CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Această disciplină juridică analizează instituţiile juridice de drept

procesual penal şi de drept procesual penal şi de drept procesual civil în

cadrul activităţii de practică judiciară de la instanţele judecătoreşti.

Această disciplină reprezintă de fapt „laboratorul juridic” în cadrul

căruia studenţii învaţă să transpună efectiv în practică regulile procesuale

însuşite.

Studiul şi aplicarea în practică a normelor de drept procesual penal şi

civil se face, în cadrul acestei discipline, în strânsă legătură cu normele din

Legea de organizare judecătorească, Regulamentul de ordine interioară al

instanţelor judecătoreşti, Codul deontologic al magistratului.

Această disciplină evidenţiază, practic modul în care se desfăşoară

activitatea fiecărui compartiment al instanţelor judecătoreşti, circuitul

actelor, al dosarelor de la data primirii - înregistrării şi până la data

soluţionării.

În cadrul disciplinei „Clinica Juridică” se organizează periodic

„procese simulate” în care studenţii sunt veritabili participanţi în sensul

procesual penal şi civil.

Prin intermediul acestei discipline studenţii învaţă să se exprime

juridic, să pună concluzii ca magistrat - procuror, ca avocat, să pronunţe

hotărâri judecătoreşti precum magistratul - judecător.

Obiectivul cursului

Prin prisma planului tematic al cursului se are în vedere : instruirea

studenţilor pentru a deveni practicieni reflexivi, oferindu-le şi o viziune din

interior a sistemului judiciar; însuşirea de către studenţi a deprinderilor

profesionale fundamentale; cunoaşterea de către studenţi a aspectelor

normative ale profesiei de magistrat.

2

CAPITOLUL I

Principiile fundamentale ale procesului penal român

Secţiunea I – Noţiuni introductive

Sunt reguli de bază cu caracter general în temeiul cărora este

organizată desfăşurarea procesului penal - trebuie raportat la „scopul

procesului penal” enunţat prin art. 1 din Codul de procedură

penală„ constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie

infracţiuni astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie

pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă

la răspundere penală”.

Modificări în materia principiilor fundamentale s-au produs odată cu

apariţia Legii 32/ 1990 care a introdus în Codul de procedură penală art. 51

principiul nou şi anume „Respectarea demnităţii umane” principiu care îşi

găseşte corespondent în art. 22 pct. 2 din Constituţia României.

Art. 51 Cod procedură penală „Orice persoană care se află în curs de

urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

Supunerea acesteia la tortură sau tratamente de cruzime, inumane sau

degradante este pedepsită prin lege”.

- prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus în Codul de procedură penală

principiul „ prezumţiei de nevinovăţie”.

- art. 52 Cod procedură penală „orice persoană este considerată

nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală

definitivă”.

3

Principiile fundamentale ale procesului penal cu o valoare deosebită

atât în activitatea de creare a dreptului material, în interpretarea acestuia cât

şi în aplicarea sa practică.

Grupa I.

Principii – reguli de bază ale procesului penal (art. 2-8 Cod procedură

penală)

Grupa II.

Principii – în baza cărora este organizat sistemul judiciar şi se

desfăşoară activitatea procesual penală: egalitatea persoanei în procesul

penal, operativitatea soluţionării cauzelor, dreptul la un proces echitabil.

1. Legalitatea procesului penal.

- presupune ca activitatea procesuală, în întregul ei, să se realizeze în

conformitate cu dispoziţiile legii („nulla justitio suie lege”).

- este consacrat prin act. 2 alin. 1 Cod procedură penală „ procesul

penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii

potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

- îşi găseşte corespondentul în principiul general al legalităţii înscris

în art. 1 alin. 5 din Constituţia României, care prevede că : „Respectarea

Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

- art. 23 alin. 12 din Constituţie prevede că : „nici o pedeapsă nu poate

fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”;

- legalitatea presupune înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti,

a parchetelor şi a organelor de cercetare penală precum şi desfăşurarea

activităţii acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege.

Normele care reglementează compunerea şi limitele activităţii acestor

organe sunt imperative şi orice încălcare a lor este sancţionată.

4

- vizează respectarea de către organele judiciare pe tot parcursul

procesului penal, a legilor penale şi civile, a legii procesual penal, a altor

dispoziţii legale, cauza urmând a fi soluţionată potrivit tuturor dispoziţiilor

legale în vigoare.

- garantează respectarea integrală a drepturilor procesuale acordate de

lege participanţilor şi prevede numai utilizarea mijloacelor şi metodelor

admise de lege.

- presupune efectuarea fiecărui act procesual şi procedural în

conţinutul şi formele prevăzute de lege şi înlăturarea actelor nelegale din

activitatea organelor judiciare;

- presupune organizarea controlului judiciar şi a supravegherii

judiciare pentru asigurarea respectării întocmai a prevederilor Codului de

procedură penală si a altor dispoziţii legale.

- operează atât în activitatea organelor judiciare cât şi faţă de părţi.

Secţiunea a II-a – Analiza şi incidenţa principiilor procesual penale în

activitatea practică

Oficialitatea procesului penal (principiul obligativităţii)

- este reglementat în art. 2 alin. 2 Cod procedură penală „actele

necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de

cazul când prin lege se dispune altfel”;

Statul are dreptul ca prin organele judiciare să-l tragă la răspundere pe

infractor să înceapă şi să desfăşoare procesul penal din proprie iniţiativă,

indiferent de cererea persoanelor vătămate prin infracţiune.

În cadrul procesului penal nu-şi găseşte , de regulă, aplicabilitatea

principiului disponibilităţii care este specific procesului penal.

5

Organele judiciare au obligaţia de a porni procesul penal neputându-se

sustrage de la declanşarea procesului penal, de la punerea în mişcare a

acţiunii penale, de la exercitarea ei până la finalizarea cauzelor aflate pe rol;

- cunoaşte anumite excepţii (în anumite infracţiunii sau când autorul

infracţiunii este o anumită persoană) procesul penal nu mai poate fi

declanşat din oficiu fiind necesare anumite autorizări sau sesizări din partea

unor organe sau persoane anume prevăzute de lege şi anume:

a) situaţiile prev. de art. 72, 84 si 109 din Constituţie care fixează

imunităţile de jurisdicţie ale demnitarilor şi membrilor Guvernului.

Potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de

imunitate iar punerea sa sub acuzare se poate realiza numai de către

Camera Deputaţilor şi Senat pentru înaltă trădare cu votul a cel puţin 2 /3 din

numărul deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună.

Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.

Art. 72 din Constituţie reglementează imunitatea parlamentară.

Deputaţii sau senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru

voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu

voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot

fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără încuviinţarea Camerei din care

face parte, după ascultarea lor.

Competenţa aparţine I.C.C.J.

Art. 72 alin. 3 din Constituţie prevede că, în caz de infracţiune

fragrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei.

Ministerul Justiţiei va informa de îndată pe preşedintele Camerei

asupra reţinerii sau percheziţiei.

6

Dacă Camera sesizată, constată că nu există temei pentru reţinere, va

dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Art. 109 alin. 2 din Constituţie prevăd că pentru faptele săvârşite în

exerciţiul funcţiei lor, membrii Guvernului pot fi urmăriţi penal.

Cererea de a fi începută urmărirea penală pentru membrii Guvernului

poate fi făcută numai de către Camera Deputaţilor Senat şi Preşedintele

României.

Dacă s-a cerut începerea urmăririi penale Preşedintele României poate

dispune suspendarea acestora din funcţie.

Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage

suspendarea din funcţie.

Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.

Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului

sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.

b) Imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară prevăd potrivit

convenţiilor internaţionale şi legislaţiei interne exceptarea persoanei străine

care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre şi la

jurisdicţia penală şi civilă a statului român atât a lor cât şi a bunurilor

acestora.

Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută – agentul

diplomatic nu poate fi urmărit şi judecat de nici o autoritate juridică atât

pentru actele oficiale cât şi pentru cele particulare.

Imunitatea de jurisdicţie consulară – operează numai pentru actele

îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare.

c) Imunitatea magistralilor, „ magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi,

arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără ... Dacă acţiunea penală a

7

fost pusă în mişcare, judecătorul este suspendat din funcţie până la

rămânerea definitivă a hotărârii;

d) Notarii publici - nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi ,

percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul organului competent.

e) Potrivit art. 5 C.p.p punerea în mişcare a acţiunii penale pentru

infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei naţionale a

statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o

vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român când

sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu

domiciliază pe teritoriul ţării se face numai cu autorizarea prealabilă a

procurorului general.

f) în situaţia săvârşirii unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii,

integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentanţilor unui

stat străin acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de

guvernul străin (art. 171 Cod penal).

g) pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate

acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente

ale căilor ferate.

h) pentru infracţiunile săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei

militare (art. 331 – 336 Cod penal) precum şi pentru infracţiuni de sustragere

de la serviciul militar indiferent dacă a fost săvârşită de un civil sau militar,

acţiunea penală se pune în mişcare în urma sesizării organului judiciar de

către comandantul unităţii militare.

i) pentru infracţiunile săvârşite de civil contra capacităţii de apărare a

ţării acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului

centrului militar.

8

f) instituţia plângerii prealabile ca o condiţie pentru punerea în

mişcare a acţiunii penale o întâlnim numai la anumite infracţiuni (art. 279

Cod procedură penală).

Când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a

persoanelor vătămate, aceasta poate să împiedice exercitarea acţiunii prin

retragerea plângerii sau împăcarea părţilor.

Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu

restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu (art. 131 alin. 5

Cod procedură penală).

Acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu când, de

exemplu s-a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală asupra membrilor

familiei.

k) infracţiunea de seducţie (art. 199 Cod penal) pentru care procesul

porneşte din oficiu, nefiind necesară plângerea prealabilă, însă împăcarea

părţilor înlătură răspunderea penală;

e) infracţiunea de adulter (art. 304 Cod penal) - pentru care acţiunea

penală se pune în mişcare la sesizarea soţului inocent dar urmărirea penală

sau procesul penal încetează odată cu decesul persoanei vătămate sau în caz

de anulare a căsătoriei soţului vinovat.

Excepţiile de la principiul oficialităţii au caracter absolut în sensul că

organele de urmărire penală si instanţa de judecată nu pot acţiona împotriva

voinţei organelor şi persoanelor prevăzute de lege, actele efectuate prin

încălcarea acestor voinţe fiind sancţionate cu nulitatea.

9

Aflarea adevărului

- este înscris în art. 3 Cod procedură penală ”în desfăşurarea

procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele

şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana făptuitorului”.

Acest principiu stă la baza realizării scopului procesului penal –

constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni

astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit

vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere

penală.

Organele judiciare au obligaţia să constate existenţa faptei,

împrejurările – de loc, de timp, mod şi mijloace de săvârşire a infracţiunii –

în care aceasta s-a comis, forma şi modalitatea vinovăţiei, mobilul şi scopul

urmărit de făptuitor, întinderea prejudiciului cauzat şi orice aspecte care ar

putea să influenţeze răspunderea penală şi civilă a făptuitorului.

Organele judiciare au obligaţia să stabilească orice date de natură să

contribuie la cunoaşterea personalităţii făptuitorului.

Hotărârea judecătorească pronunţată, în urma administrării probelor

şi a interpretării lor corecte trebuie să reflecte fidel reabilitatea sub toate

aceste aspecte.

„Adevărul judiciar „reprezintă o concordanţă absolută între materialul

probator din dosar şi faptele stabilite de organul judiciar – „Adevărat este

numai ceea ce este stabilit prin probe”.

Aflarea adevărului în procesul penal depinde de profesionalismul şi

competenţa celor care aplică şi apără legea de rigoarea şi eficienţa căilor

folosite.

10

Codul de procedură penală instituie un sistem de drepturi şi garanţii

care contribuie la aflarea adevărului în cauza penală şi anume:

- obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză

penală prin strângerea probelor necesare pentru lămurirea cauzei.

Art. 202 Cod procedură penală prevede obligaţia organului de

urmărire penală de a strânge probele.

Art. 287 Cod procedură penală „instanţa de judecată îşi exercită

atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului

educativ al judecăţii;

- dreptul părţilor de a putea dovedi pe tot parcursul procesului penal

împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauza respectivă ( art. 67 Cod

procedură penală).

- obligaţia oricărei persoane să contribuie prin informaţiile pe care le

deţine la aflarea adevărului.

La cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată

orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă

este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze (art. 65 alin. 2 Cod

procedură penală).

Fapta de a nu aduce la cunoştinţă organelor judiciare a unor

împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei unor

persoane trimise în judecată sau condamnată pe nedrept ori la eliberarea

unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept (art. 265 Cod penal);

- aşezarea sistemului probator pe principiile libertăţii probelor şi ale

liberei lor aprecieri (art. 63, 64 Cod procedură penală).

- posibilitatea reluării cauzei din etapa procesuală în care aflarea

adevărului s-a denaturat (art. 265 Cod procedură penală) (ex. : restituirea

11

cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire , restituirea pentru completarea

urmăririi penale).

- obligaţia verificării de către organul care instrumentează cauza, a

concordanţei dintre realitate şi concluziile trase de către organul care a avut

anterior cauza spre soluţionare.

Rolul activ

Potrivit art. 4 Cod procedură penală „organul de urmărire penală şi

instanţa de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului

penal” atât în ceea ce priveşte urmărirea penală cât şi în realizarea celorlalte

sarcini care apar pe parcursul procesului.

Organele judiciare au obligaţia să intervină în orice moment al

desfăşurării procesului începând de la cererea de probe, administrarea

probelor, stabilirea faptelor până la constatarea exactă a adevărului,

asigurarea drepturilor părţilor, îndrumarea şi sprijinirea acestora.

Ele au datoria să explice părţilor drepturile lor procesuale si să le ajute

în exercitarea acestor drepturi să dispună administrarea din oficiu a unor

probe care ar putea contribui la soluţionarea justă a cauzelor, să pună în

discuţia părţilor orice aspect care ar putea ajuta la aflarea adevărului, să

examineze cauza penală sub toate aspectele şi când este nevoie să extindă

acţiunea penală ori procesul penal si asupra altor fapte şi persoane.

- principiul rolului activ deşi imperativ are şi un coeficient de

relativitate în sensul că unele acte procesuale au un caracter strict personal.

(exemplu : - constituirea persoanei vătămate ca parte civilă;

- asigurarea asistenţei judiciare atunci când ea nu este obligatorie;

- prezenţa la dezbateri personal sau prin reprezentant în cazurile în

care aceasta nu este obligatorie;

12

- exercitarea căilor de atac, retragerea lor.

Garantarea libertăţii persoanei

Inviolabilitatea persoanei constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a

se putea comporta liber numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 5 Cod procedură penală, reglementează garantarea libertăţii

persoanei „În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei”.

Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi

supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi în

condiţiile prevăzute de lege”.

Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau vreo

restrângere a libertăţii consideră că este ilegală, are dreptul, în tot cursul

procesului penal să se adreseze instanţei competente potrivit legii.

Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are

dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege.

Legea precizează că în tot cursul procesului penal învinuitul sau

inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub

control judiciar sau pe cauţiune.

Art. 23 alin. 1,2 din Constituţie prevede că „libertatea individuală şi

siguranţa persoanei sunt inviolabile.

Percheziţionarea, reţinerea, arestarea unor persoane sunt permise

numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.

Reţinerea nu poate depăşi 24 ore iar arestarea se face numai în temeiul

unui mandat emis de judecător pentru o durată de cel mult 30 zile cu

posibilitatea prelungirii.

În situaţia în care motivele reţinerii sau arestării au dispărut eliberarea

persoanei este obligatorie.

13

Art. 20 din Constituţie „ dispoziţiile constituţionale privind drepturile

şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu

D.U.D.O cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte şi că

dacă există neconcordanţă între actele internaţionale şi legislaţia internă, au

prioritate reglementările de drept internaţional cu excepţia cazului când

constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Legea instituie şi anumite garanţii practice pentru respectarea libertăţii

persoanei prin limitarea expresă a cazurilor în care se poate dispune privarea

de libertate (art. 148 Cod procedură penală), prin stabilirea competenţei şi de

cercetare a procurorului şi a instanţei de judecată şi prin controlul exercitat

asupra legalităţii măsurilor luate.

Respectarea demnităţii umane

- este un principiu nou reglementat în art. 51 Cod procedură penală.

Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată

trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură

sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsiră de

lege.

- a fost introdusă în cadrul penal prin Legea 20/1990 infracţiunea de

tortură prev. de art. 2671.

- art. 68 Cod procedură penală „este oprit a se întrebuinţa violenţe,

ameninţări ori alte mijloace de constrângere precum şi promisiuni sau

îndemnuri, în scopul de a se obţine probe”.

- art. 266 Cod procedură penală „arestarea nelegală şi cercetarea

abuzivă; art. 267 Cod penal „supunerea la rele tratamente”.

Prezumţia de nevinovăţie

14

- reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului.

- este reglementată în art. 23 pct. 11 din Constituţie şi art. 52 Cod

procedură penală – până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de

condamnare, persoana este considerată nevinovată.

- este o garanţie care protejează persoana implicată într-o cauză penală

şi îi oferă posibilitatea să se apere împotriva acuzaţiilor ce i se aduc.

Persoana împotriva căreia s-a dispus începerea urmăririi penale este

prezumată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Sarcina probei revine organului judiciar şi nu învinuitului sau

inculpatului care nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia.

Orice dubiu în acuzare poate fi răsturnată prin apărarea învinuitului

sau inculpatului care are dreptul de aproba lipsa de temeinicie a acesteia.

Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie a protecţiei drepturilor

persoanei în cadrul procesului penal dar în momentul în care se stabileşte că

probele au fost riguros administrate iar vinovăţia este stabilită, prezumţia va

fi înlăturată, urmând să fie aplicate sancţiunile corespunzătoare infracţiunii

săvârşite.

Garantarea drepturilor de apărare

Dreptul de apărare reprezintă unul din drepturile fundamentare ale

cetăţenilor.

Este înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de

Adunarea Generală a ONU în 1948.

- este reglementat în art. 24 din Constituţie „ dreptul la apărare este

garantat . În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un

avocat, ales sau numit din oficiu;

15

- este reglementat în art. 6 C.p.c. modificat prin Legea nr. 281/2003

„dreptul la apărare este garantat învinuitul, inculpatul şi celelalte părţi în tot

cursul procesului penal”.

În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure

părţilor drepturile exercitate a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute

de lege şi să administreze probele necesare în apărare.

Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze de îndată şi mai

înainte de a-l audia pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este

învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii

şi exercitării apărării.

Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul

procesului penal.

Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau

inculpat înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de

un apărător consemnându-se aceasta într-un proces –verbal de ascultare.

În cazurile prevăzute de lege organele judiciare au obligaţia să ia

măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului

dacă acesta nu are apărător ales.

Principiul garantării drepturilor la apărare se manifestă sub

următoarele aspecte:

- posibilitatea părţilor de a-şi asigura singuri apărarea;

- organul judiciar este obligat să aibă în vedere din oficiu aspectele

care sunt în favoarea părţii;

- asistenţa judiciară în general este facultativă; în cazurile expres

prevăzute de lege este obligatorie ( art. 171 Cod procedură penală);

- încălcarea dreptului la apărare atrage nulitatea actului de procedură

efectuat.

16

Limba în care se desfăşoară procesul penal

Art. 13 din Constituţie „în România limba oficială este limba

română”.

Art. 128 din Constituţie procedura judiciară se desfăşoară în limba

română”.

Există reglementat în constituţie „ dreptul cetăţenilor aparţinând

minorităţilor naţionale de a se exprima în limba maternă în faţa instanţelor

inclusiv prin folosirea de interpreţi şi traducători.

Art. 128 alin. 4 din Constituţie „ dreptul străinilor şi apatrizilor care

nu înţelege sau nu vorbesc limba română de a lua cunoştinţă de toate actele

şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin

interpret. În procesele penale acest drept este asigurat părţilor în mod

gratuit”.

Dispoziţiile art. 128 alin. 4 din Constituţie nu se aplică cetăţenilor

români aparţinând minorităţilor naţionale.

Aşadar, dreptul la folosirea limbii materne este garantat a se exercita

în mod gratuit doar străinilor şi apatrizilor care nu vorbesc limba română.

Egalitatea persoanelor în procesul penal

- presupune egalitatea reală şi deplină a tuturor persoanelor în faţa

legii ( art. 4 din Constituţie).

- art.16 din Constituţie prevede :” cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a

autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări întrucât nimeni nu

este mai presus de lege”.

Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor,

libertăţilor şi a intereselor legitime.

17

Toate părţile trebuie tratate egal indiferent dacă este vorba de

persoane fizice, de societăţi comerciale, regii autonome sau de stat.

Aspecte.

- existenţa aceloraşi organe pentru realizarea justiţiei penale în raport

de toate persoane fizice sau juridice.

- existenţa aceloraşi reguli procesuale pentru toate persoanele;

- existenţa unor drepturi şi obligaţii egale pentru toate părţile din

proces.

- încălcarea acestui principiu atrage săvârşirea infracţiunii de abuz în

serviciu prin îngrădirea unor drepturi prev. de art. 247 Cod penal.

Operativitatea în procesul penal

- nu este reglementat expres în legislaţia actuală;

- se mai numeşte procesul celerităţii sau al rapidităţii soluţionării

cauzelor;

- decurge din art. 1 Cod procedură penală „procesul penal are ca scop

constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni.

- reprezintă o condiţie sine- qua-non a soluţionării temeinice a

cauzelor penale;

- se află în strânsă legătură cu activitatea de stingere a probelor ( care

necesită urgenţă, pentru a nu se deteriora sau distruge) cu administrarea

acestora, cu rolul activ al organului judiciar, cu scopul procesului penal;

- nu înseamnă rabat de la calitate.

18

CAPITOLUL II

Organele judiciare şi părţile în procesul penal

Secţiunea I-a - Consideraţii de ordin practic

Organele judiciare care participă la cauza penală sunt instanţele de

judecată, Ministerul Public şi organele de cercetare penală.

Sunt părţi în procesul penal : inculpaţi, părţi vătămate, părţi civile,

părţi responsabile civilmente.

Din rândul altor persoane care participă la procesul penal fac parte :

martorii, martorii asistenţi, experţii, interpreţii, agenţii procedurale,

mandatarii, reprezentanţii, traducătorii etc.

Desfăşurarea procesului penal presupune participarea părţilor la

activităţile ce trebuie îndeplinite.

În situaţia în care părţile nu pot să fie prezente drepturile şi obligaţiile

acestora sunt preluate de alţi subiecţi procesuali astfel :

Succesorii - pot interveni numai în cadrul laturii civile.

Răspunderea penală fiind strict personală, decesul părţilor implicate în

latura penală nu permite înlocuirea acestora cu alte persoane.

Art. 21 Cod procedură penală „acţiunea civilă rămâne în competenţa

instanţei penale în caz de deces al unora din părţi, introducându-se în cauză

moştenitorii acesteia”.

Introducerea în cauză a succesorilor subiectului activ poate avea loc

numai dacă decesul a avut loc după ce acţiunea civilă a fost pusă în mişcare

în cadrul procesului penal.

19

În caz contrar, tragerea la răspunderea civilă se poate realiza numai în

cadrul unui proces civil.

Succesorii devin părţi în procesul penal.

Secţiunea a II-a - Părţile în procesul penal. Abordare teoretică şi

practică în procesul penal

Potrivit art. 23 şi 24 Cod procedură penală părţile în procesul penal

sunt : inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă

civilmente.

Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii ce

izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în

cadrul procesului penal.

Poziţia părţilor este dată de cele două laturi ale procesului penal -

latura penală şi latura civilă.

În latura penală îi vom găsi întotdeauna pe inculpat şi partea vătămată

în latura civilă pe partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Ceea ce deosebeşte părţile de celelalte persoane participante la proces

este faptul că ele au un interes propriu în rezolvarea cauzei penale şi pot

efectua acte procesuale alături de organele judiciare.

Nu orice persoană poate deveni parte într-un proces penal.

Făptuitorul - este persoana care a săvârşit o faptă şi faţă de care se

(efectuează) desfăşoară o activitate procesuală dar fără ca urmărirea penală

să fie începută.

- nu este parte în procesul penal.

Învinuitul

Momentul iniţial al fazei de urmărire penală şi totodată a procesului

penal este marcat de rezoluţie sau proces verbal.

20

Dacă declanşarea urmăririi penale se face şi in personam din acel

moment persoana care a încălcat legea penală (făptuitorul) devine învinuit.

Învinuitule este acea persoană faţă de care se efectuează urmărirea

penală iar această calitate subzistă cât timp nu a fost pusă în mişcare

acţiunea penală împotriva sa.

- este subiect procesual;

- nu este parte în proces;

- are anumite drepturi şi obligaţii conferite de lege;

- are dreptul să dea declaraţii, să dovedească lipsa de temeinicie a

probelor administrate, să aibă apărător, are obligaţie , să suporte unele

măsuri prevăzute de lege : reţinerea, obligarea de a nu părăsi ţara, localitatea,

arestarea preventivă, măsuri de siguranţă, asigurătorii.

Inculpatul - art.23 Cod procedură penală este persoana împotriva

căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală

- este parte în procesul penal;

Întreaga activitate procesuală se desfăşoară în jurul faptei penale

săvârşită de acesta.

Inculpatul are drepturi şi anume :

- de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei pe tot timpul judecăţii;

- de a formula cereri, excepţii, de a pune concluzii;

- de a primi odată cu citaţia şi copie de pe actul de sesizare dacă este

arestat;

- de a propune probe noi;

- de a participa la judecată, de a arăta tot ceea ştie despre fapta pentru

care a fost trimis în judecată, de a pune întrebări coinculpaţilor;

- de a adresa întrebări martorilor, experţilor, cu ocazia ascultării

acestora;

21

- de a i se acorda ultimul cuvânt;

- de a folosi căile de atac.

Obligaţiile inculpatului :

- să se prezinte personal în faţa organelor judiciare ori de câte ori este

chemat;

- să suporte măsurile de constrângere procesuală dispuse împotriva sa;

- să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.

Stingerea acţiunii penale duce la pierderea calităţii de inculpat.

Dacă acţiunea penală se stinge prin tragerea la răspundere penală a

celui vinovat prin condamnarea definitivă a inculpatului, poziţia procesuală

de inculpat este înlocuită cu cea de condamnat;

- condamnatul nu este parte în proces ci este subiect al unui raport

juridic de drept execuţional.

Partea vătămată

Art. 24 Cod procedură penală „persoana care a suferit prin fapta

penală o vătămare fizică, morală, materială dacă participă în procesul penal”.

Se face deosebire între persoana vătămată şi partea vătămată. Este

parte vătămată persoana vătămată care participă la procesul penal.

Dacă partea vătămată exercită şi acţiunea civilă în cadrul procesului

penal ea capătă şi calitatea de parte civilă.

Nu are relevanţă felul vătămării, nici calificarea dată faptei sau forma

în care fapta a fost săvârşită ci este suficient să se constate o vătămare care

să fie generată de o infracţiune şi persoana vătămată să-şi manifeste voinţa

de a participa în procesul penal.

Dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă sau nu participă

la proces ca parte vătămată ea poate fi ascultată ca martor (art. 82 Cod

procedură penală).

22

Organul de urmărire penală şi instanţa are obligaţia să cheme spre a fi

ascultată persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune.

Înainte de a fi ascultată, persoanei vătămate i se pune în vedere că

poate participa în proces ca parte vătămată iar dacă a suferit o pagubă

materială sau o daună morală se poate constitui parte civilă.

Totodată, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca

parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul

urmăririi penale iar în faţa primei instanţe de judecată până la citirea actului

de sesizare (rechizitoriu, plângere prealabilă).

Partea vătămată îşi exercită un drept procesual şi numai în latura

penală a cauzei. În caz de deces ea nu poate fi înlocuită.

Fiind un drept personal acesta se stinge odată cu titularul său.

În situaţia în care calitatea de parte vătămată încetează prin renunţare,

acţiunea penală va fi exercitată în continuare de procuror ca titular principal

al acestui drept, dacă nu există vreo situaţie din cele prev. de art. 10 Cod

procedură penală.

Atunci când acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, retragerea plângerii sau împăcarea părţilor

(când legea o permite) are ca efect înlăturarea răspunderii penale şi pe cale

de consecinţă, imposibilitatea procurorului de a exercita în continuare

acţiunea penală.

În legătură cu drepturile pe care le are partea vătămată, atunci când

participă la procesul penal, ea poate să formuleze cereri, să pună concluzii,

să ridice excepţii, să declare apel sau recurs, dar numai în ce priveşte latura

penală şi numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea prealabilă.

23

Potrivit art. 174 alin. 1 Cod procedură penală, partea vătămată poate fi

întotdeauna reprezentată, iar în situaţiile când partea vătămată este minor,

acesta îşi exercită drepturile în condiţiile legale de asistare şi reprezentare.

Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului

penal se numeşte parte civilă – art. 24 alin. 2 Cod procedură penală.

24

CAPITOLUL III

MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

Secţiunea I-a - Aspecte de ordin teoretic şi practic în procesul

penal

1. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului

- art. 64 Cod procedură penală.

- sunt judiciare şi extrajudiciare.

Declaraţia extrajudiciară – este cea făcută în afara procesului penal şi

are valoare informativă nu ca mijloc de probă, ci ca înscris. Conţinutul ei

ajunge la cunoştinţa organului judiciar prin alte mijloace de probă (o

scrisoare, declaraţia unui martor căruia învinuitul sau inculpatul i s-a

confesat).

Declaraţia judiciară – este făcută în cadrul procesului penal, în faţa

organului judecătoresc, cu respectarea procedurii legale şi constituie mijloc

de probă.

Pe întreg parcursul procesului penal există obligaţia pentru organul

judecătoresc de a proceda la ascultarea învinuitului sau inculpatului în

momente care prezintă importanţă deosebită pentru soluţionarea cauzei.

În faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat atât la începutul

urmăririi penale, cât şi la terminarea cercetării penale. Dacă învinuitul

devine inculpat, acesta va fi ascultat în mod obligatoriu.

Ascultarea este obligatorie înainte de a se dispune arestarea preventivă

fie că este vorba de învinuit sau inculpat. La momentul prezentării

materialului de urmărire penală ascultarea inculpatului este obligatorie.

25

Ascultarea învinuitului sau inculpatului se impune ori de câte ori

organul de urmărire penală va considera necesar. În faza de judecată

inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar.

Pentru soluţionarea unei cereri de liberare provizorie, inculpatul va fi

ascultat de procuror sau de instanţă în raport de faza procesuală în care se

află.

Obligaţia ascultării învinuitului sau inculpatului încetează atunci când

acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare, nu locuieşte în ţara sau când

inculpatul nu se prezintă la judecată deşi a fost legal citat.

Inculpatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, acestea reprezentând

un drept al său şi nu o obligaţie.

Procedura : sunt trei procedee

1. - prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea

ce i se aduce;

2. - ascultarea sa;

3. - confruntarea cu alte persoane.

Primul procedeu se întâlneşte izolat în faza de urmărire penală,

precedând ascultarea propriu-zisă.

Confruntarea are loc numai după ce au fost luate declaraţii părţilor şi

între acestea există contradicţii care trebuie lămurite.

Cel mai răspândit procedeu este ascultarea efectivă. Procedura de

obţinere a declaraţiei învinuitului sau inculpatului cuprinde un complex de

reguli de ordin procesual şi de ordin tactic. Regulile procesuale sunt comune

organelor de urmărire penală, cât şi instanţelor de judecată.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului se efectuează la sediul

organului judiciar.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului cuprinde două etape :

26

Prima etapă – se procedează la cunoaşterea datelor personale ale

învinuitului sau ale inculpatului. Înainte de a fi ascultat este întrebat cu

privire la nume, prenume, etc. (art. 70 alin. 1 Cod procedură penală).

Potrivit art. 70 alin. 2 Cod proc.pen., inculpatului i se aduce la

cunoştinţă fapta şi încadrarea juridică, dreptul de a avea un apărător, dreptul

de a nu face nici o declaraţie.

Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să

declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce în

legătură cu aceasta.

Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa învinuitului sau

inculpatului încadrarea juridică a faptei şi trebuie să-i asigure posibilitatea

pregătirii şi executării apărării.

Inculpatul sau învinuitul nu poate fi supus jurământului.

A doua etapă – ascultarea propriu – zisă.

- este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză;

- declaraţia lui este o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a

săvârşit fapta, nefiind întrerupt decât dacă se îndepărtează în mod vădit de la

subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să revină la acesta;

- relatarea liberă presupune spontaneitate, nedisimulare;

- este interzis a i se citi şi reaminti declaraţiile date anterior în cauză şi

nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte;

Dacă sunt amănunte greu de reţinut (denumiri complicate, cifre),

învinuitul sau inculpatul poate folosi însemnările pe care le deţine.

După ce învinuitul sau inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură cu

cauza, organul judiciar pune întrebări prin care se pot obţine informaţii noi

sau prin care se verifică exactitatea celor relatate. Inculpatul este întrebat şi

cu privire la probele pe care înţelege să le propună.

27

Dacă învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta la organul judiciar

pentru a fi ascultat, se poate proceda la ascultarea sa la locul unde se află cu

excepţia cazurilor când legea prevede altfel.

Organul judiciar are obligaţia să-l încunoştinţeze pe învinuit sau

inculpat înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de

un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.

Dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, fiecare este

ascultat separat fără a fi de faţă ceilalţi – în faza de urmărire penală. În faza

de judecată, inculpaţii sunt ascultaţi de regulă în prezenţa tuturor.

În cursul urmăririi penale, numai organul de urmărire penală poate

pune întrebări; la instanţă, întrebările se pot pune prin intermediul

preşedintelui completului de orice judecător, de procuror, de părţi, de ceilalţi

inculpaţi şi de apărător.

Pentru obţinerea declaraţiei este interzisă folosirea de violenţe,

ameninţări, promisiuni.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris de

către organul de urmărire penală (în faza de urmărire penală) şi de grefier (în

faza de judecată). În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi

terminării declaraţiei.

Declaraţia se citeşte învinuitului sau inculpatului, iar dacă acesta cere

poate să o citească personal. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, se

semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuza să

semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.

Declaraţia va fi semnată şi de organul de urmărire penală ori de

preşedintele completului şi de grefier şi de interpret atunci când s-a apelat la

serviciile acestuia.

Declaraţia dată de învinuit sau inculpat este retractabilă.

28

Declaraţia învinuitului sau inculpatului se înregistrează conform art.

304.

Secţiunea a II-a - Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului

sau inculpatului.

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului nu pot fi caracterizate

întotdeauna ca fiind sincere, ceea ce conduce la necesitatea aprecierii lor cu

circumspecţie de către organul judiciar.

Importanţa declaraţiei nu este diminuată.

- au o valoare probatorie relativă în sensul că trebuie confirmate şi

prin alte mijloace de probă;

- potrivit art. 69 Cod procedură penală, declaraţia învinuitului sau

inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu

alte mijloace de probă;

- este divizibilă – din conţinutul ei se va reţine numai ceea ce se

confirmă prin alte probe;

- este retractabilă în sensul că învinuitul sau inculpatul poate retracta

declaraţia şi poate face relatări contrare, organul judiciar apreciind asupra

valorii retractării.

Dacă declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt contradictorii,

organul judiciar le reţine numai pe cele pe care le consideră verosimile. Nu

are importanţă urmărirea în care au fost date (urmărire penală sau

judecătorească).

29

Secţiunea a III-a - Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii

responsabile civilmente

Partea vătămată poate să furnizeze informaţii privitoare la modul de

operare (mai ales în ipoteza infracţiunii contra persoanei) cât şi la persoana

făptuitorului în timp ce partea responsabilă civilmente nu are cunoştinţă în

mod nemijlocit despre comiterea faptei dar poate furniza informaţii

referitoare la făptuitor şi la circumstanţele care au favorizat încălcarea legii

penale.

Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima

sursă de informaţii a organelor judiciare prin sesizarea acestora.

Pentru ca organele judiciare să poată asculta persoanele ca partea

vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente este necesar ca acele

persoane să fi dobândit calităţile respective.

Art. 76 alin. 1 Cod procedură penală prevede obligarea organelor de

urmărire penală sau instanţa de judecată de a chema în faţa lor spre ascultare

persoana care a suferit o pagubă materială sau o daună morală prin

săvârşirea infracţiunii sau persoana responsabilă civilmente.

Înainte de ascultare persoanei vătămate i se comunică faptul că poate

participa în proces ca parte vătămată iar dacă a suferit o pagubă materială că

poate să se constituie parte civilă în tot cursul urmăririi penale şi în faţa

instanţei până la citirea actului de sesizare.

Dacă persoana vătămată nu doreşte să participe la proces ca parte ea

va putea fi ascultată ca martor şi va da declaraţii.

Ascultarea propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile, părţii

responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea

inculpatului art. 77 Cod procedură penală.

30

Părţile în proces acţionează în urmărirea unui interes propriu legat de

soluţionarea cauzei.

Partea vătămată are interesul de a determina tragerea la răspundere

penală a inculpatului, partea civilă urmăreşte repararea prejudiciului cauzat

prin infracţiune, partea responsabilă civilmente – de a participa la proces în

vederea diminuării ori stingerii obligaţiei de plată pentru daunele cauzate

prin fapta inculpatului.

Declaraţiile acestor părţi pot fi neconforme cu adevărul ceea ce

conduce la conferirea aceleiaşi valori probante cu declaraţiile învinuitului

sau ale inculpatului.

Art. 75 Cod procedură penală „declaraţiile părţii vătămate, partea

civilă, partea responsabilă civilmente făcute în cursul procesului penal pot

servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte

sau împrejurarea ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.

Secţiunea a IV-a - Declaraţiile martorilor

- sunt mijloace de probă cel mai ales întâlnite în procesul penal;

- declaraţiile martorilor sunt relatările făcute în faţa organelor

judiciare de către persoanele care au cunoştinţe de natură să

servească la aflarea adevărului în procesul penal – art. 78 Cod

procedură penală.

Dobândirea calităţii de martor presupune îndeplinirea cumulativă a

următoarelor condiţii :

1) existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;

2) existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de

natură să contribuie la aflarea adevărului în proces;

31

3) ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la

faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte;

- participarea în calitate de martor este o datorie cu caracter general

în sensul că orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă,

religie, cetăţenie, situaţie socială dacă este chemată în faţa

organelor judiciare pentru a fi ascultate în această calitate trebuie

să răspundă acestei chemări;

- poate fi ascultată ca martor orice persoană fizică;

- nu va putea depune în calitate de martor o persoană care din cauza

stării sale fizice (orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală) nu

este capabilă să perceapă fenomenele prin anumite simţuri sau nu

poate reda în mod corect faptele percepute;

- dispoziţiile legale permit ascultarea ca martor a minorului până la

14 ani în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei

căreia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare;

- declaraţia martorilor minor va fi apreciată în ce măsură va servi la

aflarea adevărului.

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

1) persoana obligată să păstreze secretul profesional (art. 79 Cod

procedură penală);

2) persoana vătămată care se constituie parte civilă sau care participă la

proces ca parte vătămată;

- secretul profesional constă în secretul de stat, de serviciu şi

profesional;

- secretul de stat şi de serviciu se păstrează chiar şi în faţa justiţiei;

32

- sunt obligaţi să păstreze secretul profesional avocaţii, medicii,

notarii, preoţii, etc.

- calitatea de martor primează în faţa calităţii de avocat;

- învinuitul sau inculpatul faţă de care s-a dispus o soluţie de

netrimitere în judecată poate fi ascultat de instanţa de judecată ca

martor.

Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori

1) soţul învinuitului sau inculpatului;

2) rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului;

Prin „rude apropiate” se înţelege ascendenţii, descendenţii, fraţii şi

surorile, copiii acestora şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere (art.

149 Cod procedură penală).

Dacă aceste persoane au acceptat să compară ca martori acestora le

revin aceleaşi drepturi şi obligaţii ca martorilor putând fi traşi la răspundere

pentru mărturie mincinoasă.

Organele judiciare au obligaţia să atragă atenţia acestor persoane că

pot să nu depună ca martori.

Obligaţiile martorilor

1) Obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare;

- art. 83 Cod procedură penală;

- art. 864 Cod procedură penală;

2) Obligaţia de a depune - este obligată să declare tot ce

cunoaşte cu privire la faptele şi împrejurările asupra cărora este

întrebată;

- obligaţia este legală, individuală şi personală neputând fi îndeplinită

prin reprezentare;

33

- dacă martorul refuză să facă declaraţii pe motiv că nu cunoaşte nimic

în cauză, deşi are cunoştinţe esenţiale comite infracţiunea de mărturie

mincinoasă (art. 260 Cod penal);

- martorul este obligat sub prestare de jurământ să declare adevărul cu

privire la faptă şi făptuitor altfel săvârşeşte infracţiunea de mărturie

mincinoasă.

Drepturile martorilor

- de a depune liber;

- de a cenzura întrebările care i se pun;

- de a solicita consemnarea exactă şi completă a declaraţiei făcute,

- drepturi de ordin patrimonial, vizând cheltuielile de judecată;

- de a fi protejat împotriva violenţelor sau ameninţărilor care s-ar

exercita asupra sa în vederea obţinerii de declaraţii (art. 68 Cod procedură

penală);

- de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza

(art. 86 alin. 2 Cod procedură penală);

- are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu deplasarea,

întreţinerea şi cazarea sa şi a altor cheltuieli ocazionate de participarea la

activitatea judiciară;

- dacă martorul este salariat el poate solicita venitul nerealizat prin

lipsa sa de la serviciu pricinuită de chemarea la organele de urmărire penală

şi instanţa de judecată.

Procedura de ascultare a martorilor

- cuprinde două etape :

I etapă – stabilirea identităţii martorului (nume, ....ocupaţie);

- în caz de îndoială asupra identităţii martorului aceasta se stabileşte

prin orice mijloc de probă;

34

- se verifică dacă martorul are interes în cauză fiind întrebat dacă este

rudă cu vreuna dintre părţi sau în ce relaţii se află cu părţile;

- dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii;

- i se pune în vedere că are dreptul de a nu depune dacă este rudă cu

vreuna dintre părţi;

- depune jurământul cu mâna pe cruce sau Biblie;

- „jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul”;

- i se atrage atenţia să spună adevărul;

- dacă martorul minor nu a împlinit 14 ani nu va depune jurământ însă

i se va atrage atenţia să spună adevărul;

a II – a etapă – ascultarea propriu zisă (art. 86 alin. 1 Cod procedură

penală)

- martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată faptele

şi împrejurările asupra cărora a fost propus, cerându-i-se să declare tot ce

ştie în legătură cu aceasta;

- după ce declară tot ce ştie i se pun întrebări;

- procedura prev. de art. 71-74 Cod procedură penală se aplică în mod

corespunzător;

- ascultarea martorilor se face separat;

- eventualele reveniri, completări, modificări în declaraţiile martorului

se semnează de acesta după consemnare;

Protecţia martorilor în situaţii speciale

Uneori învinuitul sau inculpatul direct sau prin intermediul altor

persoane încearcă să determine martorii (în special ai acuzării) de a nu

declara tot ceea ce cunosc cu privire la faptă;

- art. 861 - 865 Cod procedură penală;

35

- se poate încuviinţa martorului de a nu-şi declara identitatea reală,

localitatea de domiciliu dacă există probe sau indicii temeinice că prin

aceasta s-ar pune în pericol viaţa etc.

Schimbarea identităţii se dispune de procuror în cursul urmăririi

penale, de instanţă în cursul judecăţii la cererea motivată a procurorului, a

martorului, a oricărei alte persoane îndreptăţite.

Persoana îndreptăţită – martorul, membrii familiei acestuia şi

persoanele apropiate martorului.

Concomitent cu atribuirea unei identităţi false se conservă datele

privind identitatea reală prin întocmirea unui proces-verbal păstrat în plic

sigilat la sediul parchetului care a efectuat sau supravegheat urmărirea

penală, la sediul instanţei.

Procurorul şi instanţa au acces la documentele privind identitatea reală

a martorului în condiţii de strică confidenţialitate;

- martorul poate fi ascultat fără prezenţa fizică prin reţele cu

televiziune cu imagine şi voce distorsionate pentru a nu fi recunoscut;

- luarea declaraţiei indiferent de momentul efectuării impune prezenţa

obligaţie a procurorului;

- declaraţia astfel obţinută se înregistrează prin mijloace vide şi audio,

în original sigilate se păstrează la parchet sau instanţă.

În cursul urmăririi penale aceste casete vor fi depuse la sediul

parchetului într-un loc special, sigilat, în condiţii de maximă securitate.

La terminarea urmăririi penale acestea vor fi înaintate instanţei

competente împreună cu dosarul cauzei. La instanţă casetele vor fi depuse în

aceleaşi condiţii ca la parchet.

Conţinutul declaraţiei martorului va fi fixat într-un proces-verbal

semnat de procuror, organele de cercetare penală sau instanţă, după caz.

36

Concomitent se va transcrie declaraţia martorului acesta semnând

pentru conformitate.

Drepturile martorului protejat

- protecţia datelor de identitate;

- protecţia declaraţiei;

- ascultarea sub o altă identitate sau prin modalităţi speciale de

distorsionare;

- protecţia deplasării martorului la şi de la organele judiciare;

- schimbarea domiciliului;

- schimbarea identităţii;

- schimbarea înfăţişării;

- reinserţia în alt mediu social;

- recalificarea profesională;

- schimbarea sau asigurarea locului de muncă;

- asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

Obligaţiile martorului protejat

- să furnizeze informaţiile şi datele pe care le deţine;

- să se conformeze măsurile stabilite pentru protecţia sa;

- să se abţină de la orice activitate care l-ar pune în pericol;

- să nu contacteze nici o persoană cunoscută sau persoană din medii

infracţionale;

Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor nu este condiţionată în

mod expres de coroborarea cu celelalte probe existente la dosar ceea ce

înseamnă că se poate soluţiona o cauză penală pe baza unei singure depoziţii

de martor cu condiţia ca aceasta să fie sinceră şi fidelă.

37

Secţiunea a V-a - Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a

martorilor

I. Procedura confruntării

- se foloseşte când apar contradicţii între declaraţiile date de părţi,

între declaraţiile date de părţi şi martori, între declaraţiile date de martori;

- este un procedeu probatoriu complementar prin care se urmăreşte

lămurirea contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de două

sau mai multe persoane în aceeaşi cauză;

- este reglementată de art. 87 Cod proc.pen. – se procedează la

confruntare numai dacă aceasta este necesar pentru lămurirea cauzei.

- persoanele respective sunt chemate în faţa organelor judiciare şi

trebuie să răspundă la întrebările puse de acesta în legătură cu faptele şi

împrejurările contradictorii;

- se poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună întrebări

reciproc;

- întrebările şi răspunsurile se consemnează într-un proces verbal

semnat de persoanele confruntate, de organele de urmărire penală, de

instanţă şi grefier, după caz;

Confruntarea poate fi înregistrată pe suport magnetic pentru a se putea

studia comportamentul celor confruntaţi.

II. Folosirea interpreţilor şi martorilor

- procedeu de ascultare a părţilor şi martorilor;

- Dacă una din părţi sau o persoană care urmează să fie ascultată nu

cunoaşte limba română sau nu se poate exprima şi organele de urmărire

penală sau instanţa nu are posibilitatea să se înţeleagă cu ea îi asigură în mod

gratuit un interpret.

38

În cursul judecăţii părţile pot fi asistate de un interpret ales de ele dar

să fie autorizat.

- acest procedeu se foloseşte şi pentru administrarea altor mijloace de

probă (înscrisuri redactate în altă limbă);

- interpretului i se aplică prevederile referitoare la ascultarea

martorului şi depune acelaşi jurământ ca şi martorul.

Înscrisurile – mijloace de probă

- art. 89 Cod procedură penală – pot fi folosite ca mijloace de probă în

procesul penal dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură

să contribuie la aflarea adevărului;

- sunt înscrisuri – declaraţiile părţilor, declaraţiile martorilor, o

corespondenţă, chitanţe, registre, acte sub semnătură privată;

- sunt înscrisuri – mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt

marcate semnele scrierii fonetice;

- schemele sau schiţele dacă nu conţin semnele scrierii fonetice nu

sunt mijloace de probă.

Mijloacele materiale de probă

- sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a săvârşirii

infracţiunii sau care pot servi la aflarea adevărului şi obiectele care

reprezintă mijloace de săvârşire a infracţiunii ori obiectele care sunt

produsul infracţiunii.

Ex. : modificările de pe un înscris, în cazul falsului material;

- yala pe care au rămas imprimate urmele instrumentelor de efracţie;

- înscrisuri ce poartă impresiuni digitale;

- un act de identitate al infractorului uitat la locul infracţiunii;

- au o valoare probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă.

39

Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a

mijloacelor materiale de probă

Percheziţia – constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei

persoane sau la locuinţa acesteia cu scopul de a găsi şi ridica obiecte sau

înscrisuri cunoscute de organele judiciare doar nepredate de bună voie

precum şi în vederea descoperirii a altor mijloace de probă necesare

soluţionării cauzei penale.

- domiciliare;

- corporale;

Procedură – art. 100 alin. 3 Cod proc.pen. raportat la art. 27 alin. 3

Constituţie;

- se dispune exclusiv de judecător;

- punerea în executare a dispoziţiei de percheziţie se realizează de

procuror şi de organele de cercetare penală însoţiţi de lucrătorii

operativi;

- dispoziţiile instanţei de a efectua o percheziţie se comunică

procurorului în vederea efectuării acesteia;

- dacă percheziţia este efectuată de organele de cercetare penală este

necesară o autorizaţie prealabilă din partea judecătorului;

- percheziţia domiciliară se poate efectua fără autorizaţia prealabilă

dacă infracţiunea este flagrantă;

- percheziţia domiciliată poate fi efectuată numai între orele 6,00 –

20,00;

- percheziţia în timpul nopţii (cu excepţia infracţiunii flagrante) este

interzisă cu următoarele două excepţii :

1) în caz de infracţiune flagrantă;

40

2) în cazul în care este vorba despre prelungirea unei percheziţii

începute între orele 6-20;

- organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia este obligată

să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judector;

- percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei de la care se

ridică obiectele sau înscrisurile iar în lipsa acesteia, în prezenţa

unui reprezentant, a unui membru al familiei, a unui vecin având

capacitatea de exprimare;

- are dreptul să deschidă încăperile dacă se refuză aceasta;

- organul judiciar este obligat să ridice obiecte şi înscrisuri care au

legătură cu fapta săvârşită;

- obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este

interzisă se ridică întotdeauna;

- percheziţia corporală – art. 106 Cod proc.pen.

- se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată;

- obiectele ridicate sunt însemnate spre neschimbare după care se

etichetează şi sigilează, sau se împachetează şi se sigilează;

- obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare

fie celui la care se află fie unui custode;

- se consemnează într-un proces-verbal – o copie se lasă persoanei

percheziţionate.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

- se dispune de organele de urmărire penală prin rezoluţie, de

instanţă prin încheiere;

- orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect

sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligat să-l

41

prezinte şi să-l predea sub luare de dovadă organului de urmărire

penală sau instanţei de judecată;

- înscrisurile pot fi ridicate, în original sau în copii.

Ridicarea de înscrisuri şi obiecte care se află în unităţile poştale sau

de transport – secretul corespondenţei poate fi încălcat dacă interesul

urmăririi penale sau al judecăţii o cere;

- se poate dispune de instanţă la propunerea procurorului, în cursul

urmăririi penale sau din oficiu în cursul judecăţii ca unităţile poştale sau de

transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele sau orice altă

corespondenţă sau obiecte trimise de învinuit sau inculpat ori adresate

acestuia direct sau indirect.

Condiţii :

- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea

unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;

- reţinerea şi predarea să se impună pentru aflarea adevărului;

- aceasta mai poate fi dispusă în scris de procuror care va informa de

îndată instanţa.

Cercetarea la faţa locului

- constă în deplasarea organelor judiciare la locul unde s-a săvârşit

infracţiunea, unde s-a produs rezultatul sau unde au rămas urme în vederea

constatării situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării

urmelor infracţiunii şi a stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de

probă, a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea;

Procedura

- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie motivată;

- dreptul instanţei de a participa la efectuarea acesteia;

42

- este necesar la urmărirea penală prezenţa a cel puţin 2 martori

existenţi;

- dacă este necesar se cheamă şi părţile;

- neprezentarea părţilor nu împiedică efectuarea cercetării la faţa

locului;

- învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să participe;

- dacă nu poate veni la cercetarea organul de urmărire penală îi pune

în vedere că are dreptul de a fi reprezentat asigurându-i la cerere

reprezentarea;

- instanţa efectuează cercetarea cu citarea părţilor şi în prezenţa

procurorului când participarea acestuia la judecată este obligatorie;

- rezultatul cercetării se consemnează în procesul verbal care trebuie

să cuprindă : - descrierea amănunţită a situaţiei locului faptei;

descrierea urmelor găsite;

descrierea obiectelor examinate şi ridicate;

Reconstituirea

- constă în reproducerea în întregime sau în parte a modului şi a

condiţiilor în care a fost săvârşită fapta pentru a verifica şi a preciza anumite

date strânse de organele judiciare;

- se urmăreşte cunoaşterea posibilităţii reale de săvârşire a faptei;

- verificarea declaraţiilor date de părţi, martori.

Procedură

- atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată numai la

faţa locului;

- prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie;

43

- martori asistenţi în afară de situaţia când nu e posibil;

- pot participa părţile când este necesar, neprezentarea lor nu

împiedică reconstituirea;

- procesul verbal ca la cercetarea la faţa locului;

- a nu se confunda cu „experimentul judiciar” – nu este necesar

participarea inculpatului sau a celorlalte părţi;

Martorii asistenţi – persoanele chemate să participe la efectuarea

anumitor acte procedurale în scopul de a garanta faptul că procedura urmată

este cea legală iar rezultatul corespunde celor consemnate.

- nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările cauzei;

- trebuie să fie cel puţin doi;

- nu pot fi martori asistenţi :

– minorii sub 14 ani

– cei interesaţi în cauză;

– cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu organul

care efectuează actul procedural

44

Secţiunea a VI-a - Interceptările şi înregistrările audio sau video şi

fotografiile

- este reglementată prin secţiunea V1 Cod proc.pen.

- art. 911 Cod proc.pen. interceptările şi înregistrările pe bandă

magnetică ale unor convorbiri se efectuează cu autorizarea motivată – a

instanţei la cererea procurorului dacă sunt date sau indicii temeinice privind

pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se

face din oficiu iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea

adevărului.

Condiţii

1)autorizarea motivată a preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în primă instanţă;

2)să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea săvârşirii unei

infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;

Ex. infracţiunea de trafic de stupefiante;

- infracţiunea de terorism;

- infracţiunea de spălare a banilor;

- infracţiunea de trafic de persoane

3)interceptarea se impune pentru aflarea adevărului.

Autorizarea se dispune prin încheiere motivată, se poate da pentru

durata înregistrării cel mult 30 zile poate fi prelungită, fiecare prelungire nu

poate depăşi 30 zile, durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.

Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate.

45

Înregistrările şi interceptările pot fi făcute de : procuror, organul de

cercetare penală, specialişti chemaţi să dea concurs tehnic cu obligarea de a

păstra secretul profesional.

Excepţie. Procurorul poate autoriza provizoriu, prin ordonanţă

motivată – în caz de urgenţă şi va comunica în maxim 24 ore efectuarea

înregistrării care va confirma ordonanţa şi autorizarea în continuare a

activităţii fie informarea actului procurorului caz în care se va dispune

încetarea de îndată a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor

efectuate.

Procurorul sau organul de cercetare penală trebuie să întocmească un

proces-verbal care va cuprinde :

- autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea interceptării;

- nr. sau numerele posturilor telefonice între care se poată

convorbirile;

- numele persoanelor care le poartă dacă sunt cunoscute;

- data şi ora convorbirii;

- nr. de ordine al benzii magnetice.

Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se

ataşează la procesul verbal cu certificarea pentru autenticitate de către

organul de cercetare penală verificat şi contrasemnat de procuror care

efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză.

Dacă interceptările sunt efectuate de procuror certificarea pentru

autenticitate se face de către acesta iar verificarea şi contrasemnarea de către

procurorul ierarhic superior.

Corespondenţele în altă limbă sunt transmise în limba română prin

intermediul unui interpret.

Instanţa va decide care dintre informaţiile obţinute sunt utile cauzei.

46

Banda magnetică, redarea scrisă a acesteia şi procesul verbal se

înaintează instanţei care hotărăşte care informaţii sunt utile cauzei după ce

sunt ascultaţi procurorul şi părţile.

Înregistrările care nu sunt considerate utile sunt distruse.

Celelalte vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.

- nu au o valoare preferenţială;

- pot fi uşor contrafăcute;

- se poate apela la concluziile unei expertize tehnice la cererea

procurorului, din oficiu, sau la cererea părţilor.

Constatările tehnico-ştiinţifice

- mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire penală

cunoştinţele unui specialist atunci când există pericol de dispariţie a unor

mijloace de probă şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau

împrejurări ale cauzei;

- se folosesc când există pericolul ca unele mijloace de probă să

dispară fizic;

- se efectuează de specialişti care funcţionează în cadrul sau pe lângă

instituţia de care aparţine organul de urmărire penală;

- specialiştii nu sunt şi nu au atribuţii de organ judiciar;

- concluziile specialistului reprezintă probe, raportul de constatare este

mijlocul de probă;

- este întâlnită frecvent în cazul accidentelor de circ pentru a se stabili

poziţia autovehiculului, aderenţa părţii carosabile, condiţii de vizibilitate, în

cazul infracţiunii contra protecţiei muncii.

Procedură

- trebuie să se facă într-un moment foarte apropiat celui al săvârşirii

faptei;

47

- se dispune numai în timpul urmăririi penale;

- în faza de judecată se poate dispune refacerea sau completarea unei

constatări deja efectuate;

- se dispune de organul de urmărire penală la cerere sau din oficiu

prin rezoluţie;

Rezoluţia trebuie să cuprindă :

- obiectul constatării,

- întrebările la care urmează să răspundă specialistul;

- termenul de efectuare a lucrării.

Organul de urmărire penală comunică specialistului datele cunoscute

şi îi pune la dispoziţie toate materialele în cauză, asupra cărora urmează să

se facă constatarea.

- concluziile se consemnează într-un raport;

- nu au o valoarea preferenţială,

- sunt apte de a genera informaţii riguroase.

Constatările medico-legale

- reprezintă mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire

penală cunoştinţele unui organ medico-legal în vederea lămuririi urgente a

unor chestiuni ce presupune cunoştinţe medicale.

- se efectuează constatări medico-legale în caz de :

- moarte violentă;

- moarte a cărei cauză este suspectă sau nu se cunoaşte;

- când este necesară o examinare corporală a învinuitului sau a

persoanei vătămate pentru a se constata dacă pe corpul acestora există

urmele infracţiunii;

48

- trebuie efectuate într-un moment apropiat de cel al săvârşirii

infracţiunii;

- se dispune numai în faza urmăririi penale;

O situaţie de excepţie în această materie o reprezintă exhumarea.

- se poate face atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată

şi chiar după rămânerea definitivă a hotărârii;

- pot fi refăcute ori completate;

- furnizează informaţii necesare pentru încadrarea juridică a faptei;

- se efectuează de medici care funcţionează în cadrul instituţiilor de

medicină – legală organizate prin O.G. nr. 1/2000.

Procedură

- se pot dispune prin rezoluţie de către procuror sau organul de

cercetare penală;

- exhumarea se face numai cu încuviinţarea procurorului;

- se face asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organul de

urmărire penală;

- când se consemnează într-un raport scris;

- are o forţă probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă.

Expertizele

- mijloc de probă utilizat în procesul penal atunci când complexitatea

aspectelor cauzei necesită prezenţa unor specialişti din cele mai

diverse domenii de activitate.

Expertul este acea persoană care are cunoştinţe de specialitate într-un

anumit domeniu şi este obligat oficial în calitate de expert chemată pentru

lămurirea în procesul penal a chestiunilor ce implică asemenea cunoştinţe;

- organul de urmărire penală sau instanţa din oficiu sau la cerere

dispune efectuarea unei expertize;

49

Diferenţe faţă de constatări :

- expertizele pot fi dispuse şi efectuate la intervale de timp mai

îndepărtate faţă de momentul săvârşirii infracţiunii;

- pot fi efectuate şi în faza de judecată;

- prin expertize are loc o investigare mai aprofundată, amănunţită a

elementelor analizate.

Feluri

- expertize criminalistice :

- dactiloscopică;

- traseologică;

- balistică;

- tehnică a actelor;

- grafică;

- biocriminalistică;

- expertiza medico-legală (asfixia mecanică, violul, moartea subită);

- expertiza psihiatrică (tulburări psihice, schizofrenia, oligofrenia);

- expertiza contabilă (controlul şi revizia contabilă);

- expertiza tehnică (accident de circ, contra protecţiei muncii).

Expertizele sunt facultative – organul judiciar apreciază de la caz la

caz necesitatea efectuării expertizei şi obligatorie – în cazul infracţiunii de

omor deosebit de grav – când organul de urmărire penală sau instanţa are

îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; - când trebuie

stabilite cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal; în cazul

infracţiunii de pruncucidere; în cazul unei cereri de suspendare a urmăririi

penale ori a procesului penal; - când instanţa este sesizată cu o cerere de

amânare sau de întrerupere a executării pedepsei închisorii, - se dispune

50

internarea învinuitului sau inculpatului, măsura fiind executorie aducându-se

la îndeplinire în caz de opunere de către organele de poliţie.

Expertizele sunt : oficială – expertul este numit de organul judiciar;

contradictorie – sunt numiţi şi aleşi de către organul judiciar sau părţi;

supravegheată – părţile pot desemna un specialist (consilier expert) cu

atribuţii de control asupra modului de efectuare a expertizei.

Expertiza este simplă – efectuată de un specialist dintr-un anumit

domeniu de activitate şi complexă (mixtă) – necesită cunoştinţe din mai

multe domenii.

Procedura

- se dispune la cererea părţilor sau din oficiu prin rezoluţie sau

ordonanţă de către organul de urmărire penală ori prin încheiere de către

instanţă.

Trebuie să se precizeze obiectul expertizei, întrebările la care trebuie

să răspundă expertul şi termenul de efectuare.

- experţii sunt numiţi de organul de urmărire penală sau instanţă;

- organul de urmărire penală şi instanţă fixează un termen la care

sunt chemate părţile şi expertul pentru a primi anumite lămuriri

privind obiectul expertizei.

Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare

Comisia rogatorie

- este un procedeu de probaţiune auxiliar cu ajutorul căruia organul de

urmărire penală sau instanţă efectuează acte procedurale prin intermediul

altor organe judiciare privind anumite mijloace de probă pe care nu au

posibilitatea să le îndeplinească în mod nemijlocit.

51

- se poate efectua ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului,

ridicarea de obiecte şi înscrisuri;

- nu se pot efectua prin comisia rogatorie acte prin care se dispune

punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurii preventive, încuviinţarea

de probatorii etc., ascultarea învinuitului sau inculpatului;

- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie şi de instanţă

prin încheiere şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau

unei instanţe egale în grad;

- rezoluţia sau încheierea trebuie să cuprindă toate lămuririle

referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia iar în cazul în

care urmează să fie ascultată o persoană se vor arăta şi întrebările ce trebuie

să i se pună.

52

CAPITOLUL IV

MĂSURILE PREVENTIVE DIN PERSPECTIVĂ PRACTICĂ

Secţiunea I-a – Dispoziţii speciale pentru minori

Minorul între 14-16 ani poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a

organului de cercetare penală în mod excepţional cu îndeplinirea

următoarelor condiţii :

1) să răspundă penal (anterior luării măsurii trebuie să se stabilească

dacă minorul are discernământ prin efectuarea unei expertize medico-legale

psihiatrice);

2) să existe date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de

lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare;

3) înştiinţarea procurorului care supraveghează urmărirea penală.

Durata reţinerii este de cel mult 10 ore şi poate fi prelungită de

procuror prin ordonanţă numai dacă se impune pentru o durată de cel mult

10 ore.

Pentru minorii între 16-18 ani se aplică procedura comună a luării

măsurii reţinerii.

Organul judiciar are obligaţia de a încunoştinţa imediat părinţii,

tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul ori

alte persoane pe care le desemnează acesta despre măsura luată.

Aceasta constituie o excepţie de la regula potrivit căreia cererea

persoanei reţinute de încunoştinţare a unor persoane poate fi respinsă de

53

procuror la cererea organului de cercetare penală ori din oficiu dacă se

constată că s-ar prejudicia ancheta penală.

Secţiunea a II-a – Arestarea preventivă a minorului

Inculpatul minor între 14-16 ani va putea fi arestat preventiv în

următoarele condiţii :

1) minorul să răspundă penal;

2) pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este

detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare;

3) altă măsură preventivă nu este suficientă.

Pentru inculpatul minor între 16-18 ani arestarea preventivă se dispune

cu îndeplinirea condiţiilor impuse de procedura comună în materie.

Inculpatul minor între 14-16 ani va putea fi arestat, în cursul urmăririi

penale cel mult 15 zile.

În mod excepţional măsura poate fi prelungită, fiecare prelungire

neputând depăşi 15 zile.

În total arestarea preventivă nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu

mai mult de 60 zile.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau

închisoarea de 20 ani sau mai mare durata maximă a arestării preventive în

cursul urmăririi penale va fi de 180 zile.

În cursul judecăţii măsura arestării preventive a inculpatului minor

între 14.16 ani nu este condiţionată de respectarea unui termen limită.

Instanţa are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării în

mod periodic dar nu mai târziu de 30 zile.

Inculpatul minor între 16-18 ani va putea fi arestat în cursul urmăririi

penale pentru cel mult 20 zile.

54

Măsura poate fi prelungită de fiecare dată cu câte 20 zile pe o perioadă

rezonabilă dar nu mai mult de 90 zile.

În mod excepţional, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea

pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare, durata maximă a arestării

preventive în cursul urmăririi penale va fi de 180 zile.

În cursul judecăţii durata arestării preventive a minorului între 16-18

ani nu este condiţionată de un termen limită dar instanţa este obligată să

verifice în mod periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive dar nu

mai târziu de 40 zile.

Odată cu arestarea preventivă a unui număr (indiferent 14-16 ori 16-

18 ani) judecătorul încunoştinţează spre aceasta părinţii, tutorele etc. precum

şi Serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a

executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar

reveni să judece în primă instanţă cauza şi se va întocmi un proces verbal în

acest sens.

Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile potrivit art.

160h alin. 4 Cod procedură penală.

55

CAPITOLUL V

Actele procesuale şi procedurale comune

Secţiunea I – Consideraţii de ordin practic

Actele prin care se înfăptuieşte activitatea procesual penală sunt

mijloace juridice care servesc la desfăşurarea procesului penal din momentul

începerii acestuia şi până la soluţionarea cauzei care face obiectul său.

Aceste acte se numesc acte procesuale şi procedurale reglementate în

Titlul V Partea generală a Codului de procedură penală.

Actele procesuale sunt manifestări de voinţă a organelor judiciare şi

ale părţilor de care depinde desfăşurarea procesului penal până la punerea în

executare a hotărârii penale definitive.

Ex.: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,

trimiterea în judecată, luarea măsurilor preventive sau a măsurilor

asigurătorii, dispoziţia de citare a anumitor persoane etc.

Ex.: clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmării

penale, etc.

Ex.: introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată,

declaraţia de participare a persoanei vătămate ca parte civilă în procesul

penal, declararea apelului, retragerea apelului, retragerea plângerii

prealabile, împăcarea părţilor, propunerea de administrare de noi probe etc.

Actele procedurale sunt mijloacele juridice prin care se aduc la

îndeplinire sarcinile ce decurg din actele procesuale.

Ex.: înmânarea citaţiei, executarea unui mandat de aducere sau de

arestare, efectuarea unei percheziţii, ascultarea unui martor, cercetarea la faţa

locului.

56

În Codul de procedură penală nu sunt definite actele procesuale şi

procedurale.

Citarea

Realizarea procesului penal este o activitate complexă care se

desfăşoară cu participarea organelor judiciare, a părţilor, a apărătorului şi a

altor persoane.

Pentru asigurarea prezenţei părţilor şi a altor persoane în proces,

organele judiciare folosesc instituţia citării.

Art. 175 alin. 1 Cod procedură penală „chemarea unei persoane în faţa

organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citare

scrisă”.

Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică.

În cazul citării actul procesual îl reprezintă dispoziţia de citare, iar

actul procedural este citaţia însoţită de procedura de înştiinţare a persoanei

citate (învinuit/inculpat, martor, expert, interpret, etc.).

Înmânarea citaţiei se face de către agenţii procedurali adică de

persoane anume însărcinate din cadrul organelor de urmărire penală/instanţei

sau persoane din cadrul serviciului poştal.

Neprezentarea unei persoane citate poate determina aducerea ei silit

pe baza unui mandat de aducere şi poate fi amendată cu amendă judiciară.

Prezentarea părţilor la proces este de regulă facultativă, neprezentarea

nu atrage decât efectuarea actului în absenţa lor.

Conţinutul citaţiei

- citaţia este un act procedural scris şi individual prin care se

realizează chemarea persoanelor citate în faţa organelor judiciare.

Art. 176 Cod procedură penală citaţia trebuie să cuprindă :

57

1) denumirea organelor de urmărire penală/instanţa care emite citaţia,

sediul, data emiterii şi numărul dosarului.

2) numele, prenumele celui citat, calitatea acestuia şi indicarea

obiectului cauzei;

3) adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna, anul, locul de înfăţişare şi invitaţia celui citat să se

prezinte la locul şi data indicate cu arătarea consecinţelor legale în caz de

neprezentare;

5) semnătura celui ce o emite.

Locul de citare

- Art. 177 cod procedură penală

Învinuitul sau inculpatul se citează la locul unde locuieşte.

Adresa unde locuieşte efectiv învinuit/inculpat poate fi aflată pe baza

declaraţiei acestora sau în urma investigaţiilor organelor de urmărire penală

sau a agentului procedural în condiţiile art. 179 şi art. 180 Cod procedură

penală.

Învinuitul/inculpatul cu ocazia ascultării poate indica un alt loc unde

să se facă citarea.

Dacă învinuitul sau inculpatul nu mai locuieşte la adresa indicată sau

aflată de organele judiciare el va fi citat la noua adresă numai dacă a

încunoştinţat organele de urmărire penală/instanţa de schimbarea intervenită.

Dacă nu se poate afla noua adresă inculpatul este citat la adresa

indicată de el chiar dacă a părăsit localitatea fără a şti unde se află, fiind în

culpă procesuală de a nu fi înştiinţat instanţa de noua adresă.

Dacă adresa unde locuieşte învinuitul/inculpatul nu este cunoscută va

fi citat la locul său de muncă prin biroul personal.

58

Dacă nu se cunoaşte nici locul unde locuieşte, nici locul unde lucrează

inculpatul acesta se citează la sediul consiliului local în raza căruia s-a

săvârşit infracţiunea.

Dacă locul săvârşirii infracţiunii este multiplu citaţia se afişează la

sediul primăriei în a cărei rază teritorială se află organul care efectuează

urmărirea penală.

Bolnavii aflaţi în spital (casă de sănătate) se citează prin administraţia

unităţii sanitare în care sunt internaţi.

Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia acestuia.

Militarii încazarmaţi se citează la unitatea din care fac parte prin

comandantul acestuia.

Dacă învinuitul/inculpatul locuieşte în străinătate citarea acestuia se

face prin scrisoare recomandată afară de cazul când prin lege se dispune

astfel.

Avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar ţine

loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare.

Unităţile prev. de art. 145 Cod penal şi alte persoane juridice se

citează la sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului citaţia se

afişează la sediul consiliului local în a cărei rază teritorială s-a săvârşit

infracţiunea.

Înmânarea citaţiei

- se face de către agenţi anume desemnaţi sau prin serviciul poştal;

- personal celui citat care semnează dovada de primire ce se înaintează

organului emitent;

Dacă persoana citată nu vrea sau nu poate să semneze dovada de

primire, agentul procedural lasă citaţia celui citat şi face menţiunea despre

aceasta într-un proces-verbal.

59

Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, agentul procedural o

afişează pe uşa locuinţei acestuia şi încheie proces-verbal.

Dacă scrisoarea recomandată prin care se citează învinuitul/inculpatul

care locuieşte în străinătate nu poate fi primită din cauza refuzului ori a

oricărui alt motiv sau dacă statul destinatarului nu permite citarea prin poştă

a cetăţenilor sau citaţia se afişează la uşa parchetului ori instanţă după caz.

Când persoana este citată prin serviciul personal, prin administraţia

locului de deţinere, a spitalului unităţii militare aceste organe au obligaţia să

înmâneze de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă.

Citaţia destinată unei unităţi dintre cele prev. de art. 145 Cod penal

sau altei persoane juridice se predă la registratura sau funcţionarului

însărcinat cu primirea corespondenţei.

Art. 179 Cod procedură penală prevede posibilitatea ca citaţia să fie

înmânată şi altor persoane decât cele citate.

Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani ori unei persoane

lipsite de discernământ.

Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe

apartamente (hotel) şi nu este găsit acasă nici cel în cauză, nici soţul, rudă

apropiată, agentul predă citaţia administratorului, portarului sau persoanei

care îl înlocuieşte.

Dacă aceştia nu primesc citaţia, nu doresc să semneze ori nu pot

semna, citaţia se afişează pe uşa locuinţei făcându-se menţiune despre

aceasta într-un proces-verbal.

Când persoanele indicate să primească citaţia nu pot fi găsite, agentul

procedural este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată şi

abia după aceea o afişează pe uşa locuinţei şi se încheie proces verbal.

60

Art. 180 Cod procedură penală – reglementează situaţia schimbării

adresei celui citat – agentul procedural va afişa citaţia pe uşa locuinţei

arătate în citaţie.

Dacă imobilul nu mai există şi în urma investigaţiilor nu se poate afla

noua adresă citaţia se va înapoia organului judiciar care a emis-o.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă : nr. dosarului,

denumirea organului de urmărire penală/instanţei, care a emis citaţia,

numele, prenumele, calitatea persoanei citate, data pentru care este citată,

data înmânării citaţiei, numele prenumele, calitatea şi semnătura celui ce

înmânează citaţia.

Comunicarea actelor de procedură – este mijlocul prin care sunt aduse

la cunoştinţă persoanelor care participă la desfăşurarea procesului penal,

actele procedurale care au avut loc ori care urmează să aibă loc;

- prin transmiterea unei copii de pe actul procedural care s-a produs,

ori despre data la care urmează să se producă;

Ex.: - inculpatului arestat i se comunică copia actului de sesizare a

instanţei;

- părţilor care au lipsit atât la pronunţare cât şi la comunicare li se

comunică copii de pe dispozitivul hotărârii;

Secţiunea a II-a - Mandatul de aducere

- reglementat de art. 183 – 184 Cod procedură penală.

Citaţia reprezintă mijlocul de invitare căruia celui citat trebuie să-i dea

curs fără altă constrângere.

Dacă persoana citată nu s-a prezentat şi prezenţa ei este obligatorie

(sau necesară) organul judiciar are posibilitatea legală de a folosi mandatul

de aducere.

61

- este mijlocul (actul procesual) prin care se ordonă aducerea unei

persoane în faţa organului judiciar.

Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere înainte de

a fi chemat prin citaţie, dacă organul judiciar constată motivat că este în

interesul rezolvării cauzei aceasta.

În infracţiunile flagrante inculpatul (care este arestat) şi martorii sunt

aduşi la judecată cu mandat (nu sunt citaţi).

Aceste persoane nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât

strict pe perioada audierii lor de îndată.

- se execută prin organul de poliţie, comandantul poliţiei ori a

garnizoanei.

Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de

boală, etc., cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta prin

proces verbal care se înaintează de îndată organului de urmărire

penală/instanţă.

Dacă persoana respectivă nu este găsită la adresa indicată – se fac

cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat se încheie proces-verbal care

va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute şi se înaintează organului de

urmărire penală/instanţă.

Dacă învinuitul/inculpatul refuză să se supună mandatului sau

încearcă să fugă va fi constrâns la aceasta.

- nerespectarea dispoziţiilor legale privind mandatul de aducere poate

atrage sancţiunea cu amendă judiciară.

Ordonanţa procurorului trebuie să fie motivată şi să cuprindă în

mod obligatoriu următoarele elemente :

1. data şi locul întocmirii;

62

2. numele, prenumele, calitatea celui ce o întocmeşte;

3. cauza la care se referă;

4. obiectul actului sau măsurii procesuale;

5. temeiul legal;

6. semnătura celui care a întocmit-o;

Uneori ordonanţa cuprinde menţiuni speciale prevăzute de lege pentru

anumite acte sau măsuri.

Ex. : ordonanţa de suspendare a urmăririi penale cuprinde cauzele care

au determinat dispunerea suspendării şi măsurile luate în vederea

însănătoşirii învinuitului/inculpatului.

Spre deosebire de ordonanţă, pentru rezoluţie legea nu prevede ce

trebuie să cuprindă :

Nu pot lipsi din rezoluţie :

1) data întocmirii;

2) numele, prenumele persoanei care a întocmit-o;

3) dispoziţia;

4) motivele de fapt şi de drept;

5) semnătura celui care a întocmit-o;

Pe lângă cele două înscrisuri procedurale (ordonanţă şi rezoluţie)

organul de urmărire penală mai poate dispune şi prin :

1) proces-verbal

ex.: în cazul începerii urmăririi penale când organul de urmărire

penală s-a sesizat din oficiu.

2) sunt obligate să consemneze în procese-verbale actele de urmărire

penală (ex.; în cazul percheziţiei, cercetării la faţa locului);

63

Atunci când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie

luate anumite măsuri face propuneri motivate în cuprinsul unui referat

(atunci când actele sau măsurile sunt de competenţa exclusivă a

procurorului – ex.: punerea în mişcare a acţiunii penale, clasarea etc.).

Organul de cercetare penală va propune prin referate motivate

procurorului sesizarea instanţei de judecată pentru a se lua anumite măsuri

de competenţa exclusivă a acesteia.

Ex. : arestarea preventivă, efectuarea de interceptări şi înregistrări

audio-video, percheziţia domiciliară etc.

Efectuarea actelor de urmărire penală în incinta unei unităţi din cele la

care se referă art. 145 Cod penal se poate realiza numai cu consimţământul

conducerii respective sau cu autorizaţia procurorului.

În cazul infracţiunii flagrante consimţământul sau autorizaţia nu sunt

necesare.

Dacă legea prevede în mod expres că un act sau o măsură procesuală

trebuie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror (ex.; exhumarea

în vederea constatării cauzelor morţii) un exemplar al ordonanţei sau al

actului procesual rămâne la procuror.

Tot astfel, în cazul autorizării actului sau a măsurii de către instanţa de

judecată.

Secţiunea a III-a - Modurile generale de sesizare a organului de

urmărire penală

I. PLÂNGEREA este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau

de o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin

infracţiune.

64

Conţinut

- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;

- descrierea faptei care formează obiectul plângerii;

- indicarea făptuitorului dacă este cunoscut;

- indicarea mijloacelor de probă.

Forma plângerii : - în scris – trebuie semnată de petiţionar, lipsa

semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire penală să ţină seamă

de ea (denunţ anonim, sesizare din oficiu).

- oral – situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de

organul care o primeşte.

Persoanele care pot face plângere :

1) - personal de către cel ce i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune;

Plângerea întocmită de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă

(14-18 ani) va fi încuviinţată de către persoane prevăzute de legea civilă

(părinte, tutore, curator).

2) - prin mandatar – mandatul trebuie să fie special iar procura rămâne

ataşată plângerii.

3) - prin substituiţi procesuali (unul din soţi pentru celălalt soţ, de

către copilul major pentru părinţi;

- persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea.

4) prin reprezentanţi legali, pentru persoane lipsite de capacitate de

exerciţiu (minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie).

Plângerea este facultativă, trebuie să se refere la fapte reale.

Dacă unitatea păgubită este una din cele prev. de art. 145 Cod penal

aceasta are următoarele obligaţii :

- să sesizeze de îndată organul de urmărire penală;

- să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei;

65

- să prezinte date cu privire la faptele prin care paguba a fost

pricinuită.

- să se constituie parte civilă.

II) DENUNŢUL – art. 223 alin. 1 Cod procedură penală este

încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre

săvârşirea unei infracţiuni.

- se aduce la cunoştinţa organului de urmărire penală săvârşirea unei

infracţiuni în dauna altor persoane;

- trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea;

- poate fi făcut în scris – este necesară semnătura, dacă nu este semnat

este considerată o informare în baza căreia, după o prealabilă verificare,

organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu sau oral – se

consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut

.

- poate fi făcut de orice persoană inclusiv de o persoană lipsită de

capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrictivă.

- poate fi făcut de o unitate prejudiciată care nu are personalitate

juridică.

- poate fi făcut chiar de persoana care a săvârşit

infracţiunea/autodenunţ (poate fi considerată o circumstanţă atenuantă);

- este facultativ;

- este obligatoriu în condiţiile art. 170 Cod procedură penală (pentru

infracţiuni contra siguranţei statului).

Sesizarea din oficiu – constă în posibilitatea (drepturi şi obligaţii)

organul de urmărire penală de a se autosesiza ori de câte ori se află, pe altă

cale decât plângere sau denunţ că s-a săvârşit o infracţiune.

Are loc sesizarea din oficiu în următoarele situaţii :

66

1) infracţiuni flagrante;

2) denunţuri anonime;

3) prin mijloace de informare în masă;

4) zvon public;

5) cercetarea altor fapte;

6) constatarea unor infracţiuni de către alte organe decât cele de

urmărire penală.

Secţiunea a IV-a – Modurile speciale de sesizare a organelor de

urmărire penală

1. plângerea prealabilă

În funcţie de natura infracţiunii sau de calitatea subiectului activ al

infracţiunii plângerea prealabilă se poate adresa următoarelor categorii de

organe :

- direct instanţa de judecată (art. 18 Cod penal, art. 184 alin. 1 Cod

penal, art. 193 Cod penal, art. 205, art. 206 Cod penal);

- organului de cercetare penală sau procurorului (art. 181 Cod penal,

art. 184 alin. 3 Cod penal, art. 192 alin. 1 Cod penal, art. 195 Cod penal, art.

196 Cod penal);

- organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea

prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public,

militar, judecător şi controlor financiar la Camera de conturi judeţeană sau

contra uneia din persoanele arătate în art. 29 pct. c Cod procedură penală.

Consideraţii practice privind actele premergătoare

- se efectuează în vederea începerii urmăririi penale;

- sunt investigaţii prealabile;

67

- presupun activităţi care nu au elemente comune cu regulile

procesual penale (ex. filajul unor persoane suspecte, efectuarea de

razii, legitimarea unor persoane necunoscute etc.);

- activităţi desfăşurate conform regulilor de procedură penală

(cercetare la faţa locului, percheziţia, constatări medico-legale,

ridicarea de obiecte sau înscrisuri);

- se consemnează într-un proces-verbal care poate constitui mijloc

de probă;

- au o natură juridică proprie care le apropie de actele de procedură;

- se efectuează până la momentul când organele judiciare au

suficiente informaţii în baza cărora să poată dispună începerea

urmăririi penale;

- durata actelor premergătoare - formarea convingerii

- respectarea principiului operativităţii.

- investigatori sub acoperire – cu autorizarea motivată a procurorului

(pentru infracţiunile : siguranţa naţională, trafic de stupefiante şi arme, trafic

de persoane, spălare de bani, falsificare monede/valori).

Consideraţii practice privind procedura prezentării materialului

de urmărire penală – este activitatea desfăşurată de organele de urmărire

penală la sfârşitul urmăririi penale prin care probele sunt aduse la cunoştinţă

învinuitului/inculpatului în vederea cunoaşterii de către acesta a întregului

material probator şi pentru a i se da posibilitatea de a combate probele în

ocupare prin noi cereri sau declaraţii suplimentare.

- materialul de urmărire penală se prezintă inculpatului după ce

acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi au fost efectuate toate actele de

urmărire penală necesare.

68

- prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează de :

- procuror dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare sau

dacă a fost pusă în mişcare există unul din cazurile prev. de art. 209

alin. 3 Cod procedură penală.

- organul de cercetare penală când infracţiunea este de

competenţa acestuia şi acţiunea penală a fost pusă în mişcare.

Condiţii pentru prezentarea materialului de urmărire penală :

1) – cercetarea penală să fie terminată.

2) – învinuitul/inculpatul să fie prezent pentru a putea lua

contact cu organul de urmărire penală.

3) – să existe suficient material probator în cauză care să facă

posibilă trimiterea în judecată a inculpatului.

Obligaţii ale organului de urmărire penală

1) să pună în vedere învinuitului/inculpatului că are dreptul de a lua

cunoştinţă de materialul de urmărire penală arătându-i-se

încadrarea juridică a faptei.

2) să-i asigure învinuitului/inculpatului posibilitatea de a lua de îndată

cunoştinţă de materialul prin următoarele modalităţi :

a) inculpatul va studia dosarul filă cu filă.

b) i se vor citi lucrările din dosar dacă nu poate să citească.

c) inculpatul care nu cunoaşte limba română i se va traduce

materialul de urmărire penală.

3) de a-l întreba pe învinuit/inculpat după ce a luat cunoştinţă de

materialul de urmărire penală dacă are de formulat cereri noi sau dacă

voieşte să facă declaraţii suplimentare.

69

4) de a întocmi un proces-verbal în care se va consemna îndeplinirea

obligaţiilor de către organul de urmărire penală precum şi declaraţiile

suplimentare, cererile noi, răspunsurile învinuitului/inculpatului.

Dacă s-au formulat cereri noi organul de cercetare penală le

examinează de îndată şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea

lor.

Dacă se impune schimbarea încadrării juridice se procedează la o

nouă prezentare a materialului de urmărire penală numai dacă este cazul ca

inculpatul să fie trimis în judecată.

Dacă există vreunul din cazurile prev. de art. 10 Cod procedură

penală, nu se mai prezintă materialul de urmărire penală ci se dispune

scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal.

Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, materialul de urmărire penală se

prezintă individual încheindu-se separat proces-verbal de prezentare a

materialului pentru fiecare inculpat.

Apărătorul învinuitului/inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea

oricărui act de urmărire penală; neasigurarea prezenţei avocatului la

prezentarea materialului de urmărire penală atrage nulitatea absolută prev. de

art. 197 alin. 2 Cod procedură penală în ipoteza în care asistenţa juridică este

obligatorie.

Rechizitoriul -

modalitate practică de sesizare a instanţei de judecată

Rechizitoriul va cuprinde datele expres prevăzute de art. 263 Cod

procedură penală.

70

Art. 264 Cod procedură penală alin. 2 a fost abrogat prin Legea

nr. 356/2006 (vechea reglementare prevedea că „rechizitoriul dat de

procurorul de la un parchet ierarhic inferior celui corespunzător

instanţei să judece cauza în fond era supus confirmării procurorului de

la parchetul corespunzător acestei instanţe”).

Art. 264 alin. 3 şi 4 a fost modificat prin O.U.G. nr. 60/2006 astfel:

Alin. 3 – Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi

temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de

procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când

urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul

ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror

de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

rechizitoriul este verificat de procurorul – şef de secţie, iar când

urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către

procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea

se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Alin. 4 – Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic

care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună

cu dosarul cauzei şi cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu

pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.

Alin. 5 al art. 264 a fost abrogat prin OUG. 60/2006; vechea

reglementare prevedea că „rechizitoriul întocmit de conducătorul

parchetului împreună cu dosarul cauzei se înaintat procurorului

ierarhic superior care avea obligaţia ca în termen de 24 ore de la darea

sau confirmarea rechizitoriului să înainteze instanţei competente

dosarul împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu pentru

a fi comunicat inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere”.

71

Dacă procurorul consideră că se impune trimiterea în judecată a

inculpatului în stare de privare de libertate va înainta instanţei odată cu

rechizitoriul şi propunerea de arestare preventivă.

Dacă urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror

rechizitoriul va mai cuprinde datele suplimentare prev. de art. 260 Cod

procedură penală.

Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă urmărirea

penală priveşte mai mulţi inculpaţi sau mai multe fapte şi chiar dacă se dau

acestora rezolvări diferite.

Efectele rechizitoriului :

- desesizarea organului de urmărire penală;

- sesizarea instanţei de judecată competente să judece cauza în primă

instanţă;

Suspendarea urmăririi penale – dacă procurorul constată că

învinuitul/inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la

procesul penal.

- dispune prin ordonanţă.

Restituirea sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii

urmăririi penale.

- prin ordonanţă;

Ordonanţa va cuprinde:

- data şi locul întocmirii;

- numele, prenumele, calitatea celui care o întocmeşte;

- cauza la care se referă, obiectul, semnătura;

- indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate în vederea

completării ori refacerii;

- indicarea faptelor ori împrejurărilor ce urmează a fi constatate;

72

- indicarea mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite.

Deliberarea – aspecte practice privind deliberarea în Camera de

consiliu.

Soluţia exprimată prin hotărârea judecătorească este rezultatul

deliberării.

Potrivit art. 306 Cod procedură penală deliberarea, ca şi pronunţarea

hotărârii, se fac de îndată după încheierea dezbaterilor şi, numai pentru

motive temeinice, pot fi amânate cel mult 15 zile.

Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu, prin întrunirea

completului de judecată, luând parte numai membrii completului în faţa

căruia s-au purtat dezbaterile (art. 307 Cod procedură penală). Fiecare

membru al completului de judecată îşi spune părerea asupra chestiunilor care

au fost dezbătute şi asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa, preşedintele

spunându-şi ultimul părerea (art. 343 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală).

Hotărârea – aspecte practice privind pronunţarea unei hotărâri

judecătoreşti

- trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de

judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării.

Hotărârea se ia cu unanimitate sau, dacă aceasta nu poate fi întrunită,

cu majoritate. Atunci când din deliberare rezultă mai mult decât două păreri,

judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture

celei mai apropiate de părerea sa.

Opinia separată trebuie întotdeauna motivată.

Când completul de judecată este format din doi judecători şi aceştia nu

se pun de acord, astfel încât unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea

cauzei se reia în complet de divergenţă.

73

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, semnată de toţi

membrii completului de judecată şi care trebuie să aibă conţinutul prevăzut

pentru dispozitivul hotărârii (art. 309 Cod procedură penală). Practic, când

se va redacta hotărârea, în dispozitiv se va reproduce minuta întocmită cu

ocazia deliberării.

Minuta – consideraţii de ordin practic în procesul penal

- reprezintă garanţia că rezultatul judecăţii (cuprins în dispozitivul

hotărârii) este expresia deliberării, atât şi sub aspectul conţinutului, cât şi al

judecătorilor care au participat la deliberare.

Art. 309 alin. 2 şi 3 au fost introduse prin Legea 356/2006, în

sensul că :

Întocmirea minutei este obligatorie şi în cazurile în care

judecătorul sau instanţa dispune asupra măsurilor preventive.

Minuta se întocmeşte în 2 exemplare originale, din care unul se

ataşează la dosarul cauzei iar celălalt se depune spre conservare la

dosarul de minute al instanţei.

Pronunţarea hotărârii – aspecte de ordin practic

Imediat după deliberare are loc pronunţarea hotărârii, care, conform

art. 310 Cod procedură penală, se face în şedinţă publică, de către

preşedintele completului de judecată asistat de grefier. La pronunţare, părţile

nu se citează.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 92/1992, republicată, hotărârile instanţelor

judecătoreşti se pronunţă în numele legii şi se execută în numele

preşedintelui României.

74

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind pronunţarea hotărârii în

şedinţă publică atrage sancţiunea nulităţii absolute prev. de art. 197 alin. 2

Cod procedură penală.

Ceea ce se pronunţă în şedinţă publică este, de fapt, minuta, care va

constitui dispozitivul hotărârii, întrucât hotărârea nu este încă redactată.

Redactarea hotărârii – aspecte de ordin practic

Redactarea hotărârii trebuie efectuată în cel mult 20 de zile de la

pronunţare (art. 310 alin. 2 Cod procedură penală).

Sentinţele şi deciziile se redactează de unul din judecătorii care au

participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului

de judecată şi de grefier.

În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată

de a semna, hotărârea se semnează în locul său de preşedintele completului

sau, dacă şi acesta este împiedicat, de preşedintele instanţei. Când

împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul şef. În

toate aceste cazuri se face menţiune despre cauza care a determinat

împiedicarea.

Felul hotărârilor judecătoreşti – aspecte teoretice şi practice

Hotărârea judecătorească reprezintă cel mai important act procesual,

având în vedere că prin acest act instanţa soluţionează atât fondul cauzei, cât

şi aspecte premergătoare ori incidente soluţionării cauzei.

Potrivit art. 311 Cod procedură penală, în funcţie de gradul de

jurisdicţie la care s-a pronunţat hotărârea şi de natura problemelor rezolvate

hotărârile judecătoreşti sunt clasificate în trei categorii :

- sentinţe;

75

- decizii;

- încheieri.

Sentinţele sunt hotărâri judecătoreşti prin care cauza este soluţionată

de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a

soluţiona cauza.

Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,

recursului, recursului în anulare, recursului în interesul legii, precum şi

hotărârile pronunţate de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei.

Încheierile sunt toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul

judecăţii.

Potrivit art. 302 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa se pronunţă

prin încheiere motivată asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii

(spre exemplu : luarea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive,

dispunerea aplicării unui sechestru, dispunerea efectuării unei expertize,

suspendarea judecăţii, admiterea sau respingerea propunerilor de probe etc.).

La termenul la care nu se pronunţă o sentinţă sau o decizie,

desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează într-o încheiere (art. 305

Cod procedură penală).

Încheierea de şedinţă – aspecte de ordin teoretic şi practic

- trebuie să cuprindă, potrivit art. 305 alin. 1 Cod penal, următoarele

menţiuni :

- ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;

- menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;

- numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;

- numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane

care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum

76

şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu

menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;

- enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi

textele de lege în care a fost încadrată fapta;

- înscrisurile care s-au citit în şedinţă;

- cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi

participanţi la proces;

- concluziile procurorului şi ale părţilor;

- măsurile luate în cursul şedinţei;

Încheierea de şedinţă se întocmeşte de către grefier în 24 de ore de la

terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi

de grefier. Pentru întocmirea încheierii, în cursul şedinţei de judecată,

grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului, potrivit art. 304 Cod

procedură penală.

77

TESTE DE EVALUARE TESTUL NR. 1a) Principiile fundamentale ale procesului penal român – Noţiuni

introductive;b) Oficialitatea procesului penal (principiul obligativităţii);c) Principiul aflării adevărului d) Principiul garantării libertăţii persoaneie) Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal

TESTUL NR. 2a) Părţile în procesul penalb) Făptuitorul c) Învinuitul d) Inculpatul e) Partea vătămată

TESTUL NR. 3a) Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau

inculpatului.b) Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii

responsabile civilmente.c) Declaraţiile martorilor. d) Persoanele care nu pot fi ascultate ca martore) Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor

TESTUL NR. 4 a) Dispoziţii speciale pentru minorib) Arestarea preventivă a minorului

TESTUL NR. 5a) Actele procesuale şi procedurale comuneb) Mandatul de aducerec) Modurile generale de sesizare a organului de urmărire penalăd) Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

78

BIBLIOGRAFIE 1) Codul de procedură penală actualizat;2) Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahone, Antoniu George, Constantin

Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975;

3) Nicolae Volonciu „Tratat de procedură penală”. Partea generală. vol. I. Partea specială vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1999;

4) Ion Neagu „Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Practică judiciară”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001;

5) Ion Neagu „Drept procesual penal. Tratat”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007;

6) Traian Pop „Drept procesual penal”, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946;

7) Gheorghe Mateuţ „Procedură penală. Partea specială”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;

8) Grigore Gr. Theodoru, T.Plăeşu „Drept procesual penal. Partea specială”, Iaşi, 1987;

9) Vasile Papadopol, Vasile Dobrinoiu, Mihai Apetrei „Codul de procedură penală adnotat”, vol. I, Partea generală, Editura Albastră, Bucureşti, 1995;

10)„Culegere de jurisprudenţă penală şi procesual penală a Tribunalului Bucureşti pe anul 1998”, Regia Autonomă, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999.

Bibliografie minimală de studiu pentru studenţi1.Codul de procedură penală actualizat;2.Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahone, Antoniu George, Constantin

Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975;

3.Nicolae Volonciu „Tratat de procedură penală”. Partea generală. vol. I. Partea specială vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1999;

4.Ion Neagu „Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Practică judiciară”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001;

79

C U P R I N S

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE……………………………………..1

CAPITOLUL I - Principiile fundamentale ale procesului

penal român………………………………………………………………...3

Secţiunea I – Noţiuni introductive………………………………………...3

Secţiunea a II-a – Analiza şi incidenţa principiilor procesual

penale în activitatea practică. Oficialitatea procesului

penal (principiul obligativităţii)………………………………….……….5

CAPITOLUL II - Organele judiciare şi părţile în

procesul penal………………………………………………………….….19

Secţiunea I-a - Consideraţii de ordin practic……………………………19

Secţiunea a II-a - Părţile în procesul penal. Abordare

teoretică şi practică în procesul penal…….……………………………..20

CAPITOLUL III - Mijloacele de probă în procesul

penal…………………………………………………………………….….25

Secţiunea I-a - Aspecte de ordin teoretic şi practic

în procesul penal……………………………………………………….….25

Secţiunea a II-a - Valoarea probatorie a declaraţiilor

învinuitului sau inculpatului……………………………………….….….29

Secţiunea a III-a - Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile

şi ale părţii responsabile civilmente…………………………………...…30

Secţiunea a IV-a - Declaraţiile martorilor……………………………....31

Secţiunea a V-a - Procedee speciale de ascultare a

părţilor şi a martorilor……………………………………………………38

80

Secţiunea a VI-a - Interceptările şi înregistrările

audio sau video şi fotografiile………………………………………….…45

CAPITOLUL IV – Măsurile preventive din perspectivă

practică…………………………………………………………………….53

Secţiunea I-a – Dispoziţii speciale pentru minori……………….………53

Secţiunea a II-a – Arestarea preventivă a minorului………………..….54

CAPITOLUL V - Actele procesuale şi procedurale comune………..…56

Secţiunea I – Consideraţii de ordin practic……………………………..56

Secţiunea a II-a - Mandatul de aducere…………………………………61

Secţiunea a III-a - Modurile generale de sesizare

a organului de urmărire penală………………………………………….64

Secţiunea a IV-a – Modurile speciale de sesizare

a organelor de urmărire penală………………………………………….67

Teste de evaluare………………………………….………………………78

Bibliografie………………………………………………………………..79

81

82