Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

1. Notiune si cauzele care inlatura caracterul penal al faptei 2. Cazul fortuit (art.20 Cod penal) 3. Iresponsabilitatea (art.23 Cod penal) 4. Legitima aparare (art.36 Cod Penal) 5. Reţinerea infractorului (art. 37 Cod penal). 6. Starea de extremă necesitate (art. 38). 7. Constrângerea fizică sau psihică (art. 39 Cod penal) 8. Riscul intemeiat 9. Eroarea

1. Notiune si cauzele care inlatura caracterul penal al fapteiÎn conformitate cu art. 51 alin. 2 şi art. 61 alin. 1 Cod penal poate fi tras la

răspundere penală şi pedepsită persoana vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, adică persoana care intenţionat sau din imprudenţă a săvârşit o faptă socialmente periculoasă, interzisă de legea penală. Aşadar, pentru ca persoana să poată fi trasă la răspundere penală, acţiunile ei trebuie să conţină o inacţiune, adică că includă cele 3 elemente esenţiale: pericolul social, vinovăţia, să fie prevăzută de legea penală. Pe lângă cele 3 elemente trebuie să se constate, însă, dacă nu există vreo cauză legală datorită căreia lipseşte vreo-un din aceste trăsături (elemente) şi ca urmare faptă nu este infracţiune. Astfel, legiuitorul a ţinut seama de anumite stări sau împrejurări reale în care s-a aflat persoana când a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Aceste cauze se disting de cele care înlătură răspunderea penală (cap. XI), deoarece ele fac cu fapta să nu fie infracţiune (art. 36 alin. 1; art. 37 alin. 1; art. 38 alin. 1; art. 40 alin. 1; art. 23 Cod penal), şi, deci, că nu se pună problema existenţei răspunderii penale, pe când celelalte, deşi fapta este infracţiune, înlătură fie răspunderea, fie efectele tragerii la răspundere penală (amnistia, graţierea, împăcarea, prescripţia). Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au caracter personal, deoarece sunt luate în considerare numai faţă de persoana cu privire la care se constată, şi constau în stări, situaţii sau împrejurări prevăzute în partea generală a Codului penal: - cazul fortuit (art. 20 Cod penal) - iresponsabilitatea (art. 23 Cod penal); - legitima apărare (art. 36 Cod penal); - reţinerea infractorului (art. 37 Cod penal); - starea de extremă necesitate (art. 38 Cod penal); - constrângerea fizică sau psihică (art. 39 Cod penal); - riscul întemeiat (art. 40 Cod penal); - eroarea; - minoritatea făptuitorului2. Cazul fortuit (art.20 Cod penal)

Cazul fortuit există când persoana care a comis o faptă penală nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil a faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă, în consecinţă fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie. Neprevederea atât a cauzelor care

au intervenit cât şi a rezultatului are caracter obiectiv şi general deoarece în condiţiile respective de fapt, nici o persoană nu putea să le prevadă. Cauzele neprevizibile, ca sursă, por fi: naturale (cutremur, furtună, trăsnet, avalanşe, etc.), diferite instalaţii sau mecanisme (scurt circuit, ruperea unei piese la o maşină),  o stare fiziologică (leşin, atac de cord, etc.) cauza imprevizibilă se poate datora şi imprudenţei victimei (apare brusc în faţa unei maşini aflată în viteză), comportării unor vieţuitoare (o insectă îl înţeapă în ochi pe conducătorul unui autovehicul în timp ce acesta se află la volan, din care cauză comite un accident de circulaţie cu urmări prevăzute de legea penală etc.). Nu există caz fortuit când s-a acceptat de către infractor riscul producerii rezultatului.Ex.: Autovehicolul s-a defectat în timp ce se află pe partea carosabilă, ca urmare mai mulţi conducători auto i-au propus şoferului să-l tracteze până la autobază ori la un loc de parcare aflat în apropiere, sau să scoată maşina de pe partea carosabilă. Acesta a refuzat toate propunerile şi s-a îndreptat spre autobază, pentru a solicita un autotreiler ca să remedieze defecţiunea, lăsând maşina, noaptea, pe partea carosabilă fără nici o semnalizare. Între timp a venit o maşină din acelaşi sens de mers şi a lovit autovehicolul din spate şi ca urmare  au decedat 2 persoane. Aşadar, rezultatul nu s-a datorat unor împrejurări care nu au putut fi prevăzute.În legătură cu toate aceste cauze, ceea ce nu se poate prevedea, este atât faptul că ele vor interveni (cauzele), natura şi momentul intervenirii lor, cât şi efectul pe care-l au. De aceea cazul fortuit trebuie dovedit în raport cu întâmplarea concretă, cu circumstanţele în care s-a ivit. De asemenea, să existe o legătură de cauzalitate între împrejurarea ivită şi rezultatul neaşteptat al acţiunii (inacţiunii) făptuitorului.- Cauza imprevizibilă poate exista înaintea acţiunii făptuitorului dar intervine după efectuarea acesteia.Ex.: X administrează lui Y medicamente aflate într-un flacon pe care a fost lipsită o etichetă greşită, iar Y (bolnavul) moare.- Din cele mai multe ori cauza survine în timpul efectuării acţiunii cu toate că există înaintea acesteia.Ex.: X conducea un „Fiat 1500”, nou, cu viteza de 85 km/ora – sub limita legală de 90 km/oră. În acest timp s-a rupt pivotul interior de la roata de direcţie datorită unei defecţiuni de fabricaţie, care nu putea fi constatată nici de X şi nici la revizia tehnică. În urma ruperii piesei s-a blocat mecanismul de direcţie şi s-a produs un accident în care a fost ucisă o persoană.Condiţiile cazului fortuit.1. Rezultatul acţiunii (inacţiunii) persoanei să se datoreze  unei împrejurări care s-a adăugat acestei acţiuni (inacţiuni), care poate fi licită sau ilicită. Deci se produce o altă urmare de cât cea prevăzută şi urmărită de către făptuitor, lipsind, în acest caz, raportul de cauzalitate psihică necesar vinovăţiei. Spre  deosebire de rezultatul produs din culpă, sau al celui mai

1

grav în cazul praeterintenţiei, în prezenţa cazului fortuit acesta nu putea nicicum să fie prevăzut. 2. Împrejurarea care a intervenit, şi datorită căreia s-a produs urmarea periculoasă, nu putea fi prevăzută.3. Urmarea neaşteptată a acţiunii (inacţiunii), datorită intervenirii împrejurărilor fortuite, să fie prevăzută de legea penală.

3 Iresponsabilitatea (art.23 Cod penal)

Dispoziţia art. 23 Cod penal prevede că nu este posibilă de răspundere penală persoana care , în timp săvârşirii unei fapte socialmente periculoase, se află în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. De aici rezultă că iresponsabilitatea constituie o cauză care  înlătură caracterul penal al faptei, chiar dacă nu este prevăzută la art. 35 Cod penal.Iresponsabilitatea poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită (apărută pe parcursul vieţii persoanei) şi să se datoreze unor anomalii (nebunie) prin care sunt desemnate toate bolile mintale, independent de cauzele lor, cunoscute sau nu, ori de efectele acestor cauze (delir, demenţă, etc.). Iresponsabilitatea poate apărea şi în timpul procesului ceea ce face ca persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de responsabilitate să nu fie  posibilă de iresponsabilitate se constă totdeauna de către experţi, care se pronunţă asupra capacităţii psihologice şi nu dacă persoana respectivă răspunde din punct de vedere penal.Iresponsabilitatea trebuie să fie totală. În caz contrar va fi luată în considerare doar la individualizarea pedepsei, iar nu ca o cauză care face ca faptă să nu fie infracţiune.Condiţiile iresponsabilităţii:1. Fapta comisă de iresponsabil să fie prevăzută de legea penală.2. Făptuitorului să-i lipsească fie capacitatea de a înţelege (datorităinconştienţei), fie aceea de a-şi dirija voinţa (impulsivitate irezistibilă, ori lipsit de voinţă totală). Este suficient să lipsească numai una dintre ele.3. Starea de iresponsabilitate să existe în momentul comiterii acţiunii (inacţiunii) prevăzute de legea penală. Făptuitorul respectiv să nu-şi fi provocat ori să fi acceptat să i se provoace această stare pentru a o putea invoca. Când însă făptuitorul a fost responsabil în momentul comiterii acţiunii (inacţiunii) şi ulterior devine iresponsabil, fapta va fi infracţiune, însă faţă de această persoană instanţa ca aplica măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire – să poate fi supusă pedepsei (art. 23 alin. 2 Cod penal).

4. Legitima aparare (art.36 Cod Penal)

Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac

direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public.Este în stare de legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la alin. 2, pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de  violenţa periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.Prin reglementarea legitimei apărări nu se recunoaşte dreptul de a comite fapta prevăzută de legea penală într-o asemenea împrejurare, ci că legea penală nu intervine datorită existenţei unor situaţii deosebite, care impun celui care acţionează un anumit comportament ieşit din comun. Legitima apărare, este în genere, un drept subiectiv al cetăţenilor şi nu o obligaţie din partea lor.Reacţia  făptuitorului are loc în stare de responsabilitate, însă în lipsa vinovăţiei, fiindcă nu a urmărit sau acceptat să producă urmarea prevăzută de legea penală, ci, dimpotrivă, să apere valorile ocrotite de ea. Astfel, lipseşte şi pericolul social al faptei, prin care s-a ripostat în faţa agresiunii îndreptată împotriva unor valori ocrotite de această lege. legitima apărare presupune unele condiţii privitoare la atac şi apărare, între care trebuie să existe un raport, precum şi o proporţie între intensitatea atacului şi cea a apărării.1. Atacul.Constă într-o acţiune (inacţiune) conştientă a omului, cu caracter violent, în care se foloseşte forţa fizică proprie sau unele mijloace (arme sau orice alte mijloace). Conştient = intenţie.Inacţiunea constituie atac, când există obligaţia de a acţiona.Ex.: Refuzul acarului de a schimba linia, fiindcă urmăreşte să se producă un accident de circulaţie pe calea ferată, constituie un atac.Refuzul dispecerului de a permite aterizarea unui avion de pasageri, care riscă să se prăbuşească din lipsă de combustibil, deoarece acesta urmăreşte să se producă un accident aviatic.a) Condiţiile atacului:- atacul să fie direct, adică pune în pericol valorile arătate la art. 2 Cod penal, deci să existe o legătură de la cauză la efect între atac şi pericol grav creat.- atacul să fie material, adică să constea din acte fizice care sunt îndreptate conştient contra existenţei tot fizice a valorilor ocrotite de legea penală. Injuriile  sau ameninţările nu constituie un atac material, fiindcă nu creează un pericol în sensul arătat mai sus. De asemenea, împrejurarea că o persoană este înarmată  nu poate fi considerată că ori constitui un atac material care să justifice legitima apărare atâta timp cât nu încearcă să facă uz de arma respectivă.- atacul să fie imediat. Acesta este cel real, cât şi cel aflat în curs de desfăşurare, până la epuizarea lui. Atacul viitor ca simplă  posibilitate, presupune subiectivă, cum ar fi teama de un eventual atac, nejustifică legitima apărare. Este imediat atunci când acţiunea lui a

2

început sau este gata să înceapă. - atacul să fie real. Atunci când există o ameninţare reală de atac. Nu se admite legitimă apărare contra unui atac care  era doar presupus.Ex.: X lovindu-l pe Y, a presupus că acesta, y, vrea să-l lovească deoarece ei erau în duşmănie. După cum s-a dovedit ulterior Y nu avea nici de gând să-l atace pe X. Acţiunile lui X vor fi calificate drept un atac intenţionat.- atacul pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ori interesul public. Este vorba deci de consecinţe ireparabile sau greu de remediat dacă nu ar fi apărate. Gravitatea pericolului se va analiza de la caz la caz. Ex.: Nu există pericol grav atunci când atacul a considerat în lovirea cu palma, fără că agresorul să fie înarmat cu vreun obiect contondent.    

2. Condiţiile apărării. În prezenţa atacului care întruneşte toate condiţiile de mai sus şi ţinând seama de împrejurările în care acesta s-a produs, poate avea loc şi apărarea.- apărarea trebuie să fie înfăptuită doar contra atacantului şi nicidecum contra altor persoane. Deci, numai cel care atacă prin acţiunile sale poate constitui obiectul unor acte de apărare.Cauzarea de daune altor persoane, rudelor, prietinilor, cunoscuţilor atacantului apare ca un act de răzbunare şi nu poate fi considerat act de legitimă apărare.- apărarea este admisă pentru a respinge un atac îndreptat atins intereselor persoanele cit şi intereselor publice. Persoana fizică este apărată cu privire  la toate atributele sale (viaţa, integritatea corporală, sănătate, libertate), indeferent că are capacitate psihofizică sau nu, precum şi proprietatea sa (art. 36 alin. 3 Cod penal).De asemenea poate fi legitimă şi apărarea interesului public, cum ar fi proprietatea publică, deci întreaga ordine de drept.Apărarea se poate efectua şi de către o terţă persoană pentru înlăturare atacului îndreptat împotriva altuia sau a unui interes public, dacă se respectă proporţia între acesta (apărare)  şi intensitatea atacului.Legea penală nu prevede ca între cel atacat şi persoana (persoanele) care-i vine în ajutor trebuie să existe vrea legătura de rudenie. Orice persoană are dreptul de a acorda ajutor oricărei persoane.- apărarea trebuie să fie înfăptuită în limitele ei, fără însă a le depăşi deci că se limiteze la intensitatea atacului, să existe o proporţie între ele.Rezultă că, pentru ca apărarea împotriva unui atac să fie considerată legitimă, trebuie să existe un anumit raport între acţiunea săvârşită în cadrul legitimei apărări, pe de o parte şi atac, pe de altă parte. Raportul nu presupune o deplină echivalenţă între apărare şi atac. Pentru că apărarea să respingă atacul, trebuie să fie mai puternică, deoarece numai cu forţă mai mare se poate respinge un pericol, dar să nu constituie o necorespundere vădită a

apărării cu caracterul şi pericolul atacului.3. Depăşirea limitelor legitimei apărări.În conformitate cu art. 13 alin.2 Cod penal din 1961 „Depăşirea limitelor legitimei apărări o constituie necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului.” Noul Cod penal nu prevede o asemenea prevedere, deoarece depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o infracţiune.Depăşirea limitelor apărării pentru a fi considerată legitimă, trebuie ca sub aspect obiectiv să fi existat o ripostă vădit disproporţionată din partea celui care o invocă (care era în apărare) însă în prezenţă condiţiilor atacului: direct, imediat, material şi real şi care să fi pus în pericol grav unele valori apărate prin legea penală.Din punct de vedere subiectiv, cel care a ripostat disproporţionat să se fi aflat în stare de tulburare sau temere, care să constituit însăşi cauza depăşirii.Depăşirea legitimei apărări se consideră o acţiune social periculoasă, cuprinzând elementele unei infracţiuni sancţionate de lege, dar acţiuni cuprinse sunt mai puţin periculoase decât cele săvârşite în lipsa împrejurărilor care au determinat măsurile de apărare. Art. 76 lit. i Cod penal consideră drept circumstanţă atenuată: „săvârşirea infracţiunii cu prilejul acţiunilor ilegale sau imorale ale victime”, care se va lua în considerare la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. (art. 75 şi 78 Cod penal)4. Legitimă apărare putativă.Legitima apărare putativă sau imperfectă există când o persoană este convinsă, în baza unor date obiective şi a unor condiţii subiective, că se află în faţă unui atac care în realitate lipseşte. În acest caz fapta s-a comis fără vinovăţie, datorită erorii asupra circumstanţelor în care are loc „apărarea.”A) distincţia între legitima apărare putativă şi infracţiunea putativă- infracţiunea putativă, există atunci când hotărârea „infracţională” este urmată de o acţiune care nu are semnificaţie penală.- În cazul legitimei apărări putative hotărârea este licită, însă acţiunea de „apărare” este ilicită. Atacul este aparent (putativ), dar apărarea efectivă este bazată pe acest atac aparent.Aşa dar trebuie să existe anumite împrejurări reale care să creeze persoaneicare se „apăra” certitudinea că se află în faţa unui atac. De acea, persoanei care se crede atacată sau terţul intervenient, acţionează fiind de bună credinţă.Ex.: Un bijutier care anterior a fost prădat de câteva ori, umbla tot timpul înaramat cu un pistol. O persoană necunoscând această situaţie, l-a ameninţat, în glumă, ca să-i dea bijuteriile. Bijutierul, crezând că se află în faţa unui atac real, l-a împuşcat.

5. Reţinerea infractorului (art. 37 Cod penal).

3

Codul penal din 1961 nu prevedea o asemenea cauză care să înlăture caracterul penal al faptei. Odată cu creşterea infracţionalităţii nedescoperite, legiuitorul, a dorit a spori tendinţa descoperirii infracţiunilor de a trage la răspundere penală infracţiunii. Nu de puţine ori pentru a reţine un infractor este necesară forţa fizică, care aplicând-o poate constitui o infracţiune. Astfel legiuitorul la art. 37 Cod penal a prevăzut o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi anume reţinerea infractorului, care constă în reţinerea persoanei care o comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.Pentru a fi aplicabilă această cauză sunt necesare următoarele condiţii:- persoana reţinută să fi comis o infracţiune, deoarece în caz contrar persoana care reţine ar putea fi trasă la răspundere penală pentru privaţiune ilegală de liberate sau să pire de persoane ori reţinerea sau arestarea ilegală (art. 308 Cod penal).- Persoană reţinută să fie predată organelor de drept, deoarece consecinţele pentru al a reţine pot fi cele de mai sus.- Persoana care reţine să comită o faptă să producă o următoare prevăzută de legea penală, dacă reţinerea nu putea fi făcută cu alte mijloace nedăunătoare.Prevăzând această cauză, legiuitorul să apere de răspundere penală persoanele care comit o faptă în sensul legii penale, dar în scopul reţinerii unui infractor pentru a-l preda organelor de drept.Referitor la reţinerea infractorului se impun unele precizări:a) persoana poate fi reţinută: dacă a fost prinsă în flagrant sau imediat după săvârşirea infracţiunii;b) Dacă martori oculari inclusiv partea vătămată, direct că anume persoana dată a săvârşit infracţiunea;c) Dacă pe corpul sau pe hainele persoanei bănuite, asupra sa la domiciliul, vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii.Toate acestea precizări se impun tocmai pentru a respecta principiu nevinovăţiei.Infractorul vă fi reţinut şi adus la organele de drept după terminarea actului infracţional.

6. Starea de extremă necesitate (art. 38).

Starea de extremă necesitate este definită cu fiind acea acţiune (inacţiune) săvârşită de o persoană pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel. În acest caz lipseşte vinovăţia fiindcă persoana acţionează din necesitate, iar nu pentru a comite fapta prevăzută de legea penală.1. Condiţiile stării de extremă necesitate.a) existenţa unui pericol.Pericolul se poate datora unor fenomene naturale (incediu provocat de fulger, inundaţii,

cutremur, înzăpeziri), unor fapte ale omului responsabil sau iresponsabil, sau unor situaţii provenind din partea unor animale. Pericolul a putut fi creat chiar de către persoana care invocă starea de necesitate, deoarece se ia în considerare fapta săvârşită ţinând seama de toate împrejurările obiective şi subiective existente în momentul comiterii ei. Întâmplarea sau evenimentul să nu fie  provocat în mod intenţionat de persoana care acţionează pentru înlăturarea pericolului.

b) pericolul să fie iminent.Pericolul este iminent din momentul când a devenit ameninţător, pe puncte de a se declasa în mod cert, sigur şi durează cât timp este actual.c) pericolul este inevitabil, nu poate fi înlăturat altfel.Pericolul este inevitabil când nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, care constitue posibilitatea de salvare cea mai puţin dăunătoare dintre mai multe asemenea fapte, la care ar fi putut recurge făptuitorul. Pericolul dacă poate fi evitat prin fugă, ascundere sau în alt mod, nu mai este considerat inevitabil.d) valorile care nu pot fi salvate de la pericol.Aceste valori sunt: viaţa, integritatea corporală, sănătatea proprie, sănătatea altuia sau un interes public. Din enumerarea acestor valori importante ameninţate reiese, implicat, caracterul grav al pericolului. La aprecierea gravităţii acestuia se va ţine seama, de asemenea, de condiţiile obiective şi de starea subiectivă în care s-a aflat persoana care invocă starea de extremă necesitate. 

2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acţiunea de salvare.a) necesitatea acţiunii.Această necesitate rezultă din împrejurarea că persoana acţionează pentru salvare valorilor din faţa pericolului în cunoştinţă de cauză, voit, fie prin acte defensive (se „apără” de un animal, de un nebun), fie agresive (loveşte persoane, distruge bunuri ce îi stat în calea salvării şi care sunt străine de cauza pericolului).Ex.: spargerea geamului de la cabina şoferului – şi ca urmare acesta a fost rănit grav de cioburile de sticlă – pentru a-l determina să oprească autovehicolul din care căzuse o persoană şi era târâtă cu piciorul prins în uşă.Acţiunea de salvare trebuie să fie singur cale de evitare a pericolului, ţinând seama de toate condiţiile obiective existente în timpul comiterii acesteia, fiindcă dacă mai era şi o altă cale de salvare din faţa pericolului, mai puţin păgubitoare, prevăzute de către făptuitorul, nu se va lua în considerare invocarea stării de necesitate.Ex.: nu este comisă în stare  de necesitate conducerea pe drumurilor publice, fără permis, ai unui autovehicul pentru a transporta la gară un prieten, venit din altă localitate, chiar dacă locuinţa şi bunurile acestuia erau ameninţate de inundaţie, deoarece existau şi alte mijloace de transport pentru a ajunge, în timp util, la gară.

4

b) acţiunea de salvare să fie prevăzută de legea penală, în caz contrar nu interesează sub aspect penal.Starea de necesitate o poate invoca orice persoană care a acţionat pentru salvarea valorilor prevăzute de lege fie că sunt ale sale, fie ale altuia.Ex.: X găseşte pe şosea un conducător auto accidentat grav, iar maşina acestuia este în stare de funcţionare, X ştie să conducă, dar permisul de conducere i-a fost suspendat şi nu există altă modalitate de a transporta  rănitul la spital. Dacă X va conduce în acest scop, va putea invoca starea de extremă necesitate.Intervenţia terţului poate avea loc la solicitarea persoanei aflată în stare de pericol, a alteia, ori din proprie iniţiativă, chiar împotriva voinţei acesteia. Acţiunea de salvare poate privi o singură persoană (X pentru a putea scăpa o persoană de la înec o loveşte, altfel s-ar îneca amândoi)ori mai multe aflate în pericol, însă dacă este salvată numai una din ele, nu li se poate înrăutăţi situaţia celorlalte (dacă X în timpul unui naufragiu, cu toate că ştie să înoate, smulge colacul de salvare de la Y pentru a-l da lui Z, nu poate invoca starea de necesitate).În caz de calamităţi (incediu, cutremur, inundaţii, etc.) cei însărcinaţi cu salvarea şi ordinea trebuie să se ocupe de toate persoanele şi bunurile, evitând orice abuz (în caz de nou tragiu se vor salva mai întâi copii, femeile, bătrânii şi bolnavii şi apoi ceilalţi). În caz contrar s-ar comite un abuz, care se pedepseşte.În timpul acţiunii de salvare se pot distruge bunuri ori să se folosească violenţa (pompierii distrug ziduri sau alte bunuri pentru a putea menţine ordine în timpul naufragiului, încât să poată salva cât mai multe persoane şi bunuri, lovirea sau insulta interiorului în timp de război determinată de  o necesitate militară.3. Limitele stării de necesitate.Limitele stării de necesitate sunt determinate de proporţia ce trebuie să existe între valoarea salvată şi cea sacrificată . ca atare valoarea salvată poate fi mai mare ilegală. Când urmările acţiunii de salvare sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă această acţiune nu ar fi avut loc, iar persoana perspectivă şi-a dat seama de aceasta (intenţie s-au culpă cu prevedere), nu va exista stare de necesitate. (art. 38 alin.3) 4. Deosebirea dintre legitima apărare şi extrema necesitate.- după natura cauzei care oferă loc pericolului, adică ceea ce face necesară atât legitima apărare, cât şi extrema necesitate. Sursa din care rezultă dreptul la legitima apărare poate fi un atentat social periculos din partea unei persoane, pe când starea de necesitate rezultă dintr-un pericol generat atât de fenomene ale naturii, cât şi de comportarea oamenilor, de starea lor, de evenimentele care nu depind de voinţa omului şi care au caracter accidental.- prejudiciul legitimei apărări este cauzat persoanei care atacă, în timp calaextrema necesitate dauna este cauzată altor persoane.- În caz de legitimă apărare acţiunea în vederea respingerii atacului nu este unicul mijloc, în timp ce în caz de extremă necesitate numai prin aceste acţiuni pot fi salvate anumite valori.- La legitima apărare daună, cauzată celui care atacă, poate fi mai mare decât pericolul

evitat, în timp ce la extrema necesitate daună cauzată trebuie să fie mai mică decât cea evitată.- Dauna cauzată în stare de extremă necesitate este restituibilă, în timp ce daună cauzată în starea de legitimă apărare niciodată nu poate fi restituită.

7. Constrângerea fizică sau psihică (art. 39 Cod penal)

Nu constitue infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a căutat dauneintereselor arătate de lege ca rezultat al constrângeri fizice sau psihice, dacă în urmă acestei constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forţă fizică activă, căreia nu i se poate rezista, se exercită asupra fizicului unei persoane din care caută aceasta nu mai acţionează liber şi comite o faptă prevăzută de legea penală.Persoana constrânsă acţionează mecanic, ca un simplu instrument, fiindcă nu se poate opune actului constrângerii, într-o asemenea situaţie, aceasta prevedere urmările acţiunii (inacţiunii) sale, însă nu le doreşte şi nici nu le acceptă, fiindcă nu are posibilitatea de a hotărî şi de acţiona liber, deci nu acţionează cu vinovăţie. Ex.: Persoana nu poate îndeplini o obligaţie prevăzută de legea penală datorită constrângerii fizice a altei persoane.A) Condiţiile necesare existenţei constrângerii fizice.1. Să existe o constrângere directă asupra fizicului unei persoane.Constrângerea se poate datora unei persoane (X îl leagă pe Y), unui animal (un cal în fugă care nu poate fi oprit), unei maşini (autovehicolul în plină viteză), unui fenomen natural (avalanşă, inundaţie, etc.) care împiedică persoana constrânsă să îndeplinească fapta cerută delege sau, dimpotrivă, o constrângere să săvârşească fapta interzisă de legea penală.2. Persoana constrânsă să nu poată rezista acestei energii. Condiţia se referă lasituaţia când persoana asupra căreia se exercită nu are nici o posibilitate eficace pentru a-i opune rezistenţa.3. Fapta comisă de către persoana constrânsă trebuie să fie prevăzută se legeapenală. La urmare a constrângerii se comit, în general, fapte de inacţiune (comisive).Constrângerea psihică constă în presiunea exercitată de către o persoană asuprapsihicului alteia, prin ameninţare cu un pericol grav pentru a consta ori pentru alta şi care nu poate fi înlăturat altfel decât săvârşind fapta prevăzută delege penală. Drept urmare al ameninţat (art. 155 Cod penal) acţionează fără vinovăţie.

B) Condiţiile pentru existenţa constrângerii psihice.1. Să existe o constrângere exercitată asupra psihicului unei persoane, printr-o ameninţare serioasă, care are ca efect o puternică temere produsă acesteia, datorită căreia este lipsită de libertatea de a hotărî şi de a-şi dirija voinţa (art. 39 alin. 2 Cod penal) cu privire la fapta comită şi care este prevăzută de legea penală.

5

Persoana care constrânge urmăreşte săvârşirea faptei prevăzută de legea penală prin intermediul celui ameninţate, care nu poate decide liber între alternativa de a comite această faptă ori de a suferi ea sau altă persoană răul cu care este ameninţată. Ameninţarea poate fi orală sau scrisă, însă cea orală poate fi însoţită de una materială (fără ca totuşi să constitue constrângere fizică).2. Persoanei ameninţate să i se trezească temerea serioasă ca ea ori altă persoană va fi supusă unui pericol grav iminent, dacă nu va săvârşi fapta penală care i se pretinde. Gravitatea pericolului cu care se ameninţă reiese din valorile expuse vătămării (art. 39 al. 2 Cod penal). Răul cu care se ameninţă să fie injust.Ex.: X l-a ameninţat pe Y că-l va denunţa să a comis-o infracţiune, ceea ceeste adevărat, nu constitue o constrângere psihică.3. Pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin comiterea faptei de cel ce ameninţă şi care să fie prevăzută de legea penală. Tocmai această inevitabilitate a pericolului este cea cauză luarea hotărârii şi realizarea acţiunii sau inacţiunii sale nu mai are loc în mod liber. Între răul cu care se ameninţă şi cel care ar rezulta din comiterea faptei, trebuie să existe o anumită proporţie. Ambele forme de constrângere exclud vinovăţia numai pentru cel care a constrâns.

Eroarea de fapt.Eroarea de fapt.Eroarea este definita ca “reprezentarea gresita, de catre cel ce savareste o fapta prevazuta delegea penala, a realitatii din momentul savarsirii faptei, reprezentare determinata denerecunoasterea sau cunoasterea gresita a unor data ale realitatii”.Eroarea se diferentiaza inraport de: obiectul asupra caruia poarta; factori care au determinat-o; posibilitatea de evitare siintinderea consecintelor. Dupa obiectul asupra caruia poarta se disting: eroarea de fapt sieroarea de drept: eroarea de fapt exista atunci cand necunoasterea sau cunoaterea gresitapoarta asupra unor date ale realitatii (stari, situatii, imprejurari etc); eroarea de drept sau denorma consta in nerecunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme juridice. Dupa factoriicare determina eroare se disting: eroare prin necunoastere sau ignoranta ce reprezinta o starepsihica determinata de regula de lipsa de cultura; amagirea sau inducerea in eroare carereprezinta o stare psihica provocata de actiunea de inselare exercitata de o persoana asupraalteia. Dupa consecintele pe care le poate avea, eroarea poate fi: eroare esentiala candreprezinta pentru faptuitorul aflat in eroare o justificare a activitatii lui si exclude vinovatia eroareneesentiala cand apare ca o scuza pentru faptuitorul aflat in eroare, iar pe planul consecintelor juridice reprezinta o circumstanta atenuanta. Tot in raport cu criteriul de mai sus completat cucel al obiectului asupra caruia poarta se distinge: eroare principala cand aceasta priveste date de fapt referitoare la elementele constitutive ale infractiunii, de care depinde insasi exitentainfractiuni; eroare secundara cand aceasta priveste o stare, o situatie, imprejurare ce reprezintao circumstanta de savarsire. Dupa posibilitatea de evitare a erorii se disting: eroare deneinlaturat sau invincibila cand se datoreaza completei necunoasteri a realitatii si care nu ar fiputut fi inlaturata oricata diligenta ar fi depus faptuitorul; eroare vincibila sau inlaturabila care ar fi putut fi inlaturata daca faptuitorul era mai atent, mai diligent. Sub raportul consecintelor

juridice se cuvine subliniat ca eroarea invincibila inlatura caracterul penal al faptei, iar eroarevincibila nu inlatura caracterul penal al faptei afara de cazul cand faptele sunt incriminate numaidaca se savarsesc cu intentie. Din reglementarea legala se observa ca eroarea poate fi: ostare, o situatie, o imprejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz in carefapta nu are caracter penal; o circumstanta agravanta a infractiunii, situatie in care esteinlaturata aceasta circumstanta, fapta ramanand infractiune in varianta tip. Conditiile erorii defapt. Eroarea de fapt inlatura caracterul penal al faptei savarsite daca sunt indeplinite conditiile:sa se fi comis o fapta prevazuta de legea penala; in momentl savarsirii faptei faptuitorul sa nu ficunoscut existenta unor stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei;starea, situatia sau imprejurarea care nu au fot cunoscute sa reprezinte un element constitutival infractiunii ori o circumstanta a acesteia. Efectele erorii de fapt-Efectele erorii de fapt candaceasta priveste un element constitutiv al infractiunii. Eroarea de fapt in cazul faptelor savarsitecu intentie. daca fapta nu a fost incriminata atunci cand este savarsita cu intentie, cat I atuncicand este savarsita din culpa eroarea de fapt va inlatura vinovatia si deci si caracterul penal alfaptei si atunci cand este savarsita din culpa, numai daca se constata ca eroarea nu este eainsasi rezultatul culpei Efectele erorii de fapt, asupra circumstantelor. Si in cazul cand eroareade fapt priveste o stare, o situatie, o imprejurare ce constituie element de circumstantiere,efectele acesteia sunt diferentiate dupa cum fapta este incriminata cand este savarsita cuintentie, ori din culpa, sau numai din culpa. Regula este aceeasi, eroarea de fapt inlaturaagravarea cand poarta asupra unor circumstante de agravare ale unei infractiuni intentionate,iar cand poarta asupra unei circumstante agravante la o infractiune incriminanta si atunci candeste savarsita din culpa va duce la inlaturarea ei numai daca necunoasterea sau cunoastereagresita a starii, situatiei, imprejurarii ce constituie circumstanta de agravare nu este ea insasirezultatul culpei.

6