CAPITOLUL IVELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Traseologia - ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale

structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect ori ca modificări produse de

fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor

legate de formarea acestor urme şi aflarea adevărului

Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine

franceză, care se traduce prin urmă, dâră) şi „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine,

idee).

Secţiunea 1. Noţiunea de urmă. Clasificarea urmelor

Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea de

urme.

Prin intermediul intepretării urmelor se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic al

desfăşurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese.

Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi

– ,,cercetaşi” ,,trail finderes”, ,,path finders”, ,,scouts” n-au făcut decât să recunoască şi să

interpreteze urme. Urmele pot fi :

produse de obiecte – ex.: urme de pneuri, de instrumente;

produse de animale – ex.: muşcături, urme de copite, etc.;

produse de oameni – ex.: miros (urmeolfactive), urme de paşi, etc.;

produse de fenomene – ex.: incendiu, trăznet, apa;

urme biologice – ex.: sânge, salivă, etc.

Literatura de specialitate defineşte noţiunea atât în sens larg, cât şi restrâns.

În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei şi care este utilă

din punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).

În sens restrâns - urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa

unui alt obiect cu care a venit în contact.

De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii:

URMA - modificarea creată la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi

acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene care prin aspect,

1

caracteristici, poziţie, conţinut, este utilă cercetării criminalistice (persoane implicate: victime,

infractori, martori, altii).

Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se poate

face definirea urmei.

CLASIFICAREA URMELOR

Există diverse criterii şi modalităţi de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată

clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:

▪ urme de reproducere;

▪ urme formate din obiecte şi substanţe;

▪ urme rezultate din explozii, incendii.

1. Urme de reproducere

- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe

suprafaţa celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).

2. Urme formate din obiecte şi substanţe

- variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.;

obiecte abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de

substanţe (sânge, vopsea etc.);

- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.

3. Urmele de incendiu

- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt

parţial distruse. Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc.

Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii

auto - pt. mascare omor ...).

Şi acum o tratare mai pe larg.

1) Urmele de reproducere

- se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preia din

caracteristicile celuilalt pe suprafaţa sau în volumul său

Este vorba deci, de existenţa a două tipuri de obiecte:

a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;

2

b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa

urme (exemplu: parchetul lustruit reţine urme de tălpi de noroi, praf ş.a. pe o durată apreciabilă).

Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:

1. După modul de acţiune:

statice;

dinamice.

2. După gradul de plasticitate:

de adâncime;

de suprafaţă – stratificare;

de destratificare.

3. După locul de sedimentare:

locale;

periferice.

4. După natura obiectului creator:

de mâini;

de picioare;

create de alte obiecte.

5. După vizibilitate:

urme vizibile - pot fi imediat şi uşor descoperite, fară intervenţia unor aparate sau substanţe

speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;

urme latente - evidenţierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat

(observare) şi substanţe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri

lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecţie la acte - fire, reţele,

marcaj electromagnetic).1

1) După modul de acţiune al obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să

se producă o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui

autovehicul în mers constant).

Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând

uneori duce la chiar la identificarea individuală.

1 în literatura de specialitate (J. Gayet) mai intâlnim notiunea de ,,urme pozitionale” - vizând schimbarile produse în pozitia unor obiecte (scaun rasturnat, obiecte răvăşite ş.a.m.d.)

3

ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).

b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafeţte de contact – ex.,

urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.

Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea celor

două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiţii detaliile

specifice - de exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor putea permite

identificarea obiectului creator.

2) După gradul de plasticitate al obiectului primitor:

a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel

creator de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul

obiectului primitor.

ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi

- striaţiile create de ghinturi pe cămaşa glonţului

Fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează calitatea reproducerii.

b) urmele de suprafata. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul

din ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanţă de pe obiectul creator pe obiectul

purtător (ex. - transpiratia mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi şi de pe obiectul purtător pe obiectul

creator.

I. Urma de stratificare - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar poate fi

produsă şi prin desprinderea de substanţe depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpă - în casă el

poate indica traseul).

Pot fi - vizibile;

- latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanţe de

marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanţă, de culoare sau

substanţă depusă este transparentă).

II. Urme de destratificare - se creează prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa obiectului

primitor şi aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. - urme de pe obiectul vopsit pe hainele sau

corpul omului).

3. Urme locale sau periferice

a) Urme locale - formate prin modificarea suprafeţei sau volumului obiectului

primitor pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a

caracteristicilor obiectului creator.

4

ex. - urma unui radiator pe un alt vehicol

- urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală - după viol s-a

simulat o aruncare de la etaj.

b) Urme periferice (de contur) - sunt rezultatul modificării de suprafaţă a obiectului

primitor prin depunere de substanţă în afara limitelor obiectului creator.

ex. - sânge care împroaşcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziţia agresorului

- nisip, praf etc.

Promotor şi susţinător al importanţei acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu

Andrei, care le-a şi utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluţionării unor cauze complexe în

care a anchetat.

Secţiunea 2. Urmele instrumentelor de spargereÎn cercetarea infracţiunilor se întâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor

instrumente cu care s-a forţat un sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de bani,

etc.

În general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru (şurubelniţe,

chei, topoare, ciocane, răngi) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operaţia pentru care au

fost folosite (sfredele, burghie, bări metalice, pietre, etc.).

Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor de

formare, în:

urme statice şi urme dinamice;

urme de adâncime şi urme de suprafaţă. Urmele de adâncime sunt mai frecvent întâlnite

în unele cazuri de forţare, accidente, etc.

Tot în funcţie de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere şi în:

urme de tăiere;

urme de apăsare;

urme de frecare;

urme de lovire.2

Urmele de lovire sunt întâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este însoţită de zgomot,

iar infractorii preferă să evite acest fapt.

2 Mircea, I., op. cit., p. 136.

5

1. Urmele de tăiere - sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striaţii paralele,

produse de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul,

cuţitul, dalta, foarfecele, burghiul, ş.a. Identificarea acestor instrumente se poate face ,,datorită

reproducerii în urmă a neregularităţilor caracteristice de pe tăişul instrumentului sub formă de

striaţii orientate în sensul mişcării”.3

Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul creator şi cel

primitor de urmă să existe o diferenţă de rezistenţă, cel din urmă trebuind sa fie mai puţin rezistent

şi să aibă, de preferinţă, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile obiectului creator.

Unghiul sub care este aplicat tăişul instrumentului creator de urmă va influenţa şi înclinarea

urmelor, striaţiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiş sau pe partea activă a instrumentului

de tăiere există ştirbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat. Tăişurile topoarelor

sau altor instrumente asemănătoare vor crea urme, în funcţie de înclinarea cărora se va putea stabilil

dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.

Cu ajutorul cleştilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea vor fi

îtotdeauna în perechi, având în general lungimi mici şi fiind, de aceea, mai greu de identificat

obiectul care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de stabilire a

continuităţii liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucşarea fotografiei microreliefului

striaţiilor în litigiu şi a celor create experimental.

La faţa locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uşi, ferestre, podele, mobilier, case de bani,

ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat infractorul,

deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiţi.

2. Urmele de frecare - sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc

particularităţile instrumentului care le-a creat. Pot fi create de instrumente cum sunt bomfaierele,

ferăstraie, pile. Acţiunea succesivă a dinţilor nu permite identificarea instrumentului care le-a creat,

însă la începutul şi la finalul locului de acţiune pot fi găsite urme cu potenţial identificator. Acestea

sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului şi a direcţiei din care s-a acţionat.

Urme de frecare mai lasă şi sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăişurilor putând fi

găsite în negativ pe şpanul desprins în procesul de preforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte sisteme de

închidere. De exemplu, pe rama unui fişet metalic, a cărei tăiere s-a încercat pentru a ajunge la

mecanismul de închidere aflat sub această ramă.

3 Suciu, C., op. cit., p. 256.

6

3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte găsite

la întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, şurubelniţa, etc.

Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile

exterioare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forţării unor sertare, safe-uri, etc.

4. Urmele de lovire - sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor de

creare. Ele pot fi generate prin acţiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte instrumente

cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme să reproducă şi

unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma formei unui ciocan pe calota

craniană a victimei.

Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane participante, în

mod special dacă aceştia folosesc obiecte diferite.

Secţiunea 3. Urmele de forţare a sigiliilor

Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete, vagoane, mijloace de transport, se aplică

peste sistemele de închidere ale acestora sigilii din plumb sau plastic care sunt apoi strânse cu

ajutorul unor cleşti speciali care imprimă de obicei şi un sigiliu sec cu serie.

Forţarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea plumbului” pe sfoară sau sârma pe care

este aplicat, find lărgite în acest mod canalele şi scos nodul, permiţând dezlegarea firului sigiliului,

care, după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi găsite urme de plumb pe sfoara sau sârma

sigililui, canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.

O altă modalitate de forţare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forţare cu un

instrument ascuţit) şi apoi înlocuirea lor cu alte sigilii confectionate în prealabil. Aceasta operaţie

va putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul necorespunzător

al plumbului, diferenţa seriei marcate, etc.

Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul canalelor,

după aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substanţe chimice. Urmele de acest

gen sunt destul de uşor vizibile.

În general, operaţiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme

vizibile, dinamice.

Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrierea lor amănunţită în procesul

verbal (dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conţinute în urme), se vor face fotografii de

detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi incident de natură a permite

7

valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica şi urme prin mulare-parafină sau ghips,

continuându-se apoi examinarea în condiţii de laborator, unde pot fi create pentru comparaţie şi

urme experimentale cu obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.

Secţiunea 4. Urmele de incendiu

Acest tip de urme pot fi întâlnite în cele mai diverse infracţiuni, cât şi în cazul producerii

unor evenimente naturale, accidente, etc. În funcţie de cauza, de locul şi natura incendiului, urmele

produse de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de aufmare, carbonizare,

diferite obiecte, materiale, fiinţe, distruse parţial sau integral de ardere. De cele mai multe ori,

intervenţia pentru stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la alterarea lor, obiectele sunt

mutate de la loc, încât este greu de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor incendii.

Clasificarea urmelor de incendiu se face în funcţie de cauza care le-a determinat, rezultând,

astfel:

▪ incendii generate de cauze naturale;

▪ incendii generate accidental;

▪ incendii create intenţionat.

1. Incendiile naturale - sunt în general produse de electricitatea atmosferică, de razele

solare, sau de autoaprinderi.

a) Electricitatea atmosferică poate avea ca sursă în special trăznetul. Acesta este o

descărcare electrică naturală cu durată extrem de scurtă (milisecunde), dimensiuni diferite şi

intensităţi de mii de amperi şi tensiuni chiar de milioane de volţi. Aceste caracteristici conduc la

dezvoltarea unor temperaturi care pot atinge puncte de topire pentru scticlă, metale, piatră, etc. Ca

urmare a acţiunii traznetelor, metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se sub

formă de stropi pe obiectele din apropiere, unele metale se magnetizează, nisipul se poate topi

devenind local o masă sticloasă, materialele inflamabile (haine, case, pomi, etc.) se aprind, pereţii

şi hornurile crapă, cărămida (chiar şi cea refractară) devine lucioasă.

Trăznetul loveşte în general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc. El poate însă să lovească şi

persoane aflate în locuri deschise, pe înălţimi. Pe haine, urmele produse de trăznet au forma unor

rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra persoanei

(ceasuri, unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul lor urme

de arsură. Pe piele, trăznetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescenţe, sau cu aspect de

frunze de ferigă.

8

b) Razele solare produc destul de rar incendii, deoarece trebuie întrunite cumulativ

condiţiile de uscăciune a aerului şi vegetaţiei şi concentrarea razelor solare în focar pe anumite

materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de iniţiere a

incendiului, obiecte incomplet arse, cenuşă, care permit stabilirea direcţiei de propagare a arderii şi

uneori şi a focarului incendiului.

c) Autoaprinderile sunt generate de cauze intrinseci chiar materialului însuşi. De

exemplu, în industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, minerit, lipsa de aerisire a depozitelor,

silozurilor, haldelor de cărbune poate duce la creşterea temperaturii materialului depozitat (făina,

şroturi vegetale, bumbac, cărbune, etc.), atingănd uneori limite de 600-700oC şi declanşând un

proces de ardere lentă, care devine tot mai puternic şi produce consecinţe grave (explozii ale unor

silozuri, depozite, etc.). Procesele de ardere lentă pot să se maturizeze în intervale ce ating 2-3

săptămâni.

2. Incendii accidentale - pot fi determinate de cele mai diverse cauze, printre care: foc

nesupravegheat, ţigări uitate la întâmplare, aparate electrice defecte, scântei ale electricitţăii statice

produsă de hainele din fibre sintetice în medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor incendii

constau în funingine, cenusă, materiale arse parţial, zidărie distrusă, conductori electrici şi izolatori

degradaţi, arsi, etc.

3. Incendii intenţionate

- este evident că sunt produse de infractor, în special ca să îşi acopere urmele, din răzbunare, în scop

criminal.

Dupa comiterea unor furturi pot fi incendiate locuinţele sau magazinele pentru a şterge

urmele şi a îngreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate de

moartea victimei, se incendiază casa; o delapidare este ,,acoperită” cu un incendiu

declansat ,,întâmplător” în preziua unui control de fond.

Aceste incendii pot fi declanşate atât instantaneu, cât şi prin utilizarea unor dispozitive de

întârziere cu fitil, cu temporizare, etc.

Urmele de incendiu se analizează cu atenţie pentru a identifica sursa şi directia, modul de

propagare al incendiului. Se vor face fotografii şi schiţe ale locului incendiului. Se identifică şi se

ridică diferite obiecte parţial arse care oferă date despre originea şi natura incendiului. Se vor

cerceta cablurile electrice, panourile de siguranţe, instalaţiile de încălzit, iluminat, verificându-se

integritatea lor, prezenţa şi calibrarea corectă a siguranţelor fuzibile, eventualele improvizaţii, etc.

Secţiunea 5. Urmele create de mijloacele de transport

9

În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulaţie, dar pot fi găsite şi

când sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport

(omoruri, tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai multe

tipuri :

(1) urme create de anvelope;

(2) urme create de roţile metalice ale căruţelor sau de şinele metalice ale săniilor;

(3) urmele de impact ale vehicolelor;

(4) urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;

(5) alte urme create de vehicole (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil, etc.).

Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei şi ca

urme de suprafaţă (de exemplu, urme de călcare cu roţile peste corpul şi hainele victimei). Sunt

prezente atât ca urme statice, create de mişcarea uniformă a vehicolelor, cât şi ca urme dinamice,

produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei

(demaraje bruşte).

Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este deci

relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schiţa locului

faptei, cu măsurarea şi menţionarea dimensiunilor lor: lungime, lăţime, aspect, efectuându-se şi

fotografii judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe zăpadă

şi sunt relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menţionat în procesul verbal de cercetare tipul şi

aspectul acestora.

Într-o cauză, în condiţii de drum pe timp de noapte şi ceaţă, victima a fost surprinsă şi

accidentată în apropierea trecerii de pietoni (cca. 2m. de la marcaj). Susţinerile şoferului, potrivit

cărora a efectuat manevra de frânare, însă pietonul nu a putut fi evitat deoarece a efectuat

traversarea fugind, au fost infirmate de menţiunile din procesul verbal de cercetare şi de schiţa

locului accidentului, unde se menţiona până la locul impactului o urmă statică, de rostogolire

corespunzătoare urmelor create de anvelopele autovehicolului angrenat în accident în mers normal,

fără frânare.

Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin trecerea vehicolelor prin noroi, nisip,

zăpadă), acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiţii de

laborator.

Urmele de anvelope ridică şi, în acelaşi timp, soluţionează probleme legate de tipul

autovehicolului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcţia de deplasare, marca şi tipul

anvelopelor cu care era echipat, etc.

Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe calea unei expertize criminalistice),

10

cauzele tehnice ale unor accidente rutiere.

Dintre aceste cauze menţionăm:

- defecte tehnice (vicii de fabricaţie) ale anvelopelor;

- uzuri avansate (desprinderea benzii de rulare, ruperea structurii metalice a anvelopei);

- intervenţia unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care conduc la

depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea cotrolului direcţiei şi iesirea de pe carosabil,

impact cu arbori, sau alte vehicole.

Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii acestora şi ca urmare a

accidentului când derapajul datorat frânării bruşte este urmat de lovirea unei borduri cu roata şi de

explozia camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului direcţiei şi impactul cu

persoane, vehicole, case, etc.

Tipul şi marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant, putând fi

calculată lungimea urmei (deci circumferinţa roţii) prin măsurarea distanţei dintre două repere

similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin frânare, nu mai

poate fi identificat desenul anvelopei, deoarece, în aceste situaţii el lipseşte, este insuficient sau

parţial imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o lăţime egală cu

cea a anvelopei, iar pe o porţiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici

depozite de pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.

O situaţie mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un sistem

ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt dotate autovehicolele moderne. La acestea frânarea, chiar

violentă, se face fără ca roţile să se blocheze şi să patineze, ceea ce face ca urma să aibă aspect de

urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forta şi distanţa frânării.4

Urmele statice, create în procesul rulării normale a rotilor, redau mai multe elemente

specifice ale desenului antiderapant, reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul

roţilor. Pentru deplasările rectilinii, urmele create de roţile anterioare vor fi acoperite de cele create

de roţile posterioare.

Prin examinarea urmelor lăsate de roţi, poate fi stabilită şi direcţia de deplasare, eventualele

manevre ale vehicolului (ocolire, depăşire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se stabilească şi

viteza de deplasare la momentul frânării (în funcţie de lungimea urmei de franare), datele privind

starea tehnică a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se poate identifica

generic tipul de autovehicol: autoturism, maşină agricolă, camion, vehicol de teren, ş.a.

În identificarea anvelopelor pot fi folosite şi caracteristicile individuale ale acestora,

4 Boboş, I.; Bunea, Gh., Investigarea accidentelor de circulaţie în care au fost implicat autovehicole dotate cu ABS - comunicare la Simpozionul de Criminalistică, CLUJ, 1998.

11

rezultate în procesul de fabricaţie, create prin uzura ce apare în procesul de circulaţie, cum ar fi

preluarea între modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi materiale.5

Urmele de impact - pot oferi date importante cu privire la direcţia de mers (de mişcare, de

staţionare) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehicolele implicate. Aceste urme sunt

foarte adesea însoţite de resturi materiale – cioburi provenind de la faruri sau parbriz, vopsea,

lemn din caroseriile camioanelor, etc). Vor putea fi găsite atât pe vehicolele de la locul

accidentului, cât şi pe diverse obiecte (pomi, borne Kilometrice, case, garduri) pe corpul

victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se va putea stabili înălţimea maşinii, direcţia

de deplasare. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator, pe calea

comparaţiei, se va putea stabili cu certitudine autovehicolul de la care provine vopseaua. De

asemenea, forma bării de protecţie se imprimă uneori în tabla caroserie autovehicolului lovit.

Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot indica

uneori încărcatura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de constructii, alteori ele

provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulaţie, sigla mărcii, etc., permiţând

limitarea, restrângerea căutarilor la anumite mărci sau tipuri.

Utilizarea unor autovehicole în cazul transportării unor bunuri furate, când acestea au

pierderi de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau

pete. După direcţia sau extinderea acestora, se poate aprecia direcţia de deplasare, timpul

aproximativ de staţionare. În funcţie de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor - cu

benzină sau Diesel. Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcţiei de deplasare,

picăturile au forma alungită, cu partea mai subţire orientată spre direcţia de deplasare, datorită

curentului de aer care le împinge în partea opusă sensului de deplasare al maşinii.

Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor

particularităţi, aspectul lor (urme statice, dinamice, de adâncime, de suprafaţă). Se vor măsura

lungimea, lăţimea, distanţele între urme paralele (ecartament) sau urme succesive.

Urmele de impact se descriu generic şi se fotografiază, apoi se descriu detaliile, aspectul,

culoarea, conţinutul de elemente străine - cioburi, vopsea.

Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi examinate pentru a se stabili dacă

nu sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După ce au

fost consemnate şi fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.

5 Mircea, I., Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulatie, Studia Universitatis 1964.

12