1

CAPITOLUL I

SISTEMUL FISCAL. PRINCIPIILE ŞI FUNCŢIILE SALE.

Potrivit Dicţionarului Enciclopedic Român1 prin fisc se înţelege o „denumire generică a

organelor de stat având atribuţii de stabilire şi încasare a impozitelor şi taxelor” iar Dicţionarul

explicativ al limbii române 2 îl defineşte ca fiind o „instituţie de stat care stabileşte şi încasează

contribuţiile către stat, urmăreşte pe cei care nu şi-au plătit la termen aceste contribuţii ”.

Termenul de „fiscalitate” este probabil de provenienţă latină, de la cuvântul „fiscus” ceea

ce desemna coşul pe care romanii îl foloseau pentru strângerea banilor. Apoi din cuvântul

„fiscus” s-a desprins şi consacrat „il fisco” în italiană şi „le fisc” în franceză, cuvinte cu acelaşi

sens ca şi al neologismului românesc „fisc” preluat de la francezi.

De asemenea aceeaşi sursă (1), defineşte noţiunea de sistem ca un „ansamblu de elemente

care sunt în interdependenţă, constituind un întreg organizat …”, iar Dicţionarul explicativ al

limbii române2 defineşte noţiunea de sistem, aproximativ în acelaşi mod, respectiv „ansamblu de

elemente(principii, reguli, forţe etc) dependente între ele şi formând un întreg armonizat, care

pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-

un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze conform

scopului urmărit” (din fr. systeme, lat. systema).

În acelaşi demers dacă cuplăm definiţiile celor două noţiuni, a fiscului şi a sistemului,

date de sursele citate putem formula o definiţie a „sistemului fiscal” fără pretenţia că aceasta este

cea mai potrivită, respectiv: Sistemul fiscal al unei ţări reprezintă un ansamblu de norme şi

reglementări de drept public intercondiţionate, menite să pună în mişcare un mecanism

prin intermediul căruia statul, cu ajutorul unui aparat strict specializat îşi cuantifică

drepturile de încasat în bani şi totodată încasează aceste drepturi în vederea satisfacerii

intereselor de ordin general ale societăţii.

De altfel, sistemul fiscal, fiscalitatea, cum mai este denumit acest domeniu pe scurt, nu

poate fi ruptă dintr-un context mai larg, cel al finanţelor publice. Fiscalitatea este o componentă

esenţială a finanţelor publice iar acestea sunt definite3 ca fiind „relaţii sociale de natură

1 Dicţionarul Enciclopedic Român, Ed.Politica Bucureşti, 1964, vol.II, pag.400 2 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic 1998, pag.382 3 Belean P., Risti L. şi colaboratorii, Finanţele publice ale României, Editura Economică Bucureşti, 2007, pag.27

2

economică rezultate ca urmare a procesului de constituire şi utilizare a resurselor financiare

publice între stat, pe de o parte, şi membrii săi pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor

de interes general a societăţii.”

Cu alte cuvinte, fiscalitatea, sistemul fiscal, constituindu-se ca o componentă de bază a

finanţelor publice, definirea acestora din punct de vedere conceptual nu poate fi ruptă de cea a

finanţelor publice şi deci este una care derivă din cea a finanţelor publice.

De altfel M.S. Minea şi C.F.Costaş în lucrarea lor „Fiscalitatea în Europa”4 menţionează

că „Finanţele internaţionale pe care se aşează întregul eşafodaj de raporturi sociale în domeniul

extrem de larg, social-economic au o componentă esenţială, numită fiscalitate, care se sprijină pe

două pârghii importante: una este de sorginte de natura politică (politica fiscală, ca ansamblu de

decizii prin care se definesc şi se determină prelevările obligatorii), iar cea de-a doua, de factură

juridică şi este reprezentată de ansamblul normelor juridice adaptate în scopul aşezării şi

menţinerii (într-un cadru general corespunzător) a tuturor activităţilor privind colectarea pe baze

legale a sumelor percepute cu titlu de impozite, taxe, contribuţii etc. de către colectivităţile

publice locale, entităţile statale şi/sau organizaţii internaţionale care alcătuiesc dreptul fiscal”.

În concluzie, conceptual sistemul fiscal poate fi definit ca o categorie economică şi

componentă de bază a finanţelor publice care are ca principal scop îndeplinirea primei funcţii a

finanţelor publice cea de constituire a surselor financiare publice în scopul îndeplinirii şi

satisfacerii nevoilor de interes general ale membrilor societăţii. El este şi se constituie deci ca un

ansamblu de norme şi reglementări de drept public intercondiţionate, care sunt aplicate şi puse în

mişcare de un aparat strict specializat care are la îndemână o logistică de asemenea specifică în

vederea constituirii resurselor financiare de care are nevoie statul în vederea îndeplinirii

funcţiilor şi atribuţiilor sale.

Când vorbim despre un aparat strict specializat trebuie de asemenea să avem în vedere

faptul că instituirea normelor şi reglementărilor specifice drepturilor de încasat ale statului sunt

emanaţia puterii legislative sau executive şi deci în sens larg la crearea sistemului fiscal şi

funcţionarea lui contribuie şi aparatul care formează şi compune puterile respective.

În acelaşi sens, menţionam, mai devreme că principalul scop al sistemului fiscal este

acela de constituire a resurselor financiare publice ale bugetului general consolidat, dar trebuie

avut în vedere tot timpul faptul că prin intermediul fiscalităţii statul intervine masiv în economie

4 Minea M.S. Costaş C.F., Fiscalitatea în Europa, Editura Roseti, 2006, pag.18

3

pe calea politicilor fiscale, inhibând pe calea sancţiunilor fiscale pe unii subiecţi economici în

domenii şi activităţi care pe stat îl interesează mai puţin, stimulând pe alţii din sectoare ale

economiei, de interes naţional, prin facilităţi şi alte înlesniri fiscale.

Ca şi componenţă şi structură, sistemul fiscal este format din:

a) ansamblul normelor şi reglementărilor de natura dreptului public legi sau alte acte

normative, prin intermediul cărora se instituie drepturile de încasat ale statului din impozite, taxe

şi alte contribuţii obligatorii;

b) mecanismul fiscal, prin care trebuie să înţelegem logistica necesară precum şi

ansamblul de norme, metode, tehnici, instrumente specifice şi principii – pentru a fi considerat

raţional, prin intermediul cărora se asigură dimensionarea, aşezarea şi încasarea impozitelor,

taxelor şi contribuţiilor obligatorii în favoarea bugetului general consolidat;

c) aparatul fiscal, care cuprinde totalitatea organismelor specializate ale statului prin

intermediul cărora se pune în mişcare mecanismul fiscal în vederea aplicării normelor şi

reglementărilor fiscale – legi, şi alte acte normative privind cuantificarea drepturilor de încasat

ale statului şi încasarea acestora. Când vorbim despre aparatul fiscal avem în vedere bineînţeles

aparatul fiscal strict specializat din subordinea Ministerului Finanţelor Publice şi cel din

subordinea organelor administraţiilor publice locale, dar şi pe cei care creează şi instituie legile şi

actele normative de natură fiscală care deşi sunt factori de natură politică ei trebuie să aibă multe

cunoştiinţe specifice fiscalităţii.

Spre deosebire de economiile centralizate, în economiile de piaţă, statul nu mai poate

interveni direct prin metode şi tehnici administrative ci doar prin utilizarea anumitor pârghii

economico–financiare, iar sistemul fiscal este unul care oferă aceste pârghii şi instrumente.

Aşadar sistemul fiscal, aşa cum este el conceput în fiecare ţară, urmăreşte realizarea a

două mari şi principale obiective:

- un prim obiectiv ar fi acela de procurare a resurselor financiare necesare finanţării

acţiunilor de interes naţional prin intermediul cheltuielilor publice;

- al doilea ar fi acela că prin intermediul aşezării, urmăririi şi perceperi impozitelor, statul

are posibilitatea intervenţiei sale în economie prin intermediul cărei acţiuni, exercită un control

important asupra acesteia.

În legătură cu „sistemul fiscal” apare peste tot noţiunea de „administraţie de stat”,

întrucât aplicarea legilor fiscale şi asigurarea bunei funcţionalităţi a mecanismului fiscal necesită

4

existenţa unui întreg aparat fiscal format din organe aparţinând administraţiei de stat.

În acest context impozitele şi taxele sunt concepute ca instrumente ale conducerii

economiei cu ajutorul cărora organele de decizie şi specialitate asigură resursele financiare

publice necesare statului, pe de-o parte şi caută să orienteze dezvoltarea economico-socială a

unei ţări în direcţia dorită pe de altă parte.

Un sistem fiscal echitabil are la baza sa un număr însemnat de principii fundamentale

care fie că sunt expres definite sau menţionate de legislaţia fiscală a acelui sistem, fie acestea

rezultă implicit din caracteristicile pe care le cuprinde reglementarea respectivă.

Aşezarea şi perceperea impozitelor precum şi obiectivele social-economice urmărite prin

politica fiscală sunt elemente definitorii care caracterizează acel sistem fiscal şi care în final

determină o serie de cerinţe. Printre aceste cerinţe unele au în vedere latura politică a impunerii

şi sunt cunoscute în teoria finanţelor publice ca principii ale impunerii.

Acestea au fost formulate poate pentru prima dată în modul cel mai sintetic de către

economistul englez Adam Smith5ca maxime sau principii fundamentale ale impunerii, respectiv:

-maxima de justiţie menţionează că cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la

acoperirea cheltuielilor guvernamentale atât cât le permit facultăţile proprii adică în proporţia

veniturilor obţinute sub protecţia statului;

-maxima de certitudine vizează legalitatea impunerii şi presupune ca mărimea

impozitelor datorate bugetului de către fiecare contribuabil să fie certă şi nu arbitrară. Termenele,

modul de percepere a impozitelor şi sumele de plată trebuie să fie clare şi cunoscute cu

anticipaţie;

-maxima economiei şi randamentul impozitelor - impozitele trebuie să fie cât mai puţin

apăsătoare pentru contribuabili şi trebuie să fie încasate cu cheltuieli cât mai mici. Aparatul

pentru stabilirea şi perceperea impozitelor nu trebuie să fie costisitor, şi să nu afecteze negativ

activitatea economică;

-maxima comodităţii are în vedere stabilirea acelor termene pentru perceperea

impozitelor care sunt cele mai convenabile contribuabililor.

După Maurice Allais6, laureat al premiului Nobel, principiile după care ar trebui să

funcţioneze un sistem fiscal ar fi următoarele:

5 Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei Române Bucureşti, 1965, pag.242-244 6 Maurice Allais, L’impo sur capital et la reforme monetaire, Hermann Editeurs des Sciences et des Arts, Paris, 1989

5

-individualitatea - în cadrul unei societăţi omul şi nu statul constituie obiectul final şi

preocuparea esenţială, ca urmare, fiscalitatea trebuie să constituie un mijloc de asigurare pentru

deplina dezvoltare a personalităţii fiecărui cetăţean corespunzător propriilor sale aspiraţii;

-nediscriminarea presupune ca impozitele să fie stabilite potrivit unor reguli unitare

pentru toţi, fără discriminări directe sau indirecte, faţă de unele grupe sociale. Se poate afirma că

e contrar nediscriminării ca impozitele să fie percepute numai de la întreprinderile cele mai

capabile, ale căror beneficii sunt în concordanţă cu serviciile efectuate, iar cele ce realizează

pierderi datorate unei proaste administrări a patrimoniului, să fie exceptate total sau parţial de la

plata lor;

-impersonalitatea - stabilirea şi prelevarea impozitelor nu trebuie să implice cercetări

asupra vieţii persoanelor sau asupra gestiunii întreprinderilor, ţinând seama că finalitatea vieţii în

societate trebuie să fie respectul persoanei umane şi deplina sa înflorire. O singură excepţie ar fi

necesară, cercetarea permanentă privind averea oamenilor politici. Aplicarea acestui principiu

duce la preferinţa pentru impozite analitice calculate pe baza bunurilor luate în considerare ca

atare în locul impozitelor sintetice stabilite pe persoane;

-neutralitatea - impozitele nu trebuie să contravină unei mai bune administrări în

economie dimpotrivă ele trebuie să stimuleze realizarea unei economii mai eficiente; pornind de

la cerinţele progresului economic, impozitele nu trebuie să se aplice beneficiilor ce sunt obţinute

în urma reducerii costurilor sau a unei mai bunei orientări a producţiei întrucât aceste beneficii

constituie motorul esenţial al unei economii de piaţă. Dacă unitatea şi participanţii la activitatea

economică constată că beneficiile lor sunt impuse cu prea multă asprime, incitarea lor pentru o

mai bună şi eficientă gestionare nu poate decât să se diminueze corespunzător;

-legitimitatea - pe cât posibil, veniturile provenind din serviciile efectuate în folosul

colectivităţii cum sunt veniturile provenind dintr-o mai bună gestiune, trebuie să fie considerate

„meritate” şi să nu fie impozabile. Fiscalitatea trebuie să taxeze acele venituri ce nu pot fi

considerate legitime, adică veniturile ce nu corespund unui serviciu efectuat în folosul societăţii

şi sunt deci nemeritate;

-lipsa arbitrariului - impozitele trebuie să fie prelevate potrivit unor principii simple, clare

şi care să nu poată da loc nici unui arbitrariu, o democraţie veritabilă, cere ca principiile generale

ale sistemului fiscal să fie discutate în parlament şi exclusă posibilitatea punerii în aplicare a unui

sistem complicat.

6

De asemenea, Vintilă Georgeta în cartea sa7, referindu-se la principiile unui sistem fiscal

sănătos, le-a formulat astfel:

a) universalitatea fiscală care presupune cuprinderea în rândul plătitorilor de impozite şi

taxe a tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri din aceeaşi sursă sau posedă

acelaşi gen de avere precum şi cuprinderea întregii materii impozabile;

b) unitatea impunerii, presupune ca stabilirea sarcinilor fiscale asupra contribuabililor să

se facă după reguli şi criterii unitare pentru toţi deţinătorii sau beneficiarii aceluiaşi obiect

impozabil astfel ca pe aceste baze să se asigure o egalitate fiscală pentru toţi contribuabilii;

c) asigurarea echităţii fiscale pentru toţi membrii societăţii în calitatea lor de contribuabili

prin asigurarea justiţiei sociale fără discriminări pe motive etnice, religioase sau politice;

d) prin sistemul fiscal se urmăreşte de asemenea şi asigurarea unei justiţii sociale, care

presupune ca sarcina fiscală să fie mai mare pentru contribuabilii care realizează venituri mai

mari şi redusă pentru cei cu venituri mai mici. Acest principiu se asigură prin tehnici diferite de

către fiecare ţară, fie prin utilizarea de cote progresive pe tranşe de venit, fie prin acordarea de

deduceri fiscale, fie pe calea scutirii de impozite a unor venituri aparţinând unor persoane

(familii) defavorizate.

Pe baza Maximelor cu privire la sistemul fiscal formulate de Adam Smith, ale celor ale

laureatului premiului Nobel, Maurice Allais precum şi după cele înserate în cartea „Finanţele

publice ale României”8 principiile sistemului fiscal ar pute fi formulate şi astfel:

1.Principii de politică financiară;

2.Principii de politică economică şi socială;

3.Principii de echitate fiscală de dreptate şi egalitate;

4.Principii administrative.

1. Principiile de politică financiară cer ca un impozit să aibă randament fiscal ridicat,

să fie stabil şi elastic (suficienţa şi elasticitatea). Cu alte cuvinte, aceste principii cer ca

impozitele să fie capabile să se adapteze nevoilor bugetare, respectiv să poată fi majorate ori de

7 Vintilă Georgeta, Fiscalitate- Metode şi tehnici fiscale, Ediţia a-II-a, Editura Economică Bucureşti, 2006, pag.106-107. 8 Belean P., Risti Lucia şi colaboratorii, Finanţele publice ale României , Editura Economică Bucureşti, 2007, pag.105-106

7

câte ori cheltuielile bugetare cer acest lucru şi să poată fi diminuate, atunci când acestea din urmă

se reduc.

De asemenea, ele trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, ceea ce presupune o

stabilitate şi o elasticitate a impozitului, respectiv, să nu fie supus oscilaţiilor într-o prea mare

măsură cauzate de conjunctura economico-socială.

Pentru ca impozitele să aibă un randament ridicat, ele trebuie să fie universale, să fie

datorate de către toate persoanele care realizează venituri de aceeaşi natură sau posedă acelaşi

gen de avere şi, bineînţeles, să cuprindă întreaga materie impozabilă, deziderate care în

majoritatea ţărilor sunt însă greu de atins.

Tot în cadrul acestor principii trebuie ales tipul şi numărul de impozite pentru a se realiza

opţiunile financiare pe care le urmăreşte statul în cadrul acestor politici.

2. Principiile de politică economică şi socială cer a fi găsite acele metode şi tehnici

specifice care să asigure păstrarea permanentă a izvoarelor (averea şi câştigul) impozitelor.

Un impozit prea mare pe venit împiedică dezvoltarea economică, iar unul prea mare pe

avere duce la diminuarea acesteia în timp, inclusiv a avuţiei naţionale. Averea câştigată prin

muncă nu ar trebui supusă la impozite prea mari, spun unii teoreticieni în domeniu. Ar fi corect,

spun aceiaşi specialişti, ca impozitul să încurajeze averile rezultate din munca productivă a

indivizilor societăţii, iar impozitele pe consum să urmărească descurajarea consumului nociv

sănătăţii şi să taxeze suplimentar bunurile şi serviciile de lux.

Prin intermediul impozitelor se poate:

- exercita o influenţă asupra dezvoltării sau restrângerii unor activităţi, sectoare de

producţie sau ramuri economice;

- descuraja importul şi stimula exportul, pentru a proteja producţia indigenă;

- admite amortizarea accelerată, care duce la reducerea impozitelor;

- subvenţiona ramuri strict necesare economiei, prin care, de obicei, se asigură protecţia

socială a membrilor societăţii.

3. Principiile de echitate fiscală de dreptate şi egalitate

“ Ubi societas ibi ius“9. Pornind de la dictonul latin şi continuând de asemenea cu un

antic, Aristotel10 care a emis referitor la dreptate, judecata cum că « nedreptatea apare atunci

9 Unde este societate este şi drept, dicton latin. 10 Aristotel, Etica nicomahică, după Vittorio Frosini, Nozione di echita, Giufre, 1966, pg.23.

8

când cei egali sunt trataţi în mod inegal » şi mai departe « când cei inegali sunt trataţi în mod

egal »11 şi raportând cele de mai sus la fiscalitate vorbim despre echitate fiscală care nu este

altceva decât transpunerea noţiunii de dreptate în domeniul fiscal. Este imposibil să vorbim în

fiscalitate despre o dreptate absolută deoarece contribuabilii nu realizează aceleaşi venituri în

condiţii identice de viaţă, însă putem vorbi despre un cod de reguli care să fie aplicate tuturor.

Echitatea fiscală echivalează cu dreptate socială în materie de impozite. Pentru ca un sistem de

impozite să fie echitabil el trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele condiţii:

- să fie general, respectiv, să fie impuse toate persoanele, fără nici o excepţie, fără nici o

discriminare;

- să fie egal, adică la venituri egale să corespundă impozite egale;

- să se întemeieze pe legi clare şi precise.

Aceste principii cer ca impozitul să se generalizeze asupra tuturor persoanelor şi asupra

întregii materii impozabile, respectiv să cuprindă:

- toate persoanele fizice, juridice, precum şi străinii care trăiesc şi realizează venituri pe

teritoriul ţării;

- cetăţenii care trăiesc în ţară, pentru veniturile lor din străinătate să fie impuşi în ţara lor

de reşedinţă, dar să li se dea drept de deducere pentru impozitul plătit în ţara de origine a

veniturilor;

- cetăţenii care trăiesc în străinătate, dar realizează venituri în ţara de origine (renta de

pământ, dividende de capital etc.), să plătească impozite pe aceste venituri în ţara de origine.

De la principiul generalităţii impunerii pot exista şi unele excepţii determinate de

asigurarea minimului de existenţă, evitarea dublei impuneri, crearea de facilităţi pentru anumite

categorii sociale sau activităţi impozabile (veteranii de război, eroii revoluţiei, investiţiile de

capital).

Egalitatea în impunere este urmarea recunoaşterii libertăţii şi egalităţii cetăţenilor.

Trebuie însă făcută distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impozit.

Egalitatea prin impozite trebuie să presupună diferenţierea sarcinilor fiscale de la o

persoană la alta, în funcţie de o serie de criterii sociale şi economice, cum ar fi: mărimea materiei

impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi provenienţa venitului (venituri

11 Bîrle V., Modalităţi de interpretare a echităţii fiscale, Revista Finanţe publice şi contabilitate, nr.9, Bucureşti, 2006, pg.23.

9

din muncă sau din proprietăţi), diferenţieri între cei avuţi şi cei săraci, căsătoriţi sau necăsătoriţi

etc.

4. Principiile administrative se referă la dinamica lor, la modul cum se aşează sau cum

se percep impozitele. Aici este vorba de partea lor formală, de tehnica aşezării şi încasării lor.

Aceste principii se pot rezuma astfel:

- impozitele trebuie să fie certe (dispoziţiile legale trebuie să fie clare şi lesne de

înţeles);

- comoditatea perceperii, alegerea celei mai bune variante a locului, timpului şi modului

în care să se facă plata (spre exemplu, în cazul impozitului agricol, impunerea şi obligarea la

plată trebuie să se facă după obţinerea recoltei, impozitele directe să se plătească la domiciliul

contribuabilului şi după încasarea veniturilor), iar cheltuielile pentru aşezare, dimensionare şi

încasarea impozitului să fie cât se poate de reduse.

La principiile arătate mai sus care trebuie să străbată ca un fir roşu orice sistem fiscal

sănătos, astăzi în condiţiile mondializării activităţilor economico-financiare, când activităţile

indivizilor sau persoanelor juridice depăşesc graniţele statale şi mai ales acum în situaţia

integrării ţării noastre în U.E., s-au impus o serie de reguli şi metode stipulate prin convenţii bi

sau multilaterale în cadrul sistemelor fiscale internaţionale în scopul evitării dublei impuneri

printre care:

a) principiul nediscriminării fiscale care presupune ca pentru nerezidenţi, statele să nu

aplice politici fiscale mai împovărătoare decât cele aplicate propriilor contribuabili. 12

b) metoda scăderii impozitului total pentru veniturile obţinute din străinătate. Potrivit

acestei metode statul de domiciliu impune totalul veniturilor pe care le obţine contribuabilul în

ţară şi străinătate, din care apoi se deduc impozitele achitate în străinătate;

c) metoda împărţirii impozitelor constă într-o înţelegere între state, potrivit căreia

sarcina fiscală se împarte la jumătate sau într-o anumită proporţie, fără a se ţine seama de cotele

de impozite practicate în ţara de reşedinţă. Aici de fapt nu se evită în totalitate dubla impunere;

d) metoda neimpunerii veniturilor realizate în străinătate, care presupune faptul că se

impun numai veniturile obţinute în ţară şi nu se mai iau în considerare deloc veniturile obţinute

în străinătate;

12 Minea M.S., Costaş C.F. Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Roseti, 2006, pag,27

10

e) metoda împărţirii după izvoare a impozitului. Potrivit acestei metode, prin

convenţii se poate stabili ca statul unde se află izvorul veniturilor să-şi limiteze dreptul de

impunere numai asupra acelor izvoare (de exemplu: pământ, case, ipoteci etc.), lăsând persoanele

ce nu locuiesc în acea ţară libere de impunere pentru alte izvoare.

Sistematizând unele din metodele prezentate mai sus rezultă că în tehnica de evitare a

dublei impuneri în practica internaţională se folosesc de regulă următoarele procedee:

1. scutirea totală a veniturilor realizate în străinătate;

2. scutirea progresivă;

3. „creditarea“ obişnuită;

4. „creditarea“ integrală a impozitului.

1. Scutirea sau exonerarea totală. Potrivit acestui procedeu, venitul realizat în străinătate

de rezidentul unui anumit stat şi care a fost supus impunerii o dată nu se mai include în venitul

impozabil din ţara de reşedinţă şi deci asupra lui nu se mai calculează impozit.

2. Scutirea sau exonerarea progresivă presupune faptul că venitul obţinut de rezidentul

unui stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate de acesta în ţara de reşedinţă numai pentru

aflarea cotei progresive de impunere, după care, această cotă se aplică numai asupra veniturilor

obţinute în ţara de reşedinţă.

3. Procedeul „creditării“ (imputării) obişnuite constă în faptul că impozitul plătit

statului străin pentru venitul realizat pe teritoriul acelui stat de rezidentul unui alt stat se deduce,

sub forma creditului fiscal, din impozitul calculat la venitul total în ţara de reşedinţă (din ţară şi

din străinătate) pe bază de documente fiscale, dar nu mai mult decât impozitul pe care l-ar fi

plătit după legislaţia ţării de reşedinţă pentru venitul obţinut în străinătate.

În ipoteza în care impozitul plătit în străinătate, pe bază de documente, este mai mic decât

cel pe care l-ar fi plătit în ţara de reşedinţă pentru acel venit, la deducere se ia în considerare

numai impozitul efectiv plătit, dovedit cu acte fiscale. Această metodă o aplică şi România.

4. Procedeul „creditării“ (imputării) integrale presupune că impozitul plătit în

străinătate pe bază de documente fiscale pentru veniturile realizate aici se deduce integral din

impozitele datorate în ţara de reşedinţă, calculat la venitul global (din ţară şi din străinătate),

indiferent cât este cuantumul impozitului la acel venit.

11

Pe plan internaţional, în domeniul fiscal se mai folosesc şi alte criterii pe baza cărora se

impun veniturile sau bunurile, şi anume:

a) criteriul rezidenţei (domiciliul fiscal), potrivit căruia veniturile se impun de către

autoritatea fiscală din ţara rezidentului, fără a se ţine seama dacă veniturile sau averea

impozabilă se obţin, ori se află pe teritoriul acelui stat, sau pe teritoriul altor state;

b) criteriul naţionalităţii, după care statul impune numai pe rezidenţii săi care

dobândesc venituri sau posedă avere, din, sau în statul respectiv, indiferent dacă aceştia locuiesc

sau nu în ţara lor;

c) criteriul originii veniturilor, potrivit căruia impozitul se calculează şi se încasează de

către organele fiscale din ţara în care s-au realizat veniturile sau în care se află bunurile,

indiferent de rezidenţa sau naţionalitatea beneficiarilor de venituri.

Aplicarea acestor criterii poate însă determina apariţia dublei impuneri, prin aceea că o

ţară aplică principiul rezidenţei, adică al domiciliului fiscal, iar o alta pe cel al originii veniturilor

etc.

Dubla impunere are consecinţe negative asupra extinderii relaţiilor economice, sociale,

financiare şi bancare între ţări, ceea ce a determinat luarea unor măsuri legislative adecvate de

către majoritatea statelor, prin încheierea de acorduri bi sau multilaterale în vederea evitării

dublei impuneri.

În cadrul acestor principii şi reguli este de menţionat că nici unul nu are o valoare

absolută iar împrejurările şi viaţa concretă a fiecărui popor dictează în fiecare etapă a dezvoltării

sale care dintre ele trebuie tratat cu mai multă atenţie şi care poate fi sacrificat.

Un sistem fiscal sănătos trebuie să îndeplinească câteva funcţii de bază şi să respecte

anumite principii altfel sistemul fiscal respectiv nu-şi poate îndeplini rolul şi scopul pentru care a

fost creat.

Câteva dintre funcţiile sistemului fiscal minimale la care s-a referit şi G.Vintilă în

lucrarea sa 13 sunt:

a) funcţia de mobilizare a resurselor financiare la dispoziţia statului, în vederea

finanţării cheltuielilor publice;

b) funcţia economică de stimulare a unor activităţi economice, prin scutiri sau

alte facilităţi fiscale pe zone şi sectoare ale economiei unde statul are interese şi de

13 Vintilă Georgeta, Fiscalitate, Editura Economică Bucureşti, 2006, pag.15

12

inhibare, de descurajarea a altora din zone sau sectoare ale economiei faţă de care statul

doreşte a le reduce dimensiunile şi activitatea;

c) funcţia socială, prin intermediul căreia se asigură protecţia socială pe cale

fiscală persoanelor şi familiilor defavorizate, cu venituri mai mici sau o situaţie familială

mai grea sau stimularea agenţilor economici care angajează forţă de muncă cu randament

scăzut (handicapaţi, nevăzători etc);

d) funcţia de control care se manifestă în special prin intermediul Ministerului

Finanţelor Publice şi organele sale teritoriale, iar pe plan local prin intermediul aparatului

fiscal din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale.

La realizarea acestei funcţii un rol important îl au şi alte organe ale statului printre care

Curtea de Conturi, prin intermediul căreia se efectuează verificări la instituţiile publice în

legătură cu folosirea fondurilor publice, (fonduri care generează impozite şi taxe) şi a regiilor

statului, furnizoare în special de servicii publice, care la rândul lor sunt şi ele plătitoare de

impozite.