1. Activitatea microorganismelor asupra hidrocarburilor

Întelegerea proceselor de biodegradare microbiana a hidrocarburilor va face posibila nu numai elaborarea unui model de prognoza asupra sortii hidrocarburilor poluante, ci si dezvoltarea de strategii privind utilizarea activitatii degradative a microorganismelor pentru indepartarea hidrocarburilor din ecosistemele contaminate.

Numeroase microorganisme au capacitatea de a utiliza hidrocarburile gazoase, lichide sau solide din seria alifatica sau aromatica drept unica sursa de C si energie, descompunandu-le la compusi cu greutate moleculara mica sau chiar la CO2 si apa.

Raspandite larg in mediile naturale si de multe ori semnificativ numerice, microorganismele (bacterii, cianobacterii, actinomicete, levuri, fungi filamentosi) ataca diferiti compusi ca petrolul, gazolina, kerosenul,

1

uleiurile minerale, parafina, cauciucul natural si sintetic, conductele subterane, cablurile electrice protejate de materiale impregnate in parafine.

Primele observatii asupra acestui proces dateaza din 1895 cand s-a observat ca straturile subtiri de parafina considerata biologic inerta sunt patrunse de hifele de Botrytis cinerea. Ulterior s-a demonstrat ca mai multi microfungi din sol, inclusiv Penicillium glaucum, pot ataca parafina, descompunand-o si utilizand-o ca unica sursa de energie.

Importanta acestui fenomen in natura a fost semnalata de multi cercetatori care au constatat frecventa ridicata a microorganismelor in sol si incapacitatea de acumulare a unor hidrocarburi sintetizate de plante sau a unor ceruri produse de insecte.

2. Biodegradarea petrolului

Degradarea microbiana a petrolului in ecosistemele naturale reprezinta un caz particular al activitatii microorganismelor care au fost denumite hidrocarbonoclastice. Biodegradarea titeiului reprezinta un proces complex cu o evolutie care depinde de natura si de proportia diferitilor constituenti care intra in compozitia petrolului, precum si de natura comunitatilor de microorganisme si de o serie de factori de mediu care influenteaza activitatea acestor microorganisme.

Cele mai multe studii au fost efectuate in mediul marin unde au loc cele mai masive si mai importante deversari de petrol cu efecte brutale asupra organismelor si chiar asupra mediului insusi. Titeiul este un amestec complex de hidrocarburi si anume sute de compusi individuali cu structuri chimice si greutati moleculare diferite la care se adauga compusi diferiti de hidrocarburi ca fenoli, acizi, compusi heterociclici cu N, compusi ai sulfului.

Petrolul brut contine mai multe clase de hidrocarburi care sunt atacate de microorganisme:

       Fractiunea alifatica (saturata) este reprezentata de alcani (compusi saturati). Aceasta fractiune cuprinde substante cu molecula liniara, ramificata sau ciclica. În general, hidrocarburile cu lant lung sunt atacate mult mai usor fata de cele care au numai cativa atomi de C per molecula. Acest fenomen este ilustrat de faptul ca metanul, etanul si propanul sunt oxidati mult mai lent si de catre un numar limitat de microorganisme

2

comparativ cu hidrocarburile parafinice. De asemenea, moleculele liniare sunt atacate mai usor decat cele ramificate sau ciclice.

       Fractiunea aromatica este reprezentata de compusi aromatici nesaturati, dintre care cel mai simplu este benzenul. Compusii aromatici sunt mai greu atacati de microorganisme in procesul de biodegradare, cea mai grea etapa fiind cea de clivare a ciclului.

       Fractiunea ce cuprinde componenti cu structura complexa mai putin cunoscuta dpdv chimic si mai greu de degradat si studiat.

Poluarea mediilor naturale, ape dulci, mari, sol etc. cu titei este foarte frecventa. Dpdv ecologic, exista 2 tipuri de poluare:

1.     Poluarea determinata de eliminarile lente, slabe, uneori imperceptibile la care se pot adauga contaminari mai masive rezultate din diferite activitati umane. De exemplu, din rafinariile de pe malul marii, din emisari industriali sau orasenesti. În aceasta categorie se incadreaza si eliminarile accidentale din porturi, din platformele de extractie marina sau din descarcarea in larg a apei de balast care antreneaza titeiul rezidual din tancurile navelor. Ansamblul acestor modalitati de poluare reprezinta peste 90 % din cantitatile de hidrocarburi deversate in mediul marin.

2.     Deversarile cu caracter brusc si masiv, uneori dramatice, ca urmare a accidentelor navelor petroliere sau ale platformelor de foraj care insumeaza numai 6 % din totalul de hidrocarburi deversate in mediul marin.

3. Evolutia procesului de biodegradare a petrolului

Dupa deversarile masive in mari si oceane, procesul de degradare si de restabilire a echilibrului ecologic evolueaza in 3 faze:

1.     Faza I este critica, cu o durata ce variaza de la cateva ore la cateva zile. Aceasta faza corespunde intinderii rapide a petrolului pe o arie mare la suprafata apei, faza asociata si cu unele procese fizice ca evaporarea, dizolvarea, emulsionarea. Evaporarea in atmosfera este variabila in functie de particularitatile poluantului (densitate, vascozitate, tensiune superficiala, proportia de hidrocarburi volatile), precum si de conditiile de mediu (vant, valuri, curenti, temperatura aerului si a apei). Datorita acestor factori, cantitatea evaporata variaza intre 10 % in cazul petrolului greu si pana la 75

3

% in cazul petrolului usor. În aceasta faza, poluantul se separa in 2 straturi diferite dpdv fizico-chimic:

       Stratul superficial care contine fractiunile cele mai usoare si formeaza o pelicula lucioasa la suprafata apei. Acest strat superficial produce o serie de efecte negative, precum modificarea actiunii valurilor, incetineste evaporarea, retine si concentreaza poluantii chimici, detergenti, metale grele si chiar microorganisme. De asemenea, el se poate fragmenta si poate fi transportat la distante mari purtat de vant si curenti. Sub actiunea vantului se pot forma aerosoli care pot fi purtati pe suprafete, respectiv pe recolte la distante de sute de km.

       Stratul / coloana din apa care este supus unui proces de emulsionare caracteristic ecosistemelor acvatice, proces cu importanta fundamentala pentru biodegradare. El se poate realiza sub 2 forme: emulsia ulei in apa (care se produce mai la suprafata si este dispersata de valuri si curenti la distante mari) si emulsia apa in ulei (care determina efectul numit „spuma de ciocolata” foarte heterogena dpdv fizic si chimic si care contine hidrocarburi cu greutate moleculara mare si o mare cantitate de apa de mare).

2.     Faza a doua de degradare a hidrocarburilor se realizeaza pe 2 cai diferite:

       Biodegradarea este realizata in ecosistemele acvatice in special de bacterii, fungi si unele alge. Desi microorganismele care degradeaza hidrocarburile sunt prezente peste tot, mai multi cercetatori semnaleaza faptul ca cele din zonele permanent poluate (de ex., porturile) au proprietati diferite de microorganismele din apele curate si au o capacitate mai mare de a degrada titeiul.

       Degradarea chimica (abiotica) care se realizeaza prin fenomene de autooxidare si fotooxidare, respectiv prin fotoliza cu ajutorul radicalilor liberi foarte activi a caror combinare duce la formarea unui mare numar de compusi chimici mai toxici decat cei din care provin.

3.     Faza a treia, numita si faza de restabilire a echilibrului ecologic care dureaza un timp variabil in functie de intensitatea poluarii si de conditiile in care a evoluat biodegradarea. Starea fizica a poluantului joaca un rol principal in procesul de biodegradare. Emulsionarea hidrocarburilor mareste suprafata de atac a microorganismelor si accesibilitatea enzimelor.

4

Gradul de dispersie determina marimea suprafetei care poate fi colonizata de microorganisme care actioneaza numai la interfata apa-petrol.

4. Microorganismele care degradeaza hidrocarburile

Capacitatea de a utiliza hidrocarburile este larg raspandita in lumea microorganismelor, fiind intalnita la bacteriile adevarate, actinomicete, cianobacterii, levuri, fungi filamentosi, alge. Aceste microorganisme sunt prezente in sol, ape dulci si marine, in sedimente si au capacitatea de a sintetiza un spectru larg de enzime care asigura degradarea hidrocarburilor si indepartarea lor din mediul respectiv. Microorganismele care degradeaza hidrocarburile apartin la peste 100 de specii si peste 30 de genuri.

       Bacterii: Achromobacter, Actinomyces, Alcaligenes, Arthrobacter, Bacillus, Corynebacterium, Brevibacterium, Flavobacterium, Micrococcus, Spirillum, Vibrio etc. la care se adauga bacteriile fotosintetizante din genurile Rhodopseudomonas siRhodospirillum, care degradeaza petrolul in conditii de anaerobioza stricta si iluminare slaba.

       Cianobacterii: cele mai active in ceea ce priveste capacitatea de a oxida hidrocarburile aromatice sunt: Nostoc, Oscillatoria, Microcoleus etc.

       Levuri: Candida, Rhodotorula, Rhodospirillum, Saccharomyces, Sporobolomyces.

       Fungi filamentosi: Aspergillus, Acremonium, Cladosporium, Fusarium, Penicillium, Trichoderma, Trichosporium.

       Alge: Amphora, Chlorella, Chlamydomonas, Ulva.

Numarul microorganismelor care degradeaza hidrocarburile creste foarte mult dupa poluare si se mentine ca atare uneori mai mult de 1 an. În sol, dupa contaminare cu hidrocarburi, fungii care degradeaza hidrocarburile reprezinta 60 – 82 % din micropopulatia solului, iar bacteriile 50 % din micropopulatia respectiva. În mari si oceane, numarul microorganismelor respective este de 10 – 100 ori mai mare in straturile superioare ale apelor poluate decat la adancimea de 10 cm.

Se considera in general ca densitatea populatiilor de microorganisme care degradeaza hidrocarburile si proportia lor in comunitatile naturale de

5

microorganisme reprezinta un indicator sensibil al expunerii mediului respectiv la acesti compusi. Gradul de depasire a nivelului normal (nepoluat) reflecta adesea cantitativ gradul de expunere a ecosistemului la poluarea cu hidrocarburi.

Potentialul de biodegradare variaza in primul rand in functie de tipul si greutatea moleculara a hidrocarburilor. De exemplu, alcanii cu lanturi scurte sunt toxici pentru microorganisme, dar sunt usor volatili. Cei cu lant lung insa devin progresiv mai rezistenti pentru ca la greutatea moleculara de 500 – 600 Da sa nu mai poata fi utilizati ca sursa de C si energie de catre microorganisme.

Cel mai rapid sunt degradati n-alcanii cu lanturi lungi de C10 – C24. Ramificarea catenelor conduce la reducerea vitezei de degradare, iar compusii aromatici sunt degradati cel mai lent datorita complexitatii mecanismelor biochimice implicate.

5. Factorii de mediu care influenteaza biodegradarea hidrocarburilor

Soarta hidrocarburilor deversate in mediile naturale depinde in mare masura de o serie de factori abiotici care afecteaza modificarea si biodegradabilitatea lor. Acesti factori influenteaza viteza de crestere a microorganismelor si activitatea enzimelor.

Persistenta poluantului depinde nu numai de cantitatea si calitatea amestecului de hidrocarburi, dar si de proprietatile ecosistemului afectat. De aceea, in anumite conditii hidrocarburile din petrol pot persista numai cateva ore sau cateva zile, in timp ce altele persista indefinit.

1.     Temperatura

Efectele temperaturii se manifesta prin interactiune cu alti factori ca natura si calitatea amestecului de hidrocarburi, compozitia comunitatilor de microorganisme etc.. Importanta deosebita a temperaturii asupra microorganismelor este in parte atenuata in cazul mediilor naturale (sol, apa marilor) de prezenta diferitelor categorii de microorganisme adaptate la conditiile respective (criofile, mezofile, termofile).

Datorita acestui fapt, biodegradarea diferitelor categorii de hidrocarburi a fost demonstrata la temperatura de 0 ºC, 47 ºC si chiar la 60

6

ºC. Cele mai multe date experimentale au fost obtinute la temperaturi cuprinse intre 25 si 37 ºC.

Temperaturile mici de regula intarzie viteza de volatilizare a hidrocarburilor cu greutate moleculara mica, dintre care unele sunt toxice pentru microorganisme. În regiunile reci, vitezele de degradare sunt mult mai mici si ca urmare indepartarea petrolului din mediu se face mai greu.

2.     Salinitatea si presiunea hidrostatica

În mediile cu salinitate ridicata viteza metabolismului microorganismelor este mult diminuata si ca urmare biodegradarea hidrocarburilor este redusa. Presiunile mari incetinesc foarte mult viteza de degradare. Fenomenul este important deoarece hidrocarburile care polueaza apele oceanului au tendinta de a se depunde in sedimente, ceea ce determina mentinerea lor la acest nivel vreme indelungata.

3.     Oxigenul

Biodegradarea petrolului este foarte activa in aerobioza, deoarece toate caile biochimice implicate cunoscute functioneaza cu participarea oxigenazelor si a oxigenului. În bazinele acvatice anoxice, in sedimentele bentonice, lipsa oxigenului limiteaza foarte mult biodegradarea.

4.     Nutrientii

Rolul nutrientilor, in special al azotului si fosforului, este controversat. Unii cercetatori ii considera factori limitanti ai biodegradarii, altii nu. Explicatia acestor puncte de vedere diferite rezida in natura diferita a hidrocarburilor supuse biodegradarii. Se considera insa ca azotul si fosforul in concentratii suficiente in apa de mare limiteaza viteza de biodegradare a hidrocarburilor dupa poluarile masive. De aceea, se recomanda adaugarea unor cantitati adecvate de N si P sub forma de fertilizatori care exercita un rol stimulator asupra biodegradarii.

6. Biodegradarea stimulata a petrolului

Studiul proceselor de biodegradare a petrolului in conditii stimulate in laborator sau in natura a demonstrat dependenta lor de conditiile de mediu, precum si de prezenta si activitatea microorganismelor.

7

În unele medii naturale (ape dulci sau marine, sol), desi comunitatile de microorganisme sunt prezente si capabile sa biodegradeze petrolul, acestea nu isi pot desfasura activitatea datorita conditiilor de mediu nefavorabile. În alte situatii s-a constatat ca adaugarea de microorganisme active fara modificarea conditiilor de mediu s-a dovedit ineficienta.

Pornind de la aceste constatari au fost imaginate o serie de masuri de stimulare a biodegradarii adecvate mediului care urmeaza a fi tratat. Metodele de modificare a mediului sunt variabile in functie de particularitatile locale.

1.     Oxigenarea

Pornind de la observatia ca o buna biodegradare a petrolului necesita O2, au fost propuse o serie de masuri de stimulare a biodegradarii printr-o aerare intensa. Astfel, aerarea fortata, foarte eficienta pentru tancurile cu apa ale vapoarelor poate fi folosita pentru a furniza oxigen in lagune si in unele medii cu apa dulce.

2.     Nutrientii anorganici

Cresterea microorganismelor necesita cantitati mari de N si P si mai mici de S, Fe, Mg, Ca, Na. Prezenta acestor elemente in diferite medii este variabila, ca si usurinta cu care pot fi adaugate pentru a stimula biodegradarea. În unele sisteme inchise, nutrientii minerali (N, P) se pot adauga sub forma de solutii apoase de fosfat de amoniu, iar in sol sub forma de fertilizatori azotati sau fosfatici.

Înafara de pretul ridicat si de dificultatile de administrare, metodele folosite in acest scop nu sunt lipsite de inconveniente. În mediile cu apa dulce, utilizarea acestor nutrienti anorganici poate determina aparitia unui proces de eutrofizare, cu cresterea excesiva a algelor, fapt ce depaseste cu mult avantajele rezultate din stimulare.

În mediul marin exista riscul unor influente negative asupra resurselor piscicole, iar la nivelul solului exista riscul perturbarii microbiotei normale a solului, adica o crestere excesiva a microorganismelor care pot fi nocive pentru plante si chiar pentru animale.

7. Obtinerea de bacterii cu proprietati degradative superioare

8

Microorganismele dispun de un echipament enzimatic necesar pentru a-si realiza propria inginerie genetica si o fac cu succes in conditii naturale, utilizand mecanisme foarte sofisticate. De aceea, nu este nimic nenatural in ingineria genetica practicata de om si ca urmare omul nu trebuie sa aiba retineri in ceea ce priveste aplicarea acestor tehnologii.

Întelegerea rolului bacteriilor in procesele de biodegradare a petrolului in natura a condus la ideea utilizarii unor tulpini cu activitate biologica superioara. Microorganismele ideale pentru acest scop trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

       Sa degradeze intens si rapid o gama cat mai larga de compusi din petrol.

       Sa se reproduca rapid.

       Sa se multiplice si in medii naturale.

       Sa fie genetic stabile si sa poata fi conservate si recultivate fara a suferi modificari esentiale.

       Sa nu produca efecte toxice si sa nu fie patogene.

       Sa poata fi utilizate in asociere cu alte microorganisme active pentru a asigura degradarea diferitelor tipuri de hidrocarburi.

Perspectivele utilizarii tehnicilor genetice conventionale si a celor de inginerie genetica sunt foarte mari deoarece genele care codifica enzimele cu activitate biodegradativa sunt localizate pe plasmide catabolice.

Tulpinile bacteriene individuale pot purta una sau mai multe plasmide diferite. Se stie ca multe plasmide au caracter de conjugon si pot initia si realiza mecanisme de transfer intraspecific, interspecific si intergenic sau pot fi supuse unor procese de amplificare genica (marirea numarului de plasmide per celula bacteriana).

Toate aceste comportamente duc teoretic la posibilitatea obtinerii unor tulpini bacteriene cu proprietati biodegradative superioare. Prin tehnici de inginerie genetica s-au obtinut tulpini bacteriene care cumuleaza un numar mare de plasmide diferite sau de fragmente plasmidiale utile, putand astfel sa degradeze o gama cat mai larga de hidrocarburi.

9

O astfel de bacterie, denumita si multiplasmidica, se dezvolta mai repede si mai bine pe titeiul pur pe masura ce numarul proceselor de biodegradare efectuate creste cantitativ si ca varietate. Aceste bacterii multiplasmidice sunt mult mai eficiente decat bacteriile cu o singura plasmida care degradau o singura hidrocarbura.

Tulpinile bacteriene astfel obtinute au 2 utilizari importante:

1.     Combaterea „mareelor negre” determinate de deversarea accidentala in mari si oceane a unor mari cantitati de petrol din vapoare. Raspandite din avion deasupra zonei calamitate, bacteriile multiplasmidice prolifereaza rapid si transforma petrolul in proteine asimilabile (biomasa) de catre zooplancton, realizand astfel depoluarea apei si tranformarea hidrocarburilor din petrol in hrana pentru fauna marina.

2.     În biotehnologie, pentru debarasarea petrolului brut de diferite hidrocarburi ciclice, aromatice sau policiclice inainte de utilizarea lor pentru producerea de drojdii furajere.

Aplicarea bacteriilor reprogramate genetic in natura nu este lipsita de inconveniente care pot influenta eficienta lor.

       Competitia lor cu microbiota oceanica normala care este mai bine adaptata la mediul respectiv.

       Nevoia asocierii unor modificari fizice sau chimice ale mediilor naturale (aerare, imbogatire cu compusi azotati sau fosforici).

       Existenta unor compusi rezistenti la degradare asa cum sunt hidrocarburile cu greutate moleculara mare, cu catene ramificate sau aromatice, cu cicluri aromatice.

       Riscul ca degradarea hidrocarburilor simple si mentinerea celor rezistente sa creeze probleme noi.

       Diferentele de compozitie chimica a diferitelor sortimente de petrol provenite din diferite regiuni ale lumii.

8. Efectele negative ale microorganismelor care degradeaza hidrocarburile

10

Actiunile de degradare si biodegradare a hidrocarburilor pot avea o serie de efecte nocive cu consecinte grave dpdv economic. Dintre aceste efecte, cele mai importante sunt urmatoarele:

       Alterarea petrolului brut din rezervoare asociata cu diminuarea densitatii normale si cu alte modificari nedorite.

       Decolorarea produsilor de rafinare.

       Scaderea cifrei octanice a kerosenului si a gazolinelor utilizate in aeronautica.

       Aparitia de mirosuri dezagreabile si modificarea proprietatilor fizico-chimice ale uleiurilor minerale folosite ca lubrifianti sau ca agenti de racire.

       Producerea de amestecuri explozive in tancurile de stocare a kerosenului sau gazolinei prin formarea unui amestec de metan si hidrogen care rezulta din descompunerea kerosenului in contact cu apa.

9. Cauzele rezistentei la degradare

Perspectiva obtinerii in viitor a unor pesticide biodegradabile este legata de cunoasterea aprofundata a mecanismelor complexe care stau la baza caracterului de molecula recalcitranta.

1.     Biodegradarea este conditionata de patrunderea substantei in celulele microorganismelor, acest proces fiind in functie de marimea moleculei. Astfel, moleculele organice prea mari sau prea complexe si insolubile sunt inaccesibile ca atare bacteriilor si fungilor.

Aceste molecule organice trebuie mai intai degradate la compusi mai mici care pot patrunde in celula microorganismului si pot fi utilizati intracelular. Degradarea initiala este efectuata de enzime extracelulare, apoi urmand degradarea in compusi mai mici care pot patrunde in celule.

2.     Structura moleculara a compusului joaca de asemenea un rol esential in degradare. Acest fapt poate fi ilustrat daca luam ca exemplu degradarea celulozei si a ligninei. În cazul celulozei actioneaza celulazele

11

care cliveaza in mod repetat acelasi tip de legatura chimica dintre subunitatile identice.

Complexitatea mare a unui heteropolimer care poate necesita pentru degradare actiunea mai multor enzime sau specii de microorganisme pentru a aduce acest heteropolimer intr-o forma degradabila este o cauza ce poate conferi unei molecule organice caracterul de recalcitranta.

3.     Absenta unui echipament enzimatic necesar pentru biodegradare. Spre deosebire de biopolimeri care sunt degradati mai mult sau mai putin lent de unul sau mai multe microorganisme, substantele xenobiotice sunt frecvent refractare la biodegradare din cauza absentei enzimelor active asupra structurii lor.

Una din explicatii consta in faptul ca aparitia diferitilor polimeri naturali in cursul evolutiei a fost lenta de-a lungul milioanelor de ani, permitand evolutia paralela a catabolismului microorganismelor si a enzimelor acestora. În consecinta, substantele naturale sunt degradate si folosite de microorganisme ca sursa de material de constructie, pentru biosinteze si ca sursa de energie.

Compusii xenobiotici, avand structuri chimice foarte variate si complexe, au aparut intr-un timp scurt si contin grupari chimice in general nerecunoscute de enzimele microorganismelor. Sunt cazuri cand unii dintre acesti compusi prezinta asemanari cu unii compusi naturali si ca urmare pot fi degradati. În consecinta, aceste substante pot fi partial sau total degradate.

4.     Incapacitatea poluantilor de a induce sinteza de catre microorganisme a unor enzime degradative. Concentratia foarte mica a unor poluanti in mediu poate afecta profund sensibilitatea lor la biodegradare. În aceste habitate exista riscul ca microorganismele capabile sa ii degradeze sa fie prezente, insa concentratia poluantului sa nu fie suficienta pentru a induce sinteza de enzime pentru degradare.

Rezistenta la degradare a unor poluanti organici este determinata de adsorbtia lor pe diferite substraturi din sol sau din sedimente care le fac indisponibile pentru preluarea de catre microorganisme. Prin acest proces este mascat situsul de legare a enzimei de substrat, fapt care poate transforma o molecula biodegradabila in una refractara.

12

De ex. multe pesticide se pot lega de humus, pastrandu-si caracterul xenobiotic atunci cand sunt desprinse de constituentii acestuia prin degradarea matricei humice inconjuratoare de catre unele microorganisme. În aceste conditii, pesticidele legate de humus mobilizate de microorganisme pot contamina recolta si chiar diferite organisme care nu au fost expuse anterior actiunii lor.

Concluzii

• Intelegerea proceselor de biodegradare microbiana a hidrocarburilor va face posibila nu numai elaborarea unui model de prognoza asupra sortii hidrocarburilor poluante, ci si dezvoltarea de strategii privind utilizarea activitatii degradative a microorganismelor pentru indepartarea hidrocarburilor din ecosistemele contaminate.

• Primele observatii asupra acestui proces dateaza din 1895 cand s-a observat ca straturile subtiri de parafina considerata biologic inerta sunt patrunse de hifele de Botrytis cinerea.

• Importanta acestui fenomen in natura a fost semnalata de multi cercetatori care au constatat frecventa ridicata a microorganismelor in sol si incapacitatea de acumulare a unor hidrocarburi sintetizate de plante sau a unor ceruri produse de insecte.

13

Bibliografie

1.Embar, K., Forgacs, C., and Sivan, A., 2006 - The role of indigenous bacterial and fungal soil populations in the biodegradation of crude oil in a desert soil, journal Biodegradation, publisher Springer Netherlands.

2.Lazăr, I., 2006 - Lucrări practice la cursul de bioremediere, Univ. de ştiinţe agronomice şi medicină veterinară, Fac. de biotehnologii, Buc.

3.Puia, C., 2011- Studii privind bioremedierea solurilor poluate cu petrol folosind microorganisme, Cluj-Napoca.

14

4.http://www.scrigroup.com/educatie/biologie/BIODEGRADAREA-SI-BIODETERIORAR11417.

15