Basmul cult

A. Alcătuieşte un eseu în care să demonstrezi că un text studiat reprezintă, ca specie literară, un basm cult. în realizarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:

• menţionarea a cel puţin patru trăsături specifice basmului;• exemplificarea trăsăturilor prin secvenţe;• prezentarea construcţiei subiectului şi a personajelor;• evidenţierea elementelor care depăşesc schema folclorică;• integrarea a cel puţin patru concepte operaţionale din următoarea listă: acţiune, compoziţie, construcţia subiectului, episod, fantastic, fabulos.

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Context teoretic

Apărut mai întâi în epica populară, basmul este o naraţiune amplă în proză, în care personaje supranaturale, dar şi reale trec prin întâmplări fabuloase pentru a ilustra izbânda binelui. În formularea lui George Călinescu, un basm este „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase" (Estetica basmului), o proiecţie a tuturor aspiraţiilor într-un spaţiu care nu refuză nici o împlinire. În spiritul delimitărilor terminologice, criticul-eseist notează că „basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală, etc. Caracteristic lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale. [...] Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm". Devenit operă de autor, basmul cult preia tiparul narativ al basmului popular şi reţine atenţia cititorului (de această dată) prin reorganizarea elementelor stereotipe conform unei viziuni personalizate asupra vieţii în general. În perioada de afirmare a esteticii romantice, acest tip de naraţiune implicând supranaturalul/fabulosul a servit intenţiilor scriitorilor de a evita precaritatea realului prin anularea graniţelor de spaţiu şi timp, de posibil şi imposibil.

Referinţe critice

În literatura noastră, Povestea lui Harap-Alb ilustrează, dimpotrivă, realismul, deoarece „Creangă e altceva, nici narator ţăran, nici folclorist, culegător, prelucrător, basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleştean este această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspiraţii nerostite, slăbiciuni, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. El e creatorul unei «comedii umane» tot aşa de profundă şi de universală în tipicitatea ei precum a lui Sadoveanu" (Nicolae Manolescu, Lecturi infidele).

„Veritabilul bildungsroman fantastic al epicii noastre" (George Munteanu, Introducere în opera lui Ion Creangă), Povestea lui Harap-Alb „e însăşi sinteza basmului românesc. Toată filosofia noastră populară, între fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui, se lămureşte în încercările grele ale fiului de împărat, robit diavolului cu chip de om, preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui prin colaborarea uriaşilor întruchipând principiul puterii cosmice şi al eticului popular" (Pompiliu Constantinescu, Scrieri).

Enunţarea ipotezei

Critica literară a observat, încă de timpuriu, că schema epică se înscrie în canoanele basmului popular, însă elementele de origi nalitate , datorate „artei de băsmuitor" a lui Creangă, sunt reperabile la orice nivel: întrepătrunderea planurilor real-fabulos (fabulosul este tratat în mod realist), specificul reperelor spaţio-temporale, arta construirii personajelor, motivele narative diversificate, stilul elabo-rat, rezultat din îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi descrierea, clişeele compoziţionale („cică era odată" sugerează încă de la început convenţia basmului, acceptarea supranaturalului ca explicaţie a întâmplărilor incredibile). Schema este aceasta : „Un fecior de împărat, pornind în lume, e nevoit a schimba pe drum rolul său cu o fiinţă inferioară (slugă ori vizitiu, spân sau ţigan), care-1 însărcinează apoi cu diferite isprăvi, între care figurează aducerea apei miraculoase şi a unei fecioare (mai adesea cu putere demonică), pentru obţinerea căreia eroul are nevoie de agenţi auxiliari înzestraţi cu daruri supraumane. Această fecioară răzbună apoi flăcăul, omorând pe trădător şi înviind victima ucisă de dânsul" (Lazăr Şăineanu, Basmele române). Într-o construcţie perfect închegată, riguros articulată, textul prezintă o înlănţuire de episoade (de la motivul împăratului cu trei feciori până la cel al revenirii la viaţă), al căror element de coerenţă este drumul parcurs de protagonist, drum ce organizează probele şi coincide cu iniţierea lui în ştiinţa lumii. Această rigoare în alcătuire face ca basmul să se prezinte asemenea unei nuvele, din moment ce totul se construieşte în jurul protagonistului, sau asemenea unei fabule, întrucât mesajul este răsplata pentru omul bun.

Particularităţile speciei

Conţinutul se articulează pe „stereotipiile speciei populare" (V.I. Propp, Morfologia basmului), însă textul în sine este creaţia originală a lui Creangă, prin arta narativă, noul tip de fantastic, umorul, erudiţia paremiologică şi particularităţile stilistice. „Povestea" asimilează un fond folcloric, iar autorul ei se distinge de cel popular prin fluenţa şi ritmul rapid al relatării („Şi o dată zboară calul lui Harap-Alb până la nouri"), prin individualizarea acţiunilor cu ajutorul detaliilor semnificative şi dramatizarea discursului epic prin dialog :

„ - Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Flămânzilă, dar unde mergeţi voi, fără de mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă.

- Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar n-am a te duce în spinare".

Indicii spaţio-temporali ai acţiunii

Dacă în basmul popular accentul epic se pune în special pe evenimente, ele fiind neobişnuite, inexplicabile prin logica realului (dispoziţii, metamorfoze, călătorii pe celălalt tărâm etc), întâmplările narate de Creangă sunt fapte comune, de un firesc rural care dezarmează: fiul craiului improvizează un stup, trece prin apă ca să nu strivească o nuntă de furnici, miluieşte o bătrână, de câteva ori îşi plânge de milă, se îndrăgosteşte de o fată frumoasă. Harap-Alb nu luptă cu zmei sau balauri, ci se împrieteneşte cu nişte „uriaşi cumsecade", care au câte un cusur supradimensionat, conştienţi fiind că acesta ar putea deveni oricând util, în spiritul solidarităţii. Prin urmare, fantasticul este umanizat, căci universul spaţio-temporal al acţiunii are datele celui humuleştean: crăişorul caută în pod şi în grajd, împăratul Roş „caută prin aşternut", este un „pâclişit", eroul însuşi e „mai fricos ca o muiere", „se olicăieşte" de „belelele în care îl vâră Spânul". Nimic nu aminteşte de atmosfera fastuoasă a curţilor crăieşti, căci ospăţul este doar „o zăbavă", iar fiica împăratului nu-i decât „a dracului zgâtie de fată", care „le-a tras butucul" şi de aceea Păsărilă o „găbuieşte în spatele Lunii", întocmai cum Nică va găbui pupăza în scorbură. Aceste similitudini situaţionale şi comportamen tale cu universul humuleştean din Amintiri... conduc la concluzia că fantasticul este localizat, fapt evident mai ales în conduita ţărănească a personajelor şi în vorbirea lor tipic moldovenească.

Prezentarea personajelor

Arta portretului este altă calitate a textului în discuţie, un alt argu ment al îndepărtării de prototip. Polarizând întreaga desfăşurare, care, treptat, trece într-un plan secund, personajele basmului menţionat se încadrează în tipologia stabilită de V.I. Propp în Morfologia basmului: eroul (Harap-Alb), răufăcătorul (ursul, cerbul), donatorul (Sfânta Duminică), ajutorul (calul, furnicile, albinele, cei cinci tovarăşi năzdrăvani), fata de împărat şi tatăl ei, falsul erou (Spânul). Tehnica portretizării permite desprinderea de aceste imagini arhetipale şi confirmă încă o dată ideea că personajele sunt rezultatul interferenţei real-fantastic. Astfel, bătrânul crai este un erou construit tocmai la această limită dintre credibil şi fabulos : el este de neam împărătesc, are trei feciori şi trăieşte la o margine a pământului, iar la aceste date fantastice se adaugă elemente reale, precum lamentaţia părintelui care-şi vede feciorii de nici o ispravă („degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei") şi atitudinea omului simplu care crede în pedagogia vieţii: „... în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi, şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute".Împăratul Roş apare, în basm, în postura celui mai sever examinator al lui Harap-Alb, ca orice tată căruia nici un pretendent nu i se pare suficient de bun pentru fata sa. Mai mult, „împăratului i-a fost de-a mirarea, văzând că nişte golani au asemenea îndrăzneală, de vin cu neruşinare să-i ceară fata". El îi supune la un şir de probe, sperând să-i poată pedepsi şi fără a şti că el însuşi trece prin două: cea a depăşirii nopţii în care este pişcat de furnici şi proba loialităţii, căci, în cele din urmă, este nevoit să-şi respecte cuvântul dat. Sfânta Duminică reprezintă intervenţia indirectă a divinităţii în viaţa eroului aflat în formare şi a cărui credinţă este probată mereu. Această intervenţie ia forma ajutorului, a protecţiei de rău şi a răsplăţii pentru o conduită în conformitate cu morala creştină.

Tehnici de realizare a portretelor

Personaj colectiv al basmului, cei cinci tovarăşi năzdrăvani ai lui Harap-Alb (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) aduc o notă de comic, pitoresc şi amintesc de Munci şi zile sau de „uriaşii cumsecade" ai lui Francois Rabelais. Rolul lor în scenariul epic este hotărâtor în ceea ce priveşte desfăşurarea faptelor. Imaginea fiecăruia este caricaturală, obţinută prin supradimensionarea unui defect omenesc (lăcomia, indiscreţia, irascibilitatea), însă tocmai acesta se dovedeşte util şi subliniază diferenţa solitar-solidar. Împreună, formează „ceata lui Papuc", fiind „care mai de care mai chipos", individual sunt prezentaţi prin câte un detaliu caracteristic,: Gerilă are „nişte buzoaie groase şi debălăzate", Flămânzilă „mânca brazde", Setilă are „grozav burdăhan şi nesăţios gâtlej", Ochilă este o „schimonositură cu un ochi", iar Păsărilă - „o bâzdâganie" care mânca păsări, „crude, cu pene cu tot". Numele personajelor lui Creangă au sonorităţi stridente şi comice, precum Mogorogea, Oşlobanu sau Trăsnea, însă numai lui Ochilă îi rezervă autorul un poem onomastic : „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorâlă, nepot de soră cu Pândilă, din sat cu Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-1-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi". Pasaje descriptive de un lirism aparte îi prilejuieşte lui Creangă portretizarea fetei împăratului Roş, întruchipare a frumuseţii şi a dragostei, fără a fi lipsită de şiretenie şi de spirit de observaţie. Ca şi Smărăndiţa Popii, „feţişoara împăratului" este o „zgâtie de fată", iar Păsărilă este cât pe ce „să-i strâmbe gâtul", ca s-o înveţe să nu mai „poarte lumea pe degete". După ce Harap-Alb şi „ai săi" trec toate probele premergătoare peţitului, „farmazoana" care putea fi oricând pasăre consimte să-1 însoţească pe erou spre curtea împăratului Verde. Dragostea nouă din inima ei îi modifică liniile portretului, astfel încât ea devine un superlativ al ideii de frumuseţe, însumând prospeţime, strălucire, fragilitate, sfială şi farmec, „căci era boboc de trandafir din luna lui maiu, scăldat în rouă dimineţii, dezmerdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor".

Prezentarea protagonistului

Personajul principal al basmului, Harap-Alb, şi evoluţia sa, de la naivitatea adolescentină şi până la dobândirea calităţilor necesare unui împărat, asigură coerenţa naraţiunii şi zona de interes a lecturii. Fiul de crai este un erou în formare, ceea ce dă poveştii şi aspectul unui bildungsroman, în care este urmărită, gradat, întregirea por-tretului moral al protagonistului, până ajunge să reprezinte un ideal de frumuseţe sufletească, o sinteză caracterologică, proiecţie spirituală a poporului român. Provenienţa sa („fiul craiului") îl propune ca personaj fantastic, însă inocenţa („boboc") îl păstrează în zona realităţii. Asemănător în multe privinţe cu Nică din Amintiri... şi cu orice adolescent, Harap-Alb ar putea fi prototipul neexperimentatului, a cărui evoluţie nu-i va afecta fondul iniţial sufletesc. Trecând probele, protagonistul, „un fel de Făt-Frumos juvenil şi inexperimentat, mai mult ajutat de alţii decât viteaz" (Nicolae Manolescu), învaţă să preţuiască, să discearnă, i se revelează ca date native sentimentul prieteniei, omenia, respectul cuvântului dat şi puterea de a iubi. Şi în cazul său, numele are funcţie de caracterizare, căci antroponimul „Harap-Alb" este un paradox literar cu trimitere la provenienţă şi fapte ce îi vor modifica destinul. Existenţa unei bucle narative înaintea deznodământului nu face decât să amâne împlinirea eroului pozitiv, care a rămas „alb"

moraliceşte, şi să dezvăluie viziunea populară asupra vieţii (spaţiu al împlinirii totale) şi a morţii (un somn din care se poate oricând reveni).

Particularităţi stilistice

Construcţie, tematică, personaje - toate acestea se comunică lecturii prin stil, un alt argument al originalităţii scriitorului. Limbajul basmului îmbină lexicul arhaic, regionalismele, fraza mucalită şi erudiţia paremiologică, formula de coerenţă „vorba ceea", mărcile oralităţii, fraza rimată şi ironică în chip amar („Şi-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu") şi sugestiile onomastice într-o scriere care probează talentul lui Creangă.

Funcţia didactică a basmului popular (întreaga naraţiune, perfecţiunea morală a protagonistului cultivă încrederea în ordinea valorică a binelui, adevărului şi frumosului) este substituită aici prin aceea a delectării lectorului. Oralitatea stilului derivă din legătura permanentă a naratorului cu un auditoriu imaginar („eu sunt dator să vă spun povestea..."), pentru care comentează fapte („dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea"), abătându-se chiar de la firul epic („dar iaca ce m-am apucat de spus"). Deşi pare rostit, textul are un stil personalizat şi, de aceea, mult mai apropiat de farmecul Amintirilor decât de specia folclorică din care şi-a luat substanţa.

Concluzii

În concluzie, se poate spune că Povestea lui Harap-Alb a asimilat un tipar popular pe marginea căruia a dezvoltat argumentele basmului cult: reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului.

B. Alcătuieşte un eseu în care să caracterizezi personajul principal din basmul cult studiat, în alcătuirea eseului vei avea în vedere următoarele repere:• precizarea unor trăsături ale basmului cult;• stabilirea statutului personajului;• prezentarea şi ilustrarea a cel puţin patru trăsături ale personajului, prin referire la patru secvenţe narative;• precizarea şi ilustrarea modalităţilor de caracterizare (directă/indirectă);

• integrarea adecvată în conţinutul eseului a patru concepte operaţionale selec-tate dintre următoarele: titlu, protagonist, temă, secvenţă narativă, incipit, episod, fantastic.

Caracterizarea personajului Harap-Alb din basmul Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Considerat o sinteză a basmului românesc, Povestea lui Harap-Alb are un loc deosebit în specia basmului cult, pentru că - după cum spune Nicolae Manolescu -, deşi autorul nu iese din schema narativă a basmului popular, nici nu inventează nimic esenţial, el are o capacitate extraordinară „de a-şi lua în serios eroii, de a le trăi aventurile, de a pune cu voluptate, în fiecare din propriile aspiraţii nerostite, slăbiciuni, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă", retrăind cu ingenuitate întâmplările povestite. Creangă umanizează fantasticul, conferă caracter de scenetă întâmplărilor, înscrie personajele negative într-un registru comic şi „spune" o poveste. Cel mai mic dintre feciorii Craiului, numit „Crăişor", e menit să ocupe tronul împăratului Verde, care n-avea urmaşi în descendenţă masculină, să asigure, după moartea lui, conducerea împărăţiei. Motivul călătoriei şi meta fora drumului vor căpăta importanţă deosebită în textura basmului, acestea fiind strâns legate de un destin aflat sub o stea norocoasă.

Referinţe critice

Aprecierile despre basm interferează, în mod explicabil, cu cele despre Harap-Alb, aflat în centrul „acţiunii", protagonist al acesteia. Nicolae Ciobanu discută „noutatea" personajului, văzând în acesta „un erou dilematic, purtător al unei drame de conştiinţă şi al unei dileme [...], având primejdioasa slăbiciune de a crede că îi stă în putere să nu respecte consemnul ezoteric ; eroul se bizuie pe riscanta înţelepciune a disperării". Pompiliu Constantinescu crede că filosofia noastră populară, aflată în permanenţă între „fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui, se lămureşte în încercările grele ale fiului de împărat robit diavolului cu chip de om, preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui...". Altfel spus, tema basmului este cea prea bine cunoscută a luptei binelui cu răul.

Statutul social şi psihologic al personajului

Crăişorul, devenit Harap-Alb, protagonistul basmului, este mezinul unui crai care stăpâneşte o împărăţie la un capăt al pământului, al cărui destin i-a fost „scris" de sus,

după spusele bătrânei gârbovite : „... ai să te poţi duce, unde n-au putut merge fraţii tăi; pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste". După clasificarea personajelor din basme, făcută de V.I. Propp, Harap-Alb este eroul, în timp ce Spânul va fi antieroul sau falsul erou. Călătoria pe care o va săvârşi Crăişorul va avea caracter formativ, el iniţiindu-se şi fiind iniţiat în vederea ocupării tronului împăratu lui Verde.

La început va fi boboc (este posibilă interpretarea dublei semnificaţii a termenului: boboc de floare - cu sensul de „nedeschis", încă, spre viaţă - sau boboc de pasăre - cu sensul de neputincios, neştiutor), dar va ajunge „împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic", o dată cu sfârşitul călătoriei, între aceste două „coordonate" se va desfăşura devenirea eroului ce va dobândi o întreită măreţie, căci va fi iubit (el însuşi descoperind sensul iubirii), va fi slăvit datorită binelui săvârşit, va fi puternic, fiindcă de-a lungul călătoriei a fost nevoit să dovedească putere.

Caracterizare directă

Este adevărat că în popor sunt apreciate, mai întâi, valorile morale, apoi însuşirile fizice ; de regulă, un om bun şi viteaz este considerat şi frumos. De aceea, poate, Crăişorului nu-i este numită nici o trăsătură fizică de către povestitor. Ştim doar că, nefiind atent la nici una dintre vorbele bătrânei cerşetoare, care ar fi trebuit să-i atragă atenţia asupra misterioasei existenţe a acesteia, rămâne „uimit de spaimă şi mirare” abia când o vede dispărând „într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh".

Alte personaje îşi vor exprima direct părerea cu privire la feciorul cel mic al craiului: pentru Sfânta Duminică, este, la un moment dat, „ slab de înger" şi „ mai fricos decât o femeie" ; împăratul Verde vede în el o „slugă vrednică şi credincioasă", iar Spânul îl numeşte „ slugă netrebnică, slugă vicleană", exprimându-şi, astfel,-ura, dar şi teama de a nu fi dat în vileag.

Caracterizare indirectă

• prin fapte

Crăişorul, botezat de către Spân, la ieşirea din fântână, Harap-Alb, nu este un Făt-Frumos plecat să înfăptuiască fapte de vitejie, nu are însuşiri supranaturale, nu înfruntă zmei sau balauri. Este ajutat, sfătuit, îndrumat de cei care îi apreciază bunătatea sufletească. Aceasta este trăsătura morală esenţială, dezvăluită de multe dintre secvenţele narative: miluirea cerşetoarei cu un bănuţ, ocolirea furnicilor, pentru a nu le strica nunta, găsirea adăpostului pentru roiul de albine. De altfel, Sfânta Duminică îi aminteşte mereu: „... puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută". Scopul călătoriei lui Harap-Alb este acela al desăvârşirii spirituale, în vederea conducerii unei împărăţii, pentru care numai vitejia şi curajul nu sunt suficiente. Atunci când săvârşeşte fapte vitejeşti are „avantaje", căci, îmbrăcându-se cu hainele din tinereţe ale tatălui, recunoscut pentru vitejie, având armele şi calul lui, se bucură de puterile magice ale acestora; înfruntă ursul la pod şi e gata să-1 doboare, ajutat de cal şi de paloş, ia sălăţile din Grădina Ursului, după ce Sfânta Duminică îl adoarme pe acesta cu o fiertură vrăjită, taie capul cerbului, dar are paloşul şi obrăzarul lui Statu-Palmă--Barbă-Cot şi sprijinul

aceleiaşi Sfinte, reuşeşte să obţină mâna fetei împăratului Roş, ajutat de cei cinci tovarăşi, de crăiasa albinelor, a furnicilor şi - din nou - de calul său. Crăişorul are, aşadar, nevoie de minte, de experienţă, de înţelepciune. Dobândirea acestora devine o necesitate.

prin atitudini şi comportament

Însuşi calul îi spune, ca răspuns la văicărelile sale, când se simte asuprit de Spân: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte". Naivitatea şi neputinţa de a vedea dincolo de aparenţe sunt subliniate de bătrâna cerşetoare pe care nu o bagă în seamă, deşi aceasta îi oferă - intenţionat sau nu - motive suficiente pentru a se face crezută; cu toate că „mătuşa" îi spune cum să-şi aleagă calul, Crăişorul nu ţine seama de sfatul ei şi loveşte „calul grebănos, dupuros şi slab", lăsându-se, iar, înşelat de aparenţe. Ca orice tânăr, este instabil sufleteşte, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta: bate calul şi-1 numeşte „ghijoacă uricioasă", când acesta îi pare o „gloabă" şi o „răpciugă", fiind mânios, dar i se adresează cu „dragul meu tovarăş" şi „căluţul meu" când îşi dă seama de puterile neobişnuite ale acestuia. Când ajunge într-un codru - ce poate fi considerat o probă a labirintului, pentru că tânărul se trezeşte în faţa unor cărări încurcate -, deşi la început refuză ajutorul Spânului, îl acceptă apoi ca slugă, călcând interdicţia, prin neascultarea sfatului dat de tatăl său. Faptul că nu reuşeşte să iasă singur din codru este o dovadă că nu are spirit practic, că este nepriceput şi că îi lipseşte experienţa de viaţă; dezvăluirea poveţei primite de la Crai îl arată credul şi de o sinceritate nejustificată faţă de un străin. Ochiul minţii nu i s-a trezit încă; de aceea, nu realizează semnificaţia spuselor Spânului aflat în fântână : „Chima răului, pe malul pârăului", intrând, fără să bănuiască nimic rău, să se răcorească, deşi vărsarea apei din ploscă de către slugă ar fi trebuit să-i trezească atenţia, În fântână, feciorul craiului îşi pierde identitatea, ceea ce poate să însemne şi moartea simbolică a acestuia, iar la ieşirea din apa fântânii este botezat, căpătând o altă identitate şi o altă existenţă, în care devine slugă. Din diferitele episoade ale basmului se desprind probele la care este supus de Spân şi din care Harap-Alb învaţă câteceva, conştientizându-şi greşelile, căpătând experienţă, descoperind valori morale fără de care nu ar fi putut fi un conducător vrednic şi iubit de supuşi.

Comportamentul faţă de furnici şi de albine îl arată milos cu fiinţele neajutorate, căci începe să creadă „celor asupriţi şi necăjiţi", după cum îi spusese Sfânta Duminică; de asemenea, când le face „stup" albinelor, dovedeşte hărnicie şi pricepere, calităţi necesare unui împărat. „Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi în stânga şi nu se lasă până ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea [...] îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala sîntă Măriei şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi, luându-1 pe umăr, se duce la roi, răstoarnă frumuşel albinele din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos [...] şi apoi, lăsându-1 acolo pe câmp, între flori, îşi caută de drum." Învaţă preţul ascultării sfaturilor venite de la cei cu experienţă de viaţă şi al răbdării, căci nu va mai ieşi din vorba Sfintei Duminici şi va aştepta răbdător apusul soarelui pentru a putea intra în stăpânirea pielii şi a capului cerbului fermecat, fără să se mai lase ispitit de vorbe frumoase, aşa cum se întâmplase la întâlnirea cu Spânul. Descoperă sensul prieteniei, dovedind la întâlnirea cu cei cinci uriaşi maturitate în gândire, realizând că găsirea fetei năzdrăvane a împăratului Roş nu-i o

treabă simplă şi că are nevoie de ajutor; chiar dacă se amuză de înfăţişarea lor - căci îi numeşte pocitanie, schimono-situră, namilă, onanie, dihanie -, îi priveşte ca pe nişte prieteni care, într-adevăr, şi-au justificat prezenţa în călătoria săvârşită. Faţă de aceştia, Harap-Alb e tolerant şi prietenos: „... ca tovarăş era părtaş la toate: şi la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii".

Iniţiativa de a-i lua cu dânsul îi aparţine, el devenind „conducătorul", pe care ceilalţi îl respectă. Comportamentul în faţa împăratului subliniază faptul că stăpâneşte un limbaj adecvat, respectând ceremonialul de la curte şi politeţea exprimării: „Preaînălţate împărate ! Luminăţia sa, nepotul preaputernicului Verde-împărat..." ; „Să trăiţi, luminate împărate" ; „Luminarea-voastră, de-acum cred că nu-ţi mai face nici o împiedicare, pentru că am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-aţi poruncit".

În timpul călătoriei cunoaşte şi iubirea, această nouă experienţă scoţând în evidenţă sensibilitatea tânărului, ce nu poate fi desăvârşit numai prin vitejie şi prin înţelepciunea dobândită. Este şi un prilej de a-şi verifica tăria de caracter, căci, deşi „o prăpădea din ochi de dragă ce-i era" şi n-ar fi dus-o pe fată Spânului, respectă un cod al onoarei, necălcând jurământul făcut.

Fata împăratului Roş, „farmazoană" fiind, spune tuturor adevărul, demascându-1 pe Spân, care, considerându-1 trădător pe Harap-Alb, îi taie capul. Acesta trebuia să moară, pentru a dispărea sluga şi pentru ca feciorul de crai să-şi reia identitatea pierdută, altfel spus, pentru ca Binele să învingă Răul.

prin relaţiile cu alte personaje

Crăişorul îşi dezvăluie calităţile şi defectele şi prin relaţiile cu celelalte personaje ale basmului. Este un fiu iubitor care suferă când îşi vede tatăl amărât: „... roş cum îi gotca, iese afară din grădină şi începe a plânge în inima sa". Cu Spânul este în relaţii conflictuale, fiind capabil de ură, dar rămânând credincios jurământului făcut, arătând supuşenie: „Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos". Altele sunt sentimentele care-1 leagă de Sfânta Duminică, pe care o consideră „măicuţa" lui, în faţa căreia se arată neprefăcut, temător, descurajat şi care îl ajută necondiţionat, sfătuindu-1 şi încurajându-1, atrăgându-i mereu atenţia asupra modului de comportare când va ajunge împărat: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul". În relaţiile cu prietenii săi e tolerant, acceptându-i pe aceştia cu înfăţişarea şi toanele lor, iar de năzdrăvanul său cal este ataşat mai mult decât de-un prieten; îl alintă şi-1 preţuieşte, descoperind în el pe cel mai bun sfătuitor şi confident: „Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat" sau „Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul". Cu împăratul Roş iniţiază relaţii protocolare, dovedindu-se politicos şi prevenitor.

Concluzii

Ca personaj de basm, ipostază a unui Făt-Frumos, Harap-Alb nu are nici o însuşire fantastică; mai mult, el se comportă ca un flăcău ce doreşte să facă pe plac tatălui său, se simte urgisit de Spân şi se plânge calului şi Sfintei Duminici, galben la faţă, „olicăindu-se", speriat de greutatea probelor la care 1-a supus Spânul, văicărindu-se, dorindu-şi moartea, regretând neascultarea care 1-a făcut s-ajungă „slugă la dârloagă",

amintindu-şi de sfatul tatălui său referitor la răutatea omului spân şi a celui roş. Poate de aceea gândeşte: „Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câne-câneşte, până acum. Dar cu omul roş, nu ştiu, zău, la cât mi-a sta capul". Cu toate acestea, drumul spre împăratul Roş ni-1 arată cu poftă de vorbă şi cu chef de râs, ca şi cum greul ar fi trecut, mirându-se şi răspunzându-şi nedumeririlor, glumind pe seama năzdrăvanilor săi prieteni : „Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerilă de ţuluc şi 1-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi câtuşi decât". Acest fel de a fi „om" care la un moment dat rosteşte „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi" îi conferă, contrar aşteptărilor, „identitatea de erou exemplar; de aici derivă memorabila lui autenticitate umană" (Nicolae Ciobanu). Aducerea salatelor din Grădina Ursului îl confruntă cu practicul (necesitatea), găsirea nestematelor din Pădurea Cerbului îl situează în zona fru mosului ; întâlnirea cu fata împăratului Roş înseamnă confruntarea cu iubirea. Am putea spune că omul - pentru că nicicum, nicicând şi niciunde Harap-Alb nu şi-a trădat condiţia de Om - se distinge prin faptă, pentru realizarea condiţiei sale materiale, prin contemplaţie şi prin iubire, pentru împlinirea condiţiei sale spirituale. Acesta e şi sensul plecării sale în lume, dincolo de motivaţia strictă din basm.

De-a lungul călătoriei săvârşite, Harap-Alb a fost „supus" unui proces de iniţiere, „formatorii" lui fiind : Sfânta Duminică (ce poate fi considerată o „bătrână a timpurilor"), pentru că aceasta, cunoscându-i destinul, îi spune ce să facă şi cum să procedeze pentru a reuşi să plece în călătorie şi pentru a trece de primele două probe la care este supus de către Spân; calul este alt iniţiator, rolul său fiind de a-1 ajuta cu vorba, dându-i tot felul de pilde, de a-1 conduce unde este necesar şi de a acţiona la momentul oportun; când consideră că procesul de iniţiere s-a încheiat şi că feciorul craiului trebuie „să învie", recăpătându-şi identitatea, îl „înşfacă cu dinţii de cap pe Spân, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere" ; în sfârşit, cel _ mai drastic, dar şi cel mai eficient dintre iniţiatori este Spânul, care, punându-1 la cele mai grele munci, îl obligă să-şi călească voinţa şi caracterul sau, după cum se exprimase calul, „să prindă la minte". Fecioraşul de crai, ocrotit la curtea tatălui său, „orb şi surd" la ce se petrecea în jurul său, cu statut de „novice", învaţă să cunoască lumea, privind cu atenţie, ascultându-i pe cei din jur, mici şi mari, puternici sau neajutoraţi şi devine om întreg, capabil să conducă o împărăţie, aşa cum îi prezisese Sfânta Duminică ; superlativul „aşa de iubit, de slăvit şi de puternic, cum n-a mai stat altul pe faţa pământului" îl plasează în vârful ierarhiei, în sine întâlnindu-se vitejia, înţelepciunea şi iubirea, tot în sine împăcându-se contrariile sugerate de negru (harap) şi alb, altfel spus, lumina şi întunericul, ceea ce ne poate duce cu gândul la yin şi yang, închise în cercul perfecţiunii. Harap-Alb (robul cu piele albă sau cu inima pură) devine împăratul care a moştenit vitejia războinicului său tată, dar şi plăcerea contemplaţiei şi a meditaţiei de la unchiul lui, împăratul Verde, întru împlinirea unicului său destin, în plan faptic şi spiritual.

(manual cl a X a)Sursele folclorice ale basmelor lui Ion Creangă a. În realizarea poveştilor sale, Ion Creangă porneşte de la modele populare,

reactualizând teme de circulaţie universală cu o vechime uneori mitică. Cercetătorii operei scriitorului român au găsit asemănări între Capra cu trei iezi şi un motiv din fabulele lui La Fontaine, între Soacra cu trei nurori şi un basm armean, între Punguţa cu doi bani şi unele poveşti indiene sau între Povestea lui Harap-Âlb şi Omul fără barbă a lui Emile Legrand, fără să fie însă vorba de o influenţă directă asupra lui Creangă, care n-avea cum să cunoască toate aceste scrieri. În creaţia lui sunt şi alte motive care apar în spaţii culturale foarte depărtate: motivul călătoriei, al încercării puterii, al animalelor recunoscătoare şi al tovarăşilor devotaţi, motivul apei vii şi al apei moarte etc. Harap-Alb în slujba Spânului aminteşte de Heracles, sclavul lui Euristeu, şi de muncile lui, iar trimiterea eroului peste mări şi ţări şi însoţirea lui cu făpturi năzdrăvane seamănă cu expediţia lui lason după Lâna de aur din Colhida.

Existenţa acestor teme şi motive la Creangă a fost determinată de faptul că izvorul principal al poveştilor sale este folclorul românesc, unde ele circulă aşa cum circulă în poveştile tuturor popoarelor.

Influenţa folclorică este însă mai largă şi nu se reduce doar la preluarea nucleelor narative universale. Ion Creangă valorifică şi alte elemente, care conferă poveştilor un caracter specific, popular-românesc. .

b. În Povestea lui Harap-Alb ele apar cu o densitate atât de mare, încât basmul - la o primă lectură - poate părea perfect popular.

Sunt de sursă folclorică:- tema: triumful binelui asupra răului;- motive narative tipice: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin

vicleşug, încercarea puterii în trei împrejurări diferite, izbânda, demascarea Spânului,

-pedeapsa, căsătoria;- alte motive: peţirea, proba focului etc;- personajele: Craiul, Verde-împărat, împăratul Roş, Harap-Alb (Făt-

Frumos), fata împăratului Roş (Ileana Cosânzeana), Spânul; -ajutoarele lor: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă;

Sfânta-Duminică; apoi calul, regina furnicilor, regina albinelor, turturica;- unele elemente magice: apa vie, apa moartă, cele trei smicele etc;- fuziunea dintre real şi fabulos: şi la Creangă se trece din lumea reală în

cea fabuloasă fără să se facă distincţia între cele două planuri, contopire caracteristică pentru mentalitatea populară;

limbajul: cu următoarele mărci ale stilului popular:- aparenta simplitate;- autenticitatea vorbirii;- oralitatea determinată de:- prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a verbelor imitative, a

onomatopeelor;- repetiţia formulelor tipice („ca cuvântul din poveste, înainte mult mai

este");- frecvenţa dialogului şi a monologului.

Originalitatea lui Ion Creangă în poveşti. Factorii de influenţă indică descendenţa populară a poveştilor lui Creangă, dar nu-i anulează acestuia originalitatea ca scriitor. El asimilează un fond folcloric, dar arta lui nu este a povestitorului popular, care improvizează pe o schemă narativă, punând accentul pe întâmplări fără să insiste pe detalii care particularizează. Diferenţele dintre o poveste a lui Creangă şi una populară ies în evidentă analizând următoarele niveluri ale operei: arta povestirii, fantasticul, umorul, erudiţia paremiologică, limbajul.

1. Arta povestirii . Modul de a povestr al lui Creangă se caracterizează prin:a. ritm rapid (rezultat din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a

descrierilor etc);b. individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care

particularizează;c. dramatizarea acţiunii prin dialog.Respectând schema tradiţională a poveştii, Creangă devine original prin

abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. În felul acesta, personajele şi acţiunile lor capătă individualitate, devin de neconfundat. La povestitorul popular, faptele sunt mai puţin reliefate. La Creangă apar amănunte concrete, sugestive, care îndreaptă atenţia nu numai asupra peripeţiilor, ci şi asupra stărilor sufleteşti ale tipurilor morale prezentate.

De exemplu, scena în care feciorii craiului, supuşi unei noi probe a curajului, se dovedesc fricoşi scoate în evidenţă mai ales suferinţele unui tată dezamăgit: „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba stricaţi mâncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om... Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o urechie din partea voastră; la Sfântul-Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are/ Vorba ceea:

La plăcinte, înainte,/ Şi la războiu, înapoi".Arta povestirii la Creangă nu este dominată de acţiune, deşi cititorul este surprins de

năvala întâmplărilor; scriitorul are ochi pentru ceea ce este particular, iar auzul lui reţine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Cerbul care vine „boncăluind" este nuanţat în mişcarea lui prin atâtea amănunte, încât un povestitor care ar vrea să reproducă momentul nu le poate ţine minte şi trebuie să improvizeze sau să adapteze: „Şi ajungând la izvor, odată şi începe a bă hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi iar mai bă câte un răstimp, şi iar mai boncăluieşte, şi iar mai bâ, până ce nu mai poate. După aceea începe a-şi arunca târnă după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se to/ogeştejos pe pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el cât mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir".

La fel procedează şi în descrierea lui Gerilă, „o dihanie de om" cu urechi „clăpăuge" şi „buzoaie groase şi dăbălăzate": „Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele".

După cum se vede, prin detalii particulare, Creangă face ca basmul să nu mai poată fi repovestit decât în pierdere. El trebuie citit ca operă cultă, individuală.

O altă trăsătură a artei de povestitor a lui Creangă este tendinţa de a dramatiza acţiunea prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este urmarea unei opţiuni între stilul indirect şi cel direct. La Creangă, dialogul are funcţie dublă, ca în teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Dacă se încearcă transformarea în stilul indirect a unui fragment din cearta lui Gerilă cu ceilalţi sau din dialogul întregii cete cu împăratul Roş în legătură cu ospăţul promis, se reuşeşte reconstrucţia povestirii, dar nu se poate sugera felul de a fi al personajelor decât venind cu explicaţii suplimentare, inexistente în text.

Suprimat şi refăcut, „dialogul" îşi pierde din efect, devenind altceva. Sub acest aspect, Creangă nu poate fi în nici un fel repovestit.

2. Particularităţile fantasticului. în basmul popular, fantasticul este antropomorfizat; personajele fabuloase, supranaturale, se comportă, în general, ca oamenii, însă umanizarea loreste convenţională, abstractă, fără particularităţi psihice, sociale, naţionale etc. La Ion Creangă, fantasticul nu numai că este umanizat, dar, la acest nivel, tipurile lui -diferenţiate fizic şi moral - au un comportament, gesturi, o psihologie, o mentalitate şi un limbaj care amintesc de eroii din Amintiri din copilărie, deci de o lume concretă, ţărănească, humuleşteană. Măria sa împăratul Roş se uită-„de-a mirarea" la peţitori, iar în altă împrejurare „caută prin aşternut" să vadă ce l-a pişcat de i-a stricat somnul. Atitudinile lui n-au rigiditatea tradiţionala, , nu sunt maiestuase, ci familiare, ţărăneşti.

În acelaşi fel se poartă şi Harap-Alb. El plânge când îl dojeneşte părintele său, se mânie şi loveşte cu frâul în cap, ca un flăcău de la ţară, răpciuga de cal grebănos care se întindea să mănânce jăraticul, este păcălit de Spân pentru că era „boboc în felul său la trebi de aieste", se dovedeşte „slab de înger" şi „mai fricos decât o femeie" când se duce în Pădurea Cerbului, se „olicăieşte" de belelele în care îl vâră Spânul, „se bate cu mâna peste gură" uimindu-se de „smintitul" de Ochilă, are simţul umorului, petrecând pe seama tovarăşilor de drum şi a poznelor lor.

Omeneşte se poartă şi însoţitorii !ui Harap-Alb. Când fata împăratului Roş se preface într-o păsărică şi zboară peste cinci străji, Ochilă îi vorbeşte lui Pâsârilă astfel: „Măi, feţişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fatal s-a prefăcut în păserică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi, şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te în sama lor, dacă vrei să rămâi făr' de cap. De-acum numai noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci molcum şi haidem după dânsa." Căutând-o, Păsări-Lăţi-Lungilă bojbăie prin toate buruienile, cotrobăie pe după stânci şi o găbuieşte în spatele Lunii, aşa cum Nică găbuia pupăza în scorbură.

Caracteristica lui Creangă este localizarea fantasticului. Prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi localizat geografic şi istoric. Personajele, de la Harap-Alb la simpaticii monştri care îl însoţesc, se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte.

3. Nota comică. O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Autorul lor este o fiinţă jovială, cu umor, care are vervă şi căruia îi place să stârnească veselie. Este o veselie contagioasă, provocată prin mijloace diferite:

a. exprimarea mucalită: unele fraze sunt construite printr-o tehnică a aşteptării frustrate, care contrariază pentru că încep într-un fel şi se termină într-un mod cu totul surprinzător:

Exemple: - „...intră buluc în ogradă... care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se ţârâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii..."

- „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri".- „Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură".b. ironia: „Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru

bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită";c. poreclele şi apelativele caricaturale: ţapul cel roş, Buzilă; mangosiţi,

farfasiţi etc;d. zeflemisirea: „Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de

urechi...";e. diminutive cu valoare augmentativă: buzişoare, băuturică;f. caracterizări pitoreşti: înfăţişarea lui Gerilă, Ochilă etc;

g. scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalţi; discuţia dintre împărat şi peţitorii stârniţi de ideea ospăţului (contrastul dintre acreala împăratului,şi verva persuasivă a „flămânzilor");

h. citate cu expresii şi vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea."

În celelalte poveşti apar şi alte procedee:i. integrarea personajelor negative tradiţionale (prostul, leneşul, dracul, moartea)

într-un univers comic (de exemplu, Ivan Turbinca);j. tratarea prozaică a supranaturalului: Sf. Petru se fereşte de Ivan Turbinca

„pentru că a mai mâncat odată de la unul ca acesta o chelfăneală";k. tratarea comică a situaţiilor dramatice: de exemplu, scena „de groază" când

lupul mănâncă iezii.

Umorul conferă poveştilor o notă de certă originalitate. Prin el, universul operei lui Creangă se singularizează, căpătând trăsături uşor de recunoscut şi imposibil de reprodus, pentru că sunt componente individuale ale autorului, expresii ale felului său de a fi.

4. Erudiţia paremiologică. Ion Creangă citează la tot pasul, cu mare plăcere, proverbe, zicători, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de înţelepciune populară şi le introduce în text prin expresia „vorba ceea". Citatul, care condensează o experienţă anterioară, se potriveşte perfect cu întâmplarea povestită, astfel încât se creează impresia că este scos din condiţia momentului. În realitate, Creangă este un „erudit", care ştie aproape tot ceea ce în popor se cheamă „ştiinţa vieţii" şi, când e nevoie de autoritatea acestei înţelepciuni, o aduce ca argument prin citarea vorbelor potrivite.

Procedeul are o mare frecvenţă şi, datorită lui, Creangă a fost comparat cu Anton Pann şi amândoi cu marele scriitor francez Rabelais, autorul lui Gar gantua şi Pantagruel: „Şi Anton Pann şi Creangă sunt arhivari de tradiţii, dar în înţelesul rabelaisian. Creangă este un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi un autor «vesel» prin materie" (G. Călinescu).

Citatul paremiologic are următoarele efecte:- dă rapiditate povestirii, făcând inutile alte explicaţii;- produce fiaz;-aşază întâmplările în perspectiva unui umanism popular,.a unei

morale „clasicizate" de tradiţie.

5. Limbajul. Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, ziceri tipice, comparaţii şi alţi tropi specifici. Şi totuşi, el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, ale unei ziceri inconfundabile, care devine marcă a stilului său.

Originalitatea verbală a lui Creangă se evidenţiază prin următoarele aspecte:

a. vocabularul specific : cuvintele cele mai numeroase din poveşti, ca şi din Amintiri, sunt de origine populară; unele au aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme;

b. exprimarea locutională: este particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui Creangă. Prezenţa locuţiunilor şi a altor forme fixe de limbă, mai ales a zicătorilor şi a proverbelor, creează un relief unic al frazei româneşti, scriitorul fiind aproape intraductibil în alte limbi.

lată câte expresii idiomatice apar doar într-un scurt fragment:„la ascultaţi, măi, dar de când ap pus voi stăpânire pe mine, zice Gerilă?

Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea";

c. limbajul afectiv: - Creangă nu povesteşte rece, indiferent; el se implică, participă sufleteşte; apreciază, solicită ascultătorii şi limbajul primeşte - prin această atitudine - puternice accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic etc: „Dar calul Iul Harap-Alb, îndată se răpede şi el la Spân şi-i zice: „Păn-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul pană jos praf şi pulbere";

d. economia de mijloace: - Creangă este un scriitor fără metafore, fiind „unicul prozator român al cărui stil are particularitatea asta" (G. Ibrăileanu). Expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din comparaţii, dar şi acestea sunt, de fapt, figuri de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz: „Hojma tolocăneşte pentru nimica toată curat, ca un nebun", „străluceşte ca un soare”.;

e. oralitatea stilului: - deşi scrise, frazele lui Creangă lasă impresia de spunere.

Oralitatea mai rezultă din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor: „Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci; şi, când să pună mâna pe dânsa, zbrr şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună.

- Măi Păsărilă, iacătă-o, ia!colo după lună, zise Ochilă..."La fel, impresia de zicere e determinată de mulţimea expresiilor narative

tipice (şi odată, şi atunci, în sfârşit, şi apoi, după aceea); a întrebărilor şi exclamărilor (Ei, apoi şagă vă pare?; înţeles-aţi?; ce-mi pasă mie?; ptiu, drace!; şi hai! hai! hai! hai!), precum şi de inserarea de fraze ritmate sau de versuri populare („De-ar şti omul ce-a păţi,/ Dinainte s-ar păzi!"; „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbi/ă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerită...").

Prin specificul termenilor, al modului de exprimare şi prin oralitatea stilului, Ion Creangă se deosebeşte mult de povestitorul popular şi se individualizează perfect între scriitorii români, el neavând urmaşi în linie artistică (nici Sadoveanu nu-i seamănă, deşi acesta îl aşază printre părinţii săi literari).

IV. Problematica basmului. Deşi este basm, prin înfăţişarea atât de ţărănească a lumii evocate, Povestea lui Harap-Alb apare ca un mic roman de.aventuri cu subiect fabulos. Basmul urmăreşte formarea unui tânăr în contact cu experienţa vieţii. Întâmplările prin care trece şi încercările la care e supus sunt modalităţi de formare a trăsăturilor lui dominante. Eroul trebuie să ajungă împărat, dar nu înainte de a dovedi că merită. Drumurile şi acţiunile pe care le săvârşeşte îi reliefează vrednicia, curajul, loialitatea, puterea, înţelepciunea; îl învaţă ce înseamnă suferinţa; îi desăvârşesc cunoaşterea oamenilor. Scopul este limpede sintetizat de unul din personaje: „Când vei ajunge şi tu odată

mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e năcazul."

Ideea esenţială a poveştii este astfel profund populară. Când, ştii „ce e năcazul" înseamnă că te-ai lovit de toate complicaţiile vieţii şi prin aceasta ai devenit nu numai priceput, ci şi moral, pentru că ai dobândit o scară a valorilor uinane. În viziunea populară, viaţa instruieşte, dar mai ales educă. Ea este o şcoală fără greş. Acesta este mesajul Poveştii tui Harap-Alb, realizat din perspectiva umanismului popular şi cu mijloacele folclorului românesc.

■ Concluzii. în toate poveştile sale, Ion Creangă, improvizează pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vieţii ţărăneşti de altădată cu tipurile ei morale, cu tradiţiile şi obiceiurile ei, cu comportamentul şi limbajul ei specific Puterea de sugerare prin detalii, prin amănunte revelatoare, a acestei vieţi este atât de mare, iar expresia ei literară atât de particulară, încât basmul nu mai poate fi repovestit fără pierderi şi n-ar putea circula în variante ca în folclor. El trebuie citit ca operă cultă, aparţinând unui artist superior înzestrat.