Capitolul II

Terminologia – interpretări, delimitări, definiri

2.1 Definirea domeniului terminologic

Aşa cum este definit în lucrările de lingvistică, lexicul unei limbi este format din

totalitatea cuvintelor, în diversitatea lor. Această totalitate numită şi lexic general este, de fapt

o dimensionare abstractă a vocabularului unei limbi deoarece niciun vorbitor nativ nu este

cunoscătorul absolut al acestuia. Ţinând seama de anumite criterii bine fundamentate, lingviştii

au identificat în cadrul lexicului general partiţii, reprezentate de lexicul specializat utilizat

pentru comunicarea în anumite domenii ştiinţifice şi de limba comună folosită de nespecialişti.

După Cabré, M.T. (2000 : 13) comunicarea specializată nu este o formă complet

diferită de comunicarea generală, cunoştinţele ştiinţifice nefiind nici uniforme, nici total

separate de cunoştinţele generale. Din punct de vedere lingvistic, o terminologie nu apare ca un

ansamblu de noţiuni, ci ca un ansamblu de expresii denumind în limba naturală noţiuni

relevante dintr-un domeniu de cunoştinţe foarte bine delimitat (Lerat, P. 1995 : 20). Cu alte

cuvinte, lexicul comun reprezintă cuvintele care asigură înţelegerea comunicării între vorbitori

la nivelul unei limbi, iar lexicul specializat sau terminologiile însumează cuvintele/termenii

corespunzători domeniilor de activitate profesională. După Coşeriu (1967:17) „cunoaştem

semnificatul terminologiilor în măsura în care cunoaştem ştiinţele sau tehnologiile cărora ele

corespund şi nu în măsura în care cunoaştem limba”.

Limbajul specializat este o componentă a limbajului general sau o continuare a acestuia

(Depecker 2002 : 63). Atât limbajul general, cât şi cel specializat sau limba comună nu sunt

delimitate strict şi nu sunt „impermeabile”. Din contra, există o mişcare continuă, în toate

direcţiile, existând o permanentă înnoire şi îmbogăţire. Complexitatea crescândă a

cunoştinţelor de specialitate şi a informaţiilor, în general, interdisciplinaritatea domeniilor

necesită eforturi speciale pentru a realiza o comunicare adecvată.

De aceea, terminologia, în acelaşi timp disciplină şi câmp de cercetare, joacă un rol

esenţial în facilitarea şi accelerarea comunicării ştiinţifice. Scopul unei teorii a termenilor

este descrierea formală, semantică şi funcţională a unităţilor care pot câştiga o valoare

terminologică, înregistrarea acestor valori şi exprimarea relaţiilor stabilite cu alte semne ale

aceluiaşi sistem sau sistem diferit.

10

Conceptul de terminologie are, în lingvistică, mai multe valori:

a) reprezintă un limbaj specializat sau un sistem ştiinţific prin care se realizează

o comunicare de specialitate, non-ambiguă, cu rolul de a transmite cunoştinţe

într-un anumit domeniu de activitate;

b) reprezintă corpusul de termeni dintr-un domeniu, caracterizaţi prin

univocitate, non-ambiguitate şi relaţii lexico-semantice proprii;

c) este folosit pentru a denumi o ştiinţă interdisciplinară care realizează o

ierarhizare a conceptelor şi analizează problemele „codajului lingvistic şi

non-lingvistic” (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 64 ; 2007 : 19).

Terminologia ca ştiinţă reprezintă „disciplina care se ocupă de comunicarea

specializată, realizată fără echivoc într-un anumit domeniu ştiinţific, tehnic, profesional.”

(Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 65; 2007 : 19 şi are în vedere studierea şi structurarea sistemelor

noţionale ale unui domeniu specializat. Cu alte cuvinte, terminologia reprezintă, în primul

rând, vocabularul specializat al unei ştiinţe, fiind un ansamblu de termeni, denumiri, dintr-o

limbă naturală, care desemnează concepte specifice1; în al doilea rând, ea constituie disciplina

care studiază pe de o parte noţiunile şi desemnările lor, iar pe de altă parte metodele specifice

activităţii terminologice. Pentru analiza pe care ne-o propunem spre realizare în acest

studiu terminologia reprezintă corpusul de termeni specializaţi polemologic asupra căruia vom

aplica metodele de cercetare specifice.

Terminologia este considerată o ştiinţă interdisciplinară datorită caracterului complex

al termenului care, aşa cum remarca Wüster (1981: 57; apud Cabré, 1998 : 61), aparţine,

deopotrivă, „lingvisticii, logicii, ontologiei, informaticii şi ştiinţei lucrurilor”. O altă accepţiune

a interdisciplinarităţii terminologiei este aceea că supune analizei problemele generale ale

terminologiilor: logica cunoştinţelor, ierarhia conceptelor, codajul lingvistic şi non-lingvistic,

problemele îmbogăţirii vocabularului specializat (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 64; 2007 : 21).

Terminologia şi lexicologia reprezintă domenii apropiate datorită faptului că amândouă

au câte o componentă teoretică (care se ocupă de cuvinte) şi o componentă practică (care se

ocupă de producerea de dicţionare). Cu toate acestea, lingviştii evidenţiază deosebirile dintre

ele arătând că lexicologia se ocupă de studiul tuturor cuvintelor dintr-o limbă, pe când

terminologia se ocupă doar de cuvintele care aparţin unui domeniu specializat (de termeni). De

asemenea, lexicologia consideră cuvintele punctul de plecare, nefiind interesată de

semnificaţie, pe când terminologia consideră că noţiunea, care este în centrul preocupărilor

sale, poate fi reprezentată independent de denominare sau de termenul care o desemnează

11

(Cabré M.T. 1998 : 7).

Termenul în accepţie normativ-prescriptivă este o unitate a cunoaşterii strict definită,

având conţinut univoc precis, utilizat într-un anumit domeniu şi introdus într-un sistem cu o

ierarhie conceptuală precisă. Definiţia termenului conduce la relaţia dintre acesta şi cuvânt-

concept-obiect (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 67; 2007: 28), un cuvânt devenind termen când i se

atribuie o semnificaţie independentă de variaţiile induse de accepţii şi de utilizările în context

(Bidu-Vrănceanu, A. - idem).

Distincţia dintre unităţile lexicale ale limbii generale şi termeni este, uneori, greu de

făcut datorită faptului că ambele categorii coexistă în cadrul limbii, iar partajarea lor poate

părea artificială (mai ales în cazul ştiinţelor umaniste). Aceasta şi pentru faptul că există

trăsături specifice comune: semantismul, forma şi combinaţiile lexicale şi gramaticale.

Distincţia este posibilă totuşi prin specializarea lingvistică asociată unui domeniu al cunoaşterii

(ştiinţific, tehnic, social etc.).

Primii terminologi (reuniţi în cadrul Cercului de la Viena şi având ca reprezentant pe

E.Wüster) au considerat termenul ca fiind similar unei „etichete” care ajută la denumirea unui

concept, fiind definit în funcţie de raporturile pe care le întreţinea cu alte concepte ale unui

domeniul al cunoaşterii. Acest postulat îngrădea comparaţiile dintre unităţile lexicale ce

aparţineau limbajului general şi limbajului specializat. Mai precis, majoritatea criticilor

adresate teoriei lui Wüster se referă la două idei generale:

- idealizarea realităţii, cunoştinţelor şi comunicării;

- limitarea câmpului de aplicare la standardizare.

Cu toate acestea, teoria clasică a terminologiei în care termenul, aşa cum a fost definit

de Wüster, este o etichetă lingvistică asupra unei unităţi a cunoaşterii rămâne, în continuare,

larg răspândită (mai ales în rândul organizaţiilor internaţionale de standardizare) pentru care

termenii sunt identităţi unice şi non-ambigue. Analiza corpusului a arătat că unităţile lingvistice

care apar în texte sunt, deseori, forme canonice înregistrate în glosare sau în terminologiile de

specialitate. Dar cercetările ulterioare au făcut ca teoria clasică să fie, încet-încet, contestată.

Mulţi lingvişti au pus în evidenţă faptul că termenii reprezintă entităţi lingvistice complexe,

putând fi supuse unor variaţii de natură diferită (morfologică, sintactică sau semantică) şi

având o valoare denotativă complexă. De asemenea, unele studii au relevat faptul că unităţile

lingvistice care aparţin lexicului comun pot căpăta valoare terminologică prin utilizarea lor în

texte specializate. De aceea, în noua viziune, activitatea terminologică poate fi descrisă

schematic în trei etape principale: extragerea termenilor, structurarea corpusului şi delimitarea

domeniului (punerea în relaţie a termenilor după un model formal al domeniului).

Extragerea termenilor reprezintă o etapă foarte importantă pentru analiza lexicală

12

întreprinsă de terminolog, iar pentru aceasta există, în prezent, pe lângă dicţionare şi glosare

specializate, numeroase instrumente care ţin de inteligenţa artificială.

Avantajele oferite de instrumentele computerizate au făcut ca un număr însemnat de

lingvişti şi de cercetători ai tehnicii automate aplicate limbilor se se plaseze la intersecţia

terminologiei şi a inteligenţei artificiale. Este vorba de cercetările făcute de grupul TIA

(Terminologie et Intelligence Artificielle). Pentru a rezolva dificultăţile legate de identificarea

termenilor specializaţi „ascunşi” în text se utilizează diverse tehnici care pot fi grupate în patru

categorii:

1. Prima este metoda statistică ce foloseşte programul ANA. Acesta „învaţă schemele cele

mai productive într-un corpus. Dacă el întâlneşte un număr de ocurenţe ca „ miere de

munte”, „miere de salcâm”, el validează „miere de” ca schemă productivă pentru

găsirea unor noi termeni. În acelaşi mod, dacă găseşte „miere de munte” şi „producţie

de munte” el selectează „de munte” pentru a găsi termenul „agricultură de munte”.

Acest tip de înregistrare se numeşte endogenă, regulile găsite în corpus fiind reaplicate

şi utilizate în permanenţă;

2. A doua metodă este aceea a identificării schemelor sintactice pe care se formează

termenii. Dificultăţile sunt datorate faptului că aceştia nu apar permanent în formă

canonică în text, uneori fiind însoţiţi de prepoziţii. Pentru rezolvarea acestei probleme

se combină metoda sintactică cu cea statistică şi se compară rezultatele obţinute2;

3. O altă metodă constă în identificarea sintagmelor nominale. Aceasta se realizează cu

programul informatic LEXTER care reperează structurile care apar după verb şi care se

încheie cu un semn de punctuaţie. Se înregistrează însă şi multe structuri care nu sunt

termeni. De aceea este nevoie de resurse externe cum ar fi dicţionarele specializate

pentru a nu fi compromis rezultatul activităţii.

4. Ultima metodă este aceea a segmentelor repetate propusă iniţial de Lebart şi Salem

(1994), dar care a fost dezvoltată de F. Rousselot şi P. Frath cu ajutorul staţiei ingineriei

lingvistice LIKES3. Ea poate identifica trăsăturile care se repetă în corpus, opunându-se

ideii că dacă o sintagmă nominală e un termen al unui domeniu, sunt multe şanse ca ea

să se repete. Această metodă este destul de eficace pentru că nu necesită resurse externe

şi poate fi transpusă imediat la altă limbă. LIKES posedă în plus un modul care

analizează cuvintele prezentate pentru a găsi alte secvenţe eventual nerepetate.4

După cum am prezentat, instrumentele computerizate prezintă avantaje (mai ales din

punctul de vedere al capacităţii de stocare a informaţiei selectate), dar şi dezavantaje prin faptul

că nu pot fi identificate toate structurile specializate cu un singur program şi, mai ales, nu pot fi

utilizate în limbi diferite.

13

Dacă doctrina terminologică fondată de Eugene Wüster în anii treizeci ai secolului

trecut a făcut din normalizarea terminologică obiectivul principal şi aplicarea fundamentală a

cercetării în terminologie, terminologia trebuie să ia în considerare diversificarea nevoilor în

terminologie legate de dezvoltarea societăţii informaţionale. Fişa terminologică clasică,

„îngheţată” şi care nu distinge nivelurile termen şi concept, nu satisface aceste nevoi. Mai mult

chiar, atunci când vorbim despre terminologia unui domeniu e convenabil să luăm în

considerare diferitele produse terminologice corespunzătoare diferitelor tipuri de aplicaţii.

Guilbert L. (1973), Rey A. (1976) şi alţii care au cercetat caracterul specific al

termenului, au pus în evidenţă capacitatea sa de a denumi obiectele lumii reale. După aceşti

autori, funcţionarea termenului explică o parte din caracteristicile sale lingvistice :

preponderenţa naturii nominale a termenilor, diferite moduri de desemnare transparentă

(termeni complecşi, formaţi prin împrumuturi etc.).

Studiile recente pun în evidenţă un aspect controversat în ceea ce priveşte termenii,

anume polisemia, punct de vedere sancţionat de practica lexicografică. Pentru Kocourek,

termenii nu reprezintă decât sensuri ale ariei semantice ce aparţin unităţii lexicale 5, acelea care

sunt definite de specialişti în textele specializate (Kocourek,R. 1991 : 180).

Adelstein, A. şi Cabré, M.T. (2002), care deplâng faptul că cercetările fac distincţie

între termeni şi unităţile lexicale, au pus la punct un model care permite respectarea rolului de

purtător de sens a termenului, sens care apare în contextele comunicării specializate. Autorii

precizează că elementele caracteristice termenului se explică în funcţie de :

- situaţiile comunicative în care el este utilizat ;

- specializarea fiecărei componente semantice ;

- cunoştinţele/informaţiile pe care le reprezintă ;

- tipul de semnificare pe care îl poartă.

M. Slodzian şi D. Bourigoult (1999) propun textul ca punct de plecare pentru descrierea

termenilor, introducând astfel conceptul de „terminologie textuală”. Se apreciază că există

două curente de opinie aflate în concurenţă :

1. Unul care susţine terminologia conceptuală, cu două direcţii principale aflate, la rândul

lor în opoziţie în ceea ce priveşte noţiunea de „concept” : terminologia orientată spre tradiţia

aristotelică sau platoniciană şi continuarea ideilor curentului de la Viena (adepţi ai teoriei lui

Wuster) şi terminologia propusă de ştiinţele cognitive în care conceptele au prioritate în faţa

termenilor, idee bazată pe ipoteza capacităţii înnăscute a oamenilor de a înţelege mediul real.

2. Terminologia textuală deplasează problematica terminologiilor asupra relaţiilor care se

stabilesc la nivelul semnificatului şi asupra modalităţii de funcţionare a semnificatului în

textele cu conţinut ştiinţific şi tehnic. Ea se bazează, în principal, pe metodele lingvistice care

14

utilizează corpusul format din termeni-candidat ce urmează a fi validaţi după o analiză

lingvistică a modalităţilor de funcţionare în cadrul contextelor.

M. Slodzian aprecia că termenul este un „construct”, ceea ce înseamnă că el este rezultatul

unei analize făcute de terminograf; această analiză ţine cont de locul ocupat de termen într-un

corpus, o validare dată de experţi şi obiectivele vizate printr-o descriere terminografică dată. În

această perspectivă, analiza terminologică vizeză producerea unei descrieri de structuri lexicale

identificate într-un text. O unitate lexicală nu devine termen decât prin decizia analistului care

se bazează atât pe criterii de funcţionare în context, cât şi pe nevoile legate de terminologie. În

acest fel un concept este creat. Activitatea legată de analiza lingvistică a corpusului se găseşte

în inima activităţii terminologice.

Terminologia reflectă organizarea unităţilor lingvistice specifice unui domeniu.

Noţiunea de domeniu desemnează un câmp de activitate omogenă, dar realitatea tangibilă este

diseminată. Ea se manifestă, mai ales, prin terminologia care îi este specifică. Domeniul este

un element determinant al teoriei terminologice pentru că reprezintă câmpul cunoaşterii

pentru experţii /specialiştii acestuia, care, la rândul lor, sunt responsabili pentru validarea

muncii terminologice propuse de lingvişti sau de instrumentele informatice. Câmpul de

activitate al expertului/specialistului defineşte în jurul lui un tip specific de limbaj, numit

limbaj de specialitate. Terminologia reflectă organizarea lexicală a elementelor proprii

limbajului de specialitate în discuţie.

Lingvistica textuală a permis regândirea activităţii terminologice pornind de la text ca

sursă atestată a cunoaşterii, în detrimentul introspecţiei experţilor / specialiştilor. Acest mod de

lucru permite obţinerea de rezultate mai apropiate de realitatea lingvistică decât terminologia

clasică în care se înregistrează cunoaşterea teoretică aflată la distanţă de practica şi de uzajul

lingvistic în vigoare a unui domeniu dat.

Studiile lingvistice au demonstrat că nu există corpusuri asemănătoare, termenii şi

relaţiile dintre ei sunt specifice fiecăruia dintre textele din care au fost extraşi. O terminologie

se află într-o legătură „intimă” cu sursa lui, cu corpusul şi cu aplicaţia care i-a permis să se

constituie.

2.2 Terminologie internă vs terminologie externă

După M.T. Cabré terminologia poate fi analizată din două perspective: pe de o parte a

nespecialiştilor, care folosesc termeni pentru comunicarea curentă (directă sau prin mijloace

intermediare) şi, pe de altă parte, a specialiştilor dintr-un domeniu care utilizează termeni

15

pentru fixarea informaţiilor ştiinţifice şi realizează comunicarea specializată (1998 : 32).

Termenii sunt utilizaţi în comunicarea specializată, caracterizată de factori de tip lingvistic

(semantici, lexicali şi textuali) şi pragmatic (emiţător direct sau mediator, mediator lingvistic

sau cognitiv, destinatar, situaţii etc). Comunicarea specializată permite, aşadar, diferite

niveluri de specializare, multiple grade de transparenţă cognitivă care indică diferite niveluri de

densitate terminologică şi cognitivă.

Revenind la textele specializate, putem spune că lexicul ştiinţific sau lexicul

specializat (terminologiile) reprezintă vocabularul specific domeniilor ştiinţei, tehnicii,

culturii, sociologiei etc., respectiv fiecărei sfere de activitate umană. El este un sub-sistem

autonom care are ca obiectiv transmiterea de cunoştinţe specializate, în situaţii de comunicare

(scrise sau orale) relative ale grupurilor socio-profesionale.6 Limbajul specializat reprezintă, cu

alte cuvinte, limbajul în situaţia de utilizare profesională, având rolul important de a transmite

cunoştinţe.

Lexicul utilizat pentru transmiterea informaţiilor ştiinţifice într-un anumit domeniu de

activitate şi folosit pentru comunicare de către specialiştii acestuia se constituie în aşa numita

terminologie internă7, pentru comunicarea strict specializată, prescriptivă, normativă, regăsită

în textele specifice domeniului respectiv. În afară de termenii reprezentaţi prin cuvintele

specializate ale unei limbi se utilizează şi alte semne (cifre, simboluri, formule) pentru

transmiterea rapidă a informaţiilor. Aceste semne sunt rezultatul activităţii organismelor

internaţionale care se ocupă de impunerea termenilor ştiinţifici (ex. ISO = International

Organisation for Standardisation, Afterm = Association Francaise de Terminologie, TermNew

=Reţeaua internaţională a terminologiei creată de Infoterm, TermRom = Asociaţia Română de

Terminologie).

Alături de o terminologie propriu-zisă, obiectul de interes al specialiştilor dintr-un

anumit domeniu, se poate delimita o terminologie externă sau socioterminologie care

urmăreşte utilizarea adecvată a sensului specializat şi folosit de vorbitoriul obişnuit datorită

extinderii multor termeni specializaţi în limba comună, în etapa actuală ”( Bidu-Vrănceanu,

A., 2007 : 23). Datorită exploziei informaţionale, a diversificării mijloacelor de comunicare,

terminologiile ştiinţifice nu mai există „izolat”, fiecare în domeniul său de specialitate, ci există

tendinţa de a-l face accesibil pentru publicul larg, în acest sens o contribuţie majoră având-o

mass-media („se remarcă un interes mai larg al vorbitorilor obişnuiţi, nespecializaţi într-un

anumit domeniu oarecare, numiţi profani”- Rastier, 1995 :62). Acest proces poartă numele de

democratizare a cunoaşterii, socializare a cunoaşterii (Gaudin, F. 1992 : 151) sau laicizarea

ştiinţelor (Rastier, F. 1995 : 45) Putem vorbi astfel de o terminologie externă, cu caracter

descriptiv, făcută de lingvişti pentru nespecialişti, bazată pe analiza textelor de circulaţie largă

16

sau a celor din manualele disciplinelor (spre deosebire de terminologia internă care este

independentă de context- Rastier, F. 1995 : 38-40).

Polemologia, ştiinţă/domeniu supus analizei de faţă, utilizează un limbaj specializat

accesibil nespecialiştilor, similar ştiinţelor umaniste, fiind lipsit de formule sau codificări

reglementate de organismele internaţionale de standardizare. Abrevierile folosite în unele

lucrări sunt, de cele mai multe ori, decriptate prin exprimări redate grafic în paranteze. Fiind un

domeniu în curs de constituire se remarcă maniera descriptivă a explicării noilor concepte. Din

această cauză şi pentru faptul că nu există încă manuale de polemologie (aşa cum există pentru

alte domenii/discipline umaniste, cum ar fi istoria, folizofia, psihologia etc.), iar presa generală

utilizează termeni polemologici (simpli / complecşi) interdisciplinari care au intrat, deja, în

uzul limbii : CRIZĂ, RĂZBOI RECE, RĂZBOI SFÂNT, APĂRAREA PĂCII etc. este greu

de diferenţiat terminologia internă de cea externă . La aceasta se adaugă şi lipsa dicţionarelor

sau glosarelor de specialitate, impediment care a fost depăşit în acest studiu prin utilizarea mai

multor tipuri de texte.

2.3 Relaţia limbajului specilizat (LS) cu limba comună (LC) şi limba

generală (LG)

Limbajul specializat nu este complet diferit de limba comună, existând chiar

numeroase elemente prin care se aseamănă8. În primul rând, majoritatea limbajelor de

specialitate sunt create pe baza limbii comune. Toate limbajele specializate folosesc tipuri de

exprimare ca cele din limba comună. La rândul lor, limbajele de specialitate influenţează limba

comună, vorbirea curentă preluând expresii din domenii profesionale cărora le-a schimbat

sensul. Delimitarea se poate face prin respectarea criteriilor legate de frecvenţa cuvintelor şi

factorul stilistico-funcţional (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 :9).

Circulaţia termenilor specializaţi spre limba comună, proces numit vulgarizare,

determinologizare, banalizare sau deschiderea codurilor, poate determina schimbări la nivelul

semantic (mai ales prin atribuirea de sensuri metaforice sau figurate). În acelaşi timp, utilizarea

mai largă a unei terminologii în relaţie cu limba comună atrage procese semantice mai

complexe, modificări de sens în diferite grade (de la o simplă determinologizare la utilizări

figurate)9. Atracţia şi expansiunea (denumiri atribuite de H. Sperber) sunt modalităţile de

relaţionare ale celor două tipuri de vocabulare. Lexicul ştiinţific „atrage prin specializare

elemente curente ale lexicului comun şi prin transfer imagini concrete şi expresive (metaforice

sau metonimice) ; el împrumută, dă prin expansiune altor arii lexicale termeni şi forme tehnice,

specializate, care pot fi supuse altei specializări sau unui nou transfer metaforic” (Sluşanschi

17

1971 : 588-589 apud Toma, A. 2006 : 127).

Problema analizei lingvistice este complexă în cazul cuvintelor din limba comună

investite cu sensuri specializate pentru a avea statutul de termeni. Este cazul cuvintelor

RĂZBOI, PACE, CONFLICT, VIOLENŢĂ, CRIZĂ, care desemnează conceptele de bază din

polemologie (ceea ce va fi demonstrat în secţiunea III.4 a lucrării de faţă). Ele pot fi

considerate termeni numai în contextele polemologice unde capătă valori monosemantice şi

monoreferenţiale, comunicarea (scrisă sau orală) fiind realizată de către specialiştii domeniului.

Extrase din context ele îşi pierd calitatea de termen, devenind unităţi lingvistice ale lexicului

comun.

Văzute din perspectivă polemologică, datorită migrării dinspre lexicul specializat spre

cel comun, lexemele amintite pot fi regăsite în sintagme relativ libere, în combinaţii cu

adjective sau substantive, având valoare metaforică, expresivă, evidentă, în grade diferite şi

folosite în textele de presă.

Ex. Război turistic româno-bulgar (Cotidianul, 11.04.2007) ;

Război psihologic între Chelsea şi Manchester (ProSport, 8.04.2007) ;

Război total în Gara de Nord din Paris (Ziarul, 7.04.2007) ;

Război generalizat pe frontul mărcilor (Cotidianul, 2.03.2005);

Dacia-război total contra pieselor de schimb (Adevărul, 14.06.2002) ;

Îngheţarea salariilor aprinde războiul rece Băsescu-Geoană (Gândul, 28.01.2009) ;

Război fratricid între contabili şi experţi (România liberă, 17.09.2007).

Alteori, valoarea expresivă este dată de relevanţa definiţiilor din dicţionarele de uz

general a cuvintelor RĂZBOI şi PACE și de dezvoltarea unor sensuri figurate :

Ex. Război pe vacanţa de 1 Mai (Evenimentul Zilei, 10.04.2007) ;

Război pe piaţa mondială de muzică şi IT:UE contra Apple (Gardianul, 4.04.2007) ;

Război pe faţă între preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu (ProTV,

18.01.2007) ;

Pacea PSD-PD trece pe la servicii (Gardianul, 22.01.2007) ;

35 de primari şi consilieri raionali din Republica Moldova, instruiţi să facă pace cu

presa (Evenimentul, 25.10.2005) ;

Pace cu jandarmi la Hădăreni (România liberă, ediţia Transilvania-Banat,

4.08.2005) ;

În subteranele PSD se coace pacea cu Băsescu (Cotidianul, 17.05.2007) ;

Cum să menţineţi pacea între câinele şi copilul dumneavoastră?

(http://dresaj.zooland.ro/1_592_Cum_sa_mentineti_pacea_intre_cainele_si_copilul_dum

neavoastra__4652.html);

18

Conflictul de la Ateneu, în faza represalii-ameninţări (Adevărul, 05.10.2009) ;

Criza inventează taxa locală pentru câinii de apartament (Adevărul,13.10.2009). 

Polemologia împrumută din limba comună atât cuvinte pline (substantive, adjective,

verbe, adverbe) : armă, combatant, forţă, convenţie, a apăra, a lupta, clasă, atentat, arsenal,

expansionist, absolut, tranşant, important, a captura, militar, inamic, lume, putere, cât şi

cuvinte vide sau conectori logici (conjuncţii, prepoziţii) : şi, sau, în, pe etc.

Teoreticienii lingvişti consideră că termenii specializaţi pot fi incluşi în dicţionarele de

uz general dacă îndeplinesc anumite condiţii: să aibă frecvenţă şi difuzare mare în texte

diverse; să manifeste tendinţe de extindere a câmpului de aplicare; să dezvolte sensuri noi,

metaforice sau să reprezinte sensuri specializate ale cuvintelor din limba română.10 Termenii

folosiţi pentru această demonstraţie se regăsesc în DEX sau DEXI fără mărci diastratice, dar

calificarea lor ca termeni este demonstrată de prezenţa lor în glosare specializate realizate la

sfârşitul unor lucrări şi în textele polemologice.

În analiza terminologiilor de specialitate trebuie avută în vedere dinamica lexicului

specializat care suferă transformări permanente sub influenţa factorilor extralingvistici. Pentru

polemologie aceştia au un rol deosebit de important, evenimentele social - politice

internaţionale influenţând atât migrarea termenilor către/dinspre alte domenii sau limba

comună, cât şi crearea de noi structuri specializate. Putem afirma că polemologia se

caracterizează printr-o dinamică terminologică şi conceptuală condiţionată extralingvistic.

2.4 Relaţia cuvânt – termen- noţiune- concept

1 Descrierea unei limbi nu este completă fără a ţine cont de terminologie (Cabré, M. T. 1998 : 48)2 A se vedea Daille, B. Approche mixte pou l; extraction automatique de terminologie: statistique lexicale et filtres linguistiques, 19943 LIKES este noua versiune a staţiei STARTEX prezentată de Frath et al. În 2000, mult îmbunătăţită, proiectată în JAVA, putând fi descărcată la adresa www-ensais.u-strasbg.fr/LIIA4 A se vedea articolul scris de Rousselot, François şi Frath, Pierre - Terminologie et Intelligence Artificielle pe www. IATE . franceterme.culture.fr/FranceTerme/actualite.html5 Pour Kocourek, l’unité lexicale correspond à un mot polysémique http://www.ling.umontreal.ca/lhomme/docs/Polguere-LHomme2008.pdf

6 După Hoffman, limbajul specializat este un ansamblu de elemente lingvistice care se produc într-o sferă precisă a comunicării şi care este limitat de subiect/temă, intenţii şi condiţii specifice (1979 : 16 apud Cabré, M.T. 1998 : 118) 7 Bidu-Vrănceanu, A. (2007 : 20)8 „La cohabitation,voire l’interconnexion, de ces deux types d’unités lexicales est d’ailleurs à l’origine des difficultés qu’ont de tout temps éprouvées les lexicologues et les terminologues à faire clairement la distinction, du moins sur le plan linguistique, entre les unités relevant de la langue générale et celles relevant de la terminologie”. - Marie-Claude L’Homme, Alain Polguère http://www.ling.umontreal.ca/lhomme/docs/Polguere-LHomme2008.pdf

9 Idem ( 1995, pp. 38-45; 2006, p……)10 Bidu-Vrănceanu, A. (2004 : 257)

19

Pentru a comunica între ei specialiştii utilizează instrumente lingvistice specifice

(lexicale, morfologice, sintactice) care reprezintă/formează limbajul specializat al domeniului

respectiv. Alegerea acestor instrumente lingvistice, împrumutate în mare parte din limbajul

general, răspunde exigenţelor unei înţelegeri optime în plan tehnic, caracterizată prin

exactitate, claritate şi concizie, având şi însuşirea de a produce termeni complecşi (CST, 2002 :

13). Unităţile care vehiculează cunoştinţe de specialitate pot avea caracter lingvistic sau non-

lingvistic şi sunt numite termeni sau unităţi terminologice manifestându-se în limba naturală.

Specificul lor constă în aspectul pragmatic şi în modul lor de semnificare. Semnificatul este

rezultatul „negocierii” între experţi şi se concretizează prin intermediul discursului specializat.

Termenii sunt utilizaţi în comunicarea specializată caracterizată de factori de tip

lingvistic (semantici, lexicali şi textuali) şi pragmatic (emiţător direct sau mediator, mediator

lingvistic sau cognitiv, destinatar, situaţii etc). Comunicarea specializată permite, aşadar,

diferite niveluri de specializare, multiple grade de transparenţă cognitivă care indică diferite

niveluri de densitate terminologică şi cognitivă.

Termenii sunt, în sens general, denominări specializate care desemnează obiecte,

concrete sau abstracte, posibil de definit fără ambiguitate (CST, 2002 : 13). O altă definire este

aceea că termenii reprezintă „unităţi ale cunoaşterii cu un conţinut stabil”, fiind caracterizaţi

prin univocitate, monoreferenţialitate şi precizie (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 66; 2007: 19).

După Rastier (1995 : 46) conceptul preexistă termenului, acesta fiind o legătură

artificială între gândirea raţională şi limbaj11, iar în culegerea Organizaţiei Internaţionale pentru

Standardizare (ISO/R 1087-1990) el este definit ca ,,orice formă a gândirii, exprimată, în

general, de un termen, de o literă-simbol sau de un orice alt simbol” .

Conceptele sunt reprezentări mentale atribuite unor fiinţe, lucruri, acţiuni, situaţii,

relaţii etc. exprimate lingvistic, de obicei, prin intermediul substantivelor. Ele înglobează

caracteristici ale obiectelor pe care le desemnează, mai mult sau mai puţin specifice întregii

clase /categorii din care fac parte, ajutând la definirea şi la stabilirea locului într-o ierarhie

specifică domeniului respectiv.

Termenul este un simbol lingvistic atribuit conceptului. Un termen poate fi un cuvânt

sau un grup de cuvinte, o literă sau un simbol, o abreviere, un acronim etc. Raportul dintre

concept şi semn (unde semnul este suma dintre semnificant şi semnificat) pune în evidenţă

relaţiile de polisemie, sinonimie, omonimie, specifice semnului lingvistic. Relaţia inversă,

dintre semn şi concept evidenţiază faptul că sunt puţine conceptele care au doar un simbol sau

un semn care le desemnează (Depecker 2002 : 51).11 Le terme est une unité factice de médiation entre la pensée rationnelle et le langage....le concept préexiste au terme. On sait que le terme est réputé exprimer univoquement un concept. (Rastier, 1995 : 46)

20

O altă remarcă este aceea a diferenţei dintre concept şi noţiune: primul este definit

„printr-o definiţie sine qua non”, pe când noţiunea este doar descrisă printr-o definiţie

lexicografică urmată de exemple care precizează modul său de utilizare semantică şi sintactică

în discurs. J.B.Grize (1998 : 18) atribuie denumirile de „idei dure” pentru concepte şi „idei

moi” pentru noţiuni, prin analogie cu ştiinţele dure şi moi (Toma, A. 2006 : 87). Prin extindere,

am putea considera conceptele ca fiind specifice ştiinţelor realiste (matematica, fizica, chimia

etc.), iar noţiunile pentru ştiinţele umaniste (sociologia, istoria, psihologia etc.). Pentru acest

moment al studiului referitor la polemologie preferăm utilizarea denumirii de „concept”

recunoscută de majoritatea lingviştilor ca fiind corespondentul mental al termenului.

Lingviştii şi terminologii, în general, au analizat termenii ţinând cont de caracteristicile

lor importante: monosemia şi monoreferenţialitatea12. Astfel, un termen ştiinţific sau tehnic

tinde să fie monosemantic sau, mai ales, monoreferenţial în fiecare domeniu particular al

cunoaşterii (Guilbert şi colab. 1973 : 8-10).

Unităţile conceptuale sunt fundamentale într-un enunţ ştiinţific, iar termenul este forma

lingvistică corespunzătoare conceptului pe care îl reprezintă.

În interiorul unui sistem conceptual, unităţile conceptuale şi unităţile terminologice sau

sintagmele terminologice sunt reunite prin relaţii interconceptuale. Analizând aceste relaţii

inerente ale enunţului ştiinţific, constatăm două spaţii de reprezentare: spaţiul lingvistic

constituit prin unităţile limbii şi un spaţiu conceptual în care predomină unităţile conceptuale,

unităţile terminologice şi relaţiile interconceptuale. Aceste unităţi stabilesc relaţii în acelaşi

sistem, ele necesită o interlegătură între unităţile limbii şi unităţile terminologice, ceea ce

înseamnă o legătură între sistemul lingvistic şi sistemul conceptual. Relaţia interconceptuală

este direct legată de aspectele de natură semantică, pragmatică şi sociologică.

Relaţia dintre termen şi concept are „numeroase actualizări lingvistice, ca şi mutaţii

semnificative de tipul: conceptele noi impun semnificanţi lingvistici noi, iar conceptele vechi,

reinterpretate necesită redefinirea termenilor consacraţi” (Rovenţa-Frumuşani, D. 1995:103).

În cazul apariţiei şi constituirii unei ştiinţe, a unei discipline cu totul noi, al realizării

unei tehnologii cu totul novatoare, care, evident, determină apariţia de noţiuni, concepte noi

sau obiecte, dispozitive inexistente până la momentul respectiv şi cărora trebuie să le

corespundă termeni apropriaţi, terminologia devine neologie.

Orice cuvânt, indiferent de calea prin care apare, trebuie să parcurgă anumite etape: în

primul rând, este atestat cu statut de neologism, apoi este definit şi aplicat în limbajul comun

(încetăţenit în calitate de cuvânt) sau în metalimbaj (în calitate de termen) şi, în cele din urmă,

devine arhaism. De obicei, neologismele apar odată cu progresul ştiinţific, cu noile tehnologii, 12 Termenul ar fi, în primul rând, monoconceptual şi aceasta face din el o unitate lingvistică monoreferenţială şi, indirect, monosemantică. (Depecker 2002 : 60)

21

tehnici sau ştiinţe. De aici rezultă că ele pot fi concomitent şi termeni ai limbajelor de

specialitate şi ştiinţifice. Ele apar odată cu crearea unor noi domenii de cunoaştere, fapt ce le

conferă proprietatea de a aparţine unui sistem.

2.5 Arborele conceptual al polemologiei

Studierea terminologiei unui nou domeniu al ştinţei este o activitate interesantă, dar

deosebit de pretenţioasă. Un astfel de exerciţiu de terminologie prospectivă impune cu

necesitate colaborarea dintre lingvişti şi specialişti13, pe lângă consultarea unei bibliografii

vaste, întocmirea de fişe, confruntarea cu dicţionare generale sau de specialitate. Un text

specializat posedă o structură cognitivă organizată gramatical. Această structurare este

compusă din unităţi de cunoaştere specializată care devin noduri ale unei reţele care sunt legate

în diverse maniere. Mai mult, găsim în text unităţi de semnificaţie generală şi unităţi de

semnificaţie specializată. Acestea capătă valoare terminologică într-un domeniu de specialitate

când ele sunt utilizate efectiv în acest domeniu. Cu alte cuvinte, domeniul este cel care

cristalizează semnificaţia lor şi condiţiile de utilizare.

Lucrările de înaltă ţinută ştiinţifică reprezintă principala sursă de documentare şi

furnizează numeroase informaţii pe care terminologul trebuie să le exploateze. În acelaşi timp,

pentru a completa baza de date iniţială, trebuie studiate revistele de specialitate, apariţiile

periodice, publicaţiile sesiunilor de comunicări şi alte lucrări în care pot apărea noutăţi

terminologice specifice domeniului supus analizei.

Exploatarea documentaţiei reprezintă un punct de interes şi pentru specialiştii domeniului

cercetat, constituirea unei baze de date corecte putându-se realiza numai prin colaborarea dintre

cele două părţi implicate.

Datorită factorilor extralingvistici, orice nou domeniu poate avea interferenţe /

interdisciplinarităţi cu un domeniu deja existent, rolul lingviştilor fiind acela de a stabili

direcţia de migrare a termenilor. În funcţie de această direcţie se poate face o clasificare a

domeniilor ştiinţifice. Astfel, sunt numite ştiinţe tari sau realiste cele care împrumută termeni

sau dinspre care se face migrarea (ex. matematica, fizica, chimia etc.). Celelalte ştiinţe, anume

cele care primesc termeni sau înspre care se face migrarea, se numesc ştiinţe slabe sau

umaniste.

13 „La terminologie sert à la science, à la technique et à la communications et doit être conséquente avec cette fonction. Des spécialistesde domaines et des terminologues travaillent en collaboration pour mener à bien cette tâche de classement et de normalisation des notions et des termes dans chaque discipline”. (Cabré, M.T. 1998 : 32)

22

În etapa de pregătire a activităţii terminografice, elaborarea arborelui conceptual este

deosebit de importantă. Arborele conceptual14 constituie baza de reperare a termenilor dintr-un

domeniu şi constituie o reflectare a activităţilor concrete, realizându-se treptat, în măsura în

care sunt identificate noţiunile concrete sau abstracte.

El se defineşte ca un ansamblu ierarhizat de concepte ce pot fi grupate în jurul unuia cu

rolul generator şi între care se stabilesc relaţii de subordonare şi/sau supraordonare. Arborele

conceptual îndeplineşte mai multe funcţii, printre care:

- ajută la delimitarea domeniului;

- pune în evidenţă diversele raporturi care există în cadrul sistemului conceptual;

- ajută la elaborarea unui cadru de prezentare sistematică a conceptelor din cadrul

domeniului;

- permite structurarea mai riguroasă a trăsăturilor distinctive ale unui concept.

Relaţiile ierarhice dintre concepte sunt foarte importante în terminologie. Ceea ce

determină poziţia unei noţiuni într-un sistem de relaţii abstracte (cum se regăsesc în

polemologie) sunt extensia şi comprehensiunea (CST – Recommandations relatives à la

terminologie, 2002 : 53). Cu cât înţelegerea/comprehensiunea unui concept e mai mare sau cu

cât numărul caracterelor specifice e mai numeros, cu atât extinderea e mai limitată, ceea ce

înseamnă că există puţine noţiuni specifice care să înlocuiască acest concept. Definiţiile

constituie baza sistemului de concepte, căci ele delimitează şi le determină unele de altele prin

elemente distinctive evidente în momentul extregerii din context.

Pentru a favoriza studierea terminologiei dintr-un domeniu de activitate este nevoie ca

aceasta să fie organizată într-o structură care să pună în evidenţă relaţiile dintre

noţiunile/conceptele specifice acelui domeniu. Dicţionarele specializate reprezintă instrumente

de lucru utile pentru traducători şi pentru nespecialişti deoarece conţin doar lexicul ştiinţific

ordonat alfabetic, dar ele nu pot oferi nicio informaţie necesară lingviştilor referitoare la

relaţiile care se stabilesc între conceptele unui domeniu. Aceste relaţii pot fi ilustrate cu

ajutorul unei reprezentări grafice, cu condiţia ca acesta să fie clară şi comprehensibilă.

Terminologia propune diferite tipuri de scheme noţionale: câmpul noţional/conceptual

sau arborele conceptual, ambele soluţii oferind o libertate de ordonare a noţiunilor într-o

structură ierarhică logică şi riguroasă. Cele două modalităţi de structurare oferă o imagine de

ansamblu clară şi coerentă asupra domeniului de specialitate.

În cazul studierii unor domenii „vaste” cum este medicina, matematica, chiar ştiinţele

militare elaborarea arborelui conceptual constituie o muncă laborioasă şi, în cele mai multe

cazuri, greu de structurat sub formă arborescentă.

14 În alte discipline, reprezentarea arboresentă se numeşte organigramă, arbore genealogic, etc.

23

Reprezentarea grafică a arborelui noţional poate fi o arborescenţă verticală (al cărei

vârf este situat în punctul cel mai de sus al arborelui noţional) sau o arborescenţă orizontală (al

cărei vârf este situat în extremitatea stângă a paginii (CST, 2002 : 54)

Pentru studiul nostru am ales reprezentarea verticală a arborelui noţional deoarece pune în

evidenţă ordonarea graduală a conceptelor de bază, precum şi relaţiile de intercondiţionare care

se stabilesc la nivelul celorlalte noţiuni specifice polemologiei. Se poate observa că între

conceptele limită RĂZBOI şi PACE acţionează cu rol reglator conceptul VIOLENŢĂ. Citirea

pe orizontală a aceleiaşi scheme conduce la identificarea altor concepte redate prin structuri

sintagmatice, caracteristică a domeniului supus analizei ce va fi demonstrată în capitolele

următoare.

24

Această reprezentare oferă o primă imagine a conceptelor din polemologie şi va constitui

punctul de plecare pentru analiza studiului de faţă.

25

PACE POZITIVĂ

NEGATIVĂ

SOCIALĂ

POLITICĂ

ADMINISTRATIVĂ

STRUCTURALĂ

INTERNAŢIONALĂ

CRIZĂ

ETNIC

SOCIAL

IDEOLOGIC

POLITIC

INTERNAŢIONAL

MILITAR

CONFLICT

RĂZBOI

VIO

LE

NŢ

Ă

+

2.6 Concluzii

În acest capitol am dorit să realizăm o scurtă trecere în revistă asupra cercetărilor

referitoare la terminologie şi să punem în evidenţă ultimele orientări referitoare la studierea

lexicului specializat dintr-un anumit domeniu. Aceasta deoarece explozia informaţională a

ultimelor decenii a condus la apariţia unor ştiinţe şi discipline noi, interdisciplinare, cu un

vocabular specific, influenţat de factori extralingvistici şi de utilizarea limbii engleze în calitate

de lingua franca.

Polemologia, obiectul de studiu al prezentei lucrări, deţine un lexic ştiinţific accesibil

care face posibilă înţelegerea conceptelor specifice şi de către nespecialişti, fiind greu de

delimitat diferenţa dintre terminologia internă şi cea externă. Apropierea de limba comună

poate constitui un impediment pentru lingvişti în atribuirea calităţii de termen pentru unele

cuvinte. De aceea, un rol deosebit de important revine studierii textelor polemologice

româneşti şi străine. Prin aplicarea metodelor specifice terminologiei textuale pot fi puse în

evidenţă relaţiile care se stabilesc la nivelul semnificatului, bazate pe corpusul format din

termeni-candidat ce urmează a fi validaţi după analiza lingvistică.

Identificarea noţiunilor specifice, ordonarea într-o ierarhie logică şi clară, precum şi

reprezentarea grafică a arborelui conceptual al polemologiei constituie o etapă esenţială pentru

analiza lingvistică ulterioară. Au fost puse în evidenţă conceptele polemologice de bază,

precum şi relaţiile care se stabilesc între ele.

De altfel, structurarea sub forma arborelui conceptual va ajuta în continuare la

delimitarea domeniului şi la punerea în evidenţă a raporturilor care există în cadrul sistemului

noţional.

26

NOTE

27