv pronominal negativ, un

pronume interogativ şi o interjecţie. Substantivele primei terţine se pot grupa

şi după sfera semantică: obârşie, izvor, apă, nor. Aceste cuvinte dobândesc

încă sensuri multiple şi profunde prin repetiţie şi prin context.

La realizarea artistică a poeziei şi la muzicalitatea ei interioară, care

capătă tonalităţi de incantaţie, contribuie şi versificaţia. Fiecare din terţine este

formată din două versuri în ritm trohaic şi un vers în ritm iambic.

- - / - - / - - / - /

- - / - - / - - / - -/

- - / - - / - - /

63

Influenţa folclorică este vizibilă în versurile scurte şi alternanţa rimelor

masculine (izvor-nor-dor), cu cele feminine (nu se-toarce - nu se-toarce).

Stratul fonetic nu constituie - în general în poezia lui Lucian Blaga un

domeniu semnificativ din punct de vedere artistic, el nedeosebindu-se de

norma fonetică a limbii literare. Asocierea poeziei cu alte creaţii din literatura

română, cu viziunea asupra integrării prin moarte în „ciclul elementelor”.35

B) Un alt poem blagian, Lumina de ieri, publicat în volumul La cumpăna

apelor (1933), este un fel de „declaraţie poetică” nemărturisită, referitoare mai

puţin la metodă. L. Blaga se defineşte pe sine ca un căutător, iar poezia lui ca

o expresie a căutării. Verbul caut este repetat de ouă ori în fiecare prim vers al

strofelor ca o emblemă a întregului poem.

Toate strofele sunt constituite din complemente directe ale acestui verb,

delimitând obiectul căutării poetului. Prin construcţia identică a strofelor,

succesivele complemente intră într-un fel de echivalenţă lirică, ca şi cum

căutătorul ar încerca mereu să definească ceea ce este, în fond, indefinibil.

Echivalenţa este de altfel pregătită de convergenţa imaginilor şi paralelismul

morfologic. Cerul este un cer trecut, aurorele au fost, stelele, trecutele, sunt de

ieri, iar ora mare este rămasă în el. Toate complementele sunt determinate deci

de atribute ori de propoziţii atributive care le proiectează într-un trecut

indefinit, a cărui singură notă distinctă temporal este opoziţia lui faţă de

prezent. La timpul prezent sunt indicate doar verbele regente caut şi

semnificativ, verbul laud, din ultimul vers.

Opoziţia temporală este subliniată şi de adverbele: altădată, cu un

subînţeles (acum) în versurile 2-3, azi (vs.6) opus unui subînţeles (altădată)

(vs. 5) ca şi ieri (vs.12). Opoziţia este aceeaşi chiar ca exprimare lexicală, dar

cu o inversare a termenilor explicit şi subînţeles, prin care se sugerează

permanenţa ei, funcţionând în tot poemul nu numai în propoziţiile respective.

Organizarea propoziţiilor sau frazelor urmează aceluiaşi principiu al opoziţiei

binare, prin cumularea termenilor nominali la extreme şi situarea verbului la

35 Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 198664

mijloc: „… Cât de-aplecată / e fruntea menită - nălţimilor altădată?” sau prin

conectarea la acelaşi termen regent a două atributive, opuse ca sens:

„… Caut / aurore, ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse fântâni - azi (sunt / cu ape

legate şi-nvinse”.

Poemul întreg se structurează astfel pe opoziţia prezent / trecut. În trecut

totul a fost, s-a petrecut aievea. În prezent totul este alterat, încât poetului îi

rămâne doar să caute vestigiile trecutului sub ruinele prezentului.

Este interesant că opoziţia se organizează numai la nivelul

determinanţilor: adjective, participii, propoziţii, atributive, dar niciodată la

nivelul substantivelor ori a termenilor determinanţi. Fruntea altădată înălţată

este astăzi aplecată, aurorele erau altădată aprinse fântâni, astăzi au apele

legate, dar de fiecare dată, fruntea şi aurorele nu se modifică substanţial, ci

doar modalităţile lor de existenţă se schimbă. Sensul metaforelor este însă

factorul poetic decisiv pentru înţelegerea semnificaţiei poeziei. Versurile 5-6

cuplează, prin simplă juxtapunere, termenul aprinse fântâni, o metaforă

obţinută pe calea relaţiei atributive, cu termenul propriu aurore, realizând o a

doua metaforă. Se obţin astfel o metaforă în lanţ procedeu deosebit de frecvent

la Blaga. Asocierea apei cu lumina, inspirând ceva năvalnic altădată,

sugerează nota de suprafiresc a imaginii.

Ape legate apelează astfel direct la o credinţă populară, opunând starea

de vrajă stării fireşti, când apele curg liber, iar lumina ţâşneşte triumfător.

Versurile 8-9, prin metaforă şi comparaţie, degajează acelaşi sens poetic.

„Vidul” este intenţionat sugerat prin termeni extrem de vagi: oră mare şi

„rămasă … fără făptură”. Blaga simte nevoia unei concretizări, dar o face

printr-o comparaţie, care nu precipită misterul în obiecte palpabile, ci aduce

numai un echivalent din lumea terestră: „ca pe un urcior mort o urmă de

gură”. Ulciorul este mort, cei care au băut din el aparţin unor vieţi trecute,

unor vieţi anterioare.

Ultima strofă aduce şi precizare decisivă prin termenul lumină stinsă.

Observăm acum că toate obiectele căutării poetului, un cer trecut, aurore

aprinse fântâni, o oră mare, converg în metafora versului final. Toţi aceşti

65

termeni aparţin universului stelar, către care fruntea omului se înalţă, altădată,

plină de speranţă. Încă o structură a poemului, pe baza unei opoziţii binare.

Lumina n-a dispărut, ci s-a ascuns ochilor omului. Obiectul este o „prezenţă

absentă”, o lumină stinsă, iar căutarea este cea a unui orb care bâjbâie în

dreapta şi în stânga nu numai fără să ştie unde să caute, dar şi fără să ştie ce

caută. Repetiţia „caut, nu ştiu ce caut, caut…” constituie un crescendo al

tragicului din strofă în strofă afirmaţia iniţială se verifică. Obiectul căutării

este indefinibil, labil, insesizabil. Opoziţia timpurilor verbale subliniază

valoarea acestui ultim termen. Singurele acţiuni prezente ale omului sunt

acelea de-a căuta şi lăuda tot restul, adică acelea prin care el vedea lumina,

aparţin trecutului.

Poemul apare ca o ilustrare a teoriei blagiene a cunoaşterii.36

C) Creaţiile eminesciene prilejuiesc şi unele observaţii referitoare la

structura gramaticală, adică la morfologie şi sintaxă. Ca text poetic, am reţinut

poemul Mortua est....

În sintaxa poemului apar unele exemple de reluare, prin pronume

personal a subiectului, exprimat anterior prin substantiv. Ex.: „Suflarea ta

caldă, ea n-o să învie”. În legătură cu sintaxa obiectului direct, se observă

întrebuinţarea tranzitivă a unor verbe care, în limba comună, sunt intranzitive:

„Iar râul suspină cu blânda-i durere Poetic murmur.” Murmur apare ca un

obiect direct al verbului suspină: „Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori / Îşi

vuiau prin tunet gândurile lor”.

Verbul a vui, de obicei intranzitiv, este construit cu obiect direct: gândurile.

Complementul intern apare atât sub forma figurii etimologice: „Să-ţi

cânte… un cântec de amor / Şoptind şoapte de amor”. Construirea obiectului

direct cu la, adjectiv nehotărât invariabil, cu sensul de multe, ca în vorbirea

populară „Şi Chloris din raze îşi pune la salbe”. (I3.v.11)

La complementul indirect, construcţia la e în cadrul unor enumerări,

realizată diferit:

„Muribundului speranţa, turbării răzbunarea,

36 Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare şi stilistice, EDP, Bucureşti, 196766

profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,

La sinucid o umbră…”

Primele patru complemente indirecte ale verbului subînţeles / i / s-a dat

sunt în dativ. Construirea în dativ a unor verbe care, în mod obişnuit, cer o

construcţie prepoziţională este îndrăzneaţă şi dinamică, presupunând

personificarea obiectului indirect.

Poetul spune: „Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă” prefigurând

astfel, admirabilele construcţii cu dativul, dintr-o postumă celebră: „Stelele-n

cer deasupra mărilor Ard depărtărilor”(Stelele-n cer). „Depărtările” sunt

personificate, căci stelele „ard” în interesul lor, pentru ele. Efecte expresive

interesant sunt obţinute de poet prin izolarea anumitor unităţi gramaticale,

rupându-le din angrenajul lor contextual, prin eliminarea elementelor de

joncţiune, ceea ce le conferă un sensibil coeficient de autonomie sintactică. În

Speranţa: „Şi maicii se strânge pruncuţu-i la sân, / Privirea de lacrimi e

plină” Prezenţa prepoziţiei cu ar fi angrenat al doilea vers în contextul său

sintactic, reducându-l la rolul firesc, dar secundar, de determinant.37

D) Poezia lui Tudor Arghezi se adresează lecturii vizuale. Profunzimea

ideilor, migala ţesăturii versurilor, repartizarea şi gruparea materialului lexical

în îmbinări surprinzătoare îl determină pe poet să folosească o punctuaţie

originală, menită să sublinieze şi să valorifice conţinutul.

Una din cele mai notabile trăsături poetice ale sintaxei argheziene este

construirea cu dativul a unor verbe al căror determinant stă, de obicei, în

cazul acuzativ cu prepoziţie. Într-o accepţie generoasă, acest dativ ar putea fi

denumit personificator, întrucât interesând obiectul la acţiunea exprimată de

verb, îi conferă acestuia atributele sensibilităţii:

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,

Încet gândită, gingaş cumpănită;

Eşti ca o floare, anume înflorită

Mâinilor mele, care te-au deschis.”

37 G. I. Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1965

67

Înlocuirea construcţiei prepoziţionale, obişnuită, în asemenea cazuri

(înflorită pentru mâinile mele), prin aceea cu dativul („înflorită / Mâinilor

mele”) - un rol personificator, suscitând, în plan stilistic „interesul” obiectului

(mâinile) faţă de acţiunea verbului respectiv. Asemenea construcţii abundă la

Arghezi. Exemplu: poezia Niciodată toamna…:

„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte”

Opţiunea aceasta are şi avantajul de a crea o densitate, o concentrare

superioară a comunicării - trăsături, de altfel specifice sintaxei argheziene.

Verbul a îngenunchea se construieşte, obişnuit, cu locuţiunea prepoziţională

„în faţă:.

„Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă

Şi te scrutez prin albul tău veşmânt,

Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă

Ne-ngenuncheată firii pe pământ”.

Un alt aspect al sintaxei argheziene, dovedind extrema sensibilitate a

poetului faţă de subtilităţile limbii, este anticiparea obiectului direct (sau

indirect) sub forma pronumelui personal în acuzativ (respectiv în dativ), chiar

când nu e vorba de un nume de persoană. Până la enunţarea lui propriu-zisă,

identitatea obiectului direct rămâne astfel necunoscută, dar existenţa lui,

prevestită, tensionează lectura. Exemplu: poezia Iarba trează:

„Cu urechea la pământ

Lunecând l-ascult prin foi

Lungi, de cârji de păpuşoi

Graiul apelor din vânt.”

Modalitatea sintactică la care recurge poetul aici est surprinzătoare.

Indiferent de topică, pronumele personal dublează, obiectul direct când acesta

este un nume de persoană. Zicem astfel: „îl ascult pe Ion” sau „pe Ion îl

ascult”. Când obiectul nu e nume de persoană, pronumele apare, în mod

obişnuit, numai dacă el - obiectul - este situat înaintea verbului său.

68

Într-unul din numeroşi săi Psalmi, poetul spune: „Pari când a fi, pari

când că nu mai eşti”.

Coordonarea unor unităţi sintactice identice ca valoare, dar întruchipate

diferit, îi este de altfel, familiară potului. În Temeiul ni-i frăţia întâlnim acest

distih: „De pildă, pentru Vodă şi seminţiei sale

Le-am pregătit mai multe moşii de deal şi vale”.

69

Cele două obiecte indirecte ale verbului predicat (am pregătit) sunt,

felurit realizate sintactic - o dată analitic, deci cu ajutorul unei construcţii

prepoziţionale (pentru Vodă), altădată sintetic, deci cu ajutorul cazului dativ

(seminţiei).

Într-un Psalm procedeul revine aidoma:

„Aştept crâmpeie mici de gingăşie,

Cântece mici de vrăbii şi lăstun

70

Să mi se dea şi mie.”

Obiectul direct este şi el desprins din unitatea sa sintactică şi aşezat

înaintea propoziţie care introduce subordonata respectivă, ca în Lumină lină:

„Cine-o să vie, trupul tău de-afară.

Să-l caute şi-n jur să sufle cald?”

Asemănătoare, în sens larg, este dislocarea şi antepunerea pronumelui

personal feminin o, în funcţie de obiect direct în acuzativ.

71

Studierea sintaxei poetice a lui Arghezi, în general, şi a topicii, în special,

ne întăreşte convingerea că opera poetului este un monument literar încet

gândit, gingaş cumpănit, durat pentru veşnicie.Pentru exemplificare, ne-am

oprit la psalmul Te dăruiesc în zgomot şi-n tăcere.

Ca şi în alte poeme, Arghezi abordează tragicul destin al omului de a

tinde spre absolut, fără a-l putea atinge. Psalmii apar ca o poezie declarativă,

prin excelenţă, în care domină discursivitatea retorică.38 Psalmistul trăieşte

38 G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976

Concluzii

În lucrarea de faţă mi-am propus să demonstrez locul şi rolul pe care-l

au complementul indirect şi completiva indirectă într-o analiză morfosintactică

a unui text, în care pot exista şi controverse de interpretare.

Pentru evidenţierea acestui aspect, s-ar putea parcurge mai multe căi,

diferite prin structură şi metodologie, însă eu m-am oprit la aspectele relevante

care denotă prezenţa acestora în rândul părţilor de propoziţie, alături de

subiect, predicat, atribut şi complementul şi-a adus contribuţia în evoluţia

limbii, cu toate variantele.

Nu am epuizat această temă, lucru imposibil de realizat într-o lucrare de

dimensiuni relativ mici. Nedorindu-se a fi în totalitate teoretică, lucrarea

apelează la contexte concrete ce surprind prezenţa complementului indirect şi

a subordonatei corespunzătoare.

Lucrarea se structurează pe patru capitole, care tratează următoarele

aspecte:

1. Enunţul. Relaţiile sintactice

2. Sintaxa propoziţiei. Complementul obiect indirect

3. Sintaxa frazei. Completiva indirectă

4. Aspecte stilistice ale complementului obiect indirect şi completivei

indirecte cu aplicaţie la stilul beletristic.

Din concluziile lucrării transpar următoarele informaţii lingvistice:72

zbaterea dilematică: nici în sine, nici prin saltul în absolut, nu izbuteşte

cunoaşterea lui Dumnezeu.

În prima strofă se conturează imaginar un scenariu al „vânătorii de nor”.

Psalmistul este un vânător în absolut, în transcendent. În poezia argheziană

apar două căi ale transcenderii: una contemplativă, de aşteptare a unei revelări

şi alta dinamică, de luptă. Verbele la prezent, precedate de pronumele

personal, pers. a II-a forma neaccentuată te, reluate şi în versurile 3,4, şi la

- ultimul nivel al limbii este cel sintagmic, la acest

nivel se situează ca fapt nou şi specific, în raport cu celelalte niveluri,

relaţia, indiferent de diversificările expresiei sale şi indiferent dacă

segmentele respective ale lanţului vorbirii sunt sau nu sunt, pot sau nu

pot fi încheiate. Relaţia împreună cu cei doi termeni ai ei - sintagma -

constituie unitatea: relaţională, minimală şi/ sau maximală. A considera

drept „unităţi” partea de propoziţie (ca minimală) şi fraza (ca

maximală) înseamnă a înscrie pe aceeaşi linie a ierarhizării;

- recunoaşterea complementului obiect indirect şi a

completivei indirecte prin corectitudinea întrebărilor. De exemplu: Nu

mă poţi împiedica să nu fac asta. (de la ce?) completivă indirectă (nu

directă)

Confuzia care apare în exemplul dat: Ele sunt dispuse să facă ce zici tu.

(CD)

- dificultăţile deseori întâlnite în analiză: A sancţionat pe cine nu era

cazul. (CD)

- observaţiile referitoare la topica şi punctuaţia întâlnită: completiva

indirectă nu se desparte prin virgulă de regentă; excepţie făcând

cazul în care stă în faţa regentei: Dau cartea cui o merită. Când va

pleca de aici nu s-a gândit

În concluzie la cele arătate în capitolul al II-lea, dativul posesiv

îndeplineşte funcţia de complement indirect, iar CI arată în folosul său în

paguba cui se săvârşeşte o acţiune, cine este interesat de săvârşirea ei şi că

dativul posesiv este foarte apropiat de dativul etic numit şi „dativ al 73

începutul fiecărui stih la conjunctiv, sugerează starea de frământare de zbatere

tăcută şi adâncă. Valoarea lexicală a verbului „drămuiesc pentru căutarea”

„în contradicţie” şi „ în lumină” a adevărului absolut. „Şi te pândesc în timp

ca pe vânat…”, „pândeşte” absolutul, „netimpul”, în timp circumcis în

antinomia timp - eternitate.

Locuţiunile adverbiale şi comparaţia „ca pe vânat” subliniază ideea că

omul are o singură posibilitate a căutării absolutului: „în timp” şi în universul

uman. „Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?” şi de determinarea „cel căutat”,

subliniază cu sensul transcendenţei „vânatul”.

Comunicarea interogativă este adecvată trăirii dilematice. „Să te ucid sau

să-ngenunchi a cere…” - sens antitetic al verbelor „să te ucid?”

sau să-ngenunchi…”.

interesului”.

Am dorit să dovedesc necesitatea transmiterii unei informaţii corecte

din partea profesorului către elev, lucru necesar în înţelegerea şi asimilarea

cunoştinţelor lingvistice.

Consider că predarea gramaticii bazată pe analiza sintactico-

morfologică a unui text este un element esenţial în selecţia capacităţii

intelectuale a elevilor. Bazele unei analize gramaticale corecte nu se pun la

sfârşitul şcolarităţii, ci, dimpotrivă, în primii ani, când limba română devine

obiect de studiu.

Satisfacţia în momentul finalizării lucrării a fost reală: îmi învinsesem

nesiguranţa în analiza gramaticală!

74

Versul 4 reluat, ideea reluată şi comunicată prin substantivele a căror

antiteză este marcată disjunctiv : „pentru credinţă sau pentru tăgadă”.

Setea de absolut, de cunoaştere nemijlocită se sugerează prin adverbul

epitet „dârz” („te caut dârz şi fără de folos”), „eşti visul meu din toate, cel

frumos” şi prinde contur în metafora „visul meu” şi epitetul „cel frumos”,

susţinută de verbele „nu îndrăznesc”, „să dobor”. Ca o obsesie reapare

aceeaşi chemare şi aşteptare a celui „nenumit”.

Psalmistul nu trăieşte cu autenticitatea decât stadiul estetic al

„cunoaşterii”. Poetul trăieşte, simte înfiorarea ezitată a mirajului, „la limita

între existenţă şi nonexistenţă”.

Psalmul se încheie pe un ton „provocator” printr-o chemare la luptă

„rămân cu tine să mă mai măsor / Fără să vreau să ies biruitor”. Provocarea

apare prometeic exprimată: „Rămân cu Tine să mă mai măsor” (rolul

adverbului).

„Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!”

Fără „semne”, fără cunoaşterea perceptivă, poetul rămâne în tenebre,

trăieşte drama necunoaşterii. Ceea ce pretinde poetul este faptul material

nemijlocit: „Vreau să te pipăi şi să urlu: - „Este!”, nu harul spiritual, ci setea

de comunicare directă cu absolutul.

Concluzii. Prin urmare, funcţia de complement obiect indirect înregistrează

puţine valenţe stilistice la nivelul discursului beletristic reflexiv. Funcţia

sintactică în discuţie devine cale de acces spre receptarea mesajului poetic, a

scării tonale lirosofice (expresia este folosită de Vladimir Streinu, când analiza

poezia lui Lucian Blaga!).

Note

75