Biologie Vegetala -examen

Curs I,II,IIIBiologia are două ramuri fundamentale:

botanica (gr. botane = iarbă), care studiază plantelezoologia (gr. Zoon = animal), care studiază animaleleRamurile principale ale botanicii sunt:

• Morfologia (gr. morphe = formă). Studiază caracterele externe ale plantelor. De aceea se numeşte şi morfologie externă sau organografie; • Anatomia (gr. anatome = disecat) sau morfologia internă. Cuprinde: Citologia (gr. kytos = cavitate) şi Histologia (hystos = ţesut);

• Embriologia: studiază embrionul vegetal începând cu formarea celulei-ou până când se maturizează sămânţa, care are în structura sa şi embrionul;

• Fiziologia vegetală. Studiază procesele vegetale în dinamică şi în totalitatea lor, precum şi rolul fiecărui organ în parte. De asemenea, studiază relaţiile dintre plantă şi mediul extern;

• Sistematica vegetală sau Fitotaxonomia (gr. taxis = ordine, rânduială; nomos = lege). Studiază clasificarea plantelor în ordinea lor de înrudire (naturală) şi de evoluţie;

• Filogenia vegetală (gr. phylon = rasa; genesis = naştere). Studiază originea speciilor plantelor, descendenţa şi evoluţia lor istorică. Totodată, aceasta stabileşte raporturile de înrudire a speciilor. Filogenia vegetală este strâns legată de Taxonomie şi de Paleobotanică;

• Fitosociologia (gr. phyton = plantă; lat. socius = asociat sau gr. koinos= în comun). Studiază fitocenozele ( asociaţia de plante) în raport cu mediile abiotic şi biotic şi metodele de conservare a acestora;

• Fitogeografia sau geobotanica ( gr. grafein = scriere; gr. geos = pământ). Ştiinţă interdisciplinară care foloseşte cunoştinţele botanice şi distribuţia plantelor în spaţiu pe toate regiunile Terrei în spaţiu şi timp (de la apariţie până azi).

• Fitocenologia sau Chorologia ( gr. Koinos = în comun). Studiază asociaţiile de plante şi legile care guvernează asocierea lor.

• Fitopaleontologia sau Paleobotanica. Se ocupă de studiul fosilelor plantelor şi stabileşte: gradul de înrudire între specii, filogenia lor şi, deci, modul în care acestea au evoluat.

• Genetica vegetală ( gr. gennao = a da naştere). Se ocupă de studiul eredităţii şi variabilităţii plantelor, serveşte la îmbunătăţirea cunoştinţelor dobândite folosesc la ameliorarea speciilor la crearea de specii, varietăţi şi rase noi.

Botanica are o mulţime de ramuri cu caracter aplicativ-practic.• Botanica silvică sau Dendrologia ( gr. dendron = arbore) – studiază plantele

arboricole spontane şi cultivate;

• Agrobotanica sau Botanica agricolă. Aceasta cuprinde mai multe ramuri : Fitotehnica, Viticultura, Legumicultura, Horticultura, Fitopatologia ş.a.

• Botanica medicală sau B. farmaceutică. Studiază plantele medicinale începând din sec. XX.

UNITĂŢILE SISTEMATICE SAU TAXONIITaxologie (gr. taxis = ordine, aranjament; logos = discurs, vorbire) Ştiinţa clasificării. Taxonomie: Ştiinţa legată de clasificare Specia: unitatea de bază din sistematică. Faţă de spp. există taxoni infra- şi supraspecifici.

TAXONII INFRASPECIFICI : • Subspecia (ssp): se diferenţiază morfoanatomic şi genetic de alte subspecii - nu şi reproductiv (este socotită şi rasă geografică); • Varietatea (var) – considerată şi rasă ecologică a unei specii; • Forma, biotipul sau cultivarul; • Varietatea Chimică sau chemovarietatea

TAXONII SUPRASPECIFICI : • Genul : cuprinde mai multe specii înrudite (au caractere comune) • Familia : cuprinde mai multe genuri cu origine comună; • Ordinul : cuprinde mai multe familii care au caractere generale comune • Clasa : cuprinde mai multe ordine • Încrengătura : are mai multe clase • Regnul vegetal : alcătuit din totalitatea încrengăturilor plantelor Unităţile taxonomice, la rândul lor pot avea unităţi superioare (supraordinul) sau inferioare (subfamilia, subordinul, subclasa) Denumirea ştiinţifică a taxonilor : este făcută în limba latină (stabilită de Codul de Nomenclatură Botanică) Denumirea speciilor : este compusă din două cuvinte latine sau de altă origine) dar latinizate după nomenclatura binară introdusă de C.(arl) Linné

Ex) latină, greacă, arabă, nume din mitologie sau numele unor oameni de ştiinţă (botanişti)

DEOSEBIRI ÎNTRE CELULELE VEGETALE ŞI ANIMALE:

▪ gradul mai redus de diversificare a ţesuturilor şi celulelor vegetale faţă de cele animale ▪ peretele celular (celulozo-pectic) – numai în celulele vegetale ▪ plastidele → plastidomul celular : leucoplaste, cromoplaste, cloroplaste- numai in celulele vegetale ▪ vacuomul celular → specific celulelor vegetale ▪ microcorpii – organite celulare ce apar atât la plante cât şi la animale. La plante → implicaţi în procese metabolice specifice ▪ substanţe de rezervă: în celula vegetală → amidon, inulină, ulei în celula animală → glicogenul ▪ cristalele minerale (sulfaţi, carbonaţi) → în celulele vegetale

STRUCTURA CELULEI VEGETALE

Constituenţii vii sau protoplasmatici: citoplasmă

SSTRUTRUCTURA CELULEI VEGETALE STRUCTURA CELULEI CTURA CELULEI VEGETALE STRUCTURA CELULEI ANIMALE ANIMALE

• protoplasma (materia vie a celulei) nucleu

Constituenţii nevii sau paraplasmatici: peretele celular • paraplasma (materia nevie a celulei) vacuomul celular Incluziunile ergastice

Hialoplasma (matricea citoplasmatică) → organitele celulare vii citoplasmatice(5): ribozomii, lizozomii, reticulul endolasmatic, dictiozomii(Ap.Golgi), microcorpii.Constituţia chimică a matricei citolasmatice este puţin lămurită, la microscopul electronic având aspect de substanţă omogenă sau fin granulată → macromolecule proteice filamentoase.

Nuleul → formă sferică, conţine în interior cromatina şi nucleolul

Ribozomii – numiţi şi granulele lui Palade, conţin 50% apă, iar din substanţa uscată 65% ARN şi 35% proteine. ARN-ul din ribozomi se numeşte ARN ribozomal (ARNr ) fiind situat la exteriorul ribozomului în timp ce proteinele sunt situate la interior. Rolul biologic al ribozomilor este deosebit de important, la nivelul lor având loc sinteza proteinelor.Pentru biosinteza proteinelor sunt necesare mai multe componente printre care ribozomii care constituie suportul întregului complex, ARNm care conţine informaţia după care are loc sinteza proteinelor, ARNt care transportă aminoacizii ce trebuie inseraţi în molecula proteică, precum şi o serie de enzime. Reticulul endoplasmatic (RE) – se prezintă ca un sistem de canalicule şi buzunare aplatizate şi anastomozate într-o reţea. Aceste canalicule pot traversa şi peretele scheletic (celular) de la o celula la alta, la nivelul plasmodesmelor, fiind numit şi sistem circulator al celulei. Unele canalicule prezintă asociaţi la membrana lor externă numeroşi ribozomi – reticul endoplasmatic rugos(RER). Alte zone ale reticulului au pereţii externi netezi, lipsiţi de ribozomi – reticul endoplasmatic neted (REN). - RE îndeplineşte funcţii metabolice intervenind în metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor, precum şi în procesele de detoxifiere - îndeplineşte funcţii de transport intra şi inter celular - intervine în sinteza acizilor graşi, fosfolipidelor,steroidelor

Aparatul Golgi – cuprinde totalitatea dictiozomilor dintr-o celulă. Un dictiozom este format din saculi curbaţi şi aplatizaţi, membranele acestora fiind asemanătoare cu cele ale RE. În compoziţia chimică a dictiozomilor s-au pus în evidenţă fosfolipide şi proteine componente ale structurilor membranare, fosfataze şi peroxidaze. - joacă un rol important în citodiereză (diviziunea citoplasmei), membranele golgiene dând naştere noilor plasmaleme care vor separa teritoriile citoplasmatice ale celor două celule fiice rezultate prin diviziune - dictiozomii intervin în elaborarea peretelui celular - aparatul Golgi are relaţii strânse cu REN şi cu lizozomii, din traiectele REN formându-se noii saci golgieni Lizozomii – numiţi şi corpusculi litici sunt bogaţi în enzime hidrolizante, având forma unor granule cu conţinut dens, fiind protejaţi de o membrană simplă. Lizozomii sunt consideraţi agenţi ai fenomenului de digestie intracelulară. - intervin în – fagocitoză ca funcţie heterofagică – autoliză care este o funcţie autofagică Condriomul celular – format din totalitatea condriozomilor. Cele mai importante sunt mitocondriile, cu aspect globular oval, altele au aspect alungit în formă de virgulă-condrioconte, iar altele sub formă de granule înşirate- condriomite. - energia necesară activităţilor vitale celulare se obţine prin degradarea aerobă şi completă a glucidelor, lipidelor până la stadiul de CO2 şi H2O, degradare care este cuplată cu sinteza de ATP. - prima etapă a acestor degradări are loc în citoplasmă prin glicoliză anaerobă, etapa finală are loc în mitocondrii, în care energia eliberată prin oxidarea substanţelor glucidice şi lipidice este transformată în energie chimică sub forma legăturilor fosfodiesterice ale ATP. Plastidomul celular – format din totalitatea plastidelor, organite specifice celulei vegetale. Există trei categorii de plastide: cloroplaste, cromoplaste şi leucoplaste, primele două fiind plastide colorate, leucoplastele fiind incolore. Cloroplastele sunt plastide verzi ce conţin pigmenţi clorofilieni, cromoplastele conţin pigmenţi carotenoidici de culoare portocalie sau galbenă. Leucoplastele, la rândul lor, pot fi amiloplaste în cazul în care se acumulează amidon, proteoplaste ce acumulează substanţe proteice şi oleoplaste, cele care acumulează uleiuri grase. Peretele celular → închide conţinutul celulei → determină forma celulelor → compoziţia chimică:celuloza, hemiceluloza,

pectina → suferă modificări secundare:lignificarea, mineralizarea, taninizarea → este traversat de plasmodesme, formaţiuni citoplasmatice, care asigura interrelaţiile funcţionale între celulele adiacente. Vacuomul celular – a fost evidenţiat în anul 1858 de către Hugo de Vries; azi este denumit convenţional „vacuole” datorită conţinutului lichid (sucul celular sau vacuolar).Vacuolele au la suprafaţă tonoplastul care este o peliculă lipoproteică, iar în interior sunt pline cu soluţii apoase (substanţe organice şi minerale dizolvate în apă) - compoziţia sucului celular variază cu specia plantei, organul, ţesutul şi chiar cu starea fiziologică a celulei, care este dependentă, în special de condiţiile de mediu. În compoziţia sucului vacuolar intră nenumăraţi acizi organici (malic, citric, oxalic) care dau pH acid la majoritatea plantelor. Un pH neutru are sucul celular din frunzele cucurbitaceelor (castravete – Cucumis sativus L., pepene galben – Cucumis melo L., dovleac – Cucurbita maxima Duch.) - în celulele tinere se formează mai multe vacuole mici, cu lichid vâscos. Pe măsura înaintării în vârstă vacuolele se unesc încât la celulele bătrâne se găseşte o vacuolă mare aşezată central cu soluţie mai fluidă Incluziunile ergastice → substanţe organice care rezultă în urma metabolismului celular, ce se pot constitui fie în substanţe de rezervă, fie în produse de excreţie.

- solide (granule de amidon,aleurona) - după starea de agregare pot fi - lichide ( uleiurile grase, volatile, rezinele)

Componenţii anorganici (minerali) : - apa -substanţele minerale

Apa – component esenţial al protoplasmei, atingând proporţii ridicate în lumea vie, de până la 90%, cu un maxim în cazul fructelor cărnoase (98% la pepenele verde) şi un minim pentru seminţele în stare de latenţă (10-15%). În nutreţuri/alimente apa se găseşte sub formele:

- apă de vegetaţie - circulantă în vasele lemnoase şi liberiene - apă de constituţie – integrată în structura dif. componente - apă de imbibiţie şi de higroscopicitate - apă de preparaţie – tehnologii diferite care folosesc apa

Substanţele minerale din protoplasmă pot fi reprezentate de sărurile minerale disociate în ioni şi solubilizate în spaţiile intermicelare ale protoplasmei sau în vacuomul celular, altele sunt insolubile şi se depun sub formă de cristale minerale, iar unele elemente chimice se găsesc în combinaţii complexe organo-minerale sub formă de oligoelemente. După cantitatea în care se găsesc în nutreţuri/alimente şi în organismul animal, substanţele minerale se clasifică în: - MACRO-ELEMENTE – cu pondere de ordinul gr./kg SU sub formă de cloruri, sulfaţi, carbonaţi de Ca, Mg,Na, K. - MICRO-ELEMENTE – (oligoelemente) cu pondere de ordinul mg/kg SU - Fe, Cu, I, Co, Mn, Zn.

■ Componenţii organici - Glucidele → sunt grupate în oze şi ozide Ozele se împart în hexoze şi pentoze Ozidele sunt reprezentate de diholozide şi poliholozide Glucoza – rezultă în procesul de fotosinteză, din apă şi bioxidul de carbon atmosferic. Prin polimerizare formează poliglucide (amidon), fiind totodată punct de plecare pentru sinteza tuturor substanţelor organice Fructoza – izomer al glucozei, răspândită mai ales în fructele coapte Zaharoza – dizaharid conţinut de sfecla de zahăr (20%), trestia de zahăr (25%) Inulina – formată din fructoză, se găseşte în cantităţi mari în plantele din familia Asteraceae (Compositae), Apiaceae (Umbeliferae)

- Lipidele – grup complex de substanţe răspândite în toate organismele vii ce îndeplinesc un rol important, atât în lumea vegetală cât şi animală. Sunt amestecuri formate din esteri simpli sau micşti ai alcoolilor cu acizi graşi saturaţi sau nesaturaţi. Lipidele se caracterizează prin faptul că sunt insolubile în apă şi alcool dar sunt solubile în solvenţi organici. Clasificarea lipidelor din nutreţuri: · lipide simple (formate din C,H,O) cu grupele: - gliceride – rezultate din glicerol +acizi graşi - steride – esteri ai acizilor graşi cu steroli (alcooli superiori ciclici) - ceride – esteri ai acizilor graşi cu alcooli superiori cu

masă moleculară mare · lipide complexe sau conjugate (care conţin C,H,O şi P, P+N, P+S) formate din alcooli+acizi graşi+N+P - glicerofosfolipide - sfingolipide

-Proteinele – sunt constituenţi de bază ai materiei vii vegetale. Ele intră atât în structura nucleului cât şi a componentelor citoplasmatice. În molecula lor conţin elementele C,H,O,N şi S. Se deosebesc două clase de proteine: holo- şi heteroproteine. Holoproteinele sunt proteinele care prin hidroliză eliberează numai AA iar heteroproteidele pun în libertate AA şi substanţe de altă natură, numite substanţe sau grupe prostetice. Grupe principale de proteine: - aminoacizi - polipeptide – câteva duzini de aminoacizi - proteide – holoproteide – heteroproteide -Nucleoproteinele – fac parte din grupa heteroproteinelor, gruparea prostetică fiind reprezentată de acizii nucleici.Ei reprezintă lanţuri polinucleotidice, formate din nucleotide (pentoză+bază azotată+radical fosforic). Acizii nucleici sunt consideraţi cei mai importanţi constituenţi ai materiei vii pentru că ei poartă în arhitectura lor moleculară întrega informaţie genetică, necesară biosintezei proteinelor specifice, enzimelor şi hormonilor. - cele două tipuri de acizi nucleici diferă prin natura ozelor ce intră în compoziţia lor : riboza pentru acidul ribonucleic (ARN) şi dezoxiriboza pentru acidul dezoxiribonucleic (ADN) - ARN este, în general, monocatenar, iar ADN are o structură bicatenară în formă de spirală dublă - există un singur tip de ADN şi 3 tipuri de ARN cu structură şi funcţii diferite: ARN de transfer (ARNt), ARN ribozomal (ARNr) şi ARN mesager (ARNm).

Biocatalizatorii : vitamine, enzime, hormoni vegetali Vitaminele – sunt substanţe organice indispensabile creşterii şi dezvoltării normale a organismelor, lipsa sau insuficienţa lor determinând tulburări metabolice şi apariţia de diferite boli – avitaminoze sau hipovitaminoze

- majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de organism, acesta devenind tributar regnului vegetal, de unde le procură cu hrana vegetală de care au nevoie mereu - unele vitamine sunt preluate din plante sub formă de precursori - provitamine şi apoi transformate în vitamine propriu-zise în organismul animal - în organismele vegetale şi animale există şi substanţe cu rol opus vitaminelor – antivitamine – care inhibă activitatea acestora Glucozidele sau heterozidele sunt de natură exclusiv vegetală, fiind formate din 2 componente: un zaharid (glucoza dă glucozide, restul zaharidelor formează glicozide) şi un aglicon sau genină (componenta neglucidică). Agliconul are stabilitate redusă dar este responsabil de acţiunea terapeutică deosebită a unor specii de plante (exemplu, ghinţura – Gentiana lutea L. care conţine glucozidele amare genţiamarina şi genţiopicrina). După natura agliconului glicozizii pot fi: - fenolici → genina este un nucleu aromatic - cianogenetici → acid cianhidric - sulfuraţi → elib. un ulei esenţial ce are sulf în structura sa - antrachinonici → antrachinona - cardiotonici → genina este de natură sterolică Pectinele, mucilagiile şi gumele – toate formate din oze, cu 5-6 atomi de C în moleculă asociate cu produşi de condensare ai acizilor uronici. În apă formează soluţii coloidale cu grade diferite de vâscozitate, spre deosebire de glucidele propriu-zise. Pectinele se găsesc în membrana celulară vegetală asociate cu celuloza, dacă se introduc în apă se dizolvă, în timp ce, celuloza este insolubilă. Acţiunea pectinelor → hemostatică → antidiareică Se găsesc în fructe: măr, gutui.

Mucilagiile se găsesc la unele specii de plante, de ex. din familia Malvaceae – Nalba, seminţele de in. Pe seminţe se formează o glazură lucitoare. La alte plante se formează pe flori. Mucilagiile protejează excelent mucoasa gastrică şi intestinală, precum şi mucoasa aparatului respirator, mucoasa vaginală, protectoare ale mucoaselor cavităţilor ce comunică cu exteriorul. În contact cu apa mucilagiile îşi sporesc foarte mult volumul.

Gumele se formează de obicei la pomii fructiferi, dacă au leziuni, dacă se rănesc la scoarţă. Astragalus – copaci la care dacă se practică incizii în scoarţă secretă cantităţi foarte mari.

Uleiurile În plante se formează substanţe grase prin esterificarea unui alcool cu un acid gras. Grăsimile sunt cu atât mai fluide cu cât au mai mulţi acizi graşi nesaturaţi şi catena mai lungă→ ulei - au utilizări şi în industria farmaceutică şi în medicină -grase Uleiuri -eterice Uleiurile grase – rezultă din glicerol şi acizi graşi saturaţi sau nesaturaţi. Dintre acestea unele sunt sicative şi altele nesicative - uleiurile sicative → se usucă repede (Oleum helianthi,lini) - uleiurile nesicative - folosite pentru unguente, emulsii - purgative (ulei de croton, ricin) - Oleum olivarum→ coleretic, colagog

Uleiurile eterice, volatile sau esenţiale – insolubile în apă, solubile în solvenţi organici.Sunt amestecuri de diferite hidrocarburi aromatice, ciclice în care pot să intre compuşi fenolici, liberi sau combinaţi cu alcooli sau acizi.Dintre hidrocarburile de bază ale uleiurilor eterice → mono,di,tri terpenele). Uleiurile eterice se sintetizează în celule speciale ale plantelor ce sunt situate în petalele florilor sau în vârful unor peri glandulari, care sunt repartizaţi pe suprafaţa plantelor → ex. urzica sau se găsesc în formaţiuni sub formă de pungi, ori în canalele secretorii ale unor plante. - în farmacie uleiul volatil poartă numele de Aetheroleum - sunt incolore, uneori galbui, dar şi albastre, verzi,roşii - au miros plăcut, penetrabil,pătrunzător, dar nu persistă - folosite la prepararea parfumurilor, corectoare de gust, aromatizarea unor unguente, deodorant (ape de gură, gume de mestecat, bomboane medicinale) - unele intensifică peristaltismul intestinal, relaxează sfincterele (acţiune carminativă), stimulează SNV şi SNC. - altele sunt iritante, pe piele produc rubefacţie, administrate per os irită mucoasa digestivă şi pot produce enterită. De aceea se folosesc înglobate în masa unor substanţe protectoare, de ex. în mucilagii. - în cantităţi mici se utilizează pentru inhalaţii; în cantităţi mari au acţiune expectorantă

- au proprietăţi dezinfectante (eucaliptolul, eugenolul)

Rezinele derivă din uleiurile volatile (produse secundare) → în urma oxidării şi polimerizării terpenelor. Au aspect de masă amorfă, dură, sfărâmicioasă. La cald se înmoaie şi se topesc, nu se solibilizează în apă, dar se solubilizează în solvenţi organici şi ard cu flacără fuliginoasă. - există rezine propriu-zise, glicorezine, gumorezine, gudroane,balsamuri - la noi în ţară → plante care furnizează rezine – Pinaceae →terebentina sau Oleum terebenthinae - acţiuni farmacodinamice: antiseptice, antiparazitare, uşor iritante, cicatrizante. Alcaloizii - sunt compuşi naturali care au structură heterociclică şi conţin N în molecula lor. Majoritatea lor sunt solizi, cu unele excepţii: nicotina şi coniina sunt lichide. Sunt sintetizaţi în general în organele subterane ale plantelor, de aici fiind distribuiţi în toată planta. În aceeaşi plantă coexistă mai mulţi alcaloizi, dar cu structuri diferite şi chiar cu acţiune farmacodinamică diferită (25 de alcaloizi în opiu). În terapeutică majoritatea alcaloizilor sunt utilizaţi în formă chimic pură.Sunt activi farmacodinamic în cantităţi foarte mici. - stimulanţi- acţionează asupra sistemului nervos central: -depresori

- stimulanţi asupra cortexului (cocaina, cafeina), asupra bulbului, asupra centrilor respiratori (efedrina), asupra măduvei spinării (stricnina).

- depresori- acţionează asupra cortexului (scopolamina), asupra bulbului → centrului tusei (codeina)

- acţionează şi asupra sistemului nervos vegetativ – alcaloizi cum ar fi pilocarpina- la ora actuală, o bună parte din alcaloizi se produc pe cale sintetică Principiile amare - sunt substanţe care conferă gust amar plantelor. În mod reflex gustul amar determină hipersecreţie de salivă, hipersecreţie gastrică → creşte deci apetitul. De aceea, asemenea droguri sunt utilizate pentru a stimula apetitul si se administrează cu 15-20 min. inaintea mesei . - sunt produse ternare, au structură chimică diferită, în structura lor se găsesc grupări lactonice, metoxi, cetonice. - conţin principii amare plante din fam. Compositae (Asteraceae), Polygalaceae, Gentianaceae.

Saponinele - tot substanţe de natură vegetală - sunt o grupă de glicozide ceva mai complexă care au un glucid legat de o aşa numită sapogenină (ca şi aglicon) - se dizolvă în apă şi fac spumă persistentă - au proprietatea de a liza hematiile (sulfina conţine substanţe hemolitice) - în cantităţi mici se folosesc în scop farmaceutic → produc iritaţii şi se folosesc pentru absorbţia vaccinurilor sau a unor medicamente - în cantitate mare au acţiune foarte violentă asupra protoplasmei (toxică) şi hemolitică. Se bazează pe capacitatea lor de a reduce tensiunea superficială a hematiilor (fam. Liliaceae, Polygalaceae) Taninurile- sunt substanţe ternare care se găsesc aproape în toate speciile de plante, dar în cantităţi diferite - în industria farmaceutică se folosesc doar acele droguri ce conţin concentraţii de tanin mai mari de 5-10% - există formaţiuni patologice la plante unde se concentrează taninuri → la stejar în urma înţepăturii insectelor se formează galele (umflături) cu tanin. - compoziţia taninurilor este foarte complexă- pot fi esteri ai polifenolilor cu glucidele sau compuşi cu nucleu condensat - fixează fibrele conjunctive şi le fac imputrescibile, nu se mai degradează. Pe acest principiu se bazează tăbăcirea pieilor - în doze reduse → acţiune astringentă → combat diareea - conţin tanin plantele din fam. Rosaceae, Betulaceae, Salicaceae Flavonoidele sunt pigmenţi vegetali care predomină în plantele superioare. • se găsesc în flori, fructe, frunze, tulpini, rădăcini, scoarţa copacilor • flavonele sunt răspunzătoare de culoarea fructelor şi a seminţelor, de aroma fructelor şi a legumelor • în natură se găsesc în stare liberă, dar mai ales sub formă de glicozide • acţionează ca antioxidanţi, adică interceptează radicalii liberi si îi fac inofensivi, împiedicandu-i sa atace vasele de sange, ţesuturile, celulele si materialul ereditar. Ele reduc astfel riscul de cancer, păstrează fluiditatea sângelui şi coboară tensiunea arterială. flavonele → nivelul colesterolului, micşorând conţinutul de colesterol LDL, nociv şi mărind concentraţia colesterolului HDL, util → previn ca urmare arterioscleroza • au proprietăţi antiinflamatoare • calmează efectele secundare neplăcute ale alergiilor, prin faptul că inhibă producerea de histamină

Antibioticele şi fitoncidele sunt produse de unele specii de plante în scopul apărării. - substanţe cu acţiune antibiotică se găsesc atât în regnul vegetal cât şi animal → capacitatea de a distruge anumiţi microbi sau de a le opri dezvoltarea, fapt pentru care se utilizează în tratamentul bolilor infecţioase - fitoncidele → substanţe nocive pentru bacterii care sunt elaborate de către plante şi au o structură chimică ce nu a fost pe deplin elucidată. Antibioticele însă, au putut fi izolate şi studiate, ca urmare li s-a putut stabili structura şi au servit ca model pentru sintezele industriale de antibiotice

CURS IV, V

Distribuţia principiilor active în plante

puţine specii de plante au substanţele active distribuite în concentraţii egale în toate organele (Atropa belladonna) la marea majoritate a plantelor substanţele chimice cu proprietăţi terapeutice sunt concentrate în anumite organe. Mai mult, chiar în aceste organe, concentraţia variază de la un stadiu vegetativ la altul, adică apare această concentraţie numai în anumite faze a vegetaţiei. substanţele active: metabolizate,descompuse, dirijate spre alte organe există anumite principii active care se găsesc în majoritatea plantelor, cum sunt acidul ascorbic (fam. Rosaceae), glicozizii există principii active care se sintetizează numai în anumite specii de plante → alcaloizii (unii) sunt sintetizaţi în plantele din fam. Solanaceae, ex. atropina.prezenţa unor principii active în anumite plante şi în anumite unităţi sistematice ajută la identificarea şi la stabilirea legăturilor filogenetice dintre diferite familii de plante, grupuri de plante. În acelaşi timp, descoperirea sau izolarea unor substanţe active într-o specie de plantă ajută la izolarea aceluiaşi principiu activ şi din alte specii înrudite.

condiţiile de creştere pedoclimatice (solul, reacţia solului, umiditatea, temperatura, latitudinea, altitudinea, lumina) → influenţează foarte mult atât cantitatea de principii active sintetizate, cât şi varietatea structurală a acestora

Arctostaphylos uva ursi (strugurele ursului) → specie de plantă răspândită în ţările din nordul Europei · se sintetizează glicozidul → arbutina · în ţările continentale se sintetizează metlilarbutina · în ţările meridionale → arbutina şi metilarbutina (ana partes)

Recoltarea plantelor medicinale · la recoltare trebuie să avem în vedere natura principiilor active pe care le conţin plantele, locul unde sunt distribuite şi concentrate principiile active, să cunoaştem foarte bine specia de plantă medicinală, să o deosebim de alte specii din genul respectiv, în multe cazuri chiar de varietăţi care nu au proprietăţi medicinale · cel care face recoltarea să cunoască condiţiile de uscare a materialului vegetal recoltat, deoarece dacă nu respectă aceste condiţii principiul activ poate fi inactivat şi să dispară în totalitate · există date precise despre timpul optim de recoltare, despre stadiul vegetativ în care să se găsească planta şi când principiul activ este în concentraţie maximă, chiar în timpul unei zile existând diferenţe de concentraţie sau timp însorit sau fără soare · chiar şi orele din timpul zilei la care se recomnadă recoltarea au, pentru multe plante, o semnificaţie deosebită: → recoltarea dimineaţa devreme, pe rouă, duce la deprecierea materiei prime.La plantele ce conţin alcaloizi, glicozide, uleiuri esenţiale se constată variaţi mari în conţinutul de substanţe active chiar în timpul unei zile → la Coada şoricelului conţinutul în substanţe active creşte semnificativ în flori, spre mij. zilei → recoltarea petalelor de trandafir (Rosa centifolia) trebuie să înceapă dimineaţa foarte devreme şi să se oprească imediat după răsăritul soarelui (păstrarea parfumului) → frunzele de degetar lânos (Digitalis lanata) culese la ora 12 conţin mai mulţi glicozizi cardiotonici, decât frunzele culese la 8 dimineaţa sau la 8 seara Frunzele se recoltează dimineaţa (cu alcaloizi) imediat după ce se evaporă roua, cantitatea de alcaloizi fiind mai ridicată noaptea. Se recoltează pe timp uscat, frumos, iar ca perioadă de vegetaţie, puţin înainte, în timpul sau imediat după ce au înflorit plantele. Fiecare plantă are stabilit exact momentul în care alcaloizii se găsesc în cantităţi mari.

► frunzele de lăcrămioară (Convallaria majalis) sunt mai bogate în glicozizi cardiotonici cu 2 săptămâni înainte de înflorire; frunzele de Atropa belladonna sunt mai bogate în timpul înfloririi · frunzele recoltate trebuie să fie întregi, nepătate, bine dezvoltate · uscarea frunzelor se face întotdeauna la umbră, cu curenţi de aer şi se consideră că sunt uscate dacă peţiolul şi nervurile se rup Florile se recoltează la unele specii în timpul îmbobocirii (salcâm galben japonez – Sophora japonica) iar la altele la începutul înfloririi sau în timpul înfloririi, înainte de ofilire. · întârzierea recoltării inflorescenţelor duce la deprecierea materiei prime prin scuturarea petalelor sau a florilor · trecerea spre stadiul de fructificare a florilor le depreciază calitatea terapeutică · partea de floare care se recoltează:corola(petale), floarea întreagă · recoltarea se face manual, floare de floare, sau cu ajutorul unui pieptene · în general recoltarea florilor se face pe timp uscat, iar uscarea se realizează la umbră Părţile aeriene (Herba) ale plantei se recoltează, de obicei, cu putin înainte de înflorirea completă sau în timpul înfloririi. · momentul optim de recoltare a plantelor in acest caz este foarte diferit, în funcţie de specie, altitudini si zona geografică unde creşte planta. · recoltarea se face manual, cu foarfeca sau cu secera si nici într-un caz prin smulgere Mugurii foliari se recoltează primăvara devreme înainte ca ei sa se desfacă → Gemmae populi – recoltarea se face manual sau se taie şi se usucă şi apoi se separă mugurii Scoarţa (cortex) se recoltează când începe să circule seva (primăvara la începutul vegetaţiei) şi când scoarţa se detaşează de cambiu cu mai multă uşurinţă. De obicei se fac incizii cu cuţitul la distanţă de 20-30 cm.

Fructele se recolteaza unele în pârgă (măceşe) când conţin maximum de vitamine, fie când au ajuns la coacere (afinele). · cele suculente se recoltează când ajung la maturitate, dacă sunt mari → manual, dacă sunt mici → piepteni · Fructus carvi → se recoltează crengile, se lasă să se usuce şi apoi se separă

Seminţele se recoltează cu puţin înainte de maturizare, apoi se întind imediat pentru uscare în straturi subţiri. Rădăcinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) si tuberculii (Tubera) → părţile subterane ale plantelor, se recoltează primăvara timpuriu, înainte de formarea mugurilor sau lăstarilor vegetativi sau toamna târziu, dupa veştejirea frunzelor aeriene. · la recoltarea acestor organe subterane ale plantei, datorită lipsei părţilor aeriene (tulpini, frunze, flori), se pot ivi cele mai multe confuzii → se va acorda o atenţie deosebită identificării botanice a speciilor respective Plantele recoltate trebuie transportate, imediat după recoltare în uscătorii special amenajate · se transportă în săculeţi de tifon sau în saci de iută sau cânepă (în nici un caz pungi de plastic → „ încingere ”) · înainte de uscare se elimină eventualele plante străine (toxice!) dintre plantele recoltate, apoi se fragmentează în bucăţi de 1-3 cm · florile şi frunzele se usucă de obicei la umbră, în spaţii bine aerisite · părţile subterane se expun la soare, după spălare şi secţionare · în condiţii industriale, pentru cantităţi mari de plante se folosesc uscătorii cu căldură naturală (solară) sau artificială, cu sisteme de ventilaţie adecvată, respectându-se pentru fiecare plantă, condiţiile tehnice de uscare: temperatură, timp şi loc de uscare (umbră sau lumina solară) · după uscare plantele se păstrează în pungi sau saci de hârtie, în săculeţi de tifon sau de pânză şi nu în pungi de material plastic · scoarţa de cruşin (Cortex frangulae) se foloseşte numai la un an de la recoltare; uscată timp de o oră la temperatura de 100oC, apoi ţinută la temperatura mediului ambiant, ea poate fi folosită chiar în anul recoltării

Rădăcina – sursă de medicament - denumirea drogului: RADIX - Primulae radix – ciuboţica cucului - Gentianae radix – ghinţura - Belladonnae radix – mătrăgunăCând se recoltează împreună cu alte organe, cum ar fi rizomul : RHIZOMA CUM RADICIBUS - Valerianae rhizoma cum radicibus – valeriană - Primulae rhizoma cum radicibus Substanţe active conţinute de rădăcini: - mucilagii – Althaeae radix – expectorant în afecţiuni bronhice - alcaloizi (atropină, scopolamină, hiosciamină) – Belladonnae radix

- saponine – Primulae radix – expectorant şi depurativ - glucozizi amari – Gentianae radix – stimulează pofta de mâncare - substanţe vomitive – Ipecacuanhae radix (rădăcină de Uragoga ipecacuanha, denumită şi Cephaelis ipecacuanha)

Tulpina - sursă de medicamentPărţile tulpinii - caulinare

· HERBA – când drogul este format din părţile aeriene ale plantei - Equiseti herba – coada calului ( Equisetum arvense) - Hyperici herba – sunătoare (Hypericum perforatum) - Thymi herba – cimbru (Thymus vulgaris)

· GEMMAE sau TURIONES – mugurii - Populi gemmae – plop negru (Populus nigra) - Pini turiones – pin (Pinus sylvestris)

· CORTEX – scoarţa de la arbori - Cinnamomi cortex - „ scorţişoara” de la Cinnamomum zeylanicum Scorţisoara – este scoarţa aromatică, roşcat-cenuşie, rasă de pe ramurile mai multor specii de arbori si arbuşti din genul Cinnamomum. - Frangulae cortex – scoarţa de cruşin (Rhamnus frangula) - Berberidis cortex – scoarţa de dracilă(Berberidis vulgaris) · TUBERA – tuberculii - Aconiti tubera – omag (Aconitum toxicum)

· BULBUS - bulbii - Scillae bulbus – bulbul de la ceapa de mare(Scilla maritima)

· RHIZOMA - rizomii - Filicis-maris rhizoma – ferigă (Dryopteris filix-mas) - Rhei rhizoma – revent (Rheum palmatum) Tulpina - utilizare Principii active conţinute de tulpina plantelor – exemple: - alcaloizi – Aconiti tubera, Berberidis cortex, Chinae cortex - principii amare – Centauri herba - antraglucozide – Rhei rhizoma, Frangulae cortex

- uleiuri volatile – Thymi herba - gudroane → Pix Cadi – preparat din lemnul de Juniperus oxycedrus → Pix liquida obţinut prin distilarea lemnului de la diferite specii de Pinus - oleo - rezine – terebentina uleiul de terebentină colofoniu (sacâz)- gumele - guma arabica – din Acacia senegal - guma tragacantha – din Astragalus Produsele provenite din tulpină se folosesc: - ca atare; - în structura unor ceaiuri; - pentru prepararea de extracte fluide sau uscate( din Frangula de ex.) - pentru prepararea de tincturi (de Scilla, de Aconit) - pentru separararea principiilor active pe care le conţine. Acestea se folosesc ca atare: chinina, chinidina, taninul, uleiurile volatile, uleiurile grase,etc.

Frunza – sursă de medicament Denumirea drogului: FOLIUM - Coryli folium – alun - Ribis nigri folium – coacăze negre - Fragariae folium – fragul - Stramonii folium – ciumăfaia - Digitalis purpurae folium – degetar roşu Substanţe active conţinute de frunze: - alcaloizi (hiosciamină, scopolamină, atropină) – Belladonnae folium, Stramonii folium, Hyoscyami folium - glicozizi cardiotonici - Digitalis purpurae folium, Digitalis lanatae folium, Convallariae folium – măresc puterea de contracţie a miocardului - tanin, flavone - Coryli folium, Fragariae folium, Ribis nigri folium

Floarea – sursă de medicament Denumirea drogului: FLOS - Arnicae flos → arnica (Arnica montana) - Chamomillae flos → muşeţel (Matricaria chamomilla) - Crataegi flos → păducel – Crategus monogyna - Malvae flos → nalbă – Malva silvestris - Tiliae flos → tei → Tilia cordata - Verbasci flos → lumânărică – Verbascum phlomoides) Când se folosesc numai anumite părţi ale florii, drogul ia denumirea acestora:

- Croci stigmata → şofran – Crocus sativus - Maydis stigmata → porumb – Zea mays Principii active din flori: - ulei volatil Arnicae flos Chamomillae flos - mucilagii Malvae flos Verbasci flos - croceină Croci stigmata Utilizarea florilor se face: - ca atare - intră în structura unor ceaiuri - pentru preparate galenice

Fructul – sursă de medicament Denumirea drogului: FRUCTUS - Anisi stellati fructus – Illicium anisatum – anason stelat - Anisi fructus – Pimpinella anisum – anason - Capsici fructus – Capsicum anuum – ardei - Carvi fructus – Carum carvi - Coriandri fructus – Coriandrum sativum - Foeniculi fructus – Foeniculum vulgare - Juniperi fructus – Juniperus communis - Sennae fructus – de la Cassia angustifolia, C. acutifolia Când se folosesc numai părţi ale fructului, drogul ia denumirea acestora: - Aurantii pericarpum – coaja de portocal - Cerasorum stipites – cozile de cireşe

Utilizarea fructelor se face: - ca atare (mai ales pulpa mărului şi gutuiului, bogate în pectine) - pentru producerea de preparate galenice - pentru separarea principiilor active Principii active: - uleiuri volatile (anason, chimion, fenicul, coriandru) - capsaicina – din ardei (gust iute şi rubefiant) - oximetilantrachinone – (fructele de Senna) – acţiune purgativă - opiu – din fructele de Papaver somniferum numit şi meconiu sau laudanum (conţinut ridicat în alcaloizi)

CURS VI, VII

SISTEMATICA PLANTELOR MEDICINALE

Sistematica vegetală este ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor, grupate în diferite sisteme de clasificare. Gruparea în sisteme se face ţinând seama de diferite însuşiri comune în ceea ce priveşte morfologia şi fiziologia pe baza înrudirii filogenetice. Astfel, plantele sunt grupate în 4 mari etape de evoluţie:

→ Protothallophytae → Euthallophytae → Archaegoniatae → Spermatophytae

I - ETAPA PROTOTHALLOPHYTAE

În prima etapă a evoluţiei sunt descrise plantele unicelulare, solitare sau grupate în colonii, care dispun de un nucleu dispersat în citoplasmă. Cele mai multe sunt autotrofe şi mai puţine heterotrofe. 1. Încrengătura CYANOPHYTA – algele albastre - au clorofila amestecată cu ficocianină, care dă plantelor culoarea albastră - trăiesc solitar sau în cenobii (colonii imobile de organisme unicelulare) sub formă de filamente, peliculă sau aglomerate în ape dulci, sărate, chiar la temperatura de 80oC sau pe zăpezi, pe pământ, stânci, arbori. - cele acvatice sunt consumate de peşti cărora le furnizează caroteni care convertindu-se în corpul lor în vitamina A, se depozitează în ficat→sursă de vitaminizare a omului si a animalelor (Oleum jecoris)

2. Încrengătura BACTERIOPHYTA – BACTERII - plante unicelulare, solitare sau grupate în cenobii, cu nucleul dispersat, de regulă fără clorofilă, fiind heterotrofe (parazite sau saprofite) şi câteva genuri autotrofe, care se hrănesc prin chimiosinteză ca de ex. Thiobacteriile, Ferobacteriile şi Nitrobacteriile. - unele trăiesc în prezenţa aerului → bacterii aerobe, altele în lipsa lui → bacterii anaerobe, iar altele pot trăi în lipsa sau prezenţa aerului → bacterii facultativ aerobe sau anaerobe - ca formă, bacteriile pot fi sferice → cocii, bastonaşe → bacilii

- se înmulţesc prin sciziparitate ( diviziune în două părţi aproximativ egale) dar au în anumite condiţii şi o înmulţire sexuată Ordinul EUBACTERIALES → genul BACILLUS din care fac parte Bacillus subtilis, din culturile căruia se izolează antibioticul Bacitracina; din Bacillus polimixa → Polimixinele Ordinul ACTINOMYCETALES → genul STREPTOMYCES cu mai multe specii, din culturile cărora se extrage Streptomicina, Tetraciclina. Tot în această încrengătură se tratează ca un grup aparte, virusurile – VIROPHYTA – patogene pentru plante şi animale

II – ETAPA EUTHALLOPHYTAE În această etapă a evoluţiei sunt descrise plantele care sunt formate dintr-o aglomerare de celule nespecializate în vederea unei funcţiuni , numită THALL. - sunt autotrofe fotosintetizante → algele sau heterotrofe → ciupercile - înmulţirea se face vegetativ, asexuat şi sexuat

1. Încrengătura RHODOPHYTA – algele roşii - din această încrengătură fac parte genurile: GELIDIUM, GRACILLARIA, GLEIOPELTIS, EUCHEMA cu mai multe specii, care în urma prelucrării lor, dau produsul cunoscut sub numele de AGAR-AGAR sau GELOZA – poligalactan folosit pentru prepararea mediilor de cultură în bacteriologie. - au thalul filamentos, membranos sau masiv, fixat pe fundul mării unde se ancorează prin discuri sau crampoane ramificate. - după prelucrare drogul se prezintă sub formă de fâşii filamentoase şi sunt incolore sau uşor gălbui - de obicei se recoltează speciile Gelidium amansii, Gelidium cartilagineum şi Gleiopeltis tenax. - drogul fiert în apă, în cantităţi egale, după răcire dă naştere unui gel foarte consistent. În proporţie de 10:1000 după răcire, dă naştere unui gel moale, care se pretează foarte bine la cultivarea in vitro a bacteriilor. - intră în alimentaţia omului în Extremul Orient, iar terapeutic poate fi folosit în enteritele cronice.

2. Încrengătura PHAEOPHYTA – algele brune - algele brune sunt adaptate la viaţa acvatică, ape dulci, salmastre şi sărate, fiind autotrofe.

- din această încrengătură amintim genul LAMINARIA cu speciile: · Laminaria saccharina – creşte în oceane aproape de litoral. Are stipul (pediculul de fixare) cilindric, scurt, de la care se ridică în apă o lamă ca o panglică ondulată, lungă de 3-4 m. · Laminaria flexicaulis – are stipul neted, lung şi flexibil, lama decupată în lungime în mai multe langhete lungi până la 2 m. · Laminaria cloustoni – are stipul rugos, care emite nişte cârlige cu care se fixează în nisip. Lama este decupată numai în partea terminală. - toate speciile amintite se dezvoltă la mică adâncime (alge de suprafaţă) în apropierea litoralului, astfel că valurile mării le rup cu stipele cu tot, fluxul le aduce pe plaje, de unde după reflux sunt culese în cantităţi foarte mari. - din punct de vedere chimic conţin: săruri de iod, potasiu, manitol (alcool), materii mucilaginoase - stipurile izolate şi uscate, Stipites laminariae, repuse în mediu lichid absorb apa şi revin la volumul iniţial. În acest fel stipurile uscate sunt introduse în traiecte fistuloase sau în canalul cervical, pentru ca după absorbţia apei să dilate lent şi nedureros canalele respective. - iodul se extrage din algele marine şi mai ales din cele de profunzime, foarte bogate în iod (genul Fucus). Algele sunt adunate de pe plaje, apoi uscate şi arse în şanţuri speciale. Pe fundul şanţurilor rămâne o masă neagră, compactă, care este apoi transportată la fabrici pentru extragerea iodului. 3. Încrengătura MYCOPHYTA – ciuperci, fungi - sunt plante unicelulare sau pluricelulare, heterotrofe, saprofite sau parazite.Pot trăi în simbioză cu algele, formând lichenii sau pe rădăcinile plantelor superioare, formând micorize. - thalul sau miceliul poate fi format dintr-o singură celulă – citoplasmă şi nucleu fără membrană – numit gimnoplast, sau se pot asocia mai mulţi gimnoplaşti şi formează plasmodiul, iar când celula are şi membrană se numeşte dermatoplast.

- când thalul este pluricelular (la ciupercile mai evoluate) este dispus sub formă de filamente, numite hife, care se pot împleti între ele dând un ţesut fals, denumit plectenchim. Hifele pot fi strâns unite între ele, bogate în substanţe de rezervă, formând adevărate organe de rezistenţă, denumite scleroţi. - ciupercile parazite elaborează enzime şi toxine (exo şi endotoxine), iar cele saprofite numai enzime, care contribuie la degradarea substanţelor organice pe care trăiesc. - se pot înmulţi pe cale vegetativă, asexuată şi sexuată Din această încrengătură amintim:

a). Clasa ASCOMYCETES Ordinul PROTASCALES Familia SACCHAROMYCEAE Genul SACCHAROMYCES sp. CEREVISIAE – drojdia de bere. - thalul este un dermatoplast, se înmulţeşte asexuat prin înmugurire şi sexuat prin hologamie - din culturile industriale se prepară drojdia medicinală Faex medicinalis – se prezintă ca o pulbere galbenă-brună, cu miros caracteristic şi gust amărui. Conţine enzime (maltaza, amilaza, zimaza, carboxilaza, proteaza) si de asemenea vitaminele: B1, B2, B6, B12, PP, acid folic, acid pantotenic şi în cantităţi mai mici vitaminele C şi E. - se foloseşte sub formă proaspătă în alimentaţia animalelor – drojdia furajeră – atât pentru vitaminizarea cu grupul B, cât şi ca sursă de proteine. - Faex medicinalis în terapeutica umană se foloseşte în toate afecţiunile care au la bază hipo şi avitaminozele B.

Ordinul PLECTASCALES Familia ASPERGILACEAEGenul ASPERGILLUS sp. NIGER, mucegaiul negru - se dezvoltă pe alimente şi furaje - elaborează o toxină care ingerată în cantităţi mari, poate produce tulburări digestive la animale şi mai ales la tineret - Sp. A. FLAVUS, elaborează o toxină numită AFLATOXINA, mortală pentru tineret. Invadează turtele de oleaginoase, cu care se intoxică animalele în masăGenul PENICILLIUM sp. P. NOTATUM, P. CRUSTOSUM, elaborează penicilina „G” din care ulterior se prepară prin biosinteză restul penicilinelor care se folosesc în terapeutică Ordinul PYRENOMYCETALES Familia HYPOCREACEAE Genul CLAVICEPS sp. C. PURPUREA, cornul secării - ciuperca parazitează una sau mai multe flori din spicul cerealelor şi mai ales a secării - forma de rezistenţă a ciupercii poartă denumirea de sclerot, iar în Farmacognozie drogul se numeşte Secale cornutum, care se prezintă sub formă cilindrică, lung de 2-3 cm, uşor curb, cu un şanţ pe marginea concavă, de culoare neagră – violacee, depăşind mult în afară spicul secării

- grăunţele de secară amestecate cu scleroţi, măcinate şi transformate în pâine, produc intoxicaţii grave de tip cronic la om, cunoscute sub numele de ergotism. - acelaşi fenomen se constată şi la animale, dacă sunt hrănite cu cereale amestecate cu scleroţi (mai ales păsările) - scleroţii conţin mai multe principii active, dintre care alcaloizii sunt cei mai importanţi, apoi amine, aminoacizi, glucide, un ulei gras - alcaloizii secării cornute au acţiuni hemostatice, ocitocice (acţiune stimulatorie asupra contracţiei musculaturii uterine) şi simpaticolitice

Familia AGARICACEAE Genul AMANITA sp. A. MUSCARIA, muscariţa - are bazidiile albe, dispuse radiar la faţa inferioară a pălăriei, care este de culoare roşie pătată cu alb.Conţine alcaloidul foarte toxic muscarina (parasimpaticomimetic) 4. Încrengătura LYCHENOPHYTA – Lichenii - lichenii sunt asociaţii între două plante: o algă unicelulară, care sintetizează glucidele şi o ciupercă pluricelulară, care formează talul şi furnizează apa şi sărurile - lichenii se dezvoltă pe arbori, sol ,stânci şi mai rar în apă. Sunt extrem de rezistenţi la frig şi secetă

Ordinul DISCOLICHENES Familia PARMELIACEAE Genul CETRARIA sp. C. ISLANDICA, lichen de munte - creşte în ţările circumpolare, iar la noi numai pe munţi, la mare altitudine. Are talul membranos, erect, înalt de 10 cm, lăţit şi lobat, de culoare brun-castanie - conţine principii amare – lichenină şi acid cetraric - se foloseşte ca eupeptic şi expectorant III – ETAPA ARCHAEGONIATAE

- a III-a etapă de evoluţie cuprinde plantele cormofite, a căror celule sexuale femele se formează în archegoane 1. Încrengătura PTERIDOPHYTA

Ordinul LYCOPODIALES - sunt cormofite cu rădăcini, tulpini şi frunze, cu fascicole libero-lemnoase bine dezvoltate - planta ca atare reprezintă sporofitul, adică ceea ce dă naştere sporilor. Din spori, prin germinare, apare gametofitul numit protal, pe care se dezvoltă anteridiile (celulele mascule) şi archegoanele (celulele femele), apoi după fecundare, din ou se formează embrionul , care evoluează şi dă naştere sporofitului – planta ca atare – pe care din nou se vor forma sporangii cu spori haploizi (cu reducere cromatică) din care din nou va rezulta ciclul cu formarea gametofituluiFamilia LYCOPODIACEAE Genul LYCOPODIUM sp. L. CLAVATUM, pedicuţa - plantă perenă,ierbacee, târâtoare, lungă până la 3 m cu vârfurile erecte, aparent dihotome, acoperită cu frunze mici, liniar lanceolate, lung acuminate - drogul este format din spori – Pulvis lycopodii – o pulbere de culoare galbenă deschis, fină, fără gust, cu miros răşinos şi uşor inflamabilă - pulberea de licopodiu, se foloseşte ca sicativă pentru plăgi, rosături - în industrie se foloseşte la confecţionarea artificiilor

Ordinul FILICALESFamilia POLYPODIACEAEGenul DRYOPTERIS sp. D. FILIX-MAS, feriga-perenă, prezintă rizom puternic Drogul: Rhizoma filicis maris – se recoltează în perioada noiembrie-martie- totalitatea principiilor active din ferigă→ filicină, cu acţiune paralizantă asupra cestodelor şi trematodelor-după administrarea formei medicamentoase antihelmintice (pulbere de rizom introdus în capsule de gelatină) se administrează şi un purgativ salin pentru a se evacua viermii paralizaţi

Genul POLYPODIUM sp. P. VULGARE, feriguţa-ferigă mică, creşte prin păduri montane, pe sol şi stânciDrogul: Radix et rhizoma polypodii- se foloseşte ca expectorant → infuzii şi uneori ca purgativ

IV - ETAPA SPERMATOPHYTAE

- a IV-a etapă de evoluţie cuprinde plantele cu flori, ale căror organe sexuale femele se formează în carpele, care pot rămâne deschise → GYMNOSPERMELE sau care se închid formând ovarul → ANGIOSPERMELE 1. Încrengătura GYMNOSPERMATOPHYTA Clasa CONIFEROPHYTA - sunt plante lemnoase, cu frunze persistente,întregi,rar divizate, aciforme, sau ca nişte solzi. Ordinul CONIFERALES - este reprezentat de cele mai răspândite plante din flora actuală, fiind în general arbori, mai puţin arbuşti. Familia PINACEAE – cuprinde mai multe genuri Genul PINUS – plantele din acest gen au importanţă economică deosebită pentru lemnul lor valoros, iar prin distilarea răşinii provenite de la acestea se obţine terebentina, apoi balsamurile, colofoniul şi alte preparate cu largi utilizări industriale. - conţinutul ridicat al acestor plante în celuloză face ca ele să constituie materia primă la fabricarea hârtiei. PINUS SILVESTRIS (pin de pădure) este un arbore de 20-30 m ce are importanţă pentru medicină întrucât din trunchiul plantei şi din ramuri, prin distilare uscată se obţine gudronul vegetal –Pix liquida – ce este utilizat în dermatoze, eczeme, psoriazis - prin incizii practicate în scoarţa copacului se obţine terebentina, folosită ca iritantă, revulsivă, antihelmintică. - ceea ce rămâne după distilare constituie colofoniul (sacâz), iar prin arderea terebentinei se obţine negrul de fum. - în urma distilării cu vapori de apă a ramurilor tinere se obţine Oleum Pini silvestris. - Pini turiones (mugurii vegetativi) conţin răşini şi ulei eteric, folosindu-se ca şi antitusiv (infuzii în bronşite). Genul LARIX sp. L. DECIDUA (zada) formează pâlcuri în Carpaţii noştri. În urma practicării unor orificii în trunchi, se scurge şi se colectează o oleo-rezină cunoscută sub numele de Terebentină veneţiană – Terebinthinum venetum. Genul ABIES sp. A. ALBA (bradul alb) este un arbore de până la 50 m, ce furnizează un lemn valoros pentru industria mobilei şi cherestea - cetina de brad rezultată din tăierile forestiere se utilizează pentru extracţia unui ulei volatil şi a vit. C - Abieti turiones (mugurii de brad) conţin ulei volatil iar Abieti cortex – tanin.

- uleiul volatil de brad se foloseşte în fitobalneologie (băi medicinale), în reumatism şi afecţiuni ale sistemului nervos. Din specia ABIES BALSAMEA, originar din America de Nord, se extrage oleorezina cunoscută sub numele de Balsam de Canada

Familia CUPRESSACEAE Genul JUNIPERUS sp. J. COMMUNIS (ienupărul) – plantă medicinală cunoscută încă de pe vremea egiptenilor. Este un arbust înalt de 1-6 m, avănd frunze alungite, dispuse pe 3 rânduri.Fructul este o pseudobacă - înfloreşte într-un an, în al doilea are loc fecundarea şi în al treilea se coc pseudobacele, de culoare negru-albăstruie. Drogul este constituit din fructe – Baccae juniperi sau Fructus juniperi – se recoltează toamna, prin scuturarea sau baterea uşoară a ramurilor, după care se usucă liber - conţine ulei volatil, glucide, pectine, rezine, taninuri,flavonoide şi un principiu amar – juniperina. - se foloseşte sub formă de infuzii, ca diuretic, sudorific, eupeptic amar sau ca atare pulverizat, administrat cu 15-20 min înainte de administrarea tainului la animale cu apetit capricios. Tincturile se folosesc sub formă de fricţii cutanate, iritante. Sp. J. SABINA – cetina de negi -este un arbust stufos, înalt de 1-2 m,ce emană un miros neplăcut - fructele Baccae sabinae şi ramurile tinere Summitates sabinae – conţin o oleorezină foarte iritantă şi keratolitică, motiv pentru care în popor se foloseşte la distrugerea negilor. Fructele adm. pe cale bucală produc avort mai ales la specia canină şi o enterită gravă. - infuzia din fructe sau ramuri tinere fiind iritantă determină contracţii uterine după irigaţii în metrite şi mai ales după extragerea placentei la bovine Sp. J. OXYCEDRUS - arbust ce creşte spontan în jurul bazinului Mediteranei, deosebindu-se de celelalte specii prin culoarea roşie a fructelor - prin distilare uscată se obţine un gudron denumit Pix Juniperi oxycedri cu acţiune antiseptică - se foloseşte extern în afecţiunile unghiilor şi copitelor la animale Familia TAXACEAE Genul TAXUS sp. T. BACCATA – tisa - arbore cu lemnul de culoare roşcată, foarte compact şi valoros pentru industrie

- frunzele de tisa conţin o substanţă toxică – taxina (alcaloid) - care produce intoxicaţii mortale la animale - tisa este din ce în ce mai rar întâlnită spontan în pădurile noastre, pentru că ciobanii cunoscători taie puietul, pentru ca oile să nu consume frunzele Sp T. BRAEVIFOLIA – tisa de Pacific - din scoarţa tulpinii şi ramurilor acestor două specii a fost izolat recent un pseudoalcaloid – taxolul- care este considerat cel mai bun citostatic descoperit în ultimii 15 ani, fiind indicat în tratamentul cancerului de ovar, sân şi plămâni având o rată de răspuns superioară altor citostatice

Clasa GNETATAE Ordinul EPHEDRALES Familia EPHEDRACEAE Genul EPHEDRA sp. E. DISTACIA – cârcelul - sunt plante lemnoase sau arbuşti subţiri, de 40 – 100 cm cu tulpini articulate ( întrerupte de noduri) şi frunze solziforme. Fructul are aspect de strugure. - vegetează pe terenuri aride, pe nisipuri litorale, la noi fiind răspândită sporadic în Dobrogea, Cheile Turzii - drogul este format din internodii (nodurile fiind sărace în principii active) uscate şi presate în baloturi – Herba ephedrae - care conţine mai mulţi alcaloizi, dintre care cel mai important este efedrina cu acţiune antiastmatică indicată ca bronhodilatator, spasmolitic în bronşitele astmatiforme şi emfizem pulmonar. - în prezent efedrina se obţine prin sinteză chimică (efetonină), materia primă vegetală fiind insuficientă

1. Încrengătura ANGIOSPERMATOPHYTA Clasa DICOTYLEDONATAE - caracterizate prin embrion ce prezintă 2 cotiledoane Ordinul FAGALES - cuprinde majoritatea copacilor cu frunze căzătoare care alcătuiesc pădurile de foioase din climatul nostru, unele specii având aspectul de tufe; Familia BETULACEAE Genul BETULA sp. B. VERRUCOSA (mesteacănul)-prezintă coajă netedă, albicioasă -din lemn si scoarţă, prin distilare se extrage gudronul –Pix Betulae cu întrebuinţare industrială si medicinală;

- din lemn se extrage un ulei (Oleum Betulae) care are proprietăţi antiseptice, antireumatice si în combaterea durerilor menstruale şi ale căilor urinare Genul CORYLUS sp. C. AVELLANA - alunul Familia FAGACEAE Genul FAGUS sp. FAGUS SILVATICA – fagul – arbore cu înălţimea de până la 30 m, prin distilarea lemnului se obţine gudronul de fag – Pix Fagi Genul QUERCUS - (stejarul) formează asociaţii vegetale întinse la noi în ţară, cunoscute sub numele de “stejerişe", răspândite mai ales în regiunile de deal şi de şes; QUERCUS ROBUR– stejarul de luncă – este un arbore înalt de până la 50 m, coroană largă, ramuri puternice; - se utilizează scoarţa ramurilor tinere de 3-5 ani – Quercus cortex – ce se recoltează în martie-aprilie, drogul având conţinut ridicat în tanin (10-20%) – se utilizează ca astringent, antidiareic, hemostatic, sau ca pulbere pentru uz extern – plăgi, arsuri, degerături Ordinul SALICALES – cuprinde o singură familie Salicaceae, cu genurile Salix şi Populus Genul SALIX sp. S. ALBA – salcia (răchita albă), arbore de circa 20 m, întâlnit pe malul apelor. Salicis cortex – recoltată în luna martie, conţine glicozide fenolice, tanin, rezine şi se utilizează ca tonic, febrifug, antireumatic. Acidul salicilic provenit din saligenină, imprimă acţiune antipiretică şi analgezică, această substanţă naturală servind ca model pentru sinteza aspirinei Genul POPULUS sp. P. ALBA – plopul albPOPULUS NIGRA – plopul negru – arbore foarte înalt, de până la 30-35 m, de la care se folosesc mugurii vegetativi, de culoare brună, lipicioşi, ce se recoltează în februarie-martie, Populi gemmae – conţin glicozide fenolice, ulei volatil, taninuri. Prezintă acţiune antiseptică, cicatrizantă, antiinflamatoare. Folosit la prepararea unguentului antihemoroidal şi este indicat în afecţiuni faringiene – comprimatele Plopisan