Caracterizare personaj principal – ION

Romanul Ion, de inspiraţie rurală, prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele

actelor sale, în condiţiile satului românesc din Ardeal, la începutul secolului al XX-lea.

Acţiunea romanului se desfăşoară pe mai multe planuri narative, având personaje numeroase. Specia

literară privilegiază personajul, a cărui evoluţie în plan psihologic constituie obiectul romanului. De aceea,

el este construit prin tehnica basoreliefului (scoaterea personajului in evidenta) si dintr-un ansamblu de

trăsături redate în mod direct (portret, biografie, stare civilă, statut social) şi indirect (fapte, gesturi,

atitudini, limbaj, raporturi cu alte personaje).

Ion, personaj realist si eponim, este unul de referinta in literatura romana concentrand tragica istorie a

taranului ardelean. Desi taran, care s-ar inscrie ca personaj mai degraba in curentul traditionalist, Ion este

un personaj modern si rotund ( care nu poate fi caracterizat succint si exact) prin complexitatea

trairilor si prin analiza psihologica de introspectare a caracterului. Structura epica a romanului

organizata in doua parti – „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii” – reflecta, in spirit modern, patimile

conflictuale ale protagonistului: pamantul si iubirea.

Autocaracterizarea evidentiaza framantarile sufletesti prin monologul interior: „ Ma molesesc ca o

baba naroada[...] Las’ ca-i buna Anuta!”.

Celelalte personaje principale (Ana, Baciu, Florica, George) gravitează în jurul său, punându-i în lumină

trăsăturile. Complexitatea personajului rezultă din sfâşierea dramatică sub impulsul unor solicitări

contrare: glasul pământului şi glasul iubirii. Cele doua femei, conturate antitetic si complementar, Ana si

Florica reprezinta cele doua obsesii ale personajului: averea si iubirea.

Portretul moral este construit din trasaturi contradictorii si complexe, ce reies indirect din comportamentul

si gandurile protagonistului: viclenie si naivitatea, gingasie si brutalitate, insistenta si cinism.

Este un personaj realist tipic pentru o categorie sociala – taranul sarac care doreste pamant. In goana sa

dupa avere se dezumanizeaza treptat, iar moartea lui este expresia intentiei moralizatoare a scriitorului.

Caracterizarea indirecta se realizeaza prin faptele care evidentiaza trasaturile sale. Limbajul apartine

registrului popular, este diferit in functie de situatie si de interlocutor. Gesturile si mimica ii tradeaza

intentiile, iar vestimentatia ii reflecta conditia sociala de taran.

Personajul are, încă de la început, un statut foarte bine definit. Comportament de la inceput al flacaului

fata de Ana, gesturile si privirile ce se voiau dragastoase reflecta in mod indirect ipocrizia

personajului,care, desi o iubea pe Florica, nu renunta la cucerirea Anei. Între ceilalţi feciori este recunoscut

ca un lider. Încă de la început are o structură de luptător, ştie să-i stăpânească pe lăutari şi pe tovarăşii de

petrecere şi, de aceea, stârneşte mânia lui George Bulbuc.

Caracterizat direct de către naratorul obiectiv, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic, dar

sărac, din care cauză flăcăul simte dureros prăpastia dintre el şi „bocotanii” satului, ca Vasile Baciu. Când

acest personaj îl caracterizează direct, spunându-i ”fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar”, Ion se simte

jignit şi reacţionează violent.

Orgolios peste masura, el sufera cumplit cand preotul Belciug il cearta in biserica in fata intregului sat

pentru bataia cu George. Preotul il caracterizeaza direct spunandu-i ca este „un stricat si-un bataus, s-

un om de nimic”, parerea sa fiind in dezacord cu cea a familiei Herdelea, care vede in Ion un „baiat

cumsecade. E muncitor, e harnic, e saritor, e istet”. Efectul nu este cel asteptat si Ion, revoltat, se

hotaraste „ sa fie cu adevarat netrebnic”.

Lacomia de pamant si dorinta de razbunare se manifesta cand intra cu plugul pe locul vecinului Simion

Lungu, pentru ca acel pamant fusese inainte al Glenetasilor.

Departe de a fi un primitiv, Ion trăieşte o dramă deplin motivată social şi psihologic. Încă de mic el îşi dă

seama că trăieşte într-o lume în care pământul reprezintă totul: el condiţionează păziţia socială şi relaţia

dintre oameni.

Patima pentru pamant il macina pentru ca „pamantul ii era drag ca ochii din cap” . Toata fiinta lui

Ion era mistuita de „dorul de a avea pamant mult, cat mai mult”, deoarece „Iubirea pământului l-a

stăpânit de mic copil”[...] de pe atunci pământul i-a fost drag ca o mamă”.

Pentru Ion pământul înseamnă mai mult decât stăpânirea unui teren întins, înseamnă demnitate,

înseamnă dorinţa de a intra în rând cu oamenii. Setea de pământ este trăsătura dominantă a

personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin acea că întreaga sa energie este canalizată

spre îndeplinirea scopului de a avea pământ.

Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, stapanit de o vointa imensa, hotarat si

perseverent in atingerea scopului, dar si viclean, Ion isi urzeste cu meticulozitate planul seducerii Anei

deoarece ea avea „locuri şi case şi vite multe”. Asistăm la o adevărată înscenare erotică: joacă la horă, o

cheamă la poartă, o ignoră câteva zile, o seduce şi o părăseşte.

După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion este rece, distantă, cinică, refuză să vorbească cu

ea şi-i spune, dispreţuitor, să-l trimită pe tatăl ei să discute. Când tratează problema cu Vasile Baciu, ion

este „semeţ şi cu nasul în vânt”, sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l

poate sili să-i dea pământul la care râvnise atâta. Când a luat-o pe Ana de soţie, Ion s-a căsătorit, de fapt,

cu pământurile ei, soţia devenind o povară jalnică şi incomodă. Este naiv, crezand ca nunta ii aduce si

pamantul, fara a face o foaie de zestre.

Instinctul de posesiune a pământului şi lăcomia care pune stăpânire pe el sunt motivate şi de ipostaza

pământului-ibovnică: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze hum(...). Întinse mâinile spre brazdele

drepte, zgunţuroase şi umede.”. Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate: „Apoi încet, cucernic,

fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborâ fruntea şi-şi lipi buzele de pământul ud. Şi-n sărutarea

aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Feciorul se simte mic şi slab, umilit şi înfricoşat în faţa

uriaşului „Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: Cât pământ, Doamne!”. Stăpânirea

pământului îi dă lui Ion senimentul puterii: „Se vedea acum mare şi puternic ca un urias din basme”.

Lăcomia nemăsurată a personajului reiese din certurile cu Vasile Baciu căruia îi ia tot pământul. După

căsătorie, personajul se dezumanizeaza. El manifestă faţă de Ana o cruzime şi o brutalitate greu de

înţeles. După ce obţine pământurile, Ion se schimbă. El dobândeşte conştiinţa noii sale poziţii în lumea

satului în ochi avea o lumină mândră, de biruitor, era plin de sine însuşi, pe uliţă umbla cu paşi mari şi

cu genunchii îndoiţi, vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere.

Moartea Anei îl surprinde, dar nu îl schimbă. Atat moartea ei cat si moartea copilului nu-l impresionează

prea mult, decât în măsură în care pământurile lui Vasile Baciu depindeau de aceştia.

Treptat Ion îşi dă seama că fericirea nu stă în pogoanele de pământ şi în sufletul său se simte din nou

glasul iubirii pentru Florica. Viclenia ii dicteaza modul de apropriere de Florica: falsa prietenie cu George,

in a carui casa poate astfel veni oricand. Avertizarea Savistei, personaj-simbol al traditiei incluzand norma

morala, aduce deznodamantul implacabil. George il ucide cu lovituri de sapa pe Ion, venit noaptea in

curtea lui, dupa Florica. Dominat de instincte, in afara oricarei morale, incalcand succesiv toate

normele satului, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a lacomiei si a orgoliului sau.

Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală,

răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin şi a unei întregi comunităţi.

Moartea apare ca o unică soluţie de ieşire din impasul în care ajunge destinul personajului. Dupa dramele

consumate, viata satului isi reia cursul normal, finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii noii biserici,

la care este adunat tot satul, iar descrierea drumului dinspre Pripas sugereaza faptul ca totul reintra in

firescul vietii.

Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv, rece, romancierul

detinand secretul construirii oamenilor vii intr-un stil anticalofil, fara podoabe artistice sau artificii de

limbaj.Cuvintele si expresiile populare, precum si registrul lexical taranesc sunt proprii lui Ion al

Glenetasului, contribuind la desavarsirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural

ardelenesc. ion este un personaj romanesc memorabil si monumental, supus destinului tragic de a fi

strivit de forte mai presus de vointa sa : pamantul si legile nescrise ale satului traditional.