Dezvoltarea socială şi culturală a societăţii româneşti în perioada interbelică a determinat o creştere a interesului teoretic pentru problemele culturii. Între cele două războaie mondiale se afirma o pleiadă de gânditori ce au adus contribuţii deosebite tocmai în domeniile de vârf ale gândirii filosofice, în filosofia valorii şi în filosofia culturii.

Aceste discipline reprezintă în perioada interbelică discipline de avangarda, care vor influenţa întreaga gândire filosofică. Întrebările capitale ce se pun acum sunt: ce este cultura, ce sunt valorile, cum acţionează ele în viaţa socială Vianu considera că aceste discipline s-au cristalizat odată ce a devenit limpede deosebirea dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului, dintre natură şi cultură, dintre lumea fizică şi lumea morală. Aceste distincţii, formulate la sfârşitul secolului al XIX-lea de orientarea neokantiană, vor fi considerate acum ca subîntelese şi acceptate de toţi gânditorii români.

Distincţiile dintre faptele obiective, independente de om, fapte repetabile exprimate sub formă de legi, judecăţile de existentă, pe de o parte, şi fenomenele dependente de om, care fac parte din civilizaţia umană, fenomene irepetabile, individuale, care sunt dependente de variaţiile subiectivităţii umane şi care sunt apreciate în funcţie de un anumit sistem de valori, aceste distincţii se regăsesc în toate abordările. Ele sunt importante întrucât au temperat excesul filosofiei pozitiviste de a aplica şi culturii legile naturii.

Cultura română în perioada interbelică are o medie valorică foarte ridicată. Nu avem doar personalităţi excepţionale, ci şi o platformă culturală mai largă pe fundalul căreia se afirma aceste personalităţi. Şansa României, spuneau exponenţii generaţiei lui Eliade, constă în afirmarea noastră în plan cultural, cu toate că în plan economic ne aflam într-o stare de dependenţă.

În epoca modernă, când societăţile şi culturile europene şi-au multiplicat formele de comunicare şi raporturile de interdependenţă, forme care s-au extins treptat la scară planetară, a apărut o acerbă competiţie a valorilor pe arena internaţională.

Promovarea şi recunoaşterea unei opere şi a unei valori naţionale în acest spaţiu nu mai este legată totdeauna de valoarea intrinsecă a creaţiilor respective; în difuzarea valorilor şi în impunerea lor pe plan internaţional intervin şi alte mecanisme, care privesc strategiile de comunicare, interesele politice, poziţia geopolitică, economică sau militară ale unei naţiuni.

Pornind din perimetrul geografiei ca disciplină,Simion Mehedinţi dezvoltă o viziune amplă despre raporturile dintre om şi mediul său de existenţă, viziune ce angajează etnografia, istoria, antropologia, geopolitica, pedagogia si filosofia culturii.

Principiul său călăuzitor este unitatea dintre popor si pământul care-i serveşte drept vatră a vieţuirii sale, conexiunea genetică şi funcţională dintre munca şi creaţiile tehnice şi spirituale ale omului.

Pentru Mehedinţi, ca şi pentru alţi gânditori de marcă ai timpului, cultura devenise un concept cu vocaţie sintetică şi generalizatoare, un indicator distinctiv al condiţiei umane.

Mehedinţi operează cu o reprezentare complexă asupra culturii, articulând sensul ei universal uman şi cel specific, şi tipoistoric şi logic.

Cultura este definită de Mehedinţi drept “suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice si estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediul social”. Este

o definiţie ce implică o pluralitate de sensuri, de la cele antropologice, ecologice, istorice si sociologice, la cele psihologice, etice şi educaţionale

De la etnografie şi teoria culturii, Mehedinţi îşi extinde aria preocupărilor la educaţie şi pedagogie, întrucât studierea obiceiurilor şi a felului de a munci al diferitelor popoare trebuie să întemeieze şi programele educaţionale, cele care privesc formarea noii generaţii în spiritul acestor structuri tradiţionale, precum şi pe linia noilor direcţii culturale şi a formelor de creaţie ce pot îmbogăţi acest patrimoniu, asigurând astfel progresul material şi spiritual.

Cultura şi civilizatia devin la Mehedinţi categorii filosofice fundamentale, capabile să-şi dea seama atât de condiţia umană în universalitatea ei, cât şi de diversitatea procesului istoric şi a manifestărilor ce dau identitate unui popor.

Prin creaţiile ce intră în sfera celor doua concepte, omul îşi construieste existenţa socială şi îşi tălmăceşte experienţa de viaţă.. Mehedinţi este printre puţinii gânditori români care au propus nu numai o teorie a culturii, ci şi un sistem operaţional de analiză a culturii şi civilizaţiei, cu un nomenclator al componentelor lor structurale, ceea ce îl îndreptăţeste pe editorul şi interpretul operei sale, antropologul Gheoghiţă Geană, să afirme ca Mehedinţi a elaborat “un sistem operaţional de filosofie a culturii”.

Mehedinţi consideră ca arta este expresia cea mai elocvantă a creativităţii umane, “chintesenţă” culturii.,,Mehedinţi elaborează un sistem de categorii, de “coordonate etnografice”, prin care împarte civilizaţia şi cultură în alte subcategorii definitorii, care pot fi aplicate oricarei comunităti etnice, indiferent de treapta de dezvoltare pe care se afla. civilizaţia cuprinde următoarele elemente: hrana (de la formele cele mai simple, până la formele de preparare actuală, industrializată), îmbrăcămintea şi locuinţa (de la “culcuşul de o noapte”, până la “zgârie-nori”), mijloacele de circulaţie (de la “umblet”, deplasarea cu animale, apoi de la roată la locomotivă, de la navigaţie maritimă, la cea aeriană, cu avionul); cultura include ştiniţa (de la formele primare de cunoaştere, la gândirea raţională şi la metodele pozitiviste ale ştiinţei moderne), arta (de la desenul paleolitic, la arta actuală) şi religia (de la magie, la religiile monoteiste universale); religia este înlocuită în unele lucrări cu morala.

Aceste componente sunt unite de o linie mediană a muncii (unde Mehedinţi plasează sintetic “graiul” şi “unealta”), poziţie ce semnifică faptul că atât cultura, cât şi civilizaţia îşi au rădăcina în activitatea fundamentala a omului, aceea de transformare a mediului natural şi social de viaţă în funcţie de anumite scopuri. Analizând diverse epoci cu valoare paradigmatică pentru raportul cultură/civilizaţie, situaţii în care cele două aspecte nu se află în raporturi de simetrie, Mehedinţi ajunge la concluzia, verificabilă istoric, după care civilizaţia şi cultura pot avea evoluţii relativ independente, astfel încat “o stare de civilizaţie modestă se poate asocia cu o foarte bogată cultura”, după cum există şi situaţii în care raportul are valori opuse.

Polul civilizaţiei şi polul culturii rar coincid. Un grad mare de civilizaţie poate atinge orişicine dacă împrumuta rezultatele muncii altora. O cultură înaltă e însă un fenomen cu mult mai greu de realizat. Ea presupune nu numai munca bogată şi mare bogăţie de cugetare, dar şi o simtire fina, care se traduce printr-o atitudine etică si estetică de un nivel superior.

Tudor Vianu este interesat în principal de problemele culturii, asupra căroră a elaborat o teorie consistentă. Potrivit lui, cultura exprimă suma valorilor create de om, mediul în care el îşi dobândeşte caracteristicile ireductibile.

Dar, mai presus de orice, cultura este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa

El porneşte de la o definiţie analogica a culturii, analogică în raport cu cultura pământului, considerând ca orice definiţie trebuie să aibă în vedere trei factori: un substrat natural, o valoare care orientează creaţia şi actul de creaţie propriu-zis.

În centrul definiţiei sale stă conceptul de valoare, pe care o defineşte ca fiind obiectul unei dorinţe.

“Dorinţa cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative”. Valoarea este, deci,ţinta unei aspiraţii, expresie a unui ideal sau scop. “Există deci tot atâtea valori câte aspiraţii vibrează în sufletul omenesc.”

Actul cultural constă în introducerea unui obiect, prin creaţie umană, în sfera unei valori. Prin creaţie, omul investeşte un obiect cu o anumită valoare şi, deci, îl integrează culturii, îl inalţă din natura în cultura.

Cultura, mai spune el, constă în “introducerea obiectelor acestei lumi în sfera feluritelor valori”, astfel lumea capătă sens iar lucrurile, privite din perspectiva unor valori, dobândesc anumite semnificaţii umane.

Există azi un consens explicit asupra faptului ca noţiunea de valoare se află în centrul oricărei definiţii a culturii. În cele mai frecvente înţelesuri, valoarea este "expresia ideală a unui acord între eu şi lume, care poate fi oricând realizat"

. Imperiu al valorilor, cultura este vazută ca o axiosferă a existenţei umane, un ansamblu de valori şi de criterii de apreciere a lumii. Definind cultura ca ansamblu structurat de valori, Vianu situează valorile la intersecţia dintre dorinte şi nevoi, pe de o parte, şi obiectele corelative acestora, care au capacitatea de a le satisface, pe de altă parte:"Scurt spus, o valoare este obiectul unei dorinţe. Această dorinţă poate să fie la rândul ei fizică sau morală..

Un lucru care întruchipează în sine o astfel de valoare, un lucru care prin prezenţă sau prin întrebuinţarea lui poate să satisfacă această dorinţă se numeşte bun".

Cultura delimitează în aria socialului tot ceea ce a adus omul specific în câmpul existenţei, creaţiile şi mijloacele care alcătuiesc mediul specific al existenţei umane. "Prin lucrarea tuturor creatorilor, prin tehnica şi prin arta, prin opere ştiinţifice şi prin instituţii, prin codificări şi prin ritualuri, ne înconjurăm cu un mediu axiologic condiţional".

Vianu pune un accent deosebit pe actul cultural, adică pe ideea de creaţie. Vianu elaborează o concepţie proprie asupra culturii, pe care o denumeşte “concepţie activistă”, deoarece are în centrul ei ideea rolului activ al subiectului cultural.

Cultura este deci procesul activ de creare a valorilor, de întrupare a valorilor în bunuri de civilizatie şi de valorificare a lor conform nevoilor şi trebuinţelor umane. El încearcă să combine teza autonomiei valorilor cu perspectivele psihologiste, respingând, totodată, poziţiile extreme ale acestora. Între obiectivism şi subiectivism, Vianu consideră ca valorile exprimă posibilitatea unei adaptări satisfacătoare între lucruri

şi conştiinţa. Vianu respinge atât psihologismul radical, care reduce valoarea la simple trăiri subiective, cât şi materialismul vulgar, care confunda valoarea cu lucrurile în afara relaţiei lor cu omul. Cultura este multifuncţională, are funcţii simultane, nu succesive istoric. Deşi unele funcţii pot domina în anumite perioade, toate sunt prezente potenţial în tabloul unei epoci. Difereţierea valorilor este o condiţie a progresului social. Dar izolarea valorilor şi înscrierea existenţei umane exclusiv pe o coordonată valorică duce la o stare de criză.

Excesul de specializare poate provoca un dezechilibru în tabloul cultural. Soluţia sa este de a propune un ideal cultural integrator care insistă pe dezvoltarea

polifonică a spiritului uman. Idealul cultural diferă de la epocă la altă. În funcţie de problematica timpului respectiv, diferitele epoci pe care le-a

străbătut omenirea au întreţinut cu predilecţie cultul anumitor valori. Pluralitatea culturilor derivă şi din idealurile diferite de care au fost animate

societăţile şi epocile. Cultura modernă are ca ideal creaţia, iar mitul în care se regăseşte este mitul lui Prometeu.

Raportul cultură-civilizaţie este conceput de Vianu într-un mod raţionalist şi echilibrat. Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în bunuri materiale, menite să amelioreze condiţia umană.

El critică viziunile care condamnă civilizaţia şi o opun culturii. În acelaşi timp, el ne invită să nu exagerăm valorile tehnico-materiale, care

trebuie gândite în acord cu celelalte valori şi scopuri umane. El consideră că sensul modernizării este exprimat tocmai de atitudinea activă a omului faţă de lume.

Cultura română are nevoie de tipul omului creativ, întreprinzător, a omului de iniţiativă practică, condus de ştiinţa, capabil să folosească noile achiziţii tehnice şi de implicare morală.

El împarte domeniul teoriei culturii în două componente: teoria formală a culturii si teoria materială.

Primul domeniu ar trebui să arate ce este cultura, care sunt notele saledefinitorii. Introducând noţiunea de voinţă culturală, Vianu afirma că în orice act creator putem descoperi un element volitiv orientat spre creaţie, o tensiune subiectivă, o încordare sufletească, o energie morală care se opun inerţiei şi automatismului.

Este vorba de credinţa că omul poate depăşi un cadru dat, iar creaţia este încă posibilă.

Această voinţă este dirijată de o valoare precum o cauză finală. Ea trebuie pusă în conexiune cu sistemul de trebuinţe şi aspiraţii. Actul cultural, de creaţie efectivă este concomitent obiectiv şi subiectiv

În ceea ce priveşte teoria materială a culturii, Vianu afirmă că ea se referă la formele pe care cultura le îmbracă şi care sunt determinate de trei tipuri de factori: condiţiile culturii (materiale si spirituale), mijloacele prin care se realizeaza cultura şi idealurile pe care le urmăreşte

. Condiţiile materiale privesc mediul geografic (clima, resurse materiale, configuraţie geografică, relief, fauna, flora etc.).

Mediul are rol de condiţie, dar nu reprezintă un factor determinant.

Teoriile determinismului geografic se află in retragere fata de alte teorii. Influenta mediului scade pe masura ce societatea mai dezvoltata, astfel ca asistam la o progresiva neatarnare a culturii fata de mediu, care are o actiune tot mai limitata.

Conditiile economice privesc tipul de productie si structurile sociale. Economicul este un factor, dar nu are rolul hotarator. Vianu critica punctele de vedere unilaterale in aceasta privinta, subliniind rolul factorilor spirituali, mai ales al stiintei, in dezvoltarea sociala.

Cultura isi depaseste de obicei conditionarile economice.In ceea ce priveste conditionarea etnica, Vianu respinge teoriile rasiste si afirma

ca acest factor are o influenta limitata. Conditiile spirituale ale culturii se refera la influenta traditiei, la cantitatea grupului social si la unitatea functionala a culturii. Traditia este “influenta muncii culturale anterioare asupra celei prezente”.

Traditia lucreaza asupra prezentului prin sistemul educativ si prin institutii (familie, stat, universitati, scoli etc.). Institutiile sunt de obicei conservatoare, intrucat ele exprima cultura acumulata deja, fata de care se manifesta tendintele novatoare. Vianu elaboreaza o teorie complexa cu privire la tensiunea dintre traditie si inovatie in cultura. O interesanta teza sustine Vianu cu privire la corelatia dintre traditie si dimensiunea grupurilor sociale. Aceasta din urma se afla in raport invers proportional cu intensitatea traditiei.

Grupurile restranse (familie, etnie) au traditii puternice. Grupurile mari, fiind mai laxe, au o traditie mai slaba, iar liberalismul modern a exprimat tocmai tendinta individului de a scapa de sub puterea traditiei.

In ceea ce priveste teoria materiala a culturii, Vianu afirma ca ea se refera la formele pe care cultura le imbraca si care sunt determinate de trei tipuri de factori: conditiile culturii (materiale si spirituale), mijloacele prin care se realizeaza cultura si idealurile pe care le urmareste. Conditiile materiale privesc mediul geografic (clima, resurse materiale, configuratie geografica, relief, fauna, flora etc.). Mediul are rol de conditie, dar nu reprezinta un factor determinant.

Teoriile determinismului geografic se afla în retragere faţă de alte teorii. Influenţa mediului scade pe măsură ce societatea mai dezvoltată, astfel că asistam

la o progresivă neatârnare a culturii faţă de mediu, care are o acţiune tot mai limitată. Condiţiile economice privesc tipul de producţie şi structurile sociale.

Economicul este un factor, dar nu are rolul hotărâtor. Vianu critică punctele de vedere unilaterale în aceasta privinţă, subliniind rolul

factorilor spirituali, mai ales al ştiiţei, în dezvoltarea socială. Cultura îşi depăşeşte de obicei condiţionările economiceÎn ceea ce priveşte condiţionarea etnică, Vianu respinge teoriile rasiste şi afirmă

ca acest factor are o influenţă imitată Condiţile spirituale ale culturii se referăla influenţ tradiţei, la cantitatea grupului

social ş la unitatea funcţonală a culturii. Tradiţia este “influenţa muncii culturale anterioare asupra celei prezente”. Tradiţia lucrează asupra prezentului prin sistemul educativ şi prin instituţii

(familie, stat, universităţi, şcoli etc.). Instituţiile sunt de obicei conservatoare, întrucat ele exprimă cultura acumulată

deja, faţă de care se manifesta tendinţele novatoare.

Vianu elaborează o teorie complexă cu privire la tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie în cultură

. O interesantă teză susţine Vianu cu privire la corelaţia dintre tradiţie şi dimensiunea grupurilor sociale.

Aceasta din urmă se află în raport invers proporţional cu intensitatea tradiţiei. Grupurile restrânse (familie, etnie) au tradiţii puternice.

Grupurile mari, fiind mai laxe, au o tradiţie mai slabă, iar liberalismul modern a exprimat tocmai tendinţa individului de a scăpa de sub puterea tradiţiei.

Formele pe care cultura le îmbracă sunt determinate de condiţiile culturii şi de mijloacele

pe care aceasta le foloseşte pentru a realiza idealurile ei.

Primul grup de elemente ce intră în determinatia formelor culturii sunt‘conditiile

materiale ale culturii’, subliniaza Vianu. Aceste conditii materiale sunt: mediul geografic

(natural, cosmic), economia (conditiile economice) si rasa (unitatea antropologica careia

o cultura ii apartine).

Conceptul de determinare a culturii in functie de mediul cosmic in care aceasta se

dezvolta a aparut inca din sec. al VII-lea, o data cu teoria lui Fontenelle – ‘diferitele idei

sunt intocmai ca plantele si florile care nu traiesc deopotriva de bine in orice climat.

Poate ca pamantul francez nu este propriu rationamentelor pe care le faceau egiptenii,

dupa cum nu este propriu pentru a face sa creasca palmierii.[…]Este totdeauna sigur ca

luand in considerare inlantuirea si dependent reciproca care exista intre toate partile

lumii material, diferentele de climat, care se fac simtite in plante, trebuie sa se intinda

pana in creierii omului si sa-si produca acolo efectele lor.’(p 222-223)

La Montesquieu, mediul cosmic se refera in primul rand la clima, la temperatura

‘cum va fi temperatura unei tari, asa va fi sufletul acelui popor’.(p 223) Modificarea

caracterelor se poate manifesta in vicii de caracter, Montesquieu aratand ca legile,

moravurile sau institutiile acelor tari au ca scop corectarea sau combaterea acestor vicii.

’Omul de sud intampina lumea cu o suprafata sensitiva mai intinsa decat cea a

nordicului. Din aceasta pricina meridionalul este mai sensibil, pe cate vreme nordicul are

o anumita insensibilitate.’ Dar mediul cosmic mai inseamna si configuratie geografica: ‘

configuratia geografica a Asiei, unde campiile sunt foarte intinse, unde izvoarele secand

usor, fluviile inceteaza a mai fi obstacole, unde vasta intindere a terenului liber s-a putut

deschide cuceririlor indraznete si intronarii despotismului.[…] Dimpotriva, in

continentele si tarile muntoase, acolo unde oamenii se pot apara la adapostul intariturilor

gigantic ale muntilor, popoarele au fost totdeauna inspirate de duhul libertatii.’(p 224)

Cel de-al treilea sens pe care mediul cosmic il capata la Montesquieu este natura

solului. Astfel, daca solul este fertil sau steril, caracterul omului va fi mai indolent (au

siguranta bogatiei naturii), respectiv mai indarjit.

In ceea ce priveste conditionarea cosmica a culturii, Vianu sustine idea ca mediul

cosmic, pentru a deveni o conditie a culturii, trebuie valorificat de om: ''Nu mediul ca

atare este, prin urmare, conditia culturii, ci mediul intru cat este valorificat, resimtit intr-

un fel determinat si pus in legatura cu reprezentarea unor anumite scopuri''. Daca mediul

cosmic are o netagaduita insemnatate, aceasta este cu atat mai mare cu cat comunitatile

sunt mai primitive si scade pe masura ce comunitatile sunt mai avansate. Progresiva

neatarnare a omului de mediu este, intr-adevar, unul dintre cele mai caracteristice

elemente ale progresului in planul civilizatiei. Despre teoria conditionarii economice a

culturii, Vianu sustine ca vine in completarea teoriei mediului.

In secolul al XIX-lea, Buckle prezinta o noua teorie, economica de aceasta data.

In acceptiunea lui Buckle, intelectualitatea se dezvolta cu precadere in conditiile bogatiei,

a suficientei materiale. Insa aceasta bogatie este dependent nu numai de conditiile

naturale, ci si de factorul uman, de energia si consecventa in munca. Genul productiei,

determinat la randul lui de mediul cosmic, conditioneaza civilizatia: ‘ Nordicii au nevoie

de alimente continand mult carbon, fiindca arderile sunt foarte puternice in climatul lor.

Oamenii din Sud au dimpotriva nevoie de alimente care contin mult oxigen.

[…]Alimentele continand mult carbon, ca de pilda carnea animalelor, se procura apoi

prin dezvoltarea unor aptitudini special de lupta, necesare pentru uciderea animalelor

adeseori feroce. Alimente care contin mult oxigen sunt insa fructele, pe care cu gestul cel

mai comod, cu miscarea cea mai indolent, cineva le poate culege din pomul care creste in

livada sa.’(p 226)

Daca teoria mediului postula implantarea in peisaj a culturii omenesti, teoria

economica a culturii avand in prim-plan materialismul istoric, sustine unitatea procesului

economic indiferent de locul in care se desfasoara si, ca atare, unitatea de plan a culturii

omenesti.

Materialismul istoric nu primeste ideea diferentelor culturii omenesti ca pe niste

date fatale, ca pe un fel de a fi, rezultat din inradacinarea unei culture in peisajul in care

se dezvolta. Materialismul istoric constatand diferenta, nu o secoteste fatala; el afirma

asadar unitatea de plan a aistoriei omenesti, pe cand teoria mediului admite existent unor

diferente ireductibile in campul culturii.’(p232)

Problema specificitatii culturii romanesti este o problema de realizari culturale, o

problema de munca nationala si acei care doresc solicitarea specificului nostru, trebuie ei

insisi sa ia initiative activitatii in toate domeniile, in virtutea convingerii ca in opere se

depun tendinte profunde si iese la iveala ceea ce poate sa fie specific in sufletul

national.’(p 318)

Cultura noastra se gaseste intr-un interesant proces de adaptare rationala.

Adaptarea irationala a fost de la o vreme inlaturata. ‘Forta traditiilor seculare a slabit din

pricina unor imprejurari care isi au realitatea lor si care nu sunt numai produsul nefericit

al unei inchipuiri personale sau al unui spirit revolutionar democrat. Trecerea de la

adaptarile irationale la cele rationale a fost determinate de o serie intreaga de conditii

economice si politice, prin care tara a trebuit sa treaca nitr-un anumit stadiu al dezvoltarii

ei. Lipsita de directiva sigura a traditiilor, cultura noastra a inceput de la o vreme sa se

cugete pe sine, pentru ca ea nu mai functioneaza cu forta inconstienta a instinctelor’.

(p348) Vianu recunoaste in viata sociala aparitia unui nou tip intelectual, ‘tipul omului de

cultura care nu cultiva numai o specialitate stiintifica anume, ci care reflecteaza la

destinul global al culturii noastre si care se simte raspunzator de intreaga orientare a

civilizatiei tarii.’(p349), care nu se gaseste in alte culturi, reprezentativ pentru acestea

fiind tipul intelectualului specializat pe un anumit domeniu.

Prezentarea teoretica a culturii face loc expunerii culturii romanesti si obiectivelor

care trebuie urmarite pentru pastrarea specificului nostru national. Ca urmare a conditiilor

economice si politice prin care tara a trecut intr-un anumit stadiu al dezvoltarii ei, puterea

traditiilor a slabit, si ca urmare a acetui fapt, ‘cultura a inceput de la o vreme sa se cugete

pe sine, pentru ca ea nu mai functioneaza cu forta inconstienta a instinctelor.’ (p 348)

Vianu noteaza aparitia unui nou tip intelectual, specific poporului nostru, si

anume omul de cultura multilateral dezvoltat, care ‘nu cultiva o specialitate stiintifica

anume, ci care reflecteaza la destinul global al culturii noastre’. (p 349)

Elementul principal al studiului asupra problemei romanesti il constituie pierderea

‘vechilor adaptari irational-traditionale’, a valorilor seculare, care a determinat o

intoarcere a omului de cultura catre sine, in cautarea unui raspuns la aceasta situatie. In

secolul al XVIII-lea, valoarea care conducea intreaga cultura a fost cea religioasa. In

epoca urmatoare, poporul roman a renuntat la vechea lui calauza, religia, si s-a indreptat

catre rationalismul revolutionar si democratic de tip francez.

Ceea ce a stat la baza atitudinii prin care s-a cucerit libertatea nationala a fost ‘

conceptia despre fiinta rationala care este omul, demn prin ratiunea sa sa traiasca liber si

sa se determine autonom ca fiinta particulara si ca fiinta colectiva’(p 350), deci intreaga

noastra occidentalizare si adoptarea idealurilor apusene au fost rezultatul conceptiei

rationaliste a culturii. Generatia urmatoare a criticat neajunsurile acestei conceptii

rationaliste si revolutionare, ajungandu-se la o inflatie a legislativului, datorita credintei

‘ca ratiunea omeneasca, asa cum ea se exteriorizeaza in legi publice, poate sa

imbunatateasca realitatea sociala’(p 350).

Cultura romaneasca a fost in continuare puternic influentata de ideologia

comunista, urmand mai apoi o occidentalizare accentuata, care insa nu a fost adaptata la

specificul nostru national. Tendinta actuala este de preluare a valorilor si a intregului mod

de viata apusean. Valorile democratiei de tip francez sunt pastrate mai mult in aparenta,

fiind reinterpretate, in functie de diferite interese, poporul roman adoptand un nou tip de

democratie, cea americana.

Concluzionând, putem spune că valorile romanesti cunosc o ora a cumpenei: valorizarea

in pozitiv si in negativ, autocontestarea si punerea sub semnul integrării europene fortate,

care acutizeaza complexele generate de apartenenta prezumtiva la o cultură unica,

precum si la marca ontologică