Capitolul VII

ASPECTE PSIHOLOGICE ŞI PSIHOSOMATICE ÎN MEDICINA DENTARĂ

După ce stomatologia, în cursul evoluţiei sale, a pus accentul pe măiestria manuală şi mecanică, s-a orientat din ce în ce mai mult către studii şi cercetări fundamentale în domeniul biologicului. Această tendinţă a făcut ca profesia să se structureze tot mai mult pe aspectul medical şi să capete o delimitare mai conturată faţă de tehnologia dentară. Mai mult, în ciuda faptului că obiectul acestei discipline este limitat la sistemul stomatognatic, dentiştii au fost obligaţi de această orientare sa aprofundeze importanţa corelaţiei organice şi psihosomatice.

Stomatologia preventivă este un exemplu excelent al importantei crescute a psihologiei în practicarea profesiei de stomatolog nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi din consideraţii sociale şi etice. Până nu de mult, dentistul era considerat un specialist cu îndemânare care, fie singur, fie ajutat de un dispozitiv mecanic, îşi mărginea obiectul muncii sale la restabilirea calităţilor funcţionale şi cosmetice a dinţilor. Astăzi el trebuie să-şi concentreze tot mai mult energia spre profilaxia cariilor şi a problemelor parodontale (Swiss Dental Association, 1986).

De asemenea trebuie să menţionăm că spectrului actual de activităţi îi aparţin controlul, ţinerea evidenţei, curăţirea de tartru şi îndrumarea continuă a pacientului în probleme de igienă dentară şi autodisciplină faţă de alimente. Există o mulţime de alte activităţi pe care dentistul nu le poate îndeplini singur şi în multe ţări aceasta a dus la includerea în echipe a unui igienist şi a unui asistent dentar. Este nevoie şi de un ajutor în administraţie, iar conducerea şi coordonarea echipei cere un grad de pregătire, îndemânare şi tact care nu sunt întotdeauna înnăscute în oricine.

Deşi chiar şi dentiştii de odinioară considerau că explicaţiile date fiecărui pacient sunt cel mai bun mijloc de a-şi vindeca „victimele” de spaima tratamentului ulterior, astăzi este de asemenea datoria stomatologului - obligaţie prin lege în multe ţări - să informeze pacientul despre toate riscurile posibile implicate. Acest lucru, ca şi motivarea profilactica sus mentionată, nu este totdeauna uşor de îndeplinit, în special din punctul de vedere psihologic.

Schimbările radicale care se produc în munca şi modul nostru de viaţă, în urma unui progres tehnologic fără precedent, au produs fisuri serioase în echilibrul fizic, emoţional şi mintal al omului. Acest fapt se manifestă prin numărul crescut de tulburări emoţionale şi situaţii conflictuale interpersonale.

Aceste schimbări devin o cauză în creşterea tulburărilor interacţiunii suflet-corp şi ale diverselor disfuncţii organice legate de acestea, care se pot ivi în regiunea maxilo-facială. Caracteristică pentru această situaţie este creşterea în ultimii ani a afecţiunilor articulaţiei mandibulare - să remarcăm că nu în întregime datorită măririi preciziei diagnozei - şi intoleranţa la proteze care este bine cunoscuta oricărui practician.

Pentru stomatolog a devenit aşadar important sa înţeleagă comportarea pacientului sau şi să ţină seama nu numai de responsabilitatea din punct de vedere tehnic, dar şi de obligaţiile sale umane.

Profesia, pentru dentistul receptiv la noile idei, a atins un punct de la care va trebui să aibă grija mai mult de factorii emoţionali decât de inovaţiile tehnice (Kleinknecht, 1976). Astfel de idei au generat chiar cursuri speciale care formează „psihodontişti” sau psihologi dentari. Aceşti absolvenţi sunt mai informaţi, bineînţeles, în ce priveşte aspectele comportamentale şi psihice decât colegii lor şi mai apţi sa facă faţă problemelor bine cunoscute - teama şi indiferenţa pe care o arată pacienţii faţă de masurile igienice şi profilactice (Leatherman, 1978).

7.1. Semnificaţia psihologică a zonei oraleGura şi buzele aparţin celor mai intime părţi ale corpului; ele sunt în strânsa legătură cu

sentimentele şi, prin aceasta, investite cu un mare grad de afectivitate, atât cu aspect pozitiv, cât şi negativ. Intervenţia în această regiune este înregistrată ca o problemă personală, iar personalitatea dentistului are multă pondere (Reisner, 1972). Studiile psihologice au arătat că importanţa acordată

danturii este, într-o anumită măsură, înrădăcinată într-un simbolism elementar al puterii în cel mai larg sens şi în valori estetice ce se extind mult dincolo de structura anatomică şi funcţia ei. Semnificaţia simbolică este comparabilă cu aceea a părului şi fiind unul din atributele de căpetenie ale sănătăţii, frumuseţii şi desăvârşirii fizice, influenţează valorile estetice intrinseci şi prin acestea simţămintele de bună stare fizică şi emoţională (Dolder, 1956; Luban-Plozza, 1959). Aspectul personal în particular al fetei şi dinţilor, probabil că nu a jucat niciodată un rol atât de important ca astăzi în privinţa încrederii şi respectului faţă de sine. Mulţi oameni se tem că dinţii urâţi îi fac să arate mai bătrâni, mai puţin prezentabili. Ei tind astfel să acorde o valoare mai mare dinţilor din faţă decât premolarilor şi molarilor mai puţin vizibili, în ciuda funcţiei masticatoare atat de importante a acestora din urmă. Acest lucru este relativ şi se poate spune că oamenii acordă în general danturii o mare preţuire. Totuşi când luăm în consideraţie lipsa de grijă şi de autodisciplină pentru sănătatea dentară individuală, dispreţul celor mai elementare măsuri preventive, trebuie să conchidem că avem de a face cu o problemă psihica. Cu toate acestea, prin tratamentul dentar profilactic s-a realizat în ultimii ani un program considerabil. Aceste rezultate pot fi menţinute şi chiar îmbunătăţite numai dacă responsabilitatea individuală pentru igiena dentară personală este încurajată şi nu periclitată prin acordarea unei importanţe excesive costurilor şi asigurărilor de sănătate (Marthaler, 1978).

„Dintele nu este, poate, organul cel mai reprezentativ pentru fenomenul "om" sau pentru aventurile sale biologice, psihologice, culturale şi patologice; el are, însă o relevanţă antropologică la fel de bogată ca şi mâna despre care antropologii, psihologii şi filosofii au scris atât de mult” (A. Athanasiu).

Considerăm important să prezentăm câteva din consideraţiile antropologice privind "dintele" consemnate în Tratatul de psihologie medicală de A. Athanasiu.

Faţa umană cu aparatul ei dentomaxilar devine o importantă parte a organismului uman, ea este sursa de energie, prin aportul de alimente, sursa orientării în spaţiu prin organele de simţ pe care le adăposteşte, sursa perpetuării speciei - faţa devenind elementul atracţiei sexului opus. Darwin, în evoluţia omului, include, alături de selecţia naturală şi selecţia sexuală, determinată printre altele - de aspectul feţei celor două sexe. Desmond Morris subliniază rolul feţei în identificarea partenerului sexual.

Descrierea dinţilor în capitolul anatomofiziologic consacrat aparatului digestiv este o simplificare didactică. Funcţionalitatea dentiţiei este multiplă. Este una dintre funcţiile comportamental - etologice ale dentiţiei. prelungită la animalele superioare prin funcţiile sale psihologice. Primatele superioare subumane la fel ca şi strămoşii noştri preumani, aveau canini dezvoltaţi nu atât pentru a muşca, cât mai ales pentru a "rânji" ameninţător şi pentru a obţine pe această bază alungarea adversarului sau a poziţiei ierarhic - dominantă în grup.

O altă funcţie ce aparţine acestei sfere este cea comunicativă. Printre sunetele pe care se fundamentează vorbirea sunt şi dentalele (ca d şi t); important în comunicaţia prin sunete, cea interumană se foloseşte mult de consoane, în timp ce multe specii animale pot vocaliza.

Agresivitatea şi aversitatea animală, la fel ca şi cea umană, sunt strâns legate de dezvoltarea aparatului dentar (de exemplu: dinţii veninoşi ai şerpilor, colţii mistreţului).

Relaţia sugar şi mamă se schimbă odată cu apariţia dinţilor de lapte, în această fază se întemeiază legături între alimentaţie, Eros şi agresivitate.

Dintele este un organ de expresie nu numai de furie, frică sau ciudă, ci şi de trăsăturile de reţinere şi stăpânire de sine. care definesc superioritatea caracterologică („strângem din dinţi”).

Dacă numim dinte fiziologic, semnificaţia de bază, fiziologică, a dintelui, atunci anexarea sa la aparatul digestiv reprezintă dintele alimentar. Pe lângă toate aceste accepţii ale dintelui este şi cea a dintelui psihologic, în lumea umană dintele poate căpăta multiple semnificaţii. Vom lua în considerare şi dintele axiologic (sănătatea este ea însăşi o valoare).

Rolul estetic al danturii este evidenţiat de manevrele la care o supun unele popoare exotice (dintele cultural, modele culturale).

Dinţii proprii pot fi purtaţi în gură ca un ornament, iar dinţii de animale pot fi purtaţi la gât ca o bijuterie. Apare dintele util şi dintele estetic (de exemplu: cel îmbrăcat în aur, fără a exista o motivaţie medicală obicei răspândit în unele zone etnografice din ţară). Dintele economic este şi un

simbol de statut social, deci un dinte simbolic. Fiecare parte din corpul nostru are şi o valoare simbolică pentru personalitatea noastră; investim organul cu o însemnătate ce nu are legătură directă cu fiziologia sa.

Dintele simbolic poate avea numeroase valenţe: poate fi dinte ludic; dinte ergologic (auxiliar în muncă); el este, oricum, un dinte senzitiv, nu numai prin receptorii algici, ci şi prin combinaţia la senzualitatea zonei orale şi la auz. sau la variantele plăceri ale zonei orale (dinte hedonic).

Un organ atât de multifuncţional se poate degrada, pierzându-şi din valenţe. „Saltul" calitativ spre patologic preschimbă dintele într-un corp străin, uneori autoagresiv (infecţia de focar). Dintele poate fi considerat şi un calendar biologic, în prima parte a vieţii, ne atestă „adevărata" vârstă (cea biologică), este un subsistem „numărat" şi construit bucată cu bucată (numărul lor este prescris exact în zestrea genetică). Faptul că dintele se uzează cu vârsta a constituit o sugestie pentru interpretarea îmbătrânirii ca fenomen de uzură, dar uzura este caracteristică fiecărei epoci culturale şi fiecărui tip antropologic (Firu).

în concluzie, putem spune că dantura (şi „muşcătura") au un grad de singuralitate de specificitate individuală similară cu cel al dermatoglifelor (Firu).

7.2. Procese psihice implicate în relaţia medic stomatolog - pacientVizita la stomatolog este adesea un moment stresant asociat cu o anxietate care-l

precedă, cu un sentiment general de apăsare şi distonie autonomă (Kielholz 1974; Pöldinger şi Labhardt, 1988). În ciuda tehnicilor moderne extrem de eficiente în anularea durerii (de la anestezice locale şi analgezice până la sedative), tratamentul dentar mai este încă simţit de unii pacienţi ca fiind dureros, chiar agresiv (Radanov, 1983).

Trebuie de asemenea sa ne dăm seama că adesea pacienţii vin la dentist cu anumite sentimente de vinovăţie, deoarece ei presupun că sunt în mare parte răspunzători ei înşişi de suferinţa lor. Anxietatea şi sentimentul de vinovăţie sunt probabil cele mai importante cauze care-l fac pe pacient să neglijeze mersul cu regularitate la dentist.

Anxietatea anterioară tratamentului dentar este prezentă la toate grupele de vârsta şi în toate straturile societăţii. Ea îşi are sursa adesea în vechea concepţie despre dentist ca fiind un fel de „drac” înarmat cu instrumente de tortură, în mare parte aducându-şi contribuţia experienţele traumatizante din copilărie. Aceste concepţii sunt întărite de temerile care vin din inconştientul colectiv, ceea ce se poate demonstra psihologic, şi care persistă în ciuda elaborării unor metode şi tehnici sofisticate moderne care au ca scop diminuarea durerii dentare. Aceste spaime au rămas subiect de caricaturi şi de benzi desenate comice, ale căror descrieri ciudate despre pacienţi rău trataţi intensifică din păcate astfel de nelinişti în loc sa ajute la eliminarea lor.

Scaunul stomatologic modern, în care pacientul poate fi înclinat în orice poziţie dorită, este indicat pentru tratamentul optim, dar pentru anumite persoane constituie de asemenea o situaţie deosebită de stres. Apropierea fizică de dentist, pe lângă greutatea de comunicare verbala impusă de instrumentaţie, este alt factor care, la anumiţi pacienţi, suscită stări de lipsă de apărare şi de ajutor. Această anxietate se poate manifesta prin reacţii variate, de exemplu, fugind din cabinetul de stomatologie, renunţând la tratament, prin agresiune sau împotrivire, folosind forţa şi chiar muşcând. Anxietatea poate avea un efect invalidant asupra anumitor funcţii psihice, sub forma stupoarei, pusa în evidenţă prin încordare şi spasm, făcându-l pe pacient incapabil de relaxare. Această situaţie necesită investigarea cauzelor de fond.

Pacienţii puternic influenţaţi de acest fond anxios simt situaţia şi mai apăsătoare dacă se află singuri. Fiind singuri în sala de aşteptare sau în prezenţa tovarăşilor de suferinţă, ei îşi sporesc anxietatea, însoţită de neputinţa lor nervoasă de a găsi o diversiune, îşi adâncesc starea de neajutorare şi deznădejde. Este o situaţie de pornire în problemele dentare, care trebuie luată în consideraţie în interesul atât al pacientului cat şi al dentistului, pentru organizarea tratamentului şi în special pentru stabilirea contactului personal (Elhardt, 1962; Manné, 1970).

7.2.1. Relaţia medic stomatolog - pacientÎncă din secolul al XVI-lea, Michel de Montaigne a exprimat analiza psihologică a

durerii sub forma: omul nu suferă atât de mult de ce i se întâmplă, cât de modul în care acceptă aceasta. Afirmaţia este adevărată şi în tratamentul dinţilor. Primul contact şi consult între dentist şi pacient se dovedeşte a fi hotărâtor pentru comportarea ulterioară a pacientului şi evoluţia tratamentului. Dentistul trebuie să fie conştient de la început că psihologia modernă nu mai consideră frica în primul rând o funcţie patologică, ci mai degrabă drept o reacţie normală sănătoasă, sub forma unui sistem de avertizare. În consecinţă, el trebuie să-l facă pe pacient să-şi înţeleagă frica în felul acesta, să o suporte şi chiar să o stăpânească. Dentistul trebuie, de asemenea, să înţeleagă că pacienţii vor astăzi să fie consideraţi parteneri, îndeosebi pentru că ei nu se mai consideră ignoranţi din punct de vedere medical şi stomatologic. Uneori în avantajul lor, alteori nu, ei sunt destul de bine informaţi prin mijloacele de informare, şi pretind tehnici dentare perfecte în acelaşi mod în care îşi înţeleg nevoile şi cerinţele omeneşti generale, incluzând în acestea şi problemele financiare. Ei sunt acum mai critici, mai prezenţi şi, datorită informaţiei primite în decursul anilor, mai conştienţi de sănătatea lor în general şi a danturii în special. În consecinţă ei sunt mai accesibili la motivaţie pentru abordare verbală amicală şi pot fi câştigaţi în favoarea unei colaborări pe termen lung.

În momentul în care pacientul intră în cabinetul stomatologului, el automat aşteaptă ca acesta să-i dea asigurarea şi sprijinul necesare depăşirii aşteptării sale anxioase. El se simte oarecum pierdut în acest mediu plin de mirosuri de substanţe şi strălucind de perfecţiunea tehnicii. Acest moment poate fi rezolvat, din etapa iniţială, de un asistent înţelegător. Dacă dentistul dovedeşte simpatia necesară de la bun început, ascultă liniştit pacientul şi apoi contribuie ca acesta să-şi alunge neliniştea, el îi va câştiga încrederea, lucru foarte important pentru reuşita tratamentului.

Timpul utilizat astfel va fi recuperat, deoarece pacientul va fi relaxat şi deci mai uşor de tratat. Pentru a stabili această legătură este foarte utilă observarea unor elemente de moment, cum ar fi tonul vocii pacientului, modul în care se prezintă, starea mâinilor, de exemplu, dacă sunt uscate, reci sau umede. Dacă este necesară o reconstituire dentară mai importantă este absolut necesar să se traseze un plan al tratamentului. În acest scop se are în vedere situaţia socială a pacientului, condiţia emoţională, propriile dorinţe ale acestuia şi posibilităţile lui financiare (Joris; Scharer).

În sfârşit, nu trebuie subestimată influenţa stării de sănătate a medicului stomatolog asupra succesului tratamentului.

7.2.2. Reacţii psihologice în timpul tratamentului stomatologicTratamentul dentar are loc într-o zonă deosebit de sensibilă la influenţele emoţionale.

Apropierea inevitabilă fată către fată evocă la persoanele sensibile impresia că îşi dezgolesc sufletul, că cele mai intime stări sunt dezvăluite până în profunzimea personalităţii lor. Adesea pacientul îşi reprezintă dinainte reproşurile privind neglijenţa îngrijirii dinţilor şi avertismentele ce i se vor da, ceea ce îl face să se simtă ca un şcolar certat, prins cu o poznă, şi-i provoacă opoziţie (Luban-Plozza, 1969). Datorită lipsei de cunoaştere a multor probleme diferite psihologice, psihosomatice şi socio-medicale, foarte mulţi dentişti apelează cu disperare la un autoritarism convenţional şi chiar la metode represive; ei se refugiază în spatele mitului infailibilităţii salvatoare ce emană din halatul alb. Dacă totuşi experienţa psihologică şi psihoterapeutică nu produce rezultatul dorit, este indicată folosirea unui medicament psihotrop. Datorită numărului de dependenţi de medicamente în creştere, această măsură este cu două tăişuri şi trebuie să se apeleze la ea numai după un consult atent cu medicul familiei sau cu un specialist (Kielholz, 1974).

7.3. Comportamentul diferitele categorii de pacienţi în timpul tratamentului stomatologic

Datorită cunoaşterii mai amănunţite a problemelor dentare, pe de o parte, şi ale eforturilor dentiştilor pentru o mai bună înţelegere a pacienţilor, pe de altă parte, mulţi bolnavi sunt, din fericire, în stare să-şi stăpânească anxietatea singuri destul de bine. Totuşi, anumite categorii de pacienţi au nevoie de abilitatea psihologică a dentistului. În primul rând, din aceste grupuri fac parte copiii care sunt labili şi suprasensibili emoţional în perioadele lor de creştere, apoi pacienţii nevrotici cu spaimele lor inconştiente şi nerezolvate (Elhardt). Alt grup este alcătuit din pacienţi bătrâni, slăbiţi, ale căror probleme sociale şi de sănătate dau dentistului dificultăţi adiţionale.

7.3.1. Aspecte psihologice în pedodonţiePrincipalul scop în pedodonţie este de a forma un pacient de la care să obţinem o cât

mai bună condiţionare dentară cu minimum de stres pentru pacient, părinţi şi stomatolog.

7.3.1.1. Îngrijirea danturii la copiiEste ideal ca aceasta să înceapă cât mai devreme, chiar din timpul sarcinii, prin

informarea părinţilor asupra importantei prevenirii îmbolnăvirii dinţilor. Atitudinea lor fată de problemele dentiţiei va hotărî, în mare măsură, comportarea copiilor în acest sens. Experienţa din copilărie, trăită în cabinetul stomatologic, contribuie esenţial fie la formarea fricii şi opoziţiei de mai târziu, fie la înţelegerea şi acceptarea situaţiei (Schäfer şi colab., 1974).

Datorită numărului sporit al tulburărilor de creştere la tineri şi al gravităţii acestora, problemelor psihologice şi sociale trebuie să li se acorde mai multă atenţie acum decât înainte în ce priveşte acordarea tratamentelor stomatologice acestei categorii. De aceea va trebui luat în calcul numărul mai mare de pacienţi copii şi adolescenţi, cu rezistenţă scăzută atât fizic cât şi emoţional în situaţii de stres, şi care manifestă din ce în ce mai frecvent un comportament depresiv.

Trebuie să fim de acord că pentru copii de regulă tratamentul dentar constituie în mod invariabil un stres, a cărui intensitate depinde de excitabilitatea micului pacient. Copiii au tendinţa să proiecteze pe tratament problemele şi spaimele lor proprii şi, de aceea, este important să cunoaştem ceva despre mediul lor familial. Ei trăiesc tratamentul dentar ca pe o situaţie conflictuală, mult mai mult decât o fac adulţii; este o situaţie în care sunt împinşi împotriva voinţei lor şi căreia nu-i pot opune rezistentă fără să fie pedepsiţi. Copiii se simt confruntaţi cu o problemă la care nu există speranţa unei soluţii de salvare (May şi Squazorni).

Chiar sala de aşteptare este departe de a fi adaptată vârstei şi condiţiei lor emoţionale, nefiind dotată cu cărţi şi jucării care să le permită relaxarea.

De o deosebită importanţă este comportarea părinţilor care însoţesc copilul. Se întâmplă destul de des ca ei să trăiască un reziduu de spaime alături de copiii lor. Ei sunt astfel incapabili să liniştească copilul sau să-i abată atenţia, împiedicând astfel manifestările puerile cum sunt refuzul de a intra în cabinet sau chiar de a deschide gura după ce a intrat în cabinet, fără să mai vorbim despre lovirea cu picioarele şi ţipetele respective. Motivul acestui comportament, adesea manifestat chiar de la prima consultaţie stomatologică, nu a fost explicat în întregime. S-a observat că, în general, fetele sunt mai nervoase decât băieţii (Luban-Plozza, 1969).

Când tratamentul este iminent, purtarea în ansamblu a aceluia care însoţeşte copilul - părinte, rudă apropiată sau prieten -, capătă o importanţă hotărâtoare. Dacă aceştia manifestă o comportare anxioasă, lipsă de reţinere sau atitudini greşite, acestea pot deveni modele de „imitaţie socială”, care declanşează anxietatea, chiar dacă în trecut copilul nu a avut nici o experienţă traumatizantă. Aceşti însoţitori sunt mai degrabă o pacoste, deşi au cele mai bune intenţii.

Experienţa a arătat că tratamentul dentar ulterior este mult uşurat dacă unul din părinţi aduce copilul la cabinet pentru alt motiv decât tratamentul, obişnuindu-l pe copil cu mediul de acolo, fără asocieri dureroase.

Dentistul care nu este obişnuit să trateze copii adoptă uneori fie o manieră autoritară,

fie calea sedativelor sau chiar anestezia generală, dar nu rezolvă astfel problema anxietăţii. Nu este nimic rău de altfel dacă un ursuleţ sau o păpuşă dragă este adusă şi ea la cabinet, dacă jucăriile se dovedesc de folos. Principalul este ca vizita să se desfăşoare amical de la început până la sfârşit.

Dacă divizăm tratamentul în fragmente întotdeauna parcurse în aceeaşi ordine şi explicate copilului într-un limbaj pe înţeles, atunci micii pacienţi se simt uşuraţi, fiind apoi confruntaţi cu proceduri pe care au impresia că le cunosc deja. Pauzele scurte pentru clătirea gurii, umplerea paharului cu apă etc., pot satisface într-o măsură neastâmpărul lor. În definitiv, scopul ideal este de a crea o anumită formă de experiment reuşit, oricât de modest, astfel ca la sfârşitul fiecărei şedinţe copilul să-şi recapete autoîncrederea sau chiar să o dobândească (Loch).

Nervozitatea, nesiguranţa şi stările de agitaţie ale însoţitorului şi medicului determină la copii neliniştea, frica şi agresivitatea. Esenţiale pentru succesul tratamentului sunt purtarea plină de siguranţă, prietenoasă, cu o expresie a feţei corespunzătoare şi cu tonul vocii controlat. Ca pacient, copilul trebuie să se simtă punctul de concentrare al tuturor acţiunilor noastre şi ca cea mai importantă persoană cu care se vorbeşte. În şcoli şi cămine prezenta mai multor copii în aceeaşi sală de consultaţii s-a dovedit foarte utilă. Ajutorul şi încurajarea reciprocă pe care şi-l dau copiii cu această ocazie oferă condiţii mai bune pentru desfăşurarea tratamentului şi uşurează acceptarea unor obiecte care, de obicei, provoacă spaima şi anxietatea, cum sunt seringile şi acele pentru injecţii şi bormaşina. O condiţie importantă este ca atât consultaţia cât şi tratamentul să fie efectuate după acelaşi tipic pentru toţi, ca să se evite cea mai mică impresie de dezordine sau de nesiguranţă. Lucrul cu grupul este foarte important pentru instruirea, motivarea şi formarea deprinderilor în sectorul profilactic.

În tratamentul ortodontic, copilul este supus unui stres emoţional mult mai mare decât în dentistica preventivă sau în reconstituiri; anomalia dentară în sine ori purtarea unui aparat ortodontic dau foarte adesea sentimente de inferioritate. Aspectele dovedite ale psihosomaticii implicate în ortodonţie au fost neglijate chiar şi până în ziua de astăzi, din cauză că tratamentul se bazează pe mijloace tehnice. Chiar la copiii cu malformaţii dentare există un fond de conflicte nerezolvate şi de dificultăţi de adaptare socială, precum şi factori ereditari. Aceşti factori psihologiei îşi au sursa, după cum s-a arătat, în relaţiile perturbate între mamă şi copil din perioada iniţială, cărora trebuie să li se acorde atenţie în cadrul însănătoşirii funcţiilor masticatoare şi de vorbire ale micilor persoane aflate încă în perioada de creştere.

Tulburărilor din sfera audio-vocală care provin dintr-o disfuncţie neuromuscularăcer să li se consacre capacităţi deosebite umane şi psihologice. De aceea, ele pot firezolvate doar în echipe formate din logopezi specialişti, fizioterapeuţi, ortodontişti,părinţi şi - copiii înşişi (Assal; Loebell).

7.3.2. Profilaxia în adolescenţăCopiii învaţă să-şi îngrijească în mod corect dinţii şi să-şi formeze obiceiuri alimentare

bune în acelaşi fel în care învaţă să citească, să scrie şi să socotească (Magri). Obişnuinţa motorie şi mintală trebuie să se adapteze la cea necesară igienei gurii, ceea ce se obţine prin informare, instruire şi motivare repetată, astfel că putem vorbi aproape de un succes de programare.

„Conştiinţa dentară” elaborată cu scop profilactic colectiv şi individual nu numai că promovează autorăspunderea esenţială pentru sănătatea orală când se termină perioada studiilor, dar determină, de asemenea, în mare măsură, atitudinea individuală faţă de stomatologie.

De aceea este foarte important ca instruirea pentru profilaxia orală să nu fie făcută cu ton moralizator căci, dacă pot apărea carii în ciuda îngrijirii dinţilor, se pot ivi stări de vinovăţie cu feedback-ul respectiv al fricii de tratamentul devenit necesar.

Decât să se pună prea mare accent pe completa absenţă a cariilor, ţinta instruirii profilactice trebuie să fie grija decentă pentru dinţi şi atitudinea pozitivă faţă de dentiţie, contribuindu-se astfel la reducerea anxietăţii în tratamentul care va urma.

Pe lângă exemplul dat de familie şi de influenta exercitată de serviciul medical al şcolii,

în primul rând este atitudinea profesorului cea care decide dacă elevii vor continua să aplice măsurile preventive şi să meargă regulat la control, după terminarea studiilor. Dacă profesorii înşişi sunt vizibil ataşaţi de astfel de măsuri, obiceiurile dobândite de elevi în igiena orală au şansa de a căpăta o „conştiinţă dentară” bine înrădăcinată.

Eforturile care sunt solicitate mai târziu pentru însuşirea unei profesii sau meserii, adesea implicând schimbări de adresă, slăbirea legăturilor de familie şi dezvoltarea personalităţii ca urmare a maturizării, reprezintă câţiva din factorii care au o influenţă negativă asupra igienei orale, până când tinerii încep să-şi dea seama de responsabilitatea lor.

Tinerii cu handicapuri congenitale psihice sau fizice, cei cu dificultăţi de învăţare, drogaţii şi delincvenţii au îndeosebi probleme de profilaxie orală. Experienţa arată totuşi că prevenirea colectivă este posibilă chiar în căminele pentru deficienţi, dacă există o atitudine pozitivă din partea personalului şi un dentist care să efectueze controalele. Aceşti copii necesită o îndrumare foarte blândă, dar fermă asupra responsabilităţii şi a activităţilor ce le revin.

La celelalte categorii există stări emoţionale complexe, care indică în general o slăbire a personalităţii, reflectându-se în afară ca pasivitate, agresivitate sau stângăcie. Aici, mai mult ca în alte cazuri, nu este suficientă doar explicaţia, ci este foarte importantă ascultarea fiecăruia şi, fără a-i provoca o criză, aflarea motivului care provoacă astfel de stări.

În cele ce urmează se prezintă câteva reguli de bază cu aspect pozitiv, pentru profilaxia încununată de succes:

- Evitaţi orice reproş, ca să nu treziţi sentimente de vinovăţie.- Faceţi controalele astfel încât să apară ca un ajutor şi nu ca un test.- Menţionaţi întâi succesele şi pe urmă corijaţi.- Daţi informaţiile în doze accesibile.- Discutaţi cazurile în grup.

7.4. Aspecte psihologice în ortodonţie Când dinţii cresc încrucişaţi sau deplasaţi, există o uşoară tendinţă de a se îndrepta cu

timpul, dar care nu poate fi prevăzută, apreciată corect. De aceea este indicată prezentarea la medicul stomatolog, pentru că el este în măsură să hotărască instituirea sau nu a unui tratament special ortodontic.

Specialiştii în ortodonţie caută să trateze deformările dentofaciale care interferează cu dispoziţia pacientului prin efectele negative ţinând de estetica dentofacială, funcţia masticatorie sau vorbirea. Principalul motiv care îi determină pe pacienţi să apeleze la tratamentul ortodontic este cel estetic.

Defectele dentofaciale ne dezvăluie atitudinea pacientului faţă de propriul corp şi răspunsul la lipsa abilităţilor. Relaţiile interpersonale sunt marcate de acceptare, amuzament, oroare, deci de atitudini de apropiere sau depărtare, conştientizarea defectului ortodontic conduce la stimă de sine redusă, izolare socială.

Aspectele psihologice abordate de ortodonţie privesc: a. imaginea corporală, corectarea ei şi conceptul de sine;b. motivaţia tratamentului şi necesitatea cooperării cu pacientul în perioada

tratamentului.Motivaţia tratamentului ortodontic este multiplă: acceptare socială, teamă, acceptare

intelectuală, mândrie, beneficii biologice.

7.5. Aspecte psihologice în protetica dentară şi gnotologieÎn prezent există deja date care demonstrează că pierderea dinţilor este în scădere,

datorită atitudinilor responsabile mai educate; totuşi extracţia rămâne încă o parte importantă a practicii stomatologice de rutină. Constituie o greşeală gravă ignorarea importantei reacţiilor emoţionale cu ocazia pierderii dinţilor şi a consecinţelor ce decurg în privinţa relaţiilor interpersonale, incluzând chiar căsătoria, care pot fi periclitate. Doar şi pentru aceste motive trebuie să ne silim să restaurăm cât se poate de repede aspectul estetic al feţei.

Datorită simbolismului esenţial al acestor părţi din trup, extracţia unui dinte sau căderea părului sunt adesea echivalate inconştient cu castrarea sau emascularea. De aici, intre pierderea unui singur molar şi pierderea tuturor dinţilor există o întreagă gamă, nu numai de vătămări organice şi funcţionale, ci şi de reacţii psihice la aceste situaţii diferite.

Pierderea dinţilor din fată este trăită ca o traumă narcisistă, deoarece este evidentă şi alterează vorbirea. Chiar pierderea unei bucăţi de coroană poate da o impresie de neglijenţă şi creează situaţia că acest accident ar duce la diminuarea stimei celorlalţi. Încercarea ca defectul să devină invizibil face să se ajungă la modificarea expresiei feţei. Se acordă o mare importanţă redobândirii zâmbetului radios, în timp ce se dă o importantă mult mai mică refacerii funcţiei masticatorii în zone mai puţin vizibile. În ce priveşte pacientul, modul în care face fată pierderii dinţilor depinde de vârstă, sex, poziţie socială, constituie şi dispoziţie psihică, de circumstanţe şi de atitudinea faţă de ambianţa sa. Confruntarea subită cu pierderea dinţilor este încărcată de o ironie tragică, deoarece valoarea lor este apreciată numai în momentul în care se pierd. În această situaţie pot apărea stări de remuşcare, vinovăţie şi complexe de inferioritate. Oamenii relativ tineri, cum sunt adolescenţii şi recruţii, de obicei fac fată mai uşor şi mai repede pierderii dinţilor şi pot să-şi stăpânească stresul emoţional posibil. Atitudinea dinamică specifică vârstei şi succesele din această perioadă a vieţii sunt în favoarea lor. Mai târziu, pierderea totală a dinţilor este un eveniment care de regulă dă naştere unei stări de anxietate, unui şoc subit sau, în cazul unui temperament depresiv, unor stări de deznădejde şi de chin. Gradul şi intensitatea cu care se pronunţă această suferinţă depind de emotivitatea personală şi de atitudinea psihică. Extragerea totală este adesea echivalată de către pacient cu scăderea vitalităţii şi sporirea infirmităţii, femeile la menopauză fiind deosebit de sensibile în această privinţă. Există şi astfel de pacienţi, care însă gândesc aceste lucruri în mod direct ca fiind o vrere a naturii şi o acceptă cu umilinţă şi resemnare (Bolder).

Creşterea calităţii îngrijirii medicale şi sociale a persoanelor în vârstă a dus la o creştere a numărului pacienţilor care cer proteze dentare nu numai din motive practice, pentru a mânca, ci şi în vederea restabilirii bunăstării lor psihice. Ceea ce s-a spus deja în subcapitolul privind clasificarea pacienţilor pe tipuri trebuie luat în consideraţie şi aici, experienţa arătând că aceşti pacienţi pun mai mult accent pe rezultatele cosmetice decât pe reuşita tehnică şi funcţională. Întotdeauna apare aici problema împăcării speranţelor şi pretenţiilor subiective ale pacientului – „în sfârşit, dinţi albi şi frumoşi, într-o gură bătrână!” - cu posibilităţile obiective şi situaţia lui financiară. În cazul protezelor parţiale trebuie acordată o mare atenţie gradului de instruire a pacientului în problema igienei gurii şi dexterităţii lui de a manevra o astfel de proteză. Aceste calităţi vor determina în mare măsură tipul de proteză prescris (Aeschenbacher şi Brunner).

Este o părere populară greşită că protezele totale au drept unic scop refacerea funcţiei masticatorii în sensul pur tehnic; dimpotrivă, ele trebuie considerate în contextul mai general al factorilor fizici şi psihici. Problemele psihosomatice şi geriatrice implicate în instalarea danturilor devin mai frecvente în stomatologia reconstructivă. Ele sunt în legătură, pe de o parte, cu procesul natural al îmbătrânirii sistemului stomatognatic şi, pe de altă parte, cu suferinţele, mai puţin interese, de origine psihogenă. Acestea din urmă se întind de la evoluţiile anormale ale personalităţii până la schizofrenie. Din aceste cauze se ajunge la dificultăţi în „încorporarea” protezei, adică în ceea ce priveşte completa adaptare a pacientului la aceasta. Dificultăţile pot duce la intoleranta danturii, pot lua forma senzaţiilor de arsură pe buze şi gingii, a tulburărilor la înghiţit, uscăciunii, alterării gustului, senzaţiei de traumă şi atingerii motricităţii muşchilor maseteri accesorii (Körber; Mellgren; Müller, Fahlbusch).

În cazul pacientului edentat sau protezat este necesar ca medicul stomatolog să reuşească stabilirea unei relaţii de lungă durată, în cadrul ei veleităţile de comunicare sunt cele mai solicitate.

De asemenea medicul stomatolog trebuie să aibă cunoştinţe de psihologia vârstelor.Din informaţiile prezentate până acum se reliefează câteva aspecte specifice asistenţei

medicale stomatologice.1. Timpul redus rezervat anamnezei şi, deci posibilităţilor de comunicare dintre medic şi

pacient. Pacientul trebuind să fie rapid evaluat din punctul de vedere al tipului de personalitate, al disponibilităţilor sale de cooperare, dar şi al pragului său de apariţie a durerii (element central în aproape toate tratamentele stomatologice).

2. Durerea, fiind aproape nelipsită în cursul intervenţiilor stomatologice - s-au găsit soluţii eficiente - este important să se pedaleze de către medic pe o psihoterapie centrată pe elemente sugestive legate de prestigiu, efect sumat acţiunii unor veritabile analgezice şi pe o pregătire psihologică prealabilă cuplată, eventual, cu o medicaţie tranchilizantă la bolnavii care au dezvoltat adevărate fobii faţă de actul stomatologic.

3. Celelalte elemente specifice unui cabinet stomatologic (zgomotele frezei, mirosul şi gustul diverselor substanţe etc.) devin repede excitanţi condiţionali stresori (asociat la durere şi disconfort), ce trebuie neutralizaţi prin diverse manevre de condiţionare (de exemplu o muzică plăcută).

4. Anestezia element de asigurare pentru desfăşurarea fără dureri atratamentului poate constitui o veritabilă problemă în cazul bolnavilor cu reacţii alergice sau pseudoalergice la medicaţia anestezică. Atitudinea medicului în această situaţie vizând realizarea unei adevărate echilibristici între actul medical propriu-zis, cel psihologic şi o a treia dimensiune a problemei - cel medico - legal (existând pericolul decesului unor pacienţi extrem de alergici).

5. Tratamentele stomatologice vizând înlocuirea danturii compromise sau deja eliminate, pune şi probleme de ordin-estetic şi/sau fonator cu veritabile dar - adesea serioase implicaţii asupra psihologiei bolnavului, incluzând tot aici, senzaţia de corp străin, persistând uneori nejustificat la anumiţi bolnavi (cu personalităţi obsesive, astenice etc.).

7.6. Influenţe psihogene în chirurgia buco - maxilo-facialăFactorii psihosomatici joacă un rol important în tulburările funcţionale ale sistemului

stomatognatic. Studiile făcute asupra structurii personalităţii pacienţilor care suferă de mioartropatie arată corelaţii între tulburarea somatică primară şi afecţiunile psihosomatice generale. Din acest motiv, aspectelor relevante psihoigienice şi psihoterapeutice trebuie să li se acorde mai multă atenţie (Bruch). Concluzii similare au fost trase pe baza observaţiilor asupra disfuncţiei masticatorii, în special când aceasta este în legătură cu articulaţia temporomandibulară, în „ortopedia dentofacială”, în reconstituirea de proteze şi în procedurile ortodontice (Weinherg; Zarb şi Carlsson).

Diferite forme de dureri de cap şi faţă sunt adesea sechele ale depresiei adevărate şi ale reacţiilor nevrotice la defectele de poziţie implicând partea cervicală a coloanei, stresul emoţional jucând un mare rol (Baumann; Drommer). Multe din aceste cauze pot fi atribuite, împreună cu alţi factori, şi modificărilor inflamatorii ale mucoasei bucale şi ale regiunii periodontale, cum sunt dermatozele, senzaţiile de arsură ale limbii şi chiar herpesul Zoster (Cooper; Perko; Wespi).

O problemă specială este aceea a alcoolismului şi a abuzului de droguri, atât în ce priveşte modificările de origine psihogenă în gură, cât şi modul de tratament. Modificările produse de droguri şi medicamente în metabolism şi asupra comportamentului trebuie să fie rezolvate împreună cu un psihoterapeut (Gerlach şi Wolters). În general, faptul că astfel de tulburări organice sau funcţionale sunt cunoscute dentistului ca apărând pe un fond neurovegetativ sau psihic, îl vor reţine de a continua un tratament pur somatic, fără sens. El poate să ajute pacientul numai prin cunoaşterea interrelaţiilor psihice, anatomice şi patologice prezente şi prin colaborarea cu specialiştii corespunzători (Assal).

Bolile sau traumatismele aparatului buco - maxilo - facial, prin localizarea lor modifică fizionomia bolnavului, element foarte important în construirea imaginii corporale. Din acest motiv actul chirurgical are o semnificaţie majoră, nu numai d in punct de vedere medical, dar şi din punct de vedere social.

În chirurgia buco - maxilo - facială, psihologia medicală oferă: posibilitatea pregătirii psihologice (premergătoare pregătirii operatorii). O atenţie mare trebuie să se acorde reacţiilor de apărare ale pacientului, de asemenea reacţiilor postoperatorii (şocul operator, reacţii psihice acute - sindroame confuzionale, depresive etc.).

Răsfrângerea suferinţei bolii care necesită intervenţia chirurgicală asupra psihicului bolnavului este de regulă foarte accentuată. Vom prezenta câteva elemente agravante, generatoare de stres:

- durerile complicaţiile ameninţând viata pacientului- disfuncţiile la nivelul diferitelor aparate- aspectele inestetice- ameninţarea pierderii vieţii sau teama de mutilare.În momentul preoperator se evidenţiază o creştere a indicelui de anxietal a bolnavului. Ei

au în vedere: riscul operator propriu-zis (primejdia "mutilării" sau chiar a decesului), riscul anesteziei - teama de "a nu se mai trezi", amplificat, bolnavii cu antecedente de reacţii alergice la medicamente.

Momentul operator poate constitui un punct de ordin psihoterapic. Psihoterapia suportivă poate fi tăcută de către anturajul bolnavului, de colegii salon, asistente etc., dar cel mai în măsură să ofere un veritabil suport moral sunt chirurgul (sugestia de prestigiu dar şi calităţile sale relaţionale), şi anestezistul pentru intervenţia chirurgicală ce urmează.

În etapa postoperatorie bolnavul dezvoltă o serie de temeri:- teama de nereuşită a operaţiei; în anumite cazuri teama unor posibile recidive;- teama de complicaţii; inclusiv sechele inestetice (de exemplu cicatrici);- griji privind recuperarea funcţională- griji privind viitorul profesional.Considerăm important să subliniem, că în afară de factorii de suport social menţionaţi

anterior, un rol important îl are chirurgul. Chirurgul care-şi urmăreşte bolnavul în salonul de A.T.I. imediat după operaţie şi în zilele următoare constituie cel mai bun remediu pentru anxietatea bolnavului.

7.7. Comportamentul pacienţilor dificili în timpul tratamentului stomatologicExistă pacienţi neliniştiţi, care merg de la dentist la dentist în permanentă căutare a

unui confident; şi mai există cei care cer şi insistă cu încăpăţânare să li se aplice un anumit tratament. Dar mai sunt şi aceia care constituie probleme deosebite cu adevărat. Aceştia se caracterizează prin structura lor nevrotică şi pot fi clasificaţi în patru tipuri principale privind structura personalităţii, şi anume: isterică, obsesivă, depresivă şi schizoidă. Problema ia forma unei susceptibilităţi crescute la anxietate sau la anxietatea mascată şi greu de recunoscut ce poate izbucni în formă de crize, accese de inconştientă şi vomă. Ele sunt rezultatul experienţelor şi influenţelor antecedente, în special al acelora din copilărie, iar simpla convingere sau adulare este în general ineficientă pentru a le neutraliza. Cunoaşterea fondului acestei comportări poate determina o relaţie suportabilă dentist-pacient şi să facă tratamentul posibil. În cele mai multe din aceste cazuri serioase este recomandat, totuşi, ajutorul unui specialist (Elhardt).

Pacienţii cu structură predominant isterică prezintă cele mai multe din problemele acute. Anxietatea lor se manifestă cu uşurinţă în accese de diferite feluri şi inconştienţă. Starea de sugestibilitate foarte mărită îi face accesibili ajutorului psihiatric. Ei sunt relativ uşor influenţaţi de atitudinea calmă, obiectivă şi binevoitoare a dentistului. Efectul creşte dacă această atitudine afişează o dispoziţie alintătoare, prezentând sentimente calde, amestecate cu cordialitate şi umor.

Pacienţii cu nevroze obsesive sunt mai ales tensionaţi, inhibaţi şi plini de îndoieli şi ezitări. Prin lipsa de decizie amână mereu vizita la dentist. Adesea singura posibilitate de tratament este după psihoterapie, deoarece simptomele puternice de tip obsesiv pot duce la spălarea necontenită a gurii. Anxietatea acestor pacienţi se transferă adesea în manifestări fizice sub forma palorii şi bătăilor rapide ale inimii. În acest caz se recomandă un control cardiovascular detaliat (Elhardt).

Pacienţii cu structuri depresive ale personalităţii consimt fără întârziere la instrucţiunile dentistului, ceea ce nu trebuie să ne înşele în nici un fel în privinţa rezistentei lor psihice la situaţiile stresante. Pentru ei dinţii au o semnificaţie simbolică sporită şi, de aceea, iau

mult mai în tragic decât alţi pacienţi pierderea sau vătămarea unui dinte. Este de dorit să se facă o anchetă atentă asupra reacţiilor lor la intervenţiile chirurgicale anterioare, dentare sau de alt gen, în scopul planificării tratamentului. Este foarte important să ne apropiem de aceşti pacienţi ca de nişte persoane, nu de „cazuri”.

Pacienţii schizoizi. Datorită perturbărilor din perioada dezvoltării lor emoţionale iniţiale, lipseşte relaţia cu mediul lor sau este cel puţin nesatisfăcătoare. „Subnutriţia” emoţională din prima copilărie produce o neîncredere iniţială care poate duce la o atitudine certăreaţă, ipohondrie, duşmănie şi chiar provocări la adresa dentistului. Acestea constituie situaţia cea mai stresantă din lucrul stomatologic, din punct de vedere uman. Totuşi, dacă dentistul atenuează această situaţie afectivă prin răbdare, bunăvoinţă şi obiectivitate, simpatia şi curajul lui psihologic vor fi răsplătite prin câştigarea încrederii pacientului (Elhardt).

Arestaţii care execută o condamnare sunt de inclus printre cei mai dificili pacienţi, datorită situaţiei lor speciale ce implică anomalii de personalitate, precum şi condiţiilor sociale şi emoţionale în care se găsesc. Cercetările au scos la iveală probleme psihologice sporite. Condamnaţii prezintă îndeosebi o indiferenţă marcată în privinţa igienei orale, putină bunăvoinţă în a coopera în problemele de bază ale profilaxiei şi o poftă crescută de dulciuri - îndeosebi de către cei care se drogau şi acum sunt lipsiţi de „hrana lor”. O consultaţie dentară nu este pentru condamnaţi chiar ocazia să stabilească doritul contact cu lumea de dincolo de zidurile închisorii; prin acordarea unei atenţii personale şi permiţându-le să simtă că merită să-şi tină dinţii în stare bună, la fel cu orice alt cetăţean, ei vor fi ajutaţi să-şi recâştige treptat autorespectul pierdut. Dentistul poate în felul acesta să contribuie la restabilirea echilibrului lor emoţional în sensul general al unui proces de resocializare.

Există de asemenea pacienţi foarte dificili, care nu se încadrează în nici una din aceste categorii. Aceştia sunt în general labilii emoţional sau bolnavii care pun mereu probleme de nerezolvat. Când sunt prezente simptome neurologice sau psihiatrice, este indispensabilă colaborarea strânsă cu un psihoterapeut (Reisner). Există şi un număr apreciabil de pacienţi care nu pot fi deplasaţi uşor, datorită vârstei sau incapacităţii lor, şi care necesită metode speciale de tratament. Handicapul se poate prezenta sub multe forme, cum sunt deficienţele fizice, dezvoltarea mintală întârziată, malformaţiile congenitale, tulburările metabolice şi sistemice, stările spastice, autismul, orbirea, surditatea, hemofilia şi cancerul. Tratamentul dentar al acestor pacienţi cere medicului stomatolog calităţi speciale, în primul rând aceea de a exercita o influenţă calmantă, în vreme ce în anumite cazuri este necesară o modificare a procedeelor obişnuite în stomatologia preventivă şi de restaurare dentară. Nevoile acestora sunt din nefericire adesea neglijate, în special când îşi duc viata în cămine sau sunt privaţi de libertate în alt fel. Anumite ţări au deja programe excelente în curs de dezvoltare, prin care cetăţenii handicapaţi primesc tratament dentar în cadrul unor echipe formate din medici, rude, asistenţi sociali şi profesori (Zimmermann).

În concluzie, medicul stomatolog este din ce în ce mai confruntat cu probleme psihologice, psihosomatice şi sociale. Ele sunt frecvent efectele modului actual de viată şi de lucru, care uneori nu avantajează dezvoltarea echilibrului emoţional satisfăcător şi a personalităţii. Aceste probleme impun exigente medicilor stomatologi în egală măsură în ce priveşte simpla înţelegere umană şi psihologia aplicată. Este evident că trebuie create mai multe sisteme de pregătire cu scopul de a realiza în medie acele calităţi pe care le considerăm atât de importante pentru un terapeut. În acest fel, stomatologul va putea lucra împreună, în cazurile speciale, alături de psihoterapeuţi, psihologi, pediatri sau logopezi. Instruirea şi pregătirea din nefericire continuă să neglijeze aspectul înţelegerii personalităţii şi psihicului pacientului, necesară acestui tip de activitate. Cursurile postuniversitare cu orientare de psihologie oferite de grupurile Balint furnizează dentistului cunoştinţe necesare pentru înţelegerea mai bună a propriei sale personalităţi, făcându-l astfel capabil să sesizeze corelaţiile psihosomatice implicate în maladia pacientului său.