Biomaterialele in Implantologia Orala

download Biomaterialele in Implantologia Orala

of 54

  • date post

    08-Jan-2016
  • Category

    Documents

  • view

    44
  • download

    4

Embed Size (px)

description

m

Transcript of Biomaterialele in Implantologia Orala

Biomaterialele in implantologia orala Implantologia ofera posibilitatea refacerii integritatii arcadelor dentare prin reamplasarea ideala a dintilor aproape de cea naturala, cu mari avantaje fiziologice si psihologice pentru pacient. Aceste implante preiau functiile dintilor naturali, stimuleaza oasele maxilare, limitand fenomenele de rezorbtie si atrofie osoasa. Cazurile clinice in care implantul reprezinta o indicatie de electie sau doar o varianta terapeutica sunt nenumarate, fiecare putand beneficia de un tip sau altul de implant, functie de structura osului maxilar sau mandibular. Volumul osos, vecinatatea sinusurilor maxilare, a canalului dentar inferior, a foselor nazale, intinderea si localizarea edentatiei, starea generala a pacientului. Principiul care sta la baza implantologiei este cel al osteointegrarii (conexiunea directa structurala si functionala intre un os vital si suprafata unui implant endoosos). Calitatea osteointegrarii tine de materialul din care este confectionat implantul si de reactia de osteogeneza a patului osos receptor al acestuia.

Branemark propune cateva principii generale in ceea ce priveste cerintele unui implant, indicatiile si contraindicatiile generale, locoregionale si locale, sistemele implantare si tehnicile de aplicare utilizate. Astfel aplicarea unui implant are la baza urmatoarele cerinte:

biocompatibilitatea

rezistenta mecanica mare

plasarea profunda in os

forma si structura chimica care sa favorizaza integrarea lor

traumatism minim

indepartarea la nevoie fara sacrificiu osos important

posibilitatea includerii in rezolvari protetice variate

cost cat mai redus (Augustin).

Daca starea generala este favorabila, fapt dovedit prin buletinele de analiza ale potentialilor pacienti, se vor urmari starea mucoasei crestelor alveolare si starea si dimensiunile osului alveolar.

Pana in prezent, in domeniul implantologiei stomatologice, atentia a fost indreptata in principal asupra obtinerii osteointegrarii. Intre timp, datorita rezultatelor bune si sigure pe care le ofera tehnica osteointegrarii pe termen lung, in prim plan trece din ce in ce mai mult dezideratul obtinerii unui rezultat estetic al tratamentului care sa se apropie cat mai mult de caracteristicile dentitiei naturale. In vederea acestui scop, au fost concepute numeroase tehnici complementare de tratament. Multe dintre aceste tehnici se bazeaza pe cercetari care au aratat un grad mare de probabilitate.

Dimpotriva, altele se bazeaza pe studii cu un numar redus de cazuri fara rezultate clinice pe termen lung. Prin urmare, clinicianul trebuiesa fie capabil de a selecta acel tehnici care sunt avantajoase pentru pacient, si care prezinta rate scazute de insucces. In plus, clinicianul are nevoie de un concept structurat de tratament, cu criterii si opinii clar definite, dupa care se poate ghida atunci cand trebuie sa solutioneze diverse probleme. In acest sens, evaluarea pacientului joaca un rol cheie, in cadrul acesteia trebuind sa se defineasca clar problema clinica, ceea ce are drept finalitate stabilirea unui plan de tratament ideal.

Realizarea unor restaurari dentare estetice si acceptabile functional, reprezinta scopul final al tratamentului. Astfel, punctul de pornire in cadrul planificarii tratamentului este determinarea viitoarei pozitii dentare dorite. La aceasta se adauga in mod logic, o evaluare a tesuturilor dure si moi existente, care vor sustine restaurarile protetice pe implanturi. Apoi prin determinarea raportului dintre pozitia dentara prestabilita cu tesuturile existente, se stabileste daca este necesarao augmentare sau manevrare a tesuturilor prezente. Astfel, conceptul de tratament realizat corespunzator este structurat in etape clar definite, care permit un transfer al informatiilor dintr-o faza de tratament in urmatoarea.

I. Osteointegrarea

Aspecte mecanice si biologice

Osteointegrarea reprezinta o conexiune directa intre os si implant, fara interpunerea unor straturi de tesut moale. Cu toate acestea, o conexiune 100% cu implantul nu are loc. Problemele in identificarea exacta a gradului de atasare a tesutului osos la implant, pentru a putea vorbi despre osteointegrare, au condus la o definitie a osteointegrariibazata pe stabilitate, mai degraba, in loc de criteriul histologic: un proces prin care este atins si obtinut un nivel de fixare clinica asimptomatica a materialelor aloplaste, in tesutul osos, in timpul incarcarii functionale. Din diferite studii retrospective pe implanturi indepartate din maxilare umane, in ciuda mentinerii stabilitatii unele informatii privind procentul de contact os implant au devenit disponibile. Investigand peste 100 de implanturi Nobelpharma recuperate, s-a gasit un procent de peste 60% de contact os implant pentru implanturile aplicate (incarcate) intre 1 si 18 ani.

Crescand timpul de incarcare exista o clara tendinta de a fi mai mult os in contact cu implanturile mandibulare decat cele maxilare .In unele cazuri cu grefa s-a gasit o canititate foarte dispersata de os in contact cu suprafata implantului, cu toate ca implanturile erau stabile clinic.

S-a sugerat ca natura legaturii de osteointegrare este relationata cu fortele fizice si chimice care actioneaza la nivelul aceste interfete. Cu toate acestea, chiar daca aceste forte actioneaza la nivelul intefretei os implant, nu exista dovezi cum ca ar juca un rol dominant in puterea legaturii de osteointegrare. Aceasta este cel mai probabil predominant biomecanica.

Este cunoscut faptul ca o crestere osoasa nu se produce in spatii cu mult mai mici decat 100 de microni. Cu toate acestea substanta interstitiala osoasa (ground substance) se va adapta la neregularitatile cu dimensiuni intre 1 si 100 de microni, explicand de ce schimband topografia de suprafata la acest nivel se va resimti un profund impact asupra fortei de metinere (holding power) a unui implant. (Wennerberg 1996) Nu exista dovezi ca neregularitatile, chiar si de ordinul nanometrilor, ar putea afecta raspunsul osos, desi acest lucru a fost sugerat de unii cercetatori. Implanturile orale disponibile pe piata au in medie neregularitati la nivelul suprafetei cu valori cuprinse intre 0,5 si 2,5 microni. In experimentele pe animale s-a obtinut un raspuns osos semnificativ mai bun in cazul suprafetelor cu valori intre 1,0 si 1,5 microni. Neregularitatile de suprafata cu dimensiuni de 2,0 microni sau mai mari vor prezenta un raspuns osos diminuat, posibil datorita cresterii scurgerilor ionice de la aceste suprafete relativ rugoase.

Viitorul implantelor orale osteointegrate

Noutatile in implantologie s-au focalizat, in general, asupra modificarilor in hardware-ul implantului; noi materiale, design-uri sau suprafete fiind introduse cu pretentii simultane de a fi superioare celor folosite in trecut. In ciuda evidentelor in cercetarea biomaterialelor, aceasta abordare nu a fost fara capcane. Implantele imbracate intr-un strat de hidroxiapatita nu au fost documentate ca avand rezultate clinice bune pe perioade de 5 ani sau mai mult, desi aceste implante au fost initial lansate la mijlocul anilor `80. Rezultatele clinice pentru implantele cu rugozitate intermediaranu au fost atat de pozitive pe cat au fost postulate candva, de vreme ce singurele trei studii clinice controlate recent publicate nu au putut dovedi avantaje clare ale acestor implante in comparatie cu cele mai fine. Singurul studiu clinic pe termen lung publicat despre implantele acoperite cu oxizi este de o calitate ce nu permite tragerea unor concluzii de incredere, cu respect fata de rezultatul implantelor. In mod normal, acest fapt nu va impiedica interesul pentru aceste implante in viitor, mai ales de vreme ce exista dovezi de consacrare (stabilire) a unui implant cu suprafata bioactiva, cel putin cu anumite tipuri de implanturi anodizate.

III. Biocompatibilitatea

Prin biocompatibilitate se intelege posibilitatea ca un organism viu sa tolereze, in anumite limite, fara a determina aparitia unor reactii de aparare, un material strain de el, inserat in intimitatea lui.

Rateitschack si Wolf au definit biocompatibilitatea astfel: un matrial este biocompatibil daca la nivelul unui organism viu produce doar reactii dorite sau tolerate sau un material cu o biocompatibilitate optima nu produce reactii tisulare nedorite.

Exista mai multe grade de compatibilitate. O biocompatibilitate absoluta este o utopie (Williams).

Ca etalon in ceea ce priveste biocompatibilitatea materialelor folosite in implantologia orala este considerat in primul rand reactia lor cu osul, cu toate ca si comportarea mucoasei in zona periimplantara este tot atat de importanta.

Aceasta se datoreaza faptului ca majoritatea cercetarilor in legatura cu biocompatibilitatea acestor materiale provine din domeniul chirurgiei ortopedice, care utilizeaza doar implanturi intraosoase si unde nu se ridica probleme periimplantare la nivel de tegumente sau mucoase.

Interactiunea dintre implant si tesuturile periimplantare nu are voie sa induca, prin coroziune, liza osoasa si biodegradare la nivelul suprafetei acestuia, modificari secundare in organism (metaloze) sau o instabilitate biologica a implantului.

Nu este permisa decat utilizarea unor materiale standardizate prin norme intenationale.

Compatibilitatea mecanica

Biomaterialele utilizate in implantologia orala trebuie sa asigure transmiterea fortelor ocluzale tesuturilor de sustinere. In acest sens, ele trebuie sa prezinte o rezistenta mecanica suficienta pentru a nu suferi modificari in cursul exercitarii fortelor fiziologice.

Parametrii mecanici ai unui material sunt modulul de elasticitate si rezistenta la tractiune. De aici se poate concluziona ca materialele polimerice si aliajele pot indeplini mai bine aceste cerinte,