Caracterizare Ilie Moromete (eseu structurat)

Personajul constituie principalul centru de interes estetic al literaturii de ficţiune. El se construieşte în conformitate cu reprezentãrile sociale, psihologice şi culturale pe care le adoptă autorul, deci în funcţie de viziunea şi de opţiunea estetică ale acestuia.

Pentru a ilustra particularităţile de construcţie a unui personaj romanesc postbelic, mă voi referi la eroul principal din Moromeţii (vol.I – 1955, vol. al II-lea – 1967) de Marin Preda, roman de referinţă în proza postbelică. De la „Ion” al lui L.Rebreanu (1920) nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea rurală. Mai mult decât atât, Marin Preda a realizat fuziunea dintre modernitatea analizei psihologice şi tema rurală tradiţională şi a creat un nou tip de personaj: ţăranul „intelectual”sau „filosof” (Ilie Moromete).

Moromeţii este un roman realist obiectiv cu aspecte originale, situat de N. Manolescu (Arca lui Noe) în categoria „doricului impurificat”, şi un roman politematic despre viaţa socială rurală, familie, raportul dintre individ şi istorie, tema timpului. Este şi un roman polemic faţă de modelul rebrenian. Subiectul e plasat în Siliştea-Gumeşti, sat din Bărăganul teleormănean, şi cuprinde, în vol. I, intervalul iunie-septembrie 1937, iar în volumul al II-lea întâmplări din jurul anului 1950. Structura operei este masivă, riguroasă, bine studiată (aşa cum afirmă N.Manolescu, scriitorul doric lasă impresia că, atunci când îşi începe romanul, ştie pe deplin şi cum îl va încheia).

În centrul observaţiei naratoriale se află, în volumul întâi, familia ţăranului de condiţie medie Ilie Moromete. Este o familie numeroasă şi marcată de tensiuni, cuprinzând copii din cele două căsătorii ale lui Ilie: pe de-o parte Achim, Paraschiv şi Nilă, din prima căsătorie, pe de alta Tita, Ilinca şi Niculae, copiii din a doua căsătorie, cu Catrina. Trecutul familiei şi, implicit, al lui Ilie Moromete, este reconstituit de narator în primele capitole printr-o amplă analepsă.

Personajul principal, rotund, dinamic, Ilie Moromete apare chiar din prima scenă cu trăsăturile sale majore. El e ţăranul reflexiv (intelectual), care contrazice tipul consacrat din proza noastră rurală (naiv, instinctual, persecutat, zbătându-se zadarnic în faţa greutăţilor). Starea lui de „absenţă” după întoarcerea de la câmp exprimă atitudinea naturală a eroului: contemplativitatea. Postura tipică în care se manifestă această atitudine, reluată ca un laitmotiv în roman, este imaginea lui Moromete stând „pe stănoaga podiştei” şi privind la spectacolul lumii. Moromete trăieşte plăcerea vieţii ca miracol de contemplat, dar şi plăcerea de a o teatraliza, fie în calitate de actor, fie de spectator. Este un „modus vivendi” care-l unicizează şi care decurge din concepţia că viaţa nu trebuie pur şi simplu trăită, ci trăită spre a fi înţeleasă. Atitudinea sa diferită de a altora e sugerată prin dialogul iniţial cu vecinul Tudor Bălosu care îi tulbură contemplaţia filosofică şi estetică, insinuând gândul nevoii presante de acţiune. Sugestivă este, de asemenea, prima imagine a

lui Moromete: „rămas singur în mijlocul bătăturii”, imagine prin care se anticipează atât calitatea de personaj central, cât şi situaţia de a fi, într-adevăr, părăsit ulterior de toţi.

Ipostazele personajului se acumulează din scenele individuale şi colective pe baza cărora este alcătuit volumul întâi, mai ales în prima dintre cele trei ample secvenţe care-l compun. De fiecare dată Moromete se dovedeşte a fi o conştiinţă problematizantă, un om care, fără să iasă din primitivitatea lumii sale ţărăneşti, refuză primitivitatea în gândire şi atitudine. Eroul este creat în antiteză cu personajul Ion al lui Rebreanu, prin încrederea în puterea judecăţii argumentate. Ion îşi pune în joc toată energia, ambiţia, tenacitatea pentru a obţine cât mai mult pământ. Moromete, pentru a-l păstra şi, păstrându-l, pentru a-şi câştiga tihna necesară trăirii altor plăceri, intelectuale: bucuria meditaţiei subtile şi a glumei fine.

Scena cinei de după întoarcerea de la câmp reliefează locul şi rolul personajului în familie. Aşezat pe pragul dintre odăi, „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, în vreme ce copiii stau înghesuiţi în jurul mesei prea mici. Postura este de autoritate încă dominatoare, de pater familias care nu poate fi contestat.

Din spaţiul familial, autorul îşi situează apoi eroul în spaţiul public al satului prin ampla scenă a adunării duminicale din poiana fierăriei lui

Iocan. Aşteptat de toţi ceilalţi ca un lider de opinie, Moromete ocupă locul central în acest miniparlament rurar în care se comentează evenimente din istoria recentă a ţării (Marele Congres Agricol) şi a lumii. Rolul său de corifeu şi de exponent al democraţiei rurale se exprimă emblematic în „chipul de lut” pe care-l modelează în joacă Din Vasilescu şi care va rămâne pe poliţa fierăriei şi după ce aceste adunări se vor destrăma sub presiunea unei istorii tot mai grăbite.

O scenă anticipativă cu mare încărcătură simbolică este tăierea salcâmului (cap.XII), prevestitoare pentru declinul eroului, al familiei sale şi al comunităţii rurale. Atmosfera e ritualică, iar gestul lui Moromete sacrificial (copacul va cădea „ca un animal bolnav care fusese ucis”). Personajul participă fără să o ştie la un scenariu tragic şi animist, salcâmul având calitatea de „fiinţă vegetală” răpusă într-un interval de cumpănă (între noapte şi zi), în faptul sfintei zile de duminică. Bocetul colectiv din cimitir, cântecul cocoşului, mirosul de tămâie care umple aerul creează o atmosferă metafizică. Episodul e gândit şi realizat narativ pe termenii structurii tragice, în care eroii sunt Moromete şi salcâmul personificat (un „dublu vegetal” al eroului), bocetul substituie corul tragic, iar familia şi sătenii sunt spectatorii. Răsăritul însângerat al soarelui scoate scena, simbolic şi definitiv, din rândul manifestărilor profane şi-i dă proporţiile unui fenomen cosmic.

Câteva scene (dialogul iniţial cu Tudor Bălosu, plata foncierei, masa familiei pe câmp, la seceriş) sunt memorabile pentru natura de

disimulant a eroului. Scenariul tip se regăseşte în scena foncierei în care, chemat din poiana fierăriei lui Iocan pentru a-şi achita impozitul agricol, Moromete intră în curte preocupat, chipurile, de treburi gospodăreşti, îi ignoră complet pe agenţii fiscali şi se adresează unor interlocutori absenţi. Eroul e un artist a cărui reprezentaţie are aici o finalitate practică (intimidarea celor veniţi să-i ceară plata integrală a foncierei), dar, mai presus, una moral-intelectuală. Prin atitudinea detaşată, superioară, dispreţuitoare faţă de agentul fiscal îi instruieşte pe cei din jur că astfel poate fi tratat orice lucru aflat în afara valorilor spiritului.

Conduita histrionică a lui Moromete este mereu evidenţiată de narator. „Publicul” lui obişnuit – Catrina, copiii, prietenii – descoperă faptul că „avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Moromete înscenează reprezentaţii, dar, nu mai puţin, priveşte către scena satului şi surprinde galeria „măştilor” umane. O banală trecere pe uliţă a unor indivizi şi mai banali (Gheorghe al lui Udubeaşcă, Nae Boldeaţă ) se transformă în comedie. Umorul concentrat al lui Moromete este legat de convingerea că nimic nu trebuie să te împiedice să te bucuri de viaţă.

Personajul se defineşte şi prin modul în care îi evaluează pe ceilalţi, identificând măsura fiecărui om. Pe Victor Bălosu îl ridiculizează pentru că e inautentic, snob şi ros de vanitate. Lui Tudor Bălosu îi

demască avariţia şi răutatea, forme ale mediocrităţii umane etc. Ironia lui Moromete este expresia spiritului său critic faţă de prostie, ipocrizie, suficienţă şi imoralitate.

Natură colocvială, Moromete e în căutare perpetuă de alţi oameni inteligenţi şi, când nu-i găseşte, îşi este sieşi interlocutor. Unul dintre cele mai importante mijloace narative de caracterizare a eroului este limbajul său. Modul lui de a povesti e apropiat de cel al lui Creangă: punctează mucalit detaliile, are capacitatea de a defini un individ prin reproducerea unei replici, foloseşte limbajul neaoş cu subtilitate. Comunicând, Moromete încearcă să convingă lumea să adopte scara lui de valori, să vadă lucrurile din punctul lui de vedere. E un „învăţător” şi un modelator de conştiinţe care-i instruieşte pe ceilalţi, dar nu în predici, ci prin pilde, ironii, anecdote. Aşa este istorisirea drumurilor făcute la munte împreună cu Bălosu, spusă în faţa lui Paraschiv pentru a-i arăta că nu averea, ci omenia reprezintă cea mai înaltă valoare în viaţă şi a-l învăţa (de altfel, fără efect) să fie sensibil şi înţelegător la dramele celorlalţi.

Un mijloc fundamental de realizare a personajului ţine de situarea lui în centrul conflictului familial. În familia Moromete, resentimentele, ostilitatea, ura au rădăcini vechi şi se amplifică pe nesimţite. Căsătoria lui Moromete cu Catrina stârnise apriga împotrivire a Mariei, sora lui, care-i învaţă pe băieţi că mama vitregă le-a răpit averea, că fraţii mai mici le sunt duşmani şi că toţi profită de pe urma trudei lor. Despre adevăratul rod al muncii fiilor va vorbi mai târziu, prea târziu, tatăl: „Pământul rămas întreg,

Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere!”. Tensiuni abia reţinute cresc ameninţător între Ilie şi Catrina, fiindcă bărbatul nu-şi îndeplineşte promisiunea de a trece casa pe numele ei. Mai tânără decât Moromete, Catrina e cuprinsă treptat de spaima de a fi alungată din casă de către fiii vitregi după moartea lui Ilie. Răscolită de coşmaruri, ea găseşte un timp alinare în biserică, dar nu se poate elibera de sentimentele rele care ajung la „nepăsarea şi sila faţă de bărbat şi de copii”. Niculae, marginal sau chiar absent din gândurile tatălui până la un punct, devine şi el o sursă de tensiuni prin deneînţeleasa pasiune pentru învăţătură. Neînţelegere ciudată, dacă ne gândim că acest băiat inteligent şi sensibil, captivat de poveşti, este singurul dintre copii care-i seamănă lui Moromete. O revelaţie despre fiul cel mai mic o are Ilie la serbarea de sfârşit de an, când află uluit că e premiantul clasei a patra. Moromete rămâne cu un sentiment de vinovăţie sâcâitoare, văzându-şi copilul zguduit de friguri şi mistuit de o pasiune al cărei sens deplin îi scapă. Respectă cartea, dar nu poate intui adevărul că ea reprezintă pentru Niculae o valoare mai presus de cele obişnuite în lumea satului (pământul, averea, prestigiul de gospodar înţelept şi harnic).

Conflictele din sânul familiei sunt agravate de marile datorii pe care le are la plata impozitului agricol şi la bancă. Constrâns de împrejurări, Moromete acceptă ca Achim „să plece cu oile la Bucureşti”, adică să le păşuneze în jurul Capitalei, urmând ca, prin vânzarea produselor pe piaţa bucureşteană, să adune în trei luni banii care să-i scoată din impas. De la Achim nu primeşte nici veşti, nici bani, dar află de

la negustorul de găini Scămosu că băieţii lui s-au vorbit să fugă de acasă.

Dintre toate formele conflictului familial, contradicţiile cu cei trei fii mai mari, Achim, Paraschiv şi Nilă, constituie marea sursă a dramei lui Moromete, dramă care se revarsă într-o izbucnire devastatoare în finalul volumului întâi. Moromete a căutat mereu să-i menţină pe băieţi în sfera autorităţii sale, nu din vanitate, ci pentru că vrea să le transmită modelul său etic şi existenţial. Elocvente sunt „lecţiile” pe care le dă acestora de-a lungul timpului: când îl determină pe Paraschiv să renunţe la o căsătorie din interes cu Manda a lui Bodârlache, om înstărit, dar prost, când evocă un episod din vremea foametei despre Voicu lui Rădoi, când povesteşte călătoria sa negustorească la munte etc.

Tatăl le cere astfel să preţuiască inteligenţa, iar nu hectarele de pământ şi să se bucure de averea deşteptăciunii. Dar băieţii se închid în obtuzitatea lor tenebroasă.

Dinaintea conflictului iminent de la sfârşitul volumului întâi, o înţelepciune îndurerată îl face să temporizeze sancţionarea fiilor răzvrătiţi, lăsându-le şansa de a ieşi din hotărârea lor oarbă. Renunţă la orgoliu cu totul, spre uluirea Catrinei, a fetelor şi a lui Niculae, se umileşte, acceptând sfidarea neruşinată a lui Paraschiv, adică se comportă într-un mod de neînţeles pentru situaţia creată. Se scuză dinaintea fiului, îi dă socoteală, răbdător, smerit, apoi le loveşte tocmai pe cele năpăstuite şi nevinovate – Catrina şi Tita. De fapt, în tot comportamentul său e o intenţie

demonstrativă. El vrea să le sugereze băieţilor că pot miza pe solidaritatea lui, dar şi că puterea de tată a rămas intactă. Moromete se dezvăluie ca o structură umană care vrea să convingă, nu să constrângă. Ştie că a căuta să obţii victoria cu bâta echivalează, în esenţă, cu a renunţa la victorie. După ce orice tentativă s-a arătat zadarnică, Moromete iese din casă, iar între mişcările lui par să existe intervale mari, suficient de mari pentru ca fiii să mediteze că nu era bine ceea ce tocmai făcuseră şi spuseseră. Căci, din punctul de vedere al tatălui, Paraschiv şi Nilă sunt, de abia acum, iremediabil pierduţi. Bătrânul îşi ia mâna de pe soarta lor fiindcă e constrâns să o facă, dar, cunoscându-le slăbiciunile, intuieşte în rebeliunea copiilor o adevărată sinucidere. El ştie că Paraschiv e atât de încrâncenat, nesocotit şi impulsiv, încât se va nenoroci repede acolo unde vrea să plece. Pe Nilă îl ştie lipsit de personalitate şi puţin la minte, deci vulnerabil. Bătaia care urmează e o disperată încercare de a-i trezi din orbirea lor pierzătoare şi, poate, o demonstraţie că a fi brutal (cum e Paraschiv) înseamnă a le impune codul brutalităţii şi celorlalţi şi a-l admite ca unic cod. Tatăl, dimpotrivă, încercase până în ultima clipă să i se audă mesajul.

Moromete îşi trăieşte în termeni de mare dramatism eşecul. Stăpânit de acest uriaş sentiment, eroul face demersurile finale, care să scoată familia din criză: vinde lui Bălosu pământul din spatele casei şi-şi achită, deocamdată, promisiunile faţă de Niculae şi datoriile.

Drama lui Moromete şi, implicit, eşecul lui, este de a-şi vedea familia destrămată (în volumul întâi) şi lumea altfel decât aşa cum o doreşte el şi cum e convins că ar fi bine

să fie (în volumul al doilea). După cumplita deziluzie trăită, eroul găseşte însă resursele necesare să renască, devine întreprinzător, pragmatic, relativ prosper, după cum e înfăţişat la începutul volumului al doilea: „parcă chiar întinerise, arăta zdravăn, cu mustaţa mereu neagră şi, când tot satul se pitea în casă şi coşurile fumegau sub gerurile năprasnice ale iernii, era văzut cu alţii mai tineri, cu săniile încărcate de porumb, gata să plece să le vândă în creierul Carpaţilor, la mocani.”. Imaginea acestui nou Moromete e aproape neverosimilă: „Poli galbeni îi umpleau buzunarele şi pe toate le vedea acum din punctul de vedere al unui câştig eventual.” Îl apostrofează în chip derutant pe Niculae „Şi ce beneficiu o să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe la şcoală?” şi-l opreşte să continue studiile, îndemnându-l să se facă învăţător în sat, aşa încât resentimentele băiatului faţă de tatăl său se adâncesc ameninţător. Amână sau refuză în continuare să treacă pe numele Catrinei casa şi pământul, intenţionând, de fapt, să le-o dea fiilor mai mari.

Tot efortul tatălui se va sparge însă de zidul refuzului pe care îl ridică Paraschiv, Nilă şi Achim atunci când Moromete merge la Bucureşti să-i convingă să se întoarcă în sat. După încercarea nereuşită de a-şi convinge fiii mai mari, după moartea lui Nilă pe front şi a lui Paraschiv de tuberculoză, Moromete e părăsit şi de Catrina, care pleacă la fiica din prima sa căsătorie. Tita se mărită cu Sandu Dulgheru, dar va rămâne în curând văduvă. Vechii prieteni ai lui Moromete (Cocoşilă, Din Vasilescu, Dumitru lui Nae) l-au părăsit şi ei ori au murit,

iar cei noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Giugudel), cu care se mai întâlneşte uneori în propria curte pentru „a face politică” în şoaptă, îi par mediocri, speriaţi, naivi. Eroul nu mai găseşte pe nimeni capabil să glumească inteligent şi să înţeleagă fenomenele istoriei recente. El însuşi apare acum cu o imagine schimbată, lipsită de puterea dominatoare din primul roman. Autoritatea i-a fost dramatic contestată în sânul familiei, iar în comunitate se produc transformări pe care nu le poate accepta şi pe care le dispreţuieşte cu toată fiinţa. Îi va mărturisi acest lucru lui Ţugurlan: „…Eu ştiu încotro mergem! Ce vreau eu personal e să mergem cât mai încet, fiindcă nu sunt neam doritor să văd şi cu ochii mei ce-o fi! Îmi închipui!” Într-o demonstraţie pe care o face în faţa vicleanului Isosică, uluindu-l (că singura cale de a-i rezista cumplitului Vasile a Moaşii este a-i opune pe unul „mai tare” decât el, respectiv pe Ţugurlan), Moromete e recunoscut de preopinentul său drept un om „despre care nu degeaba se spuneau atâtea poveşti. Avea mintea pătrunzătoare. Ştia tot”. Moromete are, cu alte cuvinte, perspectivă istorică. Asupra sensului istoriei emite consideraţii de necontrazis în celebrul monolog desfăşurat sub ploaia torenţială de vară din al doilea volum, dând şi un verdict final: prăbuşirea valorilor şi pierderea libertăţii în regimul comunist.

Nevoit să trăiască într-o epocă în care „ subtilităţile limbajului şi plăcerea de a contempla sunt

nişte frumoase anacronisme” (Eugen Simion), personajul se retrage de pe scena publică a satului, se adânceşte în sine, monologhează justiţiar pe tema istoriei, filosofează cu sau fără auditoriu. De multe ori îşi este sieşi interlocutor. Treptat, imaginea lui Ilie Moromete alunecă în planurile tot mai îndepărtate ale subiectului epic, pentru ca, în finalul celui de-al doilea volum să fie recuperată sub nimbul unei anumite grandori. „…În acei ani murise şi Moromete, dar de moarte bună…”, se deschide, voit nepăsător şi insignifiant, fragmentul. Strategia naratorului este de a evoca sfârşitul vieţii lui Moromete prin personaje-martor, putând astfel să-i evidenţieze monumentalitatea fără să abdice de la obiectivitatea naratorială. Despre toate cele întâmplate povestesc Ilinca şi Catrina, apoi Alboaica. Femeile se completează, se continuă una pe cealaltă, urmând parcă un secret ceremonial în nararea isprăvilor „ultimului” Moromete (adică ale lui Moromete în ultima lui ipostază), ca nişte rapsozi ai faptelor sale. Apologia eroului este desăvârşită prin reveria lui Niculae care căută imaginea paternă şi o fixează în sine ca pe un bun de mare preţ.

Toate însuşirile acestui personaj excepţional creat de Marin Preda alcătuiesc un mod de a fi: moromeţianismul, a cărui esenţă o exprimă şi ultimele cuvinte ale lui Moromete: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă.”