Tulburări pervazive de dezvoltare- tulburări neuropsihiatrice, caracterizate prin anomalii și devianțe în dezvoltarea socială, de comunicare și cognitivă, cu debut în primii 5 ani de viață. În aceste tulburări au loc modificări în 3 arii distincte: 1. Disfuncția socială; 2. Tulburare de comunicare; 3. Comportamente neobișnuite, bizareEtiologie. Teoriile psihosociale- Unii autori au concluzionat ca AI(autismul infantil) este rezultatul unei traume afective, mame "negative", ostile, care nu-si doreau copilul cu adevarat. Leo KAnner afirma că în debutul tulburării, un rol important îl are influinețele psihogenice: parinti reci emotional, detasati, obsesionali, atmosfera rigida, fara caldura afectiva, ducând, în final, la "înghetarea emotionala a copiilor autisti". Bruno Bettelheim considera ca factor etiologic atitudinile materne, copilul traind o amenintare permanenta.Teorii biologice- Multe studii aduc argumente ca AI este un sindrom cauzat de multiple conditii care afecteaza SNC:asocierea cu întârzierea mintala într-o rata mare; incidenta crescuta a epilepsiei existenta rubeolei congenitale sau a Fenilcetonuriei, care se pot asocia cu Sindromul autist. BRIDE aduce argumente despre hiperserotoninemie în autism, argumente confirmate si de alti autori.Teorii genetice- Studiile familiale si pe gemeni au aratat ca exista posibilitatea existentei unor factorii genetici care sa influenteze aparitia comportamentului autist: rata de concordanta pentru autism la perechile monozigote de 36,5-89 % si, respectiv, concordanta zero la dizigoti. Studiile familiale au aratat o rata de 50 - 100 de ori mai mare decât rata în populatia generala.Ipoteze neurochimice- 1. Serotonina - hiperserotoninemie la copiii autisti dar si la mamele acestora.; 2. Dopamina - o functionare hiperdopaminergica a SNC poate implica hiperactivitatea si stereotipiile din autism.; 3. Haloperidolul - blocant al receptorilor dopaminergici s-a dovedit a avea efect în reducerea stereotipiilor în autism.; 4. Opioidele endogene - observarea similaritatii între copiii autisti si copiii expusi la opioide prenatal au dus la studii în acest domeniu. Copiii autisti produc cantitati mai mari de encefaline si endorfine.Diagnostic diferential: A) prima etapă vizează tulburări organice care pot avea o simptomatologie asemănătoare: paralizii cerebrale, hidrocefalii; B) a doua etapă cuprinde toate tulburările psihice ale copilului cu simptome asemănătoare („autist-like”): întîrziere mintală, tulburare de dezvoltare a limbajului, tulburări senzoriale, tulburare reactivă de atașament; C) ultima etapă se face în cadrul categoriei diagnostice TPD, cu celelalte tulburări.

Criterii de diagnostic a autismului infantil.

A. Pentru diagnostic este nevoie de prezenta unui total de 6 sau mai multi itemi din categoriile (1), (2) si (3), cu cel putin 2 itemi din (1) si câte unul din (2) si (3).

(1) Afectarea calitativa a interactiunii sociale manifestate prin cel putin doua din urmatoarele simptome: 1. incapacitatea de a folosi adecvat comportamentele non-verbale precum: "privirea ochi în ochi", expresia faciala a emotiilor , postura corpului si gesturile care exprima interactiunea sociala. 2. incapacitatea de a initia si dezvolta relatii cu cei de aceeasi vârsta; 3. lipsa nevoii de a cauta motive de bucurie în relatia cu alte persoane (exprimate prin incapacitatea de a se bucura aratând, cautând sau aducând un obiect de interes comun); 4. absenta reciprocitatii emotionale si sociale;(2) Afectarea calitativa a comunicarii manifestate prin cel putin unul din urmatoarele simptome: 1. întârzierea sau absenta totala  a dezvoltarii limbajului vorbit (neacompaniat de încercari de a compensa prin moduri alternative gesturile, mimico-pantomimice); 2la copiii cu un limbaj adecvat este prezentata o inabilitate profunda de a initia si sustine o conversatie cu alte persoane; 3. folosirea unui limbaj stereotip si repetitiv sau idiosincrazic; 4.absenta unui joc elaborat, spontan, credibil sau a jocului social - imitativ potrivit nivelului de dezvoltare.(3) Patternuri specifice de comportament cu interese si activitati restrictiv repetitive si stereotipe manifestate prin cel putin unul din urmatoarele simptome:1. preocupare anormala ca interes si intensitate pentru un comportament stereotip si repetitiv; 2. inflexibilitate la schimbare, aderenta nefunctionala la ritualuri specifice sau la rutina; 3. manierisme motorii stereotipe si repetitive (rasuciri ale degetelor, mâinilor, fluturari ale mâinilor, miscari complexe ale întregului corp); 4. preocuparea permanenta pentru o anumita parte a unui obiect.

B. Functionare anormala sau întârziere în dezvoltare a cel putin uneia dintre urmatoarele arii, cu debut înainte de 3 ani:1. interactiune sociala;2. limbaj folosit în relatie cu comunicarea sociala;3. jocul simbolic si imaginativ

C. Tulburarea nu este bine delimitata de tulburarea Rett sau de tulburarea dezintegrativa a copilariei.

Caracteristici clinice a AI: A. Comportament. 1. Particularități de comportament: atitudine indiferenta, detasata; de fapt nu îsi exprima dorinta unui contact interpersonal chiar cu persoanele cele mai apropiate; nu simt nevoia sa fie mângâiati, laudati; nu privesc interlocutorul în ochi, dând impresia ca se uita în gol; sau emotiile, nu-si exteriorizeaza dorintele; incapacitate profunda de a relationa empatic cu propria mama sau cu alte persoane. Când mama pleaca din camera, copilul nu se îngrijoreaza, poate chiar sa mimeze "sarutul în fuga", conventional, îsi ia ramas bun, dar parca tot "nu o vede".  Altii pot fi anxiosi, agitati la separarea de mama, sunt dependenti de ea, dar tot ca

fata de un obiect. 2. Tulburările particulare de limbaj: a) limbaj neachiziționat: copilul pare ca nu întelege ce i se spune sau întelege dar nu raspunde sau raspunsul este relativ - rareori utilizeaza limbajul non verbal, aratând cu degetul obiectul pe care-l doreste sau ia mâna mamei pentru a arata obiectul dorit; b) limbaj achiziționat: limbajul parca si-a pierdut functia de comunicare; au dificultati de a întelege unele cuvinte, iar eventuala utilizare a cuvântului nou învatat nu se poate face decât în contextul si cu asocierea în care el a fost învatat; mari dificultati de a purta o conversatie.  Raspund numai la întrebari sau pot repeta la nesfârsit întrebarile în "banda de magnetofon" - într-un joc parca numai de ei stiut. 3. Comportamentul motor, marcat de stereotipii și manierisme: poate repeta în mod stereotip diferite sunete fara valoare de comunicare; miscari stereotipe precum "fâlfâitul mâinilor", "topait", "mers pe vârfuri", "leganat" - cei mai multi dintre ei au un grad crescut al activitatii motorii. 4. Rezistența la schimbare și repertoriu restrîns de interese: orice modificare în mediul lor si în stereotipul lor de viata poate declansa o stare emotionala accentuata/5. Atașamentul particular pt obiecte: prefera sa "se joace" cu obiecte, nu cu jucarii; orice încercare de a-i desparti de obiectul preferat, de a-i îndeparta de sursa de zgomot care le place, declanseaza reactii intense, de nepotolit. 6. Reactiile acute emotionale: Orice modificare în stereotip si ritual duce la anxietate si agitatie extrema 7. Particularitatile jocului la copilul autist- Jocul este stereotip si repetitiv, nu este elaborat, creativ; natura simbolica a jucariilor le este strainaB. dezvoltarea intelectuală: 75-80% cu deficit cognitiv; Aproximativ 70 % din ei au un QI non verbal sub 70 iar 50% sub 50; Numai 5% au un QI peste 100; Copiii autisti au un pattern distinct la testele de inteligenta, datorat dificultatilor de secventiere verbala si abstractizare.; Gândirea simbolica nu este dezvoltata, de aceea nu pot întelege ce simt si cum gândesc ceilaltiC. Dezvoltarea somatica: Majoritatea copiilor autisti sunt dezvoltati armonios, eutrofici, fara anomalii fizice (între 2 si 7 ani pot fi mai scunzi decât cei normali).; Unii copii autisti pot prezenta raspunsuri anormale la stimuli senzoriali; 5% dintre copiii autisti dezvolta Epilepsie în copilarie sau la adolescentaDepresia. Simptomatologia depresiei: 1. Comportament, motricitate, aspect: fără forţă, curbat, fără vigoare; încetinirea mişcărilor; nelinişte nervoasă, frecarea mâinilor; expresia feţei - tristă, îngrijorată; colţurile gurii - îndreptate în jos, riduri profunde, mimică rigidă; modul de a vorbi - şoptit, monoton, lent; 2. Aspect emoţional: sentimente de descurajare, neputinţă, disperare, pierdere, abandon, singurătate, culpabilitate, animozitate, impresia de a nu mai avea sentimente şi detaşare faţă de lumea înconjurătoare; 3. Aspect psihologic vegetativ: agitaţie interioară, tensiune, iritabilitate, oboseală, slăbiciune, tulburări de somn, variaţii diurne ale sentimentului de bine, sensibilitate la variaţiile meteorologice, dureri şi indispoziţii vegetative; 4. Aspect imaginativ cognitiv: atitudine negativă faţă de sine şi faţă de viitor; pesimism şi autocritică

permanentă, nu este sigur de el, ipohondrie, lipsă de imaginaţie, probleme de concentrare, frământări repetitive, se aşteaptă la pedepse şi catastrofe; 5.Aspect motivaţional: se aşteaptă la eşec, retragere şi evitarea responsabilităţilor sale, trăirea absenţei controlului şi neputinţei, pierderea elanului, creşterea dependenţeiDiagnosticarea depresiei majore: A. Cel puţin cinci din următoarele simptome să fie prezente în timpul ultimelor două săptămîni, fiind prezentă o modificare a funcţionalităţii normale; cel puţin unul din simptome (1) şi (2) este obligatoriu; (nu se includ simptomele ce se datorează condiţiilor fizice, halucinaţiilor sau iluziilor incongruente). 1. Dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie prin relatare personală ori observaţie făcută de alţii; (la copii şi adolescenţi - iritabilitate); 2. Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi; 3. Pierderea semnificativă în greutate ori luarea în greutate ori scădere sau creştere a apetitului aproape în fiecare zi; 4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi; 5. Agitaţie sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi; 6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi;7. Sentiment de inutilitate sau de culpă excesivă ori inadecvată aproape în fiecare zi; 8. Diminuarea capacităţii de a gîndi sau de a se concentra ori indecizie aproape în fiecare zi;9. Gînduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideaţie suicidară recurentă fără un plan anume, ori o tentativă de suicid sau un plan anume pentru comiterea suicidului. B. Simptomele nu satisfac criteriile pentru un episod mixt; C. Simptomele cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de funcţionare; D. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe ori ale unei condiţii medicale generale; E. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu, adică, după pierderea unei fiinţe iubite, simptomele persistă mai mult de două luni ori sunt caracterizate printr-o deteriorare funcţională.

Clasificarea: a) după etiologie: 1. Depresia reactivă(declanșarea are loc ca răspuns la factori și stresori externi) și endogenă(simptomele sunt cauate de factori din interiorul individului); 2. Primară(debutul este lipsit de un istoic psihiatric sau somaic) și secundară(debutul depresieie succede unei alte afecțiuni psihiatrice, somatice, postterapeutice); b) după simptomatologie: 1. Nevrotică(o formă mai ușoară cu origine psihosocială şi cu diverse trăsături evolutive.) și psihotică(implică prezenţa ideaţiei delirante şi a manifestărilor halucinatorii); c) după evoluție: 1. Unipolare(persoana suferă doar de depresie sau manie) și bipolare(persoana suferă atît de depresie cît și de manie); 2. Tulburări afective sezoniere- dezvoltă în mod repetat o tulburare depresivă în aceeaşi perioadă a anului(deseori toamna sau iarna iar restabilirea are loc vara-primavara); s-a constatat că apariția acestui fel este datorată lipsei de lumină

solară, iar trăsăturile sunt destul de atipice: supraalimentaţie, necesitate de carbohidraţi, creştere în greutate, fatigabilitate, hipersomnie.; 3. Depresia de involuție- se manifestă la vîrstnici care nu fac față la schimbările vieții pe care e provoacă vîrsta; 4. Depresia mascată(nu este atît de evidentă, deseori se evidențiază prin simptome somatice: cefalee, dureri lombare, palpitaţii, tulburări digestive, respiraţie grea, dureri genito-urinare, crampe şi senzaţii de furnicături; d) după DSM-IV: 1. Tulburare depresivă majoră- cel puţin două săptămâni este prezentă dispoziţia depresivă şi/sau pierderea interesului pentru toate activităţile care anterior le făceau plăcere indivizilor. De asemenea, trebuie să fie prezente încă cel puţin patru simptome adiţionale. Simptomele trebuie să persiste cea mai mare parte a zilei, să se manifeste aproape în fiecare zi cel puţin două săptămâni consecutiv. Episodul depresiv major trebuie să fie însoţit de distress semnificativ din punct de vedere clinic sau să afecteze funcţionare în plan social ocupaţional sau în alte domenii importante. Chiar dacă pentru unii indivizi funcţionarea pare normală, aceasta se înfăptuieşte cu efort, evident, sporit. 2. Distimia- se referă la simptome depresive cronice ce durează majoritatea timpului pentru cel puţin doi ani. în această perioadă se manifestă cel puţin 2-6 simptome ale sindromului depresiv. 3. Tulburarea depresivă fără alte specificații- Această categorie include tulburările cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică, tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivă ori tulburarea de adaptare cu dispoziţie mixtă, depresivă şi anxioasă

Diagnosticarea tulburării distimice- A. Dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, mai multe zile da decît nu, după cum este indicat fie de relatarea subiectului, fie de observaţiile făcute de alţii, timp de cel puţin doi ani; La copii şi adolescenţi dispoziâia poate fi iritabilă, iar durata trebuie să fie cel puţin de un an. B. Prezenţa în timp ce este depresiv a două (sau mai multe) dintre următoarele: 1.apetit redus sau mîncat excesiv, 2. insomnie sau hipersomnie, 3.energie scăzută sau fatigabilitate, 4. stimă de sine scăzută, 5. capacitate de concentrare redusă sau dificultate în a lua decizii, 6.sentiment de disperare.C. În cursul perioadei de doi ani (un an pentru copii sau adolescenţi) persoana nu a fost niciodată fără simptomele de la criteriile A şi B timp de mai mult de două luni, odată;D. Nici un episod depresiv major nu a fost prezent în cursul primilor doi ani ai perturbării, adică perturbarea nu este explicată mai bine de tulburarea depresivă majoră cronică sau de tulburarea majoră în remisiune parâială;E. Nu a existat niciodată un episod maniacal, un episod mixt sau un episod hipomaniacal şi nu au fost satisfăcute niciodată criteriile pentru tulburarea

ciclotimică;F. Perturbarea nu survine exclusiv în cursul unei tulburări psihotice cronice, cum ar fi schizofrenia ori tulburarea delirantă;G. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe ori ale unei condiţii medicale generale;H. Simptomele cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.

Teoriile depresiei: 1. Abordarea psihodinamică a depresiei-M. Klein (1934) argumentează că predispoziţia la depresie nu se datorează atît incidentului traumatic de pierdere, cît calităţii relaţiei mamă - copil în primul an de viaţă. Autoarea sugerează că dacă această relaţie nu menţine sentimente de dragoste şi securitate, copilul probabil va fi permanent supus riscului de a debuta un episod depresiv. Freud ) compară depresia cu un necaz, dar accentuează importanţa pierderii stimei de sine în depresie. Freud consideră că furia şi dezaprobarea, care iniţial erau direcţionate spre obiectul pierdut, sunt internalizate ducînd la pierderea stimei de sine şi tendinţa de autocriticism. Autorul crede că predispoziţia faţă de o astfel de reacţie de pierdere îşi are originea în copilărie odată cu pierderea mamei sau dragostei acesteia. Pentru a-şi micşora impactul pierderii, copiii internalizează reprezentarea obiectului pierdut. Furia direcţionată spre obiectul pierdut este, totuşi, direcţionată şi spre o parte a propriului Ego al copilului, prin aceasta fiind susceptibil în viitor la episoade depresive. 2. Abordarea comportamentală a depresiei- În conceptul teoretic al behaviorismului şi în baza ideilor învăţării operante s-a postulat că depresia apare şi se menţine atunci cînd condiţiile de întărire sunt insuficiente sau lipsesc. Fester (1973) consideră că depresia este rezultatul slăbirii comportamentului, datorită întreruperii secvenţelor comportamentale stabilite, ce au fost întărite de mediul social. Costello consideră depresia ca funcţie a unei rupturi în lanţul comportamentelor, prin pierderea unui întăritor din acest lanţ. 3. Abordarea cognitivă a depresiei- Teoria cognitivă a lui Beck- Beck a descris triada cognitivă manifestată prin: a)apreciere negativă asupra Sinelui: se referă la modul în care individul se percepe ca fiind indezirabil social, lipsit de merite sau calităţi, deficient fizic sau moral; b)interpretarea negativă a experienţei: mediul este văzut ca fiind încărcat cu probleme şi obstacole de netrecut, deosebit de solicitant; c)evaluarea negativă a viitorului: anticiparea eşecului, atitudine pesimistă etc. Modelul neajutorării învăţate- Neajutorarea apare după repetate experienţe ale neputinţei de a controla un stimul aversiv, traumatic şi se exteriorizează prin deficite motivaţionale (pasivitate, retragere, evitare) şi emoţionale (anxietate, depresie),

tulburări psihosomtice şi limitarea capacităţii de învăţare. Lipsa de corelaţie între acţiune şi rezultatul acţiunii e reprezentată cognitiv şi duce la expectaţia că şi în viitor acţiunea va fi inutilă Seligman argumentează că simptomele neajutorării învăţate - dificultatea de iniţiere, lipsa abilităţii de a învăţa, indecizia, evitarea relaţiilor - rezultă din convingerea că reacţiile şi întărirea sunt independente. Autorul sugerează că aceste simptome sunt evidente şi în depresie, din care motiv, avansează modelul neajutorării învăţate ca analogie ai depresiei, argumentînd că ambele manifestă în mod „paralel” aceeaşi etiologie, simptomatologie, tratament şi prevenţie.

Tulburarea de personalitate reprezintă un pattern durabil de experienţă internă şi de comportament care deviază considerabil de la expectaţiile culturii din care face parte individul, pattern vizibil avînd debut în adolescenţă sau în viaţa adultă, fiind stabil în timp şi ducînd în cele din urmă la deteriorare. Această suferinţă interioară a individului este asociată frecvent cu socializarea individului (hiper/ hiposocializare). Practic, devine un stil de viaţă.Caracteristici obişnuite ale pacienţilor cu tulburări de personalitate: 1. modele de comportament cronice şi durabile, nu episodice; 2. blamarea constantă a altora; 3. funcţia socială şi ocupaţională tulburate; 4. dependenţă sau independenţă excesivă; 5. frecvent “dezamăgiţi” de către partener; 6.trecere de la subevaluare la supraevaluare; 7. relaţii interpersonale tulburi sau instabile; 8. deseori rezistenţă la tratament.

Clasificarea tulburărilor de personalitate................................................... În DSM-V, clasificarea se realizează pe baza împărţirii în trei mari grupe: grupa A – tulburări de personalitate: paranoidă, schizoidă şi schizotipală. Aceste tulburări au în comun excentricitatea şi bizareria. grupa B – tulburări de personalitate: antisocială, borderline, histrionică şi narcisică. Aceste tulburări au în comun aparenţa de teatralitate, extravaganţă şi emoţionalitate. grupa C – tulburări de personalitate: evitantă, dependentă, obsesiv-compulsivă. Aceste

tulburări au în comun prezenţa unui nivel destul de crescut de anxietate şi de frică. ICD 10 clasifică tulburările de personalitate în clustere: 1. tulburări specifice de personalitate: paranoidă, schizoidă, disociată, emoţional-instabilă, histrionică, anankastă, anxioasă (evitantă) şi dependentă; 2. tulburări mixte de personalitate; 3. alte tulburări de personalitate; 4. tulburări de personalitate nespecificată.

TULBURAREA DE PERSONALITATE DE TIP PARANOIDEpidemologie: În populaţia generală, prevalenţa este de 0,5% -2,5%;În populaţia clinică (pacienţi internaţi pe secţii de psihiatrie), prevalenţa este de 10% - 30%. Se constată o prevalenţă crescută în cazul rudelor persoanelor cu schizofrenie cronică şi tulburare delirantă de tip persecutor.Trăsătura caracteristică: Neîncrederea şi suspiciunea faţă de ceilalţi şi motivele lor; debutează la începutul perioadei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: A – neîncredere şi suspiciune faţă de ceilalţi şi motivele lor se manifestă în patru sau mai multe dintre următoarele modalităţi:a) suspiciuni neîntemeiate că ceilalţi îl exploatează, răneşte sau înşeală; b) neîncredere în loialitatea prietenilor şi asociaţilor; c)ezită să se destăinuie celorlalţi de teama (nejustificată) ca aceştia să nu utilizeze informaţiile împotriva lui; d)consideră că în spatele unor remarci sau evenimente neutre se ascunde ameninţări la adresa sa; e) ranchiunos; nu uită insultele, injuriile; f)simte, fără motiv întemeiat, că îi este puse la îndoială reputaţia şi caracterul şi reacţionează agresiv; i)are mereu suspiciuni neîntemeiate legate de fidelitatea partenerului de viaţă.Tulburare de personalitate de tip schizoid,.................................................Epidemiologie: Apare foarte rar în populaţia clinică spitalizată; Apare mai frecvent la rudele pacienţilor cu schizofrenie sau tulburare de personalitate de tip schizotipal. Mai des întîlnită la bărbaţi şi cu forme clinice mai severe, comparativ cu femeile.Trăsătura caracteristică: Detaşarea de relaţiile sociale şi expresivitate emoţională redusă în situaţii interpersonale; debutează la începutul perioadei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: detaşarea şi expresivitate emoţională redusă se manifestă în patru sau mai multe dintre următoarele modalităţi: A)nu-şi doreşte şi nici nu agreează relaţiile apropiate, inclusiv cele de familie; B)aproape întotdeauna preferă activităţi solitare; C)nu este interesat de relaţiile sexuale cu o altă persoană; D)nu prea are activităţi preferate; E)nu are prieteni apropiaţi în afara rudelor de gradul I; F)pare indiferent la laudele şi criticele celorlalţi;este detaşat, rece, lipsit de emoţii.

Tulburarea de personalitate de tip schizotipalEpidemiologie: În populaţia generală, prevalenţa este de aproximativ 3%; Apare mai frecvent la rudele de gradul I ale pacienţilor cu schizofrenie; Rudele de gradul I ale pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip schizotipal sunt mai predispuse la schizofrenie şi alte tulburări psihotice. Este o tulburare întîlnită frecvent la bărbaţi.

Trăsătura caracteristică: Deficite sociale şi interpersonale, disconfort şi capacitate redusă de a stabili relaţii apropiate, distorsiuni cognitive şi perceptuale, excentricităţi comportamentale; debutează la începutul perioadei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: Deficitele şi particularităţile cognitive, perceptuale şi de comportament se manifestă în cinci sau mai multe dintre următoarele modalităţi: a)idei de referinţă (diferite evenimente au un sens special pentru el); b)credinţe ciudate şi gândire magică (depăşind normele culturii de apartenenţă); c)experienţe perceptive neobişnuite, iluzii corporale; d)gândire şi vorbire ciudate; e)idei paranoide, suspiciune; f)afectivitate limitată, inadecvată; G)comportament şi prezentare ciudată, excentrică, particulară; h)lipsa prietenilor în afara rudelor apropiate; i) anxietate socială excesivă, ce nu scade o dată cu familiarizarea, asociată mai degrabă cu temeri paranoide decât autoevaluări negative.

Tulburarea de personalitate de tip antisocialEpidemiologie: În populaţia generală, prevalenţa este de 3% pentru bărbaţi şi 1 % pentru femei; În populaţia clinică spitalizată, prevalenţa variază între 3%-30%, în funcţie de caracteristicile populaţiei, atingând chiar valori mai mari în grupurile tratate pentru abuz de substanţe sau grupurile de infractori. Rata pe sexe este net superioara bărbaţilor, raportul barbati/femei fiind de 3/1; Tulburarea pare a fi asociata cu mediul urban, cu un status socioeconomic precar.Trăsătura caracteristică- Desconsiderarea şi încălcarea drepturilor celorlalţi; debutează în adolescenţă (15 ani) şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: Desconsiderarea şi încălcarea drepturilor celorlalţi se manifestă în trei sau mai multe dintre următoarele modalităţi: a) neconformarea la norme sociale, dezinteresul pentru respectarea legilor; b) tendinţa de a-I înşela, minţi şi păcăli pe ceilalţi pentru profit personal sau plăcere; c)impulsivitate sau incapacitate de planificare; d)iritabilitate şi agresivitate, indicate de agresiuni şi confruntări fizice frecvente; e)nepăsare şi indiferenţă pentru siguranţa proprie şi a celor din jur; f)iresponsabilitate manifestată prin eşecul implicării în muncă şi onorarea obligaţiilor financiare;

e)lipsa remuşcării faţă de rănirea, bruscarea sau deposedarea celuilalt manifestată prin indiferenţă sau raţionalizări

Tulburarea de personalitate de tip borderline

Epidemiologie: În populaţia generală, prevalenţa este de 2% (de două ori mai frecventă la femei); În populaţia clinică spitalizată, ratele de prevalenţă merg până la 20%; În cazul populaţiei clinice cu tulburări de personalitate, prevalenţa este de 30%-60%; Tulburarea de personalitate de tip borderline este de 5 ori mai frecventă la rudele pacienţilor ce au această afecţiune; Personalitatea borderline este un teren propice pentru apariţia schizofreniei; Există şi un risc familial mărit pentru tulburarea de personalitate de tip antisocial, tulburări afective şi tulburări legate de abuzul de substanţe.Trăsătura caracteristică: Instabilitate în relaţiile interpersonale, imagine de sine, afectivitate şi impulsivitate accentuată; debutează la începutul vârstei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: Instabilitatea şi impulsivitatea se manifestă în cinci sau mai multe dintre următoarele modalităţi: A)eforturi disperate de a evita abandonul real sau imaginar; B)relaţii interpersonale instabile şi intense, alternând între idealizare şi depreciere; C)tulburări de identitate; imagine de sine şi sentiment de sine instabile; D)impulsivitate în cel puţin două domenii cu potenţial autodistructiv (ex., comportament sexual, consum de substanţe, alimentare compulsivă etc.); E)comportament suicidal recurent, gesturi, ameninţări, automutilare; F)instabilitate afectivă datorată unei reactivităţi accentuate (schimbări frecvente în dispoziţie); G)sentiment cronic de “gol sufletesc”;H)izbucniri de furie intense şi inadecvate sau dificultăţi de a-şi controla furia; I)ideaţie paranoidă tranzitorie, asociată cu stresul sau simptome disociative severe

Tulburarea de personalitate de tip histrionicEpidemiologie: În populaţia generală, prevalenţa este de 2%-3%; În populaţia clinică spitalizată, prevalenţa este de 10%-15%. Prevalenţa este mai înaltă la femei;Trăsătura caracteristică: Afectivitate excesivă şi comportamente de atragere a atenţiei celorlalţi; debutează la începutul vârstei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: Afectivitatea excesivă şi nevoia de atenţie se manifestă în cinci sau mai multe dintre următoarele modalităţi: a)se simte inconfortabil în situaţii în care nu e centrul atenţiei; b)interacţiunea cu ceilalţi este caracterizată prin comportament inadecvat, provocator, cu

accentuate tente sexuale; c)expresivitatea emoţională este superficială şi fluctuează rapid; d) utilizează frecvent imaginea fizică pentru a atrage atenţia celorlalţi; e)vorbirea are tente dramatice şi este săracă în detalii; f)manifestări de teatralitate şi expresivitate emoţională exagerată ; g)sugestibilitate accentuată; h)percepe relaţiile ca fiind mai intime decât sunt în realitate.

Tulburarea de personalitate de tip narcisistEpidemiologie În populaţia generală, prevalenţa este de 1%; În populaţia

clinică, prevalenţa este de 2%-16%; Dintre persoanele diagnosticate cu această tulburare, 50%-75% sunt bărbaţi; Se asociază uneori cu tulburarea de personalitate de tip histrionic; Prevalenţa a înregistrat o tendinţă de creştere în ultimii ani.Trăsătura caracteristică: Nevoia de a fi admirat şi lipsa de empatie; debutează la începutul vârstei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: Nevoia de a fi admirat şi lipsa empatiei se menifestă în cinci sau mai multe dintre următoarele modalităţi: a) un sentiment exagerat al propriei importanţe; b)întreţine fantezii de succes nelimitat, putere, geniu, frumuseţe sau iubire ideală; c) crede că este unic şi special şi trebuie să interacţioneze doar cu alte persoane sau instituţii puternice şi deosebite; d)pretinde admiraţie excesivă; e)consideră că i se cuvine totul; f)în relaţiile interpersonale îi exploatează pe ceilalţi pentru a-şi atinge scopurile; g) lipsit de empatie; nu sesizează şi nu recunoaşte sentimentele şi nevoile celor din jur; h)este invidios pe ceilalţi şi crede că şi ceilalţi îl invidiază; i)adoptă o atitudine şi un comportament arogant şi condescendent.Tulburarea de personalitate de tip evitantEpidemiologie: În populaţia generală, prevalenţa este de 0,5%-1%; Apare la 10% dintre pacienţii cu tulburări psihice trataţi ambulatoriu; Apare cu aceeaşi frecvenţă la bărbaţi şi femei.Trăsătura caracteristică: Inhibiţie socială, sentiment de inadecvare, hipersensibilitate la evaluări negative; debutează la începutul vârstei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: Inhibiţia socială, sentimentul de inadecvare şi hipersensibilitatea la evaluări negative se manifestă în patru sau mai multe dintre următoarele modalităţi: a) evită profesiile ce presupun contacte interpersonale frecvente, de teama criticelor, a dezaprobării sau respingerii;b) nu se implică în relaţii dacă nu are siguranţa că celălalt îl place; c)este reţinut în

relaţiile intime de teama de a nu fi ridiculizat; d)îl îngrijorează ideea de a fi criticat sau respins în situaţiile sociale; e)este inhibat în situaţii interpersonale noi, din cauza sentimentelor de inadecvare; f)se vede pe sine ca fiind incapabil să se descurce în relaţii sociale, neatractiv şi inferior celorlalţi; g)este extrem de precaut când trebuie să-şi asume riscuri personale sau să se implice în activităţi noi de teama de a nu se face de râs.

Tulburarea personalităţii de tip dependentEpidemiologie: În populaţia generală, prevalenţa este de 2,5 %; Apare mai frecvent la femei; Este una dintre cele mai frecvente tulburări de personalitate întâlnite la populaţia clinică spitalizată;Apare frecvent asociată cu tulburarea de personalitate de tip evitant.Trăsătura caracteristică: Nevoia excesivă de protecţie ce duce la comportamente submisive, dependente şi teamă de abandon; debutează la începutul vârstei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: Nevoia de protecţie, comportamentul submisiv şi teama de abandon se manifestă în cinci sau mai multe dintre următoarele modalităţi: a)întâmpină dificultăţi în luarea deciziilor curente în lipsa sfaturilor şi susţinerii celorlalţi; b)are nevoie ca ceilalţi să-şi asume responsabilitatea pentru aspectele importante ale vieţii sale; d)îi este greu să-şi exprime dezacordul în relaţie cu ceilalţi, de teama pierderii susţinerii; e)îi este greu să iniţieze proiecte sau să facă lucruri de unul singur (autoeficienţă scăzută); f)ar face aproape orice pentru a-şi asigura susţinerea şi protecţia celorlalţi, mergând până la a se oferi voluntar să facă lucruri neplăcute; g)se simte inconfortabil şi neajutorat când este singur de teamă că nu va fi în stare să se descurce; h)când o relaţie apropiată se destramă, caută imediat o alta în care să găsească protecţie şi susţinere; i)este excesiv de îngrijorat vis a vis de posibilitatea de a fi lăsat să se descurce singur.

Tulburarea de personalitate de tip obsesiv-compulsivEpidemiologie: În populaţia generală, prevalenţa este de 1%;În populaţia clinică, prevalenţa este de 3%-10%;Apare de două ori mai frecvent la bărbaţi;Este o tulburare diferită de tulburarea obsesiv-compulsivă din cadrul tulburărilor anxioaseTrăsătura caracteristică: Preocuparea legată de ordine, perfecţionism, control mental şi interpersonal, în dauna flexibilităţii, deschiderii, eficienţei; debutează la începutul vârstei adulte şi se manifestă într-o varietate de contexte.Diagnostic DSM V - Criterii diagnostice: Preocuparea legată de ordine,

perfecţionism, control mental şi interpersonal se manifestă în patru sau mai multe dintre următoarele modalităţi: A)preocupare pentru detalii, reguli, liste, ordine, organizare, încât scopul principal al activităţii se pierde; B)manifestă un perfecţionism care interferează cu realizarea unei sarcini; c)este excesiv de dedicat muncii şi productivităţii, până la eliminarea activităţilor de recreaţie şi a relaţiilor de prietenie; d)este rigid şi excesiv de conştiincios în probleme de moralitate, etică sau valori; d) nu poate arunca obiectele vechi, chiar dacă nu au nici o valoare sentimentală; e)ezită să delege responsabilităţi sau să lucreze cu alte persoane, dacă acestea nu respectă strict standardelor sale; f)este zgârcit cu sine şi ceilalţi; banii sunt adunaţi pentru zile negre; g)este rigid şi încăpăţânat.

Teorii cognitive ale tulburărilor de personalitate. Modelul lui Beck are la baza un punct de vedere evolutionist si genetic asupra personalitatii, aceasta postulând faptul ca tipurile de personalitate reprezintă strategii adaptative, selecţionate in decursul evoluţiei individului, pentru a asigura supravieţuirea si reproducerea speciei. Maniera in care este evaluata o situaţie sub aspectul procesării informaţiei si al reacţiilor afective determina activarea strategiilor ereditare sau dobândite, care pot avea un caracter adaptativ sau dezadaptativ. Cu alte cuvinte, evaluarea unei situaţii depinde, conform teoriei cognitiviste, de prezenta unor constructe mintale relativ stabile, denumite scheme cognitive. Modelul cognitiv al tulburarilor personalitatii realizat de Young (1990). In conceptia sa, schemele reprezinta structuri organizate formate in urma experientelor si reactiilor trecute, care alcatuiesc un ansamblu coerent de cunostinte, relativ durabile, capabile saa ghideze modul de percepere si evaluare a datelor realitatii. Schemele dezadaptative timpurii reprezinta structuri profunde, formate inca din copilarie si care vor servi drept cadru pentru interpretarea experientelor ulterioare. Schemele cognitive timpurii disfunctionale sunt mentinute prin intermediul a trei procese: 1. Distorsionarea informatiilor(informatiile care confirma schema vor fi retinute, amplificate, suprageneralizate si personalizate, in timp ce acelea care infirma schema vor fi minimalizate, ignorate, distorsionate sau respinse); 2. Mentinerea schemelor prin intermediul evitarii(Pacientul afirma ca nu doreste sa se gandeasca la un anumit subiect sau ca a uitat despre ce este vorba. Refuzul sau incapacitatea de a se concentra asupra unei probleme reprezinta un obstacol serios in calea psihoterapiei); 3. Mentinerea schemelor cognitive disfunctionale prin intermediul unor mecanisme compensatorii(un subiect care se subestimeaza si a carui schema cognitiva timpurie are la baza lipsa de afectiune poate dezvolta un comportament specific unei personalitati narcisice, iar un individ care se crede incapabil poate deveni perfectionist.)Anxietatea este o stare afectivă vagă, difuză, de nelinişte, de apărare, tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care produce disconfort pin punct

de vedere psihologic. Anxietatea generează produse imaginative abundente care nu pot fi ignorate şi nici eliminate, care pun stăpînire pe persoana umană şi o domină. Anxietatea poate fi definita ca o stare sau conduită emoţională neplăcută ce este caracterizată de trăiri subiective, de tensiune şi teamă, prin activarea excesivă a sistemului nervos central.

Fobia specifică ( anterior, fobia simplă)Fobiile specifice sunt simple nu prin mecanism, ci prin circumscrierea foarte exactă a obiectului care poate genera fobia. Ele sunt declanşate de un stimul specific uşor identificabil. Ele apar imediat înainte sau în timpul confruntării, intensitatea lor creşte pe măsură ce situaţia fobică se apropie şi descreşte odată cu îndepărtarea acesteia. Dacă pacientul este obligat să înfrunte situaţia fobică, se va produce anxietate de anticipare. Este motivul pentru care el încearcă să evite astfel de situaţii, chiar dacă este conştient de caracterul nemotivat sau exagerat al anxietăţii sale.

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnostice: a) teamă ilogică, accentuată şi persistentă declanşată de prezenţa sau anticiparea prezenţei unui obiect sau situaţie specifică; b) contactul cu stimulul fobogen provoacă aproape invariabil un răspuns anxios imediat, care poate lua forma unui atac de panică declanşat sau favorizat de o situaţie (situaţional); c)persoana recunoaşte că frica sa este exagerată şi ilogică;D. situaţia fobică este evitată sau suportată cu dificultate.

Fobia socială (anxietatea socială)- teamă prezentă practic permanent atunci cînd persoana se află în centrul atenţiei altora. Momentul-cheie al acestei temeri este grija individului că s-ar putea comporta într-o manieră neadecvată sau umilitoare. În cazul fobiilor sociale se dezvoltă o frică persistentă, iraţională şi o dorinţă reţinută de a evita situaţii în care subiectul poate fi observat de altcineva. Este vorba în cea mai mare parte a timpului de o teamă de a vorbi sau de a se manifesta în public, de a scrie sau de a mînca în prezenţa altor persoane, de a roşi sau de a se comporta într-un mod mai puţin natural.

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnostice: a)teamă accentuată şi persistentă de una sau mai multe situaţii sociale sau de performanţă, în care persoana este expusă unor oameni nonfamiliali sau unei posibile scrutări de către alţii. Persoana se teme că va acţiona (sau va manifesta anxietate) într-o manieră umilitoare sau jenantă; b)contactul cu stimulul fobogen provoacă aproape invariabil un răspuns anxios imediat, care poate lua forma unui atac de panică declanşat sau favorizat de o situaţie (situaţional); c)persoana recunoaşte că frica sa este excesivă sau nejustificată; d) situaţiile sociale sau de performanţă care

provoacă teama sunt evitate sau suportate cu dificultate; e)Evitarea, anticiparea anxioasă sau dificultatea în situaţia socială interferează semnificativ cu rutina normală, cu funcţionarea profesională (şcolară) sau activităţile sociale.

Tulburarea de panica- apariția neasteptată si spontană  a atacurilor de panica recurente. Frecvența atacurilor de panică variaza de la câteva pe luna la câteva pe zi. Elementul esenţial al panicii îl constituie prezenţa de atacuri de panică inopinate, recurente, urmate de cel puţin o lună de preocupare persistentă în legătură cu faptul de a nu avea un alt atac de panică, teamă în  legătură cu posibilele implicaţii sau consecinţe ale atacurilor de panică ori o modificare semnificativă de comportament în raport cu atacurile. Atacul de panică- acces brusc de frică intensă sau anxietate care cauzează simptome îngrijorătoare, dar care nu ameninţă viaţa: bătăi accentuate ale inimii, dificultatea respiraţiei, sentimente de pierdere a controlului sau de moarte iminentă. Caracteristica esenţială a unui atac de panică o constituie o perioadă discretă de frică sau de disconfort intens, acompaniată de cel puţin 4 din 13 simptome somatice sau cognitive. Atacul are un debut brusc şi escaladează rapid pînă la intensitatea sa maximă (de regulă în 10 minute sau mai puţin) şi este adesea acompaniat de sentimentul de pericol şi de dorinţa de a scăpa. Un atac cu mai puţin de patru simptome este numit un atac limitat. Subiecţii cu atac de panică au sentimentul spaimei că, criza va fi bruscă şi fără avertizare. Ei n-o pot prezice cînd va avea loc, fiind neliniştiţi cînd şi unde va fi următoarea „explozie”. In general, atacul de panică durează cîteva minute, uneori ajungînd la 10 minute. Atacul de panică este comun mai mult femeilor cu un raport de doi la unu. Se manifestă la orice vîrstă, dar mai frecvent la adulţi. De menţionat, că nu oricine care face un atac de panică declanşează o tulburare de panică.Diagnostic DSM IV - Criterii diagnostice- Episod distinct de teamă intensă şi disconfort, în care patru sau mai multe dintre următoarele simptome debutează brusc şi ating apogeul într-o perioadă de 10 minute:Palpitaţii, ritm cardiac accelerat; Transpiraţii; Tremurături; Senzaţie de sufocare; Dureri de piept;Greaţă şi dureri abdominale;Senzaţie de ameţeală şi leşin; Derealizare (detaşare de realitate) sau depersonalizare (detaşare de sine); Teamă de a nu pierde controlul sau de a nu înnebuni; Teamă de a nu muri; Parestezii (senzaţie de amorţeală sau furnicături); Frisoane sau puseuri de căldură.

Agorafobia- frica în legătură cu faptul de a se afla în locuri sau situaţii din care scăparea poate fi dificilă, sau în care nu este accesibil ajutorul în eventualitatea

unui atac de panică ori a unor simptome similare panicii. Anxietatea duce de regulă la o evitare pervazivă a unei diversităţi de situaţii care pot include a fi singur în afara casei, a te afla într-o mulţime, a călători cu automobilul, autobusul sau avionul ori a te afla pe un pod sau ascensor, prăvălii şi supermagazine, şi locuri din care nu se poate ieşi dintr-o dată fără a atrage atenţia, precum un scaun la coafor sau un loc la mijloc de rînd într-o sală de spectacole. Două grupuri de simptome anxioase sunt mai accentuate în agorafobie decît în alte tipuri de tulburări fobice. Întîi, atacurile de panică sunt mai frecvente fie ca răspuns la stimuli ambientali, fie apărînd spontan. Apoi, cogniţiile anxioase despre leşin şi legate de pierderea controlului sunt frecvente în agorafobie

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnostice

Agorafobia

A - experienţierea unor stări de anxietate în situaţii sau locuri din care ieşirea poate fi dificilă (sau jenantă) sau în care este greu de obţinut ajutor în caz că persoana are un atac de panică sau simptome specifice atacului de panică (Ex. locuri aglomerate, singur acasă, pe un pod, într-un mijloc de transport, într-un loc izolat);B – situaţiile sunt evitate sau suportate cu dificultate.

Atacul de panică (cu şi fără agorafobie)

A1 – atacuri de panică recurente, neaşteptate;A2 – cel puţin unul dintre atacuri a fost urmat timp de o lună de unul din următoarele:1.Îngrijorări persistente legate de probabilitatea apariţiei unui nou atac de panică sau; 2.Îngrijorări legate de implicaţiile sau consecinţele atacului sau; 3.Modificări importante de comportament legate de prezenţa atacurilor de panică;B – prezenţa sau absenţa agorafobiei (cu sau fără agorafobie).C – atacurile de panică nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe sau ale unei condiţii medicale generale.

Agorafobie fără istoric de atac de panică

A. prezenţa agorafobiei asociată cu teamă de a nu dezvolta simptome asemănătoare atacului de panică;

B. nu au fost satisfăcute niciodată criteriile pentru atacul de panică;C. dacă se asociază cu o condiţie medicală generală, teama este

disproporţionată.

Anxietate generalizată- stare de nelinişte resimţită de persoană aproape permanent, fără să existe totuşi stimuli declanşatori cunoscuţi, cum este în cazul anxietăţii fobice.Elementul esenţial al anxietăţii generalizate îl constituie

anxietatea excesivă şi preocuparea, survenind mai multe zile da decît nu, o perioadă de cel puţin 6 luni, referitoare la un număr de evenimente sau activităţi. Se manifestă prin teamă sau griji nejustificate privind două sau mai multe situaţii sau evenimente (de ex. grija în legătură cu un necaz ce s-ar putea întîmpla unuia din copii, atunci cînd acesta nu este în pericol sau grija privind situaţia financiară, fără motiv valabil), cu prezenţa acestor griji peste o zi din două.

Diagnostic DSM IV - Criterii diagnostice- Anxietate şi preocupare, survenind mai multe zile da decît nu timp de cel puţin 6 luni, în legătură cu un număr de evenimente şi activităţi;A. Persoana constată că este dificil să-şi controleze preocuparea; B.Anxietatea şi preocuparea sunt asociate cu trei sau mai multe din următoarele simptome:1. nelinişte sau sentimentul de stat ca pe ghimpi; 2. a fi rapid fatigabil; 3.dificultate în concentrare sau senzaţia de vid mental; 4. iritabilitate; 5.tensiune musculară; 6.tulburări de somn; C.Focarul anxietăţii şi preocupării nu este limitat la elementele unei tulburări (de ex. nu este în legătură cu a avea un atac de panică, a fi pus în dificultate în public, a fi contaminat, a lua in greutate, a avea multiple acuze somatice).

Teorii ale anxietăţii. Teoria psihanalitică a anxietăţii- anxietatea este trăită după ce Eu-l a fost copleşit de excitaţii. Freud a sugerat că această energie în exces are trei surse posibile: lumea exterioară (anxietatea legată de anxietate), Id-ul (anxietatea nevrotică), şi Supraeu-1 (anxietatea morală). Decompensarea este mai probabilă dacă Eu-1 a fost slăbit printr-un debut de dezvoltare în copilărie. Freud descria trei categorii de angoasă (anxietate uşoară sau anxietatea de aşteptare, anxietatea fobică sau de situaţie şi accesele de angoasă), numindu-le angoase traumatice, atunci cînd erau puternice şi intense, şi anxietatea de semnalare în cazul unei manifestări mai uşoare. Freud diferenţia, de asemenea, frica de angoasă - aceasta nu se raportează la un pericol extern, ci la unul intern, la o distanţă pulsională inconştientă, a cărei realizare este receptată drept periculoasă şi trebuie să fie împiedicată prin mecanismele de apărare. Este, deci, vorba de amintiri inconştiente, de pericole reale sau imaginare, care sunt în legătură cu dorinţe infantile.

Modelul cognitiv-comportamental al anxietăţii că persoanele anxioase nu acordă suficienta atenţie sarcinii de realizat si, ca urmare, sunt oarecum „handicapate în procesul de împlinire personala”. O întreagă pleiadă de gânduri-intruşi invadează mintea subiectului anxios, interferând cu informaţia

necesară realizării scopului propus. Conform modelului cognitiv-comportamental, atacul de panică este considerată ca un produs terminal de interacţiuni complexe între senzaţii corporale primare, procese afectiv-cognitive şi o reacţie consecutivă a pacientului. Crizele de panică îşi pot avea originea în fenomenele biologice sau psihologice care sunt percepute mai mult sau mai puţin clar şi interpretate ca „pericol”. În ceea ce priveşte fobia specifică şi agorafobia modelul cognitiv-comportamental emite ipoteza conform căreia comportamentul evitativ al subiectului serveşte la menţinerea problemei. Cu alte cuvinte, reacţiile anxioase se dezvoltă prin condiţionarea clasică şi se menţin prin condiţionare operantă. Aceasta înseamnă că un obiect sau o situaţie neutră iniţial este asociată unei reacţii de anxietate, asociere care persistă ca urmare a unui comportament de evitare.

Teoria interpersonală a anxietăţii- anxietatea este concepută mai mult ca un eveniment interpersonal decît exclusiv intrapsihic. Ca eveniment interpersonal, anxietatea poate fi înţeleasă ca comunicarea între persoane mai mult decît o stare a relaţiei interpersonale. Fiind comunicare, anxietatea transmite mesaje despre starea relaţiei care ar fi insecurizantă, exprimînd o cauză de alarmă.