1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

(REZUMAT)

Coordonator ştiinţific

Prof. Univ. dr. Constantin Mitrache

Doctorand

Nicola (Corîci) Maria

2016

2

“Feci sed jure feci”

ARGUMENT

Ideea realizării acestei teze de doctorat a apărut pe fondul lansării în

dezbatere publică a proiectelor Codului Penal, elaborarea şi adaptarea unui nou

Cod Penal, reprezentând un moment crucial în evoluţia legislativă a oricărui

stat.

Alegerea temei de cercetare a fost justificată şi din considerente de ordin

teoretic cât şi de natură practică, după cum urmează:

În primul rând, tema este una de imediată actualitate, având în vedere data

intrării în vigoare a Codului penal – 1 februarie 2014. Din acest punct de vedere,

preocuparea majoră a fost în examinarea opiniilor, argumentelor care s-au

conturat în timp, cu privire la cauzele justificative şi redarea argumentelor noi

generate de consacrarea legislativă a acestor cauze.

Consider că, o teză cu privire la cauzele care pot influenţa sau determina o

completă neutralizare a dispoziţiilor de incriminare are avantajul de a fi mereu

de interes, întrucât evoluţia societăţii contemporane a determinat recunoaşterea

şi consacrarea unor noi ipoteze de excludere a caracterului ilicit al unei fapte.

Ca atare, concluzia ce se poate desprinde este că numărul cauzelor

justificative nu poate fi considerat definitiv stabilit la cele recunoscute la un

moment dat.

Pe de o parte, stabilirea unor realităţi de referinţă (interes major, just mijloc

pentru just scop, acţiune socialmente adecvată etc.), în funcţie de care se

identificau, existenţa unei cauze justificative, reprezintă un demers necesar şi în

permanenţă actual. Admiterea unor soluţii, fără fundament puternic, poate

3

echivala cu o încercare de evadare din dreptul pozitiv, spre un drept liber, spre o

ordine juridică individuală, subiectivă.

În acelaşi timp, lucrarea completează doctrina juridică autohtonă şi admite

că în anumite cazuri, infracţiunea este justificată sau pot spune, chiar legitimă.

Sunt redate disputele doctrinare purtate în timp asupra conceptului de

„infracţiune”, acesta având un rol important în fundamentarea corespunzătoare a

sistemului justificativ, asupra conceptului de „cauze justificative”, recunoaşterea

acestora.

Teza de doctorat valorifică literatura de specialitate apărută după adaptarea

Codului penal, dar şi doctrina şi legislaţia penală română anterioară, iar

elementul de drept comparat interferează cu sisteme juridice de referinţă din

dreptul penal român.

Intenţia a fost de a evidenţia, din perspectiva istorică, că în evoluţia

dreptului penal nu se cunoaşte vreo legislaţie penală care să nu conţină anumite

dispoziţii cu privire la cazurile în care aplicarea sancţiunilor apărea, juridic şi

moral, ca inadmisibilă, dar şi faptul că cerinţele superioare ale ordinii juridice în

ansamblu presupun acceptarea cauzelor justificative, chiar dacă, cadrul şi

denumirile acestora au variat de la legislaţii la legislaţii şi de la epocă la epocă.

4

Cuvinte cheie: cauze justificative, legitima apărare, consimţământul părţii

vătămate, ordinul legii, ordinul autorităţii, starea de necesitate, exercitarea unui

drept, îndeplinirea unei obligaţii, just, injust, cauze obiective, proporţionalitate,

fundament, sistem, neutralizate, concept, definiţie, ordinii juridice, cerinţele

superioare, infracţiune.

STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL LUCRĂRII

Teza este structurată în patru titluri, treisprezece capitole, treizeci şi şase

de secţiuni, unele dintre acestea grupate în subsecţiuni, precum şi diviziuni mai

mici, după caz.

1. TITLUL I –„Interferenţe între conceptul de infracţiune şi conceptul

de cauze justificate”este împărţit în două capitole şi conţine o serie de

consideraţii introductive asupra conceptului de infracţiune şi a trăsăturilor

acestuia. Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal, concentrează în

jurul său toate reglementările din legea penală. De aici, necesitatea resimţită de a

evidenţia trăsăturile infracţiunii, acestea contribuind la fundamentarea sistemului

justificativ. Completarea definiţiei infracţiunii cu „fapta nejustificată” şi „fapta

imputabilă” nu numai că a determinat conceperea şi sistematizarea articolelor

din titlul II al Codului penal dar şi conceperea şi sistematizarea cauzelor care

înlătură incidenţa legii penale în cauze justificative şi cauze de neimputabilitate.

Această trăsătură esenţială „fapta nejustificativă” a infracţiunii, prevăzută

pentru prima dată în Codul penal 2009, se exprimă printr-o formulă negativă,

deoarece presupune absenţa a ceva, şi anume: a unei cauze justificative..

O parte din doctrină a primit cu rezerve soluţia la care s-a oprit noul

legiuitor, exprimându-se opinia potrivit căreia nu se poate pune semnul egalităţii

5

între nejustificat şi lipsa cauzelor justificative. Comparativ cu noţiunea de

nejustificat, lipsa cauzelor justificative se referă la realităţi bine determinate,

care nu pot fi exprimate printr-un cuvânt, ci prin întreaga denumire a instituţiei

(lipsa cauzelor justificative), sau prin noţiunea de antijuridicitate.

Legea penală nu poate sancţiona o faptă pe care o altă normă juridică-

penală sau extrapenală – o autorizează.

2. TITLUL II _ „Aspecte generale şi de drept comparat privind cauzele

care înlătură incidenţa legii penale”, este structurat în două capitole sub

titulatura „Referinţe istorice” şi respectiv, „Referinţe legislative”.

Capitolul I surprinde sistematizările, denumirile primite în literatura

juridică penală de cauzele care înlătură incidenţa legii penale. Se face o

incursiune cu istoria doctrinală sub acest aspect.

În general, fiecare dintre aceste cauze au fost împărţite în două categorii:

cauze de neculpabilitate (de nevinovăţie) şi cauze justificative (bazate pe dreptul

de a le săvârşi).

Examinând opiniile profesorului G. Tanoviceanu cu ocazia publicării

Tratatului în anul 1924, profesorul V. Dongoroz propunea sub denumirea „cauze

care înlătură incidenţa legii penale” următoarea sistematizare:

a) Cauze de neimputabilitate: adică, acelea care fac să nu se verifice

condiţiile imputabilităţii: constrângerea fizică şi cazul fortuit;

b) Cauze care exclud ilicitul penal: ameninţarea, starea de necesitate,

legitima apărare, ordinul legii;

c) Cauze de iresponsabilitate: nebunia, minoritatea, beţia etc.

Ulterior, în doctrină s-a propus o nouă sistematizare a cauzelor care înlătură

incidenţa legii penale:

a) Cauze legate de calitatea persoanei (imunitatea), cuprinzând imunităţi

generale (cum ar fi imunitatea şefului statului, a reprezentanţilor

6

diplomaţiei) şi imunităţi speciale (cum ar fi parlamentară, imunitatea

judiciară);

b) Cauze legate de capacitatea psiho-fizică a persoanei care cuprinde

cauze bazate pe stări de inconştienţă sau bazate pe lipsa de maturitate;

c) Cauze legate de imputabilitatea persoanei în care ar intra cele care se

referă la imputaţia de fapt şi cele care se referă la imputaţia psihică

(culpabilitatea).

Imputabilitatea este înţeleasă în acest caz ca o situaţie juridică în care se

găseşte o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal ca fiind comis cu vinovăţie.

Cauzele de neimputabilitate ar fi cele care fac să lipsească imputaţia de fapt

(dacă fapta n-a fost comisă cu voinţă), cele care fac să lipsească imputaţia

psihică (vinovăţia), şi când este vorba de un fapt justificativ. Este interesant că

aceste idei exprimate în anul 1939 se vor reflecta în reglementarea instituţiilor

Codului penal din 1969 care, sub denumirea de cauze care înlătură caracterul

penal al faptei cuprinde atât cauzele de responsabilitate, cele de culpabilitate, cât

şi faptele justificative.

Următoarele secţiuni cuprind referinţe istorice, doctrinare privitoare la

fiecare cauză justificativă, reglementată în Codul Penal 2009.

Astfel, s-a admis din cele mai vechi timpuri, începând cu Codicele Manu că

omul are dreptul să-şi apere viaţa chiar ucigând pe agresor.

Se poate considera că legitima apărare nu are istorie.

La romani sunt multe texte referitoare la legitima apărare: „Acela care şi-a

apărat propria lui viaţă nu a comis o infracţiune” – „Defensar propriae solutis in

nulla pecasse videtur”; „A se apăra în contra forţei prin forţă, toate legile şi toate

drepturile o permit” – „Vim vi defendere omnes leges Omnia que jura

permittant”.

Starea de necesitate o întâlnim statornicită prin „Lex aquilia”. Astfel, era

nepedepsită fapta comandantului unei nave care tăia funiile de la altă navă cu

7

care se ciocnise, fiind silit la această faptă de necesitate de a-şi salva propria

navă.

Dreptul canonic şi jurisconsulţii Evului Mediu, începând cu Sf. Toma

d’Aquino, admiteau nepedepsirea celui constrâns prin foame pentru că hoţul nu

lucrează cu „animo lucri faciendi” (cu scopul de a realiza un câştig).

În doctrina penală modernă s-a susţinut că orice infracţiune s-ar comite în

interesul legitimei apărări, ori după ordinul legii şi autorităţii legitime este

apărată de pedeapsă.

În dreptul roman s-a stabilit regula că, pentru a fi vorba de apărare de

pedeapsă, trebuia ca acela care dăduse ordinul să fii avut dreptul de a porunci,

căci almintrelea cel care executase ordinul rămânea responsabil.

Codicele din 1791 numind „omorul şi rănile în caz de ordin al autorităţii

legitime”, „omor şi răni legale”, le trata în capitolul referitor la omor, legiuitorul

din 1810 l-a imitat, iar cel din 1864 a imitat legiuitorul francez.

În doctrină au fost concepute trei sisteme ale supunerii pasive şi al

dreptului inferiorului de a discuta ordinele superiorului:

1. Primul sistem, numit al consensului, susţine că ordinul superiorului

apără totdeauna de răspunde pe inferior, care este dator să se supună pasiv,

executând orbeşte ordinele sale.

2. În al doilea sistem numit al baionetelor inteligente, ordinul

superiorului nu acoperă niciodată de răspundere pe inferior.

3. Între cele două sisteme extreme, doctrina şi jurisprudenţa franceză

au admis un sistem mijlociu, după care inferiorul va scăpa de răspundere numai

când a crezut în mod raţional că superiorul său a dat un ordin legitim. În orice

caz, inferiorul va avea incontestabil cel puţin circumstanţe atenuante.

În doctrină, nu s-a acceptat o perioadă de timp consimţământul persoanei

vătămate ca faptă justificativă.

Cu timpul s-a acceptat că nu trebuie confundat consimţământul la

săvârşirea unei fapte care, prin conceptul şi conţinutul lor, corespund unei

8

acţiuni ilicite penale, cu consimţământul dat în aşa fel de cineva încât nici nu se

poate vorbi de fapte penale.

Am împărtăşit opinia majoritară, conturată în literatura juridică, că efectele

consimţământului victimei nu pot fi absolute şi generale, ele operând numai în

certe cazuri, iar dificultatea constă tocmai în precizare acestor cazuri.

Necesitatea ca fiecare caz în parte să se examineze sub aspectul obiectului

ocrotirii penale, al interesului protejat, a fost subliniată în doctrină (dacă

interesul protejat aparţine unui singur individ şi dacă acest interes putea fi la

dispoziţia titularului).

Problema consimţământului victimei a provocat discuţii mai ales în materie

de sinucidere şi leziuni corporale, omucideri.

Capitolul II – „Referinţe legislative” abordează legislaţia penală română în

materia cauzelor justificative, evidenţiându-se dispoziţiile din vechile noastre

coduri penale în care aplicarea legii penale era înlăturată.

Codul penal român de la 1864 prevedea în art. 57-65 „Cauzele care apără

de pedeapsă sau micşorează pedeapsa”.

În partea specială erau prevăzute unele cauze de excludere a răspunerii în

caz de omor, răniri sau loviri şi anume: „ordinul legii” şi legitima apărare în caz

de escaladări nocturne (art. 255-257). Articolul 302 prevedea o cauză

justificativă specială, consacrând principiul imunităţii judiciare.

Codul penal român de la 1936 (Codul Carol al II-lea) cuprindea, ca şi

Codul din 1864, în acelaşi despărţământ atât „cauzele care apără de pedeapsă”

cât şi „cauzele care micşorează pedeapsa”.

Fără să adopte explicit clasificarea cauzelor care apără de răspunderea

penală în cauze de neculpabilitate şi cauze justificative, totuşi, implicit consacră

această împărţire, folosind, în textele privitoare la cauzele care apără de

pedeapsă, expresia „nu răspund” de infracţiune – în cazul cauzelor de

neculpabilitate (ex.:art.128, 129, 131) şi expresia „nu se socoteşte” infracţiune –

9

în cazul cauzelor justificative (art. 131 –starea de necesitate; art. 132 – legitima

apărare; art. 134 cazul fortuit; art. 137 – ordinul şi comanda autorităţii legitime).

Codul penal 1969 a reglementat unitar toate cauzele generale care înlătură

incidenţa legii penale în titlul II, capitolul V „Cauzele care înlătură caracterul

penal al faptelor”, declarând că „nu constituie infracţiune fapta săvârşită de

legea penală dacă din împrejurările în care a fost săvârşită se constată existenţa

vreunuia dintre aceste cauze (art.44, 45, 46, 47, 48, 50, 51).

Materia cauzelor justificative a fost reintrodusă în Codul penal 2009.

Pe baza trăsăturilor generale ale infracţiunii au fost reglementate în

capitolul II şi III situaţiile care exclud unele din aceste trăsături.

În noul cod penal, caracterul justificativ şi cel neimputabil este declarat în

mod imperativ: „Este justificată fapta prevăzută de legea penală...” în cazul

cauzelor justificative; „ nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală...” în

cazul cauzelor de neimputabilitate.

Aceeaşi declaraţie imperativă şi coerentă apreciez că, nu se observă în

cazul cauzelor justificative speciale.

3. TITLUL III „Cauzele justificative” reprezintă partea centrală a tezei şi

este structurată pe cinci capitole, fiecare capitol fiind divizat în secţiuni şi

subsecţiuni.

Capitolul I, parte introductivă, are ca obiect definirea, enumerarea şi

detalierea elementelor pe care se fundamentează cauzele justificative.

Încercând o definiţie a faptelor justificative am enunţat-o ca fiind „cauze

obiectiv ,. excepţii de la regula pusă de legiuitor, care conduc la excluderea

infracţiunii prin desfiinţarea caracterulu ilegal, astfel, fapta devenind licită, adică

permisă de lege”.

În doctrina franceză se susţine că textele de incriminare sunt neutralizate

prin efectul faptelor justificative, acestea distrug infracţiunea, totul se întâmplă

ca şi cum încriminarea nu există.

10

Am subliniat faptul că, sistemul cauzelor justificative este expresia unor

necesităţi obiective de reglementare, interesului asigurării restabilirii prompte a

ordinii de drept.

Cauzele justificative, în scopul precizat anterior, acordă oricărei persoane

supuse unei agresiuni dreptul de a răspunde imediat, cu forţă, pentru a-l

neutraliza pe agresor, dacă autoritatea nu este în măsură să intervină.

În privinţa fundamentului cauzelor justificative, în literatura de

specialitatea, s-au conturat de-a lungul timpului mai multe teorii:

a) Teoriile moniste – au susţinut necesitatea găsirii unui fundament

comun pentru toate aceste cauze;

b) Teoriile pluraliste susţin că nu este necesară identificarea unui

fundament comun pentru toate cauzele justificative, acestea fiind

diferite în funcţie de specificul uneia sau alteia dintre ele.

Unele teorii pluraliste recunosc doar două fundamente pentru cauzele

justificative:

a) Principiul interesului predominant (ex.: legitima apărare, starea de

necesitate);

b) Lipsa de interes a protecţiei penale (consimţământul persoanei

vătămate.

Doctrina franceză admite că există două mari tipuri de fapte justificative:

cele care îşi găsesc fundamentul într-o injoncţiune instituţională (ordinul legii

sau a comandamentului autorităţii) şi cele al căror fundament rezidă mai degrabă

într-o injoncţiune factuală (legitima apărare, starea de necesitate).

În concluzie, pot spune că faptele justificative sunt cauze obiective ce nu

privesc dispoziţia psihologică a agentului, ci starea obiectivă în care se află şi

care îl determină să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Analizarea unor concepte precum: tipicitatea, antijuridicitatea,

responsabilitatea, ilicitul penal, imputabilitatea a reprezentat o necesitate

obiectivă în înţelegerea fundamentului conceptului de cauze justificative.

11

În Capitolele II, III, IV şi V, împărţite în secţiuni, sunt analizate detaliat

fiecare cauză justificativă ce decurge din dispoziţiile Codului penal 2009.

Caracterul obiectiv al cauzei justificativă „legitima apărare”, condiţiile,

prezumţia, situaţiile speciale şi efectele legitimei apărări sunt expuse în

Capitolul II.

Legitima apărare este o cauză justificativă, care decurge din însăşi

dispoziţiile legii penale (art. 19 Cod penal).

La legitima apărare stau faţă în faţă justul cu injustul, apărătorul cu

agresorul, atacul cu apărarea.

Legitima apărare răspunde unei evidente nevoi de echitate; ar fi anormal să

se reprime cel care nu a făcut decât să riposteze în faţa unui atac injust.

O chestiune care s-a pus uneori în faţa instanţelor dar şi doctrinei este cea a

atacului imaginar, neexistând decât în gândul celui care s-a apărat, după ce a

făcut o apreciere inexactă a realităţii. Am apreciat că prin îndepărtarea sensibilă,

pentru motive de echitate, de concepţia pur obiectivă a legitimei apărări, se

poate accepta să se ţină cont de atingerile presupuse legale, de îndată ce ele par

verosimile ( de exemplu: un tată care a tras asupra unui terţ care, în joacă îi

ameninţă fiul cu un pistol).

În revanşă, s-a apreciat în doctrina franceză că, atunci când eroarea de

apreciere, deşi plauzibilă, este prea inescuzabilă, nu se justifică apărarea prin

legitima apărare (un tată, care, în mijlocul nopţii, îşi omoară fiul pe care-l luase

drept hoţ).

S-a susţinut că aceasta este ipoteza legitimei apărări (presupusă a avea o

existenţă legală) putativă. Totodată, s-a apreciat că necesitatea de a se apăra nu

există decât în mintea celui care ripostează căci, în niciun moment ordinea

socială nu a riscat să fie tulburată.

Condiţiile cauzei justificative „legitima apărare” sunt analizate în lucrare

prin prisma doctrinei,a jurisprudenţei şi a reglementărilor legale în materie.

12

S-a subliniat necesitatea valorificării dacă riposta este calitativ şi cantitativ

proporţională cu atacul.

S-a admis că, dacă apărarea este necesară, iar cel care se apără nu are la

dispoziţie mijloacele adecvate, el va folosi mijloacele de care dispune, chiar

dacă ar provoca agresorului un rău mai mare decât ar fi fost necesar pentru

apărare. Dimpotrivă, s-a apreciat că, dacă agentului îi stau la dispoziţie mai

multe mijloace de apărare, egal de eficiente şi are răgazul să reflecteze, el

trebuie să aleagă acele mijloace susceptibile să producă agresorului răul cel mai

mic cu putinţă.

În Capitolul III, „Starea de necesitate”, se susţine că, recunoaşterea juridică

a acestei cauze de lipsă de răspundere, ca fapt justificativ general, răspunde unor

consideraţii de echitate, ea explicându-se şi dintr-un punct de vedere de utilitate

socială.

Noua formulare legislativă a stării de necesitate (art.20, Cod penal) nu se

abate de la modelul adoptat în caracterizarea legitimei apărări, în sensul că în

alin.(1) al textului se reglementează distinct starea de necesitate, ca o cauză care

înlătură infracţiunea, iar în alin.(2) al textului, se defineşte starea de necesitate

privită ca un ansamblu de situaţii în care ar trebui să se afle făptuitorul pentru a

fi considerat că ar fi acţionat în această stare.

Deosebirea între starea de necesitate şi legitima apărare constă, în primul

rând, în natura cauzei care dă loc pericolul.

Diferenţa între constrângere şi starea de necesitate ţine de liberal arbitru:

omul plasat sub constrângere nu poate să nu acţioneze, el nu alege să comită

actul delictos. Invers, starea de necesitate nu ocoleşte libertatea, subiectul „este

obligat” să delibereze pentru a şti în ce sens va acţiona. Confruntat cu un pericol

pentru el însuşi, pentru altul sau pentru un bun, omul va alege comportamentul

său”.

13

Doctrina care a explicat starea de necesitate prin utilitatea ei socială nu

recunoaşte existenţa unei cauze justificative în cazul sacrificării vieţii altei

persoane.

Doctrina care a explicat starea de necesitate ca o împrejurare prin existenţa

constrângerii, admite că această împrejurare poate fi invocată şi în cazul când ar

fi sacrificate vieţi omeneşti.

Nu sunt lipsite de interes nici argumentele autorilor, care nu admit

invocarea stării de necesitate în cazul provocării din culpă a situaţiei periculoase.

Jurisprudenţa română, în general, a refuzat admiterea stării de necesitate în

cazul în care aceasta a fost provocată din culpa celui care o invocă. De

asemenea, în condiţiile în care Codul penal nu face nicio precizare în această

privinţă, părerile doctrinei sunt divizate în ceea ce priveşte posibila modificare a

practicii anterioare.

Apreciez că, invocarea stării de necesitate în cazul provocării din culpă a

situaţiei periculoase nu este susceptibilă de soluţii general valabile, ci numai de

soluţii nuanţate, ţinând seama de situaţia concretă şi evaluând culpa agentului în

raport cu împrejurările de fapt care au condus la existenţa situaţiei de pericol.

S-a pus întrebarea, în doctrină, dacă foamea, frigul, setea pot crea o stare de

necesitate. Răspunsul a fost afirmativ, cu precizarea că trebuie deosebite cazurile

în care aceste trebuinţe fiziologice pun în pericol viaţa şi cazurile când nu este

vorba decât de o mai deplină satisfacere a lor.

Condiţia „urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât cele care s-ar fi

putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, reprezintă reflectarea

cerinţei proporţionalităţii în materia stării de necesitate.

În fapt, pentru fiecare caz, se pune întrebarea de a şti dacă interesul apărat

este superior interesului pe care subiectul l-a sacrificat comiţând infracţiunea.

Această întrebare implică ierarhizarea valorilor pe care legea penală le apără,

astfel spus, se cere compararea.

14

Apreciez că, este prea general principiul teoretic potrivit căruia valorile

patrimoniale pot fi sacrificate pentru a salva valorile legate de persoana umană.

În acest context, consider că, în realitate poate fi justificată o atingere uşoară a

integrităţii corporale sau o privire pe durată scurtă, pentru a salva un bun

patrimonial important.

Doctrina actuală susţine că, faţă de redactarea textului normativ, vom fi în

prezenţa cauzei justificative a stării de necesitate şi atunci când o viaţă este

sacrificată pentru salvarea uneia sau mai multor vieţi, în măsura în care, în

absenţa acţiunii de salvare, niciuna dintre persoanele implicate nu ar fi

supravieţuit.

Această opinie a fost susţinută şi de doctrina modernă, fiind justificată

numai pe nevoia de supravieţuire.

Există o obligaţie specială de a înfrunta pericolul în temeiul poziţiei de

garant (de exemplu: tatăl care nu intervine în timp ce copilul său era lovit cu

brutalitate de o altă persoană, nu va putea invoca riscul de a fi şi el lovit de

acesta).

Totodată, trebuie subliniat că nici obligaţia garantului nu este una de a se

sacrifica (în măsura în care faţă de numărul, forţa fizică sau armele utilizate de

agresori, tatăl nu are nicio şansă de a-şi salva fiul).

Este discutabilă soluţia în cazul luării de ostatici de către terorişti şi anume

dacă statul poate satisface cererile acestora, nesocotind cerinţele legalităţii,

pentru salvarea celor reţinuţi ca ostatici. Într-o opinie s-a susţinut că funcţionarii

sunt obligaţi să respecte legea şi nu au dreptul să facă concesii cu teroriştii.

Apreciez că, este necesar să se adopte reglementări speciale, pentru situaţii

de asemenea natură care să permită salvarea ostaticilor.

Capitolul IV „Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii”

conţine consideraţii generale privind conceptul de „lege”, „aplicarea legii”,

„ordinul legii”, „executarea legii”, „exercitarea unui drept”, etc.

15

În secţiunile şi subsecţiunile capitolului se abordează în mod detaliat

excepţia generală, prevăzută de art.21 Cod penal, de la aplicarea de texte

incriminatorii, şi care permite, în situaţii excepţionale, ca o persoană să comită o

infracţiune.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii sunt două cauze

justificative, generale ce îşi au fundamentul în unitatea ordinii juridice.

Caracterul justificat al împrejurimilor menţionate este atât de evidentă

încât, uneori, legiuitorul a considerat că nu este necesară consacrarea lor expresă

în textul Codului penal.

Ordinul legii poate merge până la a justifica o atingere la viaţă.

Romanii au formulat principiul „salus rei publicae, suprema lex” (salvarea

statului este suprema lege), principiu care vroia să spună că atunci când intervin

împrejurări excepţionale, care pun în pericol însăşi existenţa statului, autoritatea

poate lua măsurile necesare pentru a le face faţă, chiar dacă în acest scop ar

încălca legea.

În doctrină se consideră că dreptul care justifică săvârşirea unei fapte tipice

îşi poate avea izvorul atât într-o lege în sens restrâns, cât şi în alte acte

normative sau chiar în cutumă.

Pentru a aprecia dacă ordinul legii constituie o cauză justificativă, este

important de a distinge după cum acest ordin emană dintr-un text penal sau

dintr-un text non penal sau dintr-o lege civilă (lata-sence).

Ordinul legii penale, ordinul legii civile, imunităţile, sunt secţiuni,

subsecţiuni ale lucrării în care se surprind situaţiile în care exercitarea unui drept

apare ca o cauză justificativă.

Îndeplinirea unei obligaţii poate avea semnificaţia unei cauze justificative,

indiferent dacă este vorba de o obligaţie izvorâtă direct dintr-o normă juridică,

sau dintr-o dispoziţie a autorităţii.

Ca şi în cazul exercităţii unui drept, îndeplinirea unei obligaţii are ca efect

conformitatea faptei săvârşite cu ordinea juridică generală.

16

În încercarea de a găsi un răspuns în ce măsură un ordin ilegal este

susceptibil de a înlătura antijuridicitatea faptei comise în executarea acestuia, au

fost elaborate mai multe teorii („supunerii pasive”, „baionetelor inteligente” a

„caracterului vădit ilegal” al actului).

Un ordin ilegal ne poate sustrage un inculpat de la răspunderea sa

personală.

Dificultatea practică este de a determina criteriile ordinului vădit ilegal.

Apreciez că natura însăşi a actului a cărui excepţie este ordonată va fi

primul element al ilegalităţii. Calitatea executantului, presupune o analiză

subiectivă a faptelor, care alături de primul criteriu (apreciat ca obiectiv) poate

evidenţia ilegalitatea vădită.

Condiţia proporţionalităţii nu este proprie doar legitimei apărări şi stării de

necesitate, ci şi cauzei justificativă a ordinului legii, care, în cazul primelor două

este prevăzută expres.

Capitolul V „Consimţământul persoanei vătămate” este destinat

surprinderii unor elemente ce ţin de: condiţiile consimţământului, corelaţia

acestuia cu voinţa juridică.

Consimţământul persoanei vătămate poate exercita şi funcţia de cauză

justificativă. Ca atare, consimţământul persoanei vătămate nu este numai o

manifestare de voinţă de fapt, ci una având valoare de drept.

Astfel, ori de câte ori legea permite sau nu interzice explicit titlularului

unui bun sau interes de a dispune de acestea, implicit titlularul dreptului va putea

permite orice atingere a bunului sau interesului, fără ca prin aceasta să se comită

un act ilicit.

Ca să vorbim de consimţământul persoanei vătămate trebuie să fie o

victimă şi implicit un fapt ilicit penal.

Condiţiile consimţământului – cauză justificativă sunt prezentate detaliat în

lucrare.

17

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească consimţământul persoanei

vătămate pentru a fi luate în consideratie sunt foarte variabile în funcţie de

infracţiune. Astfel, există un consimţământ presupus când este vorba de o

atingere la viaţa privată. Acest consimţământ este îndeplinit când „în văzul şi

auzul interesaţilor, fără ca ei să se fi opus la acest lucru, atunci când ei erau în

măsură să o facă” (de ex: înregistrarea unor conferinţe prin microfoane puse pe

masă).

Apreciez necesitatea unui consimţământ liber, clar şi expres, în materie de

experimentare bio-medicală asupra persoanei.

Totodată, exclud existenţa unui consimţământ desprins din relaţiile de

amiciţie sau familie după cum nu împărtăşesc nici consimţământul ipotetic sau

eventual.

Riscul permis şi corelaţia sa cu consimţământul persoanei vătămate

constituie o temă îndelung discutată în doctrină.

Doctrina română a apreciat necesitatea exprimării consimţământului până

cel mai târziu la momentul primului act de executare şi să se menţină pe toată

perioada comiterii acţiunii. O rectificare ulterioară a actului comis nu poate

echivala cu un consimţământ, care să producă efecte juridice specifice cauzei

justificative.

Existenţa consimţământului la momentul infracţiunii nu înlătură

posibilitatea revocării lui, facultatea de revocare putând fi exercitată în orice

moment.

Doctrina franceză prevede sub condiţia necesităţii un consimţământ

anterior sau concomitent cu infracţiunea, ca atare iertarea ulterioară a victimei

„nu suprimă infracţiunea, dar poate pur şi simplu, în oportunitate, să justifice o

clasare fără urmare sau o dispensă de pedeapsă”.

În ce priveşte drepturile cele mai personale (viaţa, integritatea corporală,

libertatea) consimţământul este, de asemenea, limitat.

18

Se consideră în majoritatea sistemelor juridice actuale ca fiind

indinspensabil dreptul la viaţă.

4. TITLUL IV – „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Cauzele

Justificative” structurat în patru capitole redă situaţiile reglementate prin care se

autorizează cauzarea morţii, nefiind vorba despre altceva decât, despre ceea ce

în limbajul de specialitate, în special în dreptul penal, este cuprins în noţiunea de

„legitimă apărare”.

De asemenea, libertatea presei, ca formă a libertăţii de expresie, apare cel

mai adesea ca o cauză justificativă în materia infracţiunilor contra onoarei şi

demnităţii persoanei.

O exercitare abuzivă a libertăţii de expresie duce la pierderea acestei

vocaţii justificative.

Interferenţa cauzelor justificative şi cu alte drepturi ale persoanei prevăzute

în Covenţia Europeană a Dreptului Omului evidenţiază numeroasele probleme

legate de imunităţile în interes public şi desecretizarea unor documente

„sensibile”.

19

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

A. ROMÂNEŞTI

1. Antoniu G.: „Vinovăţia penală”, Ed. Academia Română, 1995

2. Antoniu G., Bulai C., Mitrache C-tin, Duvac C-tin, Griga I., Ivan Gh.,

Molnar I., Pascu I., Pașca V., Predescu O.: „Explicaţii preliminare ale

noului Cod penal”, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010

3. Alexandresco Dimitrie: „Drept civil român” Tipografia Naţională, 1898

4. Arseni C. şi colaboratorii, „Psihoneurologie”, Ed. Academiei, Bucureşti,

1983

5. Basarab M., „Drept penal”, partea generală, vol II, Ed. Lumina Lex

Bucureşti, 1997

6. Basarab M.: “Drept penal (partea generală)”, Vol.II, Ed. a II-a, Ed.

Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1995, pag. 372

7. Bădulescu G. St. și Ionescu G.T.:“Codul Penal adnotat cu jurisprudenţa

română şi franceză” Ed. Curierul Judiciar – 1911

8. Bârsan C.: „Convenţia europeană a drepturilor omului” vol I, Drepturi şi

liberaţi, Ed. All Beck, 2005

9. Beleiu Ghe.: „Drept civil român”, ed. „Şansa” SRL, Bucureşti, 2000

10. Berger Vincent: „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”

ediţia a 6-a 2008, Institutul român pentru Drepturile Omului

11. Boroi A., Nistoreanu Gh.: „Drept penal”, Partea generală, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2004;

12. Bulai C., Bulai B. N.: “Manual de drept penal” – Partea generală, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2007

20

13. Bulai C., Bulai B. N., Filipaş A., Mitrache C-tin., Mitrache Cr.: “Instituţii

de drept penal”, Ed. Trei, 2008, Bucureşti

14. Bulai C.: „Drept penal român” – Partea generală, vol. I Ed. Şansa, SRL,

Bucureşti, 1992

15. Buzea N. T.: „Infracţiunea penală şi culpabilitatea” Tipografia „Sabin

Soloman”, Alba Iulia, 1944

16. Chiriţă R.: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului” Culegere de hotărâri,

2006, Ed. C. H. Beck, Bucureşti 2007

17. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C-tin.:

„Explicaţii teoretice ale Codului penal Român” – Partea generală, vol I, Ed.

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969

18. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C-tin,

Stănoiu R., Roșca V.: „Explicaţii teoretice ale Codului penal Român” –

Partea generală, vol I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 2003

19. Dongoroz V.: „Tratat de drept penal”, Bucureşti – 1939

20. Gorjan I.: „Restricţii legale şi libertatea de decizie a autorităţilor

administrative în apărarea ordinii publice”, Ed. Ministerul Administraţiei

şi Internelor, 2004

21. Ionescu V.A.: “Legitima apărare şi starea de necesitate”, Ed. Ştiinţifică,

Buc. 1972

22. Iorgovan A.: “Tratat de drept administrativ” Ed. All Beck, Bucureşti,

2005;

23. Mitrache C-tin., Mitrache Cr.: „Drept penal român”- Partea generală, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2010

24. Mitrache C-tin.; Mitrache Cr.: “Drept penal român” – Partea generală, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2012

25. Mitrache C-tin.; Mitrache Cr.: “Drept penal român” – Partea generală, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2014

26. Negoiţă Al.: “Drept administrativ”, Ed. Silvi, Bucureşti, 1996

21

27. Oancea I.:, „Drept penal”, 1971

28. Papadopolu M. I., Pastion P. I.: „Codul penal adnotat” Ed. Librăriei Socec

& Comp, 1922

29. Papadopolu M. I.: „Codul penal adnotat”, Ed. Natională, București, 1930

30. Pop Tr.: „Drept penal comparat – Partea generală”, vol. II, Institutul de arte

grafic „Ardealul”, Cluj, 1923

31. Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Ed. All Beck, 2002

32. Predescu V.: „Psihiatrie”, vol. I, Ed. Medicală, Bucureşti, 1989

33. Rădulescu Motru C.: „Curs de psihologie”, ediţia a II-a, Editura Socec,

Bucureşti 1929

34. Răţescu Const. G., Ionescu-Dolj I., Pop T., Dongoroz V., Asnovorian,

Periețeanu I. Gr., Papadopolu Mihail I. și Pavelescu N.: “Codul penal Carol

al II-lea-Adnotat”, Ed. Socec, Bucureşti, 1937

35. Roşca Al.: „Psihologia generală”, Editura Didactică şi Pedagogică.

Bucureşti, 1975

36. Stătescu C., Bârsan C.: „Tratat de drept civil”, Teoria generală a

obligaţiilor, Ed. Academiei RSR, 1981, Bucureşti

37. Streteanu Fl.: “Drept penal”, Partea generală, Ed. Rosetti, București, 2003,

38. Streteanu Fl.: „Tratat de drept penal”, Partea generală, Ed. CH. Beck,

Bucureşti, 2008

39. Tanoviceanu I.: “Tratat de Drept şi procedură Penală” cu doctrina de V.

Dongoroz, Ed. a II- a, Vol I, Tip. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924

40. Vasiliu T., Antoniu G., Papadopol V., Daneş Şt. “Codul Penal al R.S. R.”

– Comentat şi adnotat – Partea generală, Ed. Ştiinţifică – Bucureşti 1972

22

B. STRĂINE

1. Desportes F., Gunehec F. Le: „Droit pénal général”, Ed. Economica, Paris,

2009

2. Mathias É.: „La responsabilité penalé” Gualino, Paris, 2005

3. Montonani F.: „Diritto penale”. Parte generale. Cedam, Padova, 2001

4. Pradel J.: „Droit pénal general”, Editions Cujas, Paris, 1994

5. Robert Jacque-Henri: „Droit pénal général”, Presse Universitaires le France,

Paris, 1988

6. Roxin C.: „Derecho penal”. Partea generală (traducere din lb. germană), vol.

I, Ed. Civitas, Madrid, 1999

7. Sevasseur G.: „Droit pénal et procédure pénal”, ed. Sirey, Paris, 1977

II. ARTICOLE, NOTE

1. Antoniu G.: „Cauzele justificative în proiectul noului Cod penal” RDP nr.

2/2004

2. Antoniu G.: „Consimţământul victimei” Revista de drept penal, nr. 4/2003

3. Antoniu G.: „Infracţiunea şi pedeapsa între aparenţă şi realitate” Revista

de Drept Penal, nr. 1/2000, Bucureşti

4. Antoniu G.: „Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană”,

Revista de drept penal, nr. 1/2004

5. Antoniu G.: „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune”, S. C. J, nr.

2/1980

6. Antoniu G.: „Sistemul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei”

R.D.P. nr. 2/1994

23

7. Anteproiectul Codului penal 2009 – Caiet de drept penal nr. 2-3/2007

8. Basarab M.: „Partea generală a Codului penal român într-o perspectivă

europeană” – Revistă de drept penal nr. 1/2004

9. Bogdan S.: „Legitima apărare. Caracterul atacului” R.D.P nr. 2, 2002

10. Caiete de Drept penal nr. 2-3, 2007, pag. 183, Anteproiectul Noului Cod

penal – 2007, “Expunere de motive”

11. Caietele de drept penal – Anteproiectul Noului Cod penal – Expunere de

motive – publicată şi pe sietul Ministerului Justiţiei

12. Carlăţeanu S.: „Starea de necesitate. Obligaţia de a înfrunta pericolul”,

RDP nr. 4/1999

13. Costa-Foru G.: „Magazin judecătoresc”, Partea penală

14. Curierul Judiciar, nr. 79/1907

15. Dongoroz V.: „Sinteze asupra noului cod penal”, în S.C.J., nr. 1/1969

16. Mitrache C-tin.: „Consideraţii privind legitima apărare” în AUB nr. 1/1969

17. Molnar I.:„Ordinul legii şi ordinul autorităţii legitime” Revista de drept

penal nr. 2/1997

18. Munteanu P.: “Incidenţa cauzelor justificative în cazul infracţiunilor din

culpă” “Caiet de Drept penal” nr. 2-3/2007

19. Petruş A.: “Particularităţi ale legitimei apărări în cazul infracţiunilor

contra patrimoniului”, R.D. Penal nr. 2/2006

20. Pitulescu I.: „Consimţământul victimei”, în Dreptul nr. 12/ 2005

21. „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie

penală”, 1990-2000

22. Streteanu Fl.: „Proiectul noului cod penal şi reconfigurarea infracţiuni în

dreptul român” – Caiete de drept penal nr. 2, 2009

III. LEGISLAȚIE

1. Codul penal - 1864

2. Codul penal 1936 – Publicat în Monitorul Oficial nr. 65/18 martie 1936, cu

rectificările, completările şi modificările, până la 10 iunie 1943, Ed. Librărie,

Bucureşti.

3. Codul penal - 1969

4. Codul penal 2009 – adoptat prin Legea nr. 286/2009 – publicată în Monitorul

Oficial nr. 510/24.07.2009, intră în vigoare la data de 01.02.2014 prin Legea

187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 286/2009 privind Codul penal

5. Codul de procedură penală

6. Codul civil

7. Codul de procedură civilă

8. Constituţia României republicată în Monitorul Oficial nr. 767/31 octombrie

2003

9. Legea nr. 301/2004 – Codul penal, publicată în Monitorul oficial al

României, Partea I, nr. 575 din 29 iulie 2004, cu modificările ulterioare şi

legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se

abrogă.

10. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

republicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014

11. Legea 51/1995 profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial, Partea I,

nr. 89/07 februarie 2011

12. Legea nr. 182/12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate,

publicată în Monitorul Oficial nr. 248 din 12 aprilie cu modificările şi

completările ulterioare

25

13. Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public,

publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001

14. Legea nr. 384/10.10.2006 – Publicată în Monitorul Oficial – Partea I, nr.

868/24.10.2006

15. Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de

libertate dispuse de organelle judiciare în cursul procesului penal – publicată

în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013

16. Legea nr. 218/2002

17. Legea 115/1998

18. Legea nr. 60/1999

19. Legea nr. 116/1998

20. Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin

Hotărârea CSM nr. 387/2005 cu modificările și completările ulterioare,

publicată în Monitorul Oficial nr. 958/ 28 octombrie 2005

21. Decizia nr. 284 din 21 mai 2014 a Curții Constituționale publicată în

Monitorul Oficial nr 495/3 iulie 2014

22. Decizia Curţii Constituţionale nr. 8 din 31 ianuarie 1996

23. Decizia nr. 53/ 28 ianuarie 2005 a Curții Constituționale publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144/ 17 februarie 2005

IV. PRACTICA JUDICIARĂ

1. Dec. Nr. 757/1977, RRD 1977

2. C.A. Iaşi, dec. pen. nr. 192/1998 în RDR, nr. 1/1999

3. C.A. Craiova, dec. Pen. Nr. 416/2004, Bj. 2004

4. C.A. Bucureşti, secţia a II-a pen., deciz. nr. 1457/1998 în RDP nr. 1/2000

5. C. A. Braşov, dec. pen. nr. 425/2002, în B.J., 2002

6. C.S.J, s.pen., dec.nr. 1015 din 27 februarie 2001, în B.J. Baza de date

26

7. C.S.J., s.pen., dec.nr. 1233/30.03.1999

8. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 857/2001, P.R. nr. 4/2002

9. Trib. Suprem, secţia penală, dec. Nr. 111/1984, Repertoriu I

10. Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr.,2415/1976, în Repertoriu II

11. Trib Suprem – decizia nr. 888/1962, J.N, nr. 1/1963

12. Trib Suprem, secţia penală, decizia nr. 3097/1974, RRD nr. 10/1975

13. Trib Suprem, Col, p. d 48/1966, CD

14. Trib Suprem Col p.d. 711/1964, CD

15. Trib. Suprem, s. Militar, dec. Nr. 159/1958

16. Trib Suprem, decizia nr. 1512/1966, C.D., 1966

17. Tribunalul Cluj, secţia penală, decizia nr. 435/2006

18. Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 589/1981 RRD, nr. 12/1981

19. Trib Suprem, secţia penală, decizia nr. 2676/1975, în Repertoriu

20. Trib Suprem – secţia penală, decizia nr. 571/1980, în Repertoriu I I

21. Sentinţa penală nr. 1278/1925 – Tribunalul Bacău, Jurisprudenţa Generală,

1925

22. Î. C. C. J, Completul de 9 judecători, dec. Nr. 429/3 noiembrie 2003, în B.J.

baza date

23. C.E.D.O. Hotărârea în cazul Prager şi Oberschlick c. Austriei din 26.04.1995

24. C.E.D.O., Hotărârea din 28 martie 2006. Cauza Perk şi alţii c. Turcia

25. C.E.D.O. Hotărârea din 7 februarie 2006 Cauza Scavuzzo-Hager şi alţii c.

Elveţia

26. C.E.D.O. Hotărârea din 27 septembrie 1995, Cauza Mc Cann şi alţii c. Marea

Britanie

27. C.E.D.O.: cauzele nr. 43577/97 şi 43579/98, Nachova şi alţii c Bulgariei,

Hotărârea din 26 februarie 2004

28. C. E.D.O. 9 martie 1997, nr. 7126/1975 cauza C. contra Regatul Unit Cauza

Ms. B.v. NHS hospital, 22 martie 2002. Curtea de Apel din Londra

27

29. C.E.D.O. – Hotărârea din 26 aprilie 1979 – cauza Sundy Times c/Regatul

Unit

30. C.E.D.O. Hotărârea din 8 iulie 1986 Lingens c/Austria

31. C.E.D.O. Hotărârea din 10 aprilie 2003 – Cauza Saday c/Turcia

32. C.E.D.O. Cauza Keller c/Ungaria, decizia din 4 aprilie 2006

33. Cas. II, nr. 165/90 B. P. 373

34. Cas. II, nr. 539/97; Cas II nr. 110/70 ; Cas II nr. 483/80

35. Cas II, 352/900, B

36. Cas. II, 610/95, B

37. Cas. II, no. 664/73 B. P. 258

38. Crim. 5 iunie 1984, B., 2009

39. Crim. 21 dec 1954, B., 423, RSC, 1956, 311 obs

40. Crim 19 decembrie 1989, B, nr. 493

41. Crim. 17 februarie, 1981, B. nr. 63

42. Crim, 21 dec 1954, B. 423, RSC, 1956

43. Crim. 21 nov. 1964, D. 1962

44. Crim, 28 iunie 1958, D. 1958– Sentinţa Lesage

45. Crim. 11 oct. 2005, D.N. 2006, 1872

46. Crim 5 febr 1979, Bull nr. 49

V. SITE-URI

1. http://www.courdecassation.fr

2. http://jurisprudentacedo.com

3. http://www.justice.gov.uk

4. http://www.infoeuropa.md

5. http://www.jurisprudenta.com