Eul liric 1

5/17/2018 Eul liric 1 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/eul-liric-1 1/36

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………2

CAPITOLUL I Tipuri de locutor (subiect vorbitor) n creaţia lui D.ȋ

Matcovschi………………………………………………………………….4

CAPITOLUL II Eul personalizat în poezia lui D. Matcovschi

2.1 Ipostaze ale eului personalizat în lirica lui Matcovschi…………..…11

2.2 Teme i motive predilecte ale eului matcovschian………………….20ș

CONCLUZIE……………………………………………………………….31

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………33

1



INTRODUCERE

Actualitatea temei: Problema eului liric este una dintre cele mai importante în

ştiinţa literară şi se află permanent în atenţia cercetătorilor contemporani. Din

acest motiv o analiză a liricii lui Dumitru Matcovschi ce ar avea în vizor eul

producător de discurs este binevenită. Întru realizarea acesto sarcini ne-am

propus câteva obiective:

• studierea eului liric ca instanţă de discurs;

• elaborarea unei tipologii a eului locutor pornind de la funcţiile cumulate

de acesta în operă;

• elucidarea rolului ce-i revine lui în universul poeziei;

• semnificaţia unor gesturi simbolice ale locutorului;

• elucidarea rolului ce-i revine lui în universul poeziei.

Prezenta teză este structurată în două capitole: Capitolul I – Tipuri de eu locutor

(subiect vorbitor) în crea ia lui D. Matcovschiț , în care se va prezenta una dintre

convenţiile pragmatice fundamentale ale operei; Capitolul II, Eul liric personalizat în

poezia lui D. Matcovschi va încadra două paragrafe: 2.1. Ipostaze ale eului

personalizat în lirica lui D. Matcovschi; 2.2 Teme şi motive predilecte ale eului

matcovschian.

Fiind una dintre cele mai marcante personalităţi a genera iei şaptezeciste, înț

opera lui D. Matcovschi evoluează un eu liric personalizat care tinde să-şi exprime

direct interioritatea, prin stări, trăiri, atitudini, prin viziuni şi gesturi. În reprezentareaartistică a lumii, eul în rolul său de „actor” şi interpret presupune o pronunţată

2



subiectivitate, ceea ce-l face, conform unor cercetători, diferit de eul impersonal. Eul

personalizat solicită simţurile cele mai des folosite: văzul şi auzul, care sunt nişte

modalităţi de punere în relaţie cu lumea.

Dumitru Matcovschi abordează teme de stringentă actualitate cum ar fi dorinţa

de a transmite evolu ia spiritului nostru, dinamizarea spirituală şi maturizareaț

societăţii, spectrul contradictoriu al lumii moderne. Poezia lui D. Matcovschi, străină

„mievreriilor moderne” (expresia îi aparţine lui Titu Maiorescu), se alimentează

stăruitor din sevele bogate ale tradiţiei. Ea este o expresie a unui strigăt existenţial, a

unei stări de nelinişte. În această marcare sentimentală şi elegiacă a versului,

Matcovschi are un suflet înăsprit şi totodată mioritic de basarabean. După cum s-a

menţionat, „privirea”, sonoritatea şi gândirea sunt prezente la toate generaţiile din

poezia basarabeană. De asemenea în lirica poetului aptezecist se face simţită şiș

prezenţa unor motive i simboluri care lărgesc şi complică viziunea lirică şi dauș

amploare sintezei artistice.

3



Capitolul I Tipuri de locutor (subiect vorbitor) în crea ia lui D. Matcovschi.ț

Lirica românească ca şi cea universală atestă prezenţa eului liric. Prezenţa eului

enunţător se află permanent în atenţia cercetătorilor contemporani, deoarece

„noţiunea de eu („erou liric”, „eu liric”, „eu poetic” – în lirică) este într-o corelaţie

strânsă cu cele de text, discurs, limbaj.” [ 15, p.11 ]. Eul ca enunţător este principala

instanţă a discursului. Conform conceptului propus de E. Benveniste discursul

identifică „o enunţare ce presupune un locutor şi un auditoriu şi intenţia locutorului

de a-l influenţa pe celălalt”. O altă definiţie acceptată pentru discurs o putem găsi în

Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului ca orice ansamblu de enunţuri ale

unui enunţător, referind la o temă globală unică”. Dacă vom deschide Dicţionarul

general de ştiinţe vom observa că discursul, nu este altceva decât un „eveniment

comunicativ manifestat printr-un comportament lingvistic”.

Atât teoria comunicării şi a semioticii, cât şi Heinrich F. Plett afirmă faptul că

discursul întruneşte toţi factorii constitutivi ai actului de comunicare: emiţător,

mesaj, receptor. Cercetătorul respectiv mai menţionează: „ Comunicarea semnelor se

desfăşoară între un emiţător şi un receptor. Emiţătorul transpune informaţia în

semnele unui cod şi o emite. Receptorul percepe aceste semne şi preia din ele

informaţia”.

Discursul literar ca şi cel nonliterar se supune anumitor reguli necesitând, în

mod oblgatoriu un mijlocitor sau vorbitor care adresează un mesaj verbal cuiva.

Diferenţa dintre aceste două tipuri de discurs constă în aceea că cel literar are la bază

ficţionalitatea care constituie o elaborare imaginară a scriitorului, iar pe de altă parte

eul poartă un caracter ficţional. Discursul nonliterar atestă prezenţa unui receptor

concret şi de asemenea acest tip de discurs „ţine de caracterul emisiei şi al recepţiei:

în discursul nonliterar aceste operaţiuni se înlănţuie fără pauze mari, pe când în cel

literar ele sunt vădit separate”. Toate aceste diferenţe le vom prezenta în tabelul demai jos:

4



discurs literar asemănări discurs

nonliterar

a. caracter

ficţional

b. prezenţa

emiţătorului

c. prezenţa

receptorului

– emiţător

– mesaj

– receptor

a. caracter

nonficţional

b. emiţător

imaginar

c. receptor

potenţial

Discursul se caracterizează în funcţie de genul: liric, narativ şi dramatic. În

cazul discursului narativ naratorul mediză relaţia dintre autor şi text, naraţiunea

acestuia se referă la o lume ficţională mimetică; timpul na rativ fiind după E. A.

Forster şi N. Frye „ trăsătura definitorie a epicii în general şi a romanului în

special”, timp care nu apare cronologic, ci doar relatează evenimentele într-o ordine

pe orizontală.Discursul dramatic are la bază nişte enunţători care acţionează într-un timp şi

un spaţiu bine definit. În cazul acesta eul mijlocitor aparent lipseşte, iar mesajul este

transmis prin intermediul personajelor enunţătoare.

Discursul liric atestă prezenţa unui locutor care „este şi un mediator între autor

şi text”. [15, p.14] Timpul şi spaţiu apar aşa cum sunt văzute de enunţător. Lirica se

realizează prin sentimente, trăiri, fapte transmise de eul liric.„ Aristotel deşi califică toate compunerile poetice şi artele interpretative drept

imitative, în acelaşi timp nu include printre acestea şi lirica”. [15, p.15] G. Genette

afirmă că poezia „intră în chip firesc şi chiar necesar în imitaţie, cu o singură

deosebire care o caracterizează şi distinge: obiectul ei aparte. Celelalte specii de

poezie au drept obiect principal acţiunile; poezia lirică este în întregime consacrată

sentimentelor: aceasta este materia, obiectul ei esenţial”. Însă după cum mai

evidenţiază şi T. Pavel chiar dacă poetul valorifică experienţe personale, universul

5



creat de el nu se rezumă la autobiografie, ci este şi el expus unor transfomări de

sinteză artistică. G. Genette chiar dacă nu e de acord că lirica este ficţională, acceptă

ideea că eul poetic are un caracter ficţional. Eul enunţător se manifestă ca un fel de

portavoce a poetului, fie că vorbeşte la persoana întâi, fie că vorbeşte la persoana III-

a, reprezentând „un rod al fanteziei creatoare a poetului şi deci este un construct

ficţional”. [ 9, p. 98] Cercetătorul francez conchide: „Enunţătorul presupus al unui

text literar nu e deci niciodată o persoană reală, ci fie (în ficţiune) un personaj fictiv,

fie (în poezia lirică) un eu nedeterminat ― ceea ce constituie oarecum o formă de

fictivitate”. [9, p. 98] Toma Pavel relevă, în cele din urmă, că „eul locutor în opera

literar-artistică, nu e altceva decât o voce fictivă a autorului”. [11, p. 37]

Fiind conştienţi că eul liric este o voce fictivă totuşi avem uneori tendinţa de a-l

confunda cu eul empiric al scriitorului. Acest lucru se explică prin aceea că eul

poetului „constituie adevărata rădăcină din care creşte eul liric”. Aşadar, „ eul liric

nu se identifică cu eul empiric or, eul liric, chiar dacă poartă amprenta personalităţii

proprii sciitorului-omul, se impune, înainte de toate, ca plăsmuire artistcă”. [15, p.

17]

Eul liric ca instanţă de discurs joacă diferite roluri de : regizor, interpret,

operator. Eul „regizor” este omniscient şi devine cel care organizează, supraveghează

enunţurile, succesiunea acestora şi respectiv îmbină elementele constitutive.

Interesant e că „în măsura în care eul „regizor” se impune prin comentariile sale, el

este dublat de un eu interpret”. [15, p. 18] Eul regizor nu se implică în discurs, ci

doar fixează unele lucruri ca o cameră de luat vederi ca în poezia Poetul şi Patria:

Era un câmp cu iarbă verde,

Era un galben lan de grâu,

Era un codru, o fântână,

Un cuib de pasăre, un râu.

(D. Matcovschi)

Conform teoriei lui Austin şi Searle eul performează acte de vorbire care suntconcomitent: „locutorii (în sensul că reprezintă rostirea în sine a unui locutor,

6



realizată mai des la persoana I şi III), ilocutorii (avându-se în vedere că ele

îmbracă neapărat o anumită formă convenţională de supunere ― confesiune,

invocaţie, rugăciune, blestem etc.) şi perlocutorii (acestea urmărind să-i producă

receptorului reacţii afective bine determinate ― protest, compasiune, nostalgie

ş.a.)”. [15, p.19] Comunicarea mesajului este rostiră prin enunţurile pe care eul le

realizează cu ajutorul acestor acte de vorbire. Curios este faptul că are o mare

importanţă îl are modul în care se vorbeşte în discurs sau mai bine zis cum spune

el ceea ce doreşte să ne transmită, adică atitudinea faţă de referent, procedeele

retorice utilizate. Toate aceste aspecte determină şi limbajul, şi semnificaţiile, şi

gradul de complexitate care vor facilita receptarea ideilor, conturând claritate în

universul operei.

Individualizarea eului liric se face atât prin gândire, atitudine, viziune, cât şi

prin forma lexical-sintactică utilizată. Acest lucru nu se observă doar prin

subiectivitate, ci în toate aspectele enunţului după cum menţionează cercetătoarea

Laurent Jenny. Eul se inividualizează şi prin aceea că îşi expune punctul său de

vedere în operă. Tzv. Todorov atenţionează că importanţa viziunilor este de prim

ordin. În literatură, n-avem a face niciodată cu evenimente sau cu fapte brute, ci cu

evenimente prezentate într-un oarecare fel. Două viziuni diferite ale aceluiaşi fapt

fac din el două fapte distincte”. [14, p. 68] Prin unghiul de vedere al poetului sunt

relevate elementele principale, este fixat timpul şi spaţiul, sunt evidenţiate detaliile

şi semnificaţiile din lirică. „Unghiul de vedere prin conotaţiile sale profunde, prin

expresia poetică particulară, imprimă unicitate substanţei discursului. Iar

unicitatea acestuia ca act de comunicare îl transformă în eveniment, remarcă P.

Ricoeur şi pentru că ceea ce se enunţă referă la o altă lume”. [14, p. 23]

În ceea ce priveşte eul ca locutor sau ca subiect vorbitor, distingem două

tipuri: eul liric care evoluează la persoana I şi eul liric care evoluează la persoana

III. Cel care vorbeşte la persoana I este eul idividualizat, iar cel care vorbeşte la

persoana III este eul impersonal, situat în afara lumii înfăţişate şi se caracterizează

printr-un grad maxim de impersonalitate, opunându-se total celui personalizat care

7



la rândul său îşi instituie un „sistem de referinţă” individual ca în versurile de mai

jos:

Sunt plaiuri mai frumoase ca orişice poveste.

Dar ce am eu cu ele?

Străine toate-mi sunt.

Al meu e cel de-acasă.

mi-e scump aşa cum este.

Pe slavă şi pe aur cum aş putea să-l vând?

( Datorie)

Eul impersonal nu beneficiază de un sistem de referinţă individual nu-şi

semnalează prezenţa prin mărci lingvistice, fiind ca o voce de după cadru. Acest

lucru îl este sugerat în versurile următoare:

De ce nu ştim să ne iubim părinţii?

De ce nu ştim copii cuminţi să fim?

Părinţii noştri luminoşi ca sfinţii,

coborâtori din dor şi suferinţe...

De ce nu ştim, copii să-i preţuim?

(Părin ii)ț

După cum se observă aici eul în poezia dată diferă de eul personalizat nefiind

marcat lingvistic (mărcile lingvistice referindu-se la „noi”). Se vede de asemenea

că eul impersonal se opune doar parţial celui personalizat, apărând sub diverse

măşti, circumscrindu-se într-o colectivitate. Anume acest lucru „nu-i îngăduie să-

şi creeze un sistem de referinţă autonom de cel propriu personajului în care se

proiectează sau în spatele căruia se ascunde”. [15, p. 33]

Chiar dacă eul impersonal apare în diverse colectivităţi „noi”, „voi”,

individualizarea lui nu este total exclusă, deoarece ea poate fi realizată prin

intermediul măştilor, al gesturilor sau al viziunilor.

Un alt tip de eu în lirica şaptezeciştilor este cel care se proiectează prin

adresarea către „tu” sau „voi”. Acesta se poate identifica uneori cu propriul săusuflet:

8



Taci, suflete,

Şi ascultă cum curg

Râurile la vale.

Ascultă priveghetoarea...

(Poetul i Patria)ș

În această poezie poetul parcă îndeamnă sufletul să-i împlinească dorinţa de a

fi atent la cele ce se întâmplă, la realitatea înconjurătoare care este foarte dragă şi

preţioasă pentru el.

Încă o diferenţă majoră dintre eul liric personal şi cel impersonal este

omniscienţa caracteristică acestui din urmă, indiferent că este prezent sau absent în

universul poeziei. „Omniscienţa este o modalitate de lărgire imaginară a

orizontului cunoaşterii în care se situează eul impersonal, dar şi de creare a iluziei

maximei lui obiectivităţi.” [15, p. 37]

În general, ambele tipuri de eu variază, iar în cazul acesta e greu de stabilit

gradul de frecvenţă a lor în funcţie de numărul poeţilor. Dependenţa tipului de eu

este în strânsă legătură cu epoca în care activează scriitorii, predominând unul sau

altul. Unii cercetători care s-au ocupat de lirica celor mai mari poeţi sunt de părere

că în creaţia acestora prevalează eul impersonal. A. Muşina consideră că „eul

impersonal capătă o maximă răspândire în perioadele de criză a realităţii ce

determină, la rândul său, criza literaturii, a limbajului (şi a instanţelor lui), el

dovedindu-se mai eficient pentru soluţionarea mai multor probleme pe care le

implică criza”. [10, p.149] Astfel, ţinând cont de perioadele de criză care au avut

loc în trecut, literatura a fost influenţată şi ea care era în căutarea soluţiilor,

reflectându-se în zbuciumul sufletesc al scrierilor literare, implicând starea de

spirit a poeţilor.

Eul personalizat este un tip de locutor frecvent întâlnit în poezia din perioada

şaptezeciştillor. Acest eu tinde să-şi exprime interioritatea reflectând în numele

autorului. Deşi se poate confunda deseori eul cu poetul, ceea ce pare corect la

prima vedere, totuşi aceştia nu sunt identici. M. Dolgan precizează că „eroul liricreprezintă o imagine artistică de sinteză care îmbină individualul şi tipicul,

9



caracteristcul şi generalul. Ea este înrudită cu imaginea poetului, fără însă a fi

identică cu aceasta, după cum nu pot fi identice chipul artistic şi prototipul” [6, p.

50]

Eul personalizat „este o prezenţă nemijlocit activă în universul operei lirice,

expansivitatea lui fiind majoră” [15, p.50] Se observă astfel că în comparaţir cu

eul impersonal, acest tip de eu pe lângă funcţiile de bază: de regizor şi operator şi-

o mai asumă pe cea de „actor”. În calitate de „actor” acesta poate să-şi dezvăluie

interioritatea prin stări, trăiri, atitudini, viziuni şi gesturi proprii. Acest rol este

realizat printr-o subiectvitate pronunţată în reprezentarea artistică a lumii. Această

subiectivitate este evidenţiată prin anumite mărci lingvistice. R. Zafiu spune că

„pot fi grupate în funcţie de referirea la diferite elemente ale constituirii rspective:

a) situaţia spaţio-temporală; b) obiectul percepţiei sau al cunoaşterii; c) actul

percepţiei sau al cunoaşterii; d) atitudinea subiectului faţă de obiect sau faţă de

actul însuşi”. [16, p. 243]

Eul personalizat relatează experienţe individuale sau experienţe ale altcuiva,

însă văzute prin propria optică. Enunţarea unor lucruri poate să se axeze fie pe

ceea ce se întâmplă în forul interior al locutorului, fie pe unele lucruri ce prezintă

interes pentru eu din mediul înconjurător. Sigur este faptul că punctul de vedere a

eului personalizat este o condiţie decisivă în raport cu lumea. În cazul acesta când

eul personalizat prezintă lumea din punctul lui de vedere sunt solicitate unele

simţuri folosite frecvent ca: auzul, văzul care nu sunt altceva decât nişte moduri de

a realiza o conexiune cu lumea. Prin aceste modalităţi cognitive se poate ajunge la

profunzimea cunoaşterii artistice. V. Teleucă e de părerea că evoluţia eului e

subordonată, înainte de toate privirii şi auzului. Prin intermediul acestora eul

individualizat are posibilitatea să pătrundă profund în universul poeziei pentru a

evidenţia propriile emoţii şi sentimente şi gânduri. Cercetătorul mărturiseşte: „ Nu

pot trece peste ce văd, nici peste c aud, nici peste ce simt, fiindcă redevin prin

toate acestea o singură, sau una şi aceeaşi realitate, acelaşi timp”. [13, p.113] În

aşa mod scriitorul se transpune în poezie simţind orice detaliu, orice idee care-i dăviaţă operei, pe care o face ca însufleţită.

10



În poeziile poeţilor basarabeni „ochiul” sau „privirea” apare în moduri

distinctive specifice perioadei în care au trăit. După cum am mai spus mai sus

pentru poezia basarabeană puterea vizuală şi audutivă însemna „ posibilităţi

considerabile de individualizare, de configurare şi de extindere a universului

acestuia până la confundarea convenţională cu realitatea şi timpul”. [15, p. 52].

Decalajul dintre conştiinţa pe care o avea eul liric personalizat şi modul în care

privea lucrurile era izbitor, deoarece acestea erau în contradicţie totală. Problema e

că eul din încă anii '60 ai secoului XX era obligat să privească optimist, ceea ce

era o farsă, findcă nu-şi exterioriza sintimentele sale personale, ci dintr-o altă

pespectivă în care nu se regăsea.

Pentru şaptezecişti ochiul poeţilor îşi adaptează funcţii noi „tinzând să

participe la misterul cosmic. Gilbert Durand consideră că „ochiul sau privirea sunt

întotdeauna legate de transcendenţă”. [15, p. 54] Privirea transcendentă este o

manifestare de conştiinţă superioară, una activă prin care eul analizează realitatea,

dar încearcă să se detaşeze de ea. Încă o remarcă pentru eul în cauză este

apropierea de literatură, artă şi cultură, iar în sensul acesta M. Dolgan remarcă

pentru şaptezecişti „numeroasele dedicaţii făcute scriitorilor clasici şi

contemporani, numeroasele poezii plăsmuite din „aluatul” altor creaţii de

referinţă”. [15, p. 58]

În următorul capitol vom face o analiză de sinteză a unui mare scriitor

şaptezecist Dumitru Matcovschi.

Capitolul II Eul liric personalizat în poezia lui D. Matcovschi

2.1 Ipostaze ale eului personalizat în lirica lui Matcovschi

Literatura postbelică din Republica Moldova se remarcă printr-o puternică

criză, determinată de societatea din perioada respectivă. Criza literaturii postbelice a

implicat şi criza limbajului. În poezia din această perioadă e preocupat, în mare

măsură, ca să confirme încrederea în „ochiul văzător” şi, deşi este omniscient, sunt

unele lucruri care îi împiedică libertatea de gândire, exprimare, simţire. Astfel

rămâne loc doar pentru creaţie şi creativitate.

11



Pentru mulţi poeţi basarabeni din anii '60 puterea cunoaşterii artistice înseamnă

puterea văzului şi a auzului. Şaptezeciştii îşi amplifică puterea de vedere, căutând să

investească ochiul cu funcţii noi, ochiul al treilea, ochiul visător, ochiul închis, ochiul

nevăzător cum mai este denumit de unii cercetători. O asemenea privire facilitează

evadarea în metafizic, în căutarea revelaţiilor transcendente.

Poezia lui Dumitru Matcovschi este o expresie a unui strigăt, a unei stări de

nelinişte dramatică resimţită în faţa destinului. În această marcare sentimentală şi

elegiacă a versului se identifică un suflet vulnerabil de ardelean, de asemenea

Matcovschi are un suflet înăsprit şi totodată mioritic-înseninat de basarabean.

Păstrând proporţiile, am spune că Matcovschi îşi propune să intoneze o cântare „a

pătimirii noastre” în versuri mesianice peste care se revarsă lacrima unui colţ de ţară

românească înstrăinat de istorie. „Tonalitatea elegiacă şi sentimentală, ca şi cea

blasfematorie, încruntată care se înfiltrează în dedesupturile înfiorate ale versurilor,

ne vorbeşte despre un dramatism organic sau chiar un suflu tragic ardent. Poetul este

situat între un dincoace şi un dincolo de hotarul existenţial, apărându-se de

ameninţarea neantului printr-un sentiment necontrafăcut al valorilor vieţii.

Plenitudinea trăirii întregului spectru al acestui sentiment este axul fiinţei poetului

deschisă frumosului, binelui, sublimului şi închisă tuturor nonvalorilor.” [17] Poezia

lui D. Matcovschi impresionează prin arta delicată a nuanţelor şi a formulărilor lirice.

Ea nu încape în limitele unei formulări estetice unice, de aceea vom sublima doar

unele din însemnatele ei: lirismul, sugestivitatea, baladescul, muzicalitate accentuată.

Poetul compune o imagine lăuntrică a meleagului natal, contemplarea şi reflecţia

adunându-le într-un aliaj în care e şi cântec, şi căinare. Aceasta face ca poezia să fie

o celebrare sinceră şi caldă, scutită de sunetele de „alămuri”.

Şi asta nu-i baladă, nici poveste,

Copilu-a fost, şi este, este,este,

Şi e Poet, şi cântă precum ştie

Cântec de Patrie, de Mamă şi de Glie.

„E dragostea de Patrie comună, –

12



Zice poetul plin de demnitate, –

De aceea nu se vinde la tarabǎ,

De acee nu se cumpără în rate.

E dragostea de Patrie belşugul

Cel mai de preţ, pe care fiecare

Din moşi-strămoşi, cinstit, îl moşteneşte

Şi-l creşte, şi-l păzeşte ca pe-un soare

(Poetul şi Patria)

Cultivând un lirism elegiac cu accente meditative şi implicaţii baladeşti,

Matcovschi a transmis pe calea imaginii o tristeţe luminată de gingăşie. Uneori

chir fiind sfâşietoare, poezia lui a fost şi a rămas o poezie gravă, cu amprente

dramatice, dinamizată din interior de durerea-răspundere, durerea-neînţelegere,

sentimentul vremelniciei ş.a. Eroul său liric, deşi îl descoperim uneori a fi de o

vitalitate explozivă, preferă totuşi o postură suav-melancolică. Este un

temperament romantic, neliniştit, frământat, sensibil.

Tematica poeziilor lui D. Matcovschi este, după cum am mai menţionat,

foarte diversă, cuprinzând: sentimentul vinovăţiei, al culpabilităşii omului-cetăţean

în faţa ţării. Încărcate de răspunderea gravă pentru dramele semenului şi ale

pământului, versurile sunt pline de tensiuni interogative şi invocaţii. „Fidel

propriului său stil, poetul D. Matcovschi „exploatează” cu mult har toate

„proviziile” limbii, le trece prin filiera eului său, pentru ca mai apoi, orânduite cu

grijă şi pricepere, să le pună în beneficiul cititorului. Pentru a-şi exterioriza

plenitudinea trăirilor, starea de tensiune mentală şi nelinişte dramatică, poetul face

apel la interogaţie.” [5, p. 136] Altfel spus, interogaţia deschide calea către

destinatar, aceasta fiind de neconceput în afara dialogului, a discursului polemic.

Ea este o manifestare concretă a modalităţii alocutive, avantajoasă prin stabilirea

unui contact benefic dintre emiţător şi destinatar. Aceeaşi dimensiune este folosită

prin substantive în vocativ:Omule, de ce-ai tăcut

13



când pe suflet ţi-au călcat,

când ţi-au spus să fii tu altul

şi nu cel adevărat?

Omule, de ce-ai răbdat

şi ţi-ai zăvorât în piept

inima când ai aflat

că eşti pe de-a-ntregul drept?

(De ce?)

Prin intermediul comunicării interogative, poetul vrea să iasă din labirintul

frământărilor, al nedumeririi, al incertitudunii, căutând suport în receptor. Acest

lucru îl afirmă şi acel vocativ, reluat la începutul strofelor, marcă gramaticală a

adresării.

Operele lui Matcovschi se bazează din plin şi pe interogaţii retorice. Prin aceste

întrebări poetul nu cere un răspuns, fiindcă el este evident, dar accentuează cum el

vede realitatea, cum o percepe pentru a transmite cu hotărâre ce este important pentru

el:

Sunt plaiuri mai frumoase ca orişice poveste,

Dar ce am eu cu ele?

Străine toate-mi sunt.

Al meu e cel de-acasă

mi-e scump aşa cum este.

Pe slavă şi pe aur cum aş putea să-l vând?

(Datorie)

Sau:

Cum să te bucuri de lumină?

Cum să te bucuri de culori,

Când în atâta veşnicie

Suntem atât de muritori! (Cum?)

14



Minunată prezentare a ţării natale face poetul. Prin puterea văzului care este atât

de clar şi înviorător descris meleagul său care, după cum este scris nu poate fi

înlocuit cu niciunul din lume. El se simte acasă doar aici, fiindcă celelalte, deşi sunt

şi ele atrăgătoare, îi sunt străine. Meditarea la toate aceste lucruri îi oferă iarăşi

calitatea primordială ce-l caracterizează pe Matcovschi şi anume cea de patriot

înflăcărat. Toate modalităţile utilizate pentru a transmite un mesaj concis, lămurit iș

fiind chiar polisemantic. Pe lângă aceea că patria este atât de slăvită în comparaţie cu

celelalte este evidenţiată atât starea interioară, părerea, sentimentele sale, cât şi

trezirea sau îndemnul pentru receptor de a-şi iubi ţara. Interogaţia înlesneşte

implicarea destinatarului în mesaj şi face mai percutant contactul dintre emiţător şi

receptor, fiind totodată polifonică, utilizată pentru a exterioriza un registru foarte

amplu de idei, sentimente, atutudini. Însă indiferent de tipul interogaţiei, ea în lirica

matcovschiană îndeplineşte o funcţie, trădează o intenţie sau vizează un efect.

În multe din creaţiile sale Matcovschi recurge deseori le ştiinţa blestemelor,

vizând şi ele un mod de confruntare intelectuală şi emiţională cu lumea. „Alternanţa

între strigăt şi tăcere, între imn şi blestem adânceşte tensiunile şi dimensiunile

ideatice ale poeziei. S-au topit astfel, în poezia lui D. Matcovschi, două voci

neasemănătoare, dar care – paradoxal – armonizează. Fără a ieşi din limitele

lirismului, poetul probează deci şi o sensibilitate pamfletar-lirică.” [1, p. 463] Acest

lucru i-a subliniat latura tradiţională a scrisului. Spaţiul autohton , interesul pentru

priveliştea pitorească şi pentru natură, componenţa universului său (cu imagini care

revin şi reverberează cu maximă frecvenţă: casă, pământ, pâine, plugar, codru, grâu),

integrarea mioritică a omului în cosmos – toate acestea scot în evidenţă „rusticitatea”

şi „tradiţionalismul” poetului. D. Matcovschi care intona, binecunoscutele versuri

Sântem ţărani de la Moldova ⁄ cu faţa neagră ca ţărâna sau Sfânta casă ţărănească ⁄

cu căciula mocănească.. porneşte şi azi de la ideea că suntem un neam clădit pe o

etnicitate agrară, că gândirea şi simţirea noastră se leagă de simţirea omului de la

pământ, că acel acasă moldovenesc a definit rezistenţa în timp a neamului.

Un suport real al creării imaginii eului este referenţialitatea, care este o proprietate intrinsecă a enunţurilor şi a elementelor ei constitutive, de a referi la

15



realitate. În textele în care eul şi discursul său înregistrează multiple referinţe, în

speţă de ordin caracterologic, se profilează mai distinct chipul lui. În concepţia lui P.

Ricoeur referenţialitatea eului poate fi de „primul rang” şi de „rangul doi” sau mai

simplu spus directă şi liniară. În cazul când referenţialitatea este directă, traiectul

semnificaţiilor este obişnuit, iar când referenţialitatea are conotaţii cu sensuri

figurate, atunci aceasta este de gradul doi. Un exemplu în acest sens este Dumitru

Matcovschi care descrie în mod direct omul de înaltă responsabilitate civică,

referenţialitatea fiind de „gradul doi”:

Sânt vinovat, Moldova − mamă,

Sânt vinovat că ani de-a rândul

Un parvenit, un hoţ de seamă

Ţi-a pângărit, duşman cuvântul

Şi obiceiul, şi durerea,

Şi sărbătoarea, şi lumina,

Şi taina dorului, şi mierea

Pe care-o adună albina,

Sânt vinovat şi rău îmi pare

Că versul prea mi-a fost de odă,

De osana, de înălţare,

Cum poruncise Despot Vodă.

(Sânt vinovat)

O altă marcă care arată că eul devine imagine este subiectivitatea acestuia. Ea

este prezentă în firul discursului prin faptul că eul se proiectează subiectiv într-un

univers artistic. Deşi eul este personalizat prin viziune, trăiri, apărând ca imagine

convenţională, cuprinde caracteristici proprii unei categorii de persoane pe care îi

reprezintă. Tot aici este prezent punctul de vedere al eului personalizat care

demonstrează interesul şi sentimentul care contemplă subiectivitatea sa. Se observă

gradul de implicare şi trăire în poezie, ce acceptă şi ce nu acceptă cu ce e de acord, şi

cu ce nu, argumentând prin cuvintele pe care le foloseşte pentru a descrie aceastăsituaţie. Acest lucru îl putem sesiza din următoarele versuri de D. Matcovschi:

16



Am un dor şi nu-i uşor,

Dar îl port ca pe un dor,

Că-i al meu şi că mi-i dat

Să mi-l ştiu neîmpăcat,

Şi mă bucur că-i aşa,

Chiar de-mi arde inima.

(Cântecul moldovenesc)

Cântecul sau cântarea continuă este o permanenţă a poeziei lui Matcovschi,

transmiţând prin acesta o sonoritate specifică temei şi a motivelor, simbolurilor.

Prin acest proces se observă foarte des şi o muzicalitate interioară care se combină

minunat cu ceea se scrie poetul. În unele opere lirice apare şi instrumente care prin

însăşi prezenţa lor fac o melodie. „Harpa” şi „lira” sunt prezente în multe versuri

şi ne trimit cu gândul la preamăritul personaj mitologic Orfeu. Acesta când cânta

toată natura era gată să-i asculte cântecele şi toţi reacţionau în conformitate cu

ceea ce se melodia, fie că plângeau, fie că dansau de bucurie. O astfel de influenţă

au şi versurile scrise în poezie ce-i dau o armonie internă fermecătoare, în stare de

a trezi sentimente adânci în inima cititorului. Putem spune deci că acest poet

basarabean recurge la un eu orfic, exprimându-şi starea de spirit într-o manieră

atât de delicată. I. Vatamanu tinde să spargă canoanele scrisului, îndreptându-şi

privirea spre „principiul orfic de existenţă a [...] oricărui om, lucru, noţiune”,

deoarece „cântecul presupune starea de vis...” [3, p. 15]

O altă probă a evoluţiei poeziei lui Dumitru Matcovschi trebuie văzută şi în

intensificarea dramatismului. Nu mai este melancolia sau vaga reverie altădată, nu

mai sunt nostalgiile purificate de visare, ci innegurările ca nişte proiecţii interioare

ale angoaselor existenţiale. Este un dramatism autentic, făcut din grave nelinişti şi

deziluzii, din chinuitoarele incertitudini şi chiar dintr-un sentiment de neputinţă în

faţa vieţii, din conştiinţa cercului vicios. Dogoarea mistuitoare a unor dureri de

demult se intâlneşte cu durerile actuale: doare graiul, doare sufletul, dor bocetul,secera de lună şi trilul de ciocârlie, doare lacrima. Mesajul cărţilor rămâne legat de

17



antagonismele epocii, un element polarizant al discursului poetic fiind şi această

permanentă raportare la epocă, la existenţa tensionată a lumii. De la durerile lumii

spre propriile dureri şi de la propriile dureri la cele multe ale lumii, poezia zice

despre aun negru sufletesc („Negru-i văzduhul ⁄ pe care-l respir. ⁄ Neagră-i hârtia ⁄

pe care înşir ⁄ Versuri...), despre o lume absurdă, paradoxală. Eul scriitorului D.

Matcovschi este sensibil la diverse probleme ale societăţii: sentimentul fragilităţii

fiinţei umane, conştiinţa omului în timp şi-n spaţiu, dezacordul cu societatea.

Lacrimă, baladă, mormintele, dorul, străinul, durerea sunt elementele

frecvente care completează şi nuanţează starea de îndoială. Pe timpuri,

caracterizându-l pe Dumitru Matcovschi-poetul, critica avea la îndemână câteva

deterninative care deveniseră deja un clişeu: e muzical, romantic, nostalgic, suav.

Astăzi poetul este mai variat: e trist şi amărât; scenic şi încrezător; e polemic şi

neiertător; duios şi plin de candoare. La lectură vom depista şi un amestec vibrant

de teamă şi singurătate, şi un sentiment de oboseală – poetul nu se fereşte să-şi

exprime îndoiala, să cânte şi să plângă, să blameze şi să creadă... Sensibilitatea

exasperată a poetului izbucneşte impetuos în blesteme, în poeme satirice, în

parabole... Nervul polemic totdeauna i-a fost caracteristic lui Dumitru Matcovschi,

dar abia în anii 90 a abordat poemul satiric. Anii '90 nu sunt atât de cercetaţi ca

ceilalţi din trecut, dar nu prezintă mai puţin interes. Cu atât mai mult că se

observă o nouă orientare de substanţă a lirismului, o nouă părere despre lume,

poetul trecând printr-o nouă structurare interioară. Acest lucru, totuşi nu-i schimbă

formula sa poetică, rămânându-i fidel acesteia. Se consideră că D. Matcovschi se

afla pe o poziţie de adversitate faţă de mişcarea modernă autohtonă. Poetul a scris

întradevăr câteva eseuri în care s-a referit la experienţa poetică postmodernistă.

Dar nu modernitatea şi poezia postmodernă o combate el, ci ruptura ostentativă de

matricea etnică, truculenţa verbală lipsită de sens şi ofensiva artificiului,

vehemenţa nihilistă şi atitudinile extremiste... Dealtfel, poetul a încercat să

demonstreze că poate face poezie modernă şi postmodernă, că îi sunt familiare

tehnicile acesteia... A încercat un tip de modernism grafic cu versuri fracturate sauorganizate în figuri geometrice:

18



În cer, departe

Şi-aici, în soare,

Peste ne-moarte

nemuritor.

Luceafăr, barde,

Luceafăr arde

Şi se împarte

veciilor.

(Apocalips)

Sau:

Mi-e teamă de cine? Mi-i teamă de ce?

Mi-e teamă de omul ce nu e şi e!

Mi-e teamă de care, mi-e teamă de când,

Mi-e teamă de omul cel negru la gând...

(Mi-e teamă)

Mai complexă, cu mai multe răsfrângeri aluzive, cu sugestii mai adânci,

aplicând chiar semne şi figuri geometrice ca mijloc de prezentare concentrată la

maxim a unor sensuri, poezia din anii '80-'90 şi-a modificat oarecum factura.

„Alături de poezia folclorică, înrădăcinată în arhaic apare poezia făcută,

construită, susţinută de jocurile grafice şi de alte artificii. Alături de sonorităţile

captivante şi ritmurile legănătoare ale prozodiei clasice acceptă şi ritmurile

fracturile, zigzagate.” [17]

Vom întâlni în creaţia lui din ultimii ani dislocări sintactice şi elipse, fraze

nominale şi sensurile care vibrează nu numai în cuvânt, ci şi dincolo de el, în

interrelaţiile lexicale uneori neaşteptate... Dar ceea ce deosebeşte totuşi poezia lui

Dumitru Matcovschi în contextul discuţiilor poetice actuale este, în primul rând,

conştiinţa descendenţei. Artistul nu neagă poeticile anterioare (situaţie în care

ştiinţa literară vede un element specific al demersului creator modernist), ci,

dimpotrivă, susţine dialogul literaturii cu precedenţa sa. Totodată nu acceptăfabricarea poeziei, el continuă să creadă în inspiraţie şi în siceritatea trăirii, căci

19



„cântecul ce minte ⁄ nu mai este cânt”. Crede în starea de poezie, în participarea

afectivă, în „poezia ca strigăt existenţial”. [17] Plăsmuieşte, în consecinţă, o

poezie încărcate de emoţie, din versuri pline, muzicale (farmecul muzicii persistă),

afirmând şi în continuare formele tensionate al lirismului.

Poezia modernă (ca şi poetul modern) este mai indiferenţă faţă de cititor, mai

încifrată, obligându-l şi pe cititor la un efort de gândire şi de imaginaţie. Poezia

tradiţională este mai limpede pentru cititor. Dumitru Matcovschi se află la

intersecţia acestor două atitudini. El se solidarizează cu viaţa spirituală a timpului

şi centrul de interes al poeziei lui se află şi în timbrul existenţial al trăirii, în

deschiderea ei spre o lume de sensuri şi de profunzimi ontologice.

Evoluţia poetului a însemnat astfel şi acumulări calitative, dureroasa căutare

de sens şi a unui rost. Le-a găsit şi le-a materializat în poezie. Octavian Goga

mărturisea odată: „Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut totdeauna că

scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al

neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul

lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut un scriitor un semănător

de credinţă şi un semănător de biruinţă.” Acesta e şi crezul poetului basarabean,

care a văzut şi vede în poezie o expresie a revoltei şi a iubirii. Aceasta şi rămâne

puntea dintre eu şi lume: revolta şi iubirea.

2.2 Teme şi motive predilecte ale eului matcovschian

20



Dintre şaptezecişti o personalitate marcantă este Dumitru Matcovschi, un

scriitor cu largă audienţă la public, una dintre cele mai distinse personalităţi literare

şi artistice contemporane. Dumitru Matcovschi este cunoscut nu numai ca poet, ci şi

ca dramaturg, prozator, publicist, având opere deosebit de valoroase, mai ales prin

felul în care tratează spiritualitatea neamului nostru. S-a născut la 20 octombrie

1939 în satul Vadul-Raşcov, Orhei, într-o familie de ţărani cu vechi tradiţii, care i-

au trezit sentimentul datoriei faţă de istorie şi baştină.

Creaţia sa se alimentează din trei piloni׃Ţăranul, Folclorul, Istoria care arată „o

legătură indisolubilă a scriitorului cu sufletul poporului, cu trecutul, prezentul, şi

viitorul acestui neam, fecior fidel al căruia s-a conştientizat şi s-a afirmat neabătut

pe parcursul întregii sale activităţi.” [4, p. 300]. Comportamentul activ şi combativ

al lui Matcovschi împotriva totalitarismului şi a manifestărilor acestuia pe toate

planurile este determinat de simţul responsabilităţii personale, al echităţii morale şi

sociale. El şi-a croit un drum al său în viaţă, literatură, viaţa socială, impunându-se

în anii de avânt ai mişcării naţionale, drept una din figurile proeminente ale arenei

publice din spaţiul-pruto-nistrean.

O importanţă majoră în actvitatea scriitorului o constituie revista Basarabia pe

care a condus-o cu multă pricepere şi abilitate în anii de mare avânt şi speranţe.

„Diversitatea materialelor publicate, profesionismul interpretărilor şi curajul în

abordarea problemelor înscrise pe agenda zilei, făceau din Basarabia nu numai nu

numai o revistă literară solicitată şi citată, dar şi un important centru de cultură

naţională. Deosebit de ponderabil a fost rolul revistei Basarabia în ce priveşte

revalorificarea şi readucerea n circuitul valorilor contemporane a literaturii şiȋ

culturii Basarabiei din perioada interbelică, ignorată şi omisă aproape în întregime

în perioada regimului totalitar.” [4, p.301]

Suprema formă de realizare a lui Dumitru Matcovschi a fost şi rămâne munca.

Pârghiile şi instrumentele indispensabile ale autorului în ce priveşte traducerea în

imagini artistice a lumii în care trăieşte şi care-i dă inspiraţie sunt׃masa de scris,

hârtia imaculată şi sufletul în ardere. Se observă foarte bine spiritul înflăcărat alscriitorului care este un stimulent al creaţiei sale şi care şi face din acesta ceea ce

21



este în realitate. Cărţile de poezie, proză şi dramaturgie, editate de-a lungul anilor׃

Maci în rouă, Univers intim, Grâul, Axa, Casa părintească, Piatra, Poetul şi Balada,

Melodica, Armonii, Soarele cel mare, Imne şi blesteme, Mărian Sa Poetul,

Năzdrăvanul Ion Creangă, Părinte al poeziei noastre, Of!, Tu, dragostea mea, Aici

departe, Pomul materiei, Duda, Bătuta, Toamna porumbeilor albi, Roman teatral,

Focul din vatră, Tata, Câtec de leagăn pentru bunici, Pomul vieţii, Abecedarul, Ion

Vodă cel Viteaz, Bastarzii şi multe altele; sutele de articole publiciste şi interviuri şi

cam tot atâtea intervenţii la radio şi televiziune, la adunările şi şedinţele publice − la

Uniunea Scriitorilor, la Academie etc.

Debutează în 1963 cu Maci în rouǎ despre care Valentin Roşca menţiona că

versurile respective au ceva din respiraţia caldă a liricii lui Esenin, dar poartă, bine

definită, pecetea timpului. Următoarea plachetă a lui D. Matcovschi Univers intim

apare în 1969. Prin aceste opere sciitorul reda prin punctul sǎu de vedere diferite

probleme, motive şi imagini. Se spunea despre cartea aceasta că s-ar distinge printr-

o tendinţă spre meditaţie, spre interiorizarea emoţiilor. Tinerii poeţi din această

perioadă trăiau intrarea în lume ca pe o experienţă personală prin acest lucru ei

descopereau lumea şi chiar o interpretau aşa cum o simţeau. În anii ‛70 viziunea

poetică se concretizează, se atestă prezenţa unor formule noi, axându-se mai mult

pe muzicalitate învăluitoare, densitate sugestivă, delicateţe şi suavitate. Melodica

apărută-n 1971, Grâul în 1974, Axă în 1977 se bazează anume pe aceste aspecte

care i-au afirmat complet formula. Cercetătoarea Eliza Botezatu afirmă că

„începând cu volumele din anii ‛70, se profilează încă o virtute a creaţiei poetului׃

raportul de continuitate logică şi afectivǎ între volume, comunitatea de motive şi

procedee. Reluând teme, puncte de vedere, imagini laitmotivice, poetul îşi crea

astfel un arhetip personal, recognoscibil, caracterizant. Nu se lasă copleşit de

actualitatea evenimentului, decantează esenţele cu mai multă subtilitate decât alţii,

se arată preocupat, încă de la debut, de problemele fundamentale ale spiritului”.[1,

p. 457] Astfel în majoritatea operelor matcovschiene atestăm deseori aceleaşi teme

şi motive, care şi realizează o legătură evidentă între acestea. Sub aspect tematiccreaţia matcovschiană are realităţi apropiate dragi care rămân aceleaşi de-a lungul

22



anilor ca׃casă, pom, axă şi rădăcini, pâine şi patrie, poet, patriot, baştina, Moldova

etc. Conceptul de poezie şi câteva elemente ale modului lui artistic le vom observa

în poezia ce urmeazǎ׃

Mi-e dor de cântec simplu, şi-ncet, şi vrăjitor,

Ca frunza şi ca şoapta târzie de izvor,

Ca verdele de iarbă şi galbenul de spic,

Ca picurul de rouă scânteietor şi mic,

Ca veşnicul Luceafăr, ce-alunecă în jos,

La căpătâiul nostru senin şi credincios,

Ca vorbele măicuţei în pragul casei, când

Feciorii şi-i petrece în lume rând pe rând...

(Mi-e dor de cântec simplu)

Aflăm aici atât unele motive i simboluri caracteristice poeziei matcovschieneș

ca׃frunza, spicul, luceafărul, pragul casei, cât şi o abundenţă extrordinară de figuri

de stil printre care comparaţia, metafora, epitetul. Se pare că trebuie să căutăm

semnifica ia religioasă a spicului de grâu în acel sentiment al armoniei ce seț

stabile te între via a umană i cea vegetală, supuse amândouă acelora i vicisitudini.ș ș șț

Întoarse în pământ, boabele de grâu, cel mai frumos fruct din lume, con inț

promisiunea altor spice. Frunza participă la simbolismul general al regnului vegetal.

În extremul Orient este unul din simbolurile fericirii i ale prosperită ii. Un buchetș ț

sau un mănunchi de frunze înseamnă ansamblul unei colectivită i unite într-oț

singură faptă i un singur gând. Spicul, în operele de artă ale Rena terii, apare caș ș

atribut al verii, anotimpul seceri ului, al zei ei agriculturii. Ceres, care le-a dăruitș ț

oamenilor grâul i care în general este reprezentată cu un snop de spice în mână; alș

milosteniei i bel ugului, care împart spicele i toată hrana pe care o simbolizeazăș ș ș

acestea. Spicul era i emblema lui Osiris, zeul soarelui, mort i înviat, simbolizând,ș ș

în antichitatea păgână, ciclul natural al mor ii i rena terii. Spicul i tiuletele sunt,ț ș ș ș ș

în general, simboluri ale cre terii i fertilită ii, hrană i sămân ă deopotrivă. Eleș ș șț ț

arată ajungerea la maturitate, atât în via a vegetală i animală, cât i în dezvoltareaț ș ș psihică; ele înseamnă dezvoltarea tuturor posibilită ilor fiin ei.ț ț

23



Fiind un mare cunoscător al poeziei moderne, Dumitru Matcovschi apelează

frecvent şi la folclorism. Tot Eliza Botezatu observă foarte bine faptul că „în folclor

poetul vede un depozitar al memoriei evenimenţiale, un patrimoniu inestimabil de

valori şi principii morale o condensare de frumuseţi artistice. Infuzia de sugestii şi

elemente folclorice se realizează la nivelul fondului şi formei, poezia lui îmbibată de

spiritul nostru etnic, de motivele baladeşti de sensurile şi rezonanţele cântecului”. [1,

p. 458] Intertextul folcloric este prezent într-o mare parte din întreaga creaţie a lui

Matcovschi. În versurile următoare, despre meleagul natal atestăm׃

Seamăn grâu. Dar numai grâu?

Grâul creşte pân-la brâu,

Şi mai sus de brâu, uşor,

Pân-la piept şi pân-la dor.

Şi mai seamăn pui de stea

Şi puiul de stea noaptea

Creşte pân-la ochi deschis,

Pân-la vis şi paradis,

Seamăn şi cuvânt frumos

Şi cuvântul creşte-n jos

Pân-la doina şi pân-la

Sfânta obârşia mea.

(Seamăn grâu)

În operele lui Matcovschi depistăm o multitudine de „definiţii” metaforice alePatriei, reluarea motivelor şi micromotivelor (vatra, strămoşii, arborele, patria),

numeroase procedee de sintaxă poetică, prin care textele se unesc şi se continuă între

ele, alcătuind parcă nişte părţi ale aceluiaşi poem despre Patrie: enumerările,

repetiţiile, întrebările retorice, invocaţii. Această dragoste de ţară este sinceră şi

emoţionantă, cu intonări de cântare, meditaţii. Poetul este mândru de ţara sa nu de

aceea că e bogată, mare, arătoasă sau altă caracteristică fizică, ci că e a sa şi îi esteaproape. El se regăseşte aici oricând, aşadar scumpa sa ţară nu mai poate fi

24



asemănată cu oricare alta. Prin aceste idei Dumitru Matcovschi apare ca un mare

iubitor de patrie, având în sângele său de român o fierbinţeală de patriotism adevărat.

Scriitorul îşi răsfaţă ţara cu cuvinte frumoase, numind-o „scumpă”, „dragă”,

„aleasă”. Toate aceste simţămînte le demonstrăm în versurile următoare:

Aici mi-i vatra şi-i aleasă,

Şi dragă mi-i, şi scumpă mi-i,

Nu că-i bogată şi frumoasă,

Ci că-i aproape inimii.

(Eu nu sunt pasăre)

Aceste aspecte le putem găsi şi în alte poezii marcate de un autentic patriotizm.

Datorii, Patrie cu pâine pe masă, Patrie, Moldovă, chipul tău, Limba maternă,

Crescut în suflet etc. În poemul Poetul şi Patria, poetul compune o imagine

interioară a meleagului natal, include, totodată, căinare, reflecţie asupra destinului

ţării, descriere şi chiar ciclurile despre alţi mari scriitori, referindu-se mai mult la I.

Creangă şi M. Eminescu. Cercetǎtoarea Eliza Botezatu specifică „cultivând cu

precădere un lirism confesiv-elegiac (mai ales în anii ′60-70), cu accente meditative

şi implicaţii baladeşti, D. Matcovschi a transmis pe calea imaginii o tristeţe luminată

de gingăşie”. [1, p. 459]

Biblicul Mai întîi a fost cuvântul devine un laitmotiv al întregii creaţiei

matcovschiene, adică nu numai în opere poetice, ci şi în cele dramatice şi în proză.

Corbu H. confirmă astfel „cuvântul, pentru Dumitru Matcovschi, înseamnă totul,

începutul tuturor începuturilor, temelia tuturor temeliilor, nădejdea tuturor

nădejdilor. Scriitorul se zideşte zi de zi în silabe, în cuvinte şi în sintagme, trăieşte

timpul real şi cel imaginar în discursul direct, în monolog, în metaforă, în dialog cu

lumea şi cu propria ştiinţă”. [4, p. 301] Altfel spus acest motiv des întâlnit are o mare

importanţă pentru poet, întrucât îşi exprimă unele gânduri din această perspectivă.

Anume în acest cuvânt încărcat de rod şi inspirat îşi are rostul, măsura şi existenţa

noastră:

Mai sus de orice-împărăţie,Mai sus de orice ţar şi rege

25



E rândul cel de poezie,

Cu sânge scris, se înţelege!

(Apel)Anii ′80-90 aduc noi cărţi şi probleme, noi volume care adaugă dimensiuni

majore scrierii lui Dumitru Matcovschi. Un eveniment editorial, cu un spor de

maturitate şi experienţă poetică este Soarele cel mare, apărut în 1981. Apar şi noi

plachete: Imne şi blesteme, Măria Sa Poetul, Năzdrăvanul Creangă, Moşul, Of,

Părinte al limbii noastre ş.a. Despre aceste scrieri se spune că sunt de o naturaliteţe

cuceritoare, coerente, având ceva asemănător cu textele poeţilor din aceeaşi

generaţie. În aceste cărţi, poetul abordează probleme de stingentă actualitate. „În anii

80 lirica lui D. Matcovschi devine un examen mai lucid şi mai conştient în faţatimpului, o mărturie şi o mărturisire în care sporeşte patosul angajării politice şi

etice. Universul moral-afectiv înregistrează nuanţări substanţiale, se schimbă într-o

anumită măsură, formula poetică. Acestea nu vin din gustul simpli varieri sau al

experimentării unor noi coduri şi tipuri de comunicare, ci – în primul rând – din

dorinţa de atransmite dinamica spiritului nostru, dinamizarea spirituală şi

maturizarea societăţii”. [1, p. 460]Teme abordate în noile scrieri sunt: graiul, spiritul, umbre istorice, trădarea de

sine, patria. Se pare că dominantele cărţilor sunt aceleaşi ca în deceniile trecute, dar

motivele se nuanţează pe parcursul timpului, în sensul că scoate-n evidenţă a

problematicii social-politice şi a unei atitudini militante, încărcate de răspundere

gravă pentru semeni şi ale pământului. Durerea este copleşitoare, provocată de

sentimentul vinovăţiei, disperare din cauza răului prezent în societate. În aşa mod seobservă o diferenţă dintre mesajul transmis în poezia anilor precedenţi care echivala

cu dorul de casă, incertitudine, melancolie şi actualul mesaj. Deseori în crea ia luiț

Dumitru Matcovschi se întâlne te i simbolul clopotului:ș ș Şi clopote-albastre durut de

albastru tot aerul sună. Simbolismului clopotului este legat mai cu seamă de

perceperea sunetului. În India, de pildă, clopotul simbolizează auzul i ceea ceș

percepe auzul, adică sunetul, care este reflectarea vibra iei primordiale. Astfel, celeț

mai multe dintre sunetele percepute, cu prilejul experien elor yoga, sunt sunete deț

26



clopot. În lumea islamică, sunetul clopotului reprezintă sunetul subtil al revela ieiț

coranice, răsfrângerea Puterii divine în existen ă: perceperea dangătului clopotuluiț

risipe te limitările condi iei temporale. Într-un fel destul de asemănător, Canonulș ț

budist pali asimilează vocile divine cu sunetul unui clopot de aur. Simbolul clopotului

este atestat i interpretat în diverse moduri i concep ii, însă Matcovschi î i exprimăș ș șț

dragostea fa ă de patrie i neam, fa ă de ceea ce-l face să se simtă ca acasă, adicăț ș ț

sunetul clopotului.

Poetul în această operă parcă se confruntă cu nişte amintiri şi experienţe

neplăcute care-l necăjesc, îl umilesc. Înţelege, până la urmă, că e neputincios în faţa

acestor crude nedreptăţi şi se resemnează cu condiţia de dezrădăcinat. Simbolurile

prezente aici sunt evidente: stejarul, ramurile, rădăcinile. Acestea apar de altfel şi

ca nişte simboluri prin intermediul cărora eul se regăseşte, întrucât acesta însuşi se

compară cu un stejar. Prin intermediul arborelui dat care este compus din ramuri şi

rădăcini, care la rândul lor au şi ele o semnificaţie specifică. Stejarul este un arbore

sacru în nenumărate tradi ii, este învestit cu privelegiile supremei divinită i cere ti,ț ț ș

din pricinăcă atrage trăsnetul i simbolizează măre ia; stejarul lui Zeus din Dodona,ș ț

al lui Jupiter Capitolinul la Roma, al lui Ramowe în Prusia, al lui Perun la slavi.

Ghioaga lui Hercule este făcută din stejar. Acesta desemnează, cu precădere,

soliditatea, puterea, longevitatea i înăl imea, atât în sens spiritual, cât i în sensș șț

material. Stejarul a fost mereu i pretutindeni sinonim cu for a: aceasta este, în modș ț

limpede, impresia pe care o creează copacul la vârsta adultă. De altfel, în latină,

stejarul i for a sunt numite prin acela i cuvânt: robur. Acesta simbolizează atâtș șț

for a morală, cât i cea fizică. Stejarul este, prin excelen ă, figura arborelui sau aț ș ț

axei lumii, atât pentru cel i, cât i pentru greci, la Dodona. Numele stejarului esteț ș

însă diferit în toate limbile celtice, inclusiv în galică. Aceasă apropiere este totu iș

valabilă din punct de vedere simbolic, în sensul că druizii, dată fiind calitatea lor

sacerdotală, au deopotrivă acces laîn elepciune i la for ă. Întra-devăr, stejarulț ș ț

simbolizează aceste două valori. Stajarul reprezintă deseori în diverse manuscrise,

prin trunchiul său, prin ramurile sale groase, prin frunzi ul său des i prin propriulș ș său simbolism, o emblemă a ospitalită ii i echvalentuln unui templu. Însă prin aceeaț ș

27



că poetul se compară nu doar cu un stejar, ci c-un biet stejar, accentuează contrariul,

că de i face parte dintr-un neam glorios, la moment el nu este în puteri să facă nimic.ș

Doar crea ia poate demonstra acest lucru, astfel măre ia sa este însă i compara ia,ț ț ș ț

în timp ce situa ia deplorabilă care domină nu face decât să-i acopere adevărata fa ă.ț ț

Se contureză liric laitmotivul lacrimei, devenind o emblemă esenţială în scrisul

său. Lacrima nu este altceva decât un simbol al durerii. Eliza Botezatu mai

menţionează, în acest sens, că „Dumitru Matcovschi impunându-se ca poet al

patosului grandilocvent şi al spiritului combativ, a rămas în acelaşi timp şi un poet-

rapsod, un poet al durerii. Felul în care autorul a izbutit să realizeze echilibrul dintre

gravitate şi delicateţe, dintre nota discret-patetică şi spiritul vindicativ probează şi

talent, şi înţelepciune.” [1, p. 461].

O serie de piese lirice gravitează în jurul motivului dorului care apare ca sub

mai multe faţete artistice: dorul-lacrimă românească, dorul-dragoste, dorul-întrebare

şi nostalgie, dorul-disperare şi nădejde:

Apa mare ne desparte.

Nu ştiu pasăre să fiu.

Ştiu că-n mine creşte lutul

Şi că lutul doare ştiu.

(Dor)

Dumitru Matcovschi rămâne legat de nişte idealuri, prin ideea de nezdruncinat a

continuităţii. Continuitatea respectivă se manifestă şi în diversitatea tematică a

scriitorului. Iarăşi Botezatu scrie că „Lumea lui este o împărăţie a organicului, a

viului, a elementelor autohtone, a dorului, a doinei. Casa şi rădăcina, spicul şi tropul

de rouă, faptele de vrednicie ale strămoşilor şi pâinea, limba maternă şi cântecul

rămân coordonate fundamentale ale scrisului lui Dumitru Matcovschi, axa acestuia

fiind – în toate perioadele – Moldova” [2, p. 135]:

La margine de lume, venit din vremi străbune,

Un plai cu dulce nume înălţător rămâne.

Aici o vatră sfântă la sânul ei ne strângeŞi-o doină când se cântă, o lume toată plânge.

28



Chiar dacă s-ar părea că nu mai este de spus nimic nou despre Moldova, poetul

reuşeşte să-i redea un farmec nemaivăzut, s-o reînvie, să-i dea noi forţe, s-o înalţe şi

s-o preamărească până la extreme. Toate aceste inspiraţii se nutresc dintr-o iubire

sinceră, nemărginită, adâncă. Noţiunea de patrie şi patriotism includ şi multe alte

cuvinte care fac parte din acelaşi câmp semantic: neamul, pomul, pământul,

Căpriana, istoria, doina şi clopotele de la mănăstire. În aceste motive şi simboluri

Matcovschi vede ceva foarte preţios şi apropiat de s ufletul său. El cântă aceste

elemente atât de dragi şi le împodobeşte cu diverse formulări artistice, nuanţând ceea

ce este deosebit de important pentru el şi doreşte ca să transmită acelaşi lucru

continuatorilor săi pentru ca aceştia să-i imite dragostea profundă a tot ce este legat

de patrie. La fel de clar se văd aceste amănunte în aceeaşi poezie de D. Matcovschi −

Moldova:

Istorie a neamului, plai ca un rai dăruit cu nemoarte,

Piatră de cremene blând ce epure scântei,

Tânără soarte prin soarte înalt să ne poarte –

Trăieşte Moldova în veghea de dor a feciorilor ei.

Adie a vecie de viţă de vie , de măr şi de lună,

Un cântec de harpe purifică grai strămoşesc

Şi clopote-albastre durut de albastru tot aerul sună,

Şi eu sunt stăpân peste toate şi simt că trăiesc.

Este mai presus de orice ca să ai aşa o moştenire, fiindcă toate cuvintele sunt

atât de bine potrivite în context, având un sens propriu cu conotaţii explicite.

Interesant e aceea că tot ce există în jur devine ca o proprietate privată a poetului,

unde acesta se regăseşte şi îşi admiră totul dintr-o perspectivă a propietarului, după

cum sugerează ultimul vers. Un simbol nostalgic pe lângă toate celelalte prezente

este harpa care simbolizează o purificare a limbii, fiind asemănată cu ceva divin cu

ajutorul căreia se ajunge la un grai curat şi purificat. Harpa este instrumentul

tradi ional prin excelen ă, opunându-se instrumentelor de suflat sau de percu ie.ț ț ț Coardele ei sun făcute cel mai adesea dim ma e din linx. La harpă, zeii i crainiciiț ș

29



lor din ările nordice cântă modul somnului, care-i adoarme pe to i cei ce-l aud, cuț ț

riscul chiar de a-i trece n lumea cealaltă. Harpa leagă între ele cerul i pământul.ȋ ș

Eroii din Edda vor să fie ar i pe rugul funerar cu harpa alături: ea îi va conduce cătreș

cealaltă lume. Harpa nu îndepline te însă acest rol psihologic numai după moarte; înș

timpul vie ii, ea simbolizează tensiunile dintre instinctele materiale reprezentate deț

rama ei de lemn i de ma ele din linx, i aspira iile spirituale, figurate de vibra iileș șț ț ț

acestor coarde. Aceste vibra ii nu sunt armonioase decât dacă izvorăsc dintr-oț

tensiune bine temperată între toate energiile fiin ei – acest dinamism al însu iț ș

echilibrul personalită ii i stăpânirea de sine.ț ș

Celebrul Cânt al harpistului din Egiptul antic preamăre te căutarea fericirii de ziș

cu zi, într-o via ă în care nimic nu este nesigur ca soarta de dincolo de mormânt.ț

Sunetul harpei simbolizează aici în căutarea unei fericiri dezvăluite omului pa

pământ doar prin certitudini părelnice.

.Alte simboluri pe care le notează sunt viţa de vie şi mărul, fără de care neamul

nostru nu poate să existe fără haina tradiţională pe care o poartă de la străbuni. La

greci, cultura viei este de tradi ie relativ recentă fa ă de cultura grâului. De aceea nuț ț

apar ine unei zei e foarte vechi, precum Demeter, ci lui Dionis, al cărui cult, asociatț ț

cu cuno terea misterelor vie ii de după moarte, a dobândit o importan ă tot maiș ț ț

mare. Această legătură a lui Dionis cu misterele mor ii, care sunt de asemenea aleț

rena terii i ale cunoa terii, a făcut din vie un simbo funerar, al cărui rol a continuatș ș ș

în simbolica cre tinismului. Mo tenind i noi ca popor acest simbol ne bucurăm laș ș ș

orice ceremonie, sărbătoare, petrecere de prezen a acestui fruct i băutura din care seț ș

produce acesta.

Mărul este utilizat simbolic cu mai multe sensuri, distinte în aparen ă, dar careț

toate sfâr esc, mult-pu in, să se întâlnească. Acestea sunt: mărul Discordiei, atribuitș ț

lui Paris; merele de aur din Grădina Hesperidelor, care sunt fructe ale nemuririi;

mărul mâncat de Adam i Eva. Este de ci vorba în toate aceste cazuri despre unș

mijloc al cunoa terii, care este când fructul Arborelui Vie ii, când cel al Arboreluiș ț

tiin ei binelui i-a răului: cunoa terea unitivă conferind nemurirea, sau cunoa tereaȘ ț ș ș ș distinctivă determinând căderea. Simbolismului mărului are drept punct de plecare

30



interiorul lui, compus din alveole con inând sâmburi i a ezate în formă de stea cuț ș ș

cinci col uri...motiv pentru care ini ia ii l-au considerat fruct al cunoa terii i-alț ț ț ș ș

libertă ii. A mânca um măr însemna pentru ei a- i folosi inteligen a pentru aț ș ț

cunoa te noul, sensibilitatea pentru a-l dori, libertatea pentru a-l realiza. Dar, a a cumș ș

se întâmplă îndeob te, cei mai mul i au luat simbolul drept realitate. În plus,ș ț

închiderea pentagramului, simbol al omului-spirit în interiorul pulpei fructului, mai

simbolizează i involu ia spiritului în materia carnală. Mărul este un fruct careș ț

între ine tinere ea, un simbol al reînnoirii i al ve nicei prospe imi. În mitologiaț ț ș ș ț

scandinavă, mărul joacă rolul de fruct regenerator i întineritor. Zeii mănâncă mere iș ș

rămân tineri până la sfâr itul ciclului cosmic actual.ș

De aici încolo Dumitru Matcovschi va fi scriitorul cel mai prezent pe ogorul

poeziei din Moldova, probând-o prin intermediul virtuţii sale active şi eficiente a

cuvântului scris şi rostist. Iscusinţa şi dibăcia cu care a mânuit pana şi foaia a dat

dovadă de multă înţelepciune şi prin care ne-a lăsat un manuscris bogat despre

valorile neamului nostru, un tezaur colosal despre ceea ce poate fi mai frumos în

viaţa unui om adevărat − pământul strămoşesc, casa părintească şi limba noastră

măiastră.

31



Concluzie

Fiind unul dintre cei mai renumiţi scriitori ai şaptezeciştilor, Dumitru

Matcovschi abordează teme specifice perioadei când Republica Moldova se află sub

regim totalitar. Întreaga sa creaţie este pătrunsă de sentimentul de dragoste şi

afecţiune pentru pământul natal şi oamenii acestui pământ. Se ştie că crezul artistic al

autorului este Cuvântul. Cu ajutorul lui, Matcovschi exprimă simţământele şi

gândurile. Şaptezeciştii pun accent pe poeticitatea privirii, îşi sensibilizează percepţia,

lărgesc zonele interioare şi exterioare de investigare. O caracteristică definitorie a

eului şaptezecist este capacitatea de a avea personalitate, demnitate, individualitate,

lăsând o impresie de suflu proaspăt, înnoitor.

Eul liric în poezia lui D. Matcovschi apare atît ca eu impersonal, cât şi ca eu

personal. Ţinând cont de tema tezei am specificat anumite trăsături a eului

individualizat sau personalizat. Am făcut unele referiri şi la eul impersonal pentru a

evidenţia asemă nările şi deosebirile dintre aceste două tipuri de eu liric. Am observat

că eul personalizat nu se mulţumeşte, de obicei, să evolueze doar ca „regizor” şi

„operator”, manifestându-se şi ca „actor”. În calitate de „actor”, personajul liric

solicită văzul, auzul, gesturile, care, la rândul lor, sunt modalităţi de individualizare a

lui.

32



Relatând la persoana înâi, eul personalizat alimentează liricul din experienţe fie

individuale, fia ale cuiva, însă neapărat văzute din propriul său unghi de vedere.

Aflându-se sub presiunea canoanelor exterioare, el nu luptă cu regimul, cu

convenţiile, ci se retrage în sine. Gândirea profiundă îi dă eului sentimentul de

libertate interioară, cerându-i distanţarea maximă, separarea, până la deplina izolare,

de eul empiric al autorului.

Prezentând lumea prin propria optică, eul personalizat solicită simţurile cele mai

des folosite: văzul şi auzul, care sunt nişte moduri de punere în relaţie cu lumea.

Luând în consideraţie şi acest fapt, pe baza sincerelor sale poezii, marcate de un

autentic şi tulburător patriotism, ne-am referit i la compexitatea văzului şi auzuluiș

matcovschian. Muzicalitatea sugestivă, simplitatea, măsura şi echilibrul, armonia

interioară demonstrează starea eului prin trăirile umane respective. Regimul artistic

bogat şi variat, modulaţiile lirice ale tonului, un sistem de referinţe poetice,

competenţa pentru poetizare ― sunt doar câteva din elementele care intensifică

lirismul poeziei. Pentru a-şi exterioriza plenitudinea trăirilor, starea de tensiune

mintală şi nelinişte dramatică, poetul face apel la interogaţie. Această structură

interogativă conferă poeziei conţinuturi problematice profunde, care cer răspunsuri şi

soluţii pe potriva lor.

Multitudinea şi diversitatea poeziilor nuanţează şi unele motive-simboluri ca:

casa, arborele, spicul, frunzele şi multe altele care demonstrează flexibilitatea lui

Dumitru Matcovschi de a se adapta la un univers aparte, evidenţiind multiple

semnificaţii şi valori poetice.

33



Bibliografie

1. Afanasiev Vl. Închinare naintaşilor.– Chi inǎu: CEP USM,ȋ ș

2007

2. Botezatu E. Orientări artistice i stilistice n literaturaș ȋ

contemporană. Chi inău: CEP USM, 2003, 330 p.ș

3. Cimpoi M. Poetica novatoare a lui I. Vatamanu. În: Revista de

lingvisticǎ i Ştiinţǎ Literarǎ, 1997, Nr. 4ș

4. Corbu H. Dincolo de mituri şi legende. Studii. Eseuri. Chişinău:

2004, 475 p.

5. Corniciuc S. Valenţele interogaţiei în poezia lui Matcovschi. –

Chişinău: 2000, 365 p.

6. Dolgan M. Marginalii critice. – Chi inǎu: Carte Moldovenească,ș

1973, 236 p.

34



7. Dolgan M. Civismul n poezia tinerilor. În: Căutǎri artistice aleȋ

literaturii moldoveneşti din anii 70–80. – Chişinǎu: Ştiinţa,

1987, 332 p.

8. Durand G. Structurile antropologice ale imaginarului.

Introducere n arhetipologia generalǎ. – Bucure ti: Univers,ȋ ș

1977, 600 p.

9. Genette G. Introducere n arhitext. Ficţiune i dicţiune. – ȋ ș

Bucure ti: Univers, 1944, 310 p.ș

10. Mu ina A. Eseu asupra poeziei moderne. – Chi inǎu: Cartier,ș ș

1977, 235 p.

11. Pavel Toma. Lumi ficţionale. – Bucure ti: Minerva, 1992, 298ș

p.

12. Ricoeur P. Eseuri de hermeneutică. – Bucure ti: Humanitas,ș

1995, 303 p.

13. Teleucǎ V. Piramida singurǎtǎţii. – Chişinǎu: Cartea Moldovei,

2000

14. Todorov Tzv. Poetica. Gramatica Decameronului. – Bucureşti:

Univers, 1975, 207 p.

15. Usatâi L. Eseu despre tipologia eului liric. – Chi inǎu: Grafemaș

Libris, 2008, 176 p.

16. Zafiu R. Naraţiune i poezie. – Bucure ti: Editura Bic All,ș ș

2000, 336 p.

Opere

1. Matcovschi D. Casa pǎrinteascǎ.

2. Matcovschi D. Imne i blesteme.ș

3. Matcovschi D. Soarele cel mare4. Matcovschi D. Vad

35



Dicţionare

1. Dicţionar de Simboluri. Vol. 1. – Bucure ti: Artemis, 1969ș

2. Dicţionar de Simboluri. Vol. 2. – Bucure ti: Artemis,ș

3. Dicţionar de Simboluri. Vol. 3. – Bucure ti: Artemisș

36

Eul liric 1

Documents

Transcript of Eul liric 1