CAPITOLUL IVDEFINIREA DE SINE ŞI EUL SOCIAL

CAPITOLUL IV...........................................................................................84DEFINIREA DE SINE ŞI EUL SOCIAL....................................................84

1. Eul social..............................................................................................842. Structura Eu-lui social..........................................................................84

2.1. Componenta cognitivă...................................................................852.1.1. Concepţia de sine şi imaginea de sine..........................................852.1.2. Surse ale formării concepţiei de sine............................................862.1.2.1. Teorii privind rolul autopercepţiei în cunoaşterea de sine..........862.1.2.2. Influenţa altor persoane în formarea concepţiei de sine..............872.1.2.3. Rolul memoriei autobiografice în formarea concepţiei de sine....882.1.2.4. Schemele de sine.....................................................................89

2.2. Componenta afectivă a Eului social - stima de sine......................902.2.1. Componentele stimei de sine.......................................................902.2.2. Efectele stimei de sine................................................................902.2.3. Metode de protejare a stimei de sine............................................922.2.4. Practici susţinătoare a stimei de sine............................................93

2.3. Componenta comportamentală a Eului social. Autoprezentarea...932.3.1. Scopurile autoprezentării............................................................94

Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar.............95BIBLIOGRAFIE......................................................................................97

83

CAPITOLUL IV

DEFINIREA DE SINE ŞI EUL SOCIAL

1. Eul socialO formă a conflictului dintre individ şi societate o constituie problema definiri de sine şi a

identităţii sociale care, conform aprecierii lui Codol (1979) este o preocupare majoră a specialiştilor în domeniul socio-uman, „este pur şi simplu un conflict între afirmarea şi necesitatea individuală şi afirmarea şi necesitatea colectivă, între căutarea identităţii personale şi căutarea identităţii colective” (apud J. Deschamp, 1996, p. 37).

Începând cu preadolescenţa, pe tot parcursul vieţii fiecare din noi „aspiră la cunoaşterea de sine şi de altul”, dorind să se împlinească în viaţă fiecare caută răspunsul la multe întrebări: cine este? care este locul şi rolul lui în lume? cum se poate afirma şi trăi printre oameni. La aceste întrebări psihologii sociali au căutat soluţii formulând ipoteze, testându-le elaborând teorii.

Pe coordonata înţelegerii psihologiei sociale ca ştiinţă a afirmării omului în societate vom aborda în continuare tema Eu-lui social înţeles ca fenomen psihosocial ce se constituie şi se manifestă în „zona de interferenţă dintre individual şi social” îndeplinind funcţii de definire, mediere şi orientare a persoanei în mediul său sociocultural.

J.C. Deschamp, (1996, p.37) apreciind că “Noţiunea de identitate propune o definiţie a individului situată la articularea dintre domeniul sociologic şi cel psihologic”. şi ea permite să ne întrebăm care este importanţa apartenenţelor sociale în definirea individului şi care este partea propriu-zis individuală introdusă în această definiţie. Autorul citat reliefa că reflecţia asupra identităţii pune problema generală a integrării agenţilor sociali într-un spaţiu social (recunoaşterea unor apartenenţe) şi în acelaşi timp problema faptului că aceşti agenţi caută un loc specific în acest spaţiu social (caută să se diferenţieze, să se singularizeze). Un exemplu concret în sensul reflecţiei asupra identităţii şi definirii de sine este dat de cunoscutul om de ştiinţă profesor S. Chelcea care cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani spunea colaboratorilor, prietenilor şu „ucenicilor” săi: „cine sunt eu, aşadar? un psihosociolog român din zona Muscelului, european prin vocaţie şi cetăţean al lumii ca aspiraţie” (S. Chelcea, 2000). Problema identităţii ocupă un loc central în psihologia socială şi studiul Eului şi al formării conceptului şi imaginii de sine au fost abordate de mulţi cercetători (G.H. Mead, G. Allport, Hennry Ey, Mielu Zlate etc).

Conceptul de Eu a fost pus în centru edificiului personalităţii ca factor integrator care asigură interpretarea şi sinteza informaţiilor despre propria persoană şi despre lume într-un ansamblu de reprezentări, credinţe şi idei ce conduce la formarea imaginii de sine şi a imaginii de altul, contribuie la generare şi cristalizarea sentimentului identităţii de sine, la înţelegerea continuităţii şi unităţii propriei existenţe.

Nu ne vom opri asupra locului şi rolului Eului în structura personalităţii existând pe această temă o excelentă lucrare a lui M. Zlate „Eul şi personalitatea”.

Noi vom insista în continuare asupra acelei componente a Eului formată prin interiorizarea rolurilor sociale denumită Eul social delimitat de G.H. Mead alături de Eul psihologic ca parte a Eului. După concepţia lui Mead (1963) Eul psihologic reprezintă Eul ca subiect şi Eul social reprezintă Eul ca obiect, mai precis în timp ce Eul psihologic este reacţia organismului la atitudinile celorlalţi, Eul social este ansamblul organizat de atitudini ale celorlalţi pe care ni le asumăm, Eul rezultând dintr-o interacţiune şi tensiune dialectică dintre Eul psihologic şi social.

Eul unui individ se dezvoltă plecând de la judecăţi pe care celălalt le emite asupra lui în interiorul unui context social în care individul şi celălalt interacţionează.

G.H.Mead scria :”Faptul că Eul se constituie în procesul social şi că reprezintă un reflex individual al acestuia, originea socială, constituţia şi structura comună a Eurilor nu exclud diferenţele dintre ele, nu interzic individualitatea pe care fiecare Eu o posedă de fapt”.

2. Structura Eu-lui social Psihologii delimitează trei aspecte, componente ale Eului social (social self): componenta cognitivă componenta afectivă componenta comportamentală

84

componenta cognitivă

2.1. Componenta cognitivă

A fi capabil de recunoaştere de sine ca o entitate distinctă este primul pas necesar în evoluţia şi dezvoltarea conceptului de Eu. Conceptul de sine este suma tuturor credinţelor pe care fiecare le avem despre noi înşine.

Al doilea pas presupune existenţa unor factori sociali. G.H. Mead arăta că începem să ne cunoaştem pe noi imaginându-ne ce gândesc ceilalţi despre noi şi apoi integrăm aceste percepţii în propriu concept despre Eu.

Un exemplu interesant în acest sens este cel oferit de Gallup (1977). Autorul citat a realizat un studiu comparativ asupra capacităţii de autorecunoaştere a maimuţelor. El a testat această capacitate a maimuţelor, care erau ţinute izolat înainte să se întâlnească cu perechea lor. Ele nu erau capabile să se recunoască în oglindă. Numai după ce au fost ţinute împreună cu perechea ele au început să dea semne de autorecunoaştere.

La oameni conceptul de Eu este strâns legat de percepţiile lor privind ceea ce gândesc alţii despre ei. Din nefericire, de multe ori concepţiile despre propriul eu nu sunt prea apropiate de ceea ce cu adevărat oamenii gândesc despre sine. Omul nu se naşte gândind despre sine că este frumos, cinstit, curajos, plictisitor.

De unde generează atunci concepţia despre sine? (propriul Eu) s-au întrebat cercetătorii. Sursele ce contribuie la formarea concepţiei de sine sunt considerate de majoritatea psihosociologilor ca fiind: – introspecţia, percepţia propriului comportament, informaţii primite de la ceilalţi oameni, memorii autobiografice.

Cunoştinţele despre propriul Eu cer introspecţie, o reflectare asupra celor mai intime gânduri şi sentimente, o comparare a celor aflate despre noi prin raportare la propriile percepţii cât si la percepţiile altora despre noi, o evaluare a însuşirilor noastre în relaţie cu alţii aflaţi în situaţii asemănătoare nouă etc. Astfel se conturează o concepţie despre sine integrată unei imagini despre sine.

2.1.1. Concepţia de sine şi imaginea de sine.

Se admite în psihologia socială că imaginea de sine nu este doar rezultatul unei simple introspecţii P. Fraisse, (1967) atenţiona asupra dualităţii modului de percepţie a propriei fiinţe, omul fiind capabil de o dublă cunoaştere:

una prin care el sesizează propriile gânduri, sentimente, senzaţii a doua în care se vede pe sine trăind şi acţionând aşa cum îl văd că acţionează şi ceilalţi.

Şi din acest unghi el se cunoaşte pe sine aşa cum îi cunoaşte şi pe ceilalţi (I. Radu, 1994, p.21).

Din punct de vedere psihogenetic imaginea de sine rezultă din interiorizarea schemei unui semen al nostru. Copilul percepe propriile atribute uneori întâi la altul, apoi le recunoaşte la el însuşi. Psihologii sociali au subliniat faptul că înţelegerea propriei identităţi de către copil este ecoul reacţiilor celorlalte persoane faţă de el.

Una din principalele funcţii ale Eului este aceea de a sintetiza informaţiile obţinute pe calea autopercepţiilor şi a percepţiilor sociale ce conduc la constituirea unui ansamblu de reprezentări, credinţe, idei despre sine şi despre alţii. Imaginea de sine reprezintă forma subiectivă prin care luăm cunoştinţă şi ne reprezentăm propria persoană (D. Cristea, 2000, p.119). Procesul de constituire şi evoluţie a imaginii de sine este continuu realizându-se pe baza apariţiei şi cristalizării sentimentului de identitate, unitate şi continuitate a propriei persoane, imaginea de sine fiind o sinteză între percepţia de sine şi percepţia de altul.

D. Cristea (2000, p.118) delimitează componentele sferei imaginii de sine care după aprecierea lui sunt următoarele: imaginea de sine despre propriul corp, identitatea socială, modul de înţelegere a ceea ce gândim, simţim şi facem la un moment dat prin raportare la anumite repere valorice şi atitudinale conştientizate că ne aparţin, reprezentările despre poziţia şi rolurile jucate de noi în societate în momente de viaţă relevante, sentimentele faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi faţă de evenimentele semnificative în care am fost implicaţi, istoria personală, un puternic sentiment al prezentului, sistemul de relaţii interpersonale semnificative, spaţiul fizic şi psihosocial „personalizat” etc.

Aceste aspecte principale cuprinse în sfera imaginii de sine permit şi conturarea funcţiilor îndeplinite de ea: de mediator al percepţiei şi cunoaşterii interpersonale şi totodată a raporturilor interpersonale prin jocul complex dintre Eul subiectiv şi Eul autentic, dintre Eul reflectat şi Eul ideal,

85

de înserare a prezentului psihologic în dinamica istoriei individuale, de autoreglare atitudinală şi comportamentală a individului prin referire la idealurile asumate conştient.

Formarea concepţiei de sine cât şi a imaginii de sine dinamica dintre cele două realităţi presupune un proces de autocunoaştere şi existenţa unor surse şi a unor mecanisme psihosociale facilitatoare ale formării şi menţinerii conceptului şi imaginii de sine.

2.1.2. Surse ale formării concepţiei de sine

Cunoaşterea de sine este imaginea Eului în oglinda socială. Din trebuinţa de a descoperi care sunt izvoarele formării concepţiei despre sine psihosociologii au conturat următoarele surse:

a) prima sursă a autocunoaşterii este considerată dinamica succeselor şi eşecurilor proprii. Succesele ridică nivelul autoaprecierii, eşecurile îl coboară. Pe termen lung balanţa succes-eşec duce la o stabilizare relativă a imaginii de sine, proces înlesnit şi mijlocit de comparaţia cu altul;

b) a doua sursă a cunoaşterii de sine o constituie comparaţia cu altul şi situarea în repere oferite de contextul social. Este un lucru arhicunoscut că elevii îşi compară între ei notele şi rezultatele la teze, examene. Pe baza acestor comparaţii repetate se autoapreciază şi chiar iau decizii în orientarea şcolară. Un exemplu ne-a fost oferit de o elevă din clasa a opta care, deşi avea note mari la matematică şi fizică, a optat pentru o secţie umanistă a liceului motivând: „este adevărat că sunt printre cei buni la aceste obiecte dar în timp ce eu consum multe ore pentru rezolvarea problemelor colegei mele de bancă îi trebuie doar jumătate din acest timp. Deci ea este mai dotată şi are chemare pentru secţia de matematică-fizică”;

c) a treia sursă a autocunoaşterii o constituie opinia grupului –preţuirea sau dispreţul colectiv - în versiunea intimă a conştiinţei de sine, se află sub incidenţa mecanismelor de apărare a Eului. (Raţionalizare, negare, proiecţie pe care individul nu le controlează în mod conştient.

Oferind cadrul social de comparaţie grupul (familial, social, profesional, de loisir etc.) constituie „matricea” în care se cristalizează imaginea de sine( I.Radu, 1994).

Datele provenite din diferite surse sunt supuse unor mecanisme de reflectare socială, de comparare şi diferenţiere socială, de apărare sau menţinere a imaginii de sine.

2.1.2.1. Teorii privind rolul autopercepţiei în cunoaşterea de sine

Două teorii s-au impus în a explica rolul autopercepţiei în constituirea conceptului de Eu: Teoria elaborată de Daryl Bem (1972) şi teoria identificării acţiunii elaborată de D. Wegner şi D. Wallacher (1986).

Teoria lui Daryl Bem (1972) consideră că oamenii învaţă despre ei în acelaşi mod în care din afară, se observă uitându-se la propriul comportament. Se consideră că teoria lui Bem cu privire la concepţia de sine este simplă şi profundă. Aceasta susţine că atunci când starea internă este slabă şi greu de interpretat, oamenii îşi apreciază starea internă observând comportamentul lor şi situaţia.

Cu alte cuvinte, oamenii învaţă despre ei înşişi prin autopercepţie numai atunci când situaţia singură pare insuficientă să fi cauzat comportamentul lor.

Procesul autopercepţiei poate fi uneori mai complicat decât pare. Bem a presupus că oamenii se autoapreciază observându-şi propriul comportament.

Wallacher şi Wegner (1986) au sugerat că interpretarea comportamentului este cea ce contează. După cei doi autori toate acţiunile umane pot fi înţelese sau identificate referindu-ne la o ierarhie a înţelesurilor. În această ierarhie oamenii se văd acţionând la nivel înalt sau la nivel scăzut. Teoria identificării acţiunii arată că interpretările noastre cu privire la comportamentul nostru în termeni succes de nivel înalt sau scăzut (insucces) formează bazele percepţiei de sine. Deci teoria identificării acţiunii se referă la cauzele şi efectele a ceea ce gândim despre propriul comportament la diferite niveluri. Oamenii sunt dispuşi să facă aprecieri despre comportamentul lor în termeni de nivel crescut.

Teoria cu privire la percepţia de sine a generat două ipoteze (Sharon Brehm; S. Kassin, 1989):a) ipoteza feed-back-ului facial care arată că expresia facială poate produce o experienţă

emoţională (zâmbetul îi face pe oameni să se simtă fericiţi). Este neclar dacă expresia facială apare datorită autopercepţiei sau fiindcă se produc schimbări fiziologice legate de emoţie;

b) ipoteza suprarecompensării (justificării) care presupune că oamenii deseori îşi scad nivelul motivaţiei interne pentru o activitate care este asociată cu recompense sau alţi factori externi; suprajustificarea sau efectul paradoxal al recompensei, premiului.

Ipoteza feed-backului facial

86

Psihologii sociali care au studiat emoţia au testat această ipoteză. James Laird (1974) le-a spus subiecţilor că vor lua parte la un experiment despre activitatea muşchilor faciali. După ce a ataşat electrozi pe feţele subiecţilor, el le-a arătat o serie de caricaturi. Înaintea fiecărei caricaturi subiectul era instruit să contracte un anumit muşchi pentru a crea un zâmbet, sau încruntare, nemulţumire. După cum Laird a prezis, subiecţii care au fost puşi să zâmbească au raportat că s-au simţit fericiţi, în timp ce atunci când s-au încruntat s-au simţit nemulţumiţi. De ce se întâmplă aceasta s-au întrebat specialiştii. Cu 80 de muşchi ai feţei umane se pot crea mai mult de 7000 de expresii. Pot oamenii să-şi manipuleze propriile emoţii contractându-şi anumiţi muşchi şi variind anumite expresii? Unii cercetători sugerează că se poate (Laird, 1984). Totuşi nu este clar cum se pot explica rezultatele. În acord cu Laird expresia facială afectează emoţia până la produsul de autopercepţie (percepţia de sine) Eu zâmbesc, eu trebuie să fiu fericit. Eu mă încrunt, eu trebuie să fiu nefericit (cf. Sharon Brehm; S. Kassin, 1989).

Izard (1977) şi Tómkins (1962) menţionează că mişcările faciale afectează emoţiile noastre producând schimbări fiziologice în creier.

Robert Zajonc (1985) considera că zâmbetul face ca muşchii faciali să crească fluxul sângelui spre creier care la rândul lui eliberează transmiţători ce produc schimbări la nivelul emoţiei.

În acord cu această analiză oamenii pretind că se simt fericiţi sau nefericiţi (nu deduc), mai mult expresia lor facială, stimulează schimbări fiziologice care produc o experienţă emoţională.

Fritz Strack şi colegii (1988 au realizat alt studiu Ei au cerut subiecţilor să ţină un stilou cu dinţii din faţă, sau cu buzele, ca probă a abilităţilor lor de a utiliza diferite părţi ale corpului pentru sarcini diferite. Apoi au fost puşi să evalueze o serie de caricaturi. Subiecţii cu stiloul în dinţi le-au găsit mai hazlii decât le-au găsit cei cu stiloul între buze. A fost necesar procesul percepţiei de sine ? Se pare că nu. Contractând muşchii faciali asociaţi cu zâmbetul este influenţată starea subiectului chiar dacă el nu se autopercepe ca zâmbind.

Această experienţă ne învaţă – spune Brehm – că este posibil să ne schimbăm starea punându-ne faţa să arate aşa.

Suprarecompensare - suprajustificare. Din punctul de vedere al teoriei percepţiei de sine apare o interacţiune între motivaţia

intrinsecă şi motivaţia extrinsecă.Când oamenii sunt recompensaţi pentru că ascultă muzică, joacă jocuri, sau mănâncă lucruri

plăcute, comportamentul lor devine suprarecompensat şi poate fi atribuit motivaţiei extrinseci ca şi celei intrinseci. Pentru cei care se percep pe sine aceste suprarecompense (suprajustificări) pot fi periculoase: observând că eforturile lor sunt plătite oamenii încep să se întrebe dacă activitatea urmată de ei de plăcere (motivată intrinsec) a fost evaluată, recompensată (motivată extrinsec).

În 1973 Marx Lepper şi colegii lui au realizat o experienţă de suprarecompensare la preşcolari. Pe baza rezultatelor obţinute au ajuns la concluzia că efectele recompensei depind de modul în care sunt percepute la nivelul Eului. Când sunt percepute ca fiind suprarecompensate eforturile lor apare la copii tendinţa de diminuare a motivaţiei intrinseci pentru acele activităţi, dar când premiul este perceput ca un bonus pentru performanţe superioare şi nu ca o plată pentru realizarea activităţii atunci motivaţia intrinsecă va creşte.

2.1.2.2. Influenţa altor persoane în formarea concepţiei de sine

Altă sursă a formării concepţiei de sine este influenţa socială, în sensul că modul în care ne văd alţii influenţează modul în care ne definim. Noi ne definim (autodefinim atunci când suntem întrebaţi) apelând în parte la comparaţii cu alţii (sunt mai inteligent ca y, mai curajos ca x).

Din contribuţiile teoretice la acest subiect exemplificăm prin teoria comparării sociale elaborată de Leon Festinger şi teoria celor doi factori emoţionali elaborată de S. Schachter; J. Singer.

L. Festinger (1954) a elaborat teoria comparării sociale prin care subliniază că atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la abilităţile şi opiniile lor ei îşi evaluează propriile abilităţi şi opinii comparându-se cu alţii asemănători. Alţi cercetători au testat teoria comparării sociale punând-o să răspundă la două întrebări principale:

Când ne orientăm către alţii pentru a ne compara pentru informaţii comparative? Dintre milioanele de oameni care locuiesc pe pământ cu cine ne comparăm noi?

La prima întrebare, Jerry Suls & Barbara Fletcher (1983), prin studii de arhivă au examinat compararea socială între oameni de ştiinţă. Înainte de a trimite un articol spre publicare, cercetătorii deseori îşi consultă colegii care sunt experţi în redactarea şi analiza rezultatelor. Deoarece cercetătorii în fizică au mai multe metode obiective şi standarde pentru evaluare decât cercetătorii din domeniul

87

social, Suls & Fletcher (1983) au emis ipoteza că fizicienii se angajează mai puţin în comparaţii sociale decât cei din domeniul social. Pentru a-şi testa această predicţie ei au studiat notele de subsol în care se adresau mulţumiri de către autorii a 633 de articole publicate în reviste de chimie, fizică, psihologie şi sociologie. Rezultatele au confirmat consistent expectanţele: - în medie fizicienii şi chimiştii mulţumesc cu mult mai puţin - 0,5% pe articol; sociologii în medie cu 2% pe articol şi, psihologii în medie de 1,2% pe articol.

La întrebarea nr.l. – răspunsul este că cercetătorii din ştiinţele umaniste caută mai frecvent aprobarea la colegi.

La întrebarea nr.2 – către cine ne orientăm atunci când facem comparaţii – răspunsul dat a fost: către persoane similare nouă.

Teoria celor doi factori emoţionali Aşa cum a reieşit din cercetările lui L. Festinger oamenii fac comparaţii sociale pentru a-şi evalua opiniile şi abilităţile. Dar îi utilizam noi pe alţii pentru a ne determina emoţiile? s-au întrebat psihologii sociali.

La această întrebare au dat răspuns S. Schachter şi colaboratorii (1959 – 1962) formulând şi testând teoria celor doi factori emoţionali.

Schachter şi colegii s-au întrebat dacă este posibil ca atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la emoţiile lor (ce vor simţi în experiment) emoţiile lor sunt determinate de reacţiile celor din jurul lor? Ca răspuns la această întrebare cercetătorii au presupus că doi factori sunt necesari pentru ca un individ să experimenteze o emoţie specifică:

a) persoana trebuie să simtă o activare psihică (bătăi accelerate de inimă, transpiraţie, puls accelerat, convulsii ale stomacului);

b) persoana trebuie să facă o interpretare cognitivă care să explice sursa activării (vezi autorii). Deci, teoria celor doi factori ai emoţiei este bazată pe trezirea psihologică şi o interpretarea

cognitivă a acestei activări.Schachter şi Jerome Singer au organizat următorul experiment (cf. Sharon Brehm şi S.

Kassin). Ei au injectat unor subiecţi bărbaţi epinegrim (un drog) care produce agitaţie psihică. În timp ce un grup a fost avertizat despre efectele injecţiei, al doilea grup nu a fost avertizat. La al treilea grup li s-a injectat un medicament placebo. Înainte de injecţie, aceasta a fost descrisă ca un supliment de vitamine. Subiecţii au fost lăsaţi împreună cu un bărbat (colaborator al experimentatorului) introdus ca alt subiect care primise aceeaşi injecţie. Acesta s-a comportat într-o manieră euforică – pentru unii timp de 20 de minute. Pentru alţi subiecţi s-a comportat agresiv.

La grupul informat asupra efectelor drogului subiecţii au început să-şi simtă inima bătând, stomacul contorsionându-se etc. Ei aşteptând aceste simptoame nu au simţit nevoia de alte explicaţii.

În grupul placebo, subiecţii nu simţeau efectul agitaţiei psihologice deoarece ei nu aveau efecte de explicat. În al doilea grup, a celor neinformaţi asupra efectului drogului, grupul care deodată a simţit bătăi de inimă, puls accelerat, transpiraţie, contractarea stomacului, subiecţii au cerut să-şi explice senzaţiile apelând la alţii în aceeaşi situaţie în cazul de faţă, la subiectul introdus de către experimentatori (la colaborator).

Rezultatele experimentale au confirmat ipoteza lui Singer şi Schachter. Subiecţii neinformaţi asupra drogului şi-au raportat senzaţiile simţite la performanţele subiectului introdus de experimentator (subiect complice). În multe momente ei chiar s-au purtat similar cu acesta (fericit sau agresiv).

În cazul grupului informat şi a celui cu efect placebo, subiecţii au fost mai puţin influenţaţi de comportamentul altora (subiectul complice).

Deşi teoria celor doi factori emoţionali a atras multe comentarii şi critici – totuşi se pot extrage două concluzii importante:

a) când oamenii sunt nesiguri cu privire la propriile stări emoţionale ei şi le interpretează (interpretează ce simt) privind la alţii. Această teorie are implicaţii în diverse experienţe de viaţă cum ar fi anxietatea socială, agresivitatea şi dragostea pasională;

b) teoria celor doi factori emoţionali – susţine că noi pentru a ne evalua emoţiile îi utilizăm şi pe ceilalţi.

Influenţa altor persoane în formarea concepţiei de sine este bine redată şi de o cugetare populară: „când doi îţi spun că eşti prost începi să crezi şi tu”. Un exemplu elocvent pe această linie îl constituie didactogeniile bazate pe evaluări constant negative ale profesorilor.

2.1.2.3. Rolul memoriei autobiografice în formarea concepţiei de sine

Între sursele generării conceptului de Eu se ia în considerare memoria autobiografică.

88

Memoria realizează coerenţa vieţii interioare şi a legăturilor interdependente cu realitatea. Viaţa psihică a omului fără memorie ar fi doar un „ghem” de impresii senzoriale adică un prezent fără trecut şi fără viitor (I. Mânzat, 1998, p.23).

Fără memorie autobiografică nu poţi avea o concepţie de sine. Dacă n-ai putea să-ţi aminteşti părinţii, prietenii din copilărie, locurile în care ai trăit, şcolile prin care ai trecut şi experienţele avute nu ai avea conştiinţa de sine. Memoria formează conştiinţa de sine, dar şi aceasta la rândul ei restructurează memoria.

În tratatul de psihologie socială Sharon Brehm, S. Kassin afirmă că Eul orientează reamintirile noastre în trei moduri:

1) prin efectul de autoreferire – oamenilor le place mai mult să-şi reamintească ceva – un cuvânt, eveniment, concept – dacă acestea sunt relevante pentru sine, decât atunci când nu sunt.

De exemplu, într-un studiu (Rogers, 1977) subiecţii au fost puşi în faţa unui microcomputer să privească 40 de trăsături exprimate prin adjective (prietenos, ambiţios etc.). Unor subiecţi li s-a dat consemnul să ia în considerare cuvintele erau autodescriptive (li se potriveau). Alţi subiecţi, au fost puşi să măsoare lungimea cuvintelor şi alţii să fie atenţi la înţelesul lor. Mai târziu ei au fost puşi să-şi reamintească un număr cât mai mare de cuvinte. Cei care şi-au reamintit cele mai multe cuvinte au fost cei care le-au considerat referindu-se la ei (primul grup).

Autoreferirea poate facilita reamintirea, dar poate, de asemenea duce la distorsiuni ale trecutului.

2) prin efectul erorii egocentrice - eroarea în perceperea şi reamintirea noastră ca un actor central în variate feluri de evenimente. Memoria autobiografică prezintă uneori erori egocentrice constând în aceea că oamenii tind să-şi accentueze rolul lor propriu în evenimentele trecute. A. Greenwald (1980) spunea „trecutul este reamintit dacă a avut loc un eveniment dramatic în care Eul a jucat un rol important.

3) Al treilea mod de influenţare a concepţiei de sine de către memoria autobiografică îl constituie – greşelile de prevedere. Aceste fenomene constau în tendinţa noastră ca odată ce un eveniment se produce să ne supraestimăm abilităţile noastre în a fi prevăzut rezultatele. Oamenii spun (după ce s-a petrecut un eveniment cum ar fi un cutremur, un faliment, dezastru economic, divorţ etc. “Am ştiut asta cu mult timp înainte”.

2.1.2.4. Schemele de sine

Dorinţa specialiştilor de a descifra cum se formează concepţia de sine şi cum influenţează ea voinţa omului a condus la cercetări care au reliefat rolul schemelor de sine (self-schemas) în interpretarea şi structurarea informaţiilor despre Eu. Ce sunt schemele de sine şi care este rolul lor sunt întrebări la care au căutat răspuns şi psihosociologii de orientare cognitivă.

În acord cu Hasel Markus (1977) “moleculele cognitive” ale conceptului de Eu se numesc scheme de sine, credinţe despre sine care ghidează procesarea informaţiilor relevante despre sine.

Schemele de sine sunt pentru conceptul de sine al unui individ, ceea ce sunt ipotezele pentru o teorie, ceea ce cărţile sunt pentru o librărie. Oamenii pot gândi despre ei ca fiind independenţi ori dependenţi, liberali ori conservatori, introvertiţi ori extravertiţi. Tinerii şi adulţii se descriu repede citând trăsături fizice, psihologice şi sociale.

Schemele despre sine sunt importante deoarece ele fac ca oamenii să-şi interpreteze şi să-şi reamintească experienţa lor de viaţă în acord cu temele relevante pentru ei (cuprinse în scheme). Concepţia despre sine cuprinde un număr mare de scheme despre sine integrate conştiinţei de sine ca ipotezele pe care omul de ştiinţă le integrează unei teorii. Ea determină şi complexitatea Eului.

Concepţia despre sine are mai multe faţete date de scheme de sine variate. Complexitatea Eului este o însuşire definită de psihologi ca numărul de identităţi diferite pe care o persoană le are; cu cât sunt mai multe identităţi cu atât sunt mai complexe (prieten, jucător de tenis, scriitor, psiholog etc.).

Şi în cercetările Patriciei Linville (1985-1987) complexitatea Eului a fost găsită mai favorabilă evenimentelor grele, dificile ale vieţii. Cei care au un Eu complex se adaptează, găsesc soluţii mai uşor evenimentelor dificile.

În paginile anterioare am delimitat ce este concepţia despre sine (conceptul de Eu) cum se construieşte concepţia de sine prin introspecţie, prin autopercepţie, prin structurarea informaţiilor obţinute despre noi de la alţii şi prin datele memoriei autobiografice. Am evidenţiat cum prin credinţe, scheme de sine se orientează procesarea informaţiilor relevante despre Eu. Schemele de sine sunt importante deoarece orientează oamenii în interpretarea experienţei de viaţă şi în activitate. De

89

exemplu dacă ai credinţa că eşti foarte inteligent (eşti schematic) atunci când are loc o discuţie între oameni apreciaţi ca favorabili ţie, persoane cu influenţă te vei antrena într-o discuţie cu ei fără teamă. Dacă nu te consideri foarte frumoasă ci de frumuseţe medie (eşti aschematic) deşi poate doreşti nu vei participa la un concurs de frumuseţe. Componenta cognitivă a Eului interacţionând dinamic cu imaginea de sine este în interdependenţă cu stima de sine cea mai afectivă parte a Eului.

2.2. Componenta afectivă a Eului social - stima de sine

În structura Eului social alături de concepţia de sine un loc deosebit ocupă stima de sine.Când vorbim de stima de sine ne referim la evaluările pozitive sau negative despre noi înşine.

În timp ce mulţi oameni gândesc bine despre ei înşişi, ocazional ei suferă perioade de timp de îndoială de sine când se simt incompetenţi într-o problemă. În conformitate cu schemele de sine, oamenii se evaluează favorabil în anumite privinţe şi nefavorabil în altele.

Stima de sine este o componentă complexă a Eului ce se bazează pe sentimentul intim al propriei valori corelat cu concepţia despre sine, încredere în forţele proprii, convingerea omului că merită să fie fericit (Al. Mucchielli, 1986; Branden N., 1996; Adriana Crăciun, 1998).

2.2.1. Componentele stimei de sine

Stima de sine ca fenomen psihosocial are o tonalitate afectivă care însoţeşte imaginea de sine, încrederea în sine şi iubirea de sine, cele trei aspecte fiind considerate componentele de bază ale stimei de sine. Tonalitatea afectivă conferă stimei de sine o funcţie dinamogenă si reglatorie a comportamentului individului în diferite situaţii şi roluri.

Componentă a stimei de sine, încrederea în sine reprezintă sentimentul de încredere în raport cu propria capacitate de a gândi şi acţiona, de a face faţă evenimentelor şi provocărilor vieţii, de a alege şi lua decizii pe baza propriilor capacităţi şi însuşiri psihofizice. În timp acest sentiment devine convingere (formă motivaţională) şi chiar însuşire caracterială ce poate lua formele de încredere în sine de nivel înalt sau de nivel scăzut (neîncredere în şine). Această componentă a stimei de sine se află sub influenţa educaţiei familiale şi a balanţei succes-eşec.

Psihologii apreciază că iubirea de sine reprezintă elementul de bază în structurarea stimei de sine. Iubirea de sine este sentimentul de dragoste de sine necondiţionată, o experienţă intimă ce evoluează din instinct şi trebuinţele de bază sălăşluind în adâncul fiinţei. Ca sentiment iubirea de sine o găsim la toţi oamenii, chiar şi la cei năpăstuiţi de viaţă, cu handicap sau la care balanţa este înclinată în favoarea eşecurilor şi insucceselor. Din iubire de sine apar resurse pentru a rezista şi a face faţă eşecului. În cadrul stimei de sine iubirea de sine susţine încrederea în sine şi o concepţie favorabilă de sine, între cele trei existând o relaţie de „simbioză”.

Stima de sine poate atinge un nivel înalt sau un nivel scăzut. Nivelul stimei de sine are implicaţii profunde în viaţa şi activitatea individului. Psihologii care au cercetat stima de sine (Branden N., 1996, Coopersmith S., 1967; Burns R.B., 1979 etc.) apreciază că stima de sine de nivel ridicat corelează cu raţionalitatea, intuiţia, creativitatea, independenţa, flexibilitatea, capacitatea persoanei de a-şi recunoaşte şi corecta greşelile, în timp de stima de sine scăzută se asociază cu negarea realităţii, iraţionalitatea, reacţii defensive, teama de nou şi necunoscut, comportament servil sau tiranic, anxios şi ostil.

2.2.2. Efectele stimei de sine

Efectele stimei de sine se nasc din modul în care oamenii îşi trăiesc zilele vieţii. Aceia care simt bine despre ei, se evaluează pozitiv sunt în general fericiţi, plini de succes şi adaptabili în situaţii de stress. În contrast, cei care se evaluează în termeni negativi sunt relativ anxioşi, depresivi, pesimişti cu privire la viitor. Problema este că atitudinea de autoapărare poate cuprinde persoana într-un cerc vicios.

Nivel scăzut al stimei de sine

Autoblamare Aşteptări

90

negative

EşecEfort scăzutAnxietate mare

Schema I – Cercul vicios al stimei de sine de nivel scăzut(cf. Sharon Brehm; S. Kassin, 1989, p.67)

Dinamica manifestării stimei de sine l-a condus pe A. Leland (1999) la conturarea a patru forme ale stimei de sine:

stimă de sine înaltă şi stabilă; stimă de sine înaltă şi instabilă; stimă de sine scăzută şi stabilă;

stimă de sine scăzută şi instabilă.În dinamica sa aflată sub influenţa balanţei succes-eşec şi a valorizărilor venite din partea

celorlalţi ştima de sine de nivel scăzut poate intra într-un cerc vicios. (vezi schema I)Aşteptând să greşească, oamenii cu nivel scăzut al stimei de sine se simt anxioşi, dar depun

puţin efort când ei încearcă schimbări importante în viaţă. După eşec ei se blazează, se simt incompetenţi şi îşi menţin nivelul scăzut al stimei de sine. Nivelul scăzut al stimei de sine este parte a cercului înfrângerii de sine în care expectanţele negative împiedică performanţele care în schimb întăresc neîncrederea în sine.

Nivelul stimei de sine poate fi influenţat şi de percepţia gradului de concordanţă sau discordanţă dintre concepţia şi imaginea de sine şi nivelul de realizare a obiectivelor şi standardelor propuse. E.T. Higgins (1989) a elaborat o teorie a Eului în discrepanţă după care percepţia neconcordanţei (discrepanţei) între concepţia de sine şi variatele autoghiduri pe care şi le propune Eul conduce la stări emotive negative ce influenţează stima de sine. Se apreciază că individul îşi proiectează standarde de însuşiri corespunzătoare pentru Eul actual, Eul normativ (cum ar trebui să fie) şi Eul ideal. Aceste standarde se mai numesc şi autoghiduri după care oamenii se orientează in activitate. Ele funcţionează ca un gen de îndrumătoare de sine.

Se presupune că oamenii au ghiduri diferite, fiecare este motivat de câteva standarde personale relevante; dacă nu se ating, stima de sine scade. Studiile recente ale Higgins sugerează că modul de realizare a ghidului propriu conduce la următoarele consecinţe specifice.

O primă consecinţă: pot exista discrepanţe între Eul actual şi cel dorit. Dacă concepţia de sine este incompatibilă cu sentimentele proprii cu privire la obligaţiile, responsabilităţile individului, sau cu dorinţele altuia important pentru el, atunci se va simţi vinovat, prefăcut, fals, plin de resentimente. În cazuri extreme poate suferi de anxietate corelată cu dezordine în comportament.

O a doua consecinţă: este posibilă o discrepanţă între Eul perceput şi Eul ideal. Dacă conceptul şi imaginea de sine percepută de individ nu se suprapune cu standardul idealului, al aspiraţiilor sale sau ale unei persoane importante pentru el, atunci se va simţi dezamăgit, frustrat, neîmplinit. În cazuri extreme, când realizarea acestor vise nu pare posibilă poate intra în depresie. Nimeni nu este perfect. Toţi trebuie să trăim cu discrepanţe (disonanţe) între concepţia despre sine şi propriile direcţii în viaţă.

După Higgins, consecinţele emoţionale cu privire la autodiscrepanţă (autodisonanţă afectivă) depind de doi factori:

a) nivelul discrepanţei – cu cât este mai mare discrepanţa cu atât este mai intensă emoţia disconfortului, a neplăcerii.

b) accesibilitatea – cu cât eşti mai conştient de discrepanţă, cu atât este mai intens disconfortul.

Accesibilitatea la această discrepanţă depinde de atenţia şi autoconştiinţa de sine. Teoria autoconştiinţei de şine (Wiclund R.A., Frey, 1980) susţine că focalizarea atenţiei pe Eu conduce la descoperirea discrepanţei de sine ceea ce motivează diminuarea autoconştiinţei de sine sau schimbarea comportamentului în acord cu standardele cerute.

Când oamenii sunt atenţi la Eul lor, este mai probabil că vor acţiona în moduri pe care ei le consideră în acord cu valorile, standardele lor, sau cu idealurile acceptate social (dezirabile social). În

91

situaţii care cer autoconştiinţă de sine cercetările au evidenţiat că oamenii manifestă două forme de autoconştiinţă.

Se vorbeşte de o conştiinţă privată de sine şi de o conştiinţă de sine publică. Prima este dată de trăsături de personalitate ale oamenilor care sunt introvertiţi şi deseori ajung la propriile stări intime.

Există itemi caracteristici pentru concepţia de sine privată – “Eu îmi examinez conştient motivele”; “Eu sunt deseori subiectul fanteziilor mele”. Este vorba de tendinţa de a ne introspecta gândurile şi sentimentele intime.

Conştiinţa de sine publică – constă în caracteristici de personalitate ale indivizilor care se concentrează asupra lor ca obiect social, aşa cum este văzut de alţii. Este vorba de tendinţa de a fi conştienţi de imaginea noastră publică. Itemi caracteristici pentru conştiinţa de sine publică:

“Mă interesează ce gândesc alţii despre mine” “Mă interesează cum apar eu în ochii altora” “În mod obişnuit sunt preocupat să fac o impresie bună” “Unele din ultimele lucruri pe care le fac înainte de a ieşi pe uşă este să mă uit în oglindă”.

Distincţia între forma privată şi forma publică a conştiinţei de sine avea implicaţii interesante pentru reducerea discrepanţei de sine. Când ai o conştiinţă de sine privată – dominantă auzi o voce interioară şi încerci să reduci discrepanţa în funcţie de standardele proprii. Când ai o conştiinţă de sine publică dominantă, de cele mai multe ori vei încerca să adaptezi comportamentul la normele acceptate social. Cu alte cuvinte sunt două feţe ale Eului: una pentru tine şi una pentru mine – spune Carver & Scheier (1983).

Exemplele din lumea sportului arată că sub presiunea socială, autofocalizarea atenţiei (focalizarea asupra Eului) poate duce la eşec. Este cazul multor sportivi pe care presa îi scoate în primul plan, le dă şanse de 100% reuşită şi ei clachează în final (echipa română Cupa Davis →Ţiriac - Năstase)

Ce se întâmplă sub presiunea mass-mediei?Sportivii devin mai conştienţi de ceea ce sunt ei pentru alţii – se orientează asupra propriului

eu, devin mai grijulii faţă de ei înşişi şi urmăresc cu încredere fiecare pas pe care îl fac. Această concentrare asupra a ceea ce este de altfel un proces automatizat poate avea efect de dezagregare asupra performanţei.

Există două circumstanţe importante în aceste cazuri. l) Oamenii sunt mai antrenaţi în a greşi sub presiune, dacă ei tind să aibă un nivel scăzut al

conştiinţei de sine (decât atunci când tind către un nivel înalt) şi nu sunt obişnuiţi cu experienţa focalizării pe sine.

2) Mai multe pagube, rele, pot să rezulte din presiune şi expectanţe foarte înalte care sunt dificil de împlinit. Deci conştiinţa de sine poate crea disconfort şi scăderea stimei de sine concentrându-se atenţia pe discrepanţă. Oamenii pot să evite concentrarea asupra lor înşişi, dar uneori nu este posibil.

2.2.3. Metode de protejare a stimei de sine

În protejarea stimei de sine s-au reliefat trei metode utilizate mai frecvent de oameni:a) Autoîntărirea conştiinţei de sine. De exemplu, când unui cercetător i se acceptă un articol

spre publicare, atunci el spune că acceptarea reflectă calităţile lui, dar când este respins cercetătorul blamează editorul. Atunci când studenţii au succes acesta se datorează lor, dar când nu au succes profesorul e vinovat. Autoîntărirea conştiinţei de sine se realizează prin valorizarea succeselor, calităţilor şi se mai numeşte autoglorificare.

b). O altă metodă de protejare a stimei de sine este autohandicaparea sau sabotarea performanţei proprii. Ea se referă la comportamente desemnate să saboteze propria performanţă în dorinţa de a determina o scuză pentru eşec. De exemplu –o studentă a luat cofeină şi diazepam înainte de examen deoarece îi era frică, nu se pregătise suficient. Ea s-a prezentat destul de prost dar a motivat că această situaţie s-a întâmplat din cauza pastilelor. Alt exemplu: generalul Stănculescu şi-a pus piciorul în ghips la revoluţie.

c) Frecvent utilizată este tehnica comparaţiei cu cei mai slabi, adică tendinţa defensivă a unor oameni de a se compara cu alţii care au greşit mai tare ca ei (sunt mai nefericiţi, mai bătuţi de soartă). Din această comparaţie stima de sine creşte. Cum procedăm când un prieten apreciat are mai mult succes ca noi?

92

fie ne creşte stima de sine asociindu-ne cu cel care are succes (am fost colegi de bancă etc.);

fie simţim gelozie socială, o stare afectivă negativă ce include furie, resentimente şi scăderea stimei de sine.

2.2.4. Practici susţinătoare a stimei de sine

Înţelegerea, protejarea şi creşterea stimei de sine la un nivel optim pentru o reglare eficientă a comportamentului a determinat şi delimitarea unor practici facilitatoare ale păstrării stimei de sine la nivel înalt, în afara antrenării în cercul vicios.

N. Branden (1998, p. 78) în lucrarea „cei şase stâlpi ai respectului de sine” argumentează că pentru o dinamică pozitivă a stimei de sine sunt necesari „şase stâlpi susţinători”. a) Practica de a trăi în mod conştient. Ea presupune capacitatea de a fi conştient de propriile

acţiuni, obiective, scopuri, valori. b) Practica împăcării cu sine. Aceasta este precondiţia schimbării şi dezvoltării. Nimeni nu poate

să deţină o stimă de sine adecvată dacă nu îşi acceptă propria persoană. Împăcarea cu sine presupune ideea de înţelegere, prietenie faţă de sine, acceptarea şi asumarea greşelilor pentru a învăţa să nu le repete în viitor.

c) Practica responsabilităţii faţă de sine. Aceasta presupune asumarea de către subiect a responsabilităţii alegerilor sale, a comportamentului faţă de semenii săi, a nivelului de conştiinţă pe care îl exercită în activitatea sa, răspunderea faţă de alegerea valorilor conform cărora trăieşte.

d) Practica autoafirmării. Ea presupune realizarea trebuinţelor şi valorilor proprii. A practica autoafirmarea înseamnă a trăi autentic, a vorbi şi acţiona pe baza celor mai adânci sentimente şi convingeri. Principalul act al autoafirmării, consideră autorul, este afirmarea conştiinţei. Ea este cea care impune alegerea de a vedea, a gândi, a fi conştient.

e) Practica de a trăi orientat către un anumit scop. Ceastă practică presupune a-ţi propune şi realiza scopuri şi obiective formulate în mod conştient şi asumarea responsabilităţii pentru atingerea lor. A trăi urmărind un scop înseamnă realizarea obiectivelor, înseamnă a trăi creativ-constructiv.

f) Practica integrităţii persoanei. Ea se referă la integritatea idealurilor, convingerilor, standardelor, credinţelor în ce priveşte comportamentul. Când comportamentul este coerent cu valorile declarate, când idealurile se potrivesc cu acţiunea, atunci se poate observa existenţa integrităţii. Dacă subiectul adoptă atitudini care intră în conflict cu propriile convingeri, valori, apare devalorizarea propriei imagini de sine şi scăderea nivelului stimei de sine.

După Branden activitatea creativă este actul de susţinere al existenţei ce contribuie la construirea stimei de sine.

Stima de sine ne apare ca vioara întâi în dinamica Eului social. Probabil că de aceea multe tehnici de manipulare vizează direct nivelul stimei de sine. O serie de metode şi tehnici de întărire a concepţiei de sine, de creştere a consistenţei de sine prin validarea concepţiei de sine prin scheme şi conduite confirmatorii sau metode şi tehnici de creştere a stimei de sine cum este autoglorificarea, comparaţia cu cei mai slabi etc. orientează spre cunoaşterea influenţei Eului asupra comportamentului propriu.

2.3. Componenta comportamentală a Eului social. Autoprezentarea

Oamenii sunt interesaţi de imaginea pe care o prezintă altora despre ei înşişi, de impresia pe care o lasă altora prin comportamentul lor public. Scriitorii au atenţionat asupra faptului că viaţa este o scenă şi oamenii actori. Sociologul Goffman Erving (1959) a argumentat că viaţa este o scenă de teatru şi fiecare dintre noi acţionăm după anumite principii. După Goffman fiecare îşi asumă o anumită identitate (faţă) socială pe scenă, dar este mai relaxat în culise. Inspiraţi de teoria lui Goffman, psihologii sociali studiază autoprezentarea ca procesul prin care oamenii încearcă să influenţeze asupra ceea ce gândesc alţii despre ei (Baumeister, 1982, Schlemker 1980, Tedeschi, 1981 etc.).

Autoprezentarea este o formă de a controla informaţia pe care individul o oferă publicului despre el însuşi control realizat uneori fără intenţie, dar în majoritatea cazurilor intenţionat. Prin autoprezentare se transmit informaţii în concordanţă cu scopurile pe care indivizii şi le propun, informaţii ce ar trebui să contribuie la reglarea impresiei despre sine. Din literatura de specialitate (Arkin, 1981) se cunosc două stiluri de autoprezentare: stilul asertiv şi stilul protectiv. În timp ce stilul asertiv corelează cu stima de sine înaltă şi stabilă, stilul protectiv corelează cu stima de sine scăzută şi frica de evaluare negativă.

93

Autoprezentarea ia forme diferite: conştiente sau inconştiente, autentice sau înşelătoare. Autoprezentarea este o strategie utilizată de oameni pentru a forma imaginea a ceea ce vor să gândească alţii despre ei. Ca proces autoprezentarea este mereu întâlnită în relaţiile interumane şi depinde de scopurile individului şi caracteristicile situaţiei.

2.3.1. Scopurile autoprezentării

S-a constatat că în general scopurile autoprezentării au ca surse trebuinţa de întărire şi confirmare a concepţiei de sine şi de creştere a stimei de sine. Psihosociologii afirmă că există două motive pentru autoprezentare. Unul este autoprezentarea strategică, constând din eforturile indivizilor de a da formă impresiilor lăsate altor oameni cu scopul de a cuceri putere, influenţă, simpatie sau aprobare (Jones şi Pittman 1982, Tedeschi 1981).Strategiile specifice variază de la situaţie la situaţie, două scopuri, însă, par a fi comune:

a) primul ar fi agreabilitatea – un termen utilizat pentru a descrie comportamente ce sunt motivate de dorinţa de a fi plăcut, agreabil altora;

b) al doilea ar fi autoglorificarea un termen utilizat pentru a descrie comportamentele motivate de dorinţa de a fi respectat şi promovat pentru propria competenţă (Arkin, 1981). Când oamenii doresc să fie plăcuţi acţionează în conformitate cu normele grupului, anturajului dorit, recurg la flatare. Când oamenii doresc puterea sau respect pentru competenţa lor, ei impresionează prin cunoştinţele lor, status, fapte eroice, isprăvi etc.

Totuşi cele două strategii de autoprezentarea cer tactici foarte abile altfel indivizii riscă să fie dezaprobaţi, să cadă în dizgraţie (să fie percepuţi drept carierişti).

Al doilea motiv al autoprezentării este de a-i face pe alţii să ne perceapă la fel de perfecţi cum ne percepem noi înşine. După W. Swann (1987) oameni sunt înalt motivaţi de dorinţa de a-şi afirma concepţia lor actuală despre sine şi de aceea urmăresc confirmarea concepţiei de sine. Când ne privim noi înşine favorabil sau nefavorabil noi credem că nimeni nu ne cunoaşte mai bine ca noi înşine. Swann şi colegii au făcut experimente care au confirmat acest lucru. Într-o serie de experimente ei au găsit că subiecţii aleg, îşi reamintesc şi acceptă feedback-urile de personalitate care confirmă propria concepţie despre sine.

Când alţii îşi formează o impresie greşită, chiar dacă este favorabilă, pozitivă, subiecţii tind să o elimine. Într-un studiu subiecţii au interacţionat cu o persoană – colaborator al experimentatorului, care apoi a comentat că ei erau fie dominatori fie supuşi. Când comentariul era în acord cu schema concepţiei de sine a subiectului, subiectul a acceptat-o. Când nu era în acord cu schema de sine (imaginea) subiectul încerca să probeze că era o minciună. Astfel, cei văzuţi (apreciaţi) ca supuşi, dar care gândeau că sunt dominatori, se purtau mai puţin supuşi, cei dominanţi dar care credeau despre ei că sunt supuşi se purtau şi mai docili.

Concluzia a fost că motivul de validare a concepţiei de sine cedă consistenţa de sine, este foarte important şi de multe ori o povară pentru creşterea imaginii de sine. Din dorinţa de a lăsa o impresie bună auditorului, publicului, oamenii se automonitorizează.

Automonitorizarea este tendinţa de a ne schimba comportamentul ca urmare a autoprezentării în conformitate cu situaţiile sociale diferite. Prezentarea de sine (autoprezentarea) ca linie de viaţă a tuturor diferă mult de la individ la individ. Unii oamenii sunt mai conştienţi şi, preocupaţi de imaginea lor publică decât alţii. Unii oameni sunt angajaţi în autoprezentarea strategică, în timp ce alţii preferă autoverificarea (confirmarea).

Mark Snyder (1987) consideră că aceste diferenţe sunt legate de o însuşire de personalitate pe care a numit-o automonitorizarea – tendinţa de a ne regla comportamentul pentru a corespunde cerinţelor sociale. Persoanele care au la nivel crescut această însuşire sunt sensibile în autoprezentarea strategică, abili în modificarea comportamentului lor de la o situaţie la alta. Ei agreează (sunt de acord) cu ideea:” Eu sunt probabil un bun actor” sau “În situaţii diferite şi cu oameni diferiţi eu deseori acţionez ca o persoană foarte diferită”. Dacă este bine să fii înalt automonitorizat sau scăzut automonitorizat este greu de spus afirmă Sharon Brehm, S. Kassin, 1989). Automonitorizarea este totuşi o insuşire aflată în relaţie cu norme şi expectanţe sociale procesele de influenţare etc.

Componenta comportamentală a Eului este implicată în menţinerea la niveluri crescute, benefice pentru individ a concepţiei de sine, a imaginii de sine, a stimei de sine şi cu imapct direct în procesul de automanageriere de sine (self-management).

Prezentarea componentelor Eului social a reliefat simbioza acestora în dinamica Eului, comlexitatea Eului social şi multiplele influenţe ale factorilor sociali în constituirea şi funcţionarea Eului. Structurarea Eului social în ontogeneză este un argument susţinător al afirmaţiei că

94

personalitatea este o construcţie şi o valoare socială. Am pus în evidenţă totodată, în paginile anterioare implicarea Eului social în definirea de sine şi constituirea identităţii sociale.

Întrebări şi sugestii pentru pregătirea individuală şi/sau seminar1. Întrebări

ce este Eul social? delimitaţi şi definiţi componentele Eului social; ce rol au schemele de sine în conturarea complexităţii Eului, daţi exemple; care sunt elementele componente ale stimei de sine? în ce condiţii stima de sine se antrenează într-un cerc vicios? evidenţiaţi scopurile autoprezentării şi daţi exemple;

2. Interpretaţi următoarele texte:

Eul individual pendulează mereu între extremele: subiectivitate şi obiectivitate; el caută să impună aspiraţiile individuale şi sistemul propriu de valori dar, în acelaşi timp, nu poate ignora necesitatea respectării cerinţelor şi a valorilor societăţii, necesitate derivată din însuşi statutul social al fiinţei umane. Centrarea exclusivă a unor persoane doar pe propriile interese, ca urmare a supraestimării capacitaţilor personale şi a importanţei dorinţelor individuale, ridică probleme la fel de importante pentru psihologia individuală şi cea socială, ca şi atitudinea de neîncredere şi de subestimare a propriilor posibilităţi, manifestată de alte persoane. Atât unele cât şi celelalte dintre aceste persoane se plasează la extrema subiectivismului atitudinal, deoarece fiecare dintre ele se autoapreciază greşit (inadecvat) în raport cu ceilalţi şi cu cerinţele societăţii, nereuşind, din acest motiv, să realizeze schimburi echivalente (echitabile) între eul individual şi imperativele (exigenţele) sociale.

[ Rudică T. (1990); Maturizarea personalităţii p.225, Editura Junimea Iaşi].

"La vârstele mari, <<trebuinţa de alţii>> se accentuează în registrul dezvoltării personalităţii. Dacă, iniţial, <<trebuinţa de alţii>> se resimte mai acut în plan biologic, odată cu adolescenţa şi vârsta tinereţii, alţii încep să fie din ce în ce mai mult oglinda socială a propriei personalităţi. Modul cum apărem în ochii celorlalţi ne obligă de timpuriu să ne re-evaluăm mereu personalitatea. Căutăm apropbarea celorlalţi şi sfîrşim adesea prin a fi aşa cum ne văd alţii. Vrem să fim iubiţi şi îi iubim pe cei ce ne iubesc. Adesea urâm pentru că nu suntem iubiţi. Mereu alţii şi alţii sînt prezenţi în comportamentul nostru. Opiniile, credinţele şi convingerile noastre sînt în bună măsură dependente de alţii. Ei reprezintă etalonul nostru. Chiar imaginea de sine se modelează după ceilalţi. Ne cunoaştem pe noi înşine comparându-ne cu alţii. Imaginea de sine pe care ne-o construim este cu atît mai aproape de adevăr cu cît avem mai multe repere. îndemnului socratic: <<Cunoaşte-te pe tine însuţi!>>, trebuie să îi adăugăm precizarea <<Comparându-te cu cît mai mulţi>>". (Chelcea S., 1994, "Personalitate şi societate în tranziţie", Editura Ştiinţă şi Tehnică SA, Bucureşti p. 57).

3. Sugestii pentru seminar: Utilizând metoda 6-3-5 elaboraţi soluţii de compensare a sentimentului de inferioritate şi

de creştere a stimei de sine. Fiind date componentele sferei imaginii de sine (vezi în curs) elaboraţi o scală pentru

imaginea de sine. Realizaţi un exerciţiu joc de rol pentru a evidenţia rolul autoprezentării în următoarele

situţii:o sunteţi managerul care îşi prezintă organizaţia şi rezultatele în faţa unei audienţe

semnifiactive;o într-un grup de cinci persoane cu atitudini diferite (neîncredere, indiferenţă,

concurenţă, ironie, încurajare) trebuie să demonstraţi că aveţi calităţile pentru a întemeia o fundaţie ştiinţifică.

o Proiectaţi un miniprogram pentru dezvoltarea stimei de sine axat pe formarea celor şase abilităţi practice recomandate de N. Branden.

95

BIBLIOGRAFIE1. Arkin R.M. (1981) - Self presentation styles. In J.T. Tedeschi (Ed.), Impression

management theory and social psychological research, New York: Academic Press.2. Baumeister R.F. (1982) - A self - presentational view of social phenomena. Psychological

Bulletin.3. Bem D.J. - 1972, "Self-perception theory" în "Advances in experimental social psychology",

vol. 6, Academic Press, New York.4. Bem D.J. (1972) - Self perception theory, in L. Berkowitz, in (Ed.), Advances in

experimental social psychological, vol. 6, New York: Academic Press.5. Boncu Ş. (1999) - Psihologie şi societate, Editura Erota, Iaşi.6. Brandon M. - 1996, "Cei şase stîlpi ai stimei de sine", Ed. Colosseum, Bucureşti.7. Brehm S. Sharon, Kassin S.M. (1989) - Social Psychology Houghton Mifflin Company,

Boston.8. Carver C.S. & Scheier M.F. (1983) - Two sides of the self: One for you and one for me. In

J.Suls and A.G. Greenwald (Eds.), Psychological perspectives on the self, NJ Erlbam, Hillsdale.

9. Chelcea S. – (1998), "Memorie socială şi identitate naţională", Editura I.M.I., Bucureşti.10. Colceru V. – (2000), "Imaginea de sine, premisă şi rezultantă a imaginii despre lume la

adolescenţi" din vol. "Psihologia sinelui - un pelerinaj spre centrul fiinţei", Mânzat I. (coord.)11. Coopersmith S. – (1967), - "The antecendets of self extrem", Ed. Freeman Co., San

Francisco.12. Crăciun Adriana – (1998), - "Stima de sine - vector al schimbărilor adaptative", în vol.

"Anuar, Tom VIII - {tiinţe socio-umane", Universitatea Petre Andrei, Iaşi.13. Deschamp (1984) - Identite sociale et deifferenciation categorielle Cahiers de Psychologie

Cognitive.14. Duval S., Wicklund R.A. (1972) - A theory of objective self-awareness. New York :

Academic Press.15. Fenigstein A., Scheier M.F., Buss A.H. (1975) - Public and private self consciousness:

Assessment and theory, Journal of Consulting and Chimical Psychology.16. Festinger L. (1954) - A theory of social comparison process, Human Relations.17. Gallup G.G.Jr. (1977) - Self recognition in primates: A comparative approach to the

bidirectional properties of consciousness, American Psychologist.18. Gallup G.S. - 1977, "Self recognition in primates: A comparative approche to the bidirectional

propreties of consciousness" în "American Psychologists" nr. 32, pp. 329-337.19. Greeenwald A.G. - 1980, "The totalitarian ego. Fabrication and revision of personal history"

în "American Psichologists" nr. 35, pp. 603-618.20. Higgins E.T. (1989) - Self discrepancy theory: What patterns of self - beliefs cause people

to suffer ? In L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental social psychology, vol. 22, New-York: Academic Press.

21. Laird J. - 1974, "Self-attribution of emotion. The effects of expressive behavior on the quality of emotional experience" în "Journal of Personality and Social Psychology" nr. 29, pp. 475-486.

22. Laird J.D. (1974) - Self attribution of emotion: The effects of expressive behavoir on the quality of emotional experience, Journal of Personality and Social Psychology.

23. Laird J.D. (1984) - The real role of facial response in the experience of emotion: A reply to Tourangeau and Ellsworth, and others, Journal of Personality and Social Psychology.

24. Lepper M.P. , Greene D. & Nisbett R.E. (1973) - Undermining children's intrinsec interest with extrinsic reward: A test of the "pverjustification" hypothesis, Journal of Personality and Social Psychology.

25. Linville P.W. – (1987), - "Self-complexity as a cognitive huffer against stress-related illnes and deppression" în "Journal of Personality and Social Psychology" nr. 52, pp. 663-676.

26. Mânzat I. – (1998(, - "Cercetări psihologice moderne asupra memoriei" în vol. "Memorie socială şi identitate naţională" (coord. S. Chelcea), Ed. I.M.I., Bucureşti, pp. 23-45

27. Mânzat I. – (2000) (coord.), - "Psihologia sinelui", Editura Eminescu, Bucureşti.

96

28. Markus H. – (1977), - "Self-schemas and procesing information about self" în "Journal of Personality and Social Psychology" nr. 35, pp. 63-78.

29. Markus H. (1977) - Self - schemata and processing information about the self, Journal of Personality and Social Psychology.

30. Mead G.H. - 1963, "L'esprit, le soi et la societe", Paris, P.U.F.31. Mead G.H. (1963) - L'Esprit, le soi et la societe, PUF, Paris.32. Muchielli Al. – (1986) - "L'identite", PUF Paris.33. Radu I. , Ilut P., Matei L. (1994 ) - Psihologie socială, Editura EVE, Cluj-Napoca.34. Schachter S. (1959) - The psychology of affiliation: Experimental studies of the sources of

gregariousness, Stanford, C.A: Stanford University Press.35. Strack F., Martin L.L., Stepper S. (1988) - Inhibiting and facilitating conditions of the

human smile: A nonobtrusive test of the facial feed-back Hypothesis, Journal of Personality and Social Psychology.

36. Suls J. & Fletcher Barbara R.L. (1983) - Social comparison in the social and physical sciences: An archival study, Journal of Personality and Social Psychology.

37. Tedeschi (1981) - Impression management theory and social psychological research, New York: Academic Press.

38. Valacher R.J. & Wegner D.M. (1985) - A theory of action identification, NJ: Erlbaum, Hillsdale.

39. Wegner D.M., Vallacher R., Kirsted G. V. – 91986), - "Action identification in the emergence of social behavior" în "Social Cognition" nr. 4, pp. 18-36.

40. Willem D., Deschamp J.C., Mugny G. (1996) - Psihologie socială experimentală. Editura Polirom, Iaşi.

41. Wiclung R.A.; Frey (1980) – „Self-awareness theory. When the self makes a difference. – (în The Self in Social Psichology, Wegner D.M., Vallacher R. Eds), Oxford University Press, New York

42. Zajone R. (1985) - Emotion and facial efference: A theory revisited. Science.

97