cap 2

CCAAPPIITTOOLLUULL IIII

IIMMPPAACCTTUULL AANNTTRROOPPIICC ÎÎNN EECCOOSSFFEERRĂĂ

2.1. Efecte cumulative la nivelul atmosferei Atmosfera constituie învelişul gazos al Pământului şi, prin

caracteristicile sale, se apropie cel mai mult de sensul acestei definiţii. Aceasta reflectă o anumită continuitate care ne permite izolarea spaţială. În aceste situaţii, scara la care se manifestă impactul antropic poate varia foarte mult, condiţionată fiind de dinamica generală şi locală a proceselor din atmosferă. Un alt aspect important, care nu trebuie pierdut din vedere, în raport cu atmosfera este cel temporal. Din acest punct de vedere, atmosfera este un sistem complex, aflat în echilibru dinamic, care-şi menţine constante caracteristice ca rezultat al interacţiunii dintre elementele componente şi cu celelalte medii. Se remarcă o stabilitate ridicată faţă de modificările generate de diverşi factori.

“Aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor străine introduse în atmosferă în mod artificial sau natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătăţii vieţii animale sau vegetale”. Aceasta este una dintre cele mai frecvente definiţii pentru alterarea calităţii aerului, ca rezultat al emisiilor de diverse tipologii. Dincolo de efectul de impurificare sugerat de acest enunţ, dezechilibrele apărute la nivelul atmosferei trebuie abordate dintr-o perspectivă multiplă care să releve disfuncţionalităţile care apar în procesele de autoreglare ale acestui sistem complex şi care afectează funcţionalitatea sa, respectiv calitatea de componentă a mediului de viaţă.

În fapt, procesele din atmosferă conduc, în cele mai multe cazuri, la eliminarea, neutralizarea sau dispersarea poluanţilor. Atunci însă

Ecosferă şi politici ecologice

când ritmul emisiilor depăşeşte pe cel al “eliminării” poluanţilor sau când natura poluanţilor le asigură continuitatea în raport cu aceste procese apar premisele acumulării lor în atmosferă, cu implicaţii deosebit de grave prin scara şi intensitatea la care se manifestă. Vorbim astfel de efecte cumulative.

În această ordine de idei, se poate face o diferenţiere între efecte cumulative care se manifestă la scară regională sau localizate şi cele care au o amplitudine mai largă, continentală, sau chiar globală. Aceasta individualizează intensitatea de manifestare, precum şi implicaţiile economice, sociale şi politice pe care le determină.

2.1.1. Efecte cumulative la scară globală Determină modificări ale mediului de viaţă la nivelul întregii

planete, indiferent de localizarea activităţilor care evacuează agenţii poluanţi. În general, se manifestă pe o scară de timp destul de mare, ceea ce ridică dificultăţi atât în ceea ce priveşte evaluarea amplitudinii lor, cât şi în stabilirea mecanismelor care le declanşează. De aici decurg şi posibilităţile relativ limitate de a controla magnitudinea efectelor şi întârzierea materializării măsurilor întreprinse pentru eliminarea cauzelor. Adăugând la aceasta necesitatea unei acţiuni concertate la nivel mondial, respectiv realizarea de acorduri unanim acceptate, rezultă implicaţiile politice şi economice, care de multe ori ridică numeroase piedici în elaborarea şi aplicarea măsurilor necesare. Amploarea fenomenelor reflectă, de altfel, un determinism la fel de larg, care se regăseşte în însuşi modul de viaţă al oamenilor, bazat pe un anumit tip de consum, de structurare a economiei în care astfel de implicaţii nu au fost luate în considerare. De aici dificultatea limitării fenomenelor, întrucât aceasta presupune modificări fundamentale în raporturile economice, la toate nivelurile.

Încălzirea globală reprezintă, în fapt, un amplu proces declanşat

prin modificările apărute în compoziţia atmosferei care influenţează

Impactul antropic în ecosferă

în mod direct proprietăţile sale fizice. Există şi păreri care susţin că determinismul acestei evoluţii nu este legat numai de cauze terestre, ci şi de suprapunerea variaţiei intensităţii radiaţiei solare. Dincolo de controversele ştiinţifice, care încă persistă în stabilirea cauzelor exacte ale unei astfel de evoluţii, există suficiente argumente care justifică corelaţia dintre compoziţia atmosferei şi bilanţul radiativ al acesteia

Dioxidul de carbon şi alte gaze din atmosferă acţionează ca sticla unei sere, permiţând pătrunderea radiaţiei solare, dar împiedicând reflectarea în spaţiu a unei anumite proporţii din căldura neabsorbită de suprafaţa terestră. Producerea fenomenului este previzionată încă din secolul trecut, în 1896 Svante Arrhenius arătând faptul că dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili va depăşi capacitatea de absorbţie a acestuia de către vegetaţie şi apă. Tot acesta introduce în circulaţie şi sintagma “efect de seră”

În 1800, concentraţia CO2 în atmosferă este de 280 ppm, pentru ca la sfârşitul secolului să atingă nivelul de 300 ppm. Creşterea continuă, ritmul emisiilor accelerându-se, astfel că în prezent el depăşeşte pragul de 350 ppm. Provenienţa CO2 din surse artificiale este reprezentată, în proporţie de patru cincimi, de arderea combustibililor fosili (cărbuni, petrol, gaze naturale).

Dioxidul de carbon nu este însă singurul gaz care reţine radiaţiile calorice. De altfel, radiaţiile reţinute de acest gaz reprezintă circa jumătate din total. Alte gaze, în majoritate de provenienţă antropică, au aceleaşi proprietăţi, contribuind în diferite proporţii (clorofluorocarburi 24%; metan 15%, oxizi de azot 6%) la procesul de retenţie.

În acelaşi timp, se înregistrează creşteri ale temperaturilor medii globale. Astfel, deceniul opt al secolului XX este cel mai cald înregistrat vreodată şi se apreciază că în cursul ultimului secol temperatura a crescut cu 0.3 – 0.6 ºC. Mai mult, Comitetul Interguvernamental al Naţiunilor Unite pentru Schimbările Climatice estimează o creştere de 1.3 ºC la nivelul anului 2020 şi de 3 ºC în 2070.


Deşi aceste creşteri nu apar semnificative, amploarea modificărilor pe care le determină este de natură să îngrijoreze. În sinteză, ele pot fi analizate pe următoarele planuri:

sistemele atmosferice şi oceanice care reglează clima vor suporta schimbări care vor conduce la remodelarea repartiţiei zonelor climatice şi la modificarea caracteristicilor acestora. Astfel, se prevede o creştere a frecvenţei şi gravităţii furtunilor. Cercetări recente arată că încălzirea atmosferei şi a mărilor are ca rezultat intensificarea schimbului de energie şi măreşte forţa procesului de deplasare pe verticală a curenţilor. Acest proces este important în dezvoltarea cicloanelor tropicale, a tornadelor, a fenomenelor cu descărcări electrice şi a celor cu grindină. Aceste conexiuni nu sunt însă în totalitate confirmate. Totuşi, numărul mare de dezastre naturale cu pagube materiale considerabile, produse în ultimii cinci ani, poate constitui un indiciu al corectitudinii acestor conexiuni. De asemenea, o creştere cu 3-4 ºC a temperaturii mării va determina o creştere a potenţialului distructiv al uraganelor cu 5% şi va genera forme de vânt cu viteze de până la 350 km/oră.1

nivelul mărilor şi oceanelor. Creşterea temperaturii în zonele reci şi, în special, în cele polare conduce la topirea calotelor glaciare, astfel că se preconizează creşterea acestui nivel cu 20 cm până în anul 2030 şi cu 65 cm până la sfârşitul secolului următor. Aceste creşteri vor determina inundarea zonelor de uscat, a deltelor şi estuarelor, a numeroase zone locuite, inducând migrări ale populaţiei din zonele litorale spre interiorul continentelor, cu numeroase consecinţe sociale. Trebuie subliniat, de asemenea, faptul că creşterea temperaturii se va realiza diferenţiat pe suprafaţa globului, variaţiile pozitive cele mai mari fiind prevăzute în zonele polare (6-8ºC);

resursele de apă, în special cele din surse subterane, vor suferi o diminuare datorită infiltrării apei sărate a mărilor. Astfel, numeroase zone insulare vor deveni nelocuibile datorită absenţei apei. Mai mult, creşterea frecvenţei secetelor va afecta şi sursele de apă continentale.

1 Brown, L. (coord) (1996), Starea lumii, Ed. Tehnică, Bucureşti


Aceasta în condiţiile în care deficitul cronic de apă afectează deja 80 de ţări, în care trăieşte 40% din populaţia lumii;2

agricultura, principala furnizoare de produse alimentare, este afectată prin modificarea zonării culturilor şi aridizarea a numeroase terenuri din zonele producătoare de grâu, cu atât mai mult cu cât reducerea resurselor de apă ar limita extinderea sistemelor de irigaţie. Pe de altă parte, ameliorarea condiţiilor climatice în anumite zone va permite extinderea culturilor agricole (Rusia, Suedia, Norvegia, Finlanda), iar creşterea concentraţiei de CO2 în atmosferă va spori productivitatea plantelor (deşi repercusiunile asupra ciclului carbonului şi azotului nu sunt încă cercetate suficient);

biodiversitatea. Pentru fiecare creştere a temperaturii medii globale de 1ºC, speciile vegetale vor trebui să-şi modifice arealul spre zone mai reci cu 90 km. Astfel, imposibilitatea de a se adapta unor schimbări atât de rapide (cu deosebire în zonele temperate şi reci) va duce la distrugerea ecosistemelor şi dispariţia unui număr mare de specii. De asemenea, modificările parametrilor climatici locali vor determina restructurarea biocenotică, a cărei consecinţe asupra ecosistemelor sunt încă puţin cunoscute. Mecanismul posibil al acestora este prezentat în fig.1.

Gravitatea previziunilor făcute în legătură cu efectele încălzirii globale nu este însă şi condiţie suficientă pentru declanşarea de măsuri ample, care să reducă semnificativ nivelul emisiilor. Aceasta presupune schimbări economice mult prea mari pentru a putea fi acceptate fără existenţa unei demonstraţii ştiinţifice extrem de precise pentru iminenţa unui dezastru ecologic. Însă probele în privinţa schimbării climatului nu sunt clare. Există o incertitudine considerabilă asupra intensităţii şi momentului unei eventuale încălziri. Cunoaşterea acestora este crucială pentru a estima efectele şi pentru a aprecia costurile şi beneficiile care rezultă şi astfel pentru a identifica interesele care vor fi afectate şi a realiza măsurile de reducere a emisiilor.

2 Brown, L. (coord) (2000), Starea lumii, Ed. Tehnică, Bucureşti


Fig. 1, Relaţii complexe între schimbările climatice induse de încălzirea globală şi

dinamica unei populaţii de insecte fitofage X (după Barbault, 1997)

O incertitudine ca aceasta este întotdeauna o problemă serioasă în

formularea politicii publice. Ea dă dreptul total de acţiune acelora care se opun luării de măsuri corective, permiţându-le să pună sub semnul întrebării legitimitatea riscului prevăzut şi le permite să ceară lămuriri dacă nu cumva aceste măsuri luate nu sunt vătămătoare dacă riscul este supraestimat. Ea lasă, de asemenea, uşa deschisă pentru analize ştiinţifice alternative (de fapt, ea stimulează astfel de analize) efectuate de către aceia care observă că interesele lor sunt ameninţate, astfel crescând percepţia că ştiinţa este incertă în această problemă. În cazul schimbării climatului, incertitudinea nu se limitează la evidenţierea încălzirii, existând îndoieli şi în privinţa consecinţelor ecologice, psihice şi economice ale unei schimbări semnificative a climei.

Costul măsurilor de atenuare a încălzirii sunt în egală măsură contencioase deoarece ele sunt afectate de diferitele presupuneri despre schimbările tehnologice, succesiunea temporală a politicii de atenuare şi a politicilor de bază. Va trece o decadă sau mai mult până

Încălzire globală

Modificări ale

param etrilor

Procese fiziologice şi

comportamentale ale speciei

X

Distribuţia şi abundenţa

speciei

Statutul speciei: - în expansiune;

- dăunător; - ameninţată cu

dispariţia

Distribuţia, abundenţa şi

calitatea plantelor

Distribuţia, abundenţa şi

eficienţa duşmanilor

Specii competitive cu X


când aceste incertitudini vor fi reduse substanţial. În fapt, pentru un timp ele s-ar putea să crească ca număr deoarece se pare că la anumite momente sunt susţinute unele opinii, iar în alte perioade altele; aceasta măreşte numărul variabilelor şi astfel participanţii la dezbateri devin mai motivaţi, în apărarea poziţiilor lor.

Distrugerea stratului de ozon este o rezultantă a acumulării în atmosferă a unor substanţe extrem de stabile din punct de vedere chimic care distrug moleculele de ozon la nivelul stratosferei. Mecanismul producerii, deşi destul de complex, şi-a găsit o explicaţie ştiinţifică credibilă începând cu jumătatea deceniului opt. De altfel, încă din 1974, cercetătorii americani au arătat că substanţele de tipul clorofluorocarbonilor pot distruge moleculele de ozon. Manifestarea efectelor unui astfel de comportament la nivelul ozonului stratosferic a fost pusă în evidenţă în 1985, când s-a constatat o scădere dramatică a grosimii stratului de ozon de deasupra Antarcticii; în timpul primăverii astrale, formându-se “o gaură” (grosimea a scăzut sub 1,5 mm). Centrarea “găurii” de ozon deasupra Antarcticii se explică prin natura specifică a vremii antarcticii. Iarna, stratosfera de deasupra acestei regiuni este practic izolată de restul lumii, datorită vânturilor puternice care se rotesc în jurul ei formând un vârtej aproape imposibil de penetrat. În plus, apariţia unor particule de gheaţă în stratosfera polară oferă suprafeţe pe care reacţiile chimice ce conduc la dispariţia ozonului au loc cu viteză sporită. Deşi sunt cele mai mari semnalate, pierderile de ozon de deasupra Antarcticii (40%) nu sunt singurele. Acestea au fost semnalate şi în alte zone geografice: deasupra Arcticii (20%); la latitudini de 53-64º (23%); la latitudini de 40º-52º (1,7%).

Ce sunt CFC-urile şi cum ajung acestea la nivelul stratosferei? Clorofluorocarburile (CFC-urile sau freoni) au fost produse pentru prima oară în 1900, fiind folosite la scară industrială ca agenţi de răcire. Mai târziu, s-au găsit noi utilizări: spălarea materialelor plastice, a metalelor şi a componentelor electronice, ca propulsori în spray-uri, agenţi de spumare pentru spume industriale şi poliuretani. Extinderea utilizării lor este justificată de numeroasele avantaje,


printre care mai importante sunt: toxicitatea redusă; nu sunt inflamabile; sunt uşor solubile; au cost scăzut de producţie şi depozitare; sunt foarte stabile din punct de vedere chimic etc. Aceste avantaje au contribuit, pe de o parte, la creşterea producţiei lor (1 209 milioane tone în 19863) iar, pe de altă parte, la acumularea lor în atmosferă şi antrenarea la nivelul ozonului stratosferic. Aici, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, eliberează atomii de halogen (Cl,F,Br) pe care le conţin, iar aceştia catalizează reacţia de descompunere a moleculelor de ozon, perturbând echilibrul în sensul diminuării grosimii stratului de ozon. Se apreciază că o moleculă de freon poate distruge 104-106 molecule de ozon, după următorul mecanism:4

X + O3 → XO + O2 2XO → O2 + 2X

Trebuie adăugat şi faptul că moleculele de freoni se pot menţine în atmosferă de la câteva decenii până la un secol. Care sunt riscurile? O scădere a concentraţiei de ozon stratosferic cu 1% intensifică fluxul de radiaţii ultraviolete cu 2%. Consecinţele unei astfel de evoluţii se resimt atât la nivelul biosferei, cât şi pentru sănătatea umană. Din prima categorie putem menţiona: scăderea suprafeţei foliare la numeroase plante (fasole, varză, soia etc.), diminuarea productivităţii fitoplanctonului din mări şi oceane cu repercusiuni asupra întregului ecosistem, scăderea intensităţii fotosintezei, iar pentru sănătatea omului principalele riscuri sunt reprezentate de: scăderea eficienţei sistemului imunitar, creşterea incidenţei cataractei şi cancerului cutanat (melanom); scăderea eficienţei vaccinărilor, în special contra tuberculozei etc. Incertitudinea ştiinţifică în ceea ce priveşte distrugerea stratului de ozon este mult mai mică, în comparaţie cu cea exprimată în raport cu încălzirea globală, astfel că, susţinute fiind de o argumentaţie ştiinţifică foarte precisă, acordurile internaţionale pentru diminuarea factorilor de risc au găsit un răspuns favorabil,

3 Sima, Cristiana, Marin, G. (1999), Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Independenţa economică, Brăila, p.189 4 Gore, A. (1994), Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Ed. Tehnică, Bucureşti


producţia de freoni din 1994 fiind în scădere, faţă de cea din 1989, cu 77%.

2.1.2. Efectele cumulative la scară regională Rezultă din acumularea emisiilor poluante de pe suprafeţe relativ

mari (regiuni, ţări, continente) şi interferarea lor cu procesele naturale din atmosferă. În general, efectele lor se extind pe arii mult mai largi decât perimetrul emisiilor, afectând ecosistemele naturale şi calitatea factorilor de mediu. Aria de acţiune depinde de circulaţia generală a maselor de aer, respectiv de caracteristicile suprafeţelor terestre (active) care o influenţează, ceea ce nu impune, în mod obligatoriu, respectarea demarcaţiilor statale. Cel mai important fenomen care determină manifestarea efectelor la scară regională este cunoscut sub denumirea de “Ploaie acidă”. În realitate, este mult mai corect să se ia în considerare ca precipitaţii, adică ploi, ninsori, ceaţă, grindină etc., acide.

Ce sunt de fapt precipitaţiile acide? Acestea rezultă din combinarea unor oxizi cu vaporii sau picăturile de apă, cu formarea acizilor corespunzători care scad nivelul pH-ului sub 5,6 (considerată valoare normală, datorită dioxidului de carbon din atmosferă). Principalele gaze care contribuie la acidifierea precipitaţiilor sunt dioxidul de sulf şi oxizii de azot. Provenienţa acestora este destul de variată (fig.2,3), remarcându-se contribuţia combustibililor fosili folosiţi pentru obţinerea de energie calorică.

Sursa: www. Acid rain.com Fig. 2, Surse de provenienţă ale emisiilor de SO2 Fig. 3, Surse de provenienţă ale

emisiilor de NOx

6 8 %3%

12%

13% 4 %

E n e rg ie t e rm ic a T ra n sp ort

In d u st rie In d u st ria c om b.

A lt i c om b

32%

4 %16 %5 %

4 3%

E n e rg ie t e rm ic a T ra n sp ort

In d u st rie In d u st ria c o m b.

A lt i c o m b


Prezenţa acestor gaze în concentraţii ridicate poate scădea valoarea pH-ului până la 2,4, ceea ce aproape că echivalează aciditatea sucului de lămâie.

Impactul acestor precipitaţii asupra ecosistemelor terestre şi acvatice produce modificări ireversibile în structura lor, prin acţiunea asupra vegetaţiei şi factorilor de biotop, dezechilibrul creat putând să conducă la distrugerea acestora.

Astfel, în ecosistemele acvatice, în special în lacuri, scurgerile superficiale rezultate din precipitaţii acide (ploi, zăpadă etc.) accentuează efectul acidifierii, pH-ul apei devenind impropriu pentru procesele fiziologice şi reproducerea speciilor de amfibieni, peşti şi insecte. Aciditatea ridicată poate induce malformaţii sau chiar moartea puietului. De asemenea, sunt dereglate metabolismul sărurilor în organismele peştilor şi absorbţia oxigenului prin branhii. Trecerea în forme mobile a unor metale grele (Al, Pb, Hg, Cd) afectează viaţa acvatică, cu repercusiuni asupra celei terestre dependente de aceasta, întrucât respectivele metale se acumulează în organismele animale până la atingerea pragurilor de toxicitate. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de amplificare biologică.

Pentru ecosistemele terestre impactul se manifestă direct, prin distrugerea ţesuturilor vegetale, şi indirect prin modificarea proprietăţii chimice a solurilor. Atunci când efectul se suprapune pe existenţa unor soluri acide în mod natural (zone reci, roci parentale acide) consecinţele pot să devină catastrofale. Astfel, mari suprafeţe de păduri de conifere din Scandinavia, Germania, Austria au fost distruse complet ca rezultat al cumulării emisiilor de SO2 şi NOx.

Nu sunt exceptate de efectele corozive nici valorile umane. Construcţiile se deteriorează rapid, necesitând costuri suplimentare pentru întreţinerea lor; valorile de artă, obiectele istorice sunt din ce în ce mai greu de conservat, iar deteriorarea unor obiecte poate implica chiar victime omeneşti. Astfel, în 1967, podul de pe râul Ohio se prăbuşeşte omorând 16 persoane, cauzele accidentului fiind puse pe seama coroziunii declanşate de ploaia acidă.


Cauzalitatea fenomenelor fiind bine cunoscută şi argumentată ştiinţific s-au înregistrat, în ultimul deceniu, scăderi substanţiale ale emisiilor, punându-se bazele reconstrucţiei ecologice a zonelor afectate

2.1.3. Efecte cumulative la scară locală Rezultă din concentrarea poluanţilor pe suprafeţe relativ

restrânse, fie datorită unui nivel foarte ridicat al emisiilor, fie ca o consecinţă a unor bariere care împiedică dispersarea lor. Prin urmare, efectele se resimt în apropierea surselor de poluare şi au o extindere relativ restrânsă. Cu toate acestea, ele se remarcă prin intensitatea de manifestare şi prin numărul populaţiei afectate direct, întrucât au loc, cu precădere, în marile aglomerări urbane.

La scară locală, cel mai cunoscut efect cumulativ al poluării atmosferei îl constituie ceaţa toxică sau smog-ul care rezultă în urma reacţiilor chimice dintre diverşi poluanţi aflaţi în concentraţii ridicate, favorizaţi fiind de factori atmosferici cum sunt: umezeala relativă a aerului, intensitatea radiaţiei solare, prezenţa pulberilor în suspensie care constituie “suportul” acestora, calmul atmosferic, temperatură etc.

În funcţie de factorii care o determină şi condiţiile în care se produce ceaţa toxică poate fi reducătoare (smog londonez) şi oxidantă (smog californian) sau fotochimică.

În primul caz, cel mai important poluant în declanşarea acestui fenomen este dioxidul de sulf (provenit mai ales din arderea cărbunilor inferiori), care, asociat cu hidrocarburi, negru de fum, pulberi în suspensie, în condiţii de umezeală atmosferică ridicată (>70%) şi temperaturi relativ scăzute (1-3ºC) conduce la formarea unei ceţe de culoare albă-albăstruie. Aceasta este deosebit de toxică, afectând puternic sistemul respirator, datorită concentraţiei ridicate de SO2 şi a pulberilor. De altfel, denumirea însăşi este legată de un eveniment tragic, produs la Londra, în 1952, când peste 4 000 de persoane au devenit victime ale smog-ului.


Aşa cum arată şi denumirea, producerea smogului fotochimic este legată de reacţii chimice declanşate între poluanţi de radiaţia luminoasă. Principalii “actori” sunt reprezentaţi de oxizii de azot, hidrocarburi pulberi în suspensie şi un oxidant puternic – ozonul. Sub influenţa radiaţiilor ultraviolete acestea formează peroxiacetilnitratul (PAN), gaz de culoare roşiatică, prezent în centrele industriale din zone cu climat subtropical, mediteranean etc.

Manifestarea acută a acestor efecte cumulative locale a permis şi instituirea unor măsuri urgente pentru limitarea lor, în majoritatea marilor oraşe existând sisteme de monitorizare, care avertizează momentul când se ating concentraţii critice la principalii poluanţi sau când condiţiile atmosferice sunt deosebit de favorabile pentru producerea lor.

2.2. Liniarizarea transferului de materie Succesul vieţii şi însăşi evoluţia biosferei sunt indisolubil legate de

valorificarea eficientă a resurselor oferite de un univers limitat sub raport material şi energetic. În natură, fiecare produs are o destinaţie într-un ansamblu de circuite şi cicluri bine definite şi reglate astfel încât să nu apară, ca produse distincte, de sine stătătoare, nici deşeuri, nici reziduuri, nici dejecţii. Practic, economia biosferei are la bază un principiu simplu: tot ceea ce este produs de un organism va fi utilizat de altele. Pentru om, care s-a detaşat de natură, prin puterea sa exosomatică, aceasta s-ar putea traduce în utilizarea oricărui produs al unei ramuri de activitate sau tehnologii într-un alt proces de producţie, astfel încât să nu existe produse fără nici o utilitate, care sfârşesc prin a se acumula în diverse medii (poluarea apei, aerului, solului) şi a genera noi consumuri. Spre deosebire de natură, unde transformarea caracterizează toate procesele de valorificare a materiei, omul gândeşte în termeni de “consum” şi de “producţie” ceea ce nu reprezintă, într-un demers anticipativ, decât “epuizare” şi “acumulare”. Astfel, întregul edificiu economic creat de


om are la bază procese liniare, unele total independente, generatoare de produse finale inutile şi epuizante pentru resurse, fiind total ignorant faţă de limitele fizice ale “Corabiei cosmice” care-i asigură condiţiile esenţiale supravieţuirii.

Poluarea aerului este definită ca fiind “introducerea în atmosferă

de către om, direct sau indirect, de substanţe ori de energie având o acţiune nocivă de natură a pune în pericol sănătatea umană, a prejudicia resursele biologice şi ecosistemele, a deteriora bunurile materiale şi a aduce atingere ori a vătăma valorile de agrement şi utilizările legitime ale mediului.”5

Până la începutul anilor ’70, poluarea atmosferică a rămas un fenomen exclusiv local, manifestându-se mai ales în apropierea surselor de poluare, în oraşe, din cauza încălzirii şi a automobilelor şi în apropierea unor unităţi industriale. Ulterior, în măsura în care acumularea poluanţilor va lua proporţii, efectele se vor resimţi la scară regională, continentală sau globală (vezi subcapitolul 2.1.). La acestea se adaugă poluarea aerului din interiorul clădirilor (unde omul îşi petrece aproape 80% din timp) şi la locul de muncă (unde concentraţiile substanţelor toxice pot determina apariţia de afecţiuni acute şi cronice).

Sursele de provenienţă a poluanţilor atmosferici sunt extrem de variate, existând de altfel numeroase clasificări în acest sens. Referindu-ne la sursele antropice acestea sunt reprezentate, în cea mai mare proporţie, de procesele de combustie, fie că acestea furnizează energia calorică necesară în procese industriale sau pentru încălzirea încăperilor sau pentru obţinerea lucrului mecanic necesar deplasării autovehiculelor. Industria chimică şi petrochimică sunt responsabile de numeroase emisii ale celor mai toxici poluanţi, care pot rezulta în procesul producţiei sau constituie produse finite. Prelucrarea metalelor şi a rocilor antrenează în aer pulberi, aerosoli de metale grele etc.

5 Convenţia privind poluarea transfrontalieră pe lungă distanţă, Geneva, 1979


Poluanţii ajunşi în atmosferă se diferenţiază prin proprietăţile lor fizice (stare de agregare) şi chimice fiind mai mult sau mai puţini predispuşi de a fi neutralizaţi, dispersaţi sau depuşi pe suprafaţa terestră.

Prin efecte şi cantitate cei mai periculoşi poluanţi atmosferici sunt consideraţi:

dioxidul de sulf (SO2) – rezultă din procese de ardere, în special a combustibililor fosili cu un conţinut ridicat de sulf (cărbuni inferiori, petrol greu). Are impact asupra vegetaţiei, pătrunzând cu uşurinţă în plante datorită similitudinii cu molecule de dioxid de carbon, şi asupra sănătăţii umane, afectând cu precădere căile respiratorii. Acumularea poate genera “ploi acide” şi, în interacţiune cu alţi poluanţi, ceaţă toxică;

oxizii de azot (NOx) – provin în proporţie de 70% din transporturile auto. Impactul de mediu este similar cu cel al SO2, cu care se asociază frecvent;

monoxidul de carbon (CO) rezultă din arderile incomplete în motoarele autovehiculelor (mai ales cele care folosesc benzină) şi a combustibililor fosili. Este toxic prin capacitatea sa de a bloca hemoglobina şi astfel oxigenarea organismului;

dioxidul de carbon (CO2), componentă naturală a aerului este, în acelaşi timp, “pompat” în atmosferă de efortul omului de a-şi procura energia prin arderea combustibililor. Principalul efect ecologic nu se datorează toxicităţii sale ci este rezultatul acumulării lui în atmosferă;

ozonul – se formează prin mecanism fotochimic în prezenţa gazelor de eşapament. Este un oxidant foarte puternic (folosit şi în epurarea avansată a apei) care distruge rapid ţesuturile vii;

compuşii organici volatili (C.O.V.) – provin din arderea incompletă a combustibililor lichizi, stocarea hidrocarburilor, producţia şi utilizarea unor compuşi organici de sinteză, cu mare putere de volatilizare. Sunt toxici în sine pentru organismul uman, putând induce diferite tipuri de cancer, sau prin interacţiunea cu ceilalţi poluanţi atmosferici.;


metale grele – sunt eliminate în procesele industriale de prelucrare a metalelor, în special a celor neferoase, în cele de incinerare a deşeurilor menajere şi, de asemenea, prin combustia benzinei cu plumb (a cărei cifră octanică este îmbunătăţită prin adăugarea tetraetilului de plumb, ca agent antidetonant). Plumbul acţionează cu precădere asupra sistemului nervos reducând capacitatea de concentrare, mai ales la copii, şi asupra sintezei de hemoglobină. Cumularea lui în organism este cunoscută sub denumirea de saturnism. Alte metale grele, cu efecte nocive asupra sănătăţii omului, sunt cadmiul, mercurul, zincul etc.;

pulberile pot fi sedimentabile (praf) sau în suspensie (funingine, fum) şi rezultă din cele mai variate activităţi, de la industrie (producerea cimentului, siderurgie, arderea combustibililor etc.) până la simpla deplasare a pietonilor, autovehiculelor etc. În funcţie de natura lor chimică pot fi toxice (dacă sunt încărcate cu Pb, Cd, Hg etc.) sau neutre, dar în acest caz sporeşte toxicitatea altor poluanţi atmosferici (în special a dioxidului de sulf).

Poluarea aerului nu este altceva decât acumularea componentelor astfel încât sunt depăşiţi parametrii fizici sau chimici la care majoritatea formelor de viaţă, şi implicit omul, s-au adaptat. Efectul toxic apare datorită imposibilităţii “utilizării” acestor compuşi, iar diminuarea efectului va trebui să pornească de la sursele de poluare, respectiv de la reducerea emisiilor.

Poluarea apei reprezintă “modificarea compoziţiei sau stării apelor unei surse, survenită ca urmare a activităţii omului astfel încât apele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora dintre utilizările pe care le căpăta în starea naturală.”6

Dacă în cazul aerului, poluarea poate fi asimilată mai mult sau mai puţin, cu un proces de impurificare, pentru apă fenomenul este mult mai complex, întrucât apele, fie că sunt de suprafaţă sau

6 Convenţia de la Geneva, 1961


subterane, constituie sisteme complexe, în care componentele vii joacă un rol extrem de important. Practic, apele se constituie în ecosisteme distincte, iar poluarea lor cu diverse substanţe semnifică, în fapt, modificarea mediului fizico-chimic al formelor de viaţă prezente aici.

De asemenea, în raport cu tipul de folosinţă în care sunt preluate, apele trebuie să îndeplinească anumite standarde de calitate, respectiv să se caracterizeze printr-un anumit nivel al parametrilor fizici (temperatură, turbiditate), chimici (concentraţiile diferitelor substanţe organice şi anorganice) şi organoleptici (culoare, gust, miros etc.).

Apele sunt preluate pentru a fi utilizate din surse de suprafaţă sau subterane, care constituie componente ale ciclului hidrologic, iar după utilizare, în funcţie de tipul de folosinţă, o anumită parte revine în acest circuit sub formă de ape uzate.

Sursele de poluare a apelor sunt reprezentate astfel de apele uzate (surse concentrate) şi de apele meteorice care spală diverse suprafeţe (terenuri agricole, versanţi despăduriţi, depozite de deşeuri, halde de steril etc.) şi care revin în apele de suprafaţă sau subterane (surse difuze).

Poluanţii ajunşi în apă, în funcţie de proprietăţile lor fizice şi chimice sunt supuşi interacţiunii cu formele biotice şi suportă diverse transformări chimice şi fizice care conduc fie la neutralizarea lor (descompunerea în elemente simple, similare celor naturale), fie la imobilizarea lor în compuşi insolubili, care se depun. Astfel, efectul poluant este eliminat, apa putând fi utilizată în alte folosinţe, care-i vor corecta parametrii în funcţie de necesităţi. În măsura în care ritmul deversărilor depăşeşte capacitatea mecanismelor naturale de autoepurare concentraţia poluanţilor poate depăşi limitele în care, prin tratare, pot fi folosite în diferite scopuri. Vorbim astfel de ape degradate.

În funcţie de predominanţa unui anumit tip de poluant şi de natura proceselor pe care le declanşează, poluarea apei poate îmbrăca mai multe forme: organică, chimică, fizică, biologică.


Poluarea organică este considerată cea pe care o determină deversarea de substanţe organice fermentescibile, adică substanţe care pot fi descompuse de microorganismele din apă în condiţii de aerobioză (în prezenţa oxigenului) sau anaerobioză (absenţa oxigenului). Principalul impact ecologic îl constituie scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat, astfel că speciile puţin tolerante îşi scad efectivele sau chiar dispar. În cazuri grave, îndeosebi când deversările se fac în ape stagnante, se poate ajunge la eliminarea totală a oxigenului, în ecosistem menţinându-se numai formele de viaţă anaerobe (în general, bacterii).

Poluarea chimică sau toxică, este determinată de deversarea de substanţe organice în general de sinteză (inexistente în natură) şi anorganice în stare solvită (dizolvate).

Astfel de substanţe au în general toxicitate ridicată, la concentraţii relativ mici distrugând organismele vii şi o persistenţă îndelungată, neutralizarea lor fiind de natură chimică sau fizică, fără participarea microorganismelor. Un alt aspect important în acest caz îl reprezintă substanţele care nu “ucid” imediat dar care, mai ales în organismele rezistente, se pot acumula, putând transfera poluanţii în ecosistemele terestre sau chiar omului. În această categorie sunt cuprinse substanţele organoclorurate, organomercurice (folosite ca insecticide), metalele grele (Cd, Cu, Hg, Pb, Zn, Ti ş.a.).

O formă particulară a acestui tip de poluare este cea rezultată în urma creşterii concentraţiei de substanţe nutritive, respectiv azot şi fosfor. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de eutrofizare (euris – larg, trophos – hrană), iar abundenţa de “hrană” favorizează dezvoltarea algelor planctonice (unele dintre acestea chiar toxice), care devin, după moarte, poluanţi organici, conducând la efectele menţionate mai sus.

Poluarea fizică îmbracă, în principal, două forme: poluarea cu materii în suspensie şi sedimentabile şi poluarea termică. În primul caz, poluantul este reprezentat de particulele solide, insolubile, care în funcţie de dimensiunea lor rămân în suspensie sau se sedimentează. Acestea scad simţitor transparenţa apei şi, implicit,


intensitatea luminii pe baza căreia algele reoxigenează apa prin procesul de fotosinteză. Particulele solide afectează şi direct fauna macroscopică, blocând căile respiratorii. Impactul ecologic este agravat de toxicitatea substanţelor care sunt prezente în aceste particule. Poluarea termică este o altă formă gravă, cu implicaţii complexe în ecosistemele acvatice. De cele mai multe ori este vorba de o creştere a temperaturii apei, care poate influenţa direct speciile de plante şi animale (inducând o anumită selecţie a lor) sau indirect, prin modificarea concentraţiei de oxigen dizolvat. Aceasta se datorează, pe de o parte, scăderii solubilităţii oxigenului odată cu creşterea temperaturii, iar pe de altă parte intensificării activităţii microorganismelor aerobe, consumatoare de oxigen.

Poluarea biologică se apreciază mai ales în raport cu utilizările menajere (apă potabilă), zootehnice, de agrement, de industrie alimentară, întrucât reprezintă contaminarea apei cu bacterii patogene pentru om şi/sau animale. În general, aceste organisme fiind adaptate unui mod de viaţă parazit, sunt puţin rezistente în afara gazdei la acţiunea factorilor de mediu externi (aer, lumină solară, temperatură). Cu toate acestea, multe dintre ele au forme de închistare foarte rezistente, prin care parcurg etapele dintre infecţii. Acestea constituie un pericol potenţial în apele de loisir, lacuri, litorale şi mai puţin în apa potabilă (supusă unor tratamente fizice şi chimice sau preluată din perimetrul unor zone de protecţie).

Printre principalii poluanţi întâlniţi în ape, putem menţiona: Substanţele organice fermentescibile (celuloză, resturi alimentare şi

menajere etc.) provin din activitatea menajeră, industrială (celuloză şi hârtie, alimentară), zootehnice etc. Impactul ecologic este determinat mai ales de cantitatea şi nu de toxicitatea lor. Cantitativ se apreciază prin indicatorul cerere (consum) biochimic de oxigen 5 (CBO5), care reprezintă cantitatea de oxigen necesară pentru descompunerea microbiană a substanţelor organice într-un interval de 5 zile.

Substanţe organice de sinteză – pot avea toxicitate ridicată, cum sunt numeroase produse intermediare sau finite din industria chimică, petrochimică, agricultură etc. sau se remarcă prin impactul mecanic,


cum este cazul materialelor plastice de diverse tipuri care pot fi ingerate sau pot răni (chiar distruge) organismele acvatice macroscopice. În ambele cazuri, persistenţa lor este îndelungată, inducând efecte pe termen lung.

Petrolul şi derivaţii săi (uleiuri, motorină etc.) sunt prezenţi în apele cu trafic naval rezultând din întreţinerea navelor, motoarelor, deversări accidentale. De asemenea, platformele de exploatare submarină a hidrocarburilor (petrol, gaze naturale), din ce în ce mai numeroase, îşi aduc un aport important la deversarea acestor compuşi. Densitatea mai mică decât cea a apei face ca petrolul să formeze o peliculă la suprafaţă a cărei mărime este influenţată de gravitaţie, tensiune superficială, vâscozitate, puncte de congelare, curenţi, valuri sau vânt. Principalele procese la care este supus petrolul deversat sunt: evaporarea (scade toxicitatea şi micşorează zona poluată), emulsionarea (măreşte volumul apei poluate); dispersarea (favorizează biodegradarea şi sedimentarea); dizolvarea, sedimentarea (după evaporarea fracţiunilor uşoare); oxidarea fotochimică (sporeşte solubilitatea unora dintre componente); biodegradarea (este influenţată de concentraţiile azotului şi fosforului, temperatură, disponibilitatea oxigenului). Transportul petrolului pe mare reprezintă o parte importantă (peste 60%) din manipularea acestei materii prime esenţiale, astfel că cercetările care vizează diminuarea impactului acestui poluant sunt de mare actualitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, numeroasele accidente (Amoco Cadiz, Exxon Valdez etc.) dovedesc riscul potenţial pentru producerea unor adevărate catastrofe ecologice.

Nitraţii şi fosfaţii provin fie de pe terenurile agricole fertilizate cu îngrăşăminte chimice, fie din depozitarea neadecvată a dejecţiilor animale. Afectează cu precădere apele subterane din primul nivel freatic, folosite frecvent ca surse de apă potabilă în mediul rural. În organism, nitraţii blochează hemoglobina în mod ireversibil (formând methemoglobina) ceea ce afectează oxigenarea ţesuturilor. Intoxicaţia este foarte periculoasă pentru copii, fiind cunoscută sub


denumirea de “boala copiilor albaştri” sau “boala albastră de fântână”;

Substanţele nutritive, în special azotul şi fosforul, provin de pe terenurile agricole sau din apele uzate menajere inducând procesul de eutrofizare;

Metalele grele – sunt deversate odată cu apele uzate din industria siderurgică feroasă şi neferoasă, chimică, petrochimică, minieră etc. impactul ecologic este determinat de toxicitatea lor şi de posibilitatea acumulării în lanţurile trofice.

Materiile solide – au o provenienţă variată, remarcându-se, prin contribuţie, procesarea minereurilor, eroziunea solului, deversările orăşeneşti, mai ales după ploi torenţiale ş.a. Scad transparenţa apei şi, implicit, capacitatea ei de reoxigenare şi afectează fauna macroscopică.

Având în vedere că principalele surse de apă se refac numai prin funcţionarea mecanismelor naturale de eliminare a poluanţilor, diminuarea volumului de substanţe poluante care sunt deversate constituie un obiectiv prioritar pentru protecţia lor. De asemenea, se impune o atentă monitorizare a calităţii apelor pentru a asigura menţinerea parametrilor de siguranţă care permit o bună funcţionalitate a ecosistemelor acvatice.

Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a acestuia, ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare din cadrul diferitelor ecosisteme, naturale sau antropice. Solul este, de asemenea, un sistem complex a cărui poluare trebuie înţeleasă dincolo de limitele impurificării. În fapt, aceasta se manifestă ca o dereglare în mai multe planuri: degradare fizică (compactare, distrugerea structurii); degradare chimică (poluarea cu metale grele, modificarea pH-ului şi degradare biologică (poluarea cu germeni de boli).7

Solul se constituie adesea şi în “staţia” finală a poluanţilor emişi iniţial în alte medii. Astfel, pulberile din atmosferă, precipitaţiile

7 Răuţă, C., Cârstea, S. (1979), Poluarea şi protecţia mediului, Ed. Ştiinţifică & Enciclopedică, Bucureşti, p.45


acide ajung la suprafaţa solului. De asemenea, infiltrarea apelor cu diferite încărcături poluante duce la reţinerea acestora pe profilul de sol.

Sursele de poluare directe sunt reprezentate de depozitarea diferitelor materiale (steril, deşeuri menajere şi industriale), precum şi de o serie de activităţi care afectează proprietăţile fizice, legate în special de practica agricolă (modul de efectuare al lucrărilor mecanice, irigaţiile, pesticidele etc.)

Spre deosebire de alte resurse naturale, solul, odată distrus, necesită o perioadă lungă pentru refacere iar aceasta nu va fi integrală, întrucât nu se pot reproduce condiţiile şi istoria milenară a formării sale.

Prin semnificaţia sa în ilustrarea caracterului linear al transferului de materii, se remarcă poluarea solului prin depozitarea deşeurilor.

Iniţial un atribut al marilor aglomerări urbane, acest tip de poluare s-a extins odată cu creşterea volumului deşeurilor. Deşeurile sunt materiale care nu au nici o utilitate. În acest cadru general, semnificaţia cuprinde practic întreaga gamă de substanţe care constituie poluanţi de orice fel (concepţia anglo-saxonă) Cu toate acestea, termenul este folosit uzual pentru a desemna corpuri solide, substanţe vâscoase ori lichide concentrate care nu sunt emanate în aer sau nu se scurg în ape.

În funcţie de provenienţa lor, deşeurile se împart în următoarele categorii:

deşeuri menajere. Cuprind deşeurile rezultate din activitatea zilnică de întreţinere (resturi alimentare, ambalaje etc.), obiectele de folosinţă îndelungată (aparate frigorifice, televizoare, calculatoare electronice etc.) deşeuri legate de folosirea automobilelor (pneuri, caroserii, prese, recipienţi etc.) şi alte materiale diverse. Volumul deşeurilor menajere depinde de nivelele de consum, nivelul veniturilor individuale fiind, în general, direct proporţionale cu acestea.


deşeuri industriale sunt cele generate de procedeele de fabricaţie şi pot fi încadrate în trei mari categorii:8

• deşeuri organice, precum deşeurile de hidrocarburi, gudroane, solvenţi;

• deşeurile minerale lichide, precum cele provenind de la băile de decupare şi tratament la suprafaţă a metalelor;

• deşeuri minerale solide, precum nisipurile de topitorie, sărurile de călire cianurică.

Tot în această grupă sunt cuprinse materialele reziduale rezultate în procesul de depoluare a apei şi aerului, cenuşile rezultate în urma incinerării deşeurilor, arderii combustibililor solizi etc.

Deşeurile nucleare provin din laboratoarele de cercetare, medicale şi, în cea mai mare proporţie, din producerea de energie nucleară. Se caracterizează prin nivele de activitate deosebite care se menţin diferite perioade, în funcţie de timpul de înjumătăţire al izotopilor radioactivi pe care-i conţin. Impactul ecologic este generat atât de spaţiul ocupat şi de necesitatea supravegherii, cât şi de riscul contaminării mediului (apă, aer, sol, organisme).

Problema deşeurilor a devenit din ce în ce mai acută prin creşterea cantităţii lor şi, de asemenea, a toxicităţii. Posibilele soluţii au în vedere atât integrarea lor prin refolosire, cât şi prin reciclare. De asemenea, creşterea securităţii depozitării, reducerea volumului, scăderea toxicităţii. Acestea acţionează asupra efectului pe care întregul sistem creat artificial îl creează. Reformarea pe noi baze, care să elimine această “etapă” a transformării materiei, constituie un obiectiv care emerge într-o abordare simplistă. Dincolo de corectitudinea acestuia, modalităţile concrete de înfăptuire ridică probleme cu implicaţii economice, sociale, culturale deosebit de complexe, care trebuie să fie luate în considerare în formularea politicilor ecologice coerente şi realiste.

8 Duţu, M. (1999), Ecologie filosofia naturală a vieţii, Ed. Economică, Bucureşti, p.94


2.3. Supraexploatarea resurselor – disparităţi regionale Exploatarea resurselor semnifică, în fapt, prelevarea de elemente

materiale sau energetice din mediu în vederea valorificării lor în procesele productive şi nu numai. Deşi sistemele vii, indiferent de nivelul lor de organizare, sunt condiţionate de resursele materiale existente în mediu, puţine se confruntă cu spectrul epuizării acestora, întrucât se constituie într-una din etapele unui transfer ciclic, bazat pe utilitatea oricăror materiale eliminate cel puţin în raport cu o altă categorie de organisme. De asemenea, supraconsumul, prin diminuarea accesibilităţii resursei va reduce efectivele până la un nivel care asigură restabilirea unui nou echilibru.

Sistemul economic nu se circumscrie însă acestui mecanism ancestral care s-a adaptata perfect la limitele impuse de ceea ce unii autori (Al. Roşu, K. Boulding, R. Barbault etc.) consideră a fi o “corabie cosmică”, respectiv o entitate limitată în plan material şi spaţial. Acest sistem poate secătui, într-un răstimp foarte scurt materiile prime şi resursele energetice ale unei zone, continent sau chiar a întregului glob.

Problema epuizării resurselor, deşi este semnalată încă din primele decenii ale secolului XX, devine de interes public numai după publicarea, în 1972, a raportului “Limitele creşterii”, elaborat de un grup de specialişti în diferite discipline. Dincolo de inexactitatea datelor publicate, raportul evidenţiază existenţa limitelor şi suscită la abordarea dezvoltărilor viitoare dintr-o nouă perspectivă.

Societatea industrială de consum a exploatat fără discernământ resursele minerale neregenerabile şi uşor accesibile. Ea a distrus întinse suprafeţe cu soluri fertile, a pus în pericol sau a distrus viaţa prin poluarea aerului şi apei.

În ecuaţia resurselor pot fi identificate numeroase variabile care influenţează nivelul presiunii exercitate de umanitate asupra fondului de resurse din mediu, printre care menţionăm:

• factori de ordin demografic (numărul de locuitori, dinamica populaţiei, nivelul educaţional etc.);


• factori naturali – climatici, fizico-geografici, geologici etc.; • factori economici – evoluţia cererii, preţul exploatării,

transportului etc.; • factori tehnologici, care ţin de posibilităţile tehnice de

exploatare şi verificare a diferitelor tipuri de resurse. Echilibrul planetei, capacitatea sa de a-şi reface resursele şi de a

menţine condiţiile de viaţă, depinde de creşterea populaţiei pe glob, precum şi de intervalul de dezvoltare al diferitelor sale ansambluri.

Factorul de multiplicare, prin însăşi existenţa lui, măreşte impactul omului asupra planetei şi resurselor acesteia. Majoritatea problemelor de mediu, şi aproape fiecare dificultate de ordin social şi politic, sunt exacerbate şi decurg din creşterea anarhică a populaţiei umane.9

S-a observat o încetinire a ratei natalităţii, dar viteza de creştere a efectivelor umane este actualmente la maximum. Au trebuit mai mult de 2 milioane de ani pentru ca populaţia umană să atingă un miliard de indivizi (începutul sec. al XIX-lea). În 1930 s-a atins pragul de 2 miliarde, adică o dublare în aproximativ 130 de ani. În 1975 pragul de 4 miliarde a fost depăşit, adică o dublare în 45 de ani. Următoarea dublare, adică depăşirea pragului de 8 miliarde de locuitori, ar putea deveni efectivă în anii 2025, iar după ipoteza de bază a Naţiunilor Unite, stabilizarea efectivelor nu se va produce înainte de jumătatea secolului 21, la nivel de 7 miliarde şi jumătate.

Dar, dincolo de această perspectivă globală, este esenţial să sesizăm disparităţile regionale pe care le disimulează. Acestea reprezintă, dacă nu un motiv de îngrijorare, cel puţin un motiv de reflexie. Într-adevăr, efectivele, rata de creştere anuală şi timpul de dublare în ani, sunt foarte diferite în funcţie de regiunile considerate (tabelul nr.1).

În afară de contrastul general dintre ţările dezvoltate (din Europa, Statele Unite) şi ţările în curs de dezvoltare (din Africa) se remarcă o deosebire în funcţie de importanţa regiunilor.

9 Ramade, F. (1995), Elements d’ecologie applique, MacGraw Hill, p.214


Rata de creştere medie actuală a umanităţii, adică 1,6%, acoperă discrepanţe considerabile – între valoarea de 2,9% semnalată în Africa (ceea ce corespunde la un timp de dublare a efectivelor de 24 ani) şi cea de 0,2% în Europa (cu un timp de dublare de 82 de ani). Suprafaţa cultivată pe locuitor este minimală – (0,10 la 0,12 ha/locuitor) – în ţări diverse din punct de vedere ecologic, cât şi economic cum sunt Kenya, Indonezia, China sau ex-R.F.G. (comparativ cu 0,34 pentru Franţa şi 0,78 pentru Statele Unite).

S-a constatat totuşi că în cvasi-totalitatea ţărilor dezvoltate, populaţia este staţionară sau pe punctul de a rămâne staţionară, în timp ce la polul opus, majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare rămân expuse unei creşteri demografice îngrijorătoare. Aceasta rezultă din faptul că, dacă rata de mortalitate a scăzut spectaculos în ţările în curs de dezvoltare până în punctul de a regăsi exact ceea ce se observă la ţările dezvoltate, ratele de natalitate şi-au păstrat, în cazul acestor ţări, valori foarte ridicate.

Tabelul nr. 1 - Starea demografiei mondiale în 1993 şi perspectivele pentru orizontul 2025

Regiuni Populaţia (106)

Rata de creştere (%/an)

Timp de dublare (ani)

Efective prevăzute în

2025 Africa 677 2,9 24 1 552 Asia 2 079 2,1 34 3 400 China 1 178 1,2 60 1 546 Europa 513 0,2 182 516 Ex-URSS 285 0,6 123 320 America de Nord 287 0,8 92 371 America Latină 460 1,9 36 682 Oceania 133 1,6 42 253 Total mondial 5 506 1,6 42 8 640 Sursa: Barbault, R. (1997), Ecologie generale. Structure et fonctionement de la biosphere, Masson, Paris, p.136

Evoluţia demografică reprezintă însă numai un aspect al problemei. Singularizarea ei ar conduce la soluţionarea problemelor de mediu la scară planetară printr-o creştere zero, atât pentru populaţie, cât şi pentru consumul de resurse – ceea ce-şi pot permite


ţările dezvoltate. Dar aceasta va face să apese pe Lumea a Treia toată responsabilitatea dezechilibrelor care ameninţă şi toată dificultatea conservării ecosferei. Nu este doar inacceptabil pentru ţări care trebuie să-şi urmeze dezvoltarea, dar în egală măsură este incorect pe plan ecologic şi economic şi, în final, periculos din punct de vedere geopolitic, ţinând cont de spiritul de solidaritate planetară pe care-l promovează. Trebuie amintit faptul că naţiunile dezvoltate consumă o parte cu mult mai importantă din resursele mondiale decât ţările în curs de dezvoltare. Să luăm două exemple, unul din agricultură şi altul din domeniul industrial al activităţilor umane.

Regiuni Cereale consumate în % din consumul total

Statele Unite 70 CEE 57 Brazilia 55 Japonia 48

Sursa: Barbault, R. (1997), Ecologie generale. Structure et fonctionement de la biosphere, Masson, Paris

Extinderea economiei de “creştere” este schimbarea cea mai importantă survenită în aceste ultime decenii în agricultură, în strânsă legătură cu deturnarea unei părţi crescânde a producţiei cerealiere în profitul alimentaţiei animale (tabelul nr.2).

Aceasta permite unei pături crescânde de consumatori bogaţi să mănânce regulat carne, dar la un cost ecologic crescut, plătit de pământ: se estimează că pentru Statele Unite erau necesare 6,9 kg cereale pentru a produce un kg de carne de porc; milioane de tone de deşeuri de la creşterea animalelor pot polua râuri şi pânze freatice; volumul de apă necesar pentru a-i furniza unui american mediu carne, lapte şi ouă în fiecare zi este mai mare decât folosirea curentă a apei pe persoană (380 litri). Creşterile industriale implică o cerere masivă de energie, ceea ce conduce la disparităţi în emisiile de CO2 provenind de la combustibilii fosili, cuantificate ca emisii totale, emisiile pe cap de locuitor sau rată de creştere a acestora. Astfel, se

Tabelul nr. 2 - Consumul de cereale pentru furajarea animalelor în 1990


poate observa că emisiile de CO2 care provin de la exploatarea combustibililor fosili cresc mai mult în ţările în curs de dezvoltare decât în ţările puternic industrializate (tabelul nr.3).

Impactul asupra ecosferei a ţărilor dezvoltate este cu mult mai evident decât cel al ţărilor în curs de dezvoltare. Ţările dezvoltate trebuie astăzi să-şi asume această responsabilitate şi vor trebui să o suporte, sub o formă sau alta, cea mai mare parte a costurilor pe care le va antrena o administrare reală şi globală a planetei.

Tabelul nr. 3 - Emisii de CO2 provenind din arderea combustibililor fosili în principalele ţări, în 1994

Ţări Emisii totale (în mil. tone)

Emisii pe cap (în tone)

Creşterea emisiilor între 1990 şi 1994 (%)

Statele Unite 1 371 5,26 4,4 China 835 0,71 13 Rusia 455 3,08 -24,1 Japonia 299 2,39 0,1 Germania 234 2,89 -9,9 India 222 0,24 23,5 Marea Brit. 153 2,62 -0,3 Ucraina 125 2,43 -43,5 Canada 116 3,97 5,3 Italia 104 1,81 0,8 Franţa 90 1,56 -3,2 Polonia 89 2,31 -4,5 Coreea de Sud 88 1,98 43,7 Mexic 88 0,96 7,1 Africa de Sud 85 2,07 9,1 Australia 75 4,19 4,2 Brazilia 60 0,39 15,8 Sursa: Brown, L. (1996), Starea lumii 1996, Ed. Tehnică, Bucureşti, p.136

Resursele de mediu semnifică o mare varietate de componente ale mediului, preluate direct sau transportate astfel încât să satisfacă diverse categorii de cerinţe umane, plecând de la cele de subzistenţă (alimente, apă) şi ajungând la cele generate de transformarea complexă a mediului de viaţă direct (resurse turistice).


Pentru a evidenţia impactul antropic prin supraexploatarea unor resurse, ne vom referi, în continuare la următoarele categorii: solul, apa, combustibili fosili, depozitele minerale şi potenţialul turistic.

Solul nu constituie resursă în sine, neputând fi valorificat în mod direct. Reprezintă însă suportul ecologic al ecosistemelor naturale şi antropice a căror funcţionalitate condiţionează vital existenţa umană. Astfel, solul reprezintă principalul mijloc de producţie în agricultură, iar abundenţa şi calitatea plantelor superioare terestre influenţează regimul de hrană, obţinerea unor materii prime (pentru produse manufacturate, construcţie, medicamente etc.). De asemenea, susţine ecosisteme naturale extrem de importante pentru menţinerea calităţii factorilor de mediu, asigură refacerea calităţii apelor prin filtrare, neutralizează o parte din poluanţii atmosferici şi menţine stocul energetic într-o formă stabilă - humus.

În funcţie de modul de folosire, poate avea caracter epuizabil sau regenerabil. Astfel, odată distrus (prin poluarea puternică, decopertare, eroziune etc.) nu se reface, întrucât nu se pot reproduce condiţiile şi istoria formării lui. Pe de altă parte, utilizarea raţională permite sporirea fertilităţii şi, implicit a calităţii producţiei obţinute. Un alt aspect al limitării îl reprezintă cel spaţial, întrucât, datorită caracteristicilor sale suprafaţa terestră nu este în întregime acoperită de sol, şi o proporţie mult mai mică revine suprafeţelor cultivabile.

Supraexploatarea solului este legată, în mare măsură, de creşterea cererii de produse alimentare. Astfel, spaţiul de hrană al planetei cuprinde terenurile agricole, respectiv terenurile arabile, fâneţele, păşunile şi plantaţiile viti-pomicole. Suprafaţa acestora, precum şi ponderea relativă reprezentată de fiecare a cunoscut variaţii semnificative odată cu intensificarea presiunii prin creşterea populaţiei. Pe ansamblul planetei, de exemplu, în perioada 1989-1991, terenul agricol a crescut cu un ritm mediu de 1,8%, mai accentuat în America de Sud (12,7%), Oceania (9,9%) şi Africa (5,0%). În acelaşi interval, s-a restrâns suprafaţa agricolă în Europa, în medie


cu 1,8%, în America Centrală şi de Nord cu 0,7%, iar în Federaţia Rusă cu 1%.10

Această dinamică nu evidenţiază şi variaţiile calitative, de altfel nu întotdeauna avantajoase, întrucât ponderea arabilului a crescut pe seama păşunilor, fâneţelor, iar pe ansamblu, prin reducerea celei forestiere. Mai mult, fertilitatea naturală influenţează semnificativ producţia agricolă. Astfel, unele soluri permit obţinerea de două recolte, într-un an, altele sunt cultivate o dată la doi ani, iar altele îşi pierd potenţialul productiv după 4-5 ani (cum sunt, de exemplu, solurile lateritice).

Creşterea producţiei agricole se poate realiza extensiv, prin extinderea suprafeţei cultivate şi intensiv, prin sporirea randamentului .

În primul caz, deşi aprecierile F.A.O. arată că la nivel planetar ar exista posibilităţi de extindere a suprafeţelor agricole cu circa 1 miliard de hectare, trebuie luate în considerare o serie de restricţii:

fertilitatea – depinde de condiţiile naturale de formare, iar îmbunătăţirea acestora, pe termen lung, este de multe ori limitată, cu atât mai mult cu cât terenurile agricole performante sunt adoptate condiţiilor din zonele temperate, fiind ineficiente în cele tropicale şi subtropicale, unde, de altfel, creşterea populaţiei este cea mai intensă;

ecologice – sunt legate de posibilele implicaţii în “echilibrul ecosistemelor naturale, precum şi de caracteristicile acestora. Astfel, mai mult de 5 milioane de mp din Africa ar putea fi transformate în păşuni, dacă cercetările vor permite distrugerea muştei ţeţe sau imunizarea bovinelor faţă de tripanozomiază sau boala somnului provocată de aceasta”11;

economice – având în vedere necesitatea sporirii fertilităţii solului, regularizării regimului hidric (irigaţie sau drenaje) etc.

10 Bulgaru, M. (1996), Dreptul de a mânca, Ed. Economică, Bucureşti, p.72 11 Gabor, D., Colombo, U., King, A., Galli, R. (1983), Să ieşim din epoca risipei, Ed. Politică, Bucureşti, p.251


investiţiile necesare sunt suficient de mari pentru a constitui un factor limitativ în ţări cu posibilităţi economice modeste.

La acestea se adaugă şi cele de ordin politic şi social, distribuţia acestor suprafeţe nefiind corelată întotdeauna cu zonele în care creşterea producţiei este necesară.

Creşterea randamentului reprezintă o modalitate frecvent adoptată, mai ales în ţările dezvoltate conducând chiar la suprapoducţiei (de exemplu, în Europa Occidentală). Principalele căi de intensificare sunt reprezentate de mecanizare, irigaţii, fertilizare şi combatere chimică, folosirea de soiuri şi rase de mare productivitate. Prin aplicarea acestora, în cadrul tehnologiilor agricole moderne, a fost posibilă soluţionarea problemei alimentare în ţările dezvoltate. În acelaşi timp, s-au înregistrat şi cele mai grave efecte “secundare”, întrucât nu s-au apreciat corect valenţele ecologice ale solurilor, respectiv capacitatea lor de refacere.

Chiar şi în condiţiile cunoaşterii acestor elemente, continuă “risipa” vis-à-vis de această resursă. Astfel, parte din solurile cele mai fertile sunt pierdute definitiv prin extinderea oraşelor, căilor de comunicaţii, platformelor industriale, deponiilor (materialelor rezultate din săpături) şi haldelor (depozite de steril provenite din lucrările miniere), precum şi prin eroziunea solului – unul din cele mai vechi procese de degradare - , prin salinizarea şi înmlăştinirea secundară datorate aplicării neraţionale a irigaţiei, contaminarea şi intoxicarea solului cu agenţi patogeni, metale grele, reziduuri de pesticide şi alte substanţe chimice utilizate în agricultură şi silvicultură, ca şi prin diverse emisii provenite din industrie.12

O altă resursă crucială pentru agricultură, şi nu numai, este apa. Un inventar sumar al resurselor de apă evidenţiază, în ciuda unei aparente abundenţe, o disponibilitate destul de redusă a acestora. Practic numai apele continentale (subterane şi de suprafaţă) pot fi luate în considerare în evaluarea disponibilităţilor. Dincolo de degradarea lor calitativă, de altfel deloc de neglijat, prin poluare,

12 Răuţă, C., Cârstea, S. – Op.cit – p.43


resursele de apă suportă şi o accentuată epuizare cantitativă. Modificările climatice, urbanizarea, extinderea irigaţiilor, sunt numai câţiva din factorii care conduc spre epuizare. Adăugând la acestea disparităţile regionale, legate de distribuirea resurselor de apă, deşi trăim pe “Planeta albastră”, aceasta poate deveni un factor restrictiv.

Ţară – regiune Deficitul anual de apă estimat (mld. m³ apă pe an)

India 104,0 China 30,0 SUA 13,6 Africa de Nord 10,0 Arabia Saudită 6,0 Total global minime 163,3 Sursa: Brown, L. (2000), Starea lumii 2000, Ed. Tehnică, Bucureşti, p.236

Astfel, apa pentru irigaţii este pompată din subteran mai repede decât poate natura să refacă rezervele, ceea ce duce la scăderea continuă a nivelului pânzelor freatice. În timpul ultimelor decenii, întrucât numărul puţurilor de extragere a apei a crescut exponenţial, epuizarea acviferelor s-a răspândit de la cazuri izolate la suprafeţe întinse. Sunt afectate părţile nordice şi centrale ale Chinei, NV şi S Indiei, o mare parte din vestul S.U.A., Africa de Nord, Orientul Apropiat, Peninsula Arabică (tabelul nr.4)

Un exemplu elocvent de epuizare îl reprezintă formaţiunea geologică Oglala – unul din cele mai mari acvifere (pânze freatice) ale lumii. Anual se preiau din acesta 12 miliarde m³ de apă, pentru a iriga 4,2 milioane hectare de teren agricol (cu circa un milion mai puţin decât în 1978). Deficitul total a ajuns, pentru acest acvifer, la circa 325 miliarde m³.13

Am subliniat rolul agriculturii în epuizarea acestei resurse, întrucât ea este pe de o parte cel mai mare consumator de apă (peste 52% din consumul total), iar pe de altă parte apa folosită nu se reîntoarce direct, decât în proporţie foarte mică, în circuitul hidrologic. Industria şi consumul menajer afectează resursele de apă

13 Brown, L. (2000), - Op.cit, p.49

Tabelul nr. 4 - Deficienţe de apă în principalele ţări şi regiuni la mijlocul anilor ’90


nu atât în plan cantitativ, cât în plan calitativ, impactul manifestându-se ca o modificare a mediului de viaţă pentru organismele acvatice.

Resursele de energie. Progresul omenirii este asigurat de posibilitatea creşterii consumului energetic, de intensivizarea transferului de energie. Deşi energia se prezintă sub multiple forme, puţine pot fi valorificate în procesele productive. Acestea solicită concentrarea energiei, iar energia de diferite tipuri, deşi abundentă, este puternic dispersată. Astfel se explică structura surselor de

energie utilizate, în care combustibilii fosili, cu un grad ridicat de concentrare, reprezintă peste 90%.

Petrolul, cărbunele şi gazele naturale sunt principalii furnizori de energie pentru societatea actuală. În acelaşi timp, în ciuda eforturilor, din ce în ce mai ample, de investigare a noi zăcăminte, precum şi a progreselor tehnologice în exploatare, rezervele pentru acestea înregistrează o continuă scădere, paralel cu o continuitate a creşterii consumului. Situaţia cea mai critică o înregistrează petrolul. Astfel, la nivel global, peste 400 de miliarde de barili s-au consumat şi rezervele estimate sunt în jur de 900 miliarde de barili. Cifrele însă nu reflectă acutizarea problemei. Practic, mai mult de jumătate din consum s-a realizat în ultimele două decenii, iar tendinţa este în continuare crescătoare, pe măsură ce tot mai multe ţări avansează tehnologic(fig.4).14

14 Montgomery, Carla (1995), Environmental geology, Wm.C. Brown Publishers, p.281

Producţia m ondială (m ild. barili/an)

1900 1925 1950 1975 2000 2025 2050 2075 2100 Anul

Sursa: Kimg Hubert, M. (1971), The Energy Resources of the Earth, Scientific American, 9, p.69

Fig. 4, Producţia de petrol în raport cu rezervele estimate


Sursa: Puiu, O (1996), Energia, prioritate de interes planetar, Ed. Independenţa economică, Brăila, p.17

Resursele de petrol ridică şi numeroase probleme de ordin geopolitic. Din figurile 5 şi 6 se observă repartiţia diferenţiată din punct de vedere geografic a principalelor rezerve şi a marilor consumatori. Astfel, Europa Occidentală deşi deţine numai 1,7% din rezervă, contribuie la consumul acestora cu 16,8%, fiind, de altfel, şi cea mai mare importatoare. Pe aceeaşi scară de mărime se înscrie şi America de Nord, care se situează pe locul al doilea în rândul importatorilor. Orientul Mijlociu şi Apropiat este, în schimb, cea mai importantă zonă de exploatare, realizând, în 1996, 51,2% din exportul mondial de petrol.15

Această diferenţiere spaţială induce numeroase tensiuni, întrucât ea reflectă, în mare parte, şi deosebirile în nivelul de dezvoltare economică. Astfel, în prima jumătate a anilor ’70 se declanşează criza energetică prin creşterea explozivă a preţului petrolului, fenomen cunoscut sub denumirea de “Primul Şoc Petrolier”. Deşi pe termen scurt efectele economice sunt nefavorabile, pe termen lung contribuie la progresul politicilor şi măsurilor de conservare a energiei, la înlăturarea risipei şi ineficienţei energetice.

15 Bran, Florina, Simon, Tamara, Ioan, Ildiko (1999), Geografie economică mondială, Ed. Economică, Bucureşti, p.51

Fig. 5, Repartiţia rezervelor mondiale de petrol

6 5 %

3 %

6 %

6 % 5 % 3 % 2 %

Or ien tu l A pr opia t

A m er ica La t in a

A fr ica

ta r ile fost m em ebr e U.R.S.S.

Ex tr em u l Or ien t si A u str a lia

A m er ica d Nor d

Eu r opa Occiden ta la


Sursa: Bran, Florina, Simon, Tamara, Ioan, Ildiko (1996), Geografie economică mondială, Ed. Economică, Bucureşti, p.36

O categorie aparte de resurse, dar a căror importanţă este în continuă creştere, o constituie resursele turistice sau potenţialul turistic. Turismul, ca orice activitate umană, fără să conţină elemente intenţionale, fiind un consumator de spaţiu şi resurse turistice, participă implicit la degradarea şi poluarea mediului înconjurător şi a potenţialului turistic, fie prin presiunea directă a turiştilor asupra peisajului, florei şi faunei sau a altor obiective turistice pe care le poate deteriora parţial sau total, fie prin concepţia greşită de valorificare a unor zone, puncte şi obiective turistice.16

Supraaglomerarea, generată de sezonalitatea activităţii turistice determină perturbarea proceselor naturale şi degradarea peisajelor, distrugerea dotărilor şi monumentelor de artă.

Cea mai gravă formă de supraexploatare a resurselor turistice o constituie amenajarea turistică necorespunzătoare.17 Aceasta se manifestă fie prin neconcordanţa calitativă dintre resurse şi dotări (de exemplu, dotarea la un nivel inferior de suport a unor zone turistice care dispun de resurse excepţionale, cum este cazul României), fie prin nerespectarea corelaţiei logice cantitative dintre resurse şi dotări.

16 Bran, Florina, Simon, Tamara, Nistoreanu, P. (2000), Ecoturism, Ed. Economică, Bucureşti, p.85 17 Idem, p.86

3%

27%

3%

15%27%

8%

17%

Africa

Orientul Mijlociu

Asia si Australia

America Latina

America de Nord

Europa d Est

Europa de Vest

Fig. 6, Consumul mondial de petrol la nivelul anului 1995


Excesul de amenajare conduce la degradarea mediului ambiant şi la scăderea atracţiei zonei prin supradimensionarea factorului antropic, în detrimentul factorului natural, prin sufocarea acestuia.18

Turismul contemporan implică şi un impact asupra valorilor culturale prin declinul tradiţiei, materialism, creşterea criminalităţii, conflicte sociale, aglomerări etc., fiind asociat chiar cu ideea de neocolonialism.19

Crearea de căi de acces care pot suporta circulaţie turistică ridicată, chiar şi în lipsa altor amenajări, poate conduce la deteriorarea peisajului, la perturbarea ecosistemelor. Astfel, şoseaua transfăgărăşană a distrus valea glaciară Bâlea, care a fost iniţial declarată rezervaţie geologică şi biogeografică.20

Deşi motivaţia investiţiei este legată de sistemul politic care a permis manifestarea şi înfăptuirea dorinţelor individuale la o asemenea scară, resursele naturale suportă presiunea unei circulaţii turistice mai intense care contribuie la degradarea lor. În aceeaşi ordine de idei, pot fi semnalate şi cazuri în care amenajarea are la bază motivaţii economice fără a fi corelate cu capacitatea de suport a ecosistemelor naturale. Astfel, telefericul reprezintă o altă modalitate de intensificare a circulaţiei turistice, deservind mii de utilizatori într-o regiune de obicei fragilă. De asemenea, peisajul cu stâlpi care invadează versanţii şi platoul Bucegilor, aducând mii de turişti care, pe pantele mari, transformă potecile în ravene şi albii torenţiale, ducând la o gravă mutilare a peisajului.21

18 Idem 19 Idem, p.94 20 Bleahu, M. (1998), Ecologie – natură – om, Ed. Metropol, Bucureşti, p.138 21 Idem


2.4. Degradarea biodiversităţii Impactul antropic în ecosferă poate fi evaluat poate în cel mai

obiectiv mod, prin prisma modificărilor aduse în structura speciilor, a locului pe care omul şi-l “revendică” a-i fi necesar în cadrul ecosistemului planetar. În mod direct, omul depinde de un număr relativ mic de specii, care constituie baza alimentaţiei sale. Dar, impactul nu este legat numai de această poziţionare în sistemul trofic, cu atât mai mult cu cât rolul hranei obţinute prin valorificarea speciilor din floră şi faună a scăzut, mai ales sub raport cantitativ.

Degradarea biodiversităţii se manifestă în multiple planuri, plecând de la reducerea intraspecifică şi ajungând la dispariţia unor specii sau a unor ecosisteme. Este interesant de observat că, deşi dependenţa unei specii de alta înseamnă, în plan individual, în numeroase cazuri, o relaţie conflictuală, aceasta nu conduce la dispariţia nici uneia dintre cele două. Omul este, practic, singura componentă a ecosferei care nu respectă acest mecanism, aducând, prin activitatea lui, în mod direct sau indirect, o diminuare în biodiversitate, o distrugere a speciilor şi, astfel, declanşând un efect în lanţ, datorită multiplelor conexiuni ale fiecăruia dintre speciile afectate.

Intensitatea manifestată de impactului antropic asupra biodiversităţii se diferenţiază pe scara temporală. Astfel, într-o primă etapă, pe o durată de aproape 2 000 de ani, evoluţia acestui raport nu aduce modificări semnificative, posibilităţile omului de a se interfera unor mecanisme ecologice cizelate de mii de ani de evoluţie fiind reduse. În a doua etapă, reprezentând ultimii 100-50 de ani, avantajele oferite de progresul tehnologic aduc controlul în afara câmpului de acţiune al mecanismelor ecologice, astfel că omul dispune de suficientă putere pentru a influenţa conştient sau nu, evoluţia speciilor, existenţa lor.

Degradarea (erodarea) biodiversităţii apare în urma manifestării presiunii antropice în patru planuri:

distrugerea şi fragmentarea habitatelor;


supraexploatarea speciilor (vânătoare, pescuit); introducerea speciilor “alohtone”; pierderi “în cascadă”, după principiul efectului în lanţ declanşat în momentul în care o primă specie este afectată.

Distrugerea şi fragmentarea habitatelor sunt considerate cele mai importante cauze ale erodării biodiversităţii. Aceasta se manifestă direct prin reducerea suprafeţei ocupate de ecosistemele naturale, sau indirect, prin efectele poluării asupra condiţiilor de viaţă ale speciilor.

Agricultura extensivă reprezintă cel mai important factor de presiune sub raport spaţial. El se manifestă în raport cu cele mai importante tipuri de ecosisteme, care concentrează o mare diversitate de organisme – pădurile şi zonele umede.

Reducerea suprafeţelor împădurite a devenit un fenomen mondial; din 1700 şi până în 1980 au dispărut, în favoarea terenurilor cultivate, circa 12 milioane de kmp (respectiv 20% din păduri).22 După acest prag, fenomenul se intensifică, cu deosebire în ţările în curs de dezvoltare din zonele calde. Aici, presiunea demografică şi caracteristicile naturale ale solului sunt factori care acţionează în favoarea agriculturii extensive, pe seama pădurilor tropicale, cunoscute ca fiind ecosistemele cu cea mai mare biodiversitate. În acelaşi timp, acestea suportă şi presiunea comerţului cu lemn tropical, întinse suprafeţe fiind defrişate pentru extracţia lui.

Lucrările de asanare a zonelor umede pentru a atrage noi terenuri în circuitul agricol au devenit o practică curentă începând cu secolul al XIX-lea. Acestea au fost considerate întotdeauna ca victorii hotărâtoare ale omului asupra naturii. În plan ecologic însă este mai degrabă vorba de insuccese, întrucât mlaştinile sunt ecosisteme de mare productivitate şi diversitate, cu un rol fundamental în menţinerea echilibrului biologic natural (regularizarea cursurilor de apă, “alimentarea” solurilor şi apelor litorale etc.). Astfel, găinuşa albastră de baltă a dispărut din Sicilia şi Sardinia din cauza desecării

22 Duţu, M. – Op.cit, p.104


mlaştinilor. Alte specii, cum sunt pelicanul creţ, cormoranul mic, lopătarul sunt ameninţate datorită restrângerii suprafeţelor cu stufărişuri şi ape de mică adâncime.

Poluarea afectează habitatele, conducând chiar la distrugerea lor. Efecte globale (modificările climatice) şi regionale (ploi acide) conduc la schimbări în structura biocenotică, iar scara de timp pe care acţionează anulează posibilităţile adaptative ale majorităţii speciilor. Poluarea cu substanţe chimice de sinteză cu toxicitate ridicată şi (sau) cu predispoziţie de concentrare în verigile superioare ale lanţurilor trofice a afectat numeroase specii. Astfel, păsările prădătoare constituie ultima verigă a acestor lanţuri, ceea ce le expune la influenţa nefastă a pesticidelor sau altor otrăvuri folosite în momelile din capcanele pentru vulpi şi lupi. Efectivele unor specii cum sunt vulturul negru, zăganul, acvila de câmp, acvila de stepă, codalbul, gaia albă, şoimul călător au scăzut alarmant datorită intoxicării cu pesticide organo-mercurice sau organo-clorurate.

Supraexploatarea speciilor afectează mai mult de o treime din acestea, aducându-le în pragul dispariţiei. Relaţia omului cu speciile din floră şi faună a depăşit de mult timp limitele satisfacerii nevoilor existenţiale, dar, în multe cazuri şi pe cele ale mecanismelor care asigură existenţa acestora. Practic, sunt exploatate ecosistemele naturale, în care omul nu intervine pentru a contracara efectele acţiunii lui, aşa cum se întâmplă în cazul ecosistemelor agricole.

Astfel, “costul refacerii” nu este suportat pentru nici unul din produsele obţinute, iar reînnoirea depinde, în totalitate, de stabilitatea ecosistemelor, de capacitatea lor de a contracara un anumit nivel al presiunii umane. Această capacitate este de multe ori supraevaluată sau ignorată, numeroase resurse ale biosferei devenind epuizabile sau epuizate. În fapt, aceasta înseamnă dispariţia sau ameninţarea cu extincţia a mii de specii de plante şi animale.

Vânătoarea, dar mai ales pescuitul contribuie încă, într-o proporţie semnificativă, la asigurarea resurselor alimentare. În acelaşi timp, ele constituie surse de materii prime pentru numeroase ramuri ale


industriei uşoare (medicamente, cosmetice, confecţii, textile din piele etc.), modalităţi agreate sau tradiţionale de petrecere a timpului liber sau de găsire a unei companii “exotice”.

Lumea plantelor nu este exceptată. De altfel, lemnul este încă considerat unul din cele mai valoroase materiale de construcţie, iar medicamentele “verzi” şi-au dovedit eficienţa în tratarea a numeroase afecţiuni. Iată numai câteva din motivaţiile care conduc la sporirea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale.

Istoria exploatării speciilor este o istorie a involuţiei, a sărăcirii permanente a zestrei genetice, în care etapele sunt marcate de extincţia totală sau parţială a speciilor. Supraexploatarea îmbracă diverse forme şi este motivată de satisfacerea uneia sau alteia dintre nevoile din ce în ce mai sofisticate pe care creşterea gradului de civilizaţie le-a generat.

La aceasta s-a adăugat necesitatea eliminării concurenţei pe care o reprezentau pentru păşuni, terenuri agricole, recolte etc.

Deşi putem spune că epoca marilor masacre a trecut, vânătoarea şi pescuitul fiind acum limitate de reglementări restrictive, capacitatea speciilor de a suporta presiunea acestora a scăzut chiar mai mult. Contextul economic face ca, în numeroase cazuri, veniturile substanţiale care se pot obţine din capturarea speciilor protejate să motiveze populaţia săracă pentru a încălca reglementările şi a continua prigoana acestora.

Modificarea echilibrului biocenotic prin introducerea de specii alohtone (originare din alte zone, inexistente în ecosistem) este o altă cauză a reducerii biodiversităţii, cu precădere în ecosistemele izolate cu numeroase specii endemice, cu atât mai mult cu cât se suprapune distrugerii habitatelor naturale, vânătorii sau pescuitului.

În astfel de situaţii, nu există mecanisme naturale prin care efectivele speciilor “intruse” să fie limitate, declanşându-se efecte în lanţ care sărăcesc diversitatea speciilor. Un bun exemplu în acest sens îl constituie Australia, unde speciile noi aduse de om au beneficiat de numeroase avantaje competitive faţă de cele locale. Astfel, introducerea iepurilor şi vulpilor a avut efecte dramatice


asupra faunei locale, ajungându-se până la eliminarea anumitor specii. Sălbăticirea unor animale domestice a agravat situaţia speciilor autohtone. Astfel, deşi pisica s-a adaptat foarte bine la condiţiile din deşert hrănindu-se pe seama numeroaselor specii de reptile, a devenit principalul factor care a condus la scăderea dramatică a efectivelor unor specii de marsupiale de talie mică cum este cangurul-iepure.

Cadrul nr. 1 – Erodarea biodiversităţii Motivaţia – obţinerea de blănuri, piele pentru îmbrăcăminte (comercializarea pieilor) Specii afectate – animale cu blană:

- castorul nord-american; - şinşila – prezentă numai în America de Sud, după ce a fost exterminată în zona sa de origine – nordul Indiei; - zebelina; - cangurul – specie ameninţată şi de introducerea de noi prădători (vulpea); - jderul american; - foca de Groenlanda şi foca cu creastă – se caută în special blana puilor.

Motivaţia – comercializarea fildeşului Specii afectate – elefantul african – în 1860, numai Anglia importa 550 000 kg de fildeş, ceea ce echivala cu 60 000-70 000 de elefanţi ucişi. Punctul culminant al traficului de fildeş se situează însă între anii 1880 şi 1910, fiind afectată mai ales Africa Centrală. Motivaţia – obţinerea de accesorii pentru toaletele feminine (în special înainte de primul război mondial) Specii afectate – numeroase păsări din Pacific

- albatrosul lui Steller – peste 500 de mii de exemplare au fost distruse între 1887 şi 1903; - egreta din Oceania şi Coasta de SE a SUA; - pasărea paradisului.

Motivaţia – vânătoarea, ca sport Specii afectate – erbivore mari din zona temperată (zimbrul, capra neagră, capra ibex, antilopa, bizonul, ursul grizly) şi tropicală(numeroase specii de antilope); carnivore mari (leul african şi indian, leopardul, ghepardul, râsul etc.); porumbelul migrator – dispărut încă din 1899; Motivaţia – obţinerea de substanţe rare Specii afectate – rinocerii din Africa, Jawa, India, Sumatra.


Un alt aspect al “transferului” de specii se produce la nivel microscopic, fiind astfel mult mai dificil de controlat. Microorganisme patogene (bacterii, ciuperci, viruşi) şi insecte parazite sunt introduse în ecosisteme în care găsesc organisme gazdă care nu dispun de sisteme imunitare adaptate, provocând îmbolnăviri în masă ale acestora.

Dispariţia unei specii sau diminuarea efectivelor sale nu este un eveniment izolat, dat fiind intercondiţionările complexe cu biocenoza din care face parte. Vor fi astfel afectate toate speciile de care depinde sau pe care le susţine în plan trofic. Se apreciază că dispariţia unei specii de plante va afecta până la 20-30 de specii de insecte, păsări, mamifere care depind direct sau indirect de aceasta. De asemenea, în funcţie de rolul jucat de specia afectată, stabilitatea ecosistemului, capacitatea lui de a se adapta la modificările mediului, poate fi influenţată negativ.

Factori direcţi, cum sunt creşterea demografică, neadaptarea sistemelor economice, politice şi juridice (mai ales în planul drepturilor de proprietate şi de acces la resurse), insuficienţa cunoştinţelor, contribuie semnificativ la erodarea biodiversităţii.

Verificarea cunoştinţelor

Evidenţiaţi consecinţele posibilului dezechilibru energetic manifestat la scară planetară şi analizaţi elementele de incertitudine care restricţionează formularea politicilor.

Analizaţi poluanţii atmosferici şi identificaţi posibilitatea manifestării efectelor cumulative la diferite scări spaţiale.

Realizaţi un referat cu tema „Agricultura, resursele de hrană şi dinamica populaţiei”.

Care sunt principalii factori care conduc la „erodarea” biodiversităţii. Evidenţiaţi influenţa lor în raport cu relaţia dintre statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

cap 2

Documents

Transcript of cap 2