Logistica Man

1

Universitatea “Dunarea de Jos” Galati Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor

OTILIA MAN

LOGISTICA MARFURILOR suport de curs

ISBN 978-606-8216-66-9

Editura EUROPLUS

Galaţi, 2010

2

1. Logistica mărfurilor- abordări conceptuale 1.1 Conţinutul logisticii mărfurilor 1.2 Legătura dintre logistică şi marketing 1.3 Rolul logisticii în susţinerea producţiei 2. Aprovizionarea mărfurilor 2.1 Aprovizionarea-concept şi clasificare 2.2. Organizarea activităţii logistice de aprovizionării 2.3 Relaţia sectorului logistic cu furnizorii 3.Depozitarea mărfurilor 3.1. Depozitele – clasificare şi reguli de amplasare 3.2 Proiectarea şi organizarea depozitelor 4.Transportul mărfurilor 4.1 Transportul-definire şi clasificare 4.2 Costurile de transport 4.4 Tehnologii moderne de transport 5.Distribuţia mărfurilor 5.1 Distribuţia mărfurilor ca activitate logistică 5.2 Funcţiile distribuţiei mărfurilor 5.3 Relaţia dintre sectorul logistic şi clienţi 6.Gestiunea stocurilor 6.1. Stocurile – definire si clasificare. 6.2. Depozitarea, ambalarea si manipularea stocurilor 6.3 Gestiunea stocurilor si controlul acestora. Casarea stocurilor redundante a rebuturilor si revalorificarea deseurilor 7. Gestiunea informaţiilor logistice 7.1 Aprovizionarea si livrarea la timp. Preluarea comenzilor, livrare just in time facturarea si controlul creditului 7.2 Folosirea informaticii pentru gestionarea informaţiilor logistice 7.3. Evaluarea performanţei sectorului logistic

3

1. Logistica mărfurilor- abordări conceptuale

1.1. Conţinutul logisticii mărfurilor 1.2. Legătura dintre logistică şi marketing 1.3. Rolul logisticii în susţinerea producţiei

1.1. Conţinutul logisticii mărfurilor

Orice întreprindere producătoare de bunuri materiale sau nemateriale, orice instituţie guvernamentală şi orice organizaţie neguvernamentală pentru desfăşurarea activităţii de bază trebuie să se aprovizioneze cu resurse materiale şi servicii de la furnizori şi să-şi distribuie rezultatele activităţii sale clienţilor. Aprovizionarea, distribuţia şi diversele activităţi pe care acestea le implică alcătuiesc împreună mixul logistic

Logistica este un termen militar prin care se desemnează activitatea de asigurare la timpul şi locul potrivit, cu materialele necesare. Prin preluare în domeniul economic ea nu a pierdut sensul iniţial ci doar la adaptat şi îmbogăţit. O autoritate mondială în logistică, John L. Gattorna definea logistica la începutul anilor ΄90 ca fiind „… procesul de gestionare strategică a achiziţionării, deplasării şi depozitării materialelor, semifabricatelor şi produselor finite (alături de fluxurile informaţionale corespunzătoare acestor procese) în interiorul firmei şi al canalelor de marketing, cu scopul satisfacerii comenzilor cu cele mai mici costuri pentru firmă …”. Până a ajuns să fie considerată o „activitate strategică” a firmei logistica a trecut în secolul trecut prin mai multe transformări. Iniţial, activitatea de gestionare a materialelor a fost împărţită, după natura materialelor gestionate, în două activităţi de bază ale întreprinderii : aprovizionarea (sau achiziţiile) pentru materii prime şi materiale, şi, distribuţia (considerată ca o componentă a departamentului de marketing) pentru produse finite şi mărfuri.

Totuşi, chiar în perioada economiei centralizate intreprinderile româneşti aveau sectoare ADT adică de aprovizionare, desfacere şi transport ca o recunoaştere implicită a conexiunii strategice dintre cele trei tipuri de activităţi. Întradevăr, nu are sens să gestionezi separat aceste activităţi atâta timp cât se folosesc aceleaşi mijloace pentru transportul materiilor prime sau mărfurilor, respectiv aceleaşi utilaje şi uneori acelaşi tip de depozite pentru manipularea şi depozitarea materiilor prime, produselor finite sau mărfurilor.

În plus, ca urmare a creşterii competiţiei între firme atât pentru materii prime mai ieftine şi mai uşor de găsit cât şi pentru păstrarea segmentelor de piaţă deja câştigate, aprovizionarea, transportul şi desfacerea integrate în activitatea strategică denumită logistică devin noi surse de valoare adăugată.

Pe la începutul anilor΄80, firmele mari au început să fie foarte interesate de reducerea costurilor de distribuţie. Ca urmare, au început prin măsuri ca : reducerea stocurilor, reducerea costurilor de transport şi alte măsuri considerate clasice, continuând cu utilizarea calculatoarelor pentru manipularea mai rapidă a informaţiilor privind clienţii, termenele, cantităţile, etc, şi atragerea distribuitorilor într-o relaţie de parteneriat strategic pentru avantajul ambilor parteneri (furnizor şi distribuitor).

Au apărut, în acest timp o serie de tehnici şi concepte cu un impact ce a transformat atitudinea managerilor faţă de distribuţie şi achiziţii. În concepţia autorilor unei cărţi clasice în Europa „Principiile şi managementul achiziţiilor” există şapte metode şi concepte moderne care transformă achiziţiile în activitate strategică a intreprinderii1 :

1. Evaluarea prin comparaţie cu cele mai bune practici dintr-o ramură 2. Managementul calităţii totale (Total quality management –TQM) 3. Filozofia producţiei în timp real (Just-in-time – JIT)şi a producţiei „degresate”(reduse la

minimul necesar) 4. Conceptele „lanţului de aprovizionare”

1 Peter Baily, David Farmer, David Jessop, David Jones – „Principiile şi managementul achiziţiilor”, Ed. Arc, 2004

4

5. Stratificarea şi împuternicirea furnizorilor 6. Managementul relaţiilor 7. Orientarea spre client Conceptele şi tehnicile enumerate mai sus au toate un caracter integrator şi sunt potenţate

de progresul tehnic, mai ales din domeniul prelucrării computerizate a informaţiilor.Ele au ajutat o serie de firme de talie mondială : Nissan, IBM, Ford, etc , să obţină valoare adăugată din activitatea logistică.

Iată cum poate fi reprezentată evoluţia logisticii până azi : Până în 1960 Integrarea activităţilor 1960-2000 2000+ Controlul stocurilor Achiziţii Planificarea aprovizionării Planificarea producţiei Stocuri de producţie (gestiunea) ACHIZIŢII Depozitarea Manipularea materialelor LOGISTICA Ambalarea Stocuri de produse finite (gestiunea) MLA Planificarea distribuţiei Lansarea comenzilor Transport Servicii pentru clienţi Planificarea strategică Servicii de informare Marketing-vănzări Finanţe Unde MLA –managementul lanţului aprovizionării Sursa : Ronald Ballou – Bussines logistics/Supply chain management , pag 9.

5

Iniţial activitatea logistică a fost des confundată fie cu achiziţiile fie cu distribuţia

mărfurilor. Concret activitatea logistică include trei mari tipuri de activităţi : aprovizionarea, desfacerea şi activităţile logistice de susţinere a producţiei.

În special primele două activităţi au dat naştere multor discuţii ca urmare a faptului că fie erau confundate cu logistica fie erau considerate activităţi componente ale marketingului sau chiar producţiei. Totul a pornit de la faptul că, în practică, marketerii nu doresc să se ocupe de transport, manipulare sau depozitare pentru că nu sunt activităţi de marketing. Aceste activităţi au intrat în gestiunea logisticienilor care, pentru a putea avea o percepţie reală asupra costurilor de logistică au preluat şi negocierea contractelor de transport, selectarea modului de transport, ambalare, depozitare a produsului, stabilirea contactelor cu clienţii şi furnizorii şi crearea de parteneriate strategice cu aceştia.

Dar, deşi logisticienii şi marketerii au căzut de acord cu stabilirea majorităţii responsabilităţilor lor, există o serie de activităţi la interfaţa logisticii cu marketingul care produc uneori conflicte2 : proiectarea produsului; prognozarea pieţei şi a vânzărilor; numărul şi localizarea depozitelor; strategiile privind stocurile; etc.

Bineânţeles că în cadrul echipei logistică-marketing logisticii îi revine rolul de a asigura îndeplinirea cererilor generate de marketing. Rezolvarea conflictului dintre logistică şi marketing ţine mai degrabă de viziunea managerului asupra obiectivelor intreprinderii.

Dacă managerul orientează activitatea intreprinderii către client va fi tentat să creeze un departament de logistică pentru a putea ţine sub control partea de cost care rezultă din lanţul valorii aşa cum l-a definit Michael Porter.Dacă însă va avea în vedere doar costurile de distribuţie, care într-adevăr tind să fie tot mai mari, managerul va prefera existenţa unui sector de aprovizionare şi includerea distribuţiei în departamentul de marketing.

Logistica îşi desfăşoară activitatea nu numai în corelaţie cu marketingul ci şi cu producţia. Logistica îşi stabileşte necesarul de aprovizionat şi resursele pe care le va folosi în funcţie de cerinţele cuprinse în planul de producţie.

Pe de lată parte, logistica, influenţează mărimea şi localizarea secţiilor productive prin doi factori : localizarea şi caracteristicile furnizorilor de materii prime, materiale, servicii, etc. ; localizarea şi caracteristicile clienţilor spre care îşi îndreaptă rezultatele activităţii.

Dacă la început conceptul de integrare logistică viza numai integrarea, în interiorul intreprinderii, a celor trei activităţi de bază (aprovizionarea, desfacerea şi activităţile logistice de susţinere a producţiei), cu timpul acest concept a început să includă şi relaţiile din afara intreprinderii, cu clienţii şi furnizorii.

Specialiştii logisticieni şi managerii intreprinderilor şi-au dat seama că logistica integrată capătă o importanţă strategică prin stabilirea cu clienţii şi furnizorii a unor relaţii de parteneriat reciproc avantajoase.

Este adevărat că în acest moment în România, conceptul de logistică nu numai că nu este bine cunoscut dar nici acceptat în totalitate. Întreprinderile româneşti păstrătoare ale „tradiţiei” orientării spre producţie şi nu spre client, nu înţeleg necesitatea şi importanţa gestionării achiziţiilor şi distribuţiei integrat de către un departament logistic.

Această stare de fapt este mai evidentă în agricultură unde fostele ferme de stat erau învăţate să fie aprovizionate printr-o reţea unică la nivel naţional şi nu au fost obişnuite să-şi selecteze furnizorii după regulile economiei de piaţă şi nici să se angajeze în relaţii strategice cu clienţii.

Regulile economiei de piaţă, dar şi limitarea tot mai accentuată a resurselor, contactul intreprinderilor româneşti cu furnizori interni şi externi din ce în ce mai mari şi puternici pe piaţă, aderarea la UE şi, nu în ultimul rând, legislaţia care ocroteşte mediul natural vor determina intreprinderile româneşti, indiferent de ramură, să accepte noile concepte de gestionare a afacerilor, inclusiv pe cele care ţin de logistică.

2 John L. Gattorna- coordonator , „Managementul logisticii şi distribuţiei”, Ed. Teora 2001, Bucureşti

6

Bineânţeles că legile economiei de piaţă nu se bazează exclusiv pe competiţia care situează clientul şi furnizorul pe poziţii opuse şi implicit divergente ci şi pe reciprocitatea care transformă cei doi actori ai pieţei în parteneri strategici, complementari, care lucrează în comun pentru obţinerea unor rezultate satisfacătoare.

Noua tendinţă de creştere a responsabilităţii achizitorilor din sectorul public românesc, sub influenţa directivelor UE, va duce şi mai mult la sporirea importanţei achiziţiilor, implicit a logisticii, ca practică, subiect de cercetare şi obiect de studiu.

1.2. Legătura dintre logistică şi marketing

La începutul secolului, a fost o perioadă când funcţiunile grupate astăzi sub denumirea de

logistică făceau parte din marketing. În timpul anilor 1950 şi 1960, specialiştii în marketing aveau tendinţa să se concentreze asupra promovării şi dezvoltării produsului, neglijând alte domenii ca depozitarea, transportul şi controlul stocului. Conştientizarea faptului că o parte din ce în ce mai mare din profitul vânzărilor este absorbită de costurile de distribuţie a condus la reapariţia interesului faţă de domeniul logisticii mărfurilor. Logistica are sarcina de a asigura satisfacerea sau îndeplinirea cererii generate de marketing.

Un concept de marketing esenţial, care influenţează relaţia dintre logistică şi marketing, este ciclul de viaţă al produsului. Nivelul de sprijin logistic necesar marketingului variază pe măsură ce produsul străbate diferite etape ale ciclului de viaţă. În etapele de început, satisfacerea promptă şi cu costuri convenabile a comenzilor este o condiţie majoră a acceptării produsului în faza iniţială. Ulterior, pe măsură ce vânzările se reduc şi produsul trece în etapele de maturitate şi saturaţie, atenţia se va orienta către ajustarea costurilor pentru ca produsul să facă faţă concurenţei puternice de preţ şi presiunilor ulterioare asupra profitului. Scurtarea ciclurilor de viaţă ale produselor, progresul rapid al inovaţiilor tehnologice, reglementările cum sunt cele ale CEE referitoare la termenul de garanţie pentru bunurile perisabile şi costul ridicat al capitalului, obligă firmele să găsească alte moduri de satisfacere a cererii consumatorilor decât cele care presupun stocuri mari de produse finite. Companiile trebuie să răspundă exigenţelor unor categorii tot mai sofisticate de cumpărători care comandă mai frecvent cantităţi mai mici şi care cer o mai mare promptitudine în livrare. Dacă structurile organizaţionale interne nu sunt capabile să satisfacă aceste cerinţe, profitabilitatea şi cota de piaţă a companiei vor fi afectate.

Unele companii progresiste folosesc avantajele unei bune colaborări logistică – marketing, pentru a negocia nu numai produsul şi preţul, ci şi pentru ajustarea serviciilor logistice, astfel încât acestea să corespundă nevoilor consumatorului individual. Aceste companii se pot detaşa de concurenţă, prin oferirea unui serviciu total, logistica reprezentând o parte esenţială a ecuaţiei profitului.

Domeniile majore de interacţiune între logistică şi marketing includ: • Proiectarea produsului. Aceasta poate avea un efect major asupra depozitării şi transportului

şi prin urmare asupra costurilor aferente. • Stabilirea preţului. Aceasta este modalitatea prin care cererea serviciilor de logistică

influenţează costul total al produsului, şi, prin urmare, şi politicile de preţ ale companiei. • Prognozarea pieţei şi a vânzărilor. Prognozele de marketing vor dicta nivelul resurselor

logistice necesare livrării produselor la clienţi. • Strategiile de servire a clientului. Dacă departamentul de marketing optează pentru un nivel

foarte înalt de servire, resursele logistice, adică echipamentele şi stocul, vor trebui să fie considerabile.

• Procesarea comenzilor. Responsabilitatea pentru cine primeşte comenzile clienţilor şi viteza şi eficienţa procesării are o influenţă majoră asupra costurilor operaţionale şi asupra imaginii clienţilor despre nivelul serviciului. În acest domeniu este preferabilă elaborarea în comun a strategiei.

• Canalele de distribuţie. Decizia de furnizare direct către client sau prin intermediari va influenţa puternic nivelul resurselor logistice necesare. Marketingul trebuie să consulte logistica în luarea deciziilor care privesc canalul de distribuţie.

7

Clienţii sunt interesaţi de promptitudinea cu care furnizorii satisfact comenzile la un nivel de

servire determinat. Companiile capabile să se diferenţieze de concurenţi, prin satisfacerea acestor niveluri de servire, vor câştiga încrederea clienţilor, devenind chiar parteneri pe termen lung ai acestora într-o relaţie reciproc avantajoasă. Logistica şi marketingul au împreună roluri vitale în realizarea performanţei cu costuri avantajoase.

1.3. Rolul logisticii în susţinerea producţiei Pentru a stabili obiectivele propriului sector, managerul logistician trebuie să pornească de

la ţelurile activităţii logistice: reducerea costurilor şi obţinerea de valoare adăugată ca două aspecte ale scopului oricărei intreprinderi de a obţine profit.

Dacă urmărim circuitul materialelor sub aspect sistemic se poate acţiona pentru economisire şi pentru creare de valoare astfel :

Fig. 1 Modalităţi de economisire şi creare de valoare în circuitul pe care resursele

materiale îl parcurg prin orice întreprindere Oricare ar fi viziunea managerilor intreprinderii despre necesitatea unui departament

logistic, persoana care conduce activitatea de aprovizionare, transport şi desfacere poate transforma ţelurile mai sus amintite ale logisticii în obiective concrete. Pentru aceasta va trebui coreleze obiectivele proprii cu cele ale intreprinderii, şi cu resursele de care dispune, prin planurile anuale.

Departamentul logistic este el însuşi o componentă a structurii intreprinderii.Importanţa care i se acordă, obiectivele pe care le îndeplineşte, precum şi propria structură organizatorică prin care răspunde acestor obiective depind de structura intreprinderii. După cum am amintit, departamentul logistic a apărut abia de aproape 20 de ani, sub această denumire, în structura unor intreprinderi.

Multe intreprinderi păstrează şi azi în structura lor compartimente (sectoare) de aprovizionare, şi, includ desfacerea printre activităţile desfăşurate de departamentele de marketing. În viziunea acestor intreprinderi funcţia de aprovizionare nu este o funcţie de bază care operează integrat cu cea de producţie şi cu celelalte funcţii ale intreprinderii.

INTREPRINDERE

INFORMAŢII

TRANSPORT

MANIPULARE

DEPOZITARE

INTRĂRI:

Materii prime, materiale, combustibili, etc.

ECONOMISIRE: Reducerea costurilor de transport şi depozitare Controlul stocurilor Valorificarea informaţiei Parteneriate strategice cu furnizorii implicând şi schimburi electronice de date etc.

IEŞIRI:

Produse finite, semifabricate, mărfuri, etc,

VALOARE

ADĂUGATĂ: Servicii de instalare, reparare, ajustare, piese de schimb, etc. Valorificarea informaţiei Parteneriate strategice cu distribuitorii implicând şi schimburi electronice de date etc.

8

Această viziune nu este greşită atunci când, întradevăr, întreprinderea este foarte mică, are puţine tipuri de produse vândute pe un segment mic de piaţă, foloseşte tipuri puţine de materii prime prelucrate prin tehnologii simple.

Când costurile de aprovizionare reprezintă peste 70-80% din cifra de afaceri, furnizorii sunt foarte diversificaţi şi intreprinderea oferă pe piaţă mai multe produse odată, este evident că activităţile de aprovizionare şi desfacere la care se adaugă activităţile logistice de susţinere directă a secţiilor productive trebuie gestionate coordonat de un singur departament logistic, pentru că ele sunt omogene şi complementare. Sunt prezentate mai jos două organigrame care includ/nu includ departamentul de logistică în structura de producţie :

Funcţia de aprovizionare şi cea de distribuţie sunt integrate alături de marketing, după legislaţia românească3, în funcţiunea de marketing-comercializare a intreprinderii şi, ca urmare, în structura organizatorică a multor întreprinderi vom găsi un departament de marketing care gestionează intreprinderea şi activitatea logistică a intreprinderii.În concluzie multe intreprinderi uită de rolul activ al logisticii în crearea de valoare adăugată, de economisire şi realizare a unor parteneriate strategice cu furnizorii, sub impactul creşterii rolului marketingului.

Acolo unde activităţile de aprovizionare şi desfacere au un impact redus asupra activităţii intreprinderii se poate proceda la externalizarea acestor activităţi urmând să se apeleze la serviciile unor firme .

Structura departamentului logistic trebuie să cuprindă cele trei activităţi logistice : aprovizionarea, distribuţia şi activităţile logistice de susţinere a producţiei.Primele două activităţi sunt considerate activităţi de bază şi se organizează pe principii asemănătoare pentru toate intreprinderile.

Aprovizionarea are drept obiectiv asigurarea intreprinderii cu resurse materiale şi servicii

necesare desfăşurării activităţii de bază în cantitatea şi la calitatea necesară , la termenul dorit şi cu continuitate. Ea cuprinde la rândul ei o serie de activităţi :

• Stabilirea necesarului de aprovizionat • Alegerea furnizorilor şi evaluarea periodică a performanţelor acestora • Negocierea şi încheierea contractelor • Planificarea modului de realizare în timp a aprovizionării • Alegerea rutelor şi mijloacelor de transport • Efectuarea transportului şi asigurarea integrităţii pe timpul transportului • Alegerea echipamentului şi manipularea materialelor • Depozitarea • Gestionarea stocurilor, etc.

Distribuţia are drept obiectiv satisfacerea cerinţelor clienţilor prin livrarea la timp, la locul, în calitatea şi calitatea dorite a produselor solicitate şi cuprinde următoarele tipuri de activităţi :

• Preluarea şi prelucrarea comenzilor • Facturare • Manipularea produselor • Ambalarea de protecţie • Efectuarea transportului • Controlul creditului • Asigurarea serviciilor oferite clienţilor în preţul produsului, etc.

Activităţile de susţinere a producţiei se referă la fluxurile materiale ce se desfăşoară în afara procesului propriuzis de producţie între diferitele secţii şi sectoare ale intreprinderii, şi anume :

• Depozitarea şi gestionarea stocurilor de semifabricate şi produse finite 3Letiţia Zahiu, Mircea Năstase – „Economia întreprinderii”, Ed. ASE, Bucureşti, 2003

9

• Manipularea semifabricatelor şi produselor finite • Transportul între secţii şi sectoare (ferme), etc

Toate aceste activităţi sunt desfăşurate cu ajutorul infrastructurii logistice : • Centre de distribuţie şi depozite • Instrumente de manipulare a materialelor • Mijloace de transport • Sisteme electronice de prelucrare a datelor :pentru datele contabile, gestionarea

materialelor, evidenţa clienţilor , furnizorilor şi a creanţelor şi datoriilor faţă de aceştia, pentru susţinerea activităţii manageriale,etc.

Personalul departamentului logistic : manager, operatori pentru sistemele de calcul, achizitori, distribuitori şoferi, magazioneri, manipulanţi, etc, au nevoie de cunoştinţe, aptitudinişi atitidini.

Dintre aceştia specific logistic pregnant îl au achizitorii şi distribuitorii. Ei defăşoară cam acelaşi tip de activitate. Ar fi necesară existenţa atât a distribuitorilor cât şi achizitorilor dacă firma are un asemenea obiect de activitate încât pentru aprovizionare e nevoie de cunoştinţe tehnice de specialitate( spre exemplu în industria chimică ). În afară de cazurile excepţionale achizitorul şi distribuitorul pot fi aceeaşi persoană pentru că are nevoie de aceleaşi cunoştinţe şi aptitudini.Iată cum este prezentat necesarul de cunoştinţe şi aptitudini specifice şi generale pentru un achizitor în viziunea unor specialişti englezi cu renume în domeniul achiziţiilor4:

Cunoştinţe: 1. Cunoştinţe privind produsul ( după specificul intreprinderii) 2. Cunoştinţe tehnice legate de infrastructura logistică 3. Cunoştinţe economice privind piaţa de aprovizionare 4. Cunoştinţe economice privind piaţa de desfacere 5. Cunoştinţe economice privind compania

Aptitudini specifice : 1. Informatică 2. Analiza costurilor 3. Analiza financiară 4. Managementul întrunirilor 5. Lucrul în echipă 6. Raţionament conceptual 7. Raţionament creativ 8. Raţionament logic 9. Modelare 10. Previziune 11. Cercetare 12. Evaluare 13. Motivare 14. Delegare 15. Chestionare 16. Ascultare 17. Pregătire 18. Planificarea activităţii 19. Scrierea rapoartelor 20. Selectare 21. Intervievare 22. Relaţii umane

Aptitudini generale 1. Calcul


10

2. Analiza datelor 3. Luarea de decizii 4. Comunicarea cu proiectanţii 5. Conducere 6. Managementul personalului 7. Negociere 8. Soluţionarea problemelor 9. Planificare 10. Management strategic 11. Selecţia furnizorilor 12. Relaţiile cu utilizatorii

După cum se poate observa cea mai mare parte a cunoştinţelor vin din domeniul economic

de aceea este mai uşor pentru manageri să pregătească economişti pentru funcţiile de achizitor-distribuitor. Aşa cum am subliniat înainte, acest lucru e mai puţin valabil pentru intreprinderile unde achizitorul are nevoie de o mai mare cantitate de cunotinţe tehnice de specialitate.

Nu în toate intreprinderile este nevoie de achizitori-distribuitori cu studii superioare. Nivelul de cunoştinţe cerut depinde de mărimea intreprinderii şi de rolul activităţii logistice din cadrul acesteia. S-a constatat că, pe măsură ce intreprinderea e mai mare şi rolul logisticii devine de la administrativ (funcţie reactivă) la producătoare de valoare adăugată (funcţie proactivă) sunt căutate persoane care să corespundă cerinţelor prezentate mai sus.

11

2. Aprovizionarea mărfurilor 2.1 Aprovizionarea-concept şi clasificare 2.2. Organizarea activităţii logistice de aprovizionare 2.3 Relaţia sectorului logistic cu furnizorii 2.1 Aprovizionarea-concept şi clasificare

Aprovizionarea este una din actvităţile componente ale funcţiei comerciale prin intermediul căreia întreprinderea intră în relaţii economice cu alte societăţi comerciale.

Prin aprovizionare, activitate foarte complexă care presupune un laborios proces decizional, înţelegem orice acţiune care are drept scop procurarea de bunuri şi servicii necesare desfăşurării proceselor de producţie, prestării serviciilor şi desfacerii mărfurilor către populaţie.

Aprovizionarea resurselor materiale reprezintă activitatea prin care se asigură elementele necesare desfăşurării unei activităţi care să aducă un profit cât mai mare firmelor.

Aprovizionarea cuprinde procurarea şi aducerea la timp a bunurilor de echipament şi produselor intermediare de calitatea, tipurile, sorturile şi dimensiunile necesare pentru desfăşurarea activităţii de ansamblu a firmei, organizarea depozitării corespunzătoare a resurselor materiale şi a distribuirii acestora în cadrul organizaţiei, gestiunea raţională a stocurilor de materii prime, combustibili şi semifabricate.

Aprovizionarea, indispensabilă în orice organizaţie economică productivă, capătă o importanţă deosebită în cazul în care resursele materiale au o pondere ridicată în costul producţiei, când gama articolelor de aprovizionat aste foarte largă sau când piaţa acestor articole suferă fluctuaţii mari pe planul raportului cerere – ofertă.

Procesul de aprovizionare comportă ca o primă etapă stabilirea nevoilor ce trebuie satisfăcute şi a produselor ce urmează a fi achiziţionate. A doua etapă constă în căutarea şi selecţionarea furnizorilor care vor permite satisfacerea nevoilor exprimate. Etapa a treia, şi anume cumpărarea reprezintă rezultatul confruntării dintre furnizor şi cumpărător. Ultima etapă este cea care vizează perioada de după efectuarea acţiunii de cumpărare.

Principalul obiectiv al aprovizionării se concretizează în asigurarea completă, complexă şi la timp a unităţii economice cu resurse materiale şi echipamente tehnice corespunzătoare calitativ, la locul şi termenele stabilite. Pentru realizarea acestui obiectiv se efectuează mai multe activităţi specifice cum ar fi: 1. identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare desfăşurării la

parametrii proiectaţi a activităţii întreprinderii; aceasta se realizează prin studierea şi culegerea de informaţii privind resursele materiale şi energetice necesare pentru toate destinaţiile de consum, pe toată gama sortotipodimensională, configurativă şi de calitate.

2. fundamentarea tehnico- economică a planului şi a programelor de aprovizionare materială şi energetică a unităţii; În acest scop se folosesc planul şi proramele de fabricaţie, normele de consum pentru întreaga structură de fabricaţie, necesităţile pentru alte destinaţii de folosire a resurselor materiale, structura şi nivelul stocurilor, resursele proprii existente în perioada pentru care se face fundamentarea.

3. dimensionarea pe bază de documentaţie tehnico – economică a consumurilor materiale şi de resurse energetice; acţiunea asigură elementele tehnice de calcul al necesităţilor materiale şi energetice şi se concretizează în eleborarea de norme de consumuri specifice analitice, fundamentate tehnic şi economic: prin utilizarea acestor norme tehnice de consum se previne consumul iraţional, risipa de materiale şi energie şi, deci, creşterea nejustificată economic, a costurilor.

4. Elaborarea de bilanţuri materiale şi energetice care contribuie la evidenţierea modului de folosire a resurselor, ca şi a formei concrete de regăsire a acestora pe parcursul prelucrării. Baza

12

de fundamentare a acestor instrumente o constituie programele de fabricaţie şi normele de consumuri specifice estimate în cadrul documentaţiei tehnico-economice de execuţie a produselor, lucrărilor sau prestaţiilor.

5. dimensionarea pe criterii economice a stocurilor şi loturilor de resurse materiale pentru comandă şi aprovizionare; acţiunea este de natură complexă, fiind justificată de importanţa economică a acesteia, aspect care se evidenţiază nu numai prin valoarea resurselor materiale stocabile ci şi prin cheltuielile pe care le generează a căror pondere este de 25-30% faţă de valoarea medie a stocurilor. Acestei acţiuni i se ataşează şi cea de stabilire a nivelurilor cantitative sau momentelor calendaristice de comandă, de emitere a comenzilor de aprovizionare.

6. prospectarea pieţei interne şi externe de resurse materiale şi energetice în vederea depistării şi localizării surselor reale şi potenţiale de a fi utilizate; Acţiunea presupune emiterea de cereri de ofertă, investigaţii la târguri şi expoziţii interne şi internaţionale, la bursele de mărfuri, studierea de cataloage comerciale, prospecte, pliante, alte surse de informare şi publicitate, apelarea reprezentanţelor comerciale, a unităţilor specializate în comercializarea de materiale şi produse, a celor de colectare şi valorificare a materialelor refolosibile.

7. Alegerea resurselor materiale şi echipamentelor tehnice care răspund cel mai bine caracteristicilor cererilor pentru consum, prezintă cele mai avantajoase condiţii de livrare etc.

8. alegerea furnizorilor a căror ofertă prezintă cele mai avantajoase condiţii economice şi asigură certitudine în livrările viitoare pe termen scurt sau lung. Alegerea surselor de furnizare se va face după mai multe criterii între care semnificative sunt cele care au în vedere calitatea resursei materiale, condiţiile de furnizare, distanţa de transport, forma de transport posibilă de utilizat, nivelul preţului, potenţialul furnizorilor, canalele de distribuţie folosite, etc.

9. Elaborarea strategiilor în cumpărarea de resurse în raport cu piaţa de furnizare internă şi externă. Acţiunea se realizează după analiza prealabilă a caracteristicilor pieţei de furnizare, a furnizorilor, a situaţiilor care influenţează strategia în cumpărare.

10. Testatrea credibilităţii furnizorilor selectaţi în scopul evidenţierii probităţii morale, garanţiilor de care se bucură, seriozităţii în afaceri, reponsabilităţii în respectarea obligaţiilor asumate şi a solvabilităţii.

11. Concretizarea relaţiilor cu furnizorii aleşi, acţiune care implică stabilirea, prin acord de voinţă, a tuturor condiţiilor de livrare între parteneri. Finalizarea relaţiilor de vânzare- cumpărare se realizează prin emiterea comenzilor şi încheierea de contracte comerciale.

12. Urmărirea operativă a derulării contractelor de asigurare materială, întocmirea fişelor de urmărire operativă a aprovizionării pe furnizori şi resurse.

13. Asigurarea condiţiilor normale de primire recepţie a partizilor de materiale sosite de la furnizori; aceasta presupune amenajarea de spaţii speciale de descărcare – recepţie, dotate cu mijloace tehnice adecvate, constituirea comisiilor de primire – recepţie şi organizarea activităţii acetora, a formaţiilor de lucrători specializaţi în efectuarea operaţiilor respective.

14. Asigurarea spaţiilor de depozitare, dotarea lor cu mobilier adecvat, organizarea internă a fluxurilor de circulaţie, alegerea sistemelor eficiente de depozitare, efectuarea operaţiunilor de depozitare – aranjare a resurselor materiale în magazii şi depozite; în acelaşi sens se are în vedere înscrierea în evidenţă a intrărilor de resurse recepţionate şi acceptate, asigurarea condiţiilor de păstrare – conservare cerute de natura resurselor materiale depozitate ca şi a celor de prevenire a sustragerilor, de securitate contra incendiilor.

15. Organizarea sistemului de servire ritmică cu resurse materiale a subunităţilor de consum ale întreprinderii în concordanţă cu programele de fabricaţie;în acest cadru se asigură elaborarea unor programe optime de circulaţie consum, de corelare a momentelor de eliberare sau transmitere a materialelor de la depozite la subunităţile de consum cu cele la care sunt efectiv necesare, eşalonarea judicioasă în timp a servirilor pentru prevenirea aşteptărilor nejustivicate la depozite, a supraaglomerării punctelor de servire, a blocării mijloacelor de transport intern, a încărcării neuniforme a lucrătorilor din depozite.

13

16. Controlul sistematic al evoluţiei stocurilor efective în raport cu limitele stabilite pentru a se evita consecinţele economice nefavorabile pe care le poate genera suprastocarea sau lipsa de materiale în stoc asupra activităţii economice a întreprinderii, a situaţiei financiare a acesteia.

17. Urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale şi energetice pe destinaţiile de consum. Desfăşurarea acestei activităţi are ca scop prevenirea consumurilor peste limitele stabilite prin calcule, a risipei pe timpul transportului şi depozitării, a nerespectării disciplinei tehnologice sau destinaţiei iniţiale de folosire a resurselor materiale.

Structura activităţilor componente evidenţiază faptul că managementul aprovizionării materiale integrează într-un tot unitar fluxul şi controlul resurselor materiale de la momentul iniţierii procesului de asigurare a lor şi până la transformarea acestora în produse vandabile.

Planificarea necesarului de aprovizionat se face în funcţie de cererile celorlaltor activităţi ale organizaţiei, şi în primul rând, ale celei de producţie, luându-se în considerare şi alte elemente cum ar fi fluctuaţiile preţurilor pe piaţă, rata inflaţiei, costul imobilizărilor determinate de stocarea materialelor, disponibilitatea materialelor pe piaţă.

Termenele de achiziţionare se corelează cu cele de lansare în fabricaţie a diferitelor comenzi care sunt stabilite de compartimentul de programare şi lansare în producţie, tinându-se seama şi de frecvenţa apariţiei cererilor. 2.2. Organizarea activităţii logistice de aprovizionare

Pentru desfăşurarea normală a proceselor de aprovizionare sunt constituite compartimente de specialitate sub formă de divizii, departamente, servicii, birouri în funcţie de volumul şi profilul de activitate, forma de organizare şi mărimea firmei.

Principalele atribuţii ale compartimentului de aprovizionare constau în: • culegera, prelucrarea şi analiza informaţiilor privind situaţia activităţii economice, în general,

şi ale pieţei, îndeosebi, accentul fiind pus pe disponibilităţile de materiale pe piaţă, condiţiile de procurare ale acestora, tendinţele preţurilor, etc;

• colaborarea cu compartimentele de cercetare – dezvoltare şi de producţie pentru stabilirea specificaţiilor de materiale, a normelor de consum, a planurilor şi programelor de aprovizionare;

• determinarea celor mai adecvate sorturi de materii prime, materiale, surse de aprovizionare, preţuri de cumpărare şi planificarea în funcţie de necesităţile firmei a cantităţilor de aprovizionat;

• procurarea propriu-zisă a tuturor materialelor necesare potrivit planurilor şi programelor stabilite;

• urmărirea aprovizionării efectuate şi ţinerea evidenţei materialelor aprovizionate. Prin organizarea internă se stabilesc domeniile de acţiune, atribuţiile şi responsabilităţile fiecărui subcolectiv de salariaţi din cadrul compartimentului de aprovizionare.

Oricare ar fi forma sau sistemul de organizare, se impune derularea activităţilor de aprovizionare şi desfacere în concordanţă cu necesitatea realizării obiectivelor stabilite, respectiv funcţionarea în condiţii de efecienţă maximă şi obţinerea de profituri cât mai mari.

În organizarea conducerii aprovizionării se impune constituirea unor sisteme deschise, adaptabile la noile condiţii care apar în relaţiile de vânzare – cumpărare. După alegerea sistemului de organizare se trece la repartizarea pe posturi şi funcţii a atribuţiilor şi responsabilităţilor specifice, având în vedere încărcarea raţională cu sarcini şi atribuţii a fiecărui post din structura organizatorică a compartimentelor. Selecţia personalului trebuie să se facă pe baza examenului profesional şi psihologic al candidaţilor la diferite posturi şi funcţii.

Structura personalului include şeful de compartiment care se mai numeşte şi director cu aprovizionarea. În subordinea acestuia se află grupele de agenţi şi /sau achizitori. În cadrul departamentelor mari structura de personal cuprinde şi analişti cu aprovizionarea, dispeceri şi experţi în transporturi.

14

Agenţii de aprovizionare se ocupă în general cu : studierea pieţelor de materii prime şi produse, depistarea surselor de furnizare, negocierea preliminară a condiţiilor de furnizare ( inclusiv a preţurilor de vânuare, de acordare a rabaturilor, a creditelor ), participarea la încheierea de convenţii speciale, de contracte economice de livrare, achiziţioanrea – cumpărarea de materiale, produse sau echipamente tehnice, urmărirea derulării operative a procesului de aprovizionare în raport cu prevederile contractuale, contractarea unităţilor de transport specializate şi stabilirea condiţiilor de deplasare a resurselor materiale de la sursele de furnizare la punctele de destinaţie, participarea la bursele de materii prime şi studierea evoluţiei potenţialului de furnizare, a tendinţelor de preţ, informarea factorilor de conducere a asigurării materiale, a colaboratorilor din celelalte compartimente asupra diferitelor situaţii care presupun analize, evaluări, interpretări, decizii. Agenţii de aprovizionare pot fi repartizaţi pe zone teritorial- geografice de furnizare sau cu rază nelimitată de acţiune.

Experţii şi dispecerii în transporturi se ocupă cu: elaborarea programelor optime de transport între punctele de consum ale întreprinderii, asigurarea traficului privind mişcarea materialelor în interiorul şi în afara unităţii economice; asigurarea necesarului de mijloace de transport din parcul propriu al firmei sau prin închiriere; asigurarea condiţiilor pentru realizarea, în timp util şi cu eficienţă a operaţiilor de încărcare, descărcare, manipulare a resurselor materiale; stabilirae măsurilor pentru folosirea eficientă a mijloacelor de transport proprii sau închiriate şi reducerea cheltuielilor cu mişcarea materialelor.

Desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor de aprovizionare în concordanţă cu cerinţele de

consum ale unităţii economice, cu necesitatea realizării contractelor încheiate cu furnizorii de materiale impune organizarea sistemelor complexe de relaţii atât în interiorul fiecărei firme, cât şi în afara acesteia. Pe plan intern relaţiile se organizează între compartimentele de aprovizionare materială şi celelate compartimente sau subunităţi din cadrul structurii organizatorice a firmelor de producţie.

Principalele relaţii interne ale compartimentului de aprovizionare materială se stabilesc cu:: 1. Compartimentele de planificare dezvoltare şi programare operativă a producţiei care

furnizează date şi informaţii privind volumul şi structura producţiei prevăzute pentru execuţie, eşalonarea fabricării acesteia. Conlucrarea dintre aceste compartimente trebuie să se desfăşoare continuu pentru a asigura corelarea permanentă a planului şi a programelor de aprovizionare cu cele de producţie.

2. Compartimentul de desfacere a produselor care pune la dispoziţie date şi informaţii pentru fundamentarea necesarului de ambalaje şi materiale de ambalat.

3. Compartimentele financiare şi de contabilitate, pentru evidenţierea intrărilor de materiale, acoperirea financiară a resurselor contractate sau achiziţionate, asigurarea controlului existenţei şi mişcării stocurilor, stabilirea volumului de mijloace circulante aferent materiilor prime şi materialelor, evidenţierea şi înregistrarea cheltuielilor de transport depozitare a materiilor prime.

4. Compartimentul de transport pentru asigurarea şi menţinerea în stare de funcţionare normală a mijloacelor de transport proprii sau închiriate destinate aducerii materialelor de la furnizori, a celor pentru transport intern, aprovizionarea cu combustibili şi lubrifianţi necesari funcţionării acestora, a pieselor de schimb pentru întreţinere şi reparare.

5. Compartimentul tehnic care pune la dispoziţie listele cu normele de consum de resurse materiale specifice produselor, lucrărilor, prestaţiilor prevăzute pentru execuţie.

6. Depozitele de materiale pentru asigurarea primirii şi recepţiei loturilor de materiale sosite de la furnizori, depozitării şi păstrării raţionale a acestora, evidenţei şi securităţii, urmăririi dinamicii stocurilor efective, a nivelurilor de comandă, eliberării pentru consum a materialelor.

7. Cu secţiile şi atelierele de producţie, cu subunităţile auxiliare şi de servire pentru informarea directă asupra necesităţilor de materiale auxiliare, corelarea operativă a programelor de aprovizionare cu cele de fabricaţie, controlul utilizării resurselor materiale, promovarea folosirii de noi resurse ca substituienţi eficienţi.

15

8. Compartimentul de cercetare dezvoltare căruia îi pune la dispoziţie informaţii privind materiale, componente, echipamente tehnice noi, apărute pe piaţa în amonte care pot fi avute în vedere pentru modernizarea produselor din fabricaţia curentă sau la cele noi prevăzute pentru asimilare.

9. Compartimentul de control tehnic de calitate pentru efectuarea recepţiei cantitative şi calitative a materialelor sosite de la furnizori. În afară, unitatea economică stabileşte relaţii cu:

1. Furnizorii de materiale de pe piaţa internă şi internaţională ( unităţi producătoare şi firme specializate în cumpărarea – vânzarea de resurse materiale) pentru achiziţionarea de resurse materiale, stabilirea condiţiilor de furnizare, încheierea de contracte de livrare, derularea livrărilor, acoperirea contravalorii resurselor cumpărate.

2. Unităţile de transport pentru stabilirea condiţiilor de aducere a resurselor de la furnizori. 3. Unităţi specializate în importul de materiale pentru achiziţionarea şi aducerea de resurse de la

furnizorii externi. 4. Unităţi şi instituţii de cercetare specializate pentru eleborarea de studii de prognoză privind:

conjunctura mondială a furnizărilor de resurse materiale; evoluţia pieţei de materii prime, a preţurilor, scadenţa potenţialului de resurse clasice; mutaţii în structura consumului, în structura ofertei de materiale.

5. Unităţi bancare pentru efectuarea operaţiilor de plată a cumpărărilor de resurse materiale, acordarea de credite bancare în scopul achiziţionării şi stocării resurselor materiale, reglementarea raporturilor cu furnizorii.

6. Burse de mărfuri pentru informare privind resursele materiale şi produsele oferite pentru vânzare, tendinţe în evoluţia preţurilor. Toate aceste relaţii sunt orientate în sensul asigurării integrale, la termenele, locul şi momentele

prevăzute, cu cost minim, a bazei materiale, în volumul şi structura strict corelate cu cea a consumului productiv şi neproductiv, folosirii cu maximă eficienţă a resurselor aprovizionate, încadrării în consumurile specifice din documentaţiile tehnico- economice şi stocurile prestabilite, valorificării complete şi eficiente a materiilor prime.

Formele de aprovizionare care pot fi folosite de unităţile consumatoare de resurse

materiale sunt: • Aprovizionarea directă de la producători – furnizori • Aprovizionarea prin unităţi specializate în comercializarea de materiale şi produse în sistem en

gros, care îmbracă trei variante: • Aprovizionarea prin tranzit organizat; • Aprovizionarea prin tranzit achitat; • Aprovizionarea de la depozitul angrosistului. Diferenţierea unei forme faţă de alta se face în funcţie de modul cum se realizează următoarele trei activităţi: • Modul de organizare şi concretizare a relaţiilor de vânzare – cumpărare dintre factorii

participanţi la acest prodes; • Modul de livrare a produselor; • Sistemul de achitare a contravalorii produselor livrate consumatorilor. Aprovizionarea directă prevede ca toate cele trei activităţi să se realizeze prin relaţia directă între unitatea consumatoare şi cea producătoare – furnizoare. Acestă formă este eficientă în cazul resurselor materiale, produselor care fac obiectul vânzării – cumpărării în cantităţi mari, vagonabile. În asemenea situaţii se pot obţine preţuri avantajoase la achiziţie, se pot acorda rabaturi comerciale sau bonificaţii, iar cheltuielile de transport sunt mai mici. Deci forma este avantajoasă pentru marii consumatori şi, frecvent, dezavantajoasă pentru micii consumatori care: nu pot beneficia de rabaturi comerciale sau de bonificaţii în cazul în care comanda se prezintă sub cantitatea minimă impusă de furnizori ca prag pentru a obţine asemenea înlesniri; sunt nevoiti să suporte cheltuileli de transport pentru deplasarea unor cantităţi mici în special pe distanţe mari; îşi pot forma stocuri mai mari decât cele nomale estimate anterior.

16

Aprovizionarea prin tranzit organizat presupune înlesnirea de către un intermediar comercial a activităţii de organizare şi concretizare a relaţiilor dintre consumatori şi producători – furnizori, urmând ca livrarea produselor şi decontarea facturilor aferente să se realizeze direct între ultimii doi factori. Rolul activ al intermediarului se manifestă în faza de contractare şi pe parcursul derulării contractului. Pentru serviciile prestate, specifice tranzitului organizat, intermediarul comercial primeşte, de regulă, din partea consumatorului, un comision de până 3% în raport cu valoarea afacerii pe care a facilitat-o. Aprovizionarea prin tranzit achitat presupune ca atât contractarea, cât şi achitarea contravalorii produselor să se asigure prin intermediarul comercial, iar livrarea acestora să se realizeze direct între producător şi consumator. Această formă implică şi mai mult pe intermediarul comercial în derularea proceselor de vânzare- cumpărare, respectiv acesta devine mai cointeresat în urmărirea şi controlul derulării ritmice a livrărilor, a respectării de către producător şi consumator a obligaţiilor contractuale. Şi în acest caz consumatorii cedează întermediarului comercial un comision care poate ajunge până la 5% .

În ambele variante de aprovizionare, intermediarii comericli studiază piaţa de furnizare pentru a se informa asupra ofertelor de vânzare şi a cererilor de produse, în scopul depistării producătorilor şi consumatorilor potenţiali solicitanţi ai serviciilor lor.

Avantajele acestor forme de aprovizionare sunt: • Scurtează perioada de timp în care se realizează contactul dintre producătorii şi consumatorii

anumitor produse; • Uşurează munca producătorilor şi consumatorilor pentru studierea pieţei; • Pot face negocierile mai uşoare, intermediarii comerciali fiind mai buni cunoscători ai

caracteristicilor pieţei de furnizare; Aprovizionarea de la depozitele intermediarilor comerciali este o formă care presupune ca toate cele trei activităţi ( organizarea şi concretizarea relaţiilor de vânzare – cumpărare, livrarea produselor şi achitarea contravalorii acestora ) să se realizeze integral prin unităţi specializate în comercializare ( angrosişti ). Varianta se practică în mare măsură în cazul cumpărărilor în cantităţi mici, specifice micilor consumatori care au acces limitat la aprovizionarea directă de la producători sau pentru care această formă nu le este avantajoasă. Această formă de aprovizionare integrează complet intermediarul comercial în activitatea de comercializare a produselor, în general, devenind în unele situaţii factorul determinant în înlesnirea activităţilor de desfacere şi de aprovizionare.

Aprovizionarea de la depozitele unităţilor specializate în comercializarea de materiale şi produse prezintă mai multe avantaje: • Creşterea gradului de certitudine în asigurarea micilor consumatori cu o structură materială şi

de produse extinsă, la intervale mici de timp, cu sau fără comenzi anticipate, la momente programate sau întâmplătoare, în cantităţi variate;

• Asigurarea premiselor pentru reducerea substanţială a stocurilor la consumatori, implicit a fondurilor financiare antrenate la cumpărarea şi stocarea de resurse materiale la un moment dat;

• Degajarea producătorilor de un număr prea mare de clienţi şi simplificarea astefel a activităţii de desfacere a produselor la nivelul lor;

• Promovarea cu mai mare uşurinţă şi eficienţă a produselor noi realizate de anumiţi producători. O formă de aprovizionare care se impune tot mai mult datorită efectelor economice favorabile

pe care le generează pentru consumatori este aprovizionarea garantată care presupune preluarea de către o unitate specializată în comercializare a procesului de aprovizionare a structurii integrale sau parţiale de materiale necesare unei întreprinderi consumatoare într-o perioadă de gestiune. În acestă formă pot fi asiguraţi unul sau mai multi consumatori din raza de acţiune a unui intermediar comercial.

Aprovizionarea garantată prezintă următoarele avantaje:

17

• Reducerea cheltuielilor de transport prin condiţiile pe care le creează pentru elaborarea unor planuri optime de distribuţie- transport a resurselor spre consumatorii serviţi în contextul formei;

• Diminuarea stocurilor de materiale la consumatori, fiind posibilă servirea lor la intervale scurte de timp, chiar zilnic, de la depozitele angrosistului;

• Disponibilizarea astfel a unor impotante spaţii de depozitare la consumatori, cu posibilitatea folosirii mai eficiente a acestora ( ca spaţii de producţie, prin închiriere );

• Degrevarea factorilor de conducere al unităţilor consumatoare de activitatea de aprovizionare şi concentrarea acestora în măsură mai mare asupra celei de producţie;

• Accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant aferent materiilor prime şi materialelor al consumatorilor şi sporirea astfel a eficienţei economice în folosirea acestuia.

Activitatea de aprovizionare cu materii prime, materiale, mărfuri a întreprinderilor se încheie cu recepţia acestora. Orice primire de valori în gestiune este însoţită de recepţie, operaţie de mare importanţă pentru satisfacerea cantitativă şi calitativă a nevoilor întreprinderii, de fapt ale clienţilor în cele din urmă.

Recepţia reprezintă operaţia de identificare şi verificare cantitativă şi calitativă a mărfurilor ce se primesc în depozit şi a celor ce se livrează din fabrică sau depozit.

Recepţia, are drept obiectiv, verificarea mai multor aspecte privind calitatea, cantitatea, îndeplinirea întocmai a contractului care reglementează relaţiile dintre furnizor şi beneficiar şi între aceştia şi întreprinderea de transport.

Decizia privind recepţia ocupă un loc central în cadril politicii de aprovizionare a întreprinderii; obiectul deciziei în domeniul recepţiei se referă la locul recepţiei, cantitatea şi calitatea produselor.

Conducerea întreprinderii numeşte comisia de recepţie care are în componenţa sa de regulă, un reprezentant al producătorului, unul al beneficiarului, un merceolog de specialitate şi gestionarul valorilor ce formează obiectul recepţiei.

În ceea ce priveşte locul recepţiei, decizia poate avea în vedere recepţia la furnizor, sau la sediul beneficiarului şi se concretizează într-o clauză contractuală. Alegerea locului se face în funcţie de mărimea loturilor cu care urmează să se facă aprovizionarea, ritmicitatea aprovizionării, folosirea eficientă a mijlocului de transport şi a resurselor de muncă. Dacă prin contract se stabilişte clauza franco- furnizor, beneficiarul nu-şi trimite delegat petru recepţie, produsele se pot livra pe baza autorecepţiei, care constă în verificarea cantitativă şi calitativă a produselor de către furnizor la sediul acestuia întocmindu-se proces verbal de autorecepţie. Autorecepţia este un procedeu economic, eliminănd cheltuielile de recepţie, şi se foloseşte de regulă, la verificarea produselor perisabile sau cu o periodicitate foarte ridicată a livrărilor.

Indiferent unde are loc recepţia cantitativă a produselor se face verificându-se concordanţele dintre contract sau comandă şi cantitatea livrată. În documentele de livrare se menţionează nu numai cantitatea livrată, ci şi condiţiile de măsurare avute în vedere care pot influenţa cantitatea recepţionatî ( de ex.umiditatea, sistemul de cântărire).

Având în vedere că întreprinderea de transport răspunde de integritatea produselor transportate, la eliberarea lor către destinatar, se face o verificare cantitativă a acestora, în special în staţiile de cale ferată. Se verifică cu acest prilej, integritatea vagonului, a sigiliilor şi a numărului de colete. Această verificare nu se confruntă cu recepţia cantitativă, care odată executată, exonerează de răspundere cărăuşul. Dacă sunt constatate cu acest prilej, lipsuri cantitative imputabile întreprinderii de transport sau deteriorări de ambalaje, de sigiilii, se întocmeşte un proces verbal de constatare, folosit ulterior pentru a solicita daune.

La sediul beneficiarului, după ce s-a executat recepţia cantitativă finală, se întocmesc actele de încărcare a gestiunii.

Obiectul recepţiei calitative îl constituie verificarea şi determinarea calităţii produselor primite prin compararea lor cu standardele în viguoare, cu normele interne, caietele de sarcini, monstrele omologate, etc.. controlul calităţii, se execută nu numai pentru produse, ci şi pentru ambalaje şi vizează nu numai aspectele fizico-chimice ale produselor, ci şi elemente calitative

18

privind structura sortimentală, marcarea, aspecte cuprinse în contract sau comandă.Recepţia cantitativă şi calitativă se poate realiză pentru întregul lot da marfă, numită şi bucată cu bucată sau prin sondaj.

2.2 Relaţia sectorului logistic cu furnizorii

Una dintre cele mai importante decizii care cad în grija logisticianului este alegerea furnizorilor de la care se va face aprovizionarea.

De fapt, selectarea porneşte de la resursele materiale de care are nevoie intreprinderea pentru activitatea sa. După ce sectorul productiv în primul rând, dar şi celelalte sectoare ale intreprinderii, au stabilit tipurile, cantităţile şi calităţile resurselor materiale de care au nevoie se face o selecţie a furnizorilor după ceea ce pot oferi dar şi după preţurile pe care le practică.

Procesul în sine pare simplu dar, în practică, este vorba de multe acţiuni complexe şi conexe care pun la încercare abilităţile logisticianului. El poate opta să aprovizioneze intreprinderea de la un singur furnizor pentru o resursă sau un set de resurse dar şi să se aprovizioneze de la mai mulţi furnizori în acelaşi timp, pentru aceeaşi resursă.

Dacă viziunea (depăşită) a logisticianului priveşte acest proces de pe principiul confruntării cu furnizorul, înseamnă că va prefera, la fiecare reaprovizionare, să facă o nouă selecţie a furnizorilor după un număr cât mai redus de condiţii. Selecţia repetată nu e un rău în sine însăşi dar, în faţa principiului parteneriatului cu furnizorii pierde ca promptitudine, ca timp consumat, şi uneori chiar ca şi preţ şi calitate.

Logisticianul care va prefera să creeze parteneriate pe termen lung cu anumiţi furnizori va fi asigurat în faţa golurilor de activitate datorate lipsei de resurse , şi chiar, în faţa fluctuaţiilor de preţ, nu va mai pierde timp preţios în căutarea unui alt furnizor şi, cel mai important, va avea un cuvânt greu de sspus în faţa furnizorului partener în legătură cu resursele.

Nici stabilirea cu orice preţ a unor parteneriate nu este de dorit. Logisticianul, ca în oricare aspect al activităţii sale va trebui să creeze un echilibru în dinamică între cerinţele impuse de achiziţii. Adică, pe de o parte, va trebui să selecteze numai şi numai furnizorii care să-i convină, iar pe de altă parte, să încerce să stabilească parteneriate doar dacă intreprinderea lui are de câştigat din acest proces.

Ca multe altele, cele două situaţii par contrare dar ele au un punct comun în care se întâlnesc : profitul atât pentru client cât şi pentru furnizor. Datoria logisticianului este să creeze, în dinamică şi permanent acest echilibru.

Chiar dacă logisticianul va prefera să nu încheie parteneriate strategice cu furnizorii, în spiritul actual al afacerilor, tot va fi obligat să menţină o permanentă legătură, să comunice cu furnizorii săi, ceea ce demonstrează că achiziţia de resurse nu este o simplă „cumpărare” de resurse, sau, cu alte cuvinte, capată o funcţie proactivă.

Iată cum este caracterizat un furnizor „bun” de unii economişti englezi 5: • Livrează la timp • Oferă calitate constantă în timp • Cere un preţ adecvat • Are un istoric de stabilitate • Oferă servicii auxiliare adecvate • Este receptiv la nevoile clientului • Îşi ţine promisiunile • Oferă sprijin tehnic • Îşi ţine clientul la curent cu gradul de avansare a lucrărilor

Dintre toate caracteristicile de mai sus, cel puţin trei, pot fi considerate ca ţinând de comunicare. Această comunicare intensă cu terţii este unul dintre factorii care au adus logistica din


19

poziţia de departament executiv în cea de departament de decizie. Caracteristicile de mai sus sunt general dar, în practică, trebuie făcute analize pornind de la:

• Tipul resursei – este o resursă locală, naţională sau trebuie procurată din afara graniţelor.

• Modalitatea de achiziţi – prin forţe proprii direct de la sursă sau prin intermediari • Scopul utilizării – resursa va fi consumată în procesul tehnologic sau nu / situaţie în

care poate fi, eventual, închiriată) • Distanţă faţă de furnizori • Frecvenţa aprovizionărilor • Existenţa condiţiilor de depozitare-dacă este cazul • Existenţa condiţiilor de transport • Existenţa resursei umane

Achiziţionarea propriuzisă ca proces comportă următoarele etape :

1. Existenţa unei cereri sau comenzi de achiziţionare pentru o anumită resursă din partea sectorului productiv sau a altei componente a intreprinderii;

2. Stabilirea tipului aprovizionării – este vorba de o reaprovizionare, există deja un furnizor sau, este o resursă nouă care cere aprovizionare de la un furnizor nou;

3. Identificarea tuturor furnizorilor ( producători sau intermediari) apelând la diverse surse : liste de furnizori care sunt evaluaţi şi aprobaţi după diverse standarde naţionale şi internaţionale, bază proprie de date cu eventuali furnizori, publicaţii şi cataloage care unesc toate firmele de profil sau din teritoriu cum ar fi Pagini aurii, reprezentanţe, târguri, expoziţii, organizaţii de comerţ, terţi, etc.;

4. Selectarea furnizorilor care îndeplinesc condiţiile de bază şi crearea unei liste de la care va porni etapa următoare

5. Conceperea şi expedierea unor cereri de ofertă pe adresa furnizorilor din listă şi, chiar a cererea unei situaţii detaliate a costurilor resursei la furnizor pentru a corela preţul cerut cu costul de fabricaţie.

6. După primirea ofertelor se selectează oferta cea mai bună, care nu întotdeauna înseamnă cel mai bun raport preţ / calitate ci implică şi alte aspecte aşa cum se poate observa din enumerarea de mai jos

7. Se trimite o comandă fermă furnizorului selectat 8. Urmărirea permanentă a activităţilor ce se finalizează cu intrarea resurselor

achiziţionate în intreprindere printre care şi cea de monitorizare a calităţii resursei chiar la furnizor.

Logisticianul va trebui, odată trecute primele cinci etape, să stabilească o relaţie de

comunicare cu furnizorii, să discute permanent cu personalul implicat în prelucrarea comenzii sale dar şi cu cei de care depinde, spre exemplu, îmbunătăţirea calităţii resursei ce va fi aprovizionată.

Acest tip de relaţie nu reprezintă o „intruziune” în activitatea furnizorului ci este un proces

de cooperare numit „integrare cvasiverticală” sau „coproducţie” de către marii actori ai economiei mondiale. Este lesne de înţeles că intreprinzătorul care rămâne pe „dinafară” , într-o economie tot mai integrată, va avea de suferit.

Atunci când acest proces de integrare verticală implică firme mari şi solicită sume imense, selecţia furnizorului-partener va fi mai riguroasă şi va implica multe aspecte altele decât cele care ţin de resursă în sine6 :


20

1. este viabil pe termen lung din punct de vedere financiar, tehnic şi în termeni de producţie;

2. va fi capabil să participe la fazele timpurii ale proiectării şi conceperii produselor, în calitate de partener cu drepturi depline în procesul de producţie;

3. va împărtăşi de o manieră deschisă informaţiile privind caracteristicile funcţionale, de asamblare şi de utilizare ale piselor componente, inclusiv privind obiectivele sale legate de costuri şi de calitate;

4. va fi orientat spre eliminarea anumitor costuri din costul total al produsului şi spre îmbunătăţirea performaţei de ansamblu a sistemului, în avantajul ambelor părţi contractuale;

5. va fi capabil atât să creeze prototipuri, cât şi să fabrice produse în masă; 6. va fi pregătit să convină asupra unor niveluri-ţintă ai indicatorilor din

structura costurilor 7. va colabora cu compania cumpărătoare astfel încât să-şi mărească

flexibilitatea prin prisma satisfacerii unor cerinţe aflate în continuă schimbare şi să opereze mai curând ca un factor de progres decât pe principiul „împinsului din urmă”, iar în cursul acestui proces să-şi reducă atât propriile risipe, cum ar fi deţinerea de stocuri excesive, efectuarea unor activităţi de inspecţie care nu sânt necesare şi excesul de produse în curs de fabricaţie, cât şi risipele companiei cumpărătoare.

Inainte de a selecta firmele de la care va achiziţiona produsele necesare, orice organizaţie trebuie să stabilească strategia sa referitoare la sursele de aprovizionare, pe baza următoareleor criterii principale: a. numărul surselor – unul, doi sau mai mulţi furnizori; b. proximitatea surselor – furnizori locali sau furnizori aflaţi la distanţe mai mari; c. mărimea surselor – furnizori de dimensiuni mici sau furnizori de mare anvergură; d. piaţa de provenienţă – piaţa internă sau piaţa externă.

Sub aspectul numărului surselor, firma poate alege pentru fiecare produs în parte, fie un furnizor unic, fie furnizori multipli. Strategia de cumpărare dintr-o sursă unică este o alegere efectuată de firmă în mod deliberat şi nu trebuie confundată cu situaţia generată de poziţia de monopol a furnizorului pe piaţă.. În mod tradiţional, abordarea recomandată a fost cumpărarea din surde multiple, în cazul în care cantitatea necesară este suficient de mare. Noua orientare spre dezvoltarea unor relaţii de parteneriat cu furnizorii, apelarea la metoda JIT, precum şi managamentul calităţii totale sunt factoti care au sporit importanţa aprovizionării din sursă unică. Pe termen lung, sursa unică oferă numeroase avantaje: gradul redus de variaţie a caracteristicilor produsului; îmbunătăţirea planificării şi controlului, ca urmare a unei comunicări mai bune, ceea ce

permite perfecţionarea activităţilor logistice şi reducerea costurilor; generarea de inovaţii de produs şi de proces şi crearea unui climat în care furnizorii sunt

pregătiţi să efectueze investiţiile necesare în active fixe şi rersurse umane, ca rezultat al colaborării dintre cumpărător şi furnizor:

reducerea costurilor administrative şi mai buna înţelegere a afacerii furnizorului, prin colaborarea cu acesta pe termen lung.

Pe termen lung, sursa unica prezintă următoarele dezavantaje: pierderea potenţială a accesului la informaţii privind tendinţele pieţei, lansarea pe piaţă a unor

noi produse, datorită absenţei unor contacte periodice cu furnizori multipli; costurile mai mari decât cele specifice aprovizionării din surse miltiple, ca urmare a lipsei unei

presiuni concureţiale asupra furnizorului unic; expunerea la problemele furnizorului, de exemplu la situaţiile de forţă majoră;

21

vulnerabilitatea faţă de deteriorarea performanţelor furnizorului, de exemplu, faţă de întârzierea livrărilor, deficieţele calitative, creşterile de preţ şi neonorarea contractelor.

Cumpărarea din mai multe surse prezintă următoarele avantaje: creşterea siguranţei aprovizionării; posibilitatea de modificare a presiunii competitive asupra unui anumit furnizor, prin

modificarea volumului mărfurilor contractate cu acel furnizor; Aprovizionarea din surse multiple pe termen lung poate să conducă la apariţia nemulţumirilor

unor furnizori care nu doresc să livreze acelaşi produs ca şi concurenţii lor. În funcţie de proximitatea surselor, firmele cumpărătoare pot alege furnizori locali şi sau

furnizori aflaţi la distanţe mai mari. Caracterul local al unei surse este determinat de uşurinţa transportului şi comunicării. Avantaje: cooperarea mai strânsă între cumpărător şi vânzător, în condiţiile dezvoltării unor relaţii

personale; costurile de transport mai mici; posibilitatea obţinerii mai rapide a comenzilor urgente sau suplimentare.

Prin achiziţionarea din surse locale, firmele cumpărătoare pot contribui la dezvoltarea economică a regiunilor în care îşi desfăşoară activitatea. Alegerea surselor în funcţie de proximitatea lor trebuie să îndeplinească cerinţele de profitabilitate ale organizaţiei.

Mărimea furnizorilor este un alt criteriu care stă la baza elaborării strategiei referitoare la sursele de aprovizionare. Firma se poate orienta spre surse mici sau spre surse de dimensiuni mari.

Punctele forte ale cumpărării din szrse mici, comparativ cu sursele mari sunt următoarele: atenţia acordată de furnizor cerinţelor firmei cliente; caracterul mai personal al relaţiilor cu furnizorul, la nivel executiv; onorarea mai rapidă, de furnizor, a cererilor de asistenţă specială, ale cumpărătorului.

Adesea, furnizorii mici devin dependenţi de firma cumpărătoare. Pentru cumpărător, sursele mari preyintă o serie de avantaje specifice: disponibilitatea potenţială a unor capacităţi de producţie pentru onorarea comenzilor

suplimentare sau urgente ale cumpărătorului; posibilitatea ca furnizorul să pună la dipoziţia clientului echipamente şi cunoştinţe speciale; riscul scăzut al dependenţei furnizorului de client.

Aprovizionarea din surse de dimensiuni mult mai mari decât firma proprie poate avea inconveniente pentru cumpărător în privinţa puterii de negociere. Piaţa de provenienţă- avantaje: inexistenţa pe piaţa internă a produselor necesare sau disponibilitatea lor în cantităţi

insuficiente; accesul la produse noi ca rezultat al procesului de inovare; nivelul scăzut al calităţii produselor oferite de furnizorii interni; preţuri mai avantajoase oferite de sursele externe; necesitatea de a dezvolta aranjamente de cumpărare regională sau globală; obţinerea de părţi componente din ţările în care vor fi exportate produsele finite.

Aprovizionarea din surse externe are un grad de dificultate mai mare comparativ cu aprovizionarea din surse interne datorită: comunicarea dintre părţi: diferenţele de limbă, distanţele mari faţă de furnizori, care

diminuează posibilitatea contactelor directe, diferenţele de fus orar, care afectează programarea contactelor telefonice, stilurile de comunicare diferite.

Negocierea contractelor: Logistica. Fluxul mărfurilor şi informaţiilor conexe este afectat de: complexitatea

aranjamentelor de transport intenaţional; costurile mari, incertitudinea livrărilor la termenele stabilite, procedurile de returnare a produselor defecte.

Reglementările în vigoare. Firma cumpărătoare trebuie să aplice procedurile de import, să obţină licenţele de import necesare, să respecte reglementările referitoare la taxele vamale, tva si alte taxe.

22

Cursul de schimb. Costul mărfurilor cumpărate poate varia în condiţiile fluctuaţiilor cursului de schimb. Este necesară alegerea valutei adecvate în care este exprimat preţul şi va fi realizată plata, precum şi adoptarea unei politici de evitare sau împărţire a riscurilor determinate de astfel de fluctuaţii.

Documentaţiile necesare. În comparaţie cu achiziţionarea produselor de pe piaţa internă, în cazul importurilor se impune utilizarea unor documente speciale:certificatele de origine, formularele de intrare in vamă.

Un rol important în aprecierea furnizorilor revine, asociat capacităţii acestora de a oferi o

anumită resursă cu un anumit grad de siguranţă, facilităţilor pe care le acordă în comercializare, a serviciilor care însoţesc produsul. Astfel, furnizorul poate acorda:

- facilităţi în politica de distribuţie - facilităţi în politica de service după vânzare - facilităţi prin politica de preţ - facilităţi la decontare. În general aceste facilităţi au rolul de a stimula vânzarea produsului oferit de un furnizor în

raport cu ceilalţi frunizori, în condiţiile în care resursele sunt asemănătoare calitativ şi ca utilitate. Politicile în domeniul preţului sunt în funcţie de concurenţă, ca şi de dorinţa pentru obţinerea

unui anumit profit pe termen scurt, mediu sau lung. Cunoaşterea sistemului de preţ practicat de către furnizor creează condiţii pentru elaborarea

unor acţiuni specifice de contracarare pe piaţă a anumitor efecte nefavorabile pentru cumpărător. În general se practică următoarele sisteme de preţ: Sistemul cu preţ fix – constă în aceea că preţul rămâne nemodificat pe o anumită perioadă de

timp stabilită de părţile contractante, modificarea preţului se poate face numai pe baza unei notificări anterioare şi cu acordul partenerilor de contract. Lipsa acordului de voinţă al ambilor parteneri conduce la întreruperea contractului. În general acest sistem de preţ se practică în condiţii de stabilitate pentru perioade scurte de timp.

Sistemul cu preţ renegociabil la fiecare comandă – se practică în situaţiile în care condiţiile de producţie, ce determină nivelul preţului, sunt foarte greu de anticipat sau există riscul unor fluctuaţii importante în evoluţia acestuia pe piaţa de furnizare. Un asemenea sistem de preţ poate fi avantajos pentru consumator în condiţii de creştere a ofertei, dar poate să aibă influenţe negative în situaţia inversă.

Sistemul cu preţ indexat – este apreciat ca fiind cel mai eficient atât pentru furnizor cât şi pentru consumator. Se practică de obicei în cadrul unor relaţii contractuale stabile, de durată, devenite tradiţionale. Acest sistem constă în faptul că preţul cerut la un moment dat va fi rezultatul unor calcule de fundamentare bazate pe un algoritm asupra căruia s-a convenit anterior. Decizia în politica de preţ trebuie să fie foarte bine fundamentată având în vedere implicaţiile

pe termen lung care pot să apară. Analiza trebuie să se bazeze pe analiza statistică a dinamicii preţurilor şi a costurilor de producţie ale furnizorilor. Analiza şi caracterizarea furnizorului pe linia politicilor de preţ trebuie să aibă în vedere şi eventualele reduceri de preţ şi condiţiile în care acestea se acordă. Reducerile de preţ practicate de furnizor pot lua forma : Rabatului de preţ pe cantitate Escomtului – bonificaţiei.

Rabatul de preţ pe cantitate – se acordă de către furnizor pentru cumpărarea la fiecare comandă a unei cantităţi mai mari, peste o limită minimă stabilită de acesta. Se poate acorda în două variante: • rabatul de preţ pentru întreaga cantitate cumpărată la o comandă – constă în faptul că, pentru

cumpărarea la o comandă a unei cantităţi mai mari în raport cu limita minimă stabilită de furnizor, aceasta va fi evaluată integral cu un preţ de vânzare mai mic;

• rabatul progresiv – are în vedere reducerea de preţ numai pentru cantitatea suplimentară cumpărată peste nivelul minim stabilit. Se pot acorda niveluri diferite, progresive de rabat la

23

preţ pentru cantităţile suplimentare cumpărate peste anumite limite succesive prestabilite de furnizor.

Escomtul ( bonificaţia ) – constă în reducerile de plată acordate de furnizor pentru plăţi rapide sau anticipate.

Lupta de concurenţă se duce în general în domeniul preţurilor, aceasta justificând atenţia deosebită care trebuie acordată în aprecierea politicilor de preţ ale furnizorilor, când se elaborează strategii pe piaţa acestora.

În cele mai frecvente cazuri, instrumetul principal folosit în concretizarea viitoarelor relaţii de vânzare – cumpărare este contractul economic. Acesta este instrumentul juridic cel mai eficient în asigurarea conduitei fiecărui partener, în respectarea obligaţiilor care şi le-a asumat în urma negocierilor prin acordul deplin al participanţilor. Modul de concretizare a relaţiilor economice dintre agenţii economici, în general, ca şi instrumentele folosibile sunt reglementate de Codul Comercial şi Codul Civil.

Contractul economic de vânzare –cumpărare este un acord de voinţă între două părţi, în virtutea căruia, cel care vinde se obligă să transmită celui care cumpără dreptul de proprietate asupra unui obiect în schimbul unui preţ pe care-l plăteşte cel din urmă. Prin definiţie, contractul de vânzare- cumpărare exprimă:

- un acord bilateral, care dă naştere la obligaţii pentru ambele părţi; - un acord cu titlu oneros, ceea ce înseamnă că fiecare dintre părţi urmăreşte realizarea unui

folos patrimonial în schimbul prestaţiei la care se obligă; - un acord de voinţă, adică se încheie numai în momentul în care s-a realizat acordul între

vânzător şi cumpărător cu privire la bunul care se vinde şi preţul care se plăteşte în schimb – fără alte formalităţi necesare.

Contractele economice se diferenţiază între ele în funcţie de mai multe criterii, între care: • după obiect: contract de vânzare –cumpărare de bunuri materiale, pentru executarea de lucrări;

pentru prestarea de servicii; de cercetare ştiinţifică. • După orizontul de timp la care se referă: contracte pe termen scurt, mediu şi lung. • După forma în care se concretizează: contract scris şi contract verbal.

În forma sa generală, contractul de vânzare –cumpărare cuprinde: denumirea şi domiciliul unităţilor contractante; persoanele împuternicite să semneze contractul; produsul care constituie obiectul contractului; cantitatea ce urmează a fi fabricată şi livrată; lotul de livrare; condiţiile de calitate; tipurile şi sortimentele; adaptările şi îmbunătăţirile care trebuie aduse acestuia; durata de executare în natură a obiectului contractului economic; termenele calendaristice de executare a cantităţii prevăzute; condiţiile de recepţie a cantităţii şi calităţii produsului contractat; modalităţile de efectuare a probelor tehnologice; formele de asistenţă tehnică şi regimul de garanţii; preţurile de vânzare la care urmează a fi livrate produsele şi forma de decontare; condiţiile de ambalare, marcare, etichetare, livrare şi transport, alte clauze menite să asigure un conţinut cât mai complet, mai clar şi mai precis şi care îi asigură contractului rolul de instrument juridic în executarea obligaţiilor asumate de către părţi în concordanţă cu acordul la care au ajuns după negociere. În contracte trebuie să se includă, în final, şi precizări în legătură cu răspunderile părţilor contractuale pentru cazul executării parţiale, cu întârziere sau neexecutării obligaţiilor ce le revin. Acestea se stabilesc numai prin acordul de voinţă al partenerilor de contract, care pot specifica o sumă de bani pe care o parte o datorează celeilalte, cu titlu de penalităţi pentru executarea parţială sau cu întârziere a obligaţiilor asumate prin contract sau neexecutarea integrală a acestuia. Penalizarea se poate stabili şi procentual faţă de valoarea produsului nelivrat sau pe zi de întârziere. În cazul în care părţile n-au convenit şi nu au stipulat în contract clauze privind plata de penalităţi, atunci ele nu se datorează. Acest aspect nu exonerează de răspundere pentru nerespectarea obligaţiilor asumate de către părţile contractente. În aceste condiţii va acţiona forma depăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, în limita nivelului acestuia. Prejudiciul trebuie dovedit ca fiind urmarea nerespectării contractului de una din părţi, care, vinovată fiind, îl va suporta. Acesta pentru că

24

despăgubirile sunt consecinţe care se produc independent de voinţa părţilor, în timp ce penalităţile sunt sancţiuni stabilite anticipat de partenerii de contract.

Asigurarea certitudinii în aprovizionarea materială şi în desfacerea producţiei finite, crearea unor condiţii de colaborare şi conlucrare bune necesită orientarea agenţilor economici în organizarea de relaţii pe o durată de timp mai lungă. Asemenea relaţii asigură agenţilor economici producători condiţii pentru orientarea în perspectivă a activităţii de producţie, stabilirea măsurilor de înnoire a produselor, a structurii de fabricaţie. 3.Depozitarea mărfurilor 3.1. Depozitele – clasificare şi reguli de amplasare 3.2 Proiectarea şi organizarea depozitelor 3.1. Depozitele – clasificare şi reguli de amplasare

Depozitele de marfuri sunt spaţii de depozitare sau respectiv puncte de stocare, localizate sea lungul drumului fizic al unui produs de la producător la utilizatorul final. Trebuie făcută distincţie între noţiunea de magazie şi cea de depozit. Se apreciază că, magazia este spaţiul de depozitare pentru materii prime, materiale, în general bune în curs de prelucrare sau utilizare, în timp ce depozitul are rolul de a păstra, în perfecte condiţii de siguranţă calitativă şi cantitativă, mărfurile destinate vânzării către clienţi. Noţiunea de depozit poate fi definită din punct de vedere economic şi din punct de vedere tehnic. Din punct de vedere economic, depozitul reprezintă unitatea de bază în cadrul proceselor de aprovizionare tehnico- materială care cuprinde totalitatea stocurilor de materiale sau produse finite păstrate în cadrul întreprinderii în vederea aprovizionării neîntrerupte a secţiilor şi atelierelor şi pentru asigurarea ritmicităţii livrărilor către beneficiari.

Din punct de vedere tehnic depozitele sunt formate din totalitatea construcţiilor sau suprafeţelor special amenajate, împreună cu utilajele, instalaţiile şi dispozitivele necesare efectuării diverselor operaţii, în vederea păstrării materialelor sau produselor finite. În funcţie de forma de proprietate, depozitele pot fi: ale producătorului, ale comerţului de gros, ale comerţului cu amănuntul sau ale unor mandatari. Rolul important al depozitelor de distribuţie rezultă din următoarele considerente: Întreprinderile dotate cu depozite au o mai mare capacitate de disponibilitate a produselor la

locul şi timpul solicitate de către client; Depozitele de distribuţie, amplasate corespunzător, diminuează timpul de livrare; Transporturile în cantităţi de masă sunt mai ieftine decât transporturile mici; expedierea în

cantităţi mari se face pe distanţe mari producător- depozit de distribuţie; expedierea de cantităţi mici poate să se limiteze pe distanţe mici.

Principalele funcţii ale unui depozit comercial sunt: Depozitarea şi păstrarea mărfurilor, care asigură continuitatea aprovizionării consumatorilor

individuali şi indistriali, în condiţiile existenţei unor diferenţe temporale între producţie şi consum, datorate fenomenului de sezonalitate şi de dispersie spaţială diferită. Sub aspectul duratei de păstrare a produselor în stoc, în practică există următoarele variante: - depozitarea pe termen lung. În cazul unei producţii sau unui consum concentrate în

limitele unui sezon, depozitul poate menţine produsele necesare pentru satisfacerea cererii la momentul potrivit. De asemenea, produsele alimentare supuse unui proces de învechire sunt păstrate pe durată îndelungată.

- Depozitarea sezonieră. În cazul unui cererii sezoniere, este adesea mult mai profitabilă apelarea la depozite apropiate de pieţele strategice, care sunt aprovizionate de la depozitul

25

central al firmei, cu puţin timp înainte de începerea sezonului. După terminarea sezonului, mărfurile rămase sunt returnate la depozitul central.

- Depozitarea temporară. Produsele sunt menţinute în depozit până la realizarea unor livrări care utilizează complet capacitatea mijloacelor de transport. Depozitele de distribuţie facilitează circulaţia produselor, fără să realizeze o depozitare pe termen lung.

Consolidarea livrărilor, respectiv condiţionarea şi porţionarea ( dozarea ) mărfurilor, în vederea constituirii unei oferte adaptate diferitelor categorii de clienţi. Produsele primite de la mai multe surse sunt reunite în vederea livrării către client, prin intermediul unui singur transport. Funcţia de consolidare este necesară în situaţiile în care cantităţile necesare clientului din fiecare sursă sunt prea mici pentru a justifica transporturi individuale. Sursele pot fi unităţile de fabricaţie ale aceluiaşi producător sau firme producătoare diferite. Avantajele consolidării sunt: obţinerea unor tarife de transport mai mici, prin livrarea unor cantităţi mari de produse către client; reducerea costurilor totale de distribuţie pentru fiecare producător, comparativ cu situaţia în care ar fi distribuit mărfueile în mod individual; descongestionarea platformei de descărcare a clientului.

Formarea sortimentului comercial prin corelare cu necesităţile ferme ale comerţului de detail. Acestă funcţie este întâlnită sub două variante, în funcţie de sursa de provenienţă a produselor: - unităţile de producţie ale aceleiaşi firme. Depozitul primeşte mărfurile de la mai multe

fabrici ale producătorului şi livrează clienţilor o combinaţie de produse. Mărfurile sunt sortate, pentru a îndeplini solicitările fiecărui client sau pieţe ţintă, în privinţa structurii sortimentale;

- firme diferite. Depozitul creează combinaţii de produse în mod anticipat faţă de comenzile clienţilor. Sortimentul include mai multe linii de produse de la diverşi furnizori. Avantajele oferite clienţilor sunt: reducerea numărului furnizorilor cu care trebuie să stabilească relaţii fiecare client; costuri de transport mai mici decât în cazul aprovizionării de către fiecare client, în mod individual, de la furnizor; asigurarea unei structuri sortimentale diversificate, adaptate cerinţelor clienţilor.

Transportarea şi ambalarea mărfurilor, fără de care nu este posibilă participarea la întregul lanţ de distribuţie, deplasarea bunurilor în interiorul depozitului;

Prestarea de servicii cu valoare adăugată. Cele mai obişnuite servicii care constau în adăugarea de valoare sunt cele legate de ambalarea şi etichetarea mărfurilor. De exemplu, în cazul mărfurilor care urmează să poarte marca privată de distribuitor a clientului, şi nu marca fabricantului, depozitele primesc produsele nediferenţiate şi realizează operaţiuni de ambalare specială şi etichetare, în funcţie de comenzile specifice ale clienţilor. Avantajele principale sunt: satisfacerea cerinţelor clienţilor în privinţa ambalării şi etichetării; reducerea riscului datorită finalizării ambalării şi etichetării în funcţie de comenzile primite; scăderea nivelului stocului necesar, în condiţiile în care acxelaşi produs primit de la furnizori este utilizat pentru realizarea unod configuraţii adaptate cerinţelor clienţilor. Alte servicii legate de ambalare constau în : ambalarea promoţională, repaletizarea mărfurilor, îmbutelierea anumitor produse livrate în vrac de furnizori. Serviciile de valoare adăugată se referă şi la operaţiuni de asamblare a unor componente de produs sau corectare a unor probleme de producţie. Din perspectiva acestor funcţii, un proces tehnologic complet, la nivelul unui depozit, prezintă

următoarele trăsături: Este un proces de producţie care a fost împins în sfera comerţului; Este caracterizat printr-un grad înalt de concentrare, care asigură posibilitatea raţionalizării

prin mecanizarea şi automatizarea operaţiilor. Presupune înzestrarea locurilor de muncă cu echipament tehnic adecvat acelor operaţiuni

care se aproprie de unele procese industriale ( ambalare, sortare, instalaţii de frig).

Tipuri de depozite comerciale Depozitele comerciale, în funcţie de diverse criterii, pot fi grupate în mai multe categorii:

după caracterul activităţii principale pe care o îndeplinesc, depozitele pot fi:

26

depozite de colectare, care concentrează partizi relativ mici de mărfuri primite de la diverşi furnizori, în vederea formării unor partizi mari, pentru diferiţi beneficiari;

depozite de repartizare, destinate acumulării mărfurilor în partizi mari, pentru a le livra beneficiarilor în partizi mici;

depozite de tranzit şi transbordare, amplasate de regulă în gări şi porturi, servind pentru păstrarea temporală, şi, uneori, pentru pregătirea mărfurilor în vederea transportării ulterioare la depozitele principale sau la beneficiari;

depozite pentru păstrarea sezonieră sau de lungă durată, destinate acumulării de mărfuri într-o perioadă scurtă pentru păstrarea sezonieră sau pentru păstrarea mai îndelungată.

după gradul de specializare, depozitele pot fi : depozite strict specializate, în care se păstrează un singur fel de marfă a cărei caracteristică

este prezenţa celui mai simplu sortiment ( de ex.sare, cartofi, combustibili lichizi); depozite specializate, având ca obiect stocarea unei singure grupe de mărfuri ( confecţii,

cosmetice) depozite combinate, care asigură păstrarea a două sau trei grupe de mărfuri apropiate prin

cererea de consum a populaţiei ( textile- încălţăminte, galanterie- cosmetice); depozite generale, destinate fie sectorului alimentar, fie sectorului nealimentar; depozite mixte, în care se păstreză mărfuri din ambele sectoare.

După forma construcţiei, depozitele pot fi : Construcţii deschise – depozit liber, folosite pentru mîrfurile insensibile la acţiunea

factorilor de climă; Construcţii semideschise – depozite acoperite, destinate mărfurilor ce trebuie protejate;

suprafaţa utilizabilă va fi limitată de înălţime şi de punctele de sprijin; Construcţii închise.

În funcţie de natura şi condiţiile necesare pentru păstrarea mărfurilor depozitele pot fi: neclimatizate parţial climatizate climatizate.

În funcţie de poziţia faţă de nivelul solului, depozitele pot fi: deasupra pământului sub pământ. Ştiind că particularităţile constructive reprezintă un elemnt esenţial, care îşi pune amprenta

asupra întregului proces tehnologic, în proiectarea unui nou depozit se recomandă: construirea de clădiri pe un singur nivel, asigurându-se astfel, o mare facilitate pentru

operaţiile de manipulare şi de stocare; adoptarea formei rectangulare, sau pătrate, care permite cea mai mare suprafaţă pentru

perimetrul dat şi deci reduce costul construcţiei; alegerea, din prunct de vedere arhitectural, a construcţiei de tip hangar:o construcţie

metalică lejeră, repede amortizabilă, cu excelente posibilităţi de extindere; reducerea numărului stâlpilor de susţinere, deoarece, prin aceasta se favorizează stocarea

pe înălţime, utilizarea eficientă a mijloacelor mecanice de manipulare, exploatarea intensivă a spaţiului şi volumului construcţiei.

3.2 Proiectarea şi organizarea depozitelor

Importanţa depozitului vine din faptul că la nivelul acestuia intreprinderea poate acţiona în sensul reducerii costurilor şi a stocurilor precum şi în sensul creşterii profitabilităţii prin ridicarea nivelului de servire a clienţilor ca urmare a aplicării unor tehnici moderne de servire.

Iniţial termenul de depozit se referea la locul în care resursele materiale staţionau un timp mai scurt sau mai îndelungat în drumul lor spre locul de prelucrare sau , mai ales, spre client.

27

În timp, prin apariţia tehnicilor de vânzare moderne de tip just-in-time, scade importanţa sarcinii depozitării crescând cea a deplasării constante, într-un timp din ce în ce mai scurt şi în condiţii tot mai bune a resurselor spre clienţi.

Totodată creşte importanţa depozitelor pentru că, pe lângă funcţia depozitării, acestea o capătă şi pe aceea a preluării şi livrării comenzilor, mai ales prin mijloace informatice, ceea ce duce la transformarea depozitului într-un centru de distribuţie.

Principalele funcţii ale unui centru de distribuţie sunt7 : • Recepţia – constă în activităţile de verificare a calităţii şi cantităţii mărfurilor,

materiilor prime, utilajelor, etc. primite de la furnizori. • Depozitarea – cuprinde activitatea de deplasare a mărfurilor de la locul de recepţie

la cel de depozitare • Preluarea comenzilor – cuprinde activitatea de şi adesea pe cea de transport al

mărfurilor de la locul de depozitare la cel de încărcare a mărfurilor, efectuarea unor verificări suplimentare şi ambalarea lor.

• Expedierea mărfurilor – cuprinde activitatea de transport şi adesea, pe cele de stivuire sau depozitare intermediară a mărfurilor.

Următoarele elemente trebuie luate în considerare în construirea şi gestiunea depozitelor:

1. Numărul centrelor de distribuţie şi a depozitelor în funcţie de poziţionarea faţă de piaţa furnizorilor respectiv a clienţelor. Cu cât există mai multe depozite apropiate de piaţa furnizorilor sau clienţilor cu atât scad costurile de transport dar fiind mai multe depozite cresc costurile de depozitare. De regulă, intreprinderile care se aprovizionează cu mărfuri spre revânzare îşi poziţionează centrele de ditribuţie pe lângă pieţile clienţilor. Pe de altă parte, intreprinderile producătoare preferă aşezarea centrelor de distribuţie aproape de centrul de producţie. 2. Tehnicile de recepţionare a mărfurilor şi volumul mărfurilor recepţionate pentru a se stabili mărimea şi dotarea tehnică ( cîntare, laboratoare, etc) a depozitelor; multe firme moderne preferă ambalarea în containere cu o capacitate de 100 de cutii iar în fiecare cutie se află 20 de cutii mai mici cu o capacitate de 100 de unităţi dintr-un produs. 3. Caracteristicile fizice ale mărfurilor ce vor fi depozitate pentru a construi depozitul dotat în funcţie de tipul resuselor materiale- depozit pentru resurse, chimice, toxice sau periculoase, depozit dotat cu instalaţie de aclimatizare pentru resurse foarte perisabile, depozit pentru resurse în vrac, depozit pentru resurse stivuite paleţi, etc, depozit dotat cu utilaje şi linii de asamblare automată. 4. Volumul prevăzut al stocurilor pentru a stabili suprafaţa de depozitare necesară.Este bine cunoscut că depozitele pe verticală costă mai puţin dar ele nu pot fi folosite decât pentru anumite resurse materiale.Pe de altă parte investiţia iniţială va fi mai mare pentru că trebuie să prevadă dotarea depozitului cu echipamente de depozitare şi manipulare la înălţime.Înălţimea considerată optimă în acest caz este cea de 10 metri. 5. Care mărfuri şi în ce cantitate trebuie ambalate, reambalate, verificate pentru a stabili încă din faza de proiectare spaţii speciale pentru desfăşurarea acestor activităţi. 6. Care activităţi se pot face manual şi care cu mijloace tehnice pentru a stabili zestrea tehnologică a depozitului. 7. Care sunt modalităţile de acces la platforma de încărcare a mijloacelor de transport pentru a stabili construirea acestor rampe cu o zonă de manevră suficientă.

7 John L. Gattorna- coordonator , „Managementul logisticii şi distribuţiei”, Ed. Teora 2001, Bucureşti

28

8. Ce tip de podea va trebui să aibă depozitul ţinând cont de : - greutatea statică a celor mai grele a celor mai grele încărcături ce pot apărea ( la greutatea echipamentelor de depozitare se adaugă greutatea încărcăturii) - greutatea mobilă exercitată în special de echipamentele de preluare şi manipulare a mărfii care se va adăuga la greutatea statică a celei mai grele încărcături; 9. Din ce materiale este constituită pardoseala pentru a face faţă uzurii fizice intense şi pentru a nu elibera în aer particule de ciment, praf, etc. periculoase pentru unele mărfuri. 10. Care este gradul permis de înclinaţie a pardoselii pentru a nu periclita depozitarea pe stelaje înalte, etc.

Amplasarea depozitelor

Raza de activitate a depozitului coincide, de regulă, cu raza de activitate a întreprinderii comerciale.

Criteriul de bază în amplasarea geografică a unui depozit îl reprezintă organizarea raţională a vehiculării produselor, care să conducă la circuite cât mai scurte ale distribuţiei mărfurilor.

Asupra modalităţilor de vehiculare a mărfurilor acţionează un complex de factori legaţi nemijlocit de participanţii la procesul de distribuţie a mărfurilor, respectiv: producătorul, distribuitorii, transportatorii, consumatorul. Aceşti factori sunt: Repartizarea teritorială a producţiei bunurilor, în general, a bunurilor de consum, în particular,

influenţează, într-o mare măsură, fluxurile de mărfuri, intensitatea şi direcţia acestora, distanţele parcurse şi normele de realizare a mişcării mărfurilor;

Repartizarea teritorială a consumului. Spre deosebire de producţie care înregistrează un anumit grad de concentrare teritorială, consumul se realizează în absolut toate localităţile ţării. Însă, localităţile diferă între ele prin mărime, profilul economico-social, ca atare cererea de bunuri de consum manifestă deosebiri semnificative în profil teritorial;

Dezvoltarea şi organizarea transporturilor. Laturile principale ale activităţii de transport, formele şi condiţiile de realizare a vehculării mărfurilor sunt:

Gradul de dezvoltare a reţelei de transport. O reţea de căi de comunicaţie dezvoltată asigură deplasarea mărfurilor de la producător la consumator, cu cheltuieli de transport mai reduse;

Gradul de dotare a staţiilor CFR cu terminala pentru vehicularea mecanizată a containerelor mici ( 1,5t) şi a containerelor de mare capacitate ( transcontainere);

Mijloacele de transport folosite ( tipul, nivelul tehnic, starea de funcţionare) influenţează, de asemenea, viteza de deplasare, condiţiile de transport, cheltuielile de transport.

Organizarea activităţii comerciale, caracterizată prin nivelul de dezvoltare şi de modernizare a bazei materiale, structurile organizatorice ale verigilor comerciale şi sitemul de relaţii pe care comerţul le întreţine cu cielalţi participanţi la procesul de distribuţie a mărfurilor. La alegerea amplasamentului unui depozit de distribuţie trebuie urmărite în prealabil, patru

alternative care se pun în faţa producătorului: 1. dacă în depozitul de distribuţie produsele vor fi supuse unor tratamente; 2. dacă produsele sezoniere sunt depozitate pe o perioadă mai îndelungată de timp; 3. dacă produsele sunt fabricate în mai multe locuri de producţie; 4. dacă reducerea costurilor de livrare, concomitent cu asigurarea corespunzătoare a service-lui

de livrare, este obiectivul principal dorit. Pentru primele trei alternative este mai avantajoasă organizarea unui depozit de distribuţie

orientat pe producţie, în timp ce pentru ultima altenativă se recomandă un depozit de distribuţie orientat spre piaţă.

29

Amplasarea în funcţie de piaţă. Această variantă presupune localizarea depozitului în apropierea clienţilor cheie. Aria

geografică servită de depozit depinde de o serie de factori printre care viteza livrărilor, mărimea comenzii medii şi costul unitar al livrării locale. Amplasarea unui depozit în funcţie de piaţă se justifică atunci când constiuie modalitatea de a oferi clienţilor un sprijin logistic rapid, cu cel mai mic cost total. Un depozit amplasat în proximitatea clienţilor îndeplineşte funcţia de creare a unei structuri sortimentale, pe baza mărfurilor provenite din surse multiple. Produsele sunt primite de la furnizori în transporturi consolidate, efectuate pe distanţe mari. Diversitatea sortimentală a stocului menţinut de depozit este mare. Principalele avantaje oferite de această variantă de amplasare sunt următoarele: costurile de transport relativ mici, datorită aprovizionării în cantităţi mari de la furnizori; sortimentul de produse variat; posibilitatea aprovizionării fiecărui client, conform necesităţilor, cu cantităţi de produse mai mici decât cele specifice aprovizionării directe de la furnizori; reducerea timpului necesar pentru completarea stocului, la nivelul firmelor cliente. Amplasarea în apropierea pieţei este o soluţie întâlnită în cazul produselor alimentare şi bunurilor de consum curent. De asemenea se aplică în domeniul sprijinului logistic pentru producţie, în vederea asigurării componentelor care fac obiectul unor strategii de tip just in time.

Amplasarea în funcţie de producţie Depozitul este plasat în apropierea unităţilor de fabricaţie ale unei firme producătoare.

Funcţiile principale pe care le îndeplineşte sunt combinarea produselor şi consolidarea livrărilor. Apelarea al un astfel de depozit este necesară în cazul în care fiecare unitate de fabricaţie este specializată în realizarea unui anumit produs, iar clienţii solicită un sortiment complet. Printre avantajele specifice menţionăm: facilitarea obţinerii de către cleint a unui sortiment constituit din produse fabricate de diferite unităţi; reducerea costurilor de transport prin consolidarea livrărilor către clienţi; posibilitatea clienţilor de a comanda o cantitate mică din fiecare produs; simplificare, pentru client, a operaţiunilor de urmărire a livrărilor efectuate de furnizor, datorită primirii mai multor produse cu o singură factură.

Amplasarea intermediară Depozitele sunt poziţionate între clienţi şi unităţile de producţie. funcţiile îndeplinite sunt

consolidarea şi crearea sortimentului. La un cost logistic scăzut, se livrează fiecărui client structura sortimentală dorită.

Acţiunea conjugată a acestor factori de influenţă condiţionează alegerea unui canal de

distribuţie sau altul, şi, în cadrul acestuia, găsirea amplasamentului optim al viitorului depozit, ţinând seama de necesitatea minimizării costurilor de depozitare, concomitent cu asigurarea următoarelor cerinţe principale:

stabilirea celor mai scurte şi mai rapide căi de vehiculare a mărfurilor; respectarea principiului teritorial, prin stabilirea judicioasă a zonei de aprovizionare; localizarea depozitului în zona special amenajată în perimentrul fiecărui oraş.

Schiţele de sistematizare teritorială prevăd o zonă distinctă destinată amplasamentelor de depozite, de obicei în vecinătatea platformelor industriale de la periferia localităţilor, pentru a exista posibilitatea racordării lor la arterele rutiere şi de cale ferată. Locul unde se construieşte depozitul trebuie să fie uscat, ferit de umezeală, îndepărtat de unităţi care degajă praf, fum, cu posibilitatea racordării uşoare a construcţiei la instalaţiile de gospodărie comunală şi asigurarea condiţiilor de pază şi securitate a mărfurilor. În marile oraşe nu este recomandabilă amplasarea depozitelor pe străzile centrale cu circulaţie intensă, ci la marginea oraşului, pe străzi mai puţin circulate. Pentru alegerea locului optim de amplasare a depozitului de mărfuri sunt necesare analiza

economică şi calculul matematic. În acest scop se iau în considerare o serie de factori şi elemente economice şi organizatorice, dintre care cele mai semnificative sunt: numărul şi amplasamentul furnizorilor şi beneficiarilor de mărfuri, volumul mărfurilor primite şi expediate, direcţia din care se primesc şi în care se expediază mărfurile, distanţa pe care o parcurg mărfurile de la furnizor la depozitul cu ridicata şi de aici la beneficiari, condiţiile de expediere şi de transport ale mărfurilor, apropierea de principalele căi de comunicaţiepentru a se folosi cele mai scurte, mai puţin

30

aglomerate şi mai ieftine dintre ele; proprietăţile fizico-chimice, de păstrare şi comercializare a mărfurilor. Amenajarea interioară a unui depozit

În cadrul unui depozit comercial întâlnim un flux comercial compus din următoarele procese: preluare- recepţie, depozitare- stocare, livrare. În general, pentru orice suprafaţă comercială care întruneşte atributele unui depozit, fluxul tehnologic se compune din: intrare – păstrare – depozitare – stocare – vânzare – livrare. În proiectarea tehnologiei amenajării unui depozit trebuie să se aibă în vedere ca diferitele operaţii şi procese de bază, necesare îndeplinirii scopului pentru care a fost creat, să se deruleze într-o înlănţuire logică în spaţiu şi timp. Organizarea depozitului trebuie astfel făcută încât cele două circuite, respectiv circuitul de stocaj, constituit din recepţie şi stocaj, şi circuitul de service, constituit din livrarea mărfurilor, să nu se suprapună.

La amenajarea interioară a unui depozit trebuie cunoscute următoarele elemente:

Sistemul constructiv al depozitelor: suprafaţă şi înălţime, numărul nivelurilor pe care se desfăşoară suprafaţa depozitului, dotarea cu rampe de încărcare – descărcare;

Condiţiile de depozitare determinate de specificul produselor: cerinţe speciale de temperatură şi umiditate, necesitatea ccesului pentru controlulu periodic şi efectuarea de operaţii de întreţinere a produselor în timpul depozitării, asigurarea respectării ordinii primul produs intrat – primul produs ieşit;

Modul de ambalare; natura, forma geometrică şi rezistenţa mecanică la stivuire a ambalajelor de transport;

Tipul de palete folosite. Preluarea mărfurilor din spaţiile de depozitare are o mare importanţă datorită costurilor de manipulare pe care le presupune. În principiu, există trei modalităţi de preluare a mărfurilor pentru constituirea comenzilor:

- selecţia individuală. Produsele sunt prelucrate pe rând, unul câte unul. Dintr-un anumit loc din spaţiul de depozitare, este preluat un singur produs, care este adus pe platforma de expediere spre clienţi. Ulterior, este preluat un alt produs.

- Ruta de prelucrare. Personalul responsabil de manipularea mărfurilor parcurge în depozit o anumită rută, care îi permite să preia mai multe produse, înainte de a se îndrepta spre platforma de expediere. Numărul produselor preluate depinde de caracteristicile acestora şi de capacitatea echipamentului de manipulare folosit.

- Aria repartizată pe lucrător. Fiecare membru al personalului depozitului este responsabil de o anumită zonă. Pentru asamblarea comenzilor, aplică fie selecţia individuală fie ruta de prelucrare, în aria atribuită.

Pentru aranjarea mărfurilor în depozit se aplică urătoarele criterii:

- complementaritatea. Produsele care sunt folosite împreună în consum şi sunt solicitate de clienţi în cadrul aceleiaşi comenzi vor fi amplasate în apropiere.

- Compatibilitatea. Aranjarea mărfurilor în depozit trebuie să ia în considerare caracteristicile lor merceologice. Produsele compatibile sunt cele care pot fi amplasate în apropiere, fără a genera riscuri.

- Popularitatea. Utilizarea acestui criteriu are la bază diferenţele existente între produse în privinţa vitezei de circulaţie. În cazul în care un produs cu circulaţie rapidă este preluat din stoc în cantităţi mai mici decât cele în care este furnizat, se recomandă amplasarea lui în apropierea punctelor de expediere către clienţi.în consecinţă, cu ocazia fiecărei operaţiuni de preluare, distanţa pe care o vor parcurge astfel mărfurile va fi cea mai scurtă.

- Mărimea. Potrivit acestui criteriu, mărfurile de dimensiuni mici se amplasează în apropierea zonelor de expediţie. Se asigură în acest mod o densitate mare de produse în proximitatea punctelor de livrare. Criteriul mărimii garantează cel mai mic cost de

31

manipulare doar în cazul în care produsele de dimensiuni mici sunt cele care au o circulaţie rapidă.

O exploatare raţională a unui depozit se realizează prin respectarea următoarelor principii generale:

Depozitarea mărfurilor corespunzător proprietăţilor de utilizare; Alocarea unor spaţii izolate specializate, pentru mărfurile cu proprietăţi particulare

deosebite ( camere frigorifice, de uscare) Exploatarea, într-o concepţie tehnologică unitară, a întregii suprafeţe de depozitare; Utilizarea la maximum a capacităţilor de depozitare; Corelarea mobilierului de păstrare cu funcţiile principale pe care le îndeplineşte

depozitul respectiv; Asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor; Proiectarea şi construcţia depozitului în consens cu cerinţele de mecanizare a muncii.

În funcţie de amplasarea principalelor zone recepţie, depozitare, expediţie există trei variante de flux al mărfurilor într-un depozit:

1. circulaţia mărfurilor în linie dreaptă când zonele de recepţie şi expediţie sunt paralele, fiind aşezate pe două laturi opuse ale depozitului; - proces tehnologic liniar;

2. circulaţia mărfurilor în arc de cerc de 90o, când zonele de recepţie şi expediţie sunt amplasate perpendicular pe două laturi alăturate ale depozitului;- proces tehnologic în L;

3. circulaţia mărfurilor în arc de cerc de 180, când zonele de recepţie sunt amplasate pe aceeaşi latură a depozitului. – proces tehnologic în U. Ţinând seama de rol şi destinaţie, suprafaţa totală a oricărui depozit este formată din:

suprafaţa pentru păstarrea efectivă a mărfurilor, care are greutatea specifică cea mai mare în suprafaţa totală a depozitului şi un rol principal în funcţionarea acestuia;

suprafaţa auxiliară, menită a deservi operaţiunile adiacentei funcţiei principale a depozitului, constituită din mai multe încăperi şi spaţii, în care au loc diferite operaţiuni: dezambalare, recepţionarea mărfurilor, preambalarea produselor, păstrarea provizorie a mărfurilor respinse la recepţie, laboratoare de analiză;

suprafaţa administrativă şi cu caracter social; spaţiul de ciculaţie – culoare, coridoare, spaţiul ocupat de scări, lift; spaţiul ocupat de elementele constructive ale clădirii – stâlpi, coloane de susţinere, ziduri

interioare despărţitoare. Este eficient şi recomandabil ca cea mai mare parte din suprafaţa totală a construcţiei să fie rezervată încăperilor operative, respectiv între 80-90%. Din suprafaţa operativă a depozitului se delimitează şi se separă aşa-numita suprafaţă utilă a depozitului. Ea se compune din.: încăperile unde se păstrează efectiv mărfurile; suprafaţa trecerilor dintre stive, stelaje, respectiv trecerile pe unde se aduc şi se scot mărfurile din depozit.

Dotarea depozitului cu mobilier şi utilaje comerciale

Exploatarea raţională a volumului util al depozitelor, reducerea timpului necesar formării comenzilor, uşurarea muncii salariaţilor, presupune dotarea, pe de o parte, cu tipuri de mobilier adecvat sistemelor de depozitare moderne, care au la bază paletizarea şi conteinerizarea mmâărfurilor, iar, pe de altă parte, cu tipuri de utilaje comerciale care să asigure mecanizarea şi automatizare proceselor de muncă specifice diferitelor faze ale tehnologiei din depozite.

Tipuri de mobilier şi utilaje comerciale

În funcţie deanumite caracteristici, dotările dintr-un depozit se clasifică în diferite grupe:

1. după natura lor: un sistem intern de recipienţi, reprezentat de mijloace de depozitare cum sunt:

containere, rafturi de orice fel, tancuri şi palete;

32

mijloacele muncii tehnice, respectiv toate mecanismele şi utilajele mecanizate şi automatizate; insatlaţii de transport, de ambalare, sortare;

2. după funcţiile pe care le îndeplinesc şi aparteneţa lor la diferite procese tehnologice: mijloace pentru depozitare: palete, recipienţi, tancuri, silozuri; mijloace pentru supravegherea şi păstrarea mărfurilor: mijloace de ambalare, aparate

de control; mijloace pentru porţionare şi condiţionare: echipamente pentru dozare, maşini de

măsurat, tăiat, mijloace de ambalare; mijloace pentru sortarea mărfurilor: aparate şi instalaţii de sortare, maşini de calibrare; mijloace pentru transport şi ambalare: aparate de ridicat, aparate pentru servirea

rafturilor, palete; mijloace pentru asigurarea unor servicii materiale de etichetare, împachetare.

3. după locul lor în fluxul tehnologic al depozitului: dotări tehnice principale: toate mijloacele de muncă ce îndeplinesc o anumită funcţie a

depozitului; dotări complementare, acele mijloace ale muncii care susţin sau completează

capacitatea de funcţionare a dotărilor tehnice principale: mijloace de control, dispozitive care asigură depozitarea, mijloace care ajută la transportul intern.

4.Transportul mărfurilor 4.1 Transportul-definire şi clasificare 4.2 Costurile de transport 4.3 Tehnologii moderne de transport 4.1 Transportul-definire şi clasificare

Aşa cum un sistem evoluat, modern şi profitabil al transporturilor caracterizează ţările dezvoltate din punct de vedere economic, şi în ceea ce priveşte intreprinderile se poate spune că un sector dezvoltat de transport le caracterizează pe acelea care vor reuşi să facă faţă competiţiei impuse de piaţă.

O întreprindere care nu are un sector propriu de transport sau îl are nedezvoltat riscă să nu aibă acces la piaţă decât în zonele imediat apropiate sau să apeleze la intermediari indiferent de cost. O altă consecinţă este imposibilitatea de a aplica forme de competiţie legate de satisfacerea dorinţelor clientului în ceea ce priveşte momentul, frecvenţa şi locul unde vrea să primească marfa.

Alegerea modului de transport atât pentru aprovizionare cât şi pentru distribuţie este cea mai importantă decizie pe care o ia logiaticianul în ceea ce priveşte activitatea de transport. Intreprinderea poate să apeleze la un singur mod de transport sau la servicii de transport intermodale :

a. Transportul auto: acest mod de transport este preferat pentru deplasarea produselor finite şi semifabricate ambalate în încărcături relativ mici faţă de încărcăturile preferate de alte moduri de transport( ex. calea ferată). Avantajul principal al acestui mod de transport este diminuarea sau eliminare pierderilor datorate deprecierilor la încărcarea-descărcarea de mai multe ori care intervine în alte moduri de transport. Serviciul door-to-door elimină aceste pierderi şi economiseşte timp prin deplasarea incărcăturii direct între punctul de origine şi cel de destinaţie.

Deşi modul de transport auto şi cel pe calea ferată îşi oferă serviciile, de multe ori, pentru produse asemănătoare există anumite diferenţe care îi fac pe logisticieni să prefere să le folosească după necesităţi :

33

- dacă e vorba de încărcături mici se va prefera modul auto pentru că, în cel pe calea ferată, o garnitură de tren nu poate fi închiriată sau deplasată dacă nu e încărcată complet.

- nu se foloseşte modul auto dacă e vorba de încărcături care prin dimensiuni şi greutate nu se încadrează în restricţiile impuse de utilizarea drumurilor şi şoselelor.

- se va utiliza modul rutier dacă e vorba de a transporta cu rapiditate. Mijlocul de transport auto preferat e autocamionul, cu sau fără remorcă, pentru transportul

descoperit al unor produse agricole mai puţin sensibile cum e sfecla, autocamioane acoperite dar fără instalaţii speciale de temperatură pentru cartorfi, morcovi, varză, etc., autofrigorificele pentru fructe şi legume ,autocisterne pentru lapte, etc.;

b.Modul de transport pe calea ferată este considerat relativ mai lent decât cel auto şi este

preferat mai ales pentru deplasarea pe distanţe mari a unor încărcături din materii prime brute : cărbune, lemn, substanţe chimice, cereale, etc.În acest mod de transport se pierde timp din cauza încărcării-manipulării-descărcării materialelor de mai multe ori, la diverse terminale.În general, produsele transportate nu au o valoare foarte mare dar au volum sau greutate mari pentru a se echivala, cel puţin, încărcătura unui vagon.În acest mod de transport se folosesc : vagoane de marfă acoperite pentru cereale şi alte produse mai puţin perisabile ce pot fi transportate în vrac, vagoane izoterme pentru fructe, legume, etc.,, vagoane refrigerante pentru carne şi peşte,etc.;

c. Modul de transport pe apă este considerat cel mai ieftin dar mai lent chiar decât cel pe

calea ferată. Valoarea mică a pagubelor din deprecieri contribuie la costul redus al acestui tip de transport folosit mai ales pentru materii prime brute şi mai puţin pentru produse finite ambalate.Pentru a se diminua şi mai mult deprecierile datorate manipulării se folosesc vapoare containerizate în care mărfurile ( închise în containere) nu sunt afectate de eventuale încărcări-decărcări la terminale.Pentru acest mod de transport se folosesc - vasul cargo pentru transport în vrac sau cu compartimente frigorifice pentru produse perisabile, barjele de până la 40000 tone trase de remorchere, vase containerizate dotate cu macarale pentru încărcare-descărcare şi chiar cu sisteme de navigaţie prin satelit.

d. Modul de transport pe calea aerului este considerat cel mai eficient din punct de vedere

al timpului, diversităţii încărcăturii, accesibilităţii oricărui punct de origine sau destinaţie, lungimii distanţei, siguranţei transportului şi, dacă la început existau constrângeri privind volumul transportului, prin apariţia unor avioane cargo gen Lockheed 500( 150-125 tone încărcătură) s-a rezolvat şi acest aspect. Este considerat modul de transport cu cea mai rapidă dezvoltare dintre toate., cu toate că este sensibil la schimbările vremii, probleme tehnice şi chiar blocajelor în trafic pentru că este un mod de transport foarte aglomerat. e. Serviciile de transport intermodale au apărut oadată cu crearea unor echipamente care să permită schimbul liber de încărcături între diferitele moduri de transport. Astfel, datorită utilizării containerelor se poate transporta marfa pe calea apei după care se poate reîncărca în vagoane-platformă pentru a se continua deplasarea în modul cale ferată, etc. Acelaşi scenariu e valabil pentru transportul pe apă continuat cu cel rutier sau cu cel pe calea aerului. Acest gen de servicii au dus la dezvoltarea rapidă a comerţului internaţional prin dotarea porturilor şi aeroporturilor internaţionale cu terminale extrem de sofisticate din punct de vedere logistic, tehnologic şi informatic.

4.2 Costurile de transport

În alegerea unui mod de transport sau altul, intreprinderea va trebui să ia în calcul următoarele aspecte :

1. tipul de produse ce urmează a fi transportate; 2. volumul de resurse materiale ce trebuie transportate; 3. condiţiile de servire cerute de client;

34

4. echipamentul şi tehnicile de manipulare implicate de activitatea de transport;

5. numărul de depozite şi suprafaţa de depozitare; 6. poziţia faţă de piaţa furnizorilor sau clienţilor, etc.

Întreprinderea poate avea propriul parc auto adaptat nevoilor sale şi poate apela la servicii de transport ale unor firme specializate. În primul caz important pentru logistician va fi costul activităţii de transport în timp ce, în al doilea caz, important va fi preţul serviciului de transport. În general intrepriderile agricole dotează parcul propriu de transport cu autovehicole pentru transportul în afara intreprinderii, în timp ce, pentru transporturi între sectoare şi ferme se preferă mai ales tractoarele cu remorcă. Costurile de transport

Costurile de transport includ toate costurile direct asociate deplasării produsului de la o unitate la alta. Costurile de transport variază de la mai puţin de 1% pentru aparate la peste 30% pentru alimente din preţul de vânzare recomandat al produsului, în funcţie de natura gamei de produs şi de piaţă. În orice caz, costul mediu de transport este între 5-6% din preţul de vânzare cu amănuntul recomandat al produsului. Transportul reprezintă un cost direct adăugat la preţul produsului şi orice reducere a costului de transport va determina o creştere a profitului.

Alegerea mijlocului de transport Mijlocul de transport folosit trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, din care menţionăm: - regularitate - capacitate de transport - rapiditate - cost redus.

Fiecare din sistemele de transport folosite ( feroviar, rutier, naval, aerian sau special ) răspund într-un mod specific acestor cerinţe în funcţie de particularităţile tehnico- economice ale fiecăruia. În aceste condiţii alegerea mijlocului de transport sau a mijloacelor de transport, devine o problemă a cărei corectă rezolvare face posibilă, în continuare, optimizarea transporturilor.

Factorii care pot influenţa fundamental selecţia transportului pot fi grupaţi în patru grupe: - caracteristicile clientului; - caracteristicile produsului; - caracteristicile mediului; - caracetristicile întreprinderii. Caracteristicile clientului

Factorul principal legat de caracteristicile clientului este rentabilitatea livrării. Aceasta înseamnă că suma costului de transport per comandă trebuie să fie mai mică decât profitul brut obţinut pe comandă înainte de includerea costurilor de distribuţie. Astfel, o comandă mică care străbate o distanţă mare pentru a fi livrată poate fi nerentabilă, deoarece costul efectiv al livrării este mai mare decât suma profitului. Principalele caracterisitic ale clientului sunt: poziţia geografică, distanţa faţă de depozitul de unde se face livrarea trăsăturile punctului de livrare – acces restricţii de timp ( ziua şi ora trebuie respectate) mărimea comenzii cunoaşterea produsului pentru a evita deteriorarea înainte şi după transport echipamentul mecanic de manipulare folosit nivelul de servire solicitat. Cerinţele de servire post –vânzare.

35

Caracteristicile produsului Toate caracteristicile produsului trebuie luate în considerare, însă resursele de transport nu

trebuie superspecializate în a se ocupa cu transporturi de produse rare sau neobişnuite, îndeosebi acolo unde pot fi găsite alternative sau unde transportul poate fi închiriat pentru acest scop. Principalele caracteristici ale produsului sunt: Greutatea; Mărimea şi forma; Gradul de fragilitate; Uzura morală şi deterioprarea Pericol ( de ex produse toxice) Valoarea.

Caracteristicile mediului

Operaţiunile de transport pot fi afectate de factorii de mediu în trei feluri diferite. În primul rând, alţi utilizatori ai drumurilor por avea o influenţă semnificativă asupra eficienţei operaţionale, în mod deosebit atunci când cererea creează aglomeraţie şi conduce la întârzieri de livrare. În al doilea rând, există constrâgeri operaţionale impuse de teren, condiţii meteo sau legislaţie care pot limita folosirea anumitor tipuri de vehicule pe unele drumuri. În al treile a rând, există schimbări tehnologice în echipament şi infrastructură care pot îmbunătătii productivitatea.

Caracteristicile companiei

Caracteristicile importante ale companiei care ar trebui luate în considerare sunt: Strategia nivelului de servire Ariile de vânzări Amplasarea depozitelor Amplasarea unităţilor producătoare Politicile financiare Performanţa concurenţei.

Marele număr de factorii economici, pe de o parte, şi multitudinea mijloacelor pe de altă parte, fac din alegerea mijlocului de transport o operaţie dificilă care presupune, calcule laborioase pentru definitivarea criteriilor de alegere.

Distanţa critică (punctul de indiferenţă Pi ) defineşte distanţa la care indiferent de mijlocul de transport folosit ( din cele analizate ), costurile implicate vor fi egale.

Pentru calculul punctului de indiferenţă trebuie să se ia în consideraţie toate tipurile de cheltuieli, evidenţiindu-se separat costurile a căror mărime variază odată cu distanţa pe care are loc transportul, de cele fixe şi suplimentare, dacă există.

Distanţa critică se calculează egalând costurile aferente celor două mijloace de transport, a căror utilizare se are în vedere şi din care urmează să se aleagă cel mai ieftin. De ex. Dacă un furnizor are posibilitatea să livreze pe calea ferată sau cu mijloace autoatunci pentru calcul avem în vedere că:

Pe calea ferată costul total Cf are, de obicei, trei componente, respectiv: - un cost variabil cu distanţa Cv1 în lei pe t/km; - costul fix pe tonă transportată Cf1 – în lei pe t; - un cost suplimentar Cs – în lei pe tonă.

Pentru transportul auto, costul total Ca are două componente şi anume: - costul variabil cu distanţa Cv2 - costul fix pe tonă Cf2.

Pentru a calcula punctul de indiferenţă egalizăm cele două costuri. Cf = Ca Cv1xd + Cf1 + Cs = Cv2 x d + Cf2 Pi = (Cf2 – ( Cf1 + Cs ))/ ( Cv1 – Cv2)

36

Pi = distanţa ( punctul de indiferenţă ) la care cheltuielile, pe cele două mijloace de transport comparate sunt egale. Mijlocul de transport ale cărui cheltuieli variabile sunt, de regulă mai mari, va fi cel care va da un cost total mai redus decăt celălalt, pe distanţe mai mici decât indiferenţă şi invers.

Sporul de rapiditate se calculează atunci când transportul unor produse trebuie să se execute cu mare viteză, de exemplu, produsele foarte perisabile sau comenzi care au rolul de a înlătura rupturile de stoc la unele produse de mare importanţă pentru desfăşurarea, în bune condiţii, a activităţii întreprinderilor. În aceste condiţii, nu sunt avute în vedere cheltuielile suplimentare care vor fi compensate de evitarea unor pagube rezultate din sosirea produselor cu întârziere ci timpul total de transport. Sporul de rapiditate Sr, se va calcula între timpii totali de efectuare a transportului pe mijloacele avute în vedere, din care se va alege cel mai rapid. De exemplu, dacă putem alege doar între calea ferată şi auto, atunci, vom compara timpii totali de efectuare a transportului T care au în componenţa lor : - timpul efectiv de drum Td = d/vit. Com

- la care se adaugă timpii de încărcare, descărcare şi dacă există, timpii afectaţi unor operaţii speciale cum ar fi, timpii pentru preluarea vagoanelor în staţiile tehnice, la CFR.

Stabilirea necesarului de mijloace auto O altă etapă în procesul de optimizare a transportului într-o întreprindere, cu consecinţe

asupra cheltuielilor care le suportă întreprinderea, este determinarea necesarului de mijloace auto de transport, care depinde de: volumul produselor ce urmează să se transporte într-o perioadă, capacităţile mijloacelor auto existente în dotarea întreprinderii sau a celor care urmează să se închirieze, durata de folosire anuală a mijloacelor din parcul propriu. Din totalul materiilor prime, materialelor şi mărfurilor pe care întreprinderea le are de transportat vor fi scăzute cele a căror deplasare va fi făcută cu alte mijoace ( datorită rentabilităţii acestora ), urmând ca pentru partea ce revine transportului auto să se facă calculul necesarului de mijloace, care poate avea în vedere: 1. necesarul zilnic pentru deplasare unei cantităţi de produse, într-o perioadă de timp, se

stabileşte folosind relaţia: n = Q/W x Z

n = necesarul zilnic de mijloace auto, în bucăţi Q = cantitatea de transportat, în tone W = productivitatea zinică a mijlocului auto ales, în tone Z = numărul de zile în care este planificat să aibă loc transferul lotului respectiv. 2. necesarul anual mediu zilnic pentru transportul tuturor produselor repartizate unei anumite

categorii de capacitate. Se calculează: t = td + tf + te în minute; n = ( T x C )/t;

u = n x k în tone /zi U = u x Ta în tone /an N = Q/U, în bucăţi auto, Unde:

t = durata medie a unei curse td = timpul efectiv de drum tf = timpul cu încărcarea te = timpul cu descărcarea n = numărul de curse efetuate zilnic de un auto T = timpul total zilnic de lucru, în minute; C = coeficientul de utilizare a timpului de lucru 80-90 % u = cantitatea transportată zilnic de un mijloc de transport auto, în tone;

37

K = capacitatea de transport, în tone; U = capacitatea anuală de transport a unui mijloc de transport auto, în tone; T = timpul anual de lucru, în zile; N = necesarul anual mediu zilnic. 3. Necesarul de autovehicule pentru aprovizionarea cu o anumită cadenţă se calculează cu

ajutorul relaţiei:

N = A x d / D, unde: A = numărul de unităţi ce trebuie aprovizionate d = durata medie a unui ciclu de aprovizionare, în minute; D = timpul mediu admis între două aprovizionări succesive, în minute. 4.2 Căi de reducere a costului transportului. Costurile de transport variază de la mai puţin de 1% ( pentru aparate ) la peset 30% ( pentru alimente ) din preţul de vânyare recomandat al produsului, în fincţie de natura gamei de produs şi de piaţă. În orice caz, costul mediu de transport este între 5 –6 % din preţul de vânzare cu amănuntul recomandat al produsului. Transportul reprezintă un cost direct adăugat la preţul produsului şi orice reducere a costurilor de transport va determina o creştere a profitului, presupunând că preţul rămâne constant.

Una din cele mai productive căi de reducere a cotei de cheltuieli de circulaţie ce revin transporturilor, o reprezintă alegerea acelor furnizori de materii prime, materiale şi mărfuri care să conducă la reducerea distanţei de la care are loc aprovizionarea întreprinderii.

Alţi factori sunt: folosirea remorcilor de către autocamiaonele de mare tonaj, folosirea graficului orar de transport, reducerea duratei staţionărilor la încărcare şi descărcare, extinderea tehnologiilor moderne de transport, îmbunătăţirea muncii în depozitele furnizorilor şi ale beneficiarilor, amenajarea corespunzătoare a produselor în mijloacele de transport.

4.3 Tehnologii moderne de transport

Soluţia de monitorizare electronică inteligentă prin Poziţionare Globală prin Satelit artificial (GPS) al pământului este recunoscută pe plan mondial drept cea mai sigură metodă de diminuare a riscurilor de efracţie şi ieşire din rută a autovehicolelor, în cadrul unor sisteme inteligente de transport. O aplicaţie extrem de importantă a sistemului de monitorizare este şi managementul parcului auto de orice tonaj, pornind de la flotele pentru intervenţii speciale – ambulanţe, pompieri, poliţie, servicii de pază – până la autovehicule comerciale sau utilaje industriale de mare gabarit. Poziţionarea electronică prin satelit, direct sau prin intermediul unor operatori specializaţi (cu acces prin reţelele de telefonie mobilă), conduce esenţial la determinarea poziţiei terestre (latitudine, longitudine, altitudine) precum şi a cifrei de viteză, a direcţiei de deplasare a mobilului la data şi ora exactă locală.

Acest sitem de poziţionare în timp real, care are tendinţa de generalizare globală a fost construit iniţial exclusiv în scopuri militare şi fiind deservit de peste 30 de sateliţi, în prezent are aplicaţii civile, ştiinţifice şi comerciale, cu disponibilitate gratuită, oriunde pe suprafaţa pământului, cu erori acceptabile scopului civil şi cu deducerea unor costuri minime în exploatare. În afară de preţul echipamentului de bord şi costurile datorate firmei intermediare şi a operatorilor de telefonie mobilă, pentru SMS-urile transmise, nu există alte costuri. Setările se pot face de la distanţă iar instalarea nu presupune personal calificat, aflarea unei informaţii costă cât un SMS (de ordinul cenţilor). La ererea utilizatorului pot fi adăugate şi alte funcţiuni ergonomice sofisticate, încât să corespundă aplicaţiei dorite, pentru locul şi timpul stabilit.

Transporturile integrate Societăţii Informaţionale se bazează pe un nou concept, cel al „bunurilor în mişcare,” care tinde să fie înlocuit tot mai mult cu „deplasarea door-to-door a

38

mărfurilor inteligente.” Pe plan naţional şi internaţional monitorizarea transporturilor are ca scop principal creşterea siguranţei mijloacelor de transport special, marfă şi a celor de transport de persoane.Modernizarea managementului transporturilor poate fi asigurată prin aceste noi tehnologii care asigură urmărirea şi monitorizarea în timp real a parametrilor de deplasare şi de stare a vehicolelor. Totodată, acest nou obiectiv reprezintă o componentă aplicativă a proiectului european GALILEO (lansat de Uniunea Europeană în martie 2002, operaţional din 2008) ca context, este necesar să se acţioneze pentru dezvoltarea unor tehnologii, complet noi, pentru colectarea, organizarea şi transmiterea informaţiei cum sunt cele referitoare la evoluţia meteorologică, starea infrastructurii, optimizarea traficului, mijlocul de transport, securitatea mărfii şi a persoanelor în procesul de transport.

Multitudinea tehnologiilor utilizate în sistemele inteligente de transport (ITS-Inteligent Transport Systems), oferă răspuns la multe probleme referitoare la transportul modern, aferent prelucrării informaţiei, comunicaţiilor, controlului automat şi electronicii funcţionale. Instrumentele oferite de ITS, denumite şi „Telematici în Transport,” se bazează pe trei elemente esenţiale şi anume informaţia, comunicaţiile şi integrarea, elemente care ajută operatorii de transport şi utilizatorii să ia decizii mai bune şi mai coerente. Aceste instrumente sunt utilizate pentru a economisi timp, bani şi vieţi omeneşti, pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi mediului, sprijinind dezvoltarea durabilă şi nu în ultimul rând creşterea productivităţii activităţilor comerciale. Acest ansamblu de subsisteme concepute şi bazate pe tehnologii avansate din domeniul microelectronicii funcţionale, digitalizate, telecomunicaţiilor mobile şi managementului ştiinţific de transport, au ca scop fundamental creşterea eficienţei şi siguranţei transporturilor inteligente.

Revenind la lansarea amintită mai sus, precizăm că echipamentele KTrack utilizează o tehnologie GPS de ultimă generaţie ce asigură standarde ridicate de securitate. Astfel, protecţia antifurt clasică a autovehiculelor se transformă într-un sistem interactiv, capabil să comunice în timp real apariţia unei tentative de efracţie, atât proprietarului, cât şi personalului specializat din dispeceratul de monitorizare, pentru a se lua măsurile în consecinţă. În caz de alarmă reală, vor fi imediat alertate şi forţele de intervenţie limitrofe locului monitorizat cu o marjă de eroare minimală, de până la 10 metri, concomitent cu comanda de la distanţă pentru oprirea ireversibilă a motorului şi acţionarea unor dispozitive de telesecuritate şi observaţie virtuală. 5.Distribuţia mărfurilor 5.1 Distribuţia mărfurilor ca activitate logistică Procesul de distribuţie reprezintă o componentă importantă a activităţii pe care agenţii economici o desfăşoară în cadrul pieţei.

Termenul de distribuţie desemnează ansamblul mijloacelor şi al operaţiunilor care asigură punerea la dispoziţia utilizatorilor sau a consumatorilor finali a bunurilor şi serviciilor realizate de către întreprinderile producătoare.

Distribuţia reprezintă procesul prin care bunurile şi serviciile sunt puse la dispoziţia consumatorilor – intermediari sau finali – asigurându –li-se acestora facilităţile de loc, timp, mărime, potrivit cerinţelor pe care le manifestă în cadrul pieţei.

Mijloacele şi operaţiunile desemnate prin termenul de distribuţie se clasifică în două mari categorii: distribuţia comercială şi distribuţia fizică.

Distribuţia comercială constă în a transforma titlul de proprietate asupra produsului de la producător la consumator. Distribuţia respectivă poate fi asigurată prin intermediul agenţilor de distribuţie.

Distribuţia fizică constă în a pune, din punct de vedere material, bunurile şi serviciile la dispoziţia consumatorilor, cu ajutorul mijloacelor de transport şi al stocajului. (logistica comercială ).

Conceptul de distribuţie nu trebuie confundat cu mişcarea mărfurilor. În timp ce mişcarea mărfurilor are în vedere deplasarea fizică a mărfurilor de la producţie la consum, conceptul de

39

distribuţie are în vedere un proces mai larg, care începe în momentul în care produsul este gata pentru a fi lansat pe piaţă şi se sfârşeşte odată cu consumarea actului de vânzare la consumatorul final. În acest interval de timp şi spaţiu au loc o serie de activităţi economice, cum ar fi: livrarea mărfurilor, transportul acestora, depozitarea şi conservarea lor, stocarea, vânzarea cu ridicata şi cu amănuntul, mobilizarea resurselor materiale, financiare şi umane necesare realizării procesului respectiv, stabilirea modalităţilor de transfer a titlurilor de proprietate şi asigurarea practică a acestor titluri. Toate acestea au drept scop satisfacerea corespunzătoare a nevoilor consumatorilor şi, prin aceasta, creşterea cifrei de afaceri, generatoare de profit, a fiecărei firme implicate în tranzacţiile comerciale.

Noţiunea de distribuţie, în sens larg, înglobează următoarele domenii: circuitele şi canalele de distribuţie: itinerariul pe care produsele îl urmează în drumul lor către

cumpărător şi alegerea intermediarilor; logistica distribuţiei ( distribuţia fizică ): metodele şi tehnicile care intervin în transportul

produselor la locurile de vânzare; organizarea şi administrarea vânzărilor: gestiunea forţei de vânzare a unei întreprinderi şi

contactul cu intermediarii; promovarea vânzărilor şi service-ul clientelei.

Producătorii şi consumatorii sunt separaţi prin distanţă, prin ignorarea reciprocă a mijloacelor şi nevoilor, prin disproporţii între cantităţile oferite de către fiecare producător şi cele cerute de fiecare consumator, precum şi prin perioadele de realizare a produselor şi momentul manifestării nevoilor. Pornind de la aceste considerente, distribuţiei îi revine rolul de a regulariza mişcarea bunurilor şi serviciilor între producţie şi consum şi de a satisface nevoile consumatorilor, furnizându-le o serie de servicii ca: proximitatea preţului de vânzare, posibilitatea de a alege dintr-un sortiment larg bunurile şi serviciile ce corespund cel mai bine nevoilor şi exigenţelor lor.

Distribuţia are rolul: de a regulariza mişcarea bunurilor şi serviciilor între producţie şi consum, amortizând, atunci

când apar, efectele negative ale fenomenelor conjuncturale ale pieţei; de a informa producătorul asupra faptelor şi dorinţelor clientelei; de a satisface clientela, furnizându-i un anumit număr de servicii.

Prin urmare, distribuţia mărfurilor reprezintă un dublu curent: 1 2 , 1 – producător spre consumator – reprezintă serviciile prestate de distribuţie pentru a pune bunurile şi serviciile la dispoziţia utilizatorului final; 2 – consumator spre producător – este un curent psihologic care traduce dorinţele, nevoile consumatorului. Acest curent permite producătorului să răspundă la următoarele întrebări: ce vrea clientul ?; în ce cantităţi?; cine consumă produsele proprii?.

În vederea realizării echilibrului necesar în cadrul pieţei, prin regularizarea mişcării bunurilor şi serviciilor între producţie şi consum, distribuţia reuneşte un ansamblu de funcţii economice esenţiale atât pentru producători, cât şi pentru consumatori, permiţând scurgerea producţiei spre locurile de consum, în cele mai bune condiţii posibile. 5.2 Funcţiile distribuţiei mărfurilor

Principalele funcţii ale distribuţiei sunt: • Schimbarea proprietăţii asupra produsului, respectiv efectuarea transferului succesiv al

dreptului de proprietate de la producător la consumator, prin intermediul actelor de vânzare – cumpărare;

PRODUCŢIE CONSUM

40

• Deplasarea produselor de la producător la consumator prin intermediul activităţilor de transport, stocare, depozitare şi condiţionare, manipulare, demontare sau ansamblare, ambalare, etalare, vânzare;

• Informarea, consilierea şi organizarea service-lui după vânzare, în vederea asigurării unei bune informări a clientelei cu privire la posibilităţile de satisfacere a diverselor trebuinţe, facilitării operaţiunilor de alegere a produselor necesare şi ajustării în procesul de întreţinere şi utilizare a diverselor bunuri achiziţionate;

• Finanţarea unor operaţiuni comerciale. Prin această funcţie se are în vedere existenţa unor cazuri în care agenţii de distribuţie finanţează întreprinderile de producţie în procesul de cumpărare şi stocare a produselor, pe unele perioade în care mărfurile vor fi produse şi nu vor fi vândute imediat clientului final. Funcţiile enumerate scot în evidenţă că rolul distribuţiei este multiplu şi benefic atât pentru

producător cât şi pentru consumator. Faţă de producător, distribuţia operează o regularizare a activităţii de fabricaţie, permiţându-i

acestuia o eşalonare a producţiei pe parcursul întregului an gestionar, prin comenzi în avans şi prin stocaje, operaţiuni care fac ca efectele oscilaţiilor sezoniere sau conjuncturale ale cererii să fie anihilate, distribuţia participând la eforturile financiare ale producătorilor, plătind bunurile care se stochează fără a avea certitudinea vânzării lor.

În ceea ce priveşte consumatorul, distribuţia pune la dispoziţia acestuia, acolo unde el se găseşte şi când doreşte, bunurile necesare, în cantităţile solicitate. Prin asemenea facilităţi, distribuţia îl scuteşte pe consumator de mari deplasări, de eforturi pentru efectuarea unor cumpărături mari şi imobilizări de sume, care disponibilizate pot fi folosite în alte scopuri.

Producătorul se confruntă cu trei alternative fundamentale, atunci când trebuie să decidă asupra politicii de distribuţie:

• Vânzarea directă; • Vânzarea prin intermediari; • O politică “duală”, combinând vânzarea directă cu vânzarea intermediarilor. Vânzarea directă permite vânzătorului să păstreze controlul asupra întregului proces de

comercializare. Utilizarea sa este favorizată de existenţa unui: număr limitat de potenţiali cumpărători; grad ridicat de concentrare geografică a cumpărătorilor potenţiali; grad ridicat de complexitate tehnică, solicitând prestarea de servicii; nivel ridicat al inovaţiei tehnologice. Oricare dintre aceşti factori, luaţi separat, este suficient pentru a susţine adoptarea unei politicii de vânzare directă. Însă, analiza secvenţială între unii dintre factori poate demonstra contrariul. Aşa de exemplu, un conflict între numărul de cumpărărtori şi dispersia lor geografică poate face ca vânzarea directă să fie o alternativă total neeconomică.

Vânzarea printr-un intermediar prezintă următoarele avantaje: - conduce la minimizarea costurilor legate de : organizarea vânzărilor; depozitare; finanţarea

stocurilor; pierderile prin învechirea stocurilor şi creanţe nerecuperabile; - facilitează contactul producătorului cu toţi potenţialii clienţi, fără a implica costurile fixe care

ar fi necesare pentru vânzarea directă; - asigură, într-un mod mai eficient, disponibilizarea imediată a produsului, precum şi serviciile

înainte şi după vânzare, diferenţiate în funcţie de specificul local. Principalul dezavantaj al utilizării unui intermediar îl constituie pierderea controlului asupra

verigilor care formează canalul de distribuţie al produsului său. Distribuţia duală reprezintă o soluţie de compromis. În această alternativă, producătorul îşi vinde o parte din produse în mod direct, dar încredinţează cealaltă parte a vânzărilor sale unui intermediar. Această politică este favorizată de existenţa fenomenului “ jumătăţii grele”, în care un număr limitat de utilizatori constituie cea mai importantă parte a cererii, cu echilibrul repartizat pe un număr de utilizatori mici sau accidentali. Prin ipalul dezavantaj asociat distribuţiei duale constă în dificultatea intrisecă a determinării unei împărţiri juste a pieţei între producător şi intermediar. 5.3 Relaţia dintre sectorul logistic şi clienţi

Modalităţile de trecere ale unui produs din sfera producţiei în sfera procesului de consum formează circuitul de distribuţie al acestuia. Circuitul de distribuţie include atât producătorul cât

41

şi consumatorul, precum şi toţi intermediarii cu caracter comercial, implicaţi în transferul respectiv. Atragem atenţia că produsul şi dreptul de proprietate asupra produsului nu parcurg întotdeauna acelaşi drum.

Termenul de canal de distribuţie se referă la înţelegerile comerciale încheiate în vederea asigurării fluxului unui produs de la punctul de producţie până la consumul final. Activităţile întreprinse într-un canal de distribuţie pot fi împărţite în trei categorii: 1. activităţi care privesc schimbarea proprietăţii asupra produsului – negocieri, cumpărări şi

vânzări: canalul comercial; 2. activităţi care privesc furnizarea fizică a produsului – incluzând transportul şi depozitarea:

reţeaua de distribuţie fizică; 3. activităţi auxiliare sau care facilitează activităţile de mai sus: colectarea şi propagarea

informaţiilor, asumarea riscului, finanţarea, activitatea promoţională. Adesea, canalele de distribuţie constau din lanţuri de firme. Cu excepţia furnizorului iniţial şi a

consumatorului final, celelalte firme joacă un rol de intermediere. Studiul canalelor de distribuţie comportă analiza intermediarilor şi a diverselor organisme interesate în mişcarea mărfurilor spre utilizatori, precum şi a problemelor referitoare la orientarea fluxului acestor mişcări. Un canal de distribuţie se caracterizează prin: lungime, lăţime şi adâncime.

Lungimea unui canal de distribuţie este dată de numărul verigilor intermediare care participă succesiv la realizarea fluxului de produse de la producător la consumator.

• Circuite foarte scurte, în cadrul cărora nu intervine nici un intermediar, vânzarea fiind realizată direct de către firma producătoare la cumpărătorii finali;

• Circuite scurte care presupun intervenţia doar a unui singur intermediar, iar cea mai mare parte a muncii de comercializare cade în sarcina producătorului;

• Circuite medii producător – angrossist- detailist – consumatorul final. • Circuite lungi. Lăţimea sau amploarea canalului de distribuţie este dată de numărul unităţilor prin care se

asigură circulaţia unui produs în cadrul aceleiaşi etape din structura circuitului respectiv. Adâncimea canalului de distribuţie sau gradul de apropiere a circuitului respectiv de

punctele în care au loc procesele de consum ale produselor, are în vedere măsura în care procesul de distribuţie asigură o proximitate de loc cât mai adecvată din punct de vedere al consumatorului. În acest context, poate fi apreciat ca deosebit de util circuitul foarte scurt, care asigură livrarea directă a produselor, consumatorul intrând astfel în posesia produselor solicitate direct la locul de consum. De asemenea, în cadrul circuitelor scurte, comerţul prin corespondenţă asigură un grad de apropiere ridicat.

Există trei elemente importante care determină structura canalului de distribuţie: 1. cerinţele clientului final, la un loc, vor duce la un grup de consumatori cu nevoi asemănătoare

– adică un segment de piaţă; 2. posibilităţile firmei producătoare; 3. disponibilitatea şi dorinţa intermediarilor de a participa în cadrul canalului.

Canalul comercial constituie o variabilă a mixului de marketing. Prin urmare, este important ca departamentul de marketing să preia iniţiativa în proiectarea şi gestionarea canalului. Imaginea produsului, preţul şi eforturile promoţionale, ca şi prezentarea fizică a produsului pot fi întărite sau puse în pericol de canalul de distribuţie folosit.

Circuitul lung numit şi circuitul “tradiţional” este în mod obişnuit folosit pentru produsele alimentare, textile, electrice, furnituri industriale.

Principalele avantaje ale acestui tip de circuit pentru producător sunt: realizarea unui volum optim al vânzărilor cu minimum de cheltuieli, dacă grosistul îşi

îndeplineşte funcţiile sale vizavi de producător şi anume: cumpărături importante chiar şi în extrasezon, regularizând producţia şi evitând cheltuielile de transport ineficiente;formarea sortimentului comercial şi distribuţia către detailişti chiar dacă aceştia sunt foarte dispersaţi; o politică de preţuri adecvată;

reducerea echipei de vânzare a producătorului;

42

concentrarea creditului pe un număr restrâns de clienţi; lansarea mai rapidă a produselor noi; prelungirea de-a lungul circuitului a serviciilor comerciale şi a tehinicilor producătorului; participarea grosiştilor la o mai bună cunoaştere a pieţei; posibilitatea vânzării de produse a căror gamă sortimentală, insuficient de extinsă, nu ar

permite folosirea unei echipe de vânzare la producător; Dezavantajele circuitului lung sunt: este un sistem puţin suplu şi dependent vizavi de grosist; generează cheltuieli de distribuţie mai ridicate; producătorul pierde contactul cu clientela finală, cu detailiştii şi cu o bună parte din piaţă; există riscul unei posibile infidelităţi din partea grosistului; are loc multiplicarea mărcilor concurente propuse de către grosist; dacă grosisştii nu-şi îndeplinesc în totalitate funcţiile lor, întregul sistem de distribuţie devine

ineficient.

Circuitul scurt – este foarte utilizat. Avantajele circuitului scurt sunt: economisirea marjei grosistului ( rabatul cedat vânzătorului ); contactul şi legături directe cu piaţa; controlul mai bun al distribuţiei; prezenţa detailiştilor în proximitatea locurilor de consum; satisfacerea mai rapidă a clienţilor; prestarea unor servicii după vânzare.

Dezavantajele circuitului scurt sunt: neasigurarea unui stoc de mărfuri suficient de diversificat; necesitatea unui număr mare de reprezentanţi comerciali pentru contactul cu numărul relativ

mare al detailiştilor; fracţionarea comenzilor şi organizarea de livrări multiple, ceea ce antrenează un mare volum

de activităţi contabile. Comercianţii cu amănuntul se pot uni pentru a-şi efectua aprovizionările cu mărfuri în comun,

asigurându-şi astfel, în parte, funcţii de gros.

Circuite integrate Marile magazine şi societăţi comerciale cu sucursale multiple sunt organizate astfel încât să poată îndeplini concomitent cele două funcţii comerciale ale distribuţiei: de gros şi amănuntul. Astfel, o singură firmă asigură aprovizionarea cu mărfuri, gestiunea stocurilor şi contabilitatea vânzării prin numeroase puncte de vânzare. Ea posedă depozite şi mijloace de organizare a manipulării şi livrării care aparţin funcţiei unui grosist.

Vânzarea directă – este circuitul de distribuţie cel mai scurt indicat pentru anumite produse, îndeosebi cele de înaltă tehnicitate.

Avantajele acestui circuit sunt: diminuarea, în principiu, a cheltuielilor de distribuţie; contactul direct al producătorului cu consumatorul, facilitând cunoaşterea calitativă şi

cantitativă a pieţei; susţinerea, fără rezervă, a mărcii de fabrică; menţinerea preţurilor în limite rezonabile; garantarea calităţii produselor vândute; asigurarea celui mai bun service clientelei, mai ales pentru produsele de mare tehnicitate; posibilitatea unor experimente comerciale ( teste, sondaje ).

Dezavantajele vânzării directe sunt: cerinţa unor resurse financiare importante, mai ales când producătorul îşi dezvoltă o reţea

proprie de magazine;

43

necesitatea unor stocuri de mărfuri mari; imperativul unor livrări de mărfuri foarte rapide, exercitarea unui control costisitor la

magazine, depozit şi sucursale; angajarea unui personal la vânzare mai numeros; coordonarea activităţii reţelei de desfacere şi de depozitare; organizarea activităţii după vânzare.

Structurile canalelor de distribuţie nu sunt nici statice şi nici universale, ele se schimbă, evoluează în timp şi variază de la o piaţă la alta. Canalele de distribuţie care servesc pieţele rurale tind să aibă mai mulţi intermediari decât canalele care servesc pieţele urbane, întrucât cantităţile de mărfuri mai mici, solicitate în mediul rural , fac livrările directe către detailişti mai puţin atractive. Altă caracteristică a structurii canalului este aceea că, cu cât profitul brut obţinut din comercializarea produsului este mai mic şi frecvenţa de achiziţie a produsului este mai mare, vor fi mai mulţi intermediari în cadrul canalului de distribuţie. În schimb, cu cât utilizatorul final va dori să aibă mai mult timp de gândire pentru achiziţionarea produsului, iar frecvenţa de achiziţie va fi mai mică, cu atât canalul de distribuţie va fi mai scurt.

Conflictele care apar în canalul de distribuţie sunt cel mai adesea rezultatul obiectivelor diferite ale paticipanţilor. Producătorii doresc să producă mărfuri care să se vândă. Drept urmare, ei vor fi preocupaţi în primul rând de consum. Detailiştii, pe de altă parte, sunt mult mai preocupaţi de comportamentul cumpărătorului. Loialitatea detailistului nu se manifestă întotdeauna faţă de o anumită marcă comercială, ci faţă de produsul care va aduce clientul la uşa magazinului. Ambele părţi au însă un obiectiv comun: servirea clientului. Recunoaşterea acestui fapt reprezintă un pas important spre crearea şi derularea unor planuri şi activităţi comune.

După numărul de canale de distribuţie utilizate simultan de către un producător se regăsesc două tipuri de bază ale circuitului de distribuţie.

• Circuit pe un singur canal • Circuit pe mai multe canale - nediferenţiat

- diferenţiat după produse - diferenţiat pe pieţe specializate

Plasarea unui producător pe mai multe canale de distribuţie evidenţiază strategii de

diferenţiere a produselor şi / sau o segmentare a pieţei, pentru a împiedeca eventualele conflicte între canalele paralele.

Circuitele de distribuţie pentru bunurile de consum individual, produse de utilizare productivă, produse agricole şi servicii a) Bunurile de consum individual, în general, pot fi puse la dispoziţia consumatorilor prin

intermediul oricărui circuit de distribuţie. 1. Bunurile de consum curent, care în general sunt produse de primă necesitate, care generaeză

cumpărări foarte frecvente ( produse alimentare de cerere curentă, tutun, cosmetice şi articole de întreţinere, etc. ) reclamă circuite de distribuţie care trebuie să asigure consumatorilor proximitate, rapiditate, facilitate. În acest sens, sunt recomandate circuitele scurte si cele medii prin intermediul detailiştilor.

2. Bunurile de necesitate medie sau de noutate care, în cele mai frecvente cazuri, au preţ foarte ridicat în raport cu valoarea lor reală, satisfăcând nevoi de ordin psihologic sau legate de un anumit moment, reclamă un proces de distribuţie mai complex. O asemenea distribuţie poate fi asigurată de circuitele scurte , medii sau lungi, prin intermediul selectării detailiştilor.

3. Bunurile de folosinţă îndelungată prin specificul lor în ceea ce priveşte durata de viaţă şi preţul mai ridicat cer ca distribuţia lor să fie asigurată prin magazine de specialitate şi în cele mai frecvente cazuri, reclamă prezenţa unui vânzător calificat. Pentru aceasta, unii fabricanţi distribuie direct produsele prin intermediul unei reţele de reprezentanţi, sprijinite de

44

magazine de demonstraţii şi expoziţii, precum şi prin organizarea unei puternice reţele de service, care să acorde asistenţă de specialitate atât în perioadele de garanţie, cât şi postgaranţie;

b) Produsele industriale sau bunurile de utilizare productivă au o structură foarte diferită ele cuprinzând: materii prime şi consumabile, bunuri de echipament principal, bunuri de echipament secundar, piese de schimb şi furnituri diverse. Drept urmare, piaţa acestor bunuri este puternic particularizată pe fiecare din categoriile de produse componente, cerând circuite specifice. 1. Circuite foarte scurte sau directe, în cadrul cărora producătorul negociază şi livrează direct

produsul său către utilizator. Utilizarea unui asemenea circuit implică obligaţia producătorului de a-şi organiza vânzările şi stocajul întregii producţii, urmând a livra produsele pe baza unor comenzi individuale.

2. Circuite scurte, folosindu-se ca intermediari agenţi de fabrică independenţi atât faţă de producători cât şi faţă de utilizatori, renumeraţi printr-un comision.

3. Circuite lungi c) Produsele agricole, datorită specificului procesului de fabricaţie, caracteristicile acestui tip de produse, evoluţia cererii şi a modului de organizare a mediului rural, generează un proces de comercializare foarte dificil. 1. circuite foarte scurte – apar în mod frecvent, în cazul produselor agricole, întrucât majoritatea

producătorilor agricoli îşi vând produsele în mod direct consumatorului final, în pieţe publice sau chiar la domiciliul acestuia.

2. Circuitele scurte sunt utilizate destul de des, întrucât unii comercianţi cu amănuntul au posibilitatea de a se aproviziona direct de la exploatările agricole cu o serie de produse pe care apoi le oferă consumatorilor prin intermediul diferitelor forme de vânzare.

3. Circuitele medii pot fi folosite în condiţiile în care o centrală de cumpărare are posibilitatea să-şi asume responsabilitatea achiziţionării de la exploatările agricole a unor produse pe care să le depoziteze şi condiţionaze în perioadele specifice de stocaj, pentru ca apoi să le dirijeze spre punctele proprii de vânzare;

4. Circuitele lungi apar în condiţiile în care diverse societăţi comerciale specializate în activităţi de însilozare şi condiţionare a produselor agricole, pe perioade îndelungate de timp, preiau produsele respective de la producători, le stochează şi apoi le vând fie către diverşi angrosişti din domeniul respectiv, fie către comercianţii cu amănuntul care apoi le pun la dispoziţia consumatorilor.

d) Serviciile către populaţie şi către intreprinderi Serviciile, sub aspectul procesului de distribuţie, prezintă unele particularităţi importante pentru

stabilirea circuitelor comerciale. În cadrul complexităţii acestor prestaţii nemateriale se disting două categorii de servicii:

servicii pure care folosesc doar munca fizică sau intelectuală a celui care le furnizează; servicii mixte care necesită folosirea simultană şi a unui bun material.

Datorită naturii serviciilor - pure sau mixte – cât şi naturii beneficiarilor de servicii, se poate face o delimitare, pe două direcţii, în ceea ce priveşte posibilităţile de organizare a distribuţiei serviciilor: distribuţia serviciilor către populaţie – aşa zisele servicii de consum, care nu pot fi stocate, iar

pentru distribuţia lor se folosesc circuite scurte şi metode variate de realizare; distribuţia serviciilor către firme, îndeosebi serviciile de producţie (consultaţii juridice,

spălătorii, furnizare de energie) Pentru oferirea acestor servicii marile societăţi au nevoie de o reţea de distribuţie întinsă.

6.Gestiunea stocurilor 6.1. Stocurile – definire si clasificare

Stocurile sunt resurse materiale depozitate în aşteptarea fie a consumării lor într-un proces de producţie fie în distribuirea lor către clienţi.

Caracteristicile lor sunt : cantitatea- care influenţează costurile de transport şi mai ales de depozitare prin volumul ocupat în spaţiu - viteza de rotaţie – care influenţează costurile prin

45

durata ocupării spaţiului în depozite- conţinutul- care influenţează metodele şi tehnologia de manipulare , depozitare şi transport- şi forma de prezentare – ambalat sau neambalat.

În funcţie de rolul lor stocurile se clasifică în : • Stoc curent – stocul strict necesar pentru consum între două aprovizionări • Stocul de siguranţă – are rolul de a proteja intreprinderea de încetinirea sau

întreruperea activităţii productive sau a distribuţiei. Concret el reprezintă cantitatea necesară pentru consum zilnic înmulţită cu numărul de zile dintre momentul ales de aprovizionare şi cel în care se va putea efectua aprovizionarea. În general se consideră că volumul stocului de siguranţă, mai ales în activitatea de distribuţie, are influenţă asupra nivelului de servire a clienţilor prin faptul că i se poate pune la dispoziţie acestuia marfa de tipul şi ăn cantitatea dorită în orice moment. Dar, pe de altă parte, această concepţie poate duce la prezenţa în depozite a unor stocuri peste nevoile imediate care duc la costuri ineficiente.

• Stocul iniţial – este stocul de la care se porneşte la începutul unei perioade de gestiune – rolul lui este mai important în contabilitate de cât în activitatea logistică.

• Stocul final – de asemenea se datorează metodelor contabile d evidenţă a stocurilor şi reprezintă stocul cu care se încheie perioada de gestiune. Normal acest stoc ar trebui să fie egal cu stocul de siguranţă.

• Stocuri supranormative (stoc inutil) care blochează bani plus spaţiu şi care, deşi contabilitatea le consideră active, produc pierderi. Tehnicile just-in-time şi TQC vizează în mod deosebit reducerea acestui tip de stoc.

Evidenţa cantitativă a mişcării stocurilor priveşte activitatea logistică, în timp ce, evidenţa valorică a acestora este folosită de contabilitate şi în final de managerii intreprinderii.

După cum aparţin uneia sau alteia dintre activităţile logistice stocurile se claisifică în :

• Stoc de aprovizionat ( de la terţi sau din producţie proprie) pentru intreprinderi productive - în cazul unităţilor agricole aceste stocuri pot fi reprezentate de : materii prime, materiale, combustibili piese de schimb, materiale de plantat şi seminţe, furaje şi aşternut, îngrăşăminte chimice şi organice, obiecte de inventar şi ambalaje, etc.

• Stoc de producţie : produse finite şi subproduse rezultate în urma procesului tehnologic dar şi semifabricate depozitate între fazele procesului de producţie.

• Stoc ce urmează a fi distribuit la clienţi : produse finite care vor fi vândute sau mărfuri cumpărate pentru a fi revândute.

Această clasificare este importantă mai ales pentru stabilirea responsabilităţilor în intreprinderile unde activităţile logistice de bază sunt gestionate de sectoare diferite.

După substanţa stocurilor care în final va duce la specializarea depozitelor şi la adapatrea zestrei tehnice a acestora materialelor pe care le vor adăposti, avem :

• Stocuri organice – de o mare importanţă pentru intreprinderile agroalimentare – acestea pot fi : materii prime şi materiale organice ( seminţe , material de plantat, făină, carne, lapte, ouă, fructe, vin, etc)

• Stocuri industriale : substanţe chimice ( îngrăşăminte, amendamente, medicamente), metale, piese de schimb, materiale de construcţie, produse din cauciuc, etc.

După forma de prezentare – ceea ce va afecta în special alegerea mijloacelor tehnice de manipulare, a metodelor de aranjare în depozite şi alegerea mijlocului de transport folosit, stocurile pot fi :

• Ambalate : în cutii,flacoane, sticle, palete, loturi, containere, etc. • Neambalate : vrac, depozitarea pe categorii aşezate pe rafturi sau stelaje (exemplu :

cauciucurile), depozitarea în cisterne, etc. Există mai multe criterii de clasificare a stocurilor dar cele prezentate sunt considerate

reprezentative pentru activitatea logistică.

46

6.2. Depozitarea, ambalarea si manipularea stocurilor

Prin depozitare materialele sunt pe de o parte protejate iar pe de altă parte trebuie să participe eficient la fluxul material din întreprindere. Protecţia materialelor se face prin construirea şi înzestrarea depozitelor cu tehnologia necesară păstrării calităţilor materialelor şi prin ambalarea de protecţie.

Participarea eficientă la fluxul material presupune anumite forme de ambalare dar şi metode de aşezare în depozit pentru utilizarea la maxim a spaţiului de depozitare şi pentru maximizarea accesului la mărfuri.

Ambalarea în loturi unitare a fost concepută acum 100 de ani pentru a răspunde cerinţei de uşurare a manipulării, de reducere a spaţiului pentru depozitare şi de transport în mai multă siguranţă a materialelor. Ambalarea în loturi unitare a însemnat de fapt standardizarea ambalajelor, la început pentru a corespunde posibilităţilor de manipulare de către om, apoi manipulării de către maşini.Astăzi loturile unitare sunt concepute pentru a fi manipulate mecanic. Cele mai multe loturi unitare sunt reprezentate de paleţi.

Paletul este alcătuit dintr-o platformă rigidă care poate fi apucată uşor de motostivuitor şi care este făcută din plastic, metal sau chiar lemn (în imagine paleţi din plastic obişnuiţi şi paleţi din plastic pentru fructe).

La început paleţii erau construiţi după standarde impuse de fiecare ţară.Astăzi mărimea lor este impusă de Organizaţia Internaţională pentru Standardizare. În general, pentru a răspunde cerinţei de a fi transportaţi în şiruri de câte doi şi celei de a nu depăşi dimensiunile unui container, paleţii sunt costruiţi pătraţi cu latura de 1100 mm.Se flosesc şi paleţi dreptunghiulari, care pot fi depozitaţi mai eficient. În Europa paletul standard are dimensiunile de 1200×1200×800 şi pot fi accesaţi din patru părţi având o mai mare mobilitate, în special în spaţii înguste.

Paleţii au nu numai dimensiuni şi sisteme de prindere diferite dar şi greutăţi diferite, după materialul şi după cât de rezistentă este construită baza paletului.Nu e obligatorie folosirea paleţilor standard decât dacă aceştia ies din depozitul pentru care au fost concepuţi spre exemplu prin trimitere la partener, care îi închiriază.Dacă este eficient se pot construi paleţi după nevoile de depozitare ale intreprinderii. Sau, de asemenea, se pot închiria de la terţi.

Mărfurile sunt depozitate în înălţime pe palet atât cât greutatea totală nu depăşeşte forţa maşinii de manipulare şi nu se pericliteză stabilitatea paletului.

Dacă mărfurile nu sunt ambalate standardizat sau cer protecţie suplimentară se poate folosi pe lângă palet o cuşcă de protecţie. Aceasta va trebui să suporte aşezarea deasupra a altor paleţi cu cuşti de protecţie.Folosirea cuştilor de protecţie duce pe de altă parte la încetinirea fluxului materialelor.

Există şi paleţi cu bare de susţinere sau cu stelaj folosiţi mai mult în producţie decât în distribuţie. Pentru depozitarea suprapusă indicate sunt containerele.

Depozitarea paleţilor este operaţiunea prin care se urmăresc două obictive care la un moment dat pot intra în contradicţie : pe de o parte se doreşte o depozitare care să folosească eficient spaţiul existent, pe de altă parte sistemul de depozitare folosit trebuie să asigure accesul optim la mărfuri.

Cele două obiective intră în contradicţie când: sistemul de depozitare asigură accesul uşor la mărfuri dar rămâne mult spaţiu gol nefolosit dar care poartă şi acesta cheltuieli de depozitare, şi, când spaţiul este folosit la maximum dar accesul la mărfuri este îngreunat şi deci este încetinit şi ritmul de procesare a marfurilor.

Sistemul care permite cel mai mare acces la mărfuri este cel care depozitează paleţii direct

pe sol şi cu spaţii mari de acces între rânduri. Acest sistem este cel mai ineficient din punct de vedere al utilizării spaţiului. Pentru îmbunătăţirea utilizării spaţiului s-a apelat la depozitarea selectivă a paleţilor cu ajutorul stelajelor pe un singur şir sau pe două şiruri în adâncime.

47

Acest sistem permite şi un bun acces la mărfuri ( prin intervalele libere dintre stelaje), şi o utilizare mai bună a spaţiului prin aşezarea pe verticală a paleţilor în stelaj. Este necesară dotarea depozitului cu motostivuitoare.

Dacă se preferă depozitarea pe înălţime, cum e cazul depozitelor foarte mari, devine eficientă folosirea macaralelor pentru depozitare. Acestea pot ridica încărcături până la 20-30m şi pot opera pe intervale mai înguste decât cele necesare motostivuitoarelor.

Cel mai eficent sistem de depozitare din punct de vedere al suprafeţei utilizate este depozitarea pe stelaje mobile, alimentate de la reţea şi deplasate cu ajutorul unui motor electric pe şine. În acest caz stelajele nu mai trebuie înşiruite pe un rând, maxim două, pentru a avea acces la mărfuri ci se poate folosi un singur interval de acces pentru până la 10 şiruri de stelaje mobile.Acest sistem presupune însă mari cheltuieli de capital.

Dacă mişcarea mărfurilor se face cu rapiditate cel mai eficient sistem este depozitarea paleţilor în stelaje prin care vor fi deplasate de la capătul de intrare spre cel de ieşire, ceea ce presupune utilizarea unor benzi rulante sistem care, de asemenea, presupune costuri de capital mari.

Mărfurile de mici dimensiuni şi neambalate se vor depozita în sertare compartimentate sau tăvi. Mărfurile cu dimensiuni neregulate se pot depozita în lăzi, rafturi sau dulapuri. Mărfurile foarte lungi se pot depozita pe verticală pe stelaje de forma literei A, pe orizontală pe stelaje divizate de jos în sus, sau direct pe sol dacă natura lor o permite.

Utilizarea unui anume sistem ( doar cele mai răspândite au fost prezentate aici) depinde de necesităţile de depozitare ale intreprinderii :viteza de mişcare a mărfurilor prin depozit, tipul şi caracteristicile mărfurilor, şi de posibilităţile acesteia de a investi în spaţii, sisteme şi utilaje pentru depozitare.

Manipularea stocurilor presupune intrarea/ieşirea din depozit folosindu-se munca manuală, motostivuitoarele, benzile rulante, etc precum şi selectarea în funcţie de tipul lor şi destinaţie.

Selectarea se face de obicei înainte de ambalare pentru orientarea mărfurilor spre destinaţii, dar, şi când nu e necesară ambalarea, pentru fluidizarea circuitului stocurilor în interiorul depozitelor. Această operaţiune se poate executa manual sau, când numărul operaţiilor de sortare creşte la câteva mii pe zi, se poate apela la sortarea automată cu ajutorul benzilor rulante. Pentru identificarea şi orientarea stocului sortat spre destinaţia sa se folosesc etichete, plăcuţe de identificare sau coduri ce pot fi citite de laser.

Ambalarea se poate face manual sau, mai eficient, automat cu ajutorul APC (Automated Packaging Systems) create special pentru diferite sortimente de produse şi care utilizează pungi de plastic de grosimi şi mărimi diferite.

Tot o operaţie de manipulare şi selectare a stocurilor o reprezintă preluarea comenzilor. Din momentul în care au fost identificate cerinţele clientului trebuie executate o serie de operaţii cum ar fi :

1. Identificarea stocului care conţine mărfurile , materiile prime, materialele, etc., cerute ; 2. Dezmembrarea din stoc ( palet, cutie, vrac, etc) a stocului; 3. O nouă marcare, verificare şi ambalare a stocului selectat; 4. Deplasarea stocului spre locul de acces al mijloacelor de transport. Ca urmare a numărului mare de operaţii, preluarea comenzilor constituie o parte

importantă a cheltuielilor cu munca. Folosirea unui sistem automat de preluare a comenzilor presupune costuri foarte ridicate care se justifică în puţine situaţii. De obicei se preferă îmbinarea muncii fizice pentru selectare cu folosirea mijloacelor mecanice pentru ambalare şi deplasare mai rapidă.

6.3 Gestiunea stocurilor si controlul acestora. Casarea stocurilor redundante a

rebuturilor si revalorificarea deseurilor

Gestiunea stocurilor are drept obiectiv reducerea stocurilor fără a se reduce gradul de deservire a clienţilor.

48

Logisticienii trebuie să aibă în vedere următoarele variabile în utilizarea unui model anume de gestiune a stocurilor:

A. Cantitatea de comandă ( sau cantitatea de aprovizionat ) - reprezintă în cazul

aprovizionării cantitatea de aprovizionat pentru continuarea activităţii intreprinderii iar în cazul distribuţiei cantitatea comandată de clienţi şi care va fi livrată acestora.

Toate intreprinderile agroalimentare au stocuri rezultate din aprovizionarea cu materii prime şi materiale sau mărfuri şi din producţia proprie de produse finite şi semifabricate. Scopul constituirii lor este de a asigura fluiditatea livrărilor către clienţi ( în cazul distribuţiei) sau necesarul de consum al sectorului productiv ( în cazul aprovizionării) şi de a proteja intreprinderea în faţa unor erori de previziune( abaterile vânzărilor şi producţiei fizice creează stocuri ) şi planificare sau în faţa fluctuaţiilor preţurilor. Dimensiunea stocurilor are efecte negative fie prin subdimensionarea acestora fie, mai des, prin supradimensionarea lor ceea ce pune intreprinderea în situaţia de a ajusta permanent această dimensiune la o cantitate optimă.

Cantitatea optimă denumită Dimensiunea lotului economic optim de comandă8 sau Cantitatea de Comandă Economică CCE este aceea care are drept rezultat cel mai scăzut nivel al costurilor variabile totale9. Formula de bază pentru CCE este următoarea :

csupCCE 2

=

unde : u -cantitatea anuală cerută de clienţi sau utilizată de sectorul productiv p -costul de documentare şi costul administrativ asociate unei comenzi c -costul unitar sau preţul unui articol s -costul deţinerii stocului ca o fracţiune zecimală din valoarea medie a stocului. Această formulă nu poate fi folosită decât în condiţiile în care preţurile nu fluctuează,

cererea pieţei de produse agroalimentare sau cererea sectorului de producţie sunt aproximativ constante şi nu există timpi morţi între momentul livrării şi cel al cererii de reaprovizionare.Modelele matematice care ţin cont de variabilele enumerate mai sus sunt excelent prezentate de Aurelian Simionescu, Mihai Schvab şi Nicolae Bud în lucrarea „Managementul aprovizionării”, Ed. Economică,2004.

Controlul stocurilor presupune mai mult decât utilizarea unor formule matematice sau programe informatice. Logisticianul trebuie să îmbine folosirea matematicii şi a programelor de gestiune cu o evidenţă contabilă continuă a stocurilor, o programare eficientă a inventarelor, metode eficiente de depozitare şi reacţie promptă la informaţiile interne şi externe legate de activităţile logistice.

O influenţă majoră asupra dimensiunilor stocurilor o are cantitatea comandată la o aprovizionare şi momentul pentru care a fost făcută comanda. O cantitate mai mare decât necesarul şi o durată prea mică între aprovizionări pot duce la supradimensionarea stocurilor.

B. Perioada de stocare - reprezintă perioada în care se previzioneză prezenţa unui anumit

stoc în depozitele intreprinderii . Costurile cu stocarea sunt direct proporţionale cu perioada de stocare.

8 Aurelian Simionescu, Mihai Schvab, Nicolae Bud – „Managementul apovizionării”, Ed. Economică,2004 9 Peter Baily, David Farmer, David Jessop, David Jones – „Principiile şi managementul achiziţiilor”, Ed. Arc, 2004

49

C. Perioada de gestiune - pentru prognozarea aprovizionării această perioadă este considerată ca fiind egală cu un an calendaristic.

D. Perioada dintre două aprovizionări succesive – adică numărul de zile dintre intrarea

ultimului stoc în depozite şi intrarea următorului stoc de acelaşi fel în depozite. El se calculează astfel în cât să nu pericliteze fluiditatea aprovizionării producţiei sau cea a distribuirii la clienţi.Pentru ca noua aprovizionare să se execute la timp , stabilirea momentului noii aprovizionări se va face ţinând cont de intervalul sau perioada de procurare.

E. Perioada de procurare este perioada dintre momentul comandării noii aprovizionări şi

momentul reaprovizionării (în care noul stoc comandat a intrat în depozit). Momentul reaprovizionării este ales în mai multe modalităţi: a. se înregistrează stocurile pe fişe de magazie şi se cere o reaprovizionare în funcţie de

momentul în care se prevede să se termine stocul existent. b. se controlează permanent (faptic) nivelul stocului şi când acesta scade sub un anumit

punct se cere o cantitate fixă, întotdeauna mai mare decât cea strict necesară pentru consum. c. se împarte stocul în două părţi egale şi când prima s-a consumat este imediat comandată

şi înlocuită. d. aprovizionare cu punct de comandă - se fac calcule statistice din care rezultă un punct de

comandă (un moment optim sau o cantitate optimă) care când este atins declanşează o nouă aprovizionare.

e.planificarea necesarului de materiale – pe baza Programului vânzărilor sau al producţiei. Se execută Programul de aprovizionare şi, conform Programului de aprovizionare, se stabilesc atât cantităţile de aprovizionat cât şi momentele reaprovizionării.

Q Smax.

Pc. Ssig.

O T Mc1 Mra1 Mc2 Mra2 Mc3 Mra3 1 ian. Perioada de gestiune 31 dec. Q - cantitate T – timp Ssig. - stoc de siguranţă Smax. – stoc maxim Pc. – punct de comandă

Stoc în depozit

Stoc consumat

50

Mc - momentul comandării Mra – momentul reaprovizionării Fig 3. Principalele variabile ale unui model de gestiune a materialelor cu perioade egale

de reaprovizionare Normarea consumului de resurse materiale Normarea consumului de resurse materiale este importantă pentru sectorul logistic

pentru informaţiile pe care le oferă în momentul planificării cantităţilor de aprovizionat.Pentru acest calcul logisticienii se pot baza pe normele de consum stabilite pentru producţie.

Norma de consum reprezintă10 cantitatea maximă de resurse materiale sau energie ce trebuie consumată pentru realizarea unei unităţi de produs finit, lucrare sau serviciu în condiţii normale de producţie şi pentru o perioadă de gestiune determinată (lună, trimestru, an).

Norma tehnică de consum este norma de consum admisă în condiţii de profitabilitate şi ar trebui să fie mai mică decât norma de consum pentru că se stabileşte pentru condiţii optime de organizare a proceselor tehnologice, de încărcare a utilajelorşi instalaţiilor, de respectare strictă a parametrilor proiectaţi, etc.

Norma de consum se stabileşte înaintea perioadei de activitate la care se referă şi are caracter obligatoriu pentru toţi participanţii care vor realiza noul produs, serviciu sau lucrare.

Concret, norma de consum trebuie să cuprindă valori pentru : materii prime şi materiale, combustibili, energie, material săditor, substanţe chimice, îngrăşăminte, obiecte de inventar, piese de schimb, etc. Acestea se pot afla deja în diverse cantităţi în depozite, pot fi pe punctul de a fi aprovizionate, pot fi materiale refolosibile sau recuperabile sau pot fi obţinute de întreprindere din producţie proprie.

Fără normele de consum nu se pot fundamenta planurile sectoarelor productive şi a celui logistic. Pe de altă parte ele stau la baza analizelor de cost ce se pot face în timpul şi la sfârşitul perioadei de gestiune având, deci, un rol deosebit în controlul costurilor.

Norma de consum pentru sectorul productiv reprezintă norma de consum tehnologic şi este doar o parte a normei de consum de aprovizionare pe care o calculează sectorul logistic. În aceasta din urmă sunt incluse şi eventualele pierderi netehnologice :

Greutatea utilă (netă) consumată din resursă Pierderi tehnologice în timpul procesului de muncă Norma tehnologică Pierderi netehnologice datorate unor situaţii speciale

Norma de aprovizionare

Pierderi în timpul transportului Pierderi în timpul depozitării Pierderi în timpul ambalării Pierderi netehnologice Pierderi în timpul manipulării Pierderi din furturi

Principiile normării11 sunt cele care îl ghidează pe logistician în stabilirea obiectivelor,

nivelului cantitativ sau valoric şi elementelor constituiente care stau la baza elaborării unor norme ce vor fi folosite în activitatea de planificare a logisticii şi de control a consumului: 10 David N., Istudor N. – „Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale” ed. Tribuna Economică 2000

51

1. Fundamentarea tehnico-economică a normelor de consum – presupune luarea în

consideraţie a parametrilor tehnico-economici, a caracteristicilor tehnico-productive ale mijloacelor fixe, respectiv, al potenţialului de producţie al animalelor.

De asemenea, fundamentarea tehnico-economică înseamnă adoptarea unor norme de consumdeterminate ştiinţific.În cazul utilizării unor norme globale, acestea trebuie să rezulte ca o medie ponderată a normelor de consum individuale pentru diferite categorii de lucrări, animale dintr-o specie, etc., astfel încât aceste norme să reflecte fidel necesarul de resurse materiale pentru realizarea unei unităţi de produs sau pentru executarea unei unităţi de lucrare.

2. Dinamicitatea normelor de consum – presupune urmărirea evoluţiei normelor de consum în vederea reducerii, în perspectivă, a consumurilor specifice.Pentru aceasta, pe de o parte este necesar ca normele de consum să ţină pasul cu performanţele noi ale mijloacelor fixe ca urmare a progresului tehnic.

Pe de altă parte, în logistică şi în producţie, apar permanent alte resurse materiale care le înlocuiesc pe cele vechi pentru a se obţine un spor de randament sau de calitate.

3. Progresivitatea normelor de consum- este dată de necesitatea permanentă de a reduce consumul de resurse materiale şi energetice care constituie de multe ori un procent mate şi foarte mare din costurile totale.

4. Zonarea consumurilor materiale – este un principiu specific normării în intreprinderi producătoare de produse agricole. Condiţiile naturale de climă, sol, relief, etc. impun consumuri diferite de resurse materiale.Normele de consum trebuie elaborate ţinând cont de aceste diferenţe, care apar spre exemplu la : necesarul de îngrăşăminte aplicate pe o anumită suprafaţă, necesarul şi tipul de hrană pentru o anumită rasă de animale, etc.

5. Adaptarea normelor de consum la condiţiile concrete ale intreprinderii impuse de tehnologia folosită, dotarea tehnică existentă, calificarea forţei de muncă, condiţii speciale de climă pe perioade scurte, etc. Stocurile redundante sunt stocuri rămase în depozite fie dintr-o aprovizionare în exces fie

pentru că nu mai sunt necesare în urma schimbării tehnologiei sau înlocuirii produsului fabricat cu un altul . Ele ocupă spaţiu de depozitare şi creează costuri.

Cel mai simplu mod de a scăpa de aceste stocuri este să fie returnate furnizorului, dar, de multe ori nu mai e posibil. În acest caz tot sectorul logistic va trebuie să le elimine alături de deşeuri şi de rebuturi.

Modalităţile la care se poate apela sunt : a. vinderea pe piaţă - când e posibil şi dacă nu e cumva mai costisitor să se procedeze aşa

decât să se renunţe pur şi simplu la ele; b. recupararea fragmentelor utile prin dezmembrare ; c. vinderea acestor stocuri unei firme de recuperare şi reciclare a deşeurilor.

Aceste variante sunt valabile dacă nu creează costuri mai mari decât veniturile obţinute, şi dacă este vorba de cantităţi importante ( acestea ocupă şi spaţiu mare de depozitare) şi care se acumulează periodic. În oricare din variantele prezentate mai sus este absolut necesar să se conceapă un sistem de colectare a deşeurilor şi rebuturilor , necostisitor, în conteinere sau recipiente ieftine pentru ca acestea să poată fi uşor şi în siguraţă manipulate atât pentru mediu, pentru personal dar şi pentru o eficientă eliminare a acestor stocuri nedorite din spaţiile de depozitare.

11David N., Istudor N. – „Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale” ed. Tribuna Economică 2000

52

7. Gestiunea informaţiilor logistice

7.1 Aprovizionarea si livrarea la timp. Preluarea comenzilor, livrare just in time, facturarea si controlul creditului

• Firmele straine, mai ales cele japoneze si europene, au provocat companiile americane prin

producerea de bunuri de calitate inalta la preturi mai mici decat cele practicate de intrprinderile americane pentru bunuri similare.

• Astfel, firmele americane au fost nevoite sa-si reorganizeze procesele de productie si sa-si restructureze principalele activitati. Numeroase companii ce se bazau pe procese de productie traditionale, trec la noile abordari ale productiei, in special la mediul de operare in timp real (JIT: just in-time) si la managementul calitatii totale (TQM: total quality management).

• Pe masura ce firmele trec la noul mediu de productie, trebuie sa se modifice si procedeele si tehnicile contabile pe care acestea le utilizeaza pentru urmarirea si controlul operatiunilor

• Costurile materiale constituie peste 50% din totalul costurilor în cadrul companiilor de producţie şi peste 70% din totalul costurilor în ceea ce priveşte companiile en detail.

• Gestiunea stocurilor constă în planificarea, organizarea şi controlul activităţilor concentrate asupra fluxului de stocuri, în interiorul şi dinspre organizaţie. Care este cel mai potrivit moment pentru aprovizionare cu materii prime şi materiale sau pentru comercializare? Care este cea mai bună cale de gestionare a materialelor sau de comercializare a stocurilor de mărfuri, odată ce ele sunt recepţionate? Acestea sunt câteva întrebări cărora gestiunea stocurilor încearcă să le răspundă. Informaţia contabilă poate juca un rol cheie în gestiunea stocurilor.

• Strategiile utilizate de procedeul JIT vizeaza eliminarea pierderilor de materii prime, forta de munca, spatiu si timp de productie, reducerea timpului necesar pentru evidenta contabila si a resurselor ce imobilizau capitalul lucrativ. Firmele au constatat ca prin automatizare si prin operatiunile JIT se pot reduce pierderile fizice de materii prime rebutate si produse finite defecte, se poate scurta timpul de productie.

• Intr-un mediu de operare in timp real, toate resursele, inclusiv materiile prime, personalul si facilitatile de productie sunt utilizate numai in masura necesitatii. Obiectivele operatiunilor JIT constau in:

• asigurarea unui proces de productie continuu, toate componentele acestuia actionand in mod concentrat;

• amplificarea rolului muncitorilor directi; • reducerea semnificativa a pierderilor de forta de munca, spatiu si timp de productie • Sustinatorii conceptului JIT considera ca: • (1) simplitatea este favorabila; • (2) calitatea produsului este esentiala, conpania trebuind sa asigure o • imbunatatire continua a calitatii; • (3) un nivel ridicat al stocurilor reprezinta o pierdere de resurse si deseori • ascunde o munca necalitativa; • (4) orice activitate sau functie care nu adauga valoare produsului trebuie • sa fie redusa sau eliminata; • (5) bunurile trebuie produse numai atunci cand sunt necesare; • (6) muncitorii trebuie sa fie multilateral calificati si sa participe la • cresterea eficientei si calitatii produselor.

Elemente necesare Mediului jit

53

• Pentru introducerea unui mediu operational JIT, compania trebuie sa creeze un sistem operational care sa contina urmatoarele elemente:

1. mentinerea unui nivel minim al stocurilor; 2. crearea unui sistem de planificare si programare a productiei pull-through - productie

generata integral de comenzi predeterminate sau productie bazata pe comenzi; 3. achizitionarea materiilor prime si fabricarea produselor in functie de necesitati, in loturi de

marimi mici; 4. reglarea rapida si necostisitoare a utilajelor; 5. crearea unor celule de lucru flexibile - o linie autonoma de productie care poate realiza

toate operatiunile necesare in mod eficient si continuu; 6. formarea unei forte de munca multilateral calificata; 7. mentinerea unor nivele ridicate ale calitatii produselor; 8. introducerea unui sistem eficient de reparatii curente preventive; 9. incurajarea perfectionarii continue a mediului de lucru. 10. Producţia Just In Time 11. Producţia Just In Time este un sistem în care fiecare componentă este produsă imediat ce

este cerută de următorul pas în cadrul liniei de producţie. Producţia Just In Time prezintă trei trăsături cheie:

12. Linia de producţie este lansată pe bază de comandă. Există multe modalităţi de implementare a acestei trăsături, dar poate cea mai obişnuită este un sistem Kanban. Kanban este un termen japonez pentru o înregistrare vizuală (etichetă, card). În cadrul celui mai simplu sistem Kanban o singură operaţie foloseşte o înregistrare Kanban pentru a autoriza altă operaţie pentru a produce o cantitate specificată dintr-o anumită parte (acest proces de organizarea a producţiei se mai numeşte şi pull-process).

13. Timpul total de fabricaţie este intervalul de timp dintre momentul în care un produs este gata pentru a fi lansat în producţie şi momentul în care devine un produs finit. Producţia la comandă, deseori, înseamnă fabricarea în cantităţi mici a produsului. Producţia unor loturi mici este economică numai dacă timpul de fabricaţie este scurt.

14. Linia de producţie este oprită dacă anumite părţi componente lipsesc sau sunt defecte de fabricaţie. Oprirea liniei de fabricaţie creează o urgenţă privind corectarea problemelor care cauzează unităţi de produs defecte.

15. «Kanban-ul este modalitatea care permite sa asigure functionarea corecta a sistemului Toyota»[Ohno,1989]. El este suportul fizic care materializeaza principiul de prioritate a avalului si face posibila tensiunea fluxurilor. Kanban-ul (eticheta in japoneza) - este in general o eticheta de hartie glisata intr-un support de vinil, ea insasi postata pe produsele continute. Kanban-ul indica specificitatea produselor din container, unitatile, ca si atelierul producator. Nu exista niciodata mai mult de un kanban pe container.

16. Este de fapt foarte rar posibil de suprimat in totalitate stocurile in curs, fara sa compromita prin ruptura sa fluiditatea fluxului de productie. Nivelul stocului intermediar este determinat de nevoile de atelier» client» in aval , ele insasi functie de cerere si cu timpul necesar la reconstructia acestui stoc prin atelierul producatorului.

17. Orice nevoie in aval se traduce printr-o prelevare din stocul tampon al atelierului amont. Daca nivelul acestui stoc a fost corect determinat, stocul este intotdeauna aprovizionat si ajunge pentru satisfacerea nevoilor.O prelevare care nu epuizeaza niciodata stocul tampon indica faptul ca nivelul sau e prea mare si deci mai poate fi redus. Produsele sunt prelevate in containerele care raman pe loc in zona de stocaj rezervata pentru acest scop. In mod simultan, «kanban-urile» sunt prelevate si depuse la atelierul producator, care-si reconstituie astfel stocul sau prin reinnoirea consumului.

18. Kanban-ul este totodata un bon de prelevare, un ordin de transfer-operator din postul de munca din aval se duce la postul din amonte pentru a preleva numarul de produse indicate de kanban. Kanban-ul asigura ca toate produsele care circula in uzina corespund unor nevoi confirmate. Daca nu luam in seama decat produsele fara defect, kanban-ul participa la controlul calitatii.El este un mijloc de progres: prin reducerea kanban-urilor din circulatie

54

, reducem volumul stocului tampon. Prin limitarea la strictul minim productia si circulatia informatiei, kanbanul este in sfarsit artizanul lui «zero hartie».

19. Sistemul kanban nu poate asigura punerea in aplicare a JIT(just in time) decat in cadrul unei productii repetitive cu o mare regularitate a consumatorilor.

20. Apelul sincron constituie o alternativa la utilizarea kanbanurilor.El presupune “identificarea unui atelier pilot, impunand debitul de fabricatie atelierelor care furnizeaza componentele.Trecerea produsului in curs de fabricatie in atelierul pilot in fata unui punct de control fizic al fluxului declanseaza comanda de oprire a componentelor in atelierul furnizor.” [ Laverty si Demeestere, 1990]. Aceasta tehnica impune, pe de-o parte ca intarzierea de fabricare a componentelor sa fie suficient de scurta pentru a putea permite livrarea exact la momentul cand trebuie sa fie integrate in produs, si interzice pe de-alta parte, orice fenomen aleatoriu ce poate surveni in procesul de fabricare al componentelor. Ele permit sa elimine total stocul acestor componente.Apelul sincron este in mod particular adaptat in timp ce atelierul furnizor este delocalizat.

21. Livrarea intervine 5 sau 6 ore mai tarziu, pentru asamblare imediata. 22. Cea mai eficienta modalitate de diferentiere a modului de operare traditional si mediul JIT

consta in analiza si compararea fluxului produselor si a planului procesului de productie. Operatiile traditionale de productie si asamblare sunt formate din zeci de activitati care nu adauga valoare produsului.

23. Activitatea non-generatoare de valoare reprezinta o activitate legata de productie (sau servicii) care determina o crestere a costului produsului, dar nu majoreaza valoarea pe piata a acestuia.

24. Operatiunile JIT reduc sau elimina toate activitatile negeneratoare de valoare din procesul de productie si distributie a produsului.

25. Spatiile de productie traditionale sunt impartite in departamente functionale, utilajele similare fiind grupate in fiecare departament.

26. Produsele circula de la un departament la altul. Materiile prime sunt comandate cu mult in avans si sunt depozitate pana cand devin necesare. De obicei, stocurile de produse in curs de executie si produse finite au un volum mare.

27. In plus, se programeaza procese de productie pe termen lung, pentru a se reduce costurile de reglare a utilajelor si costurile fixe unitare.

28. Operatiunile de productie Just-In-Time sunt organizate in celule de lucru: toate utilajele necesare pentru realizarea unei linii de productie sunt grupate pentru a se reduce distanta dintre operatiuni si timpul necesar pentru fabricarea unui produs. Operatorii gestioneaza cateva utilaje diferite, contribuie la proiectarea proceselor de productie si identifica si repara utilajele de care au nevoie de intretinere curenta. In plus, personalul este incurajat sa delimiteze zonele ineficiente. Materiile prime si subansamblele sunt comandate pe masura aparitiei necesitatilor. Bunurile trec prin celula de lucru in functie de comenzile curente primite. Stocurile de produse in curs de executie sunt aproape inexistente, iar produsele finite sunt expediate in momentul in care sunt terminate. In plus, durata proceselor de productie se bazeaza pe volumul comenzilor primite.

29. Monitorizarea computerizata sofisticata a celulelor de lucru permite identificarea directa a numeroaselor cheltuieli asupra celulelor in care sunt fabricate produsele. Dupa cum arata tabelul, o serie de cheltuieli, care in trecut erau considerate indirecte si repartizate asupra produselor pe baza unor indicatori ai fortei de munca, sunt acum considerate cheltuieli directe ale celulei de lucru-pot fi atribuite direct celulei de productie JIT.

30. In mediul de operare JIT, fiecare celula fabrica produse similare pentru a minimiza timpul necesar pentru reglarea utilajelor. Prin urmare, cheltuielile privind materiile prime si cheltuielile de conversie ar trebui sa fie aproape egale pe produs si pe celula. Cheltuielile privind gestiunea materiilor prime, intretinerea, materialele consumabile operationale si supervizarea pot fi atribuite direct celulei de lucru pe masura ce sunt generate. Amortizarea este repartizata in functie de unitatile de output si nu in functie de timp, deci si aceste cheltuieli pot fi atribuite celulei de lucru pe baza numarului de unitati produse. Cheltuielile

55

privind chiria spatiilor, primele privind asigurarea bunurilor si impozitele pe proprietate raman cheltuieli indirecte si trebuie repartizate pe celule de lucru, pentru a fi incluse in categoria cheltuielilor de conversie.

7.2 Folosirea informaticii pentru gestionarea informaţiilor logistice

Sistemele electronice de prelucrare a datelor se folosesc cu scopul de integra diferitele activităţi

cu ajutorul unei baze de date comune.Ele se folosesc deja de peste patruzeci de ani şi contribuţia lor la performanţele logisticii a crescut constant.

Aplicaţiile practice pe calculator pentru activitatea logistică efectuează următoarele operaţii : 1. Controlul operaţiilor fizice :

• Aplicaţii pentru manipulare-depozitare : - aplicaţie pentru gestionarea unor operaţii ca : reînnoirea comenzii de aprovizionare, recepţia, controlul stocurilor, primirea comenzilor, expedierea comenzilor, etc. (exemplu modulele Gestiune şi Clinţi-Furnizori ale programului Light); - aplicaţie pentru controlul manipulării automatizate a materialelor indiferent că este vorba de macarale de mare capacitate cu care se deplasează automat containere sau de mijloace automate de mare fineţe care manipulează şi împachetează produse perisabile sau de mare valoare.

• Aplicaţii pentru transport – care se vor ocupa cu programarea încărcăturilor ce

vor fi transportate, cu încărcarea pe vehicul, cu stabilirea rutelor geografice, a caracteristicilor drumurilor, etc.Acest tip de programe pot crea hărţi cu baze de date în care printr-un simplu click se accesează informaţii legate de atributele punctului ales pe hartă: tipul drumurilor, distanţe între diferite localităţi, numărul locuitorilor unui oraş, numărul furnizorilor de pâine din oraş şi localizarea acestora, numărul şi localizarea depozitelor unui anume furnizor ( ca în imaginea de mai jos),etc. (spre exemplu ArcGIS - un sistem informaţional pentru date geografice.).

2. Operaţii contabile – sunt aplicaţiile care ţin evidenţa contabilă a tranzacţiilor, respectiv, debite şi credite către furnizori şi clienţi, facturare, încasare şi eliberare de chitanţe, etc.

3. Operaţii de sinteză necesare managerilor ( privind costuri totale şi parţiale, nivelul stocurilor, eficenţa parcului de autovehicule, acoperirea totală a depozitelor, etc.), calcularea efectelor diferitelor variante alese de manager în efectuarea unor activităţi logistice şi chiar propunerea unei anumite alternative pe baza elaborării unor modele matematice. 4. Transfer de date intraintreprindere şi între aceasta şi furnizori sau clienţi ( e-commerce) reprezintă cea mai nouă metodă de a face comerţ şi afaceri , preferată pentru eliminarea documentaţiei excesive, a birocraţiei şi timpilor morţi, pentru costul mic de tranzacţionare şi accesibilitatea non-stop şi de la mai multe surse odată a informaţiilor:

a. Achiziţii prin internet – în această situaţie se poate folosi Internetul pentru a : • Strânge informaţii şi a face comparaţii: - despre resursele disponibile pe piaţă – calitatea resurselor, fotografii, localizarea

surselor, cantităţi disponibile, preţuri, condiţii de transport, distanţe, frecvenţa aprovizionării, servicii suplimentare oferite clienţilor,etc.;

- despre furnizori – locul pe piaţă, renume, situaţie financiară, etc.; - despre târguri şi expoziţii unde pot fi contactaţi furnizorii; - despre organisme guvernamentale sau neguvernamentale cu impact asupra

comerţului cu resursele vizate;

56

- despre apariţia a noi resurse ca rezultat al cercetării ştiinţifice; - despre legislaţia care vizează circuitul în economie al resurselor . • Primi oferte, cataloage, fotografii demonstrative, invitaţii la demonstraţii , etc. • Purta negocieri , încheia tranzacţii, controla felul în care răspunde furnizorul la

termene de livrare, cerinţe de calitate, oferirea de servicii adiţionale, etc. b. Distribuţie prin internet în această situaţie se poate folosi Internetul pentru a : • Strânge informaţii şi a face comparaţii: - despre cererea pieţei: cantităţi cerute, preţuri, condiţii de calitate preferate de

clienţi, condiţii de transport,etc.; - despre concurenţă – locul pe piaţă, renume, situaţie financiară, etc.; - despre târguri şi expoziţii unde pot fi contactaţi clienţii; - despre legislaţie, organisme guvernamentale şi neguvernamentale cu impact

asupra comerţului cu produsele văndute; - despre apariţia a noi produse ca rezultat al cercetării ştiinţifice; • Trimite oferte, cataloage, fotografii demonstrative, invitaţii la demonstraţii , etc. • Purta negocieri , încheia tranzacţii, controla felul în care se răspunde la dorinţele

clintului privind la termenele de livrare, cerinţele de calitate, oferirea de servicii adiţionale, etc

Intreprinderea poate opta pentru folosirea doar a unui modul sau două din cele de interes maxim aparţinând unui soft sau, din folosirea unui sistem integrat de module care să acopere întreaga activitate logistică.

Oricare ar fi varianta aleasă, dezvoltarea însăşi a intreprinderii dar şi evoluţia activităţilor de transport, aprovizionare, distribuţie, etc şi a mijloacelor tehnice automatizate impun folosirea sistemelor informatizate în activitatea logistică.

7.3. Evaluarea performanţei sectorului logistic

Planul de aprovizionare şi Planul distribuţiei.

Planificarea activităţii logistice este absolut necesară în condiţiile incertitudinilor mediului economic.

Procesul în sine poate fi descris astfel: 1. Conducerea intreprinderii elaborează un Plan general de activitate în care se specifică strategia generală a firmei din care se detaliază obiectivele pentru perioada de gestiune următoare.

2. Aceste obiective sunt preluate de departamentul de marketing care va elabora propriul Plan de marketing detaliat pe produse ce vor fi fabricate, servicii şi mărfuri ce vor fi vândute.

3.În funcţie de datele Planului de marketing se elaborează Planul de producţie şi Planul distribuţiei.

4.Planul de producţie va sta la baza elaborării Planului de aprovizionare. Sectorul logistic îşi va elabora propriile Planuri de aprovizionare şi distribuţie având în vedere atât strategia intreprinderii şi obiectivele rezultate din celelalte planuri dar şi infrastructura şi resursele proprii.

57

Fig.4 Fundamentarea Planului distribuţiei şi Planului aprovizionării pe baza datelor preluate din Planul general , Planul de marketing şi Planul de producţie Prin activitatea de planificare intreprinderea agroalimentară anticipează schimbările ce pot

interveni în activitatea sa în noua perioadă de gestiune, îşi controlează mai bine costurile şi, extrem de important, coordonează concertat activitatea tuturor sectoarelor incluse

Planul de aprovizionare şi cel de distribuţie vor fi elaborate pornind de la faptul că logistica integrată este un concept care implică, la nivel intern, gestionarea concomitentă a activităţilor logistice de bază iar, la nivel extern, corelarea activităţii logistice a intreprinderii cu cea a furnizorilor şi clienţilor ei.

Obiectivele departamentului logistic vizează reducerea costurilor acestei activităţi şi crearea de valoare adăugată în corelaţie cu obiectivele de ansamblu ale intreprinderii.

Planul de aprovizionare va fi elaborat în următoarele etape : a. Extragerea din planul de producţie a datelor de fundamentare a necesarului de consum

pentru fiecare dintre resursele materiale. b. Stabilirea cantităţilor economice de comandă pe fiecare tip de resursă; stabilirea

suprafeţelor şi condiţiilor de depozitare; stabilirea metodei de gestionare a stocurilor. c. Analiza stocurilor existente şi a posibilităţilor de a produce în interior o parte din

resursele cerute pentru a putea stabili cât din necesar va fi acoperit din interiorul intreprinderii agroalimentare; elaborarea schemei circuitului intern al resurselor din producţie proprie.

d. Stabilirea cantităţilor de achiziţionat de la furnizori, cercetarea pieţii de resurse materiale, selectarea furnizorilor şi stabilirea strategiei de integrare logistică cu furnizorii, negocierea şi încheierea contractelor; astabilirea necesarului de mijloace de transport şi forţă de muncă.

e. Elaborarea formei finale a Planului de aprovizionare.

Conducerea intreprinderii

Dep. economic

Dep. de producţieDep. de res. umane

Dep. de marketing

Dep. de logistică

Planul general al intreprinderii

Plan financiar

Planul forţei de muncă Planul producţiei

Plan de marketing

Planul aprovizionării Planul distribuţiei

58

Planul distribuţiei va fi elaborat în următoarele etape: a. Extragerea din planul de marketing a datelor privind volumul total al produselor,

serviciilor şi mărfurilor prevăzute a fi vândute. b. Stabilirea suprafeţelor şi a condiţiilor de depozitare; alegerea mijloacelor de transport,

rutelor , modalităţilor de manipulare. c. Alegerea clienţilor şi stabilirea strategiei de integrare logistică cu clienţii. Urmează integrarea logistică internă a celor două Planuri sub următoarele aspecte : a. Stabilirea strategiei de depozitare şi manipulare:

• Folosirea depozitelor proprii atât pentru resurse materiale aprovizionate cât şi pentru produse finite,semifabricate şi mărfuri.

• Închirierea altor depozite, dacă e nevoie sau proiectarea şi construirea unor depozite noi.

• Stabilire necesarului de forţă de muncă pentru depozitare şi manipulare. • Stabilirea necesaruluide mijloace de manipulare şi de mijloce de transport intern

b. Stabilirea strategiei de transport :

• Folosirea mijloacelor de transport atât pentru resurse materiale aprovozionate cât şi pentru produse finite, semifabricate şi mărfuri.

• Închirierea sau cumpărarea unor mijloace de transport; apelarea la servicii de transport din partea unui terţ.

• Stabilirea necesarului de forţă de muncă pentru transport. • Selectarea serviciilor ce pot fi vândute odată cu mărfurile şi produsele şi care

produc valoare adăugată. c. Alegerea metodelor de comunicare cu clienţii şi furnizorii. d.Alegerea metodelor de evaluare a activităţii logistice şi de raportare către conducere.

În concluzie Prin activitatea de planificare intreprinderea agroalimentară anticipează schimbările ce pot interveni în activitatea sa în noua perioadă de gestiune, îşi controlează mai bine costurile şi, extrem de important, coordonează concertat activitatea tuturor sectoarelor incluse.

Principalul scop al Planurilor este controlul costurilor, de aceea fiecare segment al planului trebuie fundamentat nu numai cu obiective ci şi cu estimarea acestora valorică şi cantitativă .

Planul de aprovizionare şi cel de distribuţie vor fi elaborate pornind de la faptul că

logistica integrată este un concept care implică, la nivel intern, gestionarea concomitentă a activităţilor logistice de bază iar, la nivel extern, corelarea activităţii logistice a intreprinderii cu cea a furnizorilor şi clienţilor ei.

59

Alegerea furnizorilor

Negocierea şi încheierea contractelor

Una dintre cele mai importante decizii care cad în grija logisticianului este alegerea furnizorilor de la care se va face aprovizionarea.

De fapt, selectarea porneşte de la resursele materiale de care are nevoie intreprinderea pentru activitatea sa. După ce sectorul productiv în primul rând, dar şi celelalte sectoare ale intreprinderii, au stabilit tipurile, cantităţile şi calităţile resurselor materiale de care au nevoie se face o selecţie a furnizorilor după ceea ce pot oferi dar şi după preţurile pe care le practică.

Procesul în sine pare simplu dar, în practică, este vorba de multe acţiuni complexe şi conexe care pun la încercare abilităţile logisticianului. El poate opta să aprovizioneze intreprinderea de la un singur furnizor pentru o resursă sau un set de resurse dar şi să se aprovizioneze de la mai mulţi furnizori în acelaşi timp, pentru aceeaşi resursă.

Dacă viziunea (depăşită) a logisticianului priveşte acest proces de pe principiul confruntării cu furnizorul, înseamnă că va prefera, la fiecare reaprovizionare, să facă o nouă selecţie a furnizorilor după un număr cât mai redus de condiţii. Selecţia repetată nu e un rău în sine însăşi dar, în faţa principiului parteneriatului cu furnizorii pierde ca promptitudine, ca timp consumat, şi uneori chiar ca şi preţ şi calitate.

Logisticianul care va prefera să creeze parteneriate pe termen lung cu anumiţi furnizori va fi asigurat în faţa golurilor de activitate datorate lipsei de resurse , şi chiar, în faţa fluctuaţiilor de preţ, nu va mai pierde timp preţios în căutarea unui alt furnizor şi, cel mai important, va avea un cuvânt greu de sspus în faţa furnizorului partener în legătură cu resursele.

Nici stabilirea cu orice preţ a unor parteneriate nu este de dorit. Logisticianul, ca în oricare aspect al activităţii sale va trebui să creeze un echilibru în dinamică între cerinţele impuse de achiziţii. Adică, pe de o parte, va trebui să selecteze numai şi numai furnizorii care să-i convină, iar pe de altă parte, să încerce să stabilească parteneriate doar dacă intreprinderea lui are de câştigat din acest proces.

Ca multe altele, cele două situaţii par contrare dar ele au un punct comun în care se întâlnesc : profitul atât pentru client cât şi pentru furnizor. Datoria logisticianului este să creeze, în dinamică şi permanent acest echilibru.

Chiar dacă logisticianul va prefera să nu încheie parteneriate strategice cu furnizorii, în spiritul actual al afacerilor, tot va fi obligat să menţină o permanentă legătură, să comunice cu furnizorii săi, ceea ce demonstrează că achiziţia de resurse nu este o simplă „cumpărare” de resurse, sau, cu alte cuvinte, capată o funcţie proactivă.

Iată cum este caracterizat un furnizor „bun” de unii economişti englezi 12: • Livrează la timp • Oferă calitate constantă în timp • Cere un preţ adecvat • Are un istoric de stabilitate • Oferă servicii auxiliare adecvate • Este receptiv la nevoile clientului • Îşi ţine promisiunile • Oferă sprijin tehnic • Îşi ţine clientul la curent cu gradul de avansare a lucrărilor

Dintre toate caracteristicile de mai sus, cel puţin trei, pot fi considerate ca ţinând de comunicare. Această comunicare intensă cu terţii este unul dintre factorii care au adus logistica din poziţia de departament executiv în cea de departament de decizie. Caracteristicile de mai sus sunt general dar, în practică, trebuie făcute analize pornind de la: 12 Peter Baily, David Farmer, David Jessop, David Jones – „Principiile şi managementul achiziţiilor”, Ed. Arc, 2004

60

• Tipul resursei – este o resursă locală, naţională sau trebuie procurată din afara graniţelor.

• Modalitatea de achiziţi – prin forţe proprii direct de la sursă sau prin intermediari • Scopul utilizării – resursa va fi consumată în procesul tehnologic sau nu / situaţie în

care poate fi, eventual, închiriată) • Distanţă faţă de furnizori • Frecvenţa aprovizionărilor • Existenţa condiţiilor de depozitare-dacă este cazul • Existenţa condiţiilor de transport • Existenţa resursei umane

Achiziţionarea propriuzisă ca proces comportă următoarele etape :

1. Existenţa unei cereri sau comenzi de achiziţionare pentru o anumită resursă din partea sectorului productiv sau a altei componente a intreprinderii;

2. Stabilirea tipului aprovizionării – este vorba de o reaprovizionare, există deja un furnizor sau, este o resursă nouă care cere aprovizionare de la un furnizor nou;

3. Identificarea tuturor furnizorilor ( producători sau intermediari) apelând la diverse surse : liste de furnizori care sunt evaluaţi şi aprobaţi după diverse standarde naţionale şi internaţionale, bază proprie de date cu eventuali furnizori, publicaţii şi cataloage care unesc toate firmele de profil sau din teritoriu cum ar fi Pagini aurii, reprezentanţe, târguri, expoziţii, organizaţii de comerţ, terţi, etc.;

4. Selectarea furnizorilor care îndeplinesc condiţiile de bază şi crearea unei liste de la care va porni etapa următoare

5. Conceperea şi expedierea unor cereri de ofertă pe adresa furnizorilor din listă şi, chiar a cererea unei situaţii detaliate a costurilor resursei la furnizor pentru a corela preţul cerut cu costul de fabricaţie.

6. După primirea ofertelor se selectează oferta cea mai bună, care nu întotdeauna înseamnă cel mai bun raport preţ / calitate ci implică şi alte aspecte aşa cum se poate observa din enumerarea de mai jos

7. Se trimite o comandă fermă furnizorului selectat 8. Urmărirea permanentă a activităţilor ce se finalizează cu intrarea resurselor

achiziţionate în intreprindere printre care şi cea de monitorizare a calităţii resursei chiar la furnizor.

Logisticianul va trebui, odată trecute primele cinci etape, să stabilească o relaţie de

comunicare cu furnizorii, să discute permanent cu personalul implicat în prelucrarea comenzii sale dar şi cu cei de care depinde, spre exemplu, îmbunătăţirea calităţii resursei ce va fi aprovizionată.

Acest tip de relaţie nu reprezintă o „intruziune” în activitatea furnizorului ci este un proces

de cooperare numit „integrare cvasiverticală” sau „coproducţie” de către marii actori ai economiei mondiale. Este lesne de înţeles că intreprinzătorul care rămâne pe „dinafară” , într-o economie tot mai integrată, va avea de suferit.

Atunci când acest proces de integrare verticală implică firme mari şi solicită sume imense, selecţia furnizorului-partener va fi mai riguroasă şi va implica multe aspecte altele decât cele care ţin de resursă în sine13 :

8. este viabil pe termen lung din punct de vedere financiar, tehnic şi în termeni de producţie;


61

9. va fi capabil să participe la fazele timpurii ale proiectării şi conceperii produselor, în calitate de partener cu drepturi depline în procesul de producţie;

10. va împărtăşi de o manieră deschisă informaţiile privind caracteristicile funcţionale, de asamblare şi de utilizare ale piselor componente, inclusiv privind obiectivele sale legate de costuri şi de calitate;

11. va fi orientat spre eliminarea anumitor costuri din costul total al produsului şi spre îmbunătăţirea performaţei de ansamblu a sistemului, în avantajul ambelor părţi contractuale;

12. va fi capabil atât să creeze prototipuri, cât şi să fabrice produse în masă; 13. va fi pregătit să convină asupra unor niveluri-ţintă ai indicatorilor din

structura costurilor 14. va colabora cu compania cumpărătoare astfel încât să-şi mărească

flexibilitatea prin prisma satisfacerii unor cerinţe aflate în continuă schimbare şi să opereze mai curând ca un factor de progres decât pe principiul „împinsului din urmă”, iar în cursul acestui proces să-şi reducă atât propriile risipe, cum ar fi deţinerea de stocuri excesive, efectuarea unor activităţi de inspecţie care nu sânt necesare şi excesul de produse în curs de fabricaţie, cât şi risipele companiei cumpărătoare.

În concluzie Logisticianul face o selecţie a furnizorilor după ceea ce pot oferi dar şi după preţurile pe

care le practică, după ce sectorul productiv în primul rând, dar şi celelalte sectoare ale intreprinderii, au stabilit tipurile, cantităţile şi calităţile resurselor materiale de care au nevoie

Logisticianul care va prefera să creeze parteneriate pe termen lung cu anumiţi furnizori

va fi asigurat în faţa golurilor de activitate datorate lipsei de resurse , şi chiar, în faţa fluctuaţiilor de preţ, nu va mai pierde timp preţios în căutarea unui alt furnizor şi, cel mai important, va avea un cuvânt greu de sspus în faţa furnizorului partener în legătură cu resursele.

Logisticianul va trebui să stabilească o relaţie de comunicare cu furnizorii, să discute

permanent cu personalul implicat în prelucrarea comenzii sale dar şi cu cei de care depinde, spre exemplu, îmbunătăţirea calităţii resursei ce va fi aprovizionată.

62

Alegerea rutelor şi mijloacelor de transport

Costurile de transport sunt suma tuturor costurilor asociate deplasării produsului de la furnizor la client.

De multe ori costul transportului ajunge a reprezenta până la 70% din totalitatea costurilor

activităţii logistice şi până la 30% din preţul produselor alimentare.Acest tip de cost variază des sub influenţa unor factori ca : infalaţia, preţul produselor petroliere, creşterea salariilor, fiscalitatea.

Transportul intern în intreprinderile agricole este absolut necesar pentru că „orice proces de producţie agricolă începe şi se termină cu o operaţiune de transport”14.

Particularităţile produselor agroalimentare sunt cele care dau transportului acestor produse un caracter aparte:

a. Sezonalitatea producţiei agricole – impune folosirea mijloacelor de transport cu intermitenţă creându-se tensiuni suplimentare asupra activităţii de transport imediat după cules.În special în lunile de de toamnă atât transportatorii dar şi intreprinderile agroalimentare sunt solicitate la maximum pentru transportarea recoltelor. b. Localizarea producţiei agricole foarte neuniform în spaţiu cere un efort suplimentar activităţii de transport a intreprinderilor care prelucrează produse agricole. Chiar transportul între ferme se face uneori la distanţe destul de mari şi cu tractorul ceea ce fie produce pagube asupra calităţii produselor, dacă e vorba de legume sau fructe, fie se desfăşoară cu viteză prea mică.Pentru transportul produselor agricole perisabile la centrele de colectare sau de prelucrare este de preferat să nu se folosească drept mijloace de transport tractoarele. c. Perisabilitatea producţiei agricole impune măsuri suplimentare de protecţie pe timpul transportului dar şi de efectuare a acestuia în limitele perioadelor în care produsele rămân proaspete.

La transportarea produselor agricole trebuie respectate anumite condiţii care ţin de temperatură şi umiditate ceea ce impune utilarea mijloacelor de transport cu instalaţii care să asigure aceste cerinţe. Chiar şi unele produse agricole (cerealele)mai rezistente la efectele negative ale manipulării şi transportului trebuie, cel puţin, protejate de factorii de mediu cum ar fi ploile.

În plus sensibilitatea unor produse agricole la condiţiile de transport şi manipulare impun intreprinderilor luarea unor măsuri suplimentare şi la preluarea acestora de la producător şi predarea la depozite .

Alegerea rutelor, în acest caz, este importantă din punct de vedere a calităţii drumurilor şi a zonei climatice prin care trec acestea. d. Transportul în condiţii speciale ( de manipulare, temperatură, ambalare, etc.) şi la distanţă a unor produse agricole foarte ieftine nu este eficient. Există mijloace de transport cu instalaţie frigorifică şi utilaje automate de încărcare-descărcare: autofrigorifice, vagoane-izoterme, vagoane- frigorifice, containere frigorifice, etc.,dar sunt foarte scumpe şi nu se justifică utilizarea lor decât pentru produsele mai scumpe din cauza cheltuielilor mari de transport pe care le produc. e. Folosirea utilajelor din fermă pentru transport şi producţie în acelaşi timp.Multe din intreprinderile agricole folosesc atât pentru transport cât şi pentru producţie tractoarele, trebuind să facă un compromis între cele două activităţi în timpul culesului. Intreprinderile agricole pot desfăşura activitatea de transport în mai multe moduri : a. Cu propriile mijloace de transport.

14 Alexandru Tofan – „Organizarea unităţilor agricole” Ed. ECO ART Iaşi 1995

63

În această situaţie intreprinderea investeşte resurse financiare în mijloacele de transport cu scopul de a obţine profit pe seama acestei investiţii.La cheltuielile de investiţie trebuie adăugate cele de întreţinere şi cele de exploatare a mijlocului de transport, inclusiv cheltuielile cu forţa de muncă. În urma acestor calcule se poate stabili costul transportului pe tonă-km . Dacă acest cost adăugat costului produsului face nerentabil transportul cu mijloace proprii se apelează la una din variantele de mai jos.

b. Apelând la serviciile unui transportator situaţie în care trebuie să se decidă cu care dintre furnizorii de servicii de transport este rentabil să se încheie contract.

c. Apelând la o formă de asociere cu alţi producători pentru efectuarea colectivă a distribuţiei produselor lor.Aceasta poate duce chiar la constituirea unui sector logistic puternic care să deservească toate membrele asociaţiei de distribuţie.Aceste asociaţii pot doar să-şi vândă mărfurile unor angrosişti sau pot avea propriile puncte de desfacere.

În mediul rural această formă de asociere prezintă multiple avantaje: • Desfacerea produselor asociaţiei direct pe piaţă , fără a mai împărţi profitul cu diverşi

intermediari • Crearea unui puternic sector logistic dotat cu mijloace care altfel ar fi depăşit posibilităţile

de investire ale fiecărui asociat în parte : mijloace de transport, maşini de ambalat, benzi rulante, depozite, etc.

• Accesul la fonduri nerambursabile din surse guvernamentale sau europene pentru dezvoltarea economiei rurale.

• Posibilitatea de a angaja marketeri şi logisticieni care să gestioneze activitatea de distribuţie a asociaţie.

• Posibilitatea de a fi în timp util la curent cu oferta şi cererea, cu fluctuaţiile preţurilor, etc. • Posibilitatea de a încheia contracte în mod selectiv cu furnizorii şi clienţii. • Posibilitatea de a integra activitatea logistică a asociaţiei cu cea a furnizorilor şi clienţilor

pentru a crea parteneriate strategice. Alegerea modului de transport se face pornind de la mărimea stocului de transportat, distanţa

la care acesta trebuie transportat şi mai ales de la nivelul costului de transport. În principiu, la alegerea modului de transport, logisticianul se va orienta după nivelul

costurilor pe care fiecare mod de transport îl produce. Alegerea mijlocului de transport se face pornind de la volumul, greutatea şi

particularităţile stocului ce trebuie transportat. Oricare ar fi varianta aleasă, din punct de vedere al costului transportului se folosesc mijloace de transport cu :

• o anumită sarcină utilă şi densitate a încărcăturii, • o valoare a productivităţii calculată în tone pe oră de muncă efectivă • şi care se integrează activităţilor premergătoare transportului după specificul mărfii

transportate, cerinţele clienţilor şi cu costuri cât mai reduse. Influenţa relaţiei de parteneriat cu furnizorii asupra costurilor logistice

În situaţia în care se doreşte o relaţie partenerială cu furnizorul, devine posibilă stabilirea

unui cost de achiziţie pe termen lung sau cost „strategic” de achiziţie. Cu alte cuvinte, se pune problema costului în funcţie de nivelul pe care l-ar putea atinge în viitor o resursă achiziţionată pe termen lung dacă cei doi contractanţi ar colabora pentru eliminarea costurilor inutile din lanţul de aprovizionare. Pentru aceasta se face o reevaluare, de comun acord a tuturor costurilor care se pot ivi în lanţul de aprovizionare pentru resursa vizată, inclusiv timpii morţi, golurile de producţie, risipa, etc. În urma analizei se stabilesc care sunt costurile absolut necesare şi ce sepoate face din partea ambelor părţi pentru a le reduce sau elimina pe celelalte.

Cele două părţi îşi asumă răspunderea pentru reducerea costurilor, pe segmentul lor al lanţului de aprovizionare dar, în acelaşi timp, şi pentru ajutorarea şi susţinerea partenerului pentru a-şi îndeplini propriile sarcini.

64

Mai jos este prezentată o listă a unor cheltuieli care se adaugă preţului resursei şi costului transportului ele formând ceea ce se numeşte cost de achiziţie adiţional :

• Costul golurilor de producţie • Costul relansării producţiei • Costul timpilor morţi • Costul rebuturilor • Costul neândeplinirii caracteristicilor de calitate • Alte cheltuieli care participă indirect la achiziţie

Această enumarare poate continua dar mărimea ei este limitată de sinceritatea cu care furnizorul participă la această evaluare.În urma evaluării se poate constata că un cost logistic total care include doar preţ +transport+depozitare/manipulare sar putea să fie de păşit semnificativ de cel care include şi costul de achiziţie adiţional: Cost de achiziţie adiţional Cost depozitare/manipulare Cost transport Cost real Cost din ofertă Preţul resursei

Influenţa caracteristicilor produselor asupra costurilor activităţilor logistice

Caracteristicile produselor influenţează major deciziile ce trebuie luate în planificarea

activităţilor logistice prin efectul pe care îl au asupra costurilor logisticii şi asupra costurilor totale. Ronald Ballou enumeră următoarele caracteristici importante pentru procesarea logistică a produselor şi mărfurilor : greutatea, volumul, valoarea, perisabilitatea, rezistenţa la foc şi nivelul pericolului de a fi substituit de un produs similar.

În funcţie de diversele combinaţii ale acestor caracteristici rezultă patru situaţii în care relaţia directă dintre costurile logisticii şi costurile totale se poate cunatifica şi analiza15 :

a. influenţa raportului greutate/volum asupra costurilor – în această situaţie se poate constata că se produce o creştere a costurilor logistice şi a celor totale pe măsură ce scade raportul greutate/volum. Cu alte cuvinte cu cât densitatea produselor sau a pachetelor în care sunt acestea ambalate creşte cu atât scad cheltuielile de transport şi depozitare.

15 Ronald H. Ballou – „Busines logistics/supply chain management” – Pearson Prentice Hall 2004 USA

65

Cost total

Costuri logistice Costuri de transport Costuri de depozitare Raport greutate/volum

b. influenţa raportului valoare/greutate asupra costurilor – în această situaţie se poate

constata o creştere a costurilor depozitării pe măsură ce creşte valoarea produsului ( de obicei produsele scumpe cer şi condiţii speciale de depozitare ) şi o reducere a costului transportului pe măsură ce scade greutatea produsului . Costurile logistice totale pot depinde de un compromis între costurile de transport şi cele de depozitare

Cost total cost logistic Costuri de depozitare Costuri de transport Raport valoare/greutate c.influenţa nivelului de substituire asupra costurilor - nivelul pericolului de a fi substituit

de un produs similar este privit ca o posibilitate de pierdere. Dacă un produs ( care a creat costuri de depozitare şi transport) nu mai este cumpărat de către consumatori pentru că pe piaţă se găseşte unul cu care se poate substitui, dar mai ieftin sau mai bun calitativ, va produce firmei pierderi. Ca atare, cu cât un produs este mai substituibil cu atât trebuie luate în calcul eventualele pierderi pe lângă costurile obişnuite de transport şi depozitare.În această situaţie logisticianul poate să îmbunătăţească transportul crescând şi costul de transport până la limita la care se pot acoperi pierderile ce pot fi create de un produs uşor substituibil (prima figură) sau să îmbunătăţească depozitarea, ambalarea, manipularea crescând şi costurile aferente (următoarea figură)

66

Cost total Cost logistic Pirderi create de substituire Costuri de transport Costuri de depozitare Nivel de substituire Cost total Cost logistic Pirderi create de substituire Costuri de depozitare Costuri de transport Nivel de substituire

d.influenţa caracteristicilor de risc (perisabilitate, rezistenţa la foc, uşurinţa de a fi furate în timpul manipulării) asupra costurilor. Cu cât riscul ca un produs să se deterioreze, să fie inflamabil sau să poată fi uşor furat în timpul manipulării este mai mare cu atât vor creşte costurile de transport şi de depozitare în acelaşi timp

Cost total Costuri logistice Costuri de transport Costuri de depozitare

Nivelul riscului

67

Influenţa ciclului de viaţă al produsului asupra costurilor logistice

Ciclul de viaţă al produsului trece prin patru etape neuniforme ca durată :lansare, dezvoltare, maturitate şi declin. Fiecare dintre aceste etape influenţează diferit costul logistic :

A. La lansare produsul nu este livrat pieţii în cantitaea maximă posibilă pentru că nu se ştie încă ce reacţie vor avea cumpărătorii faţă de el.Nu numai cantitatea în care este livrat produsul este redusă ci şi aria de distribuţie.

B.Faza de dezvoltare cere o creştere graduală a cantităţii livrate şi o permanentă mărire a ariei de distribuţie.Această fază poate fi destul de scurtă ca durată ceea ce implică o mărire destul de abruptă a cerinţelor de adaptare a activităţii logistice.

C.În faza de maturitate produs este livrat în cantitatea maximă şi pe o arie maximă de distribuţie variaţiile nefiind importante şi nesolicitând adaptări speciale ale activităţii logistice.

D.În faza de declin se reduce şi cantitatea şi aria de răspândire a produsului ceea ce poate să solicite la maximum readaptarea activităţii logistice .

Volumul vânzărilor

B D A C Timp Trebuie subliniat că produsele agricole de primă importanţă pentru întreţinerea biologică

au o viaţă relativ lungă16. Un caz deosebit îl întâlnim la produsele agroalimentare sezoniere la care putem asocia o astfel de curbă a ciclului -de data aceasta – de solicitare logistică pe sezon. Astfel avem o fază de lansare în care produsul solicită în măsură mai mică activitatea logistică, urmând o fază destul de abruptă a dezvoltării (câteva zile în care distribuţia ca arie şi cantitate ajunge la nivelul maxim), faza de maturitate în care se ditribuie cantităţi aproximativ constante de produs şi faza de declin, iarăşi doar de câteva zile, în care se reduce repede distribuţia, până la a se termina acest proces. În cazul intreprinderilor care prelucrează produse agricole curba va fi aceeaşi - cu diferenţa că este vorba nu de distribuţie ci de aprovizionare- de unde rezultă necesitatea ca intreprinderile producătoare şi cele prelucrătoare de produse agricole să-şi integreze activităţile logistice.

16 Ion Lucian Mehedinţi – „Agromarketing” – Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi , 2004

68

Planul lucrării practice

la Logistica intreprinderilor agroalimentare – sem I –

1. Prezentarea pe scurt a firmei - ½ pag.

2. Structura departamentului de logistică : organigrama şi cui îi revine responsabilitatea pentru

următoarele activităţi:

Aprovizionarea:

• Stabilirea necesarului de aprovizionat

• Alegerea furnizorilor şi evaluarea periodică a performanţelor acestora

• Negocierea şi încheierea contractelor

• Planificarea modului de realizare în timp a aprovizionării

• Alegerea rutelor şi mijloacelor de transport

• Efectuarea transportului şi asigurarea integrităţii pe timpul transportului

• Alegerea echipamentului şi manipularea materialelor

• Depozitarea

• Gestionarea stocurilor

Desfacerea, sau distribuţia

• Preluarea şi prelucrarea comenzilor

• Facturare

• Manipularea produselor

• Ambalarea de protecţie

• Efectuarea transportului

• Controlul creditului

Activităţile de susţinere a producţiei

• Depozitarea şi gestionarea stocurilor de semifabricate şi produse finite

• Manipularea semifabricatelor şi produselor finite

• Transportul între secţii şi sectoare (ferme

3. Infrastructura logistica :

• Centre de distribuţie şi depozite

• Instrumente de manipulare a materialelor

• Mijloace de transport

69

• Sisteme electronice de prelucrare a datelor :pentru datele contabile, gestionarea

materialelor, evidenţa clienţilor , furnizorilor şi a creanţelor şi datoriilor faţă de

aceştia, pentru susţinerea activităţii manageriale,etc.

4.Costurile de aprovizionare reprezintă * % din costul total.

70

BIBLIOGRAFIE

1. Alecu I. şi colab . Managementul exploataţiilor agricole, Editura Ceres, Bucureşti, 2001

2. Alexandri Cecilia. (2001) Securitate şi echilibru alimentar în România, Editura Geea, Bucureşti

3. 1Angelescu C., Ciucur D., Dobrotă N., Gavrilă I., Ghiţă P.T., Popescu C., Târhoacă C.

Economie, ediţia a V-a, Ed. Economica, Bucureşti, 2000

4. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A.

Macroeconomie şi politici macroeconomice”, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998

5. Bold I., Rus Gh. (2003) Strategii pentru agricultura românească, Editura Mirton, Timişoara

6. Bulgaru M. (1996) Dreptul de a mânca, Editura Economică, Bucureşti 7. Chivu Luiza (2002) Competitivitatea în agricultură – analize şi comparaţii

europene, Editura Expert, Bucureşti 8. Davidovoci I., Gavrilescu G. Economia creşterii agroalimentare, Ed. Expert, Bicureşti,

2002 9. Dona I. Economie rurală, Editura Economică, Bucureşti,2000 10. Dumitru M. Agricultura în Uniunea Europeană în pas cu timpul, Editura

Simeze, Bucureşti, 1999 11. Dumitru M. Romania: Country case study on integrating land issues into

the broader development agenda, World Bank, Bucureşti, 2004

12. Gavrilescu D., Sima Mariana Restructurarea agriculturii şi tranziţia rurală în România, Editura Agris, Bucureşti,1996

13. Gavrilescu D, Giurcă Daniela Economie agroalimentară, Editura Expert, Bucureşti, 2000 14. Gavrilescu D. şi colab. Tratat de economia agriculturii, Editura Expert, Bucureşti,

2004 15. Groza N. Iagăru Gh Agricultura în reformă şi tranziţie, Editura AGIR, Bucureşti,

1998 16. Hera C. Cercetarea ştiinţifică şi agricultura durabilă, Editura Agris,

Bucureşti,2001 17. Gh. Iosif şi colab. Ecomarketingul societăţilor comerciale, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 1999 18. Lăpuşan A. Structuri agrare, Editura Banea Press, Bucureşti, 2002 19. Manole Victor, Boboc Dan Filiere agroalimentare, Ed. ASE, Bucureşti, 2005 20. Otiman I. P. Secolul XX – Performanţe în agricultură, Editura Ceres,

Bucureşti, 2002 21. Otiman I. P.

Agricultura României, Editura Agroprint, Timişoara, 2002

22. Panţîru Petru Economie şi politică agrară, Ed. Fundaţiei Universitare Dunărea de Jos, Galaţi 2003

23. Popescu G. Probleme de politică agrară, Editura ASE, 2003 24. Popescu M. Lecţii ale tranziţiei. Agricultura 1990-2000, Editura Expert,

Bucureşti, 2001 25. Voicu Radu Economia şi managementul exploataţiilor agricole, Ed. Tribuna

Economică, Bucureşti, 2000 26. Zahiu Letiţia Agricultura mondială şi mecanismele pieţei, Editura Arta

Grafică, Bucureşti, 1992 27. Zahiu Letiţia Management agricol, Ed. Economică, Bucureşti, 1999 28. Zahiu Letiţia., Lazăr T. Agricultura României în procesul de integrare agricolă

europeană, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000 29. Zahiu Letiţia., Dachin Anca Politici agroalimentare comparate, Editura Economică,

Bucureşti, 2001 30. Zahiu Letiţia şi colab. Structurile agrare şi viitorul politicilor agricole, Editura

Economică, Bucureşti, 2003 31. Zahiu Letiţia şi colab. Politici şi pieţe agricole – reformă şi integrare europeană,

Editura Ceres, Bucureşti, 2005 32. Zahiu Letiţia şi colab. Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicilor

71

Agricole Comune , Editura Ceres – 2006 33. Zahiu I., Zugravu A. Planul de afaceri al IMM-urilor, Ed. Didactică şi Pedagogică,

bucureşti, 2005 34. *** http://www.fao.org/ag/agl/agll/terrastat/ 35. *** www.insse.ro 36. *** www.mapan.ro 37. *** www.infoeuropa.ro 38. *** www.sapard.ro 39. *** www.adetim.ro 40. *** www.mie.ro 41. *** www.europa.eu 42. *** www.anif.ro 43. *** www.irigaţii.ro

Logistica Man

Documents

Transcript of Logistica Man