DANIELA IULIANA LĂMĂŞANU

LUCIAN STĂNESCU

CĂILE DE VERIFICARE A SOLUŢIILOR PROCURORULUI ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

Ca titular al urmăririi penale, procurorul poate să dispună, în

funcţie de caracterul concludent al probatoriului administrat în cauză,

două categorii de soluţii şi anume: soluţii de neurmărire penală1 şi

soluţia trimiterii în judecată.

În sfera primei categorii se circumscriu acele soluţii care conduc la

stingerea procesului penal în faza de urmărire penală, respectiv,

încetarea urmăririi penale (art. 242, art.262 pct.2 rap. la art. 11 pct. 1

lit. c C. proc. pen.), scoaterea de sub urmărire penală (art. 249 C.,

art.262 pct.2 lit.a rap. la art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.) şi clasarea

(art.262 pct.2 lit.a, art. 11 pct. 1 lit. a C. proc. pen.). Aceste soluţii

procesuale au în comun unele trăsături:2

- sunt specifice doar fazei de urmărire penală;

- constituie o soluţionare în sens negativ a cauzelor;

1 . Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 82 2 .ibidem, p. 82-83; Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, vol. II, p. 70; Alexandru Pintea, Procedura începerii, efectuării şi terminării urmăririi penale-aspecte teoretice şi practice, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 281

1

- nu au caracterul autorităţii de lucru judecat;

Preponderent, în activitatea procurorului se circumscrie şi soluţia

de neîncepere a urmăririi penale, care prezintă aceleaşi trăsături

comune ale soluţiilor de neurmărire penală şi de aceea, în pofida

caracterului procesual penal excepţional3 pe care îl prezintă, considerăm

că poate fi inclusă în categoria de soluţii menţionată mai sus.

Cealaltă categorie de soluţii procesuale adoptate de procuror este

reprezentată de soluţiile de trimitere în judecată (art.262 alin. 1 pct.1

C.proc. pen.) care presupun sesizarea instanţei competente prin

rechizitoriu.

Dacă soluţiile de neurmărire penală reprezintă o rezolvare doar în

sens negativ a cauzelor, trimiterea în judecată prin rechizitoriu

dinamizează procesul penal proiectându-l într-o fază procesuală

superioară şi deschide calea efectivei soluţionări a cauzei în

complexitatea sa de către instanţa de judecată4, astfel încât îndeplineşte

o funcţie pozitivă în contrarietate cu funcţia negativă a soluţiilor de

neurmărire penală.

Încheierea fazei de urmărire penală prin adoptarea de către procuror

a oricărei soluţii procesuale menţionate anterior, nu se bucură de un

3 . Gheorghiţă Mateuţ, R. Bodea, Procedura neînceperii urmăririi penale, RDP nr. 3/1998, p. 814 . N. Volonciu, op. cit., p. 83

2

caracter absolut, similar autorităţii de lucru judecat, aspect care

presupune aptitudinea de revenire a cauzei în acelaşi stadiu procesual.5

Dacă hotărârile instanţelor de judecată din momentul rămânerii

definitive se bucură de autoritatea de lucru judecat, ceea ce a condus la

aprecierea în doctrină6 că asemenea hotărâri au putere de lege, erga

omnes, faza de judecată este considerată ca fază principală a procesului

penal, câtă vreme urmărirea penală apare ca o fază pregătitoare a

judecăţii.7

Ministerul Public, deşi face parte din autoritatea judecătorească,

nu are atribuţii jurisdicţionale, astfel încât nu înfăptuieşte justiţia8. Din

acest considerent, soluţiile adoptate de procuror la finalizarea urmăririi

penale nu se bucură de autoritate de lucru judecat, cu atât mai mult cu

cât el însuşi poate redeschide oricând urmărirea penală dacă au

intervenit noi împrejurări, ceea ce exclude caracterul irevocabil al

aspectelor constatate în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală9.

Pornind de la premisa relativităţii soluţiilor procesuale adoptate pe

parcursul desfăşurării urmăririi penale sau la finalizarea acesteia şi care 5 . ibidem6 . Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 5247 .Traian Pop, Drept procesual penal, Cluj, vol. IV, 1948, p. 104; Roger Merle, Andre Vitu, Traite de droit criminel. Procedure penale, Cujas, Paris, 1979, p. 296 – autorii examinează ancheta preliminară, urmărirea şi instrucţia preparatorie definind urmărirea penală (poursuite) ca „manifestare a puterii pe care o deţin de la lege Ministerul Public şi partea vătămată pentru a invita instanţa represivă competentă de a sancţiona infracţiunea cu care o sesizează” şi cuprinde punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei în faţa instanţelor judecătoreşti.8 .Decizia Curţii Constituţionale nr. 96/1996 publicată în M. Of. nr. 251/19969 .În acest sens s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie , secţia penală, decizia nr. 2063/1991, „Dreptul” nr.

8/1992, p. 80

3

presupune aptitudinea de revenire a cauzelor într-un stadiu anterior, se

mai desprinde o trăsătură esenţială a fazei procesuale menţionate şi

anume, caracterul reversibil.

Sensul firesc al urmăririi penale este exprimat de legiuitor în

dispoziţiile art. 200 C. pr. pen., aceasta având ca obiect strângerea

probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea

făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata

dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Ori de câte ori, în cursul urmăririi penale sau la finalizarea

acesteia se dispune un act sau o măsură procesuală, respectiv o soluţie

care se află în contradicţie cu modelul legal instituit de legiuitor pentru

realizarea obiectului acestei faze procesuale, apare ca necesară

intervenţia internă sau externă de verificare, al cărei scop îl reprezintă

reaşezarea urmăririi penale pe coordonatele enumerate de legiuitor în

art. 200 C. pr. pen.

Aşadar, caracterul reversibil al urmăririi penale se înfăţişează ca

aptitudine a acestei faze procesuale de a reveni la stadiul iniţial în

vederea îndeplinirii obiectului conferit de legiuitor şi se realizează prin

intermediul verificării actelor şi măsurilor procesuale ori a soluţiilor

adoptate.

4

Caracterul reversibil al urmăririi penale deschide o nouă

perspectivă de abordare a modului de sesizare a organului competent să

efectueze verificarea soluţiilor dispuse de procuror în faza de urmărire

penală, a temeiurilor legale pe care se fundamentează verificarea

acestor soluţii precum şi a subiecţilor săi procesuali.

În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire penală, începând chiar cu

neînceperea urmăririi penale, modul de investire a organului competent

cu verificarea acestora trebuie analizat atât din perspectiva procedurii

efective de verificare cât şi din cea a nivelurilor de rezolvare. Astfel,

sub primul aspect, cel al procedurii de verificare, se identifică o

procedură externă în cadrul căreia organul de urmărire penală

competent este sesizat de persoana interesată pe calea plângerii

conform art. 278 C. pr.pen., situaţie considerată în literatura juridică10

ca fiind singurul mod de investire a organului competent cu verificarea

actelor efectuate sau a măsurilor luate în cursul urmăririi penale.

Această opinie care a fost îmbrăţişată şi de către unii practicieni

nu poate fi împărtăşită din mai multe considerente. În primul rând, din

perspectiva procedurii externe, adică a modului de sesizare cu privire la

verificarea legalităţii unei soluţii negative prin plângere, nu reprezintă

decât o cale de atac de infirmare şi reformare11 a cărei competenţă de

10 .Alexandru Ţuculeanu, Câteva observaţii în legătură cu plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, Dreptul, nr. 9/1996, p. 7311 . Gheorghiţă Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, 1997, vol. I, p. 212

5

soluţionare aparţine prim-procurorului sau după caz, procurorului

ierarhic superior, conform art. 278 C. pr. pen. Din acest punct de

vedere, în doctrină s-a apreciat că plângerea are un caracter

ireverenţios12.

În cadrul procedurii externe, plângerea formulată de persoana

interesată împotriva soluţiilor de neurmărire penală reprezintă singurul

mijloc de declanşare a mecanismului verificării acestora. Formularea

plângerii în condiţiile art. 278 C. pr. pen. apare ca expresie a

principiului disponibilităţii în cadrul procesului penal ce decurge din

natura juridică a acesteia şi anume, că reprezintă o cale de atac a cărei

exercitare este lăsată la aprecierea persoanei interesate.

Pornind de la această premisă, apreciem că verificarea soluţiilor

de neurmărire penală efectuată de conducătorul unităţii sau de

procurorul ierarhic superior are un caracter devolutiv în sensul că,

examinarea se raportează la persoana care a exercitat calea de atac a

plângerii şi cauza va fi reanalizată sub toate aspectele de fapt şi de

drept.

În aceste condiţii, plângerea împotriva măsurilor luate sau a

actelor de urmărire penală efectuate, la care se referă art. 278 C. pr.

pen., ca instrument de sesizare a conducătorului unităţii (n.a), apare şi

12 .ibidem, p.220

6

ca o modalitate de dinamizare a funcţionării supravegherii urmăririi

penale, constituind în acelaşi timp o garanţie efectivă a respectării

drepturilor procesuale şi a intereselor legale ale persoanelor cu privire

la care se efectuează urmărirea penală sau asupra cărora efectele

acesteia se răsfrâng.13

Existenţa căii de atac a plângerii nu exclude sesizarea din oficiu a

organului de urmărire penală competent să verifice legalitatea actelor şi

măsurilor procesuale luate în cursul urmăririi penale. Din această

perspectivă se poate identifica un nivel de bază sau primar al verificării

aparţinând procedurii interne în cadrul căreia procurorul care a

confirmat propunerea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare

sau a dispus asupra neînceperii urmăririi penale, constată că nu a existat

sau că a dispărut impedimentul începerii urmăririi penale14, situaţie în

care infirmă propria soluţie şi restituie, după caz, dosarul organului de

cercetare penală în vederea continuării cercetărilor sau procedează el

însuşi la efectuarea acestora.

În cadrul nivelului primar al verificării soluţiilor de neurmărire

penală ne aflăm şi în cazul redeschiderii urmăririi penale care este

atributul aceluiaşi procuror care a supravegheat sau a efectuat urmărirea

penală şi care, din oficiu, are posibilitatea ca prin ordonanţă să revină

13 .W. Hecht, Legături şi deosebiri între unele instituţii de drept procesual în cadrul urmăririi penale, RRD, nr. 8/1973, p.10514 .ibidem, p. 101

7

asupra soluţiei de neurmărire penală dispunând expres redeschiderea

urmăririi penale15, deoarece este necesară atunci când se constată

ulterior adoptării soluţiei de neurmărire penală că nu a existat în fapt

cazul care a determinat adoptarea acesteia sau că a dispărut

împrejurarea pe care se întemeia soluţia dată de procuror (de ex.,

primirea ulterioară a plângerii prealabile aflate încă în termen).

Totodată aprecierea poate fi făcută din oficiu, de către procurorul

ierarhic superior (prin procurori anume desemnaţi) în virtutea

exercitării atribuţiilor de control ierarhic. Astfel redeschiderea urmăririi

penale apare ca un mijloc aparţinând mecanismului de feed – back ,

caracteristic fazei pregătitoare a judecăţii şi presupune ca până la

intervenţia unei cauze extinctive a raportului juridic penal de conflict

(amnistie, prescripţie sau a decesul făptuitorului) organele judiciare să-

şi îndeplinească rolul activ în vederea aflării adevărului.

Acest atribut al procurorului de a verifica din oficiu soluţia de

neurmărire penală rezultă atât din principiile care guvernează activitatea

de urmărire penală cât şi din principiile de organizare a Ministerului

Public.

În primul rând, această posibilitate este rezultatul activităţii de

supraveghere de către procuror a urmăririi penale, aşa cum este

15 .ibidem, p. 212

8

reglementată de art. 217-220 C. pr. pen., şi care presupune o serie de

modalităţi specifice: verificarea lucrărilor de cercetare penală,

participarea la efectuarea oricărui act de urmărire penală, trecerea

cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, autorizarea,

încuviinţarea, confirmarea, aprobarea sau avizarea unor acte de

cercetare penală, caracterul obligatoriu al dispoziţiilor date de procuror,

infirmarea actelor sau a măsurilor procesuale nelegale16 sau rezolvarea

plângerilor formulate împotriva unor acte de cercetare penală17.

Cu alte cuvinte, procurorul supraveghează ca urmărirea

penală să fie efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de

urmărire penală să fie efectuate potrivit dispoziţiilor legale şi să fie

luate toate măsurile pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

În literatura de specialitate18 s-a apreciat că supravegherea urmăririi

penale funcţionează şi atunci când aceasta se înfăţişează în modalitatea

efectuării de către procuror (urmărire proprie), astfel încât trebuie

remarcat faptul că activitatea de supraveghere se referă la toate actele

de urmărire penală şi urmăreşte realizarea scopului general al

procesului penal aşa cum este definit de art. 1 C. pr. pen. precum şi la

respectarea cu stricteţe a legalităţii procesuale19.

16 .ibidem, p. 134-13817 . Gr. Theodoru, op. Cit., p. 55218 .Gheorghiţă Mateuţ, op. Cit., p. 14019 .Waldemar Hecht, op. Cit., p. 106

9

S-a remarcat că, deşi legea nu prevede expres, activitatea de

supraveghere a urmăririi penale, în sensul descris mai sus, este supusă

unei verificări permanente şi sistematice din partea conducătorului

parchetului sau a procurorului ierarhic superior care, din oficiu, (n.a) are

dreptul să infirme actele şi măsurile luate în cursul urmăririi penale (în

cauzele preluate potrivit dispoziţiilor art.209 alin. 41 şi 42 C. pr. pen. – s.

n. ) şi a soluţiilor procesuale20 în cadrul controlului ierarhic superior21.

În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririi

penale de către procuror, precum şi atunci când procurorul efectuează

urmărirea penală în alte cauze, se exercită controlul ierarhic potrivit

dispoziţiilor art. 62, art. 64-65 din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară22. Potrivit acestor dispoziţii, procurorii din fiecare

parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar

conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului

ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile procurorului

ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt

obligatorii pentru procurorii din subordine. Aşadar, activitatea

procurorilor care efectuează ori supraveghează urmărirea penală este

supusă controlului ierarhic exercitat, din oficiu, de conducătorul

parchetului sau de procurorii anume desemnaţi de către procurorul

20 . Gh. Mateuţ, op. Cit., p. 14021 . A se vedea în acest sens, Regulamentul de ordine interioară al parchetelor aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 529/C publicat în M. Of. nr.154/05.03.200722 . Republicată în M. Of. nr.827/13.09.2005

10

general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau

de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel. Din

această perspectivă exercitarea controlului ierarhic, din oficiu, aparţine

tot procedurii interne de verificare şi se realizează la un nivel secundar,

de către procurorul ierarhic superior.

Atunci când urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de

către procuror (art. 209 alin.3 C. pr. pen.) acesta efectuează actele de

cercetare penală fără să aibă nevoie de autorizarea, încuviinţarea sau

confirmarea din partea procurorului ierarhic superior şi poate, în

condiţiile legii, să extindă personal cercetarea penală şi cu privire la alte

fapte şi faţă de alte persoane decât cele pentru care a pus iniţial în

mişcare acţiunea penală, fără a fi necesară vreo încuviinţare sau

confirmare din partea procurorului ierarhic superior. Aceste prerogative

nu exclud, după cum am arătat în cele ce preced, o activitate de

supraveghere, cu mijloace mai puţine, de către procurorul ierarhic

superior, care în exercitarea controlului ierarhic poate să infirme, din

oficiu, soluţiile dispuse.

O situaţie distinctă o prezintă cauzele preluate conform

dispoziţiilor art. 209 alin. 41 C. pr, pen., când, din oficiu, se exercită un

control de legalitate asupra actelor şi măsurilor procesuale de

procurorul ierarhic, care, atunci când constată că acestea, adoptate

11

anterior preluării, sunt contrare legii, le infirmă şi dispune refacerea lor

de către organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau va

proceda el însuşi la refacerea actului pe care l-a infirmat.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. 3 din Legea privind organizarea

judiciară, soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către

procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Sfera

noţiunii de soluţii, aşa cum s-a arătat anterior, cuprinde rechizitoriul

(trimiterea în judecată) şi soluţiile de neurmărire penală (rezoluţiile sau

ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de

sub urmărire penală – inclusiv în temeiul art. 181 C. pen - şi cele de

încetare a urmăririi penale), deoarece Codul de procedură penală

foloseşte noţiunea de soluţii în această accepţiune. Nu s-ar putea

conferi noţiunii un sens larg care să înglobeze actele şi măsurile

procesuale ale procurorului luate în cursul urmăririi penale şi care pot fi

infirmate, întrucât legiuitorul când a folosit termenul a avut în vedere

sensul tehnic al acestuia (stricto sensu), pentru celelalte situaţii

folosind noţiunile de acte sau măsuri procesuale.

Într-un punct de vedere exprimat23 s-a considerat că sensurile

noţiunilor de nelegalitate şi netemeinicie sunt în opoziţie şi nu se

întrepătrund iar din interpretarea gramaticală, sistematică şi logică a

23 .Dorinel Oancea, Notă de studiu privind înţelesul noţiunii de „legalitate”din cuprinsul art. 64 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, transmisă în teritoriu de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 11614/2006

12

normei procedurale cuprinsă în art. 64 din Legea nr. 304/2004 rezultă

că legiuitorul a atribuit noţiunii de nelegale numai sensul strict al

acesteia, adică neconformitatea cu legea. S-a argumentat că din analiza

comparativă a prevederilor din aceeaşi perioadă se observă că acestea

au ca trăsătură comună limitarea prorogativelor procurorului ierarhic

superior, scopul modificărilor legislative fiind acela de creştere a

independenţei şi o responsabilizare efectivă a procurorului faţă de

soluţiile pe care le adoptă.

Dacă s-ar accepta această interpretare, s-ar concluziona că

procurorul ierarhic superior poate infirma, în exercitarea controlului

ierarhic, doar soluţiile pe care le apreciază ca fiind nelegale, adică în

contrarietate cu legea şi n-ar putea să infirme o soluţie nelegală şi

netemeinică deoarece ar presupune o exercitare abuzivă a

prerogativelor conferite de lege.

Deşi nu există o relaţie de sinonimie între noţiunile nelegal şi

netemeinic, se poate observa că acestea nu se exclud reciproc. Potrivit

Dicţionarului Explicativ al Limbii Române24 nelegal înseamnă ceva

care nu se face în temeiul legii, care nu este prevăzut de lege câtă

vreme netemeinic înseamnă lipsă de temeinicie; viciu al unei hotărâri

date de un organ de jurisdicţie, care constă fie în greşita sau

24 . Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 683, 691

13

incompleta stabilire a faptelor, fie în lipsa de motivare, fie într-o

motivare contradictorie sau în nefondarea ei pe un articol de lege. Va

fi nelegală soluţia care nu este prevăzură de lege şi netemeinică soluţia

care este nemotivată, cu motivare contradictorie, fondată pe o greşită

sau o incompletă stabilire a faptelor sau când este nefondată pe un

articol de lege. În ultima ipoteză, când soluţia nu se sprijină pe un text

de lege, mai putem spune că este legală? Iată că, cele două noţiuni

nelegal şi netemeinic nu se află în raport de contradicţie logică ori

semantică, ba mai mult, în anumite situaţii ele se întrepătrund. În

consecinţă, din acest punct de vedere noţiunea de netemeinicie poate fi

inclusă în sfera noţiunii de nelegalitate interpretată în sens larg (lato

sensu).

Un aspect important care trebuie avut în vedere la interpretarea

dispoziţiilor amintite îl reprezintă voinţa legiuitorului. În procesul de

reformă a justiţiei şi în lumina coordonatelor de aliniere a legislaţiei

române la exigenţele Uniunii Europene, legiuitorul român a înţeles să

confere procurorilor o independenţă reală în ceea ce priveşte efectuarea

ori supravegherea urmăririi penale în general, şi în adoptarea soluţiilor,

în special, atributului de independenţă, aşa cum a fost prezentat, îi

revine în mod corelativ, responsabilizarea efectivă a procurorului faţă

de actele şi măsurile procesuale pe care le-a efectuat, confirmat,

14

autorizat sau încuviinţat, precum şi faţă de soluţiile adoptate la

finalizarea urmăririi penale.

Independenţa procurorului în adoptarea soluţiilor se traduce astfel,

prin faptul că procurorul ierarhic superior nu are posibilitatea conferită

de lege de a influenţa în orice mod adoptarea acesteia. Faptul că, la

finalizarea activităţii de urmărire penală procurorul adoptă o soluţie

care ulterior este apreciată ca nelegală şi netemeinică, în cadrul

exercitării controlului ierarhic şi în consecinţă, infirmată, nu aduce

atingere în nici un mod principiului independenţei în adoptarea

soluţiilor deoarece controlul ierarhic se exercită post dispositionem şi

nu ante dispositionem.

Soluţiile de neurmărire penală presupun în principal, o examinare

detaliată a probatoriului administrat şi în ciuda faptului că nu se bucură

de autoritate de lucru judecat, produc efecte juridice de la adoptarea lor

în măsura în care nu sunt infirmate şi reformate în cadrul procedurii

interne, sau în cadrul procedurii externe de către instanţa de judecată

potrivit dispoziţiilor art. 2781 C. pr. pen.

Dacă s-ar accepta interpretarea restrictivă a noţiunii nelegale

procurorul ierarhic superior ar putea infirma soluţia de neurmărire

penală numai în măsura în care aceasta contravine legii. Frecvent,

contrarietatea cu norma de drept a soluţiei de neurmărire penală poate fi

15

analizată consecutiv examinării materialului probator administrat în

cauză, a situaţiei de fapt, care să corespundă ipotezelor prevăzute de

legiuitor în art. 10 C. pr.pen., ceea ce implică în mod necesar

aprecierea temeiniciei soluţiei, adică a concluziei care se desprinde din

materialul probator administrat în realizarea oficialităţii şi a rolului

activ pentru stabilirea adevărului, care constituie obligaţii legale (s.n.)

pentru organul de urmărire penală. Din această perspectivă, verificare

soluţiilor procurorului sub aspectul temeiniciei presupune examinarea

respectării acestor principii. O nerespectare a acestora presupune o

încălcare a normelor care le consacră şi, implicit, legalităţii procesuale,

putându-se concluziona că verificarea temeiniciei soluţiilor se

înfăţişează ca o condiţie necesară nu şi suficientă (s.n.) pentru verificare

legalităţii acestora.

În sensul opiniei noastre s-a apreciat în doctrină25 că redeschiderea

urmăririi penale are loc şi atunci când în cadrul controlului ierarhic,

procurorul ierarhic superior constată că nu există temeiurile pe care s-a

fundamentat soluţia sau că au apărut elemente noi care să conducă la

infirmarea acesteia.

O situaţie distinctă o prezintă soluţiile de scoatere de sub urmărire

penală în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b1 C.pr. pen. rap. la art. 181 C.

25 . Gr. Theodoru, op. cit., p. 608

16

pen. – când faptei îi lipseşte pericolul social concret al unei infracţiuni.

Pentru adoptarea acesteia, procurorul apreciază, în funcţie de criteriile

enumerate de legiuitor dacă fapta concretă este lipsită în mod

vădit de importanţă.

Dacă s-ar accepta interpretarea restrictivă a noţiunii nelegale,

procurorul ierarhic superior nu ar putea să infirme din oficiu, în nici un

caz, o soluţie de scoatere de sub urmărire penală motivată pe lipsa de

pericol social al faptei, deoarece verificarea acesteia presupune, ab

initio, aprecierea faptului dacă, în concret, sunt îndeplinite criteriile

enumerate de legiuitor şi apoi corespondenţa dintre soluţia dispusă şi

textul de lege. În aceste condiţii, soluţiile menţionate ar putea fi

infirmate numai la plângerea persoanei interesate, fiind exclusă

verificarea ex oficio, în baza controlului ierarhic. Această concluzie,

desprinsă prin metoda de interpretare logică ad absurdum

26 ne arată de fapt că este contrară voinţei legiuitorului care nu a exclus

din sfera controlului ierarhic aceste soluţii şi mai mult, unde legea nu

interzice înseamnă că permite (ubi lex non distinguit nec nos distiguere

debemus). Mai mult, în practică, pot apărea situaţii în care procurorul

independent în adoptarea soluţiei dispune scoaterea de sub urmărire

penală motivat de lipsa pericolului social al faptei, deşi infracţiunea

26 . Vintilă Dongoroz, Tratat, Bucureşti, 1939, p. 107 – această metodă de interpretare se foloseşte in extremis, presupunând prin absurd că norma nu ar primi o interpretare extensivă şi atunci se evidenţiază concluziile absurde la care se ajunge.

17

săvârşită este gravă, nu a fost comisă de către învinuit sau inculpat,

există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, iar soluţia să rămână

definitivă prin neexercitarea căii de atac a plângerii de către persoana

interesată în condiţiile art. 278-2781 C. pr. pen. S-ar putea susţine că şi

hotărârile instanţelor de judecată prin care s-a dispus achitarea

inculpatului pe temeiul lipsei de pericol social concret al faptei săvârşite

rămân definitive atunci când nu sunt exercitate de către părţi căile de

atac prevăzute de lege, deşi soluţia de achitare este nelegală şi

netemeinică. Ipoteza este doar aparentă întrucât hotărârile instanţei care

sunt apreciate ca nelegale sau netemeinice vor fi atacate cu apel sau

recurs de către reprezentantul Ministerului Public, respectiv procurorul

de şedinţă, promovarea căii de atac declanşând astfel procedura

controlului de către instanţa superioară în grad căreia îi revine

competenţa să judece calea de atac exercitată.

Prin urmare, norma cuprinsă în art.64 alin. 3 din Legea nr.

304/2004 are caracterul unei norme de procedură şi poate fi

interpretată extensiv, semnificaţiile noţiunii nelegale fiind cele care se

circumscriu în accepţiunea lato sensu a termenului, respectiv şi

noţiunea de netemeinice. Normele de procedură penală, spre deosebire

18

de normele de drept substanţial, pot fi interpretate extensiv27, situaţie în

care nu se procedează la o extindere a legii prin analogie şi nici nu se

apelează la o ficţiune juridică28 deoarece legiuitorul nu a folosit o

ficţiune de tehnică legislativă.

Cât priveşte a doua categorie de soluţii care pot fi adoptate la

finalizarea urmăririi penale, respectiv trimiterea în judecată şi aceasta

este supusă verificării de către procurorul ierarhic superior, respectiv

conducătorul unităţii, în cadrul procedurii interne.

Actul de sesizare a instanţei constituie o soluţionare complexă a

cauzei supusă verificării în condiţiile dispoziţiilor art. 264 alin. 3 C. pr.

pen.29 Potrivit textului de lege, verificarea se face sub dublu aspect, al

legalităţii şi temeiniciei ca expresie a voinţei legiuitorului de

examinare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în cadrul

controlului ierarhic.

27 .V. Dongoroz, op. cit., p. ; Viorel Paşca. Ramiro Mancaş, Drept penal. Parte generală, Ed. Universitas Timisiensis, Timişoara, 2002, p.95-97 28 . Ion Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 27 şi urm. – autorul consideră că rolul propriu ficţiunii ar fi extensiunea analogică, asimilarea necesară a unui caz neprevăzut şi situarea lui sub guvernământul unui principiu esenţial şi imuabil. Deosebirea decisivă dintre ficţiune şi analogie constă în faptul că ficţiunea are ca rezultat o egalizare funcţională între două categorii esenţialmente diferite prin natura lor şi recunoscute ca atare, analogia priveşte două categorii care, esenţialmente, prezintă caracteristici asemănătoare. Ficţiunea construieşte o nouă categorie ori stabileşte o nouă schemă de comportament juridic; analogia este o interferenţă singulară şi specifică, având ca fundament ratio legis – ubi eadem est legis ratio ibi eadem est legis dispositio. Totodată, analogia nu trebuie confundată cu interpretarea extensivă, prima fiind un mijloc de integrare, de asimilare. Aceasta din urmă este în realitate o ficţiune atunci când se identifică două instituţii cu natură juridică distinctă. Ea va fi asimilare propriu-zisă când apropierea celor două instituţii se face în considerarea unor trăsături comune, când este posibilă analogia.29 . Alineatele 3 şi 4 ale art. 264 C.pr. pen. au fost modificate prin O.U.G. nr. 60/2006, publicată în M. Of. nr. 764 din 07.09.2006

19

Datorită caracterului complex al rechizitoriului care reprezintă

soluţionarea cauzei cu privire la toate faptele şi la toţi făptuitorii,

învinuiţii sau inculpaţii faţă de care s-a efectuat urmărirea penală ori s-a

pus în mişcare acţiunea penală, acesta poate să cuprindă, pe lângă

dispoziţia de trimitere în judecată şi soluţii de neurmărire penală în

raport cu alte fapte sau alte persoane care au făcut obiectul cauzei.30

Verificarea rechizitoriului se înfăţişează astfel ca o obligaţie care

derivă ex lege pentru conducătorul parchetului, examinarea având ca

obiect toate soluţiile dispuse prin actul procedural şi nu doar dispoziţia

trimiterii în judecată.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 264 C. pr. pen. rezultă că legiuitorul a

înţeles să confere un rol preeminent verificării din oficiu realizată în

cadrul procedurii interne de examinare în virtutea capacităţii funcţionale

şi a obligaţiei legale a organelor de urmărire penală de dirijare

permanentă şi sistematică a cursului urmăririi penale în vederea realizării

obiectului acesteia.

Din această perspectivă verificarea soluţiilor pe calea procedurii

externe, în urma exercitării dreptului la plângere de către persoanele

interesate vizează doar soluţiile de neurmărire penală cuprinse în

30 . Gh. Mateuţ, op. cit., p. 102, Ion Neagu, op. cit., p. 91, Gr. Theodoru, op. cit., p.616

20

rechizitoriu31 ceea ce conferă examinării un caracter subsidiar în raport cu

caracterul preeminent al verificării din oficiu în cadrul procedurii interne.

Aşadar, verificarea soluţiilor procurorului în cadrul procedurii

interne sau al procedurii externe se înfăţişează ca factor declanşator al

reactivării cursului urmăririi penale în cazurile prevăzute de lege32.

31 . Gh. Mateuţ, O noutate în procedura penală română:plângerile la instanţă contra soluţiilor de netrimitere în judecată. Un pas important spre privatizare procesului penal, Dreptul, nr. 8/2004, p. 128 şi urm.; Mihail Udroiu, Noi modificări procedurale în materia plângerii împotriva actelor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, Dreptul, nr. 11/2006, p. 1132 .Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român.Partea specială, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p.80

21