Basmul cu sarpele verde si fumoasa Floare-de-Crin

Johann Wolfgang Goethe

În căsuţa lui de lângă tumultuosul râu pe care o ploaie torenţială îl umflase până la refuz stătea bătrânul Barcagiu, dormind, fiind obosit de treburile grele de peste zi. În mijlocul nopţii voci gălăgioase îl treziră. Barcagiul auzi că erau călători care voiau să

fie trecuţi peste apă.

Ieşind afară, văzu două duhuri uriaşe plutind pe lângă barca care stătea ancorată. Ele i-au spus că sunt într-o grabă nebună şi că ar fi trebuit să fie deja pe partea cealaltă. Bătrânul barcagiu nu pierdu de aceea deloc vremea; debarcă şi cârmui potrivit cu obiceiul lui de-a lungul curentului, timp în care cei doi străini sâsâiau şi pâlpâiau amândoi într-o limbă necunoscută, dar foarte iute, şi din când în când izbucneau într-un râs puternic, ţopăind o dată pe marginea bărcii şi pe scaune, iar altădată pe fundul

bărcii.

- Se înclină barca! strigă bătrânul om, dacă nu staţi liniştiţi, se vă răsturna; staţi jos, domniilor Duhuri!

Auzind acest sfat izbucniră într-un râs sănătos, îl batjocoriră pe bătrân şi deveniră mai neliniştiţi ca niciodată. Barcagiul le primi răutatea în tăcere. În curând ajunseră pe celălalt mal.

- Asta e pentru efortul tău! spuseră călătorii şi se scuturară, iar o grămadă de monezi de aur scânteietor zăngăniră jos în barca udă.

- Pentru numele lui Dumnezeu, ce aveţi de gând să faceţi? spuse bătrânul om, mă veţi ruina pentru totdeauna! Dacă o singură monedă ar cădea în apă, râul care nu poate suferi aurul s-ar ridica în valuri înspăimântătoare şi m-ar înghiţi şi pe mine şi pe barca mea; şi cine ştie cum ar fi mers cu voi în cazul ăsta? hai, luaţi-vă banii înapoi.

- Nu putem să luăm nimic înapoi, o dată ce le-am scuturat din noi, spuseră duhurile luminoase.

- Atunci îmi faceţi necazuri, spuse bătrânul om, aplecându-se şi adunând monezile în pălăria sa. Va trebui să le strâng şi să le duc pe mal şi să le îngrop.

Duhurile săriră din barcă, dar bătrânul strigă după ele:

- Dar ia staţi, unde mi-e plata?

- Dacă nu primeşti aur, poţi să munceşti pe degeaba, spuseră Duhurile. - Trebuia să ştiţi că plata mea constă doar din poamele pământului. - Poamele pământului? Nu le suferim şi nu le-am gustat niciodata. - Şi totuşi, spuse bătrânul, nu pot să vă las să plecaţi, până ce nu îmi

promiteţi că îmi veţi aduce trei căpăţâni de varză, trei anghinare şi trei cepe.

Duhurile se amuzau, dar se simţiră, în mod inexplicabil, legate de pământ: era cel mai neplăcut sentiment pe care îl avuseseră vreodată. Se angajară de aceea să-i plătească bătrânului ceea ce ceruse, cât mai curând. El îi lăsă să plece şi se întoarse înapoi.

Parcursese deja o distanţă destul de mare, când duhurile îl strigară:

- Bătrâââne! Heei, bătrâne! Punctul principal e uitat!

El era însă departe însă, şi nu-i auzi. Ajunsese în linişte de partea cealaltă a Râului, într-un loc stâncos, unde apa nu ajungea niciodată. Aici voia să-şi îngroape aurul periculos. Între două colţuri de stâncă a găsit o prăpastie monstruoasă. Scutură aurul în ea şi se întoarse către căsuţa lui.

În această prăpastie se afla frumosul Şarpe Verde care fu trezit din somnul lui de zdrăngăneala produsă de căderea aurului. Imediat ce puse ochii pe monezile strălucitoare, le şi mâncă cu cea mai mare poftă. Pe unele le adună atent, căci erau

împrăştiate în crăpăturile stâncii.

Abia ce le înghiţise, când, cu o plăcere mare, începu să simtă metalul topindu-i-se în interior şi împrăştiându-i-se în întregul corp. Şi apoi, spre bucuria lui, observă că devenise transparent şi luminos. De mult de tot i s-a spus că este posibil, dar acum, îndoindu-se că o astfel de lumină ar putea dura, curiozitatea şi dorinţa de a fi sigur ca va persista îl scoase afară din adăpostul lui ca să poată să vadă cine a scuturat în prăpastie preţiosul metal. N-a găsit pe nimeni.

Era încântător să-i admiri apariţia şi strălucirea graţioasă, acum când se târa printre rădăcini şi tufişuri, aruncându-şi lumina prin iarbă. Fiecare frunză părea de smarald, fiecare floare era îmbibată cu o nouă strălucire. În van însă cutreieră el tufişurile singuratice. Speranţa crescu în el când, ajungând în câmp deschis, văzu în depărtare o strălucire asemănătoare cu a lui.

- O să-mi găsesc fraţii, atunci? spuse Şarpele şi se grăbi spre acel loc. -

Efortul de a se târî prin mlaştină şi printre trestii nici nu-l băgă în seamă; căci deşi îi plăcea cel mai mult să trăiască în locurile uscate şi pline de iarbă ale munţilor, printre crăpăturile stâncilor, să se hrănească cu ierburi iuţi şi să-şi potolească setea cu blânda rouă şi cu apa proaspătă de izor, de dragul acestui aur, şi cu speranţa unei

lumini glorioase, ar fi îndeplinit orice i s-ar fi propus.

Într-un sfârşit, destul de obosit, ajunse într-un loc plin de trestii din mlaştină, unde cele două Duhuri ţopăiau dintr-o parte în alta. Se aşeză lângă ele şi le salută. Era fericit să-i întâlnească, fiind, aşa credea el, înrudiţi cu familia lui. Luminile se aplecară

spre el, săriră peste el şi râseră după obiceiul lor.

- Verişorule, spuseră, tu eşti orizontal, dar cum vine asta? Este adevărat că suntem înrudiţi doar după arătare, căci observă dumneata, şi amândouă duhurile, comprimându-şi întreaga lăţime, se făcură pe cât de înalte putură, ce bine ne prinde forma aceasta conică, nouă, domniilor verticalităţii! Nu ne-o lua în nume de rău, bunule Şarpe; ce familie se poate lăuda cu un astfel de lucru? De când au existat duhuri în lume, niciunul dintre ele n-a stat culcat.

Şarpele se simţi foarte incomfortabil în compania acestor rude; căci, ţinându-şi capul cât de sus putea, îşi dădu seama că trebuie să-l aplece la pământ din nou, dacă era nevoit să se mişte din loc; şi dacă în întunecatul tufiş se simţea extrem de satisfăcută de felul cum arăta, splendoarea lui în prezenţa acestor veri părea să scadă în fiecare moment şi îi era teamă că până la urmă se va stinge de tot.

Jenat, întrebă grăbit dacă domnii nu-l pot informa de unde a venit aurul strălucitor care a căzut nu de mult în crăpătura stâncii? Opinia lui era că a fost o ploaie de aur care a căzut direct din cer. Cele două duhuri râseră şi se scuturară şi o mulţime de monezi de aur căzură zdrăngănind pe lângă ei. Şarpele se împinse cu agilitate ca să

mănânce aurul.

- Mult bine îţi pot face, Domnule, spuse duhul mai energic, şi noi putem să te ajutăm un pic mai mult.

Se scuturară cu iuţeală de încă câteva ori, astfel încât Şarpele să poată să înfulece repede hrana cea preţioasă. Splendoarea lui vizibil se mări; strălucea cu adevăr frumos, în timp ce duhurile slăbiseră şi deveniseră mai scunde, fără ca însă să-şi

piardă vreun pic buna lor dispoziţie.

- Vă sunt îndatorat pe veci, spuse Şarpele cu un suflu nou adus de praznic; Cere-ţi-mi ceea ce doriţi, iar dacă pot, vă voi îndeplini dorinţa.

- Foarte bine! spuseră Luminile. Atunci spune-ne unde trăieşte frumoasa domniţă Crina? Condu-ne la palatul şi la grădina unde locuieşte şi nu pierde niciun moment, căci murim de nerăbdare să ne aplecăm în faţa ei.

- Acest serviciu, spuse Şarpele cu un oftat adânc, nu-l pot face acum pentru voi. Frumoasa Crina sălăşluieşte, vai!, pe partea cealaltă a râului.

- Pe cealaltă parte a râului? Şi tocmai am trecut pe partea asta, în noaptea asta furtunoasă! Ce cruzime ca Râul să ne despartă astfel! N-ar fi posibil să-l chemăm pe bătrân înapoi?

- Ar fi inutil, spuse Şarpele, căci dacă l-aţi găsi pregătit pe mal, el nu v-ar duce. Poate aduce pe oricine pe partea asta, dar pe nimeni de aici, pe partea cealaltă.

- Urâtă poveste! se plânseră Duhurile. Şi nu există alte mijloace de a trece prin apă?

- Există, dar nu acum. Eu, însumi, aş putea să văd duc, domnilor, dar nu înainte de amiază.

- Atunci nu ne place nouă să călătorim. - Puteţi, când se înserează, să treceţi apa pe umbra măreţului Uriaş. - Cum vine asta? întrebară Duhurile, - Măreţul Uriaş trăieşte nu foarte departe de aici. N-are nici-o putere în

corp, nu poate să ridice niciun pai cu mâinile, umerii lui n-ar putea să care un mănunchi de vreascuri; dar cu umbra lui, el are putere asupra multor lucruri, aproape asupra la toate. La răsărit şi la apus are el de aceea cea mai mare vigoare; şi astfel seara vă puneţi pur şi simplu în spatele umbrei sale, Gigantul merge uşor la mal, iar umbra vă trece apa. Dar dacă doriţi, la ceasul amiezii, să aşteptaţi în acel colţ al pădurii, unde tufişurile atârnă peste mal, eu însumi vă voi duce şi vă voi prezenta frumoasei domniţe Crina. Pe de altă parte, dacă vă displace amiaza, trebuie doar să vă duceţi la căderea nopţii la cotul acela stâncos, să-i faceţi o vizită Gigantului. Vă va primi cu siguranţa căci este un domn prea bun.

Cu o reverenţă uşoară, duhurile plecară, iar Şarpele în adâncul lui nu era nemulţumit că se leapădă de ele; în parte pentru că putea să se bucure de lumina lui, în parte

pentru a-şi satisface curiozitatea care, pentru un timp lung, îl agită atâta.

În prăpastie, unde destul de des se târa, făcu o descoperire ciudată. Căci deşi se târa în sus şi-n jos în acest abis, niciodată n-avusese aici o rază de lumină. Putea doar să deosebească obiectele din jur cu simţul atingerii. În general întâlnise doar creaţiile neregulate ale Naturii; o dată trecea pe lângă dinţii cristalelor imense, iar altă dată simţea aftele şi părul argintului pământesc şi din când în când ducea cu el la lumină nişte pietre preţioase împrăştiate. Dar spre mirarea lui deloc mică, într-o stâncă care era închisă din toate părţile, dăduse peste anumite obiecte care trădau mâna creatoare a omului. Pereţi netezi pe care nu putea să se urce, colţuri armonioase şi ascuţite, stâlpi bine formaţi. Şi ceea ce părea cel mai ciudat: figuri umane pe care le încolăcise mai mult de o dată şi care îi păreau să fie din alamă sau din cea mai netedă şi şlefuită marmură. Toate aceste experienţe voia acum să le simtă şi cu văzul, pentru a-şi confirma ceea ce doar presupuse.

Credea că poate ilumina întreaga vizuină subterană cu ajutorul luminii sale; şi spera că va cunoaşte aceste lucruri ciudate dintr-o dată. Se grăbi înapoi şi curând găsi, pe

calea obişnuită, crăpătură prin care obişnuia să intre în Sanctuar.

Ajungând aici, privi în jurul lui cu o curiozitate lacomă, deşi strălucirea din el nu putea lumina fiecare obiect din rotundă. Cu uimire şi reverenţă se uită într-o firidă strălucitoare, unde se găsea imaginea din aur a unui rege maiestuos. În înălţime imaginea regelui era mai mai mare decât statura unui om, dar după formă părea

asemănătoare cu o persoană puţin mai înaltă. Corpul său chipeş era îmbrăcat cu o manta simplă, iar o coroană de stejar îi ţinea părul prins.

Imediat ce şarpele privi figura venerabilă, regele începu să vorbească. Întrebă:

- De unde vii tu? - Din prăpăstiile unde aurul locuieşte, spuse şarpele. - Ce e mai măreţ decât aurul? întrebă regele. - Lumina, răspunse Şarpele. - Ce e mai proaspăt decât lumina? spuse regele. - Vorbele, răspunse şarpele.

În timpul acestei conversaţii, şarpele se dădu într-o parte, şi în cea mai apropiată firidă văzu o altă imagine glorioasă. Era Regele de Argint care şedea. Forma lui era lunguiaţă; era îmbrăcat cu o robă împodobită; coroana, brâul şi sceptrul erau ornate cu pietre preţioase, iar bucuria mândriei sale i se găsea în privire. Părea să fie gata să zică ceva, când o venă puţin colorată care curgea peste peretele de marmură, devenii dintr-o dată luminoasă şi aruncă o lumină difuză şi veselă în întregul Templu. Lumina îl făcu pe şarpe să-l vadă pe cel de-al treilea rege, făcut din alamă. Acesta cu o formă măreaţă, proptit pe toiagul său, ornat cu o coroană de laur părea să fie mai mult piatră, decât un om. Şarpele se uită la cel de-al patrulea rege care stătea la o distanţă mare de el. Zidul se deschise dintr-o dată, în timp ce din vena sclipitoare se scurse

lumină care străluci ca fulgerul şi imediat dispăru.

Un om de statură mijlocie, întră prin crăpătura din stâncă şi îi atrase atenţia Şarpelui. Era îmbrăcat ca un ţăran şi ducea în mâna sa o mică lampă la a cărei flamură ţi-ar fi

plăcut să te uiţi şi care într-un fel ciudat, fără nicio umbră, lumina întregul dom.

- De ce ai venit, de vreme ce avem lumină? întrebă regele de aur. - Ştii că nu pot să luminez ceea ce este întunecat, răspunse omul cu lampa. - Se va sfârşi Regatul meu? întrebă Regele de argint. - Mai devreme sau mai târziu, îi răspunse omul cu lampa.

Cu o voce mai puternică regele de alamă începu să întrebe:

- Când voi răsări? - Curând, răspunse omul. - Cu cine mă voi lega? întrebă regele. - Cu fraţii tăi mai bătrâni, răspunse omul. - Ce vor face cei mai tineri dintre ei? întrebă regele. - Vor sta jos, răspunse omul. - Nu sunt obosit, răspunse cel de-al patrulea rege cu o voce aspră şi

tremurătoare.

În timp ce purtau această conversaţie, Şarpele încercui încetişor tot Templul, uitându-se la toate; acum se uita la cel de-al patrulea Rege care se afla lângă el. Acesta se sprijinea de un stâlp; forma lui imensă era mai degrabă impunătoare, decât frumoasă. Era greu să-ţi dai seama din ce metal era făcut. La o inspecţie atentă, părea să fie un amestec din cele trei metale din care fraţii lui erau făcuţi. Dar la bază, aceste materiale nu păreau să se fi unit în întregime; venele de aur şi argint curgeau înnodate printr-o masă de bronz şi asta îl făcea pe rege neplăcut la vedere.

Între timp regele de aur îl întrebă pe om,

- Câte secrete cunoşti tu? - Trei, răspunse omul. - Care e cel mai important? spuse regele de argint, - Cel revelat, răspunse celălalt. - Ni-l vei revela şi nouă? întrebă regele de alamă. - Când îl voi cunoaşte pe cel de-al patrulea, răspunse omul. - Ce-mi pasă mie, mormăi regele de amestec cu un glas scăzut. - Eu îl ştiu pe cel de-al patrulea, spuse Şarpele şi se apropie de bătrân şi îi

sâsâi ceva în ureche. - Este timpul potrivit! spuse atunci bătrânul om cu o voce puternică.

Templul făcu un ecou, iar statuile de metal sunară. În acel moment bătrânul se pierdu spre vest, iar Şarpele spre est; şi amândoi trecură prin spărturile stâncii cu cea mai

mare viteză.

Toate cărările pe unde bătrânul călătorea, se umplură, imediat în spatele lui cu aur; căci lampa lui avea ciudata abilitate de a transforma piatra în aur, lemnul în argint, animalele moarte în pietre preţioase şi de a anihila toate metalele, dar doar atunci când era singurul obiect care lumina în locul în care se afla. Dacă o altă lumină era lângă ea, lampa doar arunca din ea o lumină pură şi limpede şi toate creaturile şi

fiinţele era împrospătate de ea.

Bătrânul intră în căsuţa lui care era construită în panta dealului. O găsi pe soţia lui foarte mâhnită. Stătea lângă foc plângând şi refuzând să fie consolată.

- Cât de nefericită sunt! spuse ea, nu te-am rugat stăruitor să nu pleci nicăieri în seara asta?

- Ce s-a întâmplat? întrebă soţul, destul de liniştit. - Abia plecasei, spuse ea, suspinând, când au venit la uşă doi călători

foarte gălăgioşi: fără să mă gândesc i-am lăsat să intre; păreau să fie un cuplu de oameni foarte gentili şi onorabili; erau îmbrăcaţi în flăcări şi i-ai fi luat drept Duhuri. Dar nici bine n-au intrat în casă, când au început, ca nişte paji neruşinaţi, să mă complimenteze şi s-au apropiat atât de mult încât mi s-a făcut ruşine să mă gândesc la ele.

- Fără îndoială, spuse soţul cu un zâmbet, domnii glumeau: luând în considerare vârsta ta, au făcut-o de dragul politeţii.

- Vârsta! ce vârstă? se plânse soţia: Tu mereu o să vorbeşti de vârsta mea? Cât de bătrână sunt? Politeţe generală! Dar ştiu ce ştiu. Uită-te în jur să vezi cum arată pereţii; uită-te la bătrânele pietre, pe care nu le-am văzut de-o sută de ani; toate firimiturile de aur le-au lins, nici n-ai putea gândi cât de repede; şi continuau să mă asigure că are un gust mai bun decât orice aur obişnuit. După ce au isprăvit cu linsul pereţilor, cei doi tovarăşi păreau să se fi fericit cu adevărat, iar în timpul ăsta scurt au crescut mult mai laţi şi mult mai luminoşi. Au început din nou să fie impertinenţi, m-au bătut pe umeri şi m-au numit regina lor, s-au scuturat şi un duş de monezi de aur a început să curgă din ei; uită-te cum strălucesc sub bancă! Dar vai, ce mizerie! Bietul Mops a mâncat o monedă sau două şi uită-te! zace mort în coş. Biata potaie. O zi minunată! N-am avut parte de ea până n-au plecat; nu plecau, dacă nu le promiteam să-i plătesc barcagiului datoria pe care o aveau la el.

- Ce-i datorează? întrebă omul. - Trei căpăţâni de varză, trei anghinări şi trei cepe: le-am promis că o să

mă duc, când o să fie zi şi că o să le duc la Râu. - Poţi să le îndeplineşti această dorinţă, spuse bătrânul om, se poate să ne

fie de ajutor din nou. - Dacă ne vor fi de ajutor, asta n-o ştiu; dar ei au promis şi au jurat că ne

vor fi.

Între timp focul din inima ei se domoli; omul a acoperit tăciunii cu o mână de cenuşă şi a pus monezile de aur strălucitoare într-o parte. Astfel Lampa lui licărea singură cu lumina cea mai frumoasă, iar pereţii se acoperiră din nou cu aur şi Mops se schimbă în cel mai frumos onyx care putea fi conceput. Amestecul de maro şi negru din

această piatră preţioasă îl făcea să fie cea mai curioasă manufactură.

- Ia-ţi coşul, spuse bătrânul om, şi pune onyx-ul în el; apoi ia trei verze, trei anghinări şi trei cepe; pune-le lângă micuţul Mops şi du-le la Râu. La amiază Şarpele te va trece peste; treci pe la frumoasa domniţă Crina, dă-i onyx-ul, iar ea o să-i dea viaţă atingându-l, aşa cum prin atingerea ei omoară orice are viaţă în el. Va avea un adevărat prieten în acest câine. Spune-i să nu jelească; eliberarea ei e aproape; cel mai mare ghinion poate să-l privească ca pe cea mai mare fericire; căci e timpul potrivit.

Bătrâna femeie îşi umplu coşul şi plecă imediat ce se făcu ziuă. Soarele ridicat strălucea limpede de pe cealaltă parte a Râului, care licărea în depărtare; bătrâna femeie mergea cu paşi înceţi, căci coşul apăsa asupra capului ei, şi nu era onyxul care o împovăra, căci orice lucru fără de viaţă pe care îl ducea, nu-i simţea greutatea; pe de altă parte, în astfel de cazuri coşul se ridica deasupra şi plana pe deasupra capului ei. Dar căratul oricăror ierburi proaspete sau oricărui animal viu îl găsea extrem de extenuant.

A călătorit pentru un timp cu o dispoziţie morocănoasă, până când se opri dintr-o dată înspăimântată, căci aproape călcase pe umbra Gigantului care se lungea spre ea de-a lungul câmpului. Şi acum, ridicându-şi ochii, văzu monstrul de Gigant care se

scăldase în Râu şi care abia ieşise, iar ea nu ştia cum să-l evite.

În momentul în care o văzu, acesta începu s-o salute în joacă, iar mâinile umbrei sale îi prinseră coşul. Cu o apucătură îndemânatică adunară din el o varză, o anghinare şi o ceapă şi le duseră la gura Gigantului care se duse atunci la Râu, lăsând-o pe femeie să meargă în pace.

Femeia se gândi dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă şi să ia legumele lipsă din grădina ei. Dar în ciuda acestor îndoieli, continuă să meargă, astfel încât într-un timp scurt se găsi pe malul Râului. Stătu destul acolo ca să aştepte barcagiul pe care-l văzu într-un

sfârşit apropiindu-se cu un călător neobişnuit.

Un tânăr nobil şi chipeş, la care ea nu se putea uita, coborî din barcă.

- Ce-mi aduci? întrebă barcagiul bătrân. - Legumele pe care cele două Duhuri ţi le datorează, spuse femeia, arătând

spre marfa ei.

Însă când barcagiul descoperi doar câte două din fiecare legumă, se înfurie şi strigă că

nu vrea niciuna din ele.

Femeia îl rugă stăruitor să le ia; spunându-i că nu putea să meargă acum acasă, şi că povara ei pentru partea de drum care-i mai rămânea de parcurs era foarte grea. El a rămas neclintit în refuzul lui, şi o asigură că nu depinde de el.

- Ceea ce-mi aparţine, îi spuse, trebuie să-l pun deoparte într-o grămadă, să nu m-ating de nimic din ea, până când nu i-am dat Râului treimea care i se cuvine.

După multă tocmeală, bătrânul răspunse:

- Mai există o cale. Dacă vrei să laşi tu garanţie Râului şi să te declari pe tine însăţi datornică, voi lua şase piese de aur; dar există un risc.

- Dacă mă ţin de cuvânt, n-o să risc nimic, nu-i aşa? - Deloc. Puneţi mâna în apă, continuă barcagiul, şi promite că în

douăzecişipatru de ore îţi vei plăti datoria.

Femeia făcu întocmai; dar spaima o cuprinse, când scoţându-şi mâna, o găsi neagră precum cărbunii! Îl certă gălăgios pe Barcagiu, spunându-i că mâinile ei au fost întotdeauna cele mai rafinate părţi ale corpului său; că în ciuda muncii ei grele, a reuşit de-a lungul timpului să-şi ţină aceste membre nobile: albe şi delicate. Se uită la

mână cu indignare şi exclamă pe un ton disperat:

- Din ce în ce mai rău! Priveşte, dispare complet; s-a făcut mult mai mică decât cealaltă.

- Acum doar pare să fie aşa, spuse Barcagiul, dacă nu-ţi ţii cuvântul, s-ar putea să se facă de-a binelea aşa. Mâna se va micşora încet încet şi în timp va dispărea complet, deşi poţi să te foloseşti de ea aşa cum o făceai înainte. Toate lucrurile le vei putea face cu ea, doar că nimeni nu o va vedea.

- Mai bine n-aş putea s-o folosesc, decât să i se observe lipsa, se plânse ea, dar fără vorbă că-mi voi ţine cuvântul şi voi scăpa de această piele neagră şi toate grijile legate de ea.

De aceea precipitată prinse coşul care i se urcă singur deasupra capului şi plană deasupra ei în aer, şi se grăbi după tânăr care mergea încet şi gânditor de-a lungul

malului. Forma lui nobilă şi îmbrăcămintea lui ciudată o impresionară profund.

Pieptul îi era acoperit cu o bluză sclipitoare din zale; în ale cărei unduiri puteau fi urmărite toate mişcările corpului său frumos. De pe umeri atârna o pelerină mov; în jurul capului descoperit curgea părul maroniu, abundent adunat în frumoase şuviţe; faţa lui graţioasă şi picioarele sale bine-formate erau arse de soare. Cu tălpile goale, mergea liniştit pe nisipul fierbinte; o durere interioară adâncă părea să-l închidă faţă de toate lucrurile exterioare.

Guralivă bătrâna încercă să facă conversaţie; dar răspunsurile lui scurte nu o mulţumiră deloc şi nici nu o informară; astfel, într-un sfârşit, neputând să suporte

frumuseţea ochilor lui, cheful de vorbă îi pieri şi se despărţi de el, spunându-i:

- Mergeţi prea încet pentru mine, domnul meu; şi nu trebuie să pierd nici-o clipă, căci trebuie să traversez Râul pe Şarpele cel verde şi trebuie să car acest cadou preţios de la soţul meu pentru frumoasa domniţă Crina.

Spunând acestea mări pasul; dar frumosul Tânăr mări şi el pasul, şi se grăbi să

meargă alături de ea.

- Mergi la frumoasa domniţă Crina! spuse el, Atunci avem acelaşi drum. Dar ce dar îi duci?

- Domnule, spuse Femeia, nu e prea frumos, ca după ce mi-aţi expediat atât de scurt întrebările pe care vi le-am pus, să mă interogaţi cu o asemenea vivacitate despre secretele mele. Dar dacă vreţi să facem schimb, să-mi spuneţi care sunt aventurile dumneavoastră, n-o să vă ascund care-i situaţia mea şi a darurilor mele.

Făcură imediat un târg, iar doamna îi dezvălui situaţia ei, îi spuse istoria potăii şi îl lăsă să vadă neobişnuitul dar.

Tânărul ridică această curiozitate naturală din coş şi îl luă pe Mops care părea să doarmă liniştit, în mâinile lui.

- Bestie fericită! suspină el, vei fi atins de mâinile ei, vei fi înviat de ea; în vreme ce vii sunt obligaţi să se ferească de prezenţa ei pentru a scăpa de un sfârşit demn de plâns. De ce spun că e demn de plâns? Nu e oare mai trist şi mai înspăimântător să fii lovit de privirea ei, decât să fi omorât de mâna ei? Iată, îi spuse Femeii, la anii mei, ce soartă groaznă trebuie să urmez! Doar această armură pe care cu onoare am purtat-o în război şi această pelerină pe care am căutat s-o merit, Destinul mi le-a lăsat; pe una ca pe o povară inutilă, iar pe cealaltă ca pe un ornament inutil. Coroana, sceptrul şi sabia au dispărut şi sunt la fel de gol şi de în nevoi ca orice alt fiu al pământului. Căci atât de nebinecuvântători sunt ochii ei luminoşi, încât iau din orice fiinţă vie la care se uită întreagă ei forţă, iar cei pe care atingerea mâinii ei nu-i ucide sunt schimbaţi în umbre vii cărora le rămâne doar să hoinărească.

Astfel continuând să jelească, cu niciun chip nu mulţumi curiozitatea femeii, care nu dorea să ştie atâtea lucruri despre situaţia lui interioară, ci mai degrabă despre cea exterioară. Nu află numele tatălui, nici a regatului.

El strângea cu puterea pe Mops, pe care razele de soare şi pieptul băiatului îl încălziră atât de mult, încât părea viu. Băiatul o întrebă despre Omul cu Lampa, despre influenţa luminii sacre, aşteptându-se la mult bine din partea ei pentru melancolia sa.

În mijlocul conversaţiei, descriseseră de departe maiestuosul arc al Podului, care se lungea de pe un mal pe altul, strălucind cu cele mai ciudate culori în splendoarea Soarelui. Amândoi erau uimiţi, căci până acum nu văzuseră niciodată acest edificiu

atât de mare.

- Vai! se plânse Prinţul, nu era oare destul de frumos, când stătea în faţa noastră, construit din jasp şi agat? Oare nu trebuie să ne fie frică să-l trecem, acum că ne apare construit dintr-o complexitatea armonioasă de smarald, crizopraz şi crizolită?

Niciunul dintre ei n-avea habar de schimbarea Şarpelui: căci era chiar Şarpele care se curba în fiecare zi la amiază peste Râu, sub forma unui pod impunător. Călătorii

călcau pe el cu un sentiment de veneraţie şi treceau peste el în tăcere.

Imediat ce ajunseră pe ţărmul celălalt, podul începu să alunece şi să tremure. Într-o vreme scurtă, atinse suprafaţa apei şi Şarpele cel Verde sub forma lui proprie veni unduindu-se după călători. Abia îi mulţumiră pentru privilegiul de a trece peste spatele lui, când aflară, că, înafară de ei trei, mai trebuie să fie şi alte persoane cu ei pe care ochii nu-i pot deosebi. Auziră un sâsâit, căruia Şarpele îi răspunse tot cu un

sâsâit; ascultară, şi imediat auziră:

- O să hoinărim în parcul Frumoasei Domniţe Crina, vorbe spuse de o pereche de voci alternante. Si apoi te vom cere pe tine la căderea nopţii, cât de repede om deveni şi noi mai prezentabili, pentru a ne prezenta acestui model al perfecţiunii. Pe malul frumosului Lac ne vei găsi.

- Aşa să fie, spuse Şarpele; şi sâsâitul se pierdu în aer.

Cei trei călători se consultară acum cu privire la ordinea în care să se prezinte bunei Domniţe; căci oricât de mulţi oameni se poate să fie alături de Ea, ei erau obligaţi să intre şi să plece singuri, înfricoşaţi de durerea unor foarte aspre măsuri.

Femeia cu potaia metamorfozată în coş se apropie prima de grădină, uitându-se după patroana ei; aceasta nu fu greu de găsit: auzindu-se cum cântă la harpă. Cele mai elevate tonuri se auzeau dinspre ea, la început ca nişte cercuri pe suprafaţa unui lac

liniştit, apoi ca o respiraţie uşoară mişcară iarba şi tufişurile.

Într-o poieniţă verde, sub umbra unui grup impunător format din mulţi arbori de o variate de specii, stătea Ea; şi din nou Ea vrăjea ochii, urechile şi inima femeii, care se apropia cu încântare, jurând în sinea ei că de când a văzut-O ultima dată, Cea Frumoasă s-a făcut mai frumoasă ca niciodată. Cu bucurie vie, de la depărtare, îşi

exprimă veneraţia şi admiraţia pentru frumoasa fecioară:

- Ce fericire să Vă văd! Paradisul, prezenţa dumneavoastră îl aruncă în jur! Cât de frumos stă harpa pe pieptul Tău, cât de graţios mâinile Tale o îmbrăţişează, cum pare că îi este dor să stea lângă Dumneavoastră, şi cum sună atât de blând sub apăsarea degetelor Voastre subţiri! De trei ori fericită tinereţe, oricui îi este dat să fie aici!

Vorbind astfel se apropie. Domniţa Crina îşi ridică ochii, îşi desprinse mâinile de harpă şi răspunse:

- Nu mă deranja cu lauda ta nepotrivită, ma face să îmi simt suferinţa şi mai mult. Uită-te aici, la picioarele mele stă bietul Canar care obişnuia să mă acompanieze atât de frumos atunci când cântam; stătea pe harpa mea, şi era dresat să nu mă atingă; dar azi, în timp ce eu, împrospătată de somn, închinam paşnică un imn dimineţii şi micuţul meu cântăreţ îşi revărsa tonurile armonioase mai vesel ca niciodată, un Vultur a trecut ca o săgeată pe deasupra capului meu. Micuţa biată creatură, înspăimântată, se refugie în pieptul meu şi am simţit atunci ultimele palpitaţii ale vieţii din el. Vulturul prădător a fost cu adevărat prins de privirea mea şi fluturând din aripi a căzut leşinat în apă; dar la ce mi-e de folos pedeapsa pe care a primit-o? drăguţul meu Canar e mort, iar mormântul lui va mări numărul de tufişuri care jelesc din grădina mea.

- Fii curajoasă, bună domniţă Crina! suspină femeia, ştergându-şi o lacrimă pe care povestea fecioarei nenorocite a chemat-o în ochii ei, linişteşte-te! Bătrânul meu soţ te roagă să-ţi moderezi tânguirea, să te uiţi la cea mai mare nenorocire ca la precursoarea celei mai mari fericiri, căci este timpul potrivit, şi cu adevărat, continuă ea, lumea merge în ultima vreme

destul de ciudat. Doar uită-te la mâna mea, uite cât de neagră este! Pe măsură ce continui să trăiesc şi să respir, se face din ce în ce mai mică: trebuie să mă grăbesc, că altfel dispare de tot! De ce m-oi fi angajat să le fac un serviciu duhurilor, de ce m-am întâlnit cu umbra Gigantului şi de ce mi-am băgat mâna în Râu? Nu-mi poţi da o bucată de varză, una de anghinare şi o ceapă? Le-aş da Râului, iar mâna mea s-ar face mai albă ca niciodată, aşa ca una de-a ta.

- Verze şi usturoi mai poţi să găseşti; dar anghiare vei căuta în van. Nici-o plantă din grădina mea n-are nici flori, nici fructe. Fiecare crenguţă pe care o rup şi o plantez pe mormântul cuiva drag, creşte verde imediat şi din ea răsar frumoase ramuri. Toate aceste desişuri de arbori, tufişuri şi crânguri, destinul meu dificil le-a crescut în jurul meu. Aceşti pini care se întind ca nişte umbrele de soare, aceşti chiparoşi care arată ca nişte obeliscuri, aceşti stejari colosali şi aceşti fagi au fost cu toţii nişte micuţe rămurele plantate de mâinile mele în calitate de memoriale tânguitoare într-un sol care altfel este sterp.

Acestor vorbe bătrâna femeie nu le acordă nici-o atenţie; ea se uita la mâna ei, care, de faţă cu frumoasa domniţă Crina, părea cu fiecare moment să se facă mai mică şi mai neagră. Era gata să-şi ia coşul şi să plece, când îşi dădu seama că partea cea mai bună din misiunea ei o uitase. Ridică bucata de onyx în care câinele se transformase

şi îl puse în iarbă, nu de parte de domniţă.

- Soţul meu, spuse ea, vă trimite această amintire; ştiţi prea bine că puteţi să daţi viaţă unei pietre preţioase atingând-o. Acest simpatic câine credincios vă va bucura mult; iar mâhnirea mea că l-am pierdut va fi ştearsă de gândul că se află în compania dumneavoastră.

Frumoasa domniţă Crina se uită la delicata creatură cu o privire duioasă, şi, după câte se părea, uimită.

- Multe semne se leagă, spuse ea, care aduc un vânt de speranţă în mine: dar, vai!, nu e oare o înşelăciune naturală care ne face să ne închipuim, atunci când nenorocirile se adună peste noi, că o zi mai bună se apropie? La ce îmi sunt de folos toate semnele astea?

Moartea solistului meu, mâna ta neagra precum cărbunii?

Acest căţel de onyx, care nu mă poate dezamăgi?

Şi să ascult de sfatul Lămpii?

De bucurii omeneşti departe pentru totdeauna,

Cu supărări înconjur eu stau:

Este vreun templu la Râu?

Este vreun pod?

Vai, încă nu!

Buna bătrână femeie ascultă cu nerăbdare acest cântat, pe care frumoasa domniţă Crina îl acompanie cu harpa ei, într-un fel care ar fi vrăjit pe oricine. Era gata să plece, când sosirea verdelui Şarpe o reţinu. Şarpele prinsese ultimele versuri ale cântecului şi despre aceste chestiuni venise s-o consoleze pe frumoasa domniţă Crina.

- Profeţia podului s-a împlinit, se tângui Şarpele, o poţi întreba pe această doamnă de mare însemnătate cât de maiestuos arată acum arcul podului. Dacă înainte jaspul şi agata, netransparente fiind, abia dacă lăsau o sclipire de lumină să treacă pe la colţuri, ea a devenit acum piatră preţioasă transparentă. Niciun beril nu e aşa limpede, niciun smarald nu are o nuanţă aşa de frumoasă.

- Îţi urezi să te bucuri de el, spuse frumoasa domniţă Crina, dar scuză-mă dacă privesc profeţia ca fiind încă neîmplinită. Semeţul arc al podului tău poate primi doar călători care merg pe picioarele lor; dar ni s-a promis că chiar şi cai şi căruţe şi călători de toate feluri, vor putea, în acelaşi timp, să treacă podul în ambele direcţii. Nu se spune oare şi ceva despre stâlpi care vor răsări singuri din apele Râului?

Bătrâna încă îşi fixa mâna cu ochii, iar acum le întrerupse dialogul şi îşi luă rămas bun.

- Aşteaptă puţin, spuse frumoasa domniţă Crina, ia-mi frumoasa delicată pasăre cu tine. Roagă Lampa s-o schimbe în topaz; o voi învia prin atingerea mea; iar împreună cu bunul tău Mops, amândouă îmi vor face timpul mai frumos: dar grăbeşte-te, grăbeşte-te, căci, la apus, o putrefacţie intolerabilă se va hrăni din nenorocita mea pasăre, şi îi va distruge delicata structură a formei sale pentru totdeauna.

Bătrâna femeie puse micuţul cadavru, înfăşurat în frunze moi, în coşul ei şi se grăbi

înainte.

- Oricum o fi, spuse Şarpele, reluînd dialogul întrerupt, Templul este construit.

- Dar nu este la Râu, spuse frumoasa domniţă Crina . - Încă se odihneşte în adâncurile Pământului, spuse Şarpele; Am văzut regii

şi am conversat cu ei. - Dar când va răsări? întrebă frumoasa domniţă Crina.

Şarpele răspunse:

- Am auzit sunând în Templu aceste cuvinte adânci: Este timpul potrivit. O bucurie plăcută se răspândi pe faţa frumoasei domniţă Crina.

- Aceasta este a doua oară pe ziua de azi, spuse ea, când am auzit aceste fericite cuvinte: când va veni ziua când le voi auzi de trei ori?

Se ridică şi imediat din crâng veni o drăgă fecioară care îi luă harpa. Alta o urma. Aceasta împachetă scaunul sculptat dintr-un fildeş fin, pe care frumoasa domniţă stătuse şi îşi puse sub mână perna aurie de pe scaun. O a treia domniţă apăru, cu o umbrelă uriaşă lucrată cu perle, şi se uită dacă frumoasa domniţă Crina va avea nevoie de ea în plimbarea ei. Aceste trei fecioare erau neînchipuit de frumoase, dar nu mai frumoase decât frumoasa domniţă Crina, căci era clar orişicui că nu se puteau compara cu ea.

Între timp frumoasa domniţă se uita satisfăcută la ciudatul onyx Mops. Se aplecă şi-l atinse, şi în acel moment acesta începu să mişte. Vesel se uită în jur, alergă mai repede şi mai repede, şi în sfârşit, în felul său cel mai blând, se grăbi să-şi salute

binefăcătoarea. Ea îl luă în mâinile sale şi îl strânse la piept.

- Aşa rece cum eşti, se tângui ea, şi deşi doar jumătate de viaţă lucrează în tine, eşti binevenit. Cu blândeţe te voi iubi, frumos mă voi juca cu tine, încet te voi mângâia, şi ferm te voi ţine la pieptul meu.

Apoi îi dădu drumul, îl izgoni de lângă ea, îl chemă înapoi, şi se jucă delicat cu el, alergând alături de el atât de vesel şi de inocent, încât cu încântare te uitai şi te bucurai de fericirea ei, aşa cum cu puţin timp în urmă suferinţa ei atrăgea simpatia oricărei inimi.

Această bucurie, aceste sporturi graţioase fură întrerupte de sosirea tânărului trist. Înaintă, aşa cum era, doar că părea mult mai obosit de căldura zilei, iar în prezenţa doamnei sale devenea din ce în ce mai palid. Ducea pe mâna lui un vultur care stătea

liniştit precum un porumbel, cu corpul micşorat, iar aripile căzute.

- Nu e frumos din partea ta, se plânse frumoasa domniţă Crina, să aduci această creatură urâcioasă în faţa ochilor mei, monstrul care azi mi-a ucis micuţul solist.

- Nu învinovăţi pasărea nefericită! îi răspunse Tânărul, mai bine învinovăţeşte-te pe tine şi pe destinul tău; şi lasă-mă să păstrez lângă mine camaradul tristeţii mele.

Mops nu se oprise din a o tachina pe frumoasa domniţă, iar ea răspunse acestui preferat transparent cu gesturi prieteneşti. Aplaudă ca să-l sperie; apoi alergă ca să-l facă să vină după ea. Încercă să-l prindă, când el fugi, şi ea îl alergă, când el încercă să se gudure pe lângă ea. Tânărul se uită tăcut, cu o furie crescândă, iar într-un final, când ea prinse bestia odioasă, care lui i se părea insuportabil de urâtă, în braţe, strângând-o la piept, sărutându-i năsucul negru cu buzele ei divine, răbdarea lui se risipi în întregime şi plin de disperare exclamă:

- Oare trebuie ca eu care printr-o tristă neşansă trebuie să trăiesc pe lângă tine, poate până la sfârşit fără ca să fiu aici, care prin tine mi-am pierdut toate, chiar şi pe mine însumi, trebuie să văd în faţa ochilor mei cum un monstru atât de nenatural te poate face bucuroasă, că-ţi poate trezi ataşamentul şi se poate bucura de îmbrăţişarea ta? Oare mai

trebuie să hoinăresc de colo colo, urmându-mi calea cea tristă de pe o parte a Râului pe cealaltă? Nu, căci încă mai e o scânteie din vechiul spirit eroic care doarme în inima mea. Acum să izbucnească în flacără sfârşită! Dacă pietrele se pot odihni la pieptul tău, lasă să fiu schimbat în piatră; dacă atingerea ta ucide, voi muri ucis de mâinile tale.

Spunând acestea făcu o mişcare violentă, vulturul îi zbură de pe degete, iar el alergă grăbit spre domniţa care îşi ţinea mâinile, împotrivindu-se atingerii, dar îl atinse imediat. Conştienţa îl părăsi, iar ea simţit îngrozită povara iubită ce zăcea la picioarele ei. Cu un ţipăt se dădu înapoi, în timp ce tânărul alunecă fără de viaţă din mâinile ei

pe pământ.

Tragedia s-a întâmplat! Frumoasa domniţă Crina stătea nemişcată uitându-se la cadavru. Inima părea că-i stă nemişcată în piept; iar ochii îi erau fără de lacrimi. În van încerca Mops să capete vreun gest blând din partea-i; odată cu prietenul ei lumea era pentru ea la fel de moartă ca un mormânt. În disperarea ei tăcută nu se uita în jur

după ajutor; nu cunoştea vreunul.

Pe de altă parte, Şarpele se mişca vioi. Părea că aduce mântuire, iar în fapt ciudatele lui mişcări serviră, cel puţin pentru a ţine la o parte, pentru puţin timp, consecinţele imediate ale tragediei. Folosindu-se de corpul său flexibil, formă un cerc larg în jurul cadavrului, şi prinzându-şi coada între dinţi, rămase nemişcat.

Peste puţin timp una din frumoasele ajutoare ale domniţei apăru; aduse cu ea scaunul de ivoriu şi cu semne prieteneşti îşi rugă stăpâna să stea jos. Apoi apăru cea de-a doua dintre frumoasele ajutoare ale domniţei care ducea în mâinile sale un văl colorat precum focul cu care decoră şi ascunse capul frumoasei domniţei Crina. Cea de-a treia îi înmână domniţei Crina harpa ei care abia trase spre ea frumosul instrument şi cântă câteva acorduri, când prima dintre domniţe se întoarse cu o oglindă rotundă şi clară şi se aşeză în faţa frumoasei domniţe; îi prinse privirea în oglindă, aruncând în spre ea cea mai frumoasă imagine care se putea găsi în Natură. Tristeţea îi amplifica frumuseţea, vălul îi mărea şarmul, iar harpa graţia; şi deşi îţi doreai din tot adâncul ca situaţia ei de îndoliată să se schimbe, nu mai puţin îţi doreai

să păstrezi imaginea ei, aşa cum arăta acum, mereu prezentă alături de tine.

Uitându-se nemişcată în oglindă, atinse harpa, iar tonuri topindu-se ieşiră din corzi. Durerea părea să i se ridice, iar muzica în note grave îi răspundea tristeţii sale; câteodată îşi deschidea buzele ca să cânte, dar vocea îi lipsea; şi nu după mult timp tristeţea i se topi în lacrimi, iar cele două fecioare o prinseră în mâinile lor. Harpa căzându-i de la piept, cu greu atenta servitoare prinse instrumentul şi-l duse la o

parte.

- Cine-l aduce pe Omul cu Lampa, înainte ca Soarele să apună? sâsâii Şarpele sfios, dar tare: fecioarele se uitară una la alta, iar lacrimile domniţei căzură şi mai repede.

În acest moment veni femeia cu coşul ei, gâfâind aproape fără de suflare.

- Sunt pierdută şi mutilată pe viaţă! se plânse ea, iată cum mâna mi-a dispărut în întregime, nici barcagiul, nici Gigantul nu mă vor mai trece, căci sunt datoare Râului. În van am promis sute de morcovi şi de cepe, nu au nevoie de mai mult de trei şi nicio anghinare nu e de găsit în partea asta.

- Uită de grija ta, spuse Şarpele, şi încearcă să aduci ajutor aici; poate o să-ţi fie şi ţie de folos. Grăbeşte şi găseşte-le pe Duhuri, este prea luminos ca să le vezi, dar poate că le vei auzi râzând şi ţopăind. Dacă se grăbesc, vor putea să treacă podul pe umbra Gigantului, îl vor căuta pe Omul cu Lampa şi îl vor trimite la noi.

Femeia începu să fugă cu pasul ei cel mai iute. Şarpele părea să aştepte la fel de nerăbdător precum Domniţa întoarcerea Duhurilor. Vai! Raza Soarelui scufundător începuse deja să lumineze doar vâfurile cele mai înalte ale copacilor din crâng şi uriaşe umbre se întindeau deasupra lacului şi a câmpiei. Şarpele se mişcă fără astâmpăr, iar frumoasa domniţă Crina era numai lacrimi.

Şarpele se uita în toate părţile, căci îi era teamă în fiecare moment că Soarele va apune, caz în care corupţia va cuprinde cercul magic, iar frumosul tânăr se va descompune. În cele din urmă observă zburând în înălţimi cu aripi mov-roşii, vulturul Prinţului al cărui piept prindea ultimele raze ale soarelui. Şarpele se bucură văzând acest semn bun şi nu se înşelă, căci imediat Omul cu Lampa fu văzut alunecând către ei peste lac, repede şi lin, de parcă călătorea pe patine.

Şarpele nu-şi schimbă postura. Domniţa Crina se ridică şi strigă:

- Ce spirite bune te-au trimis în momentul în care doream să fii aici şi aveam nevoie de tine atât de mult?

- Spiritul Lampei mele, răspunse bărbatul, m-a împins, iar Vulturul m-a condus. Lampa mea sclipeşte când este nevoie de mine şi eu doar mă uit în cer după vreun semn; vreo pasăre sau vreun meteor indică spre locul către care trebuie să mă îndrept. Fii calmă, frumoasă Fecioară! Dacă pot să ajut, nu ştiu. Un individ nu poate ajuta, ci doar acela poate care se leagă cu mulţi la ora potrivită. Vom amâna răul şi vom continua să sperăm. Ţine-ţi cercul strâns, continuă el, întorcându-se către Şarpe; apoi se aşeză pe un dâmb de lângă el şi ilumină cu lampa sa corpul fără de viaţă. Aduceţi şi micuţa pasăre mai aproape, şi aşezaţi-o în cerc! spuse el apoi, iar fecioarele luară micuţul cadavru din coş, pe care bătrâna femeie îl lăsase şi făcură precum le indicară bătrânul.

Între timp soarele apusese şi pe măsură ce întunericul creştea, nu doar Şarpele şi lampa bătrânului începură să strălucească după cum le era felul, ci şi vălul domniţei Crina arunca o lumină blândă care îi păta graţios cu un roşu blajin ca cel al

răsăritului obrajii ei palizi şi rochia ei albă. Ceilalţi se uitară unii la alţii, reflectând în tăcere; grija şi durerea îi erau potolite de o speranţă sigură.

Nu fu deloc o intrare neplăcută, deci, aceea a bătrânii femei însoţită de cele două duhuri vesele care păreau să fi fost foarte generoase, căci deveniseră din nou extrem de costelivi. Însă se purtară mult mai drăguţ din cauza asta cu domniţa Crina şi cu celelalte domniţe. Cu mult tact şi expresivitate spuseră o mulţime de lucruri destul de comune acestor frumoase persoane şi se declarară stupefiaţi de şarmul pe care vălul strălucitor al domniţei Crina îl arunca peste domniţă şi peste însoţitorii ei. Doamnele îşi lăsară modeste ochii în jos, iar lauda duhurilor le făcură foarte frumoase. Toţi erau paşnici şi calmi, cu excepţia bătrânii Femei. În ciuda garanţiei soţului ei, că mâna ei nu se putea micşora şi mai mult atât timp cât Lampa o lumina, ea spuse de multe ori că lucrurile merg tot spre rău, iar înainte de miezul nopţii acest nobil membru îi va

dispărea complet.

Omul cu Lampa ascultase cu atenţie conversaţia Luminilor şi era bucuros că domniţa Crina fusese înveselită şi amuzată într-o anumită măsură. Iar la un moment dat, fără să-şi dea seama nimeni cum, miezul nopţii sosi. Bătrânul om se uită la stele şi apoi începu să vorbească:

- Ne-am adunat la ora potrivită. Fiecare să-şi facă treaba, fiecare să-şi facă datoria şi o fericire universală ne va înghiţi durerile individuale, aşa cum o durere universală ne consumă bucuriile individuale.

Aceste cuvinte provocară o minunată gălăgie, căci toate persoanele adunate vorbiră tare, fiecare pentru sine, declarând ceea ce aveau fiecare de făcut. Doar cele trei fecioare erau tăcute, una dintre ele adormise lângă harpă, alta aproape de umbrela de soare, iar cea de-a treia lângă scăunel şi nu le puteai învinui, căci era tare târziu. Tinerii luminoşi, după ce făcură câteva complimente fecioarelor, îşi îndreptară întreaga lor atenţie către Prinţesă, singura demnă de omagiu.

- Ia oglinda, spuse omul vulturului, şi cu prima rază de soare luminează cei trei adormiţi, şi trezeşte-i cu lumină reflectată de sus.

Şarpele începu acum să se mişte, slăbi cercul şi alunecă lin, în cercuri mari, spre Râu. Cele două duhuri îl urmară cu un aer solemn: le-ai fi luat ca pe cele mai serioase Flamuri din natură. Bătrâna femeie şi soţul ei apucară coşul a cărei lumină domoală abia o observaseră până acum. Îl ridicară din ambele părţi şi acesta crescu şi mai mare şi mai luminos. Ridicară corpul tânărului în el şi aşezară canarul pe pieptul său. Coşul se ridică în aer şi pluti pe deasupra capului bătrânei femei, iar ea urmă cele două duhuri. Frumoasa Crina îl luă pe Mops în mâna ei şi o urmă pe femeie. Omul cu lampa era la coada procesiunii, iar scena era luminată foarte ciudat de aceste multe

lumini.

Dar nu mică le fu mirarea când văzură, apropiindu-se de râu, o boltă glorioasă trecând pe deasupra apei cu ajutorul căreia Şarpele le oferea un pod scânteietor. Dacă pe timp de zi au admirat frumoasele şi transparentele pietre preţioase, în timpul nopţii erau uluiţi de licărirea lui sclipitoare. Pe partea de sus cercul clar se contura ascuţit în fundalul creat de cerul întunecat, dar dedesubt. aureole vii ţinteau spre centru expunând fermitatea diafană a edificiului. Procesiunea trecu încet peste pod, iar barcagiul care o văzu de departe, din cabana lui, rămase uluit de cercul care licarea şi

de ciudatele lumini care treceau peste el.

Nici nu au ajuns bine pe partea cealaltă, când bolta a început în felul ei să se mişte în sus şi în jos şi cu o mişcare şerpuitoare să se apropie de apă. Şarpele veni apoi pe pământ, coşul se aşeză pe pământ, iar Şarpele îl încercui iarăşi. Bătrânul se aplecă către el şi spuse:

- Ce ai rezolvat până acum? - Pentru ca să mă sacrific singur, mai degrabă decât să fiu sacrificat,

răspunse şarpele, promite-mi că nu vei lăsa nicio piatră pe mal. Bătrânul promise; apoi i se adresă Crinei:

- Atinge Şarpele, spuse el, cu mâna ta stângă, iar pe iubitul tău cu cea dreaptă.

Crina îngenunche şi atinse Şarpele şi corpul prinţului. Cel din urmă dintr-o dată păru să prindă viaţă, se mişcă în coş, apoi se ridică într-o în fund. Crina era gata să-l îmbrăţişeze, dar bătrânul o ţinu la o parte şi el fu cel care-l ajută pe tânăr să se ridice,

conducându-l mai departe de coş şi de cerc.

Prinţul stătea în picioare, canarul fâlfâia pe umărul lui. Era viaţă din nou în amândoi, dar spiritul nu se întorsese încă. Ochii frumosului tânăr erau deschişi, însă el nu vedea, părea să se uite la toţi fără să fie acolo.

Cum se şi linişti un pic admiraţia lor pentru acest incident, că imediat şi observară cât de bizare sunt lucrurile care se întâmplaseră cu Şarpele între timp: Frumosul lui corp conic se fărâmiţase în mii şi mii de diamante strălucitoare. Bătrâna femeie întinzându-se după coşul ei avu norocul să intre în cerc, iar din forma sau structura şarpelui nu mai era acum nimic de văzut, doar un inel strălucitor de pietre preţioase şi luminoase

mai rămăsese în iarbă.

Bătrânul porni imediat să culeagă pietrele în coş, iar soţia lui îl ajută. Apoi duseră coşul pe o culme de pe mal, iar de aici bărbatul aruncă toată încărcătura, nu fără să resimtă contrarietatea domniţei şi a soţiei sale care ar fi păstrat bucuroasă o parte din ea. Precum stelele lucitoare care cad, pietrele coborâră şi plutiră cu valurile astfel încât n-ai fi putut spune dacă s-au pierdut în depărtare sau dacă s-au scufundat la

fund.

- Domnilor, spuse cel cu lampa Luminilor pe un ton respectuos , acum vă voi arăta calea, şi vă voi deschide pasajul, dar ne veţi da un mare ajutor,

dacă veţi dori să deschideţi uşa prin care în momentul de faţă trebuie să se intre în Sanctuar şi pe care nimeni altcineva, decât dumneavoastră, n-o poate descuia.

Luminile făcură o plecăciune măreaţă prin care-l îl asigurară pe bătrân că vor descuia uşa, şi rămaseră la locul lor. Bătrânul om cu lampa merse adânc înăuntrul stâncii care se deschise în prezenţa lui, tânărul îl urmă, ca un mecanism. Nesigură şi tăcută, Crina păstră distanţă faţă de el. Bătrâna femeie o urmă, aceasta îşi întinse mâna pentru ca lumina lampei soţului ei să poată cădea peste ea. La sfârşit erau cele două duhuri care îşi îndoiau vârfurile flăcărilor lor unul către celălalt, părând că poartă o conversaţie

Nu ajunseră prea departe, când procesiunea se opri în faţa unei uşi uriaşe de alamă care era închisă cu un lacăt de aur. Bărbatul cu lampa le strigă pe Lumini pentru a avansa. Nu fu nevoie de prea multe rugăminţi, căci imediat cu flăcările lor ascuţite mâncară atât încuietoarea, cât şi lacătul.

Uşa din alamă se deschise cu un claaang puternic, şi demnele figuri ale Regilor apărură în interiorul Sanctuarului, iluminate de Duhuri. Cu toţii se plecară în faţa acestor suverani impunători, în special Flăcările făcură o reverenţă extravagantă de

cea mai frumoasă delicateţe.

După o pauză, regele de aur întrebă:

- De unde veniţi voi? - Din lume, spuse bătrânul om, - Unde mergeţi voi? întrebă regele de argint. - În lume, răspunse omul. - Ce treabă aveţi cu noi? suspină regele de alamă. - Să vă ţinem companie, răspunse omul.

Regele de amestec era gata să vorbească, când regele de aur se adresă Luminilor care se apropiară prea mult de el:

- Duceţi-vă mai departe de mine, metalul meu n-a fost făcut pentru voi.

După care acestea se întoarseră spre regele de argint şi se strânseră lângă el.

Veşmântul lui luci foarte frumos în lumina lor galbenă.

- Sunteţi bine primiţi, spuse el, dar nu vă pot hrăni; hrăniţi-vă în altă parte şi aduceţi-mi lumina voastră.

Se îndepărtară şi trecând pe lângă regele de alamă care nu păru să-i observe, se lipiră

de regele de amestec.

- Cine va conduce lumea? se plânse el cu o voce spartă.

- Cel care stă pe picioarele lui, răspunse bătrânul. - Eu sunt acela, răspunse regele amestecurilor. - Vom vedea, răspunse omul, căci acum este momentul.

Frumoasa Crina se sprijini de gâtul bătrânului şi îl sărută cordial.

- Sfânt înţelept! suspină ea, de o mie de ori îţi mulţumesc ţie, căci este a treia oară când aud acea vorbă prevestitoare.

Abia termină de vorbit, când îl strânse în îmbrăţişarea ei pe bătrânul om şi mai tare, căci pământul de sub ei începu să se mişte. Tânărul şi bătrâna femeie se îmbrăţişară şi ei, doar Luminile nu păreau preocupate.

Puteai să simţi în mod desluşit că întregul templu se mişca precum o navă care alunecă lin departe de port, când ancorele ei au fost ridicate. Adâncimile pământului păreau să se deschidă pentru întregul edificiu pe măsură ce înainta. Nimic nu-i ţinea

calea, nicio stâncă.

De câteva ori, o ploaie uşoară se cernu din plafonul deschis al domului. Bătrânul o

ţinu strâns pe Crina şi îi spuse:

- Acum suntem dedesubtul Râului, curând vom fi în locul unde trebuie, şi imediat se gândiră că Templul s-a oprit, dar se înşelau de fapt, căci urca.

Un bizar tumult se ridică pe deasupra capetelor. Scânduri şi bare haotic veneau acum, zdrobindu-se în deschizătura domului. Crina şi femeia săriră într-o parte, iar bărbatul cu Lampa îl prinse pe tânăr, şi rămase nemişcat. Micuţa cabana a barcagiului, căci aceasta era cea pe care Templul în urcarea lui o dărâmase din temelii

şi o dusese cu el, se scufundă treptat şi îl acoperi pe bătrân şi pe tânăr.

Femeile urlară, iar Templul se cutremură, precum o navă care alunecă în derivă. Impresionată în mod dureros, prinţesa şi bătrâna ei ajutoare se plimbară în jurul cabanei la crepuscul. Uşa era închisă, iar la ciocănit nimeni nu răspunse. Ciocăniră şi mai tare, şi fură surprinse că lemnul începu să sune. Datorită Lămpii prinse în ea, cabana fu transformată din interior spre exterior în argint solid. Nu după mult timp forma ei se schimbă; căci nobilul metal se scutură de formele accidentale ale scândurilor, ale pilonilor şi ale barelor şi se schimbă într-o cameră nobilă frumos decorată. Astfel un frumos şi micuţ templu stătea ridicat în mijlocul celui mare, sau

dacă vreţi, un Altar demn de un Templu.

Pe o scară care urca din interior, nobilul tânăr urca acum în înalt, luminat de bătrânul om cu lampa sa, şi aşa cum părea, ajutat de un altul care înainta într-o mantie scurtă şi albă, cu un sceptru de aur în mână. Iar curând fu recunoscut, era

barcagiul, fostul proprietar al cabanei.

Frumoasa Crina urcă treptele exterioare care o duseră de la baza templului până la altar. Era încă obligată să stea departe de Iubitul ei. Bătrâna femeie, a cărui mână în absenţa Lămpii se făcuse şi mai mică, se plânse:

- Mi-e ursit să fiu nefericită, după toate astea? Printre atât de mult miracole, nu poate fi niciunul care să-mi salveze mâna?

Soţul ei indică spre uşa deschisă şi îi spuse:

- Vezi, se crapă de ziuă, grăbeşte-te, spală-te în râu. - Ce mai sfat! suspină ea, mă va face neagră în întregime, mă va face să

dispar cu totul, căci datoria mea nu e încă plătită. - Mergi, spuse omul, şi fă aşa cum te sfătuiesc, toate datoriile sunt plătite

acum.

Bâtrăna se grăbi spre râu, şi în momentul acela soarele apăru, deasupra domului. Bătrânul om păşii între fecioară şi tânăr şi strigă pe un ton ridicat:

- Sunt trei forţe care conduc aici pe Pământ. Înţelepciunea, Aparenţa şi Forţa. La strigătul primului cuvânt, regele din aur se ridică; la strigătul celui de-al doilea cuvânt, regele de argint se ridică; iar la cel de-al treilea strigăt, regele de alamă se ridică încetişor, în timp ce regele amestecurilor dintr-o dată căzu într-o manieră ciudată şi producând zgomot.

Oricine l-ar fi observat abia ar fi putut să se stăpânească să nu râdă, în solemnitatea mişcării; căci nu stătea, nu era aşezat, doar se înclina, iar apoi se amestecă în

dezordine.

Luminile care până acum se ocupaseră de el, se traseră într-o parte. Păreau, deşi palide în lumina dimineţii, mult mai bine hrănite şi într-o condiţie de ardere bună. Cu limbile lor ascuţite, linseră cu dexteritate venele de aur ale figurii colosale. Golurile iregulate care s-au format cu ocazia asta au rămas goale pentru un timp, iar figura şi-a păstrat postura de stat. Dar când în cele din urmă cele mai delicate filamente fură mâncate, imaginea se prăbuşi brusc cu totul; iar apoi, vai, chiar şi părţile care rămân nederanjate, când unul stă jos, se prăbuşiră. În timp ce membrele care ar fi trebuit să se îndoaie, se lăbărţară neîncovoiate şi fixe. Oricine nu putea să râdă, era obligat să-şi întoarcă la o parte ochii, căci această formă urâtă de o informitate grotescă ofensa, când o priveai.

Omul cu lampa îl conduse acum pe frumosul tânăr care continuă să privească fără să fie prezent în faţa lui, spre altar şi direct spre regele de alamă. La picioarele acestui puternic suveran stătea o sabie într-o teacă de alamă. Tânărul îl încercui cu ea.

- Sabia în stânga, dreapta liberă! suspină vocea de bronz. Apoi se duseră la regele de argint care îşi aplecă sceptrul spre tânăr. Cel din urmă îl

apucă cu mâna stângă şi regele spuse cu o voce plăcută:

- Hrăneşte oaia!

Întorcându-se spre regele de aur acesta se aplecă cu gesturi de binecuvântare paternă şi împingând ghirlanda de stejar pe capul tânărului spuse:

- Înţelege ceea ce este mai înalt!

În timpul acestui proces, bătrânul îl observă cu atenţie pe prinţ. După ce strânse sabia, pieptul i se umflă, mâinile i se mişcară, picioarele îi tropăiră puternic. Când luă sceptrul în mâna sa, puterea lui păru să se înmoaie şi printr-o vrajă necunoscută, trăsăturile îi deveniră şi mai blânde. Când coroniţa de stejar îi ornă părul, trăsăturile începură să-i radieze, iar în ochi luci un spirit de neexprimat. Primul cuvânt al gurii

sale fu „Crina”!

- Draga mea Crina! suspină el, grăbindu-se pe scările de argint spre ea, căci ea a văzut progresul lui din vârful altarului. Draga mea Crina! Ce lucru mai preţios îşi poate dori un om, echipat cu toate, decât inocenţa şi iubirea duioasă pe care pieptul tău mi-o aduce? O prietenul meu! continuă el, întorcându-se spre bătrân şi uitându-se la cele trei statui, Glorios şi sigur este regatul tatălui nostru; dar tu ai uitat cea de-a patra putere care conduce lumea, mai devreme, mult mai universală şi mult mai sigură, puterea Iubirii.

Cu aceste cuvinte, căzu la frumosul gât al fecioarei. Ea îşi înlătură vălul, iar obrajii îi erau înroşiţi cu cel mai frumos şi mai nepieritor roşu.

Acum bătrânul om spuse zâmbind:

- Iubirea nu conduce, ci învaţă, iar asta înseamnă mult mai mult.

În mijlocul acestei solemnităţi, acestei bucurii şi a acestei încântări, nimeni nu observase că acum era ziuă, şi toţi o dată, uitându-se prin portalul care stătea deschis, văzură o grămadă de obiecte bizare. Un spaţiu uriaş înconjurat de piloni forma curtea, la sfârşitul căreia putea fi văzut un pod larg şi falnic trecând cu multe bolte râul, având pe amândouă părţile colonade comode şi magnifice pentru călători dintre care multe mii erau deja acolo, trecând ori într-o parte ori în alta. Pavajul larg din centru era aglomerat cu turme şi măgări, cu călăreţi şi căruţe curgând precum doi curenţi în toate părţile, niciunii neîntrerupându-i pe ceilalţi. Toţi admirau splendoarea şi comoditatea structurii şi noul rege cu soţia sa erau încântaţi de mişcarea şi activitatea acestor măreţi oameni, fiind oricum fericiţi de dragostea lor reciprocă.

- Cu onoare să ne aducem aminte de Şarpe, spuse omul cu lampa, îi datorezi viaţa ta, oamenii tăi îi datorează podul cu ajutorul căruia aceste maluri vecine sunt acum animate şi unite într-un singur tărâm. Aceste bijuterii strălucitoare, rămăşiţele corpului său sacrificat sunt contraforţii acestui pod, pe acestea a fost construit şi pe acestea le va susţine.

Grupul era gata să ceară o explicaţie în legătură cu acest ciudat mister, când acolo intrară patru fecioare frumoase prin portalul de la templu. Harpa, umbrela de soare şi scaunul care se împacheta nu le făcea prea greu de recunoscut, erau ajutoarele Crinei; dar cea de-a patra, mult mai frumoasă decât celelalte, era o frumuseţe

necunoscută şi jucăuşă. Se grăbi şi ea cu ele prin templu, urcând treptele altarului.

- Vei avea mai multă încredere în mine altă dată, bună soţie? spuse omul cu lampa frumoasei sale soţii. Foarte bine pentru tine şi pentru oricare lucru viu care se spală în râu în dimineaţa asta!

Înoita şi înfrumuseţata bătrână femeie din a cărei veche formă nici-o urmă nu rămăsese, îmbrăţişă cu mâini tinere şi înflăcărate pe omul cu lampa, care cu blândeţe îi primi mângâierea.

- Dacă sunt prea bătrân pentru tine, spuse el, zâmbind, poţi să-ţi alegi alt soţ astăzi; din acest moment niciun mariaj nu mai este din obligaţie, dacă nu se face din nou un legământ.

- Deci tu nu ştii, atunci, răspunse ea, că şi tu ai devenit tânăr? - Mă bucură dacă ochilor tăi tineri le par un tânăr frumos: îţi iau mâna

din nou şi sunt tare bucuros să trăiesc cu tine încă o mie de ani.

Regina îl întâmpină pe noul ei prieten şi merse cu ea în interiorul Altarului, în timp ce regele stătea între cei doi oameni ai săi, uitându-se spre pod, contemplând atent

tumultul agitat al oamenilor.

Dar satisfacţia lui nu dură mult, căci curând văzu un obiect care nu-i plăcu. Marele Gigant care părea că nu s-a trezit complet din somnul lui apăru hoinărind pe pod, producând o mare confuzie în jurul lui. Ca de obicei se trezise stupefiat din somn şi intenţiona să se îmbăieze în golful bine cunoscut al Râului, în locul căruia găsise un pământ ferm. Plonjase de aceea în caldarâmul întins al Podului. Deşi ameţi în mijlocul oamenilor şi al turmelor în felul cel mai neîndemânatic posibil, prezenţa lui de care se mirau toţi, nu era simţită de nimeni; dar pe măsură ce răsăritul îi apăru în ochi, iar el îşi ridică mâinile ca să-i frece, umbrele monstruoşilor săi pumni se mişcară în spatele lui cu o asemenea forţă şi ciudăţenie că oameni şi animale se strânseră împreună într-o mare masă, loviţi de un asemenea contact grosolan şi în pericol de a fi aruncaţi în Râu.

Regele, cum văzu răul, apucă cu o mişcare involuntară sabia, dar reflectă puţin şi se

uită calm la sceptrul său, apoi la Lampă şi la călăuza ajutoarelor sale.

- Ţi-am ghicit gândurile, spuse omul cu lampa; dar noi şi darurile noastre suntem fără forţă în faţa acestui monstru fără de forţă. Fii calm! Face rău pentru ultima dată şi din fericire umbra lui nu s-a întors spre noi.

Între timp Gigantul se apropie, uimit de ceea ce vedea cu ochii deschişi îşi coborî

mâinile. Nu făcea niciun rău. Veni uitându-se cu gura căscată în curte.

Mergea direct spre uşa templului, când dintr-o dată în mijlocul curţii, se opri şi rămase ca pe loc ca o stană de piatră. Rămase acolo transformat într-o statuie puternică şi uriaşă, dintr-o piatră roşie şi lucitoare, iar umbra lui arăta spre orele desenate într-un cerc pe podeaua din jurul său, nu cu numere, ci cu simboluri nobile

şi expresive.

Foarte bucuros fu regele să vadă umbra monstrului transformată într-un lucru util. Foarte uimită era regina care atunci când a coborât din Altar cu alaiul său regal, cu fecioarele ei, a remarcat în primul rând figura uriaşă care aproape că acoperise priveliştea dinspre templu către pod.

Între timp oamenii au înconjurat Gigantul, pe măsură ce acesta încetă să se mai mişte. Mergeau în juru-i, mirându-se de metamorfoza care se petrecuse cu el. De la gigant s-au întors spre Templu pe care abia acum păreau să-l remarce. Se împinseră

în uşa lui.

În acest moment vulturul plana cu oglinda pe deasupra domului. Prinse lumina soarelui şi o reflectă peste grupul care stătea pe altar. Regele, regina şi însoţitorii lor sub bolta întunecoasă a templului păreau iluminaţi de o splendoare divină şi oamenii îşi ascunseră feţele. Când mulţimea şi-a revenit şi s-a ridicat, regele cu însoţitorii săi au coborât în altar pentru a intra printr-un pasaj secret în palat, iar mulţimea se împrăştie prin templu pentru a-şi hrăni curiozitatea. Îi priviră pe cei trei regi neclintiţi cu surprindere şi reverenţă, dar erau din ce în ce mai curioşi să descopere ce se ascundea în cea de-a patre nişă. Căci cineva, dintr-o decenţă caritabilă a aruncat peste locul de odihnă al regelui căzut o frumoasă cortină, pe care niciun ochi n-o putea străpunge, şi nicio mână n-ar fi îndrăznit s-o tragă la o parte.

Oamenii nu s-ar fi oprit din uitat şi din admirat, iar mulţimea aglomerată ar fi ajuns

să se sufoce în templu, dacă atenţia lor n-ar fi fost atrasă spre spaţiul deschis.

Din întâmplare nişte piese de aur, parcă picate din cer, căzură cu clinchete pe frizele de marmură; cei mai apropiaţi trecători se îndreptară grăbiţi să le adune; minunea se repetă de câteva ori, acum aici, acum acolo. Este uşor să-ţi dai seama că duşul a pornit de la cele două duhuri retrase care doreau să mai facă puţin sport aici încă o dată şi de aceea cheltuiau veseli, înainte să plece, aurul pe care îl linseseră de pe membrele regelui apus. Oamenii continuară să alerge dornici, trăgând şi împingând unii de alţii, chiar şi atunci când aurul a încetat să cadă. Apoi se împrăştiară şi se duseră pe calea lor; şi până la ora asta podul este un furnicar de călători şi templul

este cel mai frecventat de pe întregul Pământ.

********

Un Basm cu şapte peceţi

Bogdan Mihai Mandache

În toamna anului 1795, în revista literară „Die Horen”, condusă de Friedrich Schiller, Goethe publica nuvela Das Marchen – Basmul; era ultima nuvelă dintr-o serie de şase căreia Goethe îi dăduse numele generic de Unterhaltungen deutscher Ausgewanderten –Convorbiri ale unor emigranţi germani, 1794-1795. Într-un peisaj literar dominat de roman, genul scurt părea mai curînd un experiment, iar în cazul lui Goethe chiar era un experiment. Deşi cu mult mai puţin cunoscut, în cercurile largi, decît alte scrieri ale lui Goethe, cum ar fi: Anii de ucenicie al lui Wilhelm Meister, Afinităţile elective,Suferinţele tînărului Werther sau Faust, Basmul s-a bucurat de o bună primire încă de la publicarea sa şi a stîrnit un val de interes privitor la lumea naivă, fabuloasă, plină de simboluri şi semnificaţii, care era descrisă de scriitorul german.

Încă de la apariţie, ilustre personalităţi ale culturii germane au elogiat Basmul lui Goethe; astfel, Wilhelm von Humboldt îi scria lui Schiller: „Nu-mi amintesc să fi citit ceva de un scriitor german care să egaleze Basmul.” La rîndul său, Schiller îi scria lui Goethe: „Basmul e plin de culoare, destul de uşor de citit şi găsesc că ideea conlucrării tuturor forţelor şi raportul lor de interdependenţă, idee pe care aţi relevat-o odată, este realizată cît se poate de bine.” La scurt timp după publicare, A. W. Schlegel, într-o recenzie publicată în „Allgemeine Jenaer Literatur-Zeitung”, scria despre fantezia care a generat „cel mai frumos basm, căzut vreodată din cerul ei [al fanteziei] pe pămîntul sterp. Pare să se fi trezit la viaţă întrega ei tinereţe şi voie bună. Dar pe cît de vii şi colorate îi sînt tablourile, pe atît de echilibrată este totuşi în atitudine. Un şir de scene încîntătoare ne farmecă (…) Şi aproape că nu mai e necesar să relevăm că nicăieri nu-i vreun amănunt de prisos în descrieri, nici un balast în limbă…”. Thomas Carlyle, care a tradus în engleză Basmul, considera minunatul basm „un adevărat univers al fanteziei, bogat în semnificaţii”. Încîntat că nuvela sa a avut succes în Anglia, Goethe îi scria lui Carlyle: „Este o creaţie artistică care nu mi-ar reuşi a doua oară. O fantezie ţinută în frîu cere impetuos raţiunii să tragă un folos organizat şi impune stringenţă logică.” Humboldt cerea caBasmul să fie interpretat simbolic, nu alegoric, dar descifrarea sensurilor profunde ale nuvelei întîrzia să se producă, Goethe rămînînd de neclintit în faţa rugăminţilor de a oferi o cheie de lectură; misterul era amplificat şi de o notă din jurnalul lui Friedrich Wilhelm Riemer: „Cu ocazia unei prevestiri din Apocalips, pe care oamenii o pun astăzi în legătură cu Napoleon, Goethe s-a exprimat că basmul său i se pare asemănător cu revelaţia Sfîntului Ioan. Schubert îl interpretase într-un fel, alţii altfel. Fiecare simte că în el se ascunde ceva, nimeni nu ştie ce anume”.

Unele dintre interpretările Basmului au pornit de la elemente identificate în corespondenţa dintre Schiller şi Goethe, şi duceau cu precădere către ideea că în basmul lui Goethe sînt aluzii la Revoluţia Franceză. Nu puţini au fost interpreţii care au căutat sensul simbolurilor (apa, pămîntul, aurul, luminile, templul, uriaşul, şarpele, Floarea-de-Crin) încercînd să descifreze aici concepţia lui Goethe despre cunoaştere, drumul omului de la pămîntesc la spiritual, la transcendent. Obenhauer considera că „omul stă în centrul enigmei (…) şi imaginileBasmului converg spre conceptul unei evoluţii umane perfecte”. Un alt exeget, Emrich, insistă asupra valorii simbolice a dragostei, cea care formează, fiind astfel deasupra înţelepciunii, forţei şi aparenţei, căci „în Basmeste redat un întreg proces de devenire, de metamorfozare a lumii pînă la atingerea unei împărăţii milenare a păcii”. Au fost şi exegeţi care au pus în lumină jocul imaginilor pe care îl crează Goethe, amintind Teoria culorilor: „În Basm, scrie Hofmannsthal, elementele existenţei sînt alăturate ca într-un joc graţios dar plin de semnificaţie, iar din imagini poetice şi referiri la viaţă se creează o muzică interioară de un farmec inedit.(…) De-ar fi o operă, Basmul ar fi poate cea mai desăvîrşită din cîte s-au conceput; căci este naiv şi saturat de semnificaţii, plin de viaţă şi adîncime, încîntă simţurile, incită fantezia şi mişcă sufletul. Şi ca un zvon de clopoţei răsună în el armonia tuturor fiinţelor pămîntene”. Scriitorul nu avea să dezvăluie secretul acestei creaţii, cum nu a făcut-o nici în alte cazuri; îi spusese lui Riemer că dacă s-ar găsi o sută de oameni care să poată să-l înţeleagă corect, l-ar explica.

Pentru înţelegerea Basmului sînt necesari cîţiva paşi care pot aşeza „interpretul” pe una din căile care l-ar putea apropia de sensurile intuite şi puse în operă de Goethe. Printre sursele care ar fi putut inspira povestea scrisă de Goethe trebuie amintite rozicrucianismul şi marele curent al teosofiei germane, începînd cu Paracelsus şi Cornelius Agrippa von Netesheim, continuînd cu Jakob Bohme, Friedrich Christoph Oetinger, Nicolas Louis Zinzendorf sau Franz von Baader. Apartenenţa lui Goethe la vastul curent teosofic, aderarea la ordinul masonic, în loja Amalia zu den drei Rosen din Weimar, prezenţa sa în Stricta Observanţă, iar mai tîrziu în Illuminaten, pot sugera cîteva căi de apropiere de profunzimea semnificaţiilor Basmului. Evident această bijuterie literară nu poate fi citită doar în cheie masonică sau alchimică; ele nu pot fi ocolite, dar cadrul trebuie mult extins. Iar acest cadru este configurat de vasta operă goethiană, de înlănţuirea gîndurilor din marile sale scrieri. Doar aşa ne vom apropia de ceea de ceea ce îi spunea Goethe lui Eckermann: spirit al cunoaşterii, omul îşi înalţă privirea către cer ştiind că este un cetăţean al unui program spiritual.

Înainte de a aminti frumoasa poveste a şarpelui verde şi a Florii-de-Crin, să amintim că estetica lui Goethe este esenţialmente una a artelor frumoase; poezia nu era o practică în măsură să edifice o teorie, aşa încît artele frumoase au devenit terenul predilect al teoretizărilor lui Goethe. Ar putea apărea imediat întrebarea ce legătură are teoria goetheană a artelor frumoase cu Basmul; are importanţă în măsura în care cititorul va observa accentul pus de Goethe pe

imagine. De aceea nimeni nu va fi surprins să constate că preocupările lui Goethe în domeniul reflecţiei estetice nu captează interesul pentru ceea ce ne propune privitor la o pictură anume sau la vreo sculptură, ci pentru că reflecţia estetică are ca finalitate să răspundă unor preocupări literare. Speculaţia asupra artelor plastice se înscrie într-o evoluţie care nu este nici cea a unui pictor nici a unui sculptor, nici a unui istoric al artei. Pierre Deghaye, unul dintre cei mai buni cunoscători ai hermetismului german de la Paracelsus la C.G. Jung, crede că pasiunea lui Goethe pentru artele frumoase are un sens mult mai profund şi că el trebuie căutat şi pe planul expresiei literare. Pierre Deghaye propune şi o comparaţie cu alchimia, cu practica chimistului/alchimistului în faţa athanorului: dacă nu urmărea producerea aurului real, practica sa este una serioasă, avînd un ţel spiritual. În acest caz opusul alchimic este un demers spiritual, iar personajul pe care îl întruchipează alchimistul este unul aflat într-o perepetuă căutare mistică. Înţelepţii spagirişti nu au separat niciodată idealul şi practica, dar nouă ne scapă aceste lucruri atît timp cît nu putem pătrunde psihologia luiartifex.

Preocupările estetice ale lui Goethe se înrudesc cu demersul spiritual al alchimistului? Cu siguranţă, da! Teologia imaginii joacă un rol esenţial în mistica creştină şi contribuie la transpunerea categoriilor religioase în termeni estetici. A nu se înţelege că atribuim lui Goethe preocupări în domeniul misticii, dar epoca sa era marcată intelectual de curentul teosofic amintit, iar transpunerea categoriilor religioase în termeni estetici era o formă a „secularizării”. Suferinţele tînărului Werther, Călătorie în Italia sau corespondenţa cu Winckelmann dau seamă de aceste preocupări ale lui Goethe; estetica sa se hrăneşte din teosofie, din mistică, fără a face din Goethe un mistic creştin. Unul din termenii predilecţi ai misticilor este a doua naştere, termen pe care Goethe îl va relua în mai multe rînduri, sigur nu ca într-un tratat de teologie mistică, ci pe un plan care îngăduie această echivalenţă. El vorbeşte în mai multe rînduri de o schimbare profundă, de metanoia, de catharsis, de regenerare, folosind termeni specifici contemplativilor. Una din revelaţiile care i se dezvăluie în călătoria sa în Italia este cea a corpului uman şi a feţei, despre care vorbeşte ca de un mister sacru; strălucirea capodoperelor văzute în Italia nu îl orbeşte, ci îl aşază pe calea adevăratei cunoaşteri, a contemplaţiei. Concepţia fundamentală a înţelepciunii la Goethe se înrudeşte cu cea a misticilor, care consideră Divinitatea drept transcendentul absolut, lumina inaccesibilă, Déité la Meister Eckhart, Ungrund la Jakob Bohme, En-Sof la cabalişti. Goethe foloseşte adesori termenul natura pentru Dumnezeu, dar această natură trimite la Înţelepciunea omniprezentă, Fiică a lui Dumnezeu al misticilor. Înlăuntrul fiinţei, Înţelepciunea transcende interioritatea. „În măsura propriului geniu, Goethe a avut sentimentul cvasi-religios al acestei imensităţi mistice pe care o numeşte insondabil: das Unerforschliche. Dacă-şi interzice să scruteze profunzimile, o face pentru că are perfecta conştiinţă a transcendenţei sale”, scrie Pierre Deghaye.

Basmul lui Goethe a fost tradus în limba română de Sevilla Răducanu şi a apărut în volumul Goethe, Opere, vol. 5, Proză, Editura Univers, 1987. În alte limbi a fost tradus păstrînd titlul dat de Goethe, un titlu simplu care ascunde o bogăţie de simboluri. În limba franceză este mai cunoscut sub numele deŞarpele verde/Le Serpent vert; primul care a optat pentru acest titlu şi a oferit o primă traducere însoţită de comentarii a fost Oswald Wirth, în 1922; a urmat Rudolf Steiner care în comentariile sale la basmul lui Goethe scria despreŞarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin; o altă traducere, tot sub acest titlu, Le Conte (Le Serpent vert) apare în 1980 sub semnătura lui Chantal Nessler, autoare a unei teze de doctorat despre Basmul lui Goethe. De curînd, Jean-Patrick Dubrun a propus o nouă traducere a Basmului, însoţită de comentarii: Le Serpent vert. Conte initiatique, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Voir l’essentiel”, 2010, 192 p.

„Pe malul fluviului larg”, acolo unde-şi avea coliba bătrînul luntraş, apar în toiul nopţii două „luminiţe rătăcitoare” care îi cer luntraşului să le treacă pe celălalt mal; ajunse acolo acestea îl răsplătesc pe luntraş cu mai multe monede de aur pe care bătrînul le refuză căci fluviul „nu poate suferi metalul ăsta”. Cere drept răsplată roade ale pămîntului, „trei căpăţîni de varză, trei anghinare şi trei cepe mari”, iar „aurul blestemat aducător de primejdii” este aruncat într-o prăpastie spre marea bucurie a şarpelui verde care se grăbeşte să le înghită devenind de „o transparenţă strălucitoare”, mergînd în propria lumină. „Luminiţile rătăcitoare”, înrudite „părelnic” cu şarpele verde, îi cer acestui să le conducă la frumoasa Floare-de-Crin, care însă se află de cealaltă parte a fluviului, de unde abia veniseră luminiţele. Trecerea fluviului era dificilă: luntraşul nu avea voie să le treacă pe celălalt mal, rămînînd să poată fi trecute de şarpe la prînz, ceea ce luminiţelor nu le era pe plac, sau seara duse pe malul celălalt de „umbra uriaşului”.

Devenit dintr-odată strălucitor, şarpele îşi satisface curiozitatea de a descoperi noi locuri; găsi o „mirifică boltă subterană” iar cu noua sa strălucire putu desluşi lucruri, obiecte altădată de nevăzut; întîlni mai întîi „statuia din aur curat a unui preacinstit rege”, care pe dată îl întrebă: „- Ce e mai minunat decît aurul?”, „-Lumina, Înîlţimea ta!”. Apoi întîlni o statuie înfăţişînd un rege de argint, o alta înfăţişînd un rege de bronz, iar la urmă o statuie făcută dintr-un aliaj din cele trei metale. Între timp, în sanctuar apăru un bătrîn purtînd o lampă care lumina întreg domul, care fu întrebat cîte taine cunoaşte; „Trei răspunse, bătrînul”, din care cea mai de seamă era „cea vădită tuturor”, dar care nu putea fi dezvăluită de vreme ce nu o cunoştea pe a patra, pe care şarpele i-o şopti la ureche: Sosit-a timpul, după care „bătrînul se cufundă spre soare-apune, iar şarpele spre soare-răsare”.

Şarpele se transformă într-un minunat pod care părea clădit din smarald, crisopras şi crisolit îmbinate cu o neasemuită măiestrie; pe acest pod vor trece tînărul prinţ şi bătrîna în drumul lor către Floarea-de-Crin, de la care aşteptau să împlinească mai multe minuni; li se alătură bătrînul cu lampa, slujitoarele

Florii-de-Crin, cîţiva tineri în care se întrupaseră luminiţele rătăcitoare, toţi „cuprinşi de o linişte senină”. Cînd veni miezul nopţii, bătrînul privi către stele şi începu să cuvînte: „Sîntem aici laolaltă într-un ceas ferice, fiecare să-şi îndeplinească treaba, fiecare să-şi facă datoria şi fericirea tuturor va curma durerile risipite ici şi colo, după cum nefericirea obştească va mistui norocul fiecăruia.” Trecuţi din nou pe celălalt mal au admirat încă o dată podul, zidire strălucitoare a şarpelui, pentru a asista la jertfa şarpelui, care prin moarte redă viaţă tînărului prinţ, Floarea-de-Crin închizînd cercul atingînd cu mîna dreaptă tînărul iar cu stînga şarpele. Şarpele se desfăcu în „mii şi mii de nestemate scînteietoare” pe care bătrînul le aruncă în apă. Tot alaiul se îndreaptă către sanctuarul subteran care luneca miraculos prin adîncurile pămîntului înălţîndu-se ca Templu; aşezat între tînăr şi fecioară, bătrînul spuse: „Trei sînt mai marii pămîntului: înţelepciunea, aparenţa şi forţa”. Curînd mulţimea privea cu uimire şi veneraţie atît podul frumos arcuit peste fluviu, cît şi Templul în care tronau cei trei regi; „Şi pînă în ziua de astăzi podul e plin de călători iar templul este cel mai căutat de pe întreg pămîntul”.

Pentru mulţi cititori, Basmul lui Goethe va rămîne doar o lectură plăcută, un text frumos scris, în care miraculosul este parte firească a construcţiei, căci fără miraculos nu poate fi conceput un basm. Aici minunea este relatată ca şi cum s-ar înţelege de la sine, realul şi irealul se întrepătrund şi alternează cu uşurinţă. Vor fi însă şi cititori care vor căuta dincolo de litera cărţii, care după ce vor închide cartea vor păstra vii imaginile cizelate de autor, vor căuta să dea un sens întîmplărilor povestite. Ei nu vor vedea în basmul lui Goethe un roman cu cheie, o şaradă sau o colecţie de alegorii, ci o povestire cu o pluralitate de sensuri şi nivele de interpretare, o operă literară cu caracter simbolic ale cărei înţelesuri nu se dezvăluie la prima lectură.

Pluralitatea interpretărilor ascunde însă şi multe capcane; una dintre ele este proiectarea propriilor idealuri ale cititorilor, a propriilor lecturi asupra Basmului, care de altfel este un bun teren pentru extrapolarea unor gînduri, de cele mai multe ori altele decît cele ale lui Goethe. De aici pînă la a crea o confuzie fără sfîrşit nu mai este decît un pas; un pas care de altfel a şi fost făcut! Într-o scrisoare adresată lui Humboldt, în mai 1796, Goethe recunoştea că Basmul este o operă cu caracter simbolic şi că lui însuşi îi este greu să o explice, după ce îi răspunsese lui Schiller la întrebarea care este sensul Basmului că secretul acestuia se află în însăşi scrierea sa! Simbolul, în măsura în care este o formă şi o imagine, lasă să se întrevadă o multitudine de semnificaţii, dar finalmente rămîne…indicibil! Rămîne „revelaţie, vie şi imediată, a inexplorabilului”.

Respectînd regulile construcţiei basmului, Goethe evită să precizeze timpul, locul sau alte circumstanţe în care se desfăşoară acţiunea basmului său; singurul „indiciu”, pronunţat în trei rînduri ţine de timpul ritului: „sosit-a timpul”; este un gen al timpului în afara timpului istoric, al cadrului temporal bine definit; este un timp arhetipal, un timp al originilor cînd forţele creatoare

lasă loc luminii. Să ne amintim momentul cînd cei trei regi sînt luminaţi atunci cînd şarpele verde intră pentru prima dată în templul subpămîntean luminat la rîndu-i de bătrînul cu lampa care înainta „prin stînca ce se deschise în faţa lui”. Analogia cu aprinderea celor trei lumînări pe cele trei coloane care susţin simbolic templul este evidentă! Lumina este omniprezentă în basm, ca şi în templu, esenţa Luminii revelîndu-se sub un triplu aspect al Înţelepciunii, Aparenţei/Frumuseţii şi Forţei; lor li se alătură o a patra forţă, cea care domneşte asupra întregii lumi: Iubirea, cea care va crea un adevărat lanţ de unire între personajele basmului şi va duce la împlinirea profeţiei.

Aminteam că traducătorii francezi au optat ca titlul Basmului să fie Şarpele verde pentru că şarpele are un rol capital în povestirea lui Goethe; Pierre Deghaye îşi imaginează alte titluri, cum ar fi Podul sau Profeţia Podului, povestirea punînd în scenă construcţia unui pod peste un fluviu, un pod care este o emanaţie a apei, o împlinire a profeţiei, fără a uita însă că primul pod, cel luminos, nu era altceva decît corpul şarpelui care unea cele două maluri. În opinia autorului amintit, povestea şarpelui verde devine istoria podului. Ceea ce se vede la suprafaţa apei, deasupra fluviului, este manifestarea a ceea ce se împlineşte în apă. În timp ce podul se înalţă prin sacrificiul şarpelui, apa fluviului se transformă: din tenebroasă devine luminoasă, sursă de bucurie. „Astfel noi trebuie să considerăm ansamblul apa fluviului, podul care va fi apoteoza, şi şarpele care se sacrifică pentru ca aceasta să fie posibil”, scrie Pierre Deghaye. Apa, fie a lacului, fie a fluviului este sensibilă la muzică, receptivă la lumina lămpii, se schimbă urmînd evoluţia spirituală a oamenilor şi a elementelor: „Apariţia podului este triumful luminii care este iradierea spiritului. Apa fluviului devine luminoasă, apa lacului poartă lumina datorită căreia se va produce apoteoza finală. Omul cu lampa deţine această lumină care va face să ţîşnească lumina. Întreaga acţiune a Basmului se desfăşoară ca un ritual al cărui secret îl deţine şi pe care îl prezidează”, notează filosoful francez.

În tradiţia hermetică, fluviul larg este fluviul mitic, cel al originilor, este apa mercurială, fluidul vital, sursă anaşterii, mutaţiilor şi transformărilor; a uni cele două maluri este unul din scopurile majore ale căutării iniţiatice. Luntraşul şi fluviul formează o unitate: „Fluviul şi luntraşul sînt aici simboluri alchimice, elemente sau semne ale unei materii imperfecte care trebuie transmutată, plasată sub semnul vieţii, al resurecţiei şi nu al morţii. Ele reprezintă legătura între viaţă şi moarte (considerîndu-le pe acestea ca o pereche a opuşilor) şi indicînd integrarea lor într-o realitate superioară”, sugerează Yvette Centeno, într-o încercare de interpretare a basmului goethean. Aminteam de recenta traducere în franceză a basmului lui Goethe datorată lui Jean-Patrick Dubrun, traducere însoţită de ample comentarii; Dubrun avansează ideea că fluviul şi luntraşul depăşesc specificităţile unei mitologii particulare pentru a îmbrăţişa universalul: „Luntraşul este alchimistul. El primeşte aurul vulgar, altfel spus materia primă, pe care cele două luminiţe rătăcitoare l-au scuturat în barcă, îl duce pe ţărm într-un loc

stîncos unde apa nu-l va atinge niciodată. Este începutul operaţiei alchimice. Găsind materia primă, alchimistul o duce către adîncurile pămîntului, adevărat athanor unde se va desfăşura transmutaţia.” În acelaşi registru alchimic, luntraşul întrupează trecerea de la fix la volatil, de la terestru la ceresc, de la lumea temporală la eternitate, în vreme ce luminiţele rătăcitoare întrupează materia dublă, agenţii operei care asigurăsolve et coagula, disoluţia şi coagularea materiei prime: „Luminiţe rătăcitoare, spuse respectuos bătrînul, acum o să vă arăt drumul şi o să vă deschid galeria; dar ne sînteţi de mare ajutor dacă desferecaţi poarta sanctuarului, prin care trebuie să trecem de data aceasta. Căci în afară de voi, nimeni n-o poate face!”

Majoritatea bestiariilor simbolice reprezintă şarpele ca un animal nefast, periculos, legat de forţele răului. În conturarea acestei reprezentări Biblia a avut un rol capital, şarpele fiind pedepsit pentru că a îndemnat femeia să guste din fructul pomului vieţii. Şarpele este un animal cu un simbolism extrem de variat şi adeseori contradictoriu; este un simbol protector, să ne amintim de Asclepios/Esculap al cărui atribut era un toiag pe care erau încolăciţi doi şerpi, dar şi simbol al diavolului, al morţii. Şarpele verde din basmul lui Goethe uneşte cele două maluri ale fluviului, conduce întreg cortegiul către adîncurile pămîntului ( Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem – V.I.T.R.I.O.L.), acolo unde se află rădăcina focului, a luminii, are vocaţia de a înfăptui munca de purificare, de interiorizare şi de reconstrucţie necesară căutării. Jean-Patrick Dubrun vede şarpele ca o expresie a athanorului, a vasului în interiorul căruia se desfăşoară fazele operei: „Astfel, şarpele verde dormind pe fundul unei prăpastii adînci ar fi în realitate corpul învierii aşteptînd, pe fundul mormîntului său, să trăiască procesul transmutării care îl va face să treacă de la moarte la viaţă. Acest corp afundat în profunzimile pămîntului este creuzetul în care se desfăşoară opera alchimică a regenerării din clipa în care intră în contact cu spiritul luminii care, pentru el, capătă forma unei ploi cu monede de aur.” Şarpele verde rupe cercul magic, aluzie la uroboros - „şarpele descrise din nou un cerc în jurul lui” – , doar cînd bătrînul cu lampa proclamă că venise ceasul ferice; pentru el era timpul sacrificiului, al descompunerii într-o multitudine de pietre preţioase care vor deveni piloni ai noului pod peste fluviu.

Tema metalelor este recurentă în alchimie; este cunoscută viziunea alchimistului Zosim, din secolul al III-lea, care recomanda unui prieten să construiască un templu dintr-o singură piatră. Îi spune că pentru a găsi ceea ce caută va intra într-un templu a cărui intrare este păzită de un dragon pe care îl va ucide; în interior va întîlni un om de bronz care va deveni un om de argint, iar în scurt timp un om de aur. Şi în basmul lui Goethe, în templul subteran sînt trei regi de aur, argint şi bronz, doar că şarpele nu este omorît , ci se sacrifică. Şarpele este cel care descoperă sanctuarul subpămîntean, şarpele este cel care răspunde venerabilei statui că Lumina este mai minunată decît aurul, şarpele este cel care îi comunică bătrînului cu lampa cel de-al patrulea secret: Sosit-a timpul! În templu cei prezenţi se unesc cu forţele

creatoare şi trăiesc misterul creaţiei, încercînd astfel să răspîndească în lume lumina binefăcătoare a Orientului. „Sigur, notează Dubrun, regatul strămoşilor este stabil şi glorios, şi totuşi este necesar a-l reînnoi realizînd o operă care va duce mai departe piatra originilor. Pentru a ajunge aici trebuie ca un nou rege să fie intronizat, şi să primească atributele funcţiei sale din însăşi mîinile strămoşilor, Fiecare dintre ei întrupează un aspect al puterii regale.” Cînd bătrînul rosteşte cine sînt mai marii pămîntului ( înţelepciunea, aparenţa şi forţa), cel de-al patrulea rege, cel din aliaj, se preface într-o grămadă amorfă; pentru stabilitatea templului erau suficiente cele trei coloane!

Lumina este un element care apare în basmul lui Goethe de la primele rînduri, mai întîi prin cele două „luminiţe rătăcitoare”, apoi prin lumina pe care o degajă aurul din care sînt monedele, lumina pe care o răspîndeşte şarpele care înghite monedele şi devine lumina care îi dezvăluie profunzimile muntelui, pînă atunci percepute doar tactil, este apoi lumina care va străluci peste apa fluviului cînd şarpele „în lumina orbitoare a soarelui” va deveni „arcul majestuos al podului ce se întindea de la un mal la celălalt”. Este momentul în care focul şi apa se reconciliază, focul schimbîndu-şi natura, este focul pietrelor preţioase din care pare alcătuit corpul şarpelui. Lumina nouă este o simfonie de culori, podul părînd a fi „clădit din smarald, crisopras şi crisolit îmbinate cu neasemuită măiestrie”. Peste toate însă este lumina lămpii purtată de omul care aluneca peste lac ca şi cum ar fi patinat; întrebat de Floare-de-Crin cine l-a călăuzit bătrînul răspunse: „Duhul lămpii mele m-a îndemnat să vin, iar uliul m-a călăuzit încoace. Cînd cineva are nevoie de mine, lampa scoate scîntei şi eu privesc doar în zare să văd vreun semn, o zburătoare sau un meteor care să-mi arate încotro să mă îndrept”. Lumina lămpii crează o atmosferă de pace, linişte şi armonie: „atît şarpele, cît şi lampa bărbatului începură să răspîndească lumină în felul lor; ba chiar vălul Florii-de-Crin prefira o strălucire blîndă, care colora nespus de fermecător. (…) Toţi cei de faţă erau cuprinşi de o linişte senină”.

Lumina lămpii bătrînului era lumina înţelepciunii, ea se identifica cu spiritul şi de aceea avea virtuţi nemaipomenite: „Toate cărăruile subterane, toate galeriile prin care grăbea bătrînul se umpleau deîndată în urma lui cu aur, căci lampa sa avea însuşirea minunată de a preface pietrele în aur, lemnul în orice fel de argint, animalele moarte în pietre preţioase şi de a descompune orice metal; pentru a înfăptui acest miracol trebuia ca singură ea să îndepărteze întunericul. Dacă în apropierea ei se afla altă sursă de lumină, strălucea doar frumos şi blînd, însufleţind tot ceea ce vieţuia”. Alchimiştii vorbeau de stări diferite ale luminii, ale aurului, ceea ce pare astăzi de neînţeles; monedele cu care luminiţele rătăcitoare au vrut să-l plătească pe bătrînul luntraş, şi care au fost înghiţite de şarpe, sînt din aur vulgar, dar el este cel care trezeşte dorinţa, fiind comparabil cu materia neînsemnată din care se va produce aurul înţelepţilor. Cel pornit în căutarea luminii înţelepciunii urcă o scară a valorilor care pleacă de la natura inferioară reprezentată de luminile personificate de cele două luminiţe rătăcitoare şi urcă spre claritate, spre spiritualizarea care se

manifestă deplin cînd se împlineşte profeţia podului şi cînd se înalţă templul pe malul estic al fluviului.

Cunoaşterea fiind graduală, iar spiritualizarea progresivă fac ca profeţia podului şi înălţarea templului să se facă treptat; cînd a văzut podul făcut din corpul şarpelui, soţia bătrînului cu lampa credea că s-a împlinit profeţia podului. Se înşela: nici podul adevărat nu se construise, nici templul nu se înălţase pe malul estic. Deşi mergea alături de soţul ei, percepţiile şi înţelegerea pe care o aveau despre ceea ce se întîmpla în jurul lor erau diferite! Sanctuarul era construit, dar era sub pămînt; bătrînul cu lampa, ca şi şarpele, ştiau acest lucru: „Profeţia privind podul s-a împlinit! Ceea ce era pînă acum doar jasp sau cvarţ verde, opac, străbătut cel mult către margini de lumină, s-a prefăcut în nestemată străvezie. Nici măcar beriliul nu-i atît de limpede, nici smaraldul n-are o culoare atît de frumoasă.(…) – Oricum, spuse şarpele continuînd firul întrerupt al vorbirii, templul a fost clădit. – Dar nu pe malul fluviului, zise frumoasa. – Se află încă în adîncurile pămîntului, o lămuri şarpele”.

Templul se afla sub munte, iar muntele se afla la vest; cum se va ridica din profunzimile pămîntului? Cum va ajunge pe malul estic al fluviului? Cînd clipa tainică s-a apropiat („sosit-a timpul!”), întreg cortegiul, mai puţin bătrînul luntraş şi şarpele, călăuziţi de bătrînul cu lampa, care le era ghid spiritual, se aflau în templul subteran: „pămîntul începu să se cutremure sub picioarele lor. (…) Se simţea cum întregul templu se legăna lin. (…) adîncurile pămîntului se deschideau în faţa sanctuarului care luneca uşor prin el. (…) Nu după mult timp li se păru că templul nu se mai mişcă, dar se înşelau: acesta începuse să se înalţe”. Călătoria s-a încheiat: înţelepciunea, aparenţa şi forţa biruiseră; avea însă să li se adauge un al patrulea element, mai cuprinzător şi mai adînc: forţa dragostei. În sanctuar se celebrează o învestitură şi o căsătorie; modesta colibă a luntraşului devine un tabernacol, „sfînta sfintelor”; tînărul va primi insemnele regalităţii ca într-un ritual iniţiatic: primi spada de la regele de bronz, sceptrul de la regele de argint, şi cununa de stejar de la regele de aur. În final tînărul rege se va căsători cu frumoasa Floare-de-Crin. Cînd va apărea podul ei vor fi rege şi regină, podul fiind astfel simbol al uniunii, al corespondenţei între elemente şi fiinţele umane. Profeţia podului s-a împlinit cînd şarpele s-a jertfit, transformîndu-se în pietre strălucitoare, cînd prinţul şi Floare-de-Crin s-au căsătorit, tînărul cuplu fiind înconjurat de o „strălucire cerească”, cînd a triumfat iubirea. „Purpura care colorează obrajii Florii-de-Crin atunci cînd regele înviat poate în sfîrşit să o strîngă la piept, este focul unei aurore care va dura la nesfîrşit. Este lumina dragostei care străluceşte pe faţa reginei. Pentru Goethe, ca şi pentru alchimişti, roşul este culoarea desăvîrşirii. Aici el este neperisabilul. Este plenitudinea luminii care străluceşte pentru eternitate pe obrajii Florii-de-Crin”, observă Pierre Deghaye.

Afundat în profunzimile obscure ale haosului primordial, sanctuarul unde vieţuiesc cei trei regi este asemănător Casei secretelor timpului evocată de poetul latin Caludius Claudianus cu trimitere la vîrsta de aur. Aluzia la vîrsta

de aur este transparentă şi în Basmul lui Goethe, şi aceasta este simbolizată de regele de aur:

„Cu uimire şi veneraţie îşi îndreptă privirea în sus, spre o nişă inundată de lumină, în care se afla statuia din aur curat a unui preacinstit rege. (…) Abia îşi ridicase şarpele ochii spre venerabila statuie, că regele prinse glas şi întrebă: - De unde vii? – Din inima muntelui stîncos în care se odihneşte aurul, răspunse şarpele. – Ce e mai minunat decît aurul? voi să ştie regele. – Lumina, înălţimea ta! – Şi ce te desfată mai mult decît lumina? – Conversaţia, răspunse şarpele strălucitor”. Doar bătrînul cu lampa şi şarpele sînt cei care conversează cu regele de aur. Cînd luminiţele rătăcitoare, singurele care puteau desfereca poarta sanctuarului, s-au apropiat de rege şi „încercau să i se vîre în suflet”, au fost apostrofate de regele de aur: „- Pieriţi din faţa mea, aurul din care sînt alcătuit nu-i pentru hrana voastră”, semn că taina rămîne inaccesibilă spiritelor insuficient purificate.

Pentru a construi o operă în care să domnească armonia între înţelepciune, frumuseţe şi forţă este nevoie să pătrunzi în inima materiei, în cripta secretă unde se afla piatra, cea pe care o caută şarpele şi bătrînul din basmul lui Goethe. Putem aminti aici şi călătoria lui Adoniram în măruntaiele pămîntului, povestită de Gerard de Nerval în Călătorie în Orient, Nopţile Ramazanului: „- Unde sînt? Cum te numeşti? Unde mă duci? şopti el. – În miezul pămîntului… în sufletul lumii locuite; acolo se înalţă palatul subpămîntean al lui Henoh, părintele nostru, pe care Egiptul îl numeşte Hermes, iar Arabia îl cinsteşte sub numele de Edris”. A pătrunde în inima materiei însemna a atinge rădăcina focului şi a cunoaşte astfel secretul operei creaţiei şi al reînnoirii.

La începutul povestirii, după ce luntraşul trece luminiţele rătăcitoare pe celălalt mal al fluviului, acestea îl plătesc cu aur, bătrînul îngropînd monedele. Le cere drept plată „roade ale pămîntului… trei căpăţîni de varză, trei anghinare şi trei cepe mari”; luminiţele nici nu luau în seamă roadele pămîntului, dar rămîn ţintuite locului pînă cînd îi promit bătrînului că îi vor îndeplini dorinţa. Simbolismul celor trei roade ale pămîntului nu trebuie privit superficial; specific celor trei roade ale pămîntului este prezenţa cojilor sau învelişurilor suprapuse. Într-o conferinţă despre Basm, Rudolf Steiner vorbeşte despre cele trei învelişuri ale omului: fizic, eteric şi astral, înăuntrul acestor învelişuri aflîndu-se sinele; la adăpostul acestor învelişuri sinele adună roadele devenirii. Cele două luminiţe rătăcitoare de la începutul povestirii sînt asemenea neofiţilor animaţi de o imperioasă şi nesocotită dorinţă de a bate la poarta templului şi de a cere să fie admişi la iniţiere. În tradiţia alchimică, neofitul este considerat aurul născînd, aurul vulgar, care este încă materie dezordonată; în această cheie trebuie citită reacţia luntraşului cînd luminiţele au vrut să-l plătească în aur: „Pentru numele lui Dumnezeu, strigă bătrînul, ce

faceţi!? Mă nenorociţi! O singură monedă de-ar fi căzut în apă, fluviul, care nu poate suferi metalul ăsta, s-ar fi învolburat iar valurile lui m-ar fi înghiţit cu luntre cu tot, şi cine ştie ce s-ar fi întîmplat cu voi; luaţi-vă galbenii înapoi!”

Întregul basm poate fi privit şi prin prisma dragostei, erosul fiind cel care animă fiinţele şi elementele; nu este însă vorba de erosul frivol, ci de erosul care descoperă lumina sacră, care aşază în armonie cele patru elemente, care împacă apa cu focul, care va transforma moartea prinţului în deşteptarea sa la o viaţă nouă, care îl apropie pe prinţ de preafrumoasa Floare-de-Crin, care separă şi uneşte, care prin sacrificiul şarpelui înalţă un pod indestructibil, simbol al reconcilierii şi al noii vieţi. De aceea Basmul nu este o frumoasă poveste de dragoste între prinţ şi Floare-de-Crin, tot restul fiind doar pentru a ilustra prin frumoase imagini ceea ce se petrece în sufletul îndrăgostiţilor. Dar cei doi nu au numai un destin personal; destinul lor este unul exemplar dacă este privit în ansamblul povestirii care capătă dimensiunea mitului, un mit al timpului reînnoit, al unei noi lumi. Bătrînul cu lampa şi soţia sa sînt întineriţi, renaşterea lor producîndu-se în acelaşi timp cu cea a unei noi lumi: „începînd de astăzi nici o căsătorie nu mai e legiuită, dacă nu-i încheiată din nou.(…) te cer din nou de nevastă şi alături de tine vreau să trăiesc pînă în veacul următor”.

Epilogul povestirii lui Goethe readuce în prim plan apa, simbol al reînnoirii lumii, al apariţiei regatului mesianic deopotrivă lume terestră şi lume cerească. Minunatul pod format de corpul şarpelui simbolizează unirea cerului cu pămîntul, el unind nu numai cele două maluri ale fluviului, ci şi înaltul cu ceea ce este jos; nu despre aceasta scria Hermes Trismegistos în Tabula smaragdina? Pierre Deghaye sugerează că Goethe ar fi putut prelua o tradiţie biblică menţiontă în Cartea a doua a Macabeilor: „Ieremia a venit acolo (muntele pe care urcase Moise – n.n.) şi a aflat loc în peşteră, şi cortul şi chivotul şi jertfelnicul tămîierii le-a băgat acolo şi a astupat uşa”, tăinuind locul pînă cînd Dumnezeu se va milostivi. Din perspectiva mesianică a basmului, ziua milosteniei este timpul reînnoirii, al începuturilor, cînd trasînd cercul pe suprafaţa apelor Dumnezeu a separat lumina de tenebre. Simbolismul cercului pe ape apare şi în basm: „Cît o să mai continue acest du-te-vino, cît o să mai măsor, în tristul cerc ce mi-e hărăzit, drumul dintr-o parte şi alta a rîului? Nu mai pot să îndur”, se tînguie tînărul prinţ înainte de a muri. Era un cerc plin de tristeţe, loc al suferinţei care va deveni un spaţiu al luminii; iubirea este cea care delimitează spaţiul salvării, ea este energia creatoare care biruie haosul: „dragostea nu pune stăpînire, dar ea modelează, ceea ce înseamnă mai mult”, îi spuse bătrînul prinţului.

În iunie 1786, Goethe îi scria Charlottei von Stein că este pe cale să termine de citit Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz; nădăjduia ca lectura să-i ofere noi interpretări, noi semnificaţii ale subiectelor abordate în poemul epic esoteric neterminat Die Geheimnisse/ Misterele. Început în 1784, acest poem a fost parţial publicat în 1789, şi a rămas în stare de fragment. Preambulul

liric al acestui poem a fost ulterior separat de textul original şi folosit independent, sub titlul Zeueignung/ Închinare. Deşi criticii literari au observat că poemul are o substanţă epică redusă, el este deseori amintit, mai ales pentru unul din versurile sale a cărui aură enigmatică a rămas neştirbită: „Aşadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?”

Atmosfera din poemul Misterele o aminteşte pe cea din Nunta chimică: la încheierea unui pelerinaj, fratele Marc ajunge la o mănăstire avînd portalul decorat cu o cruce înconjurată de trandafiri; ordinul adăpostit în acea mănăstire este depozitarul unei înalte spiritualităţi în care se regăsesc elemente din creştinism, rozicrucianism, spinozism, martinism. Poemul lui Goethe intenţiona mai degrabă să descifreze, prin disputa dintre reprezentanţii unor orientări religioase diferite, esenţa unei religii secularizate, care să depăşească dogmatismul şi divergenţele confesionale. Figura centrală a poemului, Humanus, poartă trăsături ale înţeleptului Nathan din scrierile lui Lessing şi ale lui Herder, ideile exprimate de Goethe fiind deseori întîlnite în epoca Luminilor.

La începutul veacului al XVII-lea, apăreau trei scrieri atribuite lui Johann Valentin Andreae, care vor constitui Biblia rozicrucienilor: Fama fraternitatis, Confessio fraternitatis şi Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, în anul 1459. Aceasta din urmă este diferită de primele ( manifest şi confesiune) inclusiv prin genul literar, fiind vorba de un roman autobiografic care descrie pelerinajul lui Christian Rosenkreutz, drumul de la noaptea profană la iluminare; este „un roman misterios, impregnat de referiri hermetice, saturat de simboluri şi descrieri alchimice, agrementat cu enigme şi criptograme, întretăiat de cîntece şi poeme, amestecînd cu dibăcie lugubrul cu umorul. E o naraţiune coerentă, plăcută la citit, chair dacă dorinţa de esoterism derutează profanul”, scrie Roland Edighoffer. Limbajul simbolic cu rădăcini alchimice este armătura unui text al cărui sens complex nu se lasă descifrat cu uşurinţă; semnificaţia profundă a scrierii se va arăta doar celor care vor citi trecerea de la Trinitate la cuaternitate, care vor înţelege jertfa regeneratoare a crucii, hierogamia Creatorului cu creaţia sa. Dar Andreae îşi prevenise cititorii în debutul scrierii sale: „Arcanele se degradează cînd sînt revelate: şi, profanate, ele îşi pierd graţia. Nu aruncaţi mărgăritare porcilor şi nu faceţi măgarului un aşternut de trandafiri”…

Nunta chimică relatează pelerinajul lui Christian Rosencreutz pentru a participa la căsătoria regală, călătorie presărată cu aventuri şi probe iniţiatice. Acelaşi subiect îl regăsim şi în Misterele lui Goethe, fratele Marc avîntîndu-se pe cărări de munte pentru a ajunge apoi pe cîmpii fertile, în călătoria sa întîlnind locuri şi popoare diferite, oameni veniţi din toate colţurile lumii pentru a-l adora pe Dumnezeu în secret, fiecare în felul său: se regăseau maniere de a gîndi şi simţi diverse, fiecare exprimînd dorinţa de a trăi în comun cultura înaltă, toţi fiind grupaţi în jurul lui Humanus, cel care vedea unitatea dincolo de diferenţe. După un timp în care a trăit alături de discipolii săi, Humanus

putea să se retragă, pentru că spiritul său se întrupase în toţi discipolii şi nu avea nevoie să îmbrace o formă corporală particulară. În Închinare Goethe exprimă idealul unei noi căi pentru umanitate:

„Şi iată, o femeie, făptură peste fire, Veni plutind pe nouri, descinsă dintre zei. Chip mai frumos eu n-am văzut în viaţă. Plutea-n văzduh şi mă privea în faţă. Nu mă cunoşti? Îmi spuse cu glasu-i minunat vibrînd de duioşie şi credinţă (…) Chiar de copil, nu te-am văzut eu oare Cum năzuiai spre mine cu ardoare? (…) Soarta prea bine-a chibzuit Lăsîndu-i să trăiască pe oameni în neştire! (…) Cunoaşte-te! Trăieşte în pace-acum cu toţii! Nu cu gînd rău am spus-o, mă iartă! i-am răspuns, (…) Doar pentru alţii creşte avîntul meu spre bine; Eu pot şi vreau talentul să nu-l mai ţin ascuns! O, fraţii mei, eu caut calea nouă Fiindcă vreau să v-o arăt şi vouă!”

Acest gînd nu aminteşte spusa bătrînului din Basm: „unul singur nu poate fi de ajutor, ci doar acela care se uneşte cu mulţi alţii la vremea potrivită”? Făptura peste fire era Zeiţa Adevărului, iar darul strălucit era vălul poeziei „ţesut în larma vieţii / Din limpezimi solare şi ceaţa dimineţii”.

Pietismul german de la sfîrşitul secolului al XVII-lea a reluat tema anului jubiliar, care se repeta la fiecare şapte ani, care era un timp al reînnoirii mesianice, un timp al iertării, al restabilirii tuturor lucrurilor, apocatastaza, în termeni teologici, teorie de care fusese sedus şi Goethe, dînd curs acestei chemări într-un text prezentat ca fiind o traducere din franceză. Afirma în acel text că un pastor nu poate aborda anumite subiecte în faţa celor care nu le-ar înţelege, că păcatele sînt eterne, dar se consola gîndind că milostenia divină va coborî asupra tuturor creaturilor; va relua ideea în Basm: „Toate datoriile sînt iertate! (…) Ferice de tine, ferice de orice fiinţă care se va scălda în dimineaţa asta în apele fuviului!” Pierre Deghaye se întrebă dacă nu cumva Goethe a tratat un subiect „tabu” sub un veşmînt poetic, dînd frîu liber imaginaţiei fabulatoare; sigur o face ca pe un exerciţiu imaginativ, căci întregul său demers interpretativ propune o lectură a Basmului ca mit în accepţiunea lui Eliade: povestirea unui eveniment primordial care se desfăşoară la începutul timpurilor şi care capătă valoare exemplară. Lumea nouă care se naşte în basm nu este un stat, ci regatul spiritual al cărui centru este Templul.

Am amintit de poemul neterminat Misterele pentru a arăta că Basmul nu este o creaţie singulară în vasta operă a lui Goethe. Herder, îndrumător al tînărului Goethe, era entuziasmat de Johann Valentin Andreae, la fel şi Lessing; Goethe însuşi fusese atras de rozicrucianism, de alchimie încă din studenţie cînd citea Opus mago-cabbalisticum sau Aurea Catena Homeri. Mai tîrziu, sedus de „frumosul basm” Nunta chimică, extrage ample fragmente din „cîntecul

nimfelor” pe care i le trimite prietenei sale, Doamna Charlotte von Stein: „Ce ne aduse viaţa nouă?/ Iubirea. / Ce ne aduse har din nou?/ Iubirea / Cum ne-am născut? / Din dragoste / Şi cum am fost toţi părăsiţi? Fără iubire”. Goethe era marcat de o întreagă tradiţie hermetică avînd un mare respect pentru mister ca o condiţie a plenitudinii. De altfel, afirmase în Convorbirile unor emigranţi germani că va spune o poveste care nu le va aminti de nimic, şi îi va face să gîndească la orice. În opinia lui Roland Edighoffer,Basmul avea să fie „una dintre cele mai stranii opere ale lui Goethe şi mai bogată în simboluri”; teoreticianul francez identifică mai multe similitudini între Nunta chimică şi Basm, dar şi între Nunta chimică şi al doileaFaust. Basmul rămîne o povestire misterioasă, o povestire iniţiatică aruncînd blestemul vanităţii asupra tuturor celor care pretind o interpretare exhaustivă! Este istoria/istorisirea unui mister. Iar misterul are partea sa de… inexprimabil!

Rudolf Steiner

Din volumul : NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53

XVI

TAINA REVELATĂ A LUI GOETHE

BASMUL DESPRE ŞARPELE CEL VERDE ŞI FRUMOASA FLOARE-DE-

CRIN (1)

Berlin, 16 februarie 1905

În această conferinţă şi în cele două care vor urma aş dori să ne ocupăm cu ceea ce – în conformitate cu propria expresie a lui Goethe – se poate numi Apocalipsa sa, sau taina sa relevată.

Noi am văzut înalta fraternitate din care făcea parte Goethe. Convingerea lui era că procesul cunoaşterii nu este ceva fix, stabilit dintr-un punct de vedere omenesc, ci capacitatea de cunoaştere umană se poate dezvolta şi această dezvoltare este supusă unei legităţi despre care, pentru început, omul nu trebuie să ştie nimic, la fel cum planta nu cunoaşte legile după care se dezvoltă. Învăţătura teosofică generală despre dezvoltarea capacităţii de cunoaştere a sufletului omenesc concordă întru totul cu concepţia despre lume a lui Goethe. Goethe a exprimat în mai multe feluri această concepţie.

El a răspuns acum la o întrebare pe care s-a străduit să o rezolve într-un mod infinit de profund şi care l-a preocupat de pe vremea când legătura de prietenie cu Schiller se înnoda tot mai mult. Această legătură s-a întemeiat cu greutate, căci cele două personalităţi se situau pe terenuri total diferite. Abia prin anul 1795 s-au recunoscut pentru totdeauna şi au început să se completeze reciproc. Atunci Schiller l-a invitat pe Goethe să conlucreze la Hore, o revistă prin care urmau să fie făcute accesibile publicului cele mai frumoase produse ale vieţii spirituale. Goethe a răspuns afirmativ la această propunere de colaborare, şi ca primă contribuţie la această revistă a fost Apocalipsa sa, «Taina sa revelată»: Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin (1794/95).

Acolo este vorba despre marea corelaţie dintre trupesc şi sufletesc, dintre pământesc şi suprasensibil, pe care voia să le expună acolo, ca şi despre

calea pe care trebuie să o abordeze omul prin capacităţile sale de cunoaştere aflate în dezvoltare, dacă e să se înalţe de la terestru la spiritual.

Aceasta este o problemă pe care omul trebuie să şi-o pună mereu. Schiller a expus această problemă într-un mod ingenios în «Scrisori despre educaţia estetică a omului». Acest tratat, prea puţin cunoscut şi studiat, constituie o sursă de referinţă pentru acela care abordează această enigmă. Goethe s-a simţit stimulat să se exprime despre această problemă şi a făcut-o în «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin», pe care l-a adăugat ulterior la «Convorbiri cu emigranţii germani».

Acest basm ne conduce adânc în teosofie. Şi teosofia afirmă cum conţinutul de cunoaştere al sufletelor noastre este întotdeauna dependent de capacitatea noastră de cunoaştere, şi că noi, ca oameni, putem să ne dezvoltăm tot mai mult această capacitate de cunoaştere, astfel încât să putem ajunge treptat să nu mai vieţuim în sufletul nostru conţinutul cunoaşterii ca pe ceva subiectiv, ci să putem vieţui în sufletul nostru un conţinut obiectiv al lumii. «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin» ne arată dezvoltarea sufletului omenesc înspre o înţelegere tot mai înaltă, prin aceea că toate facultăţile sufletului omenesc se pot dezvolta, nu numai capacitatea umană de a gândi. Toate forţele sufleteşti, şi simţirea, şi voinţa, pot pătrunde în tainele obiective ale lumii. Dar ele trebuie să înveţe să elimine orice element personal.

Acest basm este atât de profund, încât merită să ne găsim timp pentru o contemplare mai intimă a lui. El ne conduce în profunzimile concepţiei despre lume a lui Goethe. Goethe însuşi i-a spus lui Riemer despre acest basm că el va fi la fel ca Apocalipsa lui Ioan, în sensul că puţini vor descoperi adevărul din el. Goethe a pus în el cele mai profunde lucruri pe care le ştia despre destinul omenesc. El a fost mereu reţinut în această privinţă; el s-a exprimat în sensul că dacă s-ar găsi o sută de oameni care să îl poată înţelege corect, l-ar explica. Dar până la sfârşitul vieţii sale nu s-au găsit cei o sută de oameni, şi explicaţia nu a fost dată. După moartea lui Goethe s-a dat un mare număr de încercări de explicare a Basmului , care au fost reunite de Meyer von Waldeck. Ca pietre de construcţie, ele sunt valoroase, dar nu pot întemeia sensul profund al basmului.

S-ar putea pune întrebarea: De ce şi-a pus Goethe propria taină a vieţii într-un astfel de basm? – El însuşi a spus că într-o asemenea problemă se poate exprima numai în imagini. El a procedat astfel la fel ca toţi marii învăţători ai lumii, care nu voiau să-şi predea învăţătura în cuvinte abstracte, şi care tratau cele mai importante probleme în imagini, în mod simbolic.

Chiar până la întemeierea Societăţii Teosofice nu a fost posibil ca marile adevăruri să se dea altfel decât în formă imaginativă. Iar în felul acesta se creează ceea ce Schopenhauer a numit atât de frumos «Corul spiritelor», dacă se aprinde scânteia în cei care le înţeleg, trecând prin aspectul hieroglific. Acolo unde concepţia despre lume a lui Goethe devine foarte personală, foarte intimă, el nu se poate exprima decât în această formă. De două ori găsim câteva indicii importante în această privinţă în «Convorbirile cu Eckermann».

Ulterior, Goethe s-a exprimat într-un mod şi mai intim în alte două basme, în «Noua Melusine» (1807), şi apoi în «Noul Paris» (1810). Aceste trei basme în versuri constituie cea mai profundă expresie a concepţiei despre lume a lui Goethe. În «Noul Paris», el spune în încheiere: „Dacă vă voi putea povesti ceea ce se întâmplă în continuare, sau dacă acest lucru îmi va fi interzis cu stricteţe, încă nu o ştiu”. Acesta este un indiciu relativ la izvoarele din care provin aceste basme.

Aceste basme sunt revelaţii ale celei mai intime concepţii despre viaţă şi lume a lui Goethe. «Noul Paris» indică limpede izvorul din care provine. El începe aşa: Toate hainele cad de pe trupul băiatului – tot ceea ce şi-a însuşit omul în cadrul culturii în care trăieşte cade, se detaşează de la el. Un bărbat tânăr şi frumos se apropie de băiat. Acesta se bucură de venirea lui. Bărbatul îl întreabă: Mă cunoşti? – Băiatul răspunde: Tu eşti Mercur. – Într-adevăr, aşa este, şi eu sunt trimis de zei la tine cu o misiune importantă!

Să considerăm deci aceste trei basme drept cea mai profundă revelaţie a lui Goethe. Pentru început să abordăm basmul despre «Şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin». Basmul începe într-un mod plin de taină. Ne sunt prezentate trei ţinuturi, unul de aici, unul de dincolo, având între ele un fluviu. Basmul ne prezintă lumile trupului, sufletului şi spiritului, şi drumul omului în lumea suprasensibilă. Malul de aici este lumea fizică. Malul de dincolo este ţara frumoasei Floare-de-Crin, este lumea spiritului; între ele se află fluviul, lumea astrală, lumea dorinţelor.

Teosofia vorbeşte despre viaţa sufletului în lumea fizică, în lumea de aici, apoi despre Devachan, în care vieţuieşte sufletul după moarte, dar şi aici în lumea fizică, dacă el s-a eliberat printr-o evoluţie ocultă de tot ceea ce este personal. Atunci el poate urca în lumea de dincolo, în împărăţia frumoasei Floare-de-Crin; atunci el găseşte calea spre celălalt mal, spre locul înspre care omul se străduieşte încontinuu să ajungă, găseşte calea spre patria sufletului şi spiritului său. Fluviul care se află între aceste două lumi, lumea astrală, fluviul poftelor şi pasiunilor, care îl despart pe om de lumea spirituală, trebuie trecut, trebuie depăşit.

Se construieşte o punte peste fluviu, şi omul ajunge în împărăţia frumoasei Floare-de-Crin. Acesta este ţelul înspre care tinde omul. Goethe ştia cu exactitate ce însemna Crinul în mistica Evului mediu. El s-a lăsat practic iniţiat în tainele concepţiei mistice despre lume, şi era familiarizat cu strădaniile alchimiste ale Evului mediu. Iar după ce a cunoscut pe de o parte profunzimile misticii, a întâlnit apoi şi reflexul trivial al acesteia în imaginile deformate din literatură.

În prima parte a lui «Faust» el ne arată, încă în mod umoristic, faptul că îl preocupa problema legăturii dintre om şi frumoasa Floare-de-Crin. În timpul plimbării de Paşti – înainte de a face cunoştinţă cu Mefistofel – se spune relativ la strădaniile omului, în cadrul unei alchimii deformate:

Tata a fost un om ciudat, Spre tainele naturii şi circuitele ei sfinte, Loial, şi totuşi în felul său, s-a aplecat Cu-o râvnă capricioasă reflectând; …Un roşu leu unea, brav peţitor, Cu Crina albă în călâie baie.

Aceasta este o expresie tehnică alchimistă: Crinul înseamnă Mercur. În sensul concepţiei teosofice despre lume, Mercur este simbolul înţelepciunii, înspre care tinde omul, iar Crinul acea stare de conştienţă în care se află omul când a atins supremul pe care îl poate atinge când s-a găsit pe sine. Aici este reprezentată unirea dintre masculin şi feminin în sufletul omenesc. „În călâie baie” înseamnă, în sensul alchimiei, „eliberat de focul poftelor”. În teosofie, noi vorbim despre Ahamkara, strădania Eului omenesc care vrea să cuprindă cel mai înalt principiu. Acest principiu uman care se străduieşte pentru început în individualitatea sa, este reprezentat în alchimie drept Leu, care s-a eliberat de egoitate, de pofte şi pasiuni, şi căruia îi este îngăduit să se unească cu Crinul. Chiar dacă în Evul Mediu nu se mai ştiau prea multe din adevărata alchimie, denumirile s-au păstrat totuşi. Toate adevărurile superioare se află în strălucire eterică în faţa noastră atunci când ne apropiem de ele eliberaţi de poftele pustiitoare, de leul poftelor răcorite în baia călâie. Atunci spiritul omenesc poate găsi Crinul, etern-femininul ce ne înalţă în tării, şi el se poate uni cu aceste adevăruri ale lumii spirituale. Aceasta este o cale pe care sufletele au păşit întotdeauna în cea mai deplină claritate. Mistic este acela care se străduieşte spre claritatea, măreţia şi puritatea concepţiilor.

Pentru înţelepciune nu trebuie să existe simpatie şi antipatie, ci numai o cufundare neegoistă în ele. Pentru că în cazul adevărurilor matematice nu se mai resimte nici o pasiune, nu este posibilă cearta în privinţa lor; dacă ar fi luate în consideraţie sentimentele umane, s-ar putea ajunge şi la controversa dacă 2 ori 2 fac 4. Toate adevărurile superioare stau

înaintea noastră în aceeaşi strălucire eterică dacă reuşim să exprimăm această dispoziţie interioară purificată. Şi această limpezire a toate era ceea ce numea Pythagoras katarsis, purificare. Toată această cale, cu tainele ei intime, a fost descrisă de Goethe în Basmul său, pentru că limbajul nostru uzual într-adevăr nu este capabil să exprime aceste lucruri. Abia atunci când reuşim să descriem în imagini de culori ceea ce trăieşte în sufletul misticului, găsim şi din punctul de vedere al limbajului calea spre cea mai înaltă formă a conştienţei omeneşti, spre Crin.

Oamenii se complac în a-şi reprezenta mistica drept ceva neclar. Dar neclară este ea numai pentru acela care nu găseşte calea spre înalturi. Spre nepreţuita claritate a conceptelor se străduieşte misticul în înălţimile eterice pure, eliberat de realitatea brută nemijlocită. Este nevoie să ne însuşim mai întâi conceptele care ne duc în acest ţinut al limpezimii. Goethe a căutat acest ţinut al limpezimii, el şi-a însuşit cunoştinţe matematice. În cele rămase de la Goethe s-a găsit cu cincizeci de ani în urmă un caiet care mi-a confirmat faptul că Goethe s-a preocupat, chiar şi în ultimii ani ai vieţii, cu studiile matematice, abordând chiar şi probleme de matematici superioare. El şi-a organizat şi studiile asupra naturii, şi asupra sufletului omenesc, în sensul unui adevărat gnostic. Prin spiritul său intuitiv a ajuns, de exemplu, până la contemplarea plantei primordiale.

Dar pe cât de greu a putut fi înţeles în privinţa plantei primordiale şi a animalului primordial, cu atât mai puţin a fost înţeles în privinţa vieţii sufleteşti. Amintesc aici convorbirea sa cu Schiller [ Nota 77 ], de la Jena, în 1794. Goethe s-a exprimat faţă de Schiller în sensul că s-ar putea găsi un mod de observare a lumii şi a conţinuturilor ei care să nu descompună lucrurile aşa cum procedează ştiinţa, ci să dovedească legătura unitară aflată la baza tuturor, şi care să indice spre ceva superior, ceva unitar, aflat dincolo de lumea sensibilă. Şi Goethe şi-a desenat planta primordială, o formaţiune care deşi era asemănătoare unei plante, nu putea fi percepută cu simţurile exterioare, ca o plantă obişnuită, şi el i-a spus lui Schiller că aceasta ar fi planta, planta primordială, ceea uneşte toate plantele; dar că această primordială nu trăieşte într-o singură plantă individuală, ci în toate fiinţele vegetale. Că ea ar constitui aspectul obiectiv al tuturor plantelor. – La obiecţia lui Schiller că ceea ce a desemnat el drept plantă primordială ar fi o idee, Goethe a răspuns: „Dacă aceasta este o idee, atunci eu îmi văd ideile cu ochii”. Atunci Goethe a arătat modul în care se raportează el la spirit, faptul că pentru el există o plantă văzută intuitiv, care trăieşte în fiecare fiinţă vegetală. Numai vederea intuitivă poate percepe ceea ce este obiectiv dincolo de toate lucrurile sensibile, numai gândirea eliberată de sensibil poate ajunge la ea. Iar modul în care se poate înălţa gândirea până la o asemenea obiectivitate ne este prezentat de luminiţele

rătăcitoare din Basm. Cel care nu se poate înălţa până la concepţia lui Goethe, nu înţelege ce vrea el să spună; nici chiar Schiller nu a înţeles atunci prea bine ce voia Goethe să spună, dar el şi-a dat toată osteneala să pătrundă în concepţia despre lume a lui Goethe. Apoi a sosit scrisoarea din 23 august 1794. Aceasta a însemnat spargerea gheţii dintre cele două spirite.

Goethe a intercalat în acest Basm multe din înaltele contemplări spirituale care trăiau în el. Să încercăm acum să pătrundem în Basm.

Ni se spune că la miezul nopţii, două luminiţe rătăcitoare îl trezesc pe bătrânul luntraş, care dormea pe celălalt mal – aşadar în lumea spirituală –, căci vor să fie trecute fluviul. El le trece peste apă, din împărăţia Florii-de-Crin, peste fluviul biciuit de furtună. Ele se comportă foarte nemanierat, dansează în barcă în aşa fel încât luntraşul trebuie să le spună că barca se va răsturna. În fine, după ce au ajuns cu mare osteneală la celălalt mal, ele vor să îl plătească cu multe bucăţi de aur, care cad din ele, scuturându-se. Luntraşul le refuză, spunând mâhnit: Bine că nu le-aţi aruncat în râu, pentru că acesta nu poate suporta aurul, şi s-ar fi înspumat sălbatic şi v-ar fi înghiţit. Eu va trebui să îngrop acum aurul. Eu însumi pot fi plătit numai cu roadele pământului. Şi el nu le lasă să plece, înainte ca ele să-i promită că-i vor aduce trei verze, trei anghinare şi trei cepe. Luntraşul ascunde apoi aurul în crăpăturile pământului, acolo unde locuieşte şarpele cel verde. Acesta consumă aurul, devenind datorită lui mai luminos, dinăuntru spre afară. Acum el poate merge în propria sa lumină, şi poate vedea cum totul se luminează în preajma lui de la această lumină. Luminiţele rătăcitoare întâlnesc şarpele, şi îi spun: Dumneavoastră sunteţi muma noastră, pe linie orizontală. – Luminiţele rătăcitoare sunt verii şarpelui pe linie verticală. Vertical şi orizontal, sunt expresii străvechi care apar mereu în mistică pentru a exprima anumite stări sufleteşti.

Cum ajungem la frumoasa Floare-de-Crin? – întreabă acum luminiţele rătăcitoare. Oh, ea locuieşte pe celălalt mal, le răspunde şarpele. – O, ce păcat, acolo am fost deja, de acolo venim doar! – Şarpele le explică faptul că luntraşul aduce pe oricine încoace, dar că lui nu-i este îngăduit să ducă pe nimeni dincolo. – Nu există alte căi? – Ba da, la amiază formez eu însumi o punte –, spune şarpele cel verde. Dar luminiţelor rătăcitoare nu le place acest timp, şi şarpele le indică atunci umbra uriaşului, care este el însuşi lipsit de putere, dar prin umbra sa poate face orice. La răsăritul şi apusul Soarelui, umbra se extinde peste fluviu ca un pod.

Şarpele încearcă, după îndepărtarea luminiţelor rătăcitoare, să-şi potolească o curiozitate care îl chinuia de mult. În călătoriile sale prin crăpăturile stâncilor, descoperise prin simţire pereţi netezi şi figuri

asemănătoare oamenilor, pe care spera să le recunoască acum, prin noua sa lumină.

El se strecoară printre stânci, şi găseşte o încăpere în care se aflau statuile a patru regi. Primul rege este de aur, având o coroană de frunze de stejar. Regele îl întrebă pe şarpe de unde vine. Acesta răspunse: Din adâncurile în care locuieşte aurul! – Ce este mai minunat decât aurul? – întrebă regele. Lumina – răspunse şarpele. Ce este mai înviorător decât lumina? – Conversaţia, răspunse şarpele. Apoi îi contemplă pe ceilalţi regi, dintre care al doilea era de argint, împodobit cu o coroană, al treilea era din aramă, şi avea o cunună de laur, pe când cel de-al patrulea avea o statură nedefinită, compus din toate aceste metale.

Deodată se răspândi în încăpere o lumină, un bătrân cu o lampă apărând înăuntru.

Pentru ce vii, nu vezi că avem lumină? – întrebă regele de aur. – Ştiţi că nu-mi este îngăduit să luminez întunericul. – Se sfârşeşte împărăţia mea? – întrebă regele de argint. Târziu, sau niciodată – replică bătrânul. Regele de aramă întrebă: Când mă voi scula? – Curând – răspunse bătrânul. Cu cine să mă însoţesc? – Cu fraţii tăi mai vârstnici – răspunse bătrânul. Ce se va întâmpla cu cel mai tânăr? – Se va aşeza.

În timpul acestei discuţii, şarpele privea templul din jurul său. Apoi, regele de aur îl întrebă pe bătrân: Câte taine cunoşti? – Trei, răspuns bătrânul. – Care este cea mai importantă? – întrebă regele de argint. – Cea evidentă –, răspunse bătrânul. Vrei să ne-o dezvălui şi nouă? – întrebă regele de aramă. De îndată ce o voi şti pe a patra –, spuse bătrânul. Ce mă priveşte – murmură regele compozit. Eu o cunosc pe a patra –, spuse şarpele, se apropie de bătrân şi îi şuieră ceva la ureche. Sosit-a timpul! – strigă bătrânul cu o voce puternică. Ecoul templului îi răspunse, coloanele metalice ale statuilor răsunară şi în clipa aceea bătrânul se cufundă spre Soare-apune, şarpele spre Soare-răsare, fiecare dintre ei trecând cu cea mai mare repeziciune prin despicăturile stâncilor.

Deocamdată doar atât, referitor la conţinutul basmului. „Publicul va mai afla câte ceva, căci dezlegarea se află în însuşi basmul”, scrie Schiller lui Cotta . Ne aflăm într-un punct în care vrem să începem dezlegarea. Pentru a nu merge prea departe, vrem să ne clarificăm pentru început câteva expresii străvechi ale învăţăturilor tainice, pentru a înţelege imaginile. Flăcările însemnau pentru mistic ceva absolut deosebit. Ce a avut Goethe în vedere prin flăcări, prin luminiţele rătăcitoare. Flăcările, care sunt luminiţe rătăcitoare, din punct de vedere simbolic reprezintă focul pasiunilor, al dorinţelor senzoriale, al impulsurilor şi instinctelor. Este focul care trăieşte numai în animalele cu sânge cald, şi în oameni.

Cândva a existat un timp în care omul încă nu avea statura sa de astăzi. Acest foc încă nu exista înainte de rasa lemuriană; înainte ca el să se încarneze în corpurile omeneşti, nu existau pofte şi impulsuri de acest tip. Omul a devenit o fiinţă cu pofte şi dorinţe abia prin pătrunderea sa cu sângele cald, un Kamamanas. Peştii şi reptilele fac parte dintre animalele heteroterme. Mistica face de aceea diferenţa, mai mult decât ştiinţele naturii, între fiinţele cu sânge rece şi fiinţele cu sânge cald.

Pe atunci, pe la mijlocul perioadei lemuriene, a intervenit un moment în care omul şi-a început dezvoltarea de la stadiul inferior la cel superior. Acest moment este desemnat în mituri, în legenda lui Prometeu, drept aducerea focului pe Pământ. Despre Prometeu se povesteşte că el ar fi adus focul din cer, şi că a fost înlănţuit de stânci – de trupul omenesc fizic, mineral.

Totalitatea impulsurilor, sentimentelor, instinctelor şi pasiunilor constituie focul, care îl impulsionează pe om înspre noi fapte. În teosofie, flacăra este numită izvor al conştienţei omeneşti de sine, capacitatea omului de a-şi spune „eu”. Dacă omul nu ar fi ajuns să devină flacără, el nu şi-ar fi putut dezvolta conştienţa de sine, şi nu s-ar fi putut înălţa la cunoaşterea divinului. Există o conştienţă de Eu inferioară, conştienţa de sine, şi o conştienţă superioară. Natura inferioară a impulsurilor este unită în om cu conştienţa superioară. Omul fizic s-a format prin pătrunderea sinei sale cu sângele, cu flacăra. Formaţiunile de flacără ale luminiţelor rătăcitoare indică izvorârea conştienţei de sine în cadrul impulsurilor, poftelor şi pasiunilor. Acesta este Kamamanas, cum spunem noi în teosofie. Cu acestea trăieşte omul, pentru început, în lumea fizică, dincoace de fluviu.

Dar ţinutul de obârşie al omului, în care zăboveşte el înainte de a se naşte, se află dincolo de fluviu, în lumea spirituală. Luntraşul îl conduce pe om din lumea spirituală peste fluviul lumii astrale, în existenţa corporală de aici. Sufletul căutător tinde însă neobosit înapoi, spre ţara de dincolo de fluviu. Însă acolo luntraşul – natura – nu îl poate purta. Se spune: Chiar dacă îl întâlniţi pe acest mal, el nu vă va lua cu sine, pentru că el are voie să aducă pe oricine încoace, dar nu îi este îngăduit să ducă pe nimeni încolo. Aşa le spune şarpele luminiţelor rătăcitoare. Forţele naturii au adus omul, prin naştere, în lumea fizică. Dacă omul vrea să se întoarcă în lumile superioare în timpul vieţii sale, trebuie să o facă singur. Există o cale în acest sens. Eul poate aduna cunoştinţe. În ocultism, cunoaşterea a avut întotdeauna drept simbol aurul. Aurul şi înţelepciunea – cunoaşterea – îşi corespund. Aurul cunoaşterii, reprezentat prin luminiţele rătăcitoare, este posedat şi de omenescul inferior, care devine luminiţă rătăcitoare dacă nu găseşte calea corectă. Există o înţelepciune inferioară pe care omul şi-o însuşeşte în cadrul lumii sensibile, prin observarea lucrurilor şi entităţilor acestei lumi

sensibile, prin faptul că îşi face reprezentări despre aceasta, pe care le combină prin gândirea sa. Însă aceasta este o simplă înţelepciune raţională. Luminiţele rătăcitoare vor să-l plătească pe luntraş cu acest aur, pe care l-au dobândit cu uşurinţă şi pe care îl risipesc cu uşurinţă. Dar luntraşul le respinge, pentru că înţelepciunea raţională nu satisface natura. Numai acele daruri pot acţiona în natură, care sunt unite cu forţele vii ale naturii. Înţelepciunea nematurizată face fluviul astralului să se înspumeze, el nu o preia, o respinge. Luntraşul cere drept răsplată roade ale pământului. Dar luminiţele rătăcitoare nu au gustat niciodată aşa ceva; ele nu le posedă. Ele nu s-au străduit niciodată să pătrundă în profunzimile naturii, dar cu toate acestea ele trebuie să plătească naturii tributul său. Ele trebuie să promită că vor împlini cerinţa luntraşului. Iar cerinţa constă în roade ale pământului: trei verze, trei anghinare şi trei cepe mari. Ce reprezintă aceste roade ale pământului? Goethe alege aceste roade, care au coji şi frunze învăluitoare, ce reprezintă învelişurile omeneşti.

Omul are trei învelişuri, cele trei corpuri ale sale: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Înăuntrul acestor învelişuri trăieşte miezul fiinţial al omului, sinea sa. În aceste corpuri care o înconjoară ca nişte învelişuri, sinea trebuie să adune roadele de la o încarnare la alta. Ea trebuie să adune roade ale Pământului. Aceste roade nu constau dintr-o cunoaştere raţională. Luntraşul cere aceste trei corpuri învăluitoare ca tribut al naturii. Goethe a introdus această învăţătură în modul cel mai subtil în Basmul său.

Aurul ajunge la şarpe. Este aurul adevăratei înţelepciuni. Şarpele a fost dintotdeauna simbolul sinei, care nu rămâne în sine, ci poate prelua dumnezeirea în mod altruist, putându-se jertfi; care adună smerit, altruist, înţelepciunea Pământului, prin faptul că se cufundă în „adâncurile pământului” şi urcă până la dumnezeire prin aceea că nu-şi dezvoltă egoismul şi vanitatea, ci prin aceea că încearcă să se facă pe sine asemănător dumnezeirii. Şarpele, în strădania sa altruistă, se pătrunde întru totul cu acest aur, devenind astfel luminos, lumină pe care o radiază dinăuntru spre afară. El devine luminos, aşa cum devine sinea când s-a transformat, urcând până la treapta inspiraţiei, pe care omul a devenit plin de lumină lăuntrică, şi lumina se îndreaptă spre lumină. Şarpele observă că el a devenit transparent şi luminos. Cu mult timp în urmă fusese asigurat că acest fenomen este posibil. Şi dacă mai înainte era verde, acum a devenit luminos. Şarpele este verde pentru că se află în simpatie cu fiinţele dimprejurul său, cu întreaga natură. La fiinţele în care vieţuieşte această simpatie, aura apare în nuanţe de culoare verde deschis. Verdele este culoarea ce apare în aura omului care vieţuieşte preponderent altruist, având o strădanie plină de dăruire în suflet. Iar acum, când a devenit strălucitor dinăuntru spre afară, şarpele vede ceea ce mai înainte presimţea doar în strădaniile sale. Toate frunzele

par a fi alcătuite din smarald, toate florile sunt luminate în modul cel mai minunat. El vede toate lucrurile într-o lumină nouă, limpezită. Lucrurile ne apar astfel într-o lumină de smarald atunci când spiritul din ele ne vine în întâmpinare, atunci când lumina se revarsă în întâmpinarea luminii.

Acum, când a devenit luminos, când a preluat în sine natura divină superioară, el găseşte şi calea către templul subpământean.

Adânc ascunse erau lăcaşurile în care erau învăţate adevărurile în timpurile trecute; adânc ascunse în grotele şi prăpăstiile Pământului se aflau templele de misterii. Acolo lumina vine în întâmpinarea luminii.

Până acum, şarpele fusese nevoit să se strecoare fără lumină prin aceste abisuri, dar el putea diferenţia obiectele prin simţire. El percepuse obiectele prin simţire, obiecte care trădau intervenţia mâinii modelatoare a omului, şi în primul rând figurile omeneşti. Acum el se află în posesia luminii, şi lumina îi vine în întâmpinare. El găseşte templul şi în templu pe cei patru regi, unde îi vine în întâmpinare şi bătrânul cu lampa. Bătrânul cu lampa înseamnă înţelepciunea străveche, înţelepciunea străveche a omenirii, care este numai lumină şi nu aruncă umbre, care conţine ceva pe care ştiinţele moderne ale naturii nu-l pot înţelege. Dintr-un sens foarte profund afirmă Goethe că lampa luminează pentru sufletul omenesc numai atunci când i se aduce în întâmpinare o altă lumină, pe care sufletul trebuie să o producă în sine. Este aceeaşi concepţie pe care o exprimă în maxima cu care el şi-a precedat teoria culorilor, şi despre care a afirmat că ar fi cuvintele unui vechi mistic:

De n-ar fi ochiul solar, Cum am putea zări lumina? De n-ar trăi în noi însăşi puterea lui Dumnezeu, Cum ne-ar putea încânta divinul?

Şi deoarece ochiul şarpelui a devenit solar atunci când lumina divină s-a aprins în el, lumina înţelepciunii străvechi a lumii îi vine în întâmpinare.

Focul ca pasiune s-a transformat în lumină. Focul, care s-a transformat afară, în regnul pământesc, în lumină a înţelepciunii, poate lumina în întâmpinarea aducătorului înţelepciunii, „bătrânul cu lampa”.

În continuarea Basmului ne sunt prezentaţi cei patru regi.

Cei patru regi sunt priviţi de şarpe cu uimire şi veneraţie. Uimirea şi veneraţia au constituit întotdeauna puterile sufleteşti care l-au dus pe om înainte, înălţându-l. Şarpele zăreşte pentru început regele de aur, care începe să vorbească: Regele îl întrebă pe şarpe: De unde vii? Acesta

răspunse: Din adâncurile în care locuieşte aurul! – Ce este mai minunat decât aurul? – întrebă regele. Lumina – răspunse şarpele. Ce este mai înviorător decât lumina? – Conversaţia, răspunse şarpele. În conversaţie, înţelepciunea apare într-un mod mai intim pentru om, ea este mai înviorătoare decât o mare revelaţie. – Şi nu ne vin în gând dialogurile platonice în faţa acestei convorbiri a regelui cu şarpele? Şi aici şi acolo sunt exprimate în câteva cuvinte, în câteva fraze, taine ale lumii. Goethe vrea să spună că prin ceea ce se află în templu şi ceea ce se desfăşoară acolo este vorba de cele mai înalte taine ale evoluţiei omenirii.

Ce alchimie este aceasta, prin care lucrurile se transformă astfel? Este iniţierea. Chiar şi teoria modernă a evoluţionismului porneşte de la continua transformare a lucrurilor. Templul trebuie să fie la început subpământean, adică inaccesibil pentru majoritatea oamenilor. Dar acum se apropie momentul în care el se va deschide tuturor oamenilor. El vrea să trimită de la un om la altul aurul înţelepciunii devenit lumină.

Cine este regele de aur, şi cine sunt ceilalţi trei regi, cel de argint, cel de aramă şi cel din amestecul celor trei substanţe? – Regele de aur este Manas, înţelepciunea însăşi, care până acum se putea dezvolta într-o măsură mai înaltă doar în templele de misterii. Este acea putere sufletească pe care şi-o poate cuceri omul prin gândirea purificată, eliberată de sensibil. Regele de argint indică un element şi mai înalt decât înţelepciunea: el este iubirea, Cuvântul creator al lumilor, Buddhi, Dumnezeul care radiază în iubire. Împărăţia sa este numită împărăţia strălucirii; cu aceasta se are în vedere ceea ce creştinismul desemnează drept Glorie (Gloria in excelsis). Se indică un moment temporal, care va putea fi atins abia ulterior; atunci Buddhi va domni asupra oamenilor. Regele de aramă, pe care şarpele nu îl zăreşte de la început, care aparent este mai puţin valoros, are o putere uriaşă, şi apare ca fiind măreţ. El aduce mai degrabă cu o stâncă decât cu o formă umană. Regele acesta exprimă puterea sufletească volitivă, care este ascunsă în om. El reprezintă Atma, cu care omul ce se străduieşte va fi dotat abia în final, principiul pe care îl descoperă la sfârşit.

Aşa a prezentat Goethe, într-o frumoasă imagine, dotarea omului cu cele trei virtuţi superioare, care îi vor fi conferite cândva. Mai înainte, nimeni nu ajungea la iniţiere fără să fi dobândit această maturitate.

Mai este prezent şi un al patrulea rege, cu o statură greoaie; el constă dintr-un amestec de aur, argint şi aramă, dar s-ar părea că metalele nu s-au contopit prea bine la turnare, neacordându-se întru totul unul cu celălalt. Este sufletul omului neevoluat, care încă nu tinde înspre o dezvoltare superioară, în care gândirea, simţirea şi voinţa se intercalează haotic, şi care oferă privirii „o imagine neplăcută”. Acest al patrulea rege reprezintă puterea gândirii care mai este încă întunecată de impresiile

sensibile, focul sufletului care încă nu se desfăşoară în iubire, ci trăieşte în pofte şi impulsuri, voinţa nedisciplinată a omului.

Să ne amintim convorbirea regelui cu bătrânul cu lampa. Regele de aur îl întreabă pe bătrân: Câte taine cunoşti tu? – Trei – răspunse bătrânul. – Care este cel mai important? – întrebă regele de argint. Cea evidentă – răspunse bătrânul. Vrei să ne-o dezvălui şi nouă? – întrebă regele de aramă. – De îndată ce o voi cunoaşte pe cea de a patra – replică bătrânul. Eu o cunosc pe cea de-a patra – spuse şarpele, se apropie de bătrân şi îi şuieră ceva în ureche. – Sosit-a timpul! – strigă bătrânul cu o voce puternică.

Există trei taine – şi cea mai importantă este cea evidentă. După ce acestea au fost revelate, poate fi cunoscută şi cea de a patra! Acestea sunt cuvintele cele mai importante din tot Basmul, şi reprezintă totodată cheia sa – aşa cum i-a spus Goethe lui Schiller într-o convorbire cu acesta [ Nota 79 ]. Bătrânul cunoaşte trei taine, care sunt tainele celor trei regnuri ale naturii. Regnurile naturii au devenit staţionare în evoluţia lor. Însă omul evoluează în continuare. El poate face aceasta deoarece în el vieţuieşte spiritul, sinea sa. Cele trei taine pe care le cunoaşte bătrânul explică legile regnurilor mineral, vegetal şi animal. Legea care trebuie să trăiască în sufletul omenesc, dacă acesta vrea să atingă maturitatea necesară iniţierii, trebuie găsită de sufletul însuşi, prin propriile sale puteri. – Şarpele a găsit-o. El i-o şuieră bătrânului în ureche. Ce i-a spus şarpele bătrânului la ureche? Că el are voinţa de a se jertfi! – Jertfa este legea lumii spirituale! – Pe calea spre cunoaşterea superioară poate merge numai acela pentru care această cunoaştere nu este scop în sine, ci care o caută pentru a o pune în slujba omenirii. Toţi misticii adevăraţi cunosc această cale a sufletului, căci toţi au trecut prin această trăire a jertfei şarpelui. De îndată ce în templu răsună cuvintele: Eu vreau să mă jertfesc!, bătrânul spune: Acum a sosit timpul!

Cuvintele bătrânului indică un viitor îndepărtat, în care maturitatea va fi atinsă de întreaga omenire: Sosit-a timpul! – atunci va fi timpul în care templul se va înălţa deasupra fluviului, astfel încât întreaga omenire să devină părtaşă la înţelepciune, şi să participe la iniţiere, care altfel revenea doar câtorva, jos, în templul subpământean.

Aceluia care s-a preocupat, ca mine, de douăzeci de ani, cu acest basm, i se arată mereu o înţelepciune tot mai profundă, iar liniile directoare indică spre o temelie primordială tot mai profundă. Mai există multe fraze de o bogăţie inestimabilă, pe care trebuie să le descoperim, şi noi trebuie să le descoperim. Numai că trebuie să ne ferim ca Goethe să nu afirme şi în privinţa noastră ceea ce caracterizează în «Faust», prin Mefistofel, astfel:

Cel care vrea să cunoască şi să descrie ceva viu, Încearcă pentru început să izgonească spiritul afară, Apoi el are părţile în mână, Şi-i mai lipseşte – din păcate! – doar legătura spirituală!

Haideţi să căutăm această legătură spirituală în creaţiile lui Goethe!

XVII

TAINA REVELATĂ A LUI GOETHE

BASMUL DESPRE ŞARPELE CEL VERDE ŞI FRUMOASA FLOARE-DE-

CRIN (2)

Berlin, 23 februarie 1905

În urmă cu opt zile am indicat deja faptul că în Basmul-poem al lui Goethe despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin se ajunge la dezlegarea enigmei fundamentale a modului cum evoluează omul de la Eul său inferior la Eul superior, şi că la baza Basmului se află o măreaţă perspectivă asupra viitorului.

Cum poate ajunge omul la poarta care îl duce în lumea spirituală? Aceasta era problema fundamentală pentru Goethe. El abordează în modul cel mai pătrunzător această problemă şi încearcă în cele mai diferite moduri să reprezinte calea evoluţiei puterilor sufleteşti ale omului.

Pornind de la aceste mari puncte de vedere, el încearcă să arate în toate amănuntele, în calitatea sa de cunoscător, ce căi interioare are omul de străbătut.

Am rămas la clipa în care bătrânul cu lampa s-a întâlnit cu şarpele în faţa imaginilor regilor, reprezentanţii celor mai înalte puteri spirituale. Trebuie să recunoaştem în templu un simbol pentru marile şcoli tainice care au existat întotdeauna şi mai există şi în ziua de azi. În templu erau conduşi anumiţi oameni, şi prin învăţăturile şi indicaţiile pe care le primeau acolo, dacă le aplicau într-adevăr asupra lor, ajungeau treptat atât de departe, încât în final li se putea împărtăşi iniţierea.

Noi am văzut că şarpele a şuierat un cuvânt în urechea bătrânului, acţiune desfăşurată în faţa regilor. Noi ştim că acel cuvânt este cuvântul

cel mai important, soluţia enigmei, despre care Goethe şi Schiller spuneau că „soluţia se află chiar în basm”.

Faptul că soluţia se află în acel cuvânt, se deduce din comportamentul bătrânului. Căci de îndată ce şarpele a rostit cuvântul, bătrânul replică prin cuvintele pline de importanţă: «Sosit-a timpul!».

Şarpele cunoaşte cea de a patra taină; de aceea spune bătrânul: «Sosit-a timpul!» Şi când, mai târziu, aceste cuvinte sunt aduse frumoasei Floare-de-Crin, ea le consideră drept o rază de lumină, ca indiciu al eliberării ei.

Bătrânul se întoarce acasă, unde o găseşte pe soţia sa consternată. Ea îi povesteşte că fuseseră acolo două luminiţe rătăcitoare, care nu s-au purtat în mod cuviincios, care au lins aurul de pe pereţi, împrăştiindu-l apoi în faţa ei. Că mopsul mâncase din acel aur şi murise datorită acestui fapt. Şi că apoi, bătrâna a trebuit să promită că va duce ea la fluviu datoria luminiţelor rătăcitoare. Bătrânul încuviinţă acest lucru, spunând că se va ivi ocazia ca luminiţele rătăcitoare să-şi dovedească recunoştinţa. Dar, pentru început, el are sarcina de a crea din nou ordine în casă; şi el o face lăsând lampa să ardă, şi acoperind în felul acesta din nou pereţii cu aur.

S-ar părea că aici există o contradicţie. La început, în convorbirea dintre bătrân şi regele de aur, se spune: De ce vii, căci noi avem lumină! – Bătrânul răspunde: Ştiţi că nu îmi este îngăduit să luminez întunericul. – Omul trebuie să-şi cucerească mai întâi lumina lăuntrică, pe care să o aducă în întâmpinarea înţelepciunii străvechi; abia apoi poate aceasta lumina pentru el. – Iar după ce bătrânul s-a scufundat spre Soare-apune mergând cu lampa sa prin crăpăturile/culoarele Pământului, se spune: Toate culoarele Pământului prin care a trecut el s-au umplut în urma sa cu aur; căci lampa sa avea minunata însuşire să transforme toate pietrele în aur, lemnul de orice fel în argint, animalele moarte în pietre preţioase şi de a descompune orice metal. Dar pentru a-şi manifesta acest efect, trebuia să lumineze singură, căci dacă mai era şi o altă lumină în preajma ei, strălucea doar frumos şi blând, şi toate fiinţele se simţeau înviorate datorită ei. – Această contradicţie poate fi înţeleasă în sensul că ea luminează numai dacă îi vine o lumină în întâmpinare, iar atunci când nu mai există lângă ea nici o lumină, luminează într-un mod deosebit şi transformă tot ceea ce se află în jurul ei: pietrele devin aur, mopsul mort devine onix. În felul acesta avem o interpretare plină de sens.

Apoi bătrânul îi spune soţiei sale: Du-te la luntraş, du-i cele trei roade ale Pământului, iar pe căţelul mort du-l frumoasei Floare-de-Crin; aşa cum ucide ceea ce este viu, îl va învia pe cel mort prin atingerea ei. – Femeia porneşte la drum. Coşul cu mopsul cel mort este foarte uşor, dar

se îngreunează când se adaugă în el roadele Pământului. Aceasta este o trăsătură importantă.

Uriaşul îi apare în cale; umbra sa îi scotoceşte în coş şi-i ia câte unul din roadele Pământului, ducându-le la gura uriaşului, care le mănâncă. Luntraşul nu poate fi satisfăcut prin restul roadelor, căci el trebuie să-i dea fluviului tributul în interval de douăzeci şi patru de ore. Bătrâna se pune chezaş în faţa fluviului şi îşi cufundă mâna în el. Mâna devine tot mai mică şi mai neagră şi în final devine invizibilă, deşi ea simte că o are încă; dacă femeia aduce fluviului tributul în intervalul promis, îşi va reprimi mâna.

Tocmai când sosi bătrâna, luntraşul aducea de pe celălalt mal un tânăr, care arăta ca paralizat. În fine, ajung amândoi pe celălalt mal, trecând peste puntea formată de către şarpe la ceasul amiezii, în împărăţia frumoasei Floare-de-Crin. O găsesc înconjurată de trei slujitoare, cântând la harpă. Este de o frumuseţe nepământeană, dar este tristă, căci pasărea de al cărei cântec se bucura, şi-a căutat adăpost lângă ea de teama unui uliu, şi a fost ucisă de atingerea ei. Ea este nefericită de această nouă spaimă. Bătrâna deplânge necazul ei, dar îi vesteşte totodată mesajul bărbatului ei, anume că a sosit vremea.

Între timp veniseră şi şarpele şi luminiţele rătăcitoare. Şarpele o consolează pe frumoasa Floare-de-Crin. Bătrâna se roagă să primească de la ea roadele lipsă, dar în împărăţia Crinului nu creşte nimic care să poarte flori şi să dea roade, de aceea ea nu le poate primi.

Se pare că vremea împlinirii a ceva important se apropie tot mai mult; dar când tânărul încearcă să o îmbrăţişeze pe frumoasa Floare-de-Crin cade mort alături de ea. Şarpele trasează un cerc magic în jurul corpului, pentru a-l feri de putreziciune, care altfel ar trebui să intervină la apusul Soarelui. În fine, după ce Soarele a apus, soseşte, condus de uliu, bătrânul cu lampa, ca şi luminiţele rătăcitoare, pe care le-a chemat bătrâna.

Fiecare se pregăteşte pentru a face ceea ce depinde de el, pentru a rezolva în mod armonios problema. Luminiţele rătăcitoare trebuie să deschidă templul, dar ele nu pot găsi singure calea către templu. Tânărul mort şi corpul păsării sunt duse de acolo, şarpele se întinde peste fluviu, şi după ce toată lumea a trecut, el se declară gata de a se jertfi.

Datorită jertfei şarpelui se modifică toate evenimentele. Mai înainte, străvechea înţelepciune acţiona în toate ţinuturile care erau date omenirii de către iniţiaţi. Înviorare aduceau religiile sufletelor care li se alăturau în mod viu. Bătrânul se scufundă spre Soare-apune; el merge în împărăţia oamenilor. Şarpele, intelectul, care tinde spre iluminare, se scufundă

spre Răsărit, căci din Răsărit a strălucit întotdeauna lumina spirituală a Soarelui, care aduce cunoaştere sufletelor omeneşti.

Templul vibrează, coloanele metalice răsună –, aceasta este o imagine pentru acea stare a sufletului care preia în sine prin jertfă, legitatea lumii spirituale. În Devachan totul răsună, totul îşi exprimă esenţa în sunet. Goethe vorbeşte în «Faust», în Prologul din Cer – acesta este Devachanul – despre un Soare ce răsună. „Soarele răsună după vechea melodie, intonând cânt de întrecere între sferele frăţeşti”. Goethe are aici în vedere Soarele spiritual, pentru că cel fizic nu răsună. Atâta timp cât intelectul tinde doar spre iluminare, atâta timp cât prin strădania sa el îşi cucereşte tot mai multă lumină interioară – acest lucru se poate realiza şi prin raţiunea devenită tot mai lucidă –, atâta timp bătrânul cu lampa sa, dacă vrea să lumineze sufletului, trebuie să aibă o lumină sufletească, spre care să-şi trimită lumina. Prin voinţa de a se jertfi a sufletului, pentru acesta are loc iluminarea şi totul se transformă în jurul său. Totul este văzut acum în starea sa spirituală, nu în cea fizică. Aici sunt descrise stări pe care le parcurge sufletul omenesc în iniţiere.

Tânărul este readus la viaţă prin jertfa şarpelui, dar lui îi lipseşte, totuşi, conştienţa. Corpul şarpelui se descompune în minunate pietre preţioase, pe care bătrânul le aruncă în râu. Din ele se formează un pod durabil înspre malul celălalt. În felul acesta s-a creat o trecere liberă din împărăţia sensibilului în cea a spiritului.

Dar trebuie să aflăm mai întâi ce s-a petrecut în lăuntrul templului. Poarta se deschide, şi bătrânul spune din nou: «Sosit-a timpul!» – Templul se ridică deasupra fluviului, coliba luntraşului alcătuind un mic templu în lăuntrul celui mare, ca un fel de altar. Bătrânul devine din nou tânăr, chiar şi luntraşul şi soţia bătrânului întineresc. Aceasta din urmă se alătură celor trei tovarăşe ale frumoasei Floare-de-Crin, devenind astfel cea de a cincea dintre ele. Pentru tânăr are loc, pe parcursul următor al basmului, iniţierea. Cei trei regi îi dăruiesc ceea ce au de dăruit. Regele de aramă îi conferă sabia, spunând: Sabia în stânga, dreapta liberă! – Regele de argint îi întinde sceptrul, spunând: Paşte oile! Pe când regele de aur îi aşează coroana de stejar pe cap, avertizându-l: Recunoaşte instanţa supremă! – El este dotat cu tărie, frumuseţe şi cunoaştere.

Acum tânărul nu este numai viu, ci şi dotat cu daruri spirituale. Mai înainte îl urma pe bătrânul cu lampa aproape mecanic din lume până în templu, care mai era încă subpământean. Apoi templul se ridică la suprafaţă. Bărbatul cu lampa îl luminează pe tânăr; rămâne mereu alături de el şi îl conduce în final în faţa celor trei regi, care îi acordă darurile lor. Se spune apoi: „Ochii săi străluceau de un spirit inexprimabil” – cu el s-a îndeplinit iniţierea! Şi acum tânărului îi este

îngăduit să se unească cu frumoasa Floare-de-Crin; lui îi este îngăduit să o îmbrăţişeze cu iubire, şi are loc nunta lor.

Cel de-al patrulea rege se prăbuşeşte, după ce luminiţele rătăcitoare au lins tot aurul din el. Soseşte şi uriaşul; la început, tânărul este înspăimântat, dar umbra acestuia nu mai face nici un rău. Uriaşul devine un fel de obelisc; el serveşte drept ceas solar, având figuri omeneşti artificiale în loc de cifrele indicatoare ale timpului.

Măreţe stau alături podul şi templul, poporul se revarsă în valuri spre el, puntea este plină de călători, iar templul este cel mai căutat de pe Pământ.

Acesta este sfârşitul basmului.

Momentul nu se află în prezent şi nici în trecut; el se află într-un viitor îndepărtat al evoluţiei omenirii, în care conştienţa omenirii actuale, care acum este îndreptată unilateral asupra lumii sensibile, va fi parcurs calea sufletească descrisă în basm; când omul va fi dobândit înţelepciunea, iniţierea, când lucrurile nu vor fi doar înţelese, ci şi dominate, momentul în care întreaga omenire va putea dobândi iniţierea.

Ce înseamnă toate acestea? Bătrânul cu lampa, după cum am explicat deja, este înţelepciunea străveche, care are puterea de a dezvolta o înţelepciune dumnezeiască, şi nu una omenească, puterea de a domina lucrurile şi de a transforma toate lucrurile. Această putere depune în forţele naturii amprenta spiritului. Ea ştie să transforme pietrele în aur, să nimicească metalele. Toate acestea sunt însuşiri atribuite elixirului vieţii adevăraţilor alchimişti. Cu aceasta se are în vedere o cunoaştere profundă. Goethe are în vedere, în întreaga desfăşurare a evenimentelor basmului, o stare viitoare a omenirii şi el arată calea pentru atingerea acestei stări. Dacă avem în vedere ceea ce se petrece în jurul nostru – aşa vrea Goethe să spună –, vedem evoluţia omenirii aflată într-o continuă transformare; şi natura se schimbă necontenit. Este sarcina omului să pătrundă întreaga natură fizică cu gândurile sale.

Datorită progresului său tehnic, omul este în stare să transforme produsele neprelucrate din natură în ceva care să slujească progresului cultural. Prin artă, el imprimă marmurei spiritul său. Omul transformă natura în produs al artei; el transformă tot ceea ce îi oferă natura în ceva care îi poartă pecetea. Aşa este spiritualizată astăzi natura într-un mod raţional. Omul va fi creatorul unei naturi superioare.

Aşa este devenirea omenirii; o alchimie; treptat, spiritul omului se imprimă în orice element neviu. Goethe vede într-o perspectivă amplă o lume care va fi în aşa fel transformată, încât nu va mai exista nimic din

regnurile naturii ca atare, ci totul va fi transformat de spiritul omenesc astfel încât tot ceea ce este neviu să fie străbătut de acest spirit.

Această transformare exterioară a neviului este reprezentată în basm prin lumina ce radiază din lampa bătrânului, transformând pietrele şi metalele. Atunci când această lumină se cufundă însă în sufletul omenesc, ea dobândeşte şi o altă putere; ea nu-şi va mai extinde împărăţia numai asupra neviului, ci şi asupra a tot ce este viu. Prin preluarea înţelepciunii străvechi şi dobândirea de cunoştinţe lăuntrice, omul va deveni capabil să dobândească şi cu totul alte forţe. În viitor, el nu va domni numai asupra neviului, ci şi asupra viului. El va putea transforma şi viul prin alchimia sa. El va prelua în sine aceeaşi înţelepciune care a creat cândva lumea, străvechea înţelepciune a lumii, şi va deveni astfel capabil să învie ceea ce a murit.

Astfel, şi vegetalele lignificate şi uscate vor putea fi transformate de către înţelepciune. Lumea vegetală pe cale de a muri devine argint, aparenţă plină de strălucire. Dar viul, lumea animală, lumea celor sensibile merge pe o altă cale; natura lor inferioară trebuie jertfită, trebuie să moară, pentru a urca pe înălţimi. Se îndeplineşte ceea ce aflăm descris la Jakob Böhme , care cunoştea bine aceste taine ale alchimiştilor, în următorii termeni: „Moartea este rădăcina oricărei vieţi” şi:

Cel ce nu moare înainte de a muri Piere atunci când moare.

Este ceea ce Goethe însuşi cuprinde în următoarele cuvinte:

Şi atâta timp cât nu trăieşti aceasta: Mori şi devino! Eşti doar un oaspete mohorât Pe acest întunecat Pământ.

Căci omul ajunge să dobândească această capacitate de a-şi configura sinea superioară, tocmai atunci când face să moară în sine natura sa inferioară. Omul este capabil să se apropie de Dumnezeire numai dacă şi-a învins natura inferioară din el.

Numai omul pregătit, cel care a trecut prin katharsis, prin probe dure şi purificare lăuntrică, poate cuprinde divinul. De aceea este ucis tânărul, care se apropie de Floarea-de-Crin înainte de a fi pregătit şi purificat.

Cel ce ridică vălul lui Isis, cel care păşeşte la imaginea Dumnezeirii încărcat cu vină, trebuie să moară din această cauză. Numai după ce s-a pregătit îndelung, abia după ce s-a familiarizat cu toate probele este el capabil să primească iniţierea. Tânărul, aşa cum ne întâmpină el mai

întâi în basm, încă nu şi-a purificat lăuntrul. Şi atunci când vrea să pătrundă cu o astfel de constituţie sufletească în împărăţia spiritului, el este paralizat, iar mai târziu, când vrea să se apropie cu forţa de Floarea-de-Crin, el este ucis. În «Faust» aflăm că Faust poate foarte bine pătrunde prin magie în împărăţia spiritului, acolo unde se află aceia care nu se mai află în existenţă pământeană fizică: Paris şi Elena. Dar el este condus de Mefistofel, nu de propria sa activitate sufletească, şi de aceea el este paralizat. Numai omul purificat prin suferinţă şi durere, purtat de o voinţă şi o strădanie serioasă poate merge înainte, poate afla intrarea corectă în această lume, după ce el s-a pregătit suficient prin „lampă”. Abia atunci poate el spera să ajungă la iniţiere.

Bătrânul cu lampa se întoarce la colibă. Acolo au fost, între timp, luminiţele rătăcitoare. El o găseşte pe soţia sa foarte necăjită, pentru că luminiţele s-au purtat necuviincios cu ea, lingând apoi tot aurul care acoperea pereţii din timpuri străvechi. Au numit-o în zburdălnicia lor regină a lor, şi s-au scuturat apoi de aurul pe care-l linseseră de pe pereţi. Mopsul a mâncat din aurul scuturat, şi iată-l zăcând mort. Luminiţele rătăcitoare sunt reprezentantele personalităţii inferioare, plină de pofte, ele preiau orice aur al cunoaşterii, oriunde îl găsesc, dar în mod vanitos, pentru plăcerea proprie, într-o dispoziţie sufletească egoistă. De aceea ele nu pot recunoaşte valoarea mai profundă a aurului; ele nu îi acordă respectul cuvenit şi îl aruncă imediat de la ele. Luntraşului îi presară dinainte aurul scuturat de pe ele. Luntraşul se sperie de acest aur, în care este implicată personalitatea plină de pofte. El spune: fluviul – astralitatea cosmică pură – nu poate folosi aşa ceva; el se înspumează sălbatic de la acestea. Dar şarpele transformă acest aur; el îl foloseşte în strădania sa căutătoare. El simte că trebuie să-şi plece capul spre Pământ, pentru a putea înainta. Luminiţele rătăcitoare au datorită aurului idei şi concepte, dar acestea sunt abstracţiuni, ele sunt încremenite; luminiţele rătăcitoare înseşi sunt neproductive. Şarpele face ca aurul să devină valoros; de aceea, el devine luminos dinlăuntru spre afară. El face ca aurul să devină rodnic; datorită aurului gândirea sa devine astfel încât el poate pătrunde prin intermediul ei în esenţa lucrurilor. În cazul luminiţelor rătăcitoare, aurul duce doar la linia verticală, la acea constituţie sufletească de licărire, fără viaţă interioară, care pierde înrudirea cu ceea ce se află dedesubtul ei.

Animalul, mopsul, nu poate prelua înţelepciunea; el este ucis de ea. Pe el se verifică acum efectul lămpii. Atâta timp cât a trăit, lampa nu a avut capacitatea de a-l înălţa spre Dumnezeu; acest lucru este posibil numai prin uciderea însuşirilor inferioare. Bătrânul cu lampa poate transforma neviul, mopsul, într-un frumos onix. Alternanţa culorilor negru şi maro în preţioasa piatră face din el o operă de artă rară – dar el nu-l poate însufleţi. Înţelepciunea singură nu poate conferi viaţă; în acest scop trebuie să mai contribuie şi alte forţe. Mopsul poate primi viaţă numai

după ce a trecut prin moarte. Moartea înseamnă mortificarea a ceea ce este de natură nedivină, a tuturor poftelor inferioare. Goethe ne indică în felul acesta că şi animalele se află într-o evoluţie ascendentă, chiar dacă nu animalul individual; specia animală este cea care este destinată perfecţiunii.

Goethe era teosof; de aceea cunoştea el această înţelepciune străveche despre ascensiunea şi purificarea tuturor fiinţelor, pe care o conţin, în miezul lor, toate religiile. În toate sistemele religioase licăreşte străvechea înţelepciune a lumii; adevărul ei străluceşte în toate confesiunile religioase ale diverselor popoare ale Pământului. Goethe ne prezintă această înţelepciune în bătrân. Dar nu este suficient numai ceea ce reţine şi stăpâneşte poftele şi pasiunile inferioare. O înţelepciune şi mai înaltă trebuie să apară; înţelepciunea străveche este înlocuită cu o înţelepciune superioară. Acest lucru ne este indicat prin ceea ce se desfăşoară în casa bătrânului: „Focul din cămin arsese complet; bătrânul acoperi cărbunii cu multă cenuşă, dădu bucăţile strălucitoare de aur la o parte şi acum lampa sa lumina iarăşi în cea mai frumoasă strălucire”.

Învăţătura tainică, în care este ascunsă străvechea înţelepciune, este bun al omenirii deja de multe mii de ani. A existat un jurământ sever de menţinere a acestei taine; lumina înţelepciunii putea lumina numai pentru acela care era pregătit în acest sens. Şarpele care se jertfeşte reprezintă pentru noi sinea superioară a omului, care ajunge la cunoaştere. Lămpii nu îi este îngăduit să lumineze întunericul; înţelepciunea învăţătorului nu trebuie să ajungă la aceia care vor doar să o preia, ci la aceia care îi vin în întâmpinare prin viaţa lor lăuntrică. Dar acestea se referă numai la cea mai înaltă iluminare. Marii învăţători ai omenirii, marii iniţiaţi sunt mereu activi. Acţiunea străvechii înţelepciuni se desfăşoară încontinuu, ea are loc chiar şi când nu luminează nici o altă lumină, dacă ea nu este tulburată. În această aparentă contradicţie noi aflăm o semnificaţie profundă. Tot ceea ce s-a desfăşurat în decursul evoluţiei omenirii s-a petrecut datorită influenţei străvechii înţelepciuni. În spatele a tot ceea ce s-a petrecut prin intermediul oamenilor de la o cultură la alta se află păstrătorii acestei străvechi înţelepciuni, iniţiaţii; ei dirijează destinele şi evenimentele ce se desfăşoară pe planul exterior al istoriei lumii.

Să o privim acum pe soţia bătrânului; prin ea ne întâmpină o figură feminină. Diferitele stări sufleteşti sunt reprezentate în cadrul misticii prin diverse figuri feminine. Bătrâna este starea sufletească a omenirii prezente, care persistă în viaţa sensibilă. Ea este căsătorită cu bătrânul cu lampa. Omenirea este unită cu înţelepciunea străveche. Înţelepciunea străveche acţionează şi în omenirea actuală; fără ea, omenirea nu ar putea dăinui. Această înţelepciune străveche s-a unit dintotdeauna cu omenirea dotată cu facultăţi sensibile.

Femeia merge la luntraş, care reprezintă forţele naturii. Ea trebuie să plătească datoria luminiţelor rătăcitoare. Omenirea prezentului este datoare faţă de natură. Sinea inferioară, omul care nu se simte dotat decât cu corpul fizic, trebuie să plătească tribut faţă de restul naturii, care face şi ea parte din el, chiar dacă el nu o simte ca atare. Viaţa sufletească pâlpâitoare a luminiţelor rătăcitoare nu recunoaşte acest lucru; ele nu pot pătrunde până la astfel de concepte. Dar cu toate acestea, legea acţionează: „ele se simt legate de pământ într-un mod de neînţeles; este sentimentul cel mai neplăcut pe care l-au avut ele vreodată”. Luminiţele rătăcitoare reprezintă, după cum am mai spus, cunoaşterea inferioară. Omul dotat cu sensibilitate, a devenit astfel numai pentru că a trecut prin întreaga natură. Aceasta ne apare în imaginea fluviului.

Fluviul, fluviul pasiunilor ce se revarsă, trebuie să-şi primească tributul prin „roadele Pământului”. Cele trei fructe cu frunze învăluitoare sunt învelişurile adevăratului om, ale Sinei propriu-zise. Sinea provine din Împărăţia aflată dincolo de fluviu. Pentru a se ajunge în împărăţia astralului, trebuie trecut fluviul; acestuia trebuie să-i fie plătit tributul roadelor cu foi învăluitoare. Bătrâna – forţa sufletească sănătoasă, raţională – poate aduce cele datoare reprezentantului puterilor sufleteşti active inconştient în om, adică luntraşului, dar nu întru totul; pentru aceasta conştienţa generală actuală nu este suficientă. Şi pentru că bătrâna rămâne datoare, ceea ce este vizibil, sensibil, dispare. El poate apărea la o nouă viaţă numai prin pătrunderea în spiritual.

Uriaşul a făcut ca datoria faţă de luntraş să nu poată fi plătită; el a luat o parte din roadele pe care ea voia să le ducă la râu, şi le-a consumat. Mai înainte, şarpele le spusese luminiţelor rătăcitoare, care voiau să ştie cum pot ajunge în împărăţia frumoasei Floare-de-Crin: „Uriaşul nu poate face nimic cu corpul său; mâinile sale nu pot ridica nici un pai, umerii săi nu pot purta nici un snop de orez; dar umbra sa poate face mult, chiar totul. De aceea la răsăritul şi apusul Soarelui el este cel mai puternic, şi atunci nu aveţi decât să vă aşezaţi pe ceafa umbrei sale, iar uriaşul se va îndrepta lin spre râu, iar umbra lui vă va trece peste mal”.

Calea ce duce dincolo de râu în miezul zilei, peste şarpe, care vrea să se facă punte peste pod, este respinsă de luminiţele rătăcitoare. – Ce este uriaşul? Prin intermediul şarpelui, ajunge în lăuntrul lumii spirituale acel suflet care poate păşi plin de dăruire peste prag, prin dezvoltarea propriilor puteri sufleteşti, în deplină conştienţă limpede de zi. Dar mai există şi o altă cale, în care această conştienţă limpede de zi este atenuată, ca în somnambulism. În acea stare omul este fără putere, fără conştienţă proprie. Atunci, în om acţionează forţe inferioare; sufletul însuşi este lipsit de propriile sale puteri, este neputincios. Dar cu toate

acestea omul poate vieţui câte ceva din lumea spirituală, chiar dacă în mod eronat.

În împărăţia frumoasei Floare-de-Crin domneşte tristeţea. Floarea-de-Crin este foarte nefericită, căci la picioarele ei zace moartă ultima ei bucurie, canarul, care îi însoţea cântecele cântate de ea la lăută. Floarea-de-Crin este tristă, pentru că ceea ce era pasărea pentru ea, amintirea lumii sensibile, este moartă. Dar împărăţiile sensibilă şi suprasensibilă formează un tot; iar armonie există numai acolo unde cele două se întrepătrund. Însă urmează să aibă loc o nouă armonizare între cele două împărăţii; de aceea trebuie să treacă prin moarte ceea ce este amintire a sensibilului, pentru a «deveni» apoi din nou.

În însoţitoarele Florii-de-Crin ne întâmpină trei fiinţe. Vom mai vorbi despre ele data viitoare. Ele o completează pe Floarea-de-Crin. Bătrâna reprezintă starea actuală de conştienţă, sufletul raţiunii omului, Floarea-de-Crin conştienţa superioară, pe care o atinge omul dacă se jertfeşte ca şi şarpele. Bătrâna reprezintă conştienţa limpede de zi, Floarea-de-Crin conştienţa clarvăzătoare la care trebuie să ajungă omul. Înainte ca omul să atingă conştienţa prezentului, el a parcurs alte trei stări de conştienţă, reprezentate de cele trei însoţitoare. Sunt stări cum mai apar şi astăzi uneori în starea de transă, în anumite cazuri atavice, stări confuze, de vis, dar totuşi stări de conştienţă larg cuprinzătoare. Înainte de a ajunge la conştienţa sa actuală de veghe, omul a parcurs alte trepte de conştienţă, în cadrul cărora i-a fost dăruit de la natură acordul armonios între existenţa sensibilă şi existenţa spirituală. – Cele trei însoţitoare dorm în timp ce are loc transformarea; ele trăiesc în noua stare fără a observa schimbarea. Lor le-a fost dăruit de la natură ceea ce alte forţe sufleteşti trebuie să-şi cucerească mai întâi.

La urcarea templului, Floarea-de-Crin o aduce şi pe bătrână cu sine. Toate cele cinci stări sufleteşti – care au premers sau urmează să fie dobândite – vor fi reunite de om în sine.

Conştienţa cea mai înaltă, cea de care poate beneficia orice om, este atinsă de tânăr în ultima scenă.

Uliul a ucis canarul. Armonizarea dintre sensibil şi spiritual nu trebuie să mai aibă loc prin privirea în urmă, prin amintirea bunurilor de odinioară ale omenirii, ci prin privirea la cele viitoare. Uliul este vestitorul viitorului, profeticul. El captează ultimele raze ale Soarelui ce apune în pieptul său, de un roşu purpuriu. Semnul acesta îl aduce pe bătrânul cu lampa, care determină transformarea şi prin intermediul căruia vor fi conduşi cu toţii la templul iniţierii. Uliul pluteşte deasupra acestui templu şi aruncă lumina Soarelui ce răsare din nou înăuntrul templului, astfel încât acesta este luminat de o lumină tainică. Astfel, uliul uneşte

ziua cosmică ce apune cu noua zi cosmică ce răsare. Uliul constituie acea facultate a sufletului omenesc, care presimte ceea ce va fi realitate în viitor.

În templu se desfăşoară iniţierea. Acolo ni se arată cum tânărul este dotat cu cele trei facultăţi: Manas, Buddhi şi Atma. De ce a reprezentat Goethe aceste trei facultăţi exact prin aceşti trei regi, vom vedea data viitoare.

Templul se afla mai înainte în adâncurile Pământului. Mai înainte, pentru a ajunge la tainele superioare, omul trebuia să urmeze o şcoală tainică, ce-şi desfăşura activitatea adânc ascunsă de lumea exterioară. Dar vine timpul în care templul şcolii secrete nu se mai află în adâncurile Pământului, ci el va urca la suprafaţă, fiind deschis tuturor, cu intrarea liberă, accesibil tuturor oamenilor. Când va veni vremea aceasta?

Să ne gândim la cuvintele enigmatice pe care le-a pronunţat şarpele în templul subpământean în urechea bătrânului; dezlegarea acestei enigme este rezervată timpului nostru. Ce a răspuns şarpele la întrebarea referitoare la decizia luată? El a spus: «Vreau să mă jertfesc, înainte de a fi jertfit!».

Vine într-adevăr pentru omenire vremea în care omul va fi gata să se jertfească, să se contopească cu natura, să se simtă activ în elementele întregii naturi, să nu se simtă doar în strâmta sa egoitate, vremea în care el va fi gata să renunţe la sinea sa ca individualitate egoistă şi să pătrundă în Sinea cosmică, să se simtă ca parte a acestei Sini cosmice. – Atunci, ţelul omului va fi atins, lui i se vor deschide porţile cunoaşterii superioare, pe măsură ce el renunţă la ceea ce îl separă de restul lumii. Atunci poate avea loc adevărata iniţiere pentru om.

Acesta este timpul în care „Trei sunt cei ce domnesc pe Pământ: Înţelepciunea, Strălucirea şi Puterea”. – Aşa spune bătrânul cu lampa, cel care provoacă această stare. Apoi se descrie iniţierea: „La primul cuvânt, regele de aur s-a ridicat în picioare, la cel de-al doilea, cel de argint, la cel de al treilea s-a ridicat încet în picioare regele de aramă, iar regele compozit s-a aşezat brusc pe Pământ”. Primii trei regi, cel de aur, cel de argint şi cel de aramă, sunt cele trei forţe superioare ale omului în toată puritatea lor. – În aceste trei forme omul vieţuieşte Dumnezeirea în sine însuşi. Abia atunci când omul poate vedea în sine forţele în toată puritatea lor şi în lumile lor de provenienţă, abia atunci este el matur pentru iniţiere. Acestea sunt forţele pure, dumnezeieşti, care se manifestă şi se vieţuiesc pe sine în om ca gândire, simţire şi voinţă omenească. Purificarea acestor forţe ale personalităţii, ale Eului inferior, constituie desfăşurarea povestirii.

În ziua de azi toate acestea mai trăiesc încă haotic în om. Atâta timp cât omul este neevoluat, domneşte haosul în colaborarea acestor forţe. Cel de al patrulea rege este aşadar un reprezentant al omenirii actuale; dar el se scufundă în el însuşi, ceea ce înseamnă că această stare a omenirii va fi înlocuită de o nouă stare, pe care o reprezintă iniţierea tânărului. Totul va fi transformat. Atunci se va petrece ceea ce vesteşte profetic uliul, prin captarea razelor Soarelui, care sunt pregătite pentru noua zi cosmică: „Regele, regina şi însoţitorii lor apar în boltirea umbrită a templului, iluminaţi într-o strălucire cerească”; vor domni pacea, armonia, care vor aduce liniştea în conştienţa generală a omenirii.

Reprezentantul omenirii, tânărul, va fi dotat în templu cu această nouă conştienţă a omenirii. El va fi dăruit cu o nouă viaţă; mai înainte, era condus aproape mecanic de alte forţe, nu de cele proprii ale sale. Acum, că a cucerit aceste noi puteri, se poate uni cu frumoasa Floare-de-Crin, cu conştienţa clarvăzătoare, iar lumea de aici cu lumea de dincolo pot fi legate datorită şarpelui ce se jertfeşte, care formează fundamentul podului pe care toţi oamenii pot trece încoace şi încolo.

Tânărul primeşte forţa în acest sens de la cei trei regi. El este condus de către bătrân mai întâi la cel de al treilea rege, la cel de aramă. El primeşte de la acesta sabia în teacă de aramă, simbolul pentru cea mai înaltă putere a omului: Atma. „Sabia în stânga, dreapta liberă!”, spune regele. În stânga trebuie să se afle ceea ce constituie puterea omului, acolo unde tăria nu este folosită în luptă, ci pentru apărare. Dreapta să fie liberă pentru muncă, pentru orice serviciu în slujba omenirii. – De la regele de argint, tânărul primeşte ceea ce îi poate Buddhi da omului: Înţelepciunea în acord cu sentimentul este adevărata iubire omenească. Cu această iubire trebuie să trăiască tânărul printre oameni şi să pască oile. – Regele de aur aşează coroana de stejar pe creştet şi spune: „Cunoaşte supremul!” Cunoaşterea în forma sa cea mai desăvârşită, Manas, este primită de tânăr de la regele de aur. Acum se poate realiza cununia cu frumoasa Floare-de-Crin, iar unirea lor se află sub semnul iubirii: „Iubirea nu domneşte, ci formează, ceea ce este mai mult”.

Forţele sufleteşti ce acţionează subconştient – uriaşul – şi-au pierdut forţa lor distructivă; uriaşul face un ultim rău atunci când se îndreaptă buimăcit peste punte spre templu. El va fi reţinut pe pământ, fiind doar un indiciu pentru un ciclu parcurs de omenire, o coloană colosală, care arată ca un ceas solar trecerea orelor, zilelor şi a ciclurilor omeneşti.

Dacă vrem să rezumăm ceea ce a vrut Goethe să exprime prin basm, putem spune: Goethe a vrut să arate în imagini poetice evoluţia şi mântuirea finală a omului şi a neamului omenesc. Basmul conţine taina pieirii naturii inferioare şi a devenirii omului superior, ca şi starea unirii finale cu Dumnezeirea, care este considerată ţelul final în orice

misticism, ca binecuvântare şi odihnă în binecuvântare, ca unire cu Dumnezeu. Atunci când a sosit momentul acestei jertfiri, atunci când „Mori şi devino” a devenit realitate, atunci nu numai spiritualul devine sensibil, ci şi sensibilul poate ajunge la spiritual. Atunci când va fi venit această vreme, nu le va fi posibil numai unor discipoli oculţi, unor mistici iluminaţi să ajungă la templu, ci întregul popor va veni la el, trecând încoace şi încolo în împărăţia spiritului.

Acest măreţ moment al evoluţiei omenirii a fost indicat de Goethe în basmul său. Ar mai fi încă multe de spus, în privinţa celor conţinute în basm. Dar la multe putem face doar aluzie. Şi dacă despre poet se poate spune, pe bună dreptate:

Cel ce vrea să-l înţeleagă pe poet Trebuie să meargă în ţara poeziei.

Tot aşa trebuie să devenim conştienţi şi noi, dacă vrem să vorbim despre Goethe, că pentru Goethe patria sa era patria adevărului spiritual. Numai acela care cunoaşte misteriile şi cunoaşterea misteriilor poate pătrunde întru totul bogatul conţinut al acestui basm. Ceea ce ne-a fost doar indicat aici poate servi însă ca indicator de drum spre o înţelegere tot mai intimă a conţinutului acestui basm.

XVIII

TAINA REVELATĂ A LUI GOETHE

«NOUA MELUSINE» ŞI «NOUL PARIS»(3)

Berlin, 2 martie 1905

În cele două conferinţe precedente am încercat să vă expun imaginile simbol fundamentale din basmele cu înţeles profund ale lui Goethe. Noi am văzut, cum a redat Goethe, ca şi misticii timpurilor vechi, adevărurile pe care le considerau cele mai profunde, în imagini simbolice nuanţate.

Astăzi vă rog să-mi permiteţi să mai adaug la acestea alte două basme: «Noua Melusine» şi aşa-numita poveste a băiatului, «Noul Paris». S-ar putea părea că în aceste basme se află ceva artificial, pedant, dar dacă vă veţi adânci în imaginile lor, veţi vedea că şi aici este posibil să se dea o explicaţie doar pe baza unei interpretări esoterice, mistice.

Goethe a intercalat povestea despre «Noua Melusine» într-un anumit loc al «Anilor de drumeţie» (1807). Cine pătrunde spiritul lui Goethe, nu se va dărui niciodată părerii superficiale că pentru el ar fi aici vorba doar de a alătura imaginile ca într-un caleidoscop, că ar putea fi vorba doar de un simplu joc cu imagini. Ci el va înţelege că Goethe a exprimat aici lăuntrul său cel mai profund.

Un om povesteşte cum, pentru a-şi dezvolta sufletul spre facultăţi tot mai înalte, „a renunţat la vorbire, în măsura în care prin aceasta se exprimă ceva banal sau întâmplător; dar tocmai în felul acesta şi-a dezvoltat un alt talent oratoric, care acţionează intenţionat în mod comprehensiv, înţelept şi îmbucurător”. – La fel ca acest om, şi Wilhelm Meister are de a face cu frăţii secrete, fiind condus de îndrumători tainici.

Acel om îşi revede şi-şi ordonează experienţele vieţii într-un mod liniştit. De acest proces se leagă forţa de imaginaţie, care conferă viaţă şi mişcare celor petrecute. Aşadar cel care ne vorbeşte în acest basm este un filosof, iar în clipa în care ajunge la finalul istorisirii şi dobândeşte dorul de a-şi înălţa sufletul înspre o stare superioară, înţelege totodată şi idealurile filosofilor.

Să lăsăm acum basmul «Noua Melusine» să treacă prin faţa sufletului în privinţa trăsăturilor sale esenţiale, care ne conduc adânc în fiinţa lui Goethe.

Un tânăr cunoaşte într-un han o femeie ciudată, care face o impresie deosebită asupra lui. El vede că ea duce cu sine o casetă, pe care o păstrează cu grijă. El o întreabă dacă nu poate face ceva pentru ea, care să-i facă plăcere. Ea îl roagă să întreprindă în locul ei mai departe călătoria cu caseta, deoarece ea trebuie să rămână un timp în locul acela. Dar el trebuie să ia o cameră separată pentru casetă şi să încuie acea cameră cu o cheie anume, pentru ca uşa să nu poată fi deschisă de nici o altă cheie. El pleacă, dar în timpul călătoriei rămâne fără bani; doamna apare şi îl ajută în acest sens. Iarăşi rămâne fără bani; ajunge să creadă că în casetă se află ceva care se poate preface în bani. Descoperă o crăpătură în casetă, priveşte înăuntru, de acolo vine o lumină. Vede o încăpere cu un întreg popor de pitici, printre care fata care i-a dat caseta. Ea are înfăţişare dublă, afară se află în mărime umană, înăuntru, ca pitic. El se sperie foarte tare, doamna îi apare din nou, şi îi spune cum trebuie să se comporte cu caseta. Doamna îi spune că adevărata ei înfăţişare este cea minusculă, şi-i mai spune următoarea poveste.

Neamul piticilor a existat cu mult timp înainte de neamul oamenilor, pe când Pământul se mai afla încă în starea de foc. El nu s-a putut menţine, pentru că un neam de balauri s-a luptat cu el. Pentru salvarea piticilor, a fost creat un neam de uriaşi, dar aceştia au trecut curând de partea

balaurilor, astfel încât, pentru protecţia piticilor a trebuit să se nască un nou neam de cavaleri, sau, cum a fost formulat în varianta originară, un neam de eroi. În felul acesta se află pe de o parte balauri şi uriaşi, pe de altă parte pitici şi eroi. Dar piticii se micşorează tot mai mult, astfel încât apare necesitatea ca, din când în când, cineva din neamul lor să iasă la suprafaţă, pentru a aduce puteri noi din neamul oamenilor.

Tânărul vrea să se unească cu doamna, şi după câteva alte aventuri ea îi spune că pentru asta trebuie să devină el însuşi pitic. Ea îi pune un inel pe deget, tânărul devine mic ca un pitic şi intră el însuşi în lumea ei, pe care o văzuse în casetă. Acum, el este unit cu doamna aceea. Dar curând se naşte în el dorul după ţara oamenilor, face rost de o pilă, îşi pileşte inelul şi ţâşneşte brusc în înălţime, devenind iarăşi om.

La sfârşitul basmului, când în tânăr se trezeşte dorinţa de a fi iarăşi om, Goethe face o remarcă interesantă, care este importantă pentru înţelegerea basmului. El îl face pe tânăr să spună: „Acum înţeleg eu pentru prima dată, ce înţelegeau filosofii prin idealurile lor, de care oamenii urmau să fie atât de chinuiţi. Aveam un ideal despre mine însumi, şi-mi apăream uneori în vis ca un uriaş!”.

Vrem să vedem acum ce voia Goethe să spună prin acest basm. Neamul piticilor, creat înainte de balauri, uriaşi şi oameni, ne conduce pe drumul nostru. Poporul piticilor „este în continuare activ şi harnic, ca întotdeauna. În vremurile vechi, cele mai renumite realizări ale lor erau săbiile care-l urmăreau pe duşman, atunci când erau aruncate în urma lui, lanţurile invizibile şi care înlănţuiau în mod tainic, scuturile de nepătruns. Acum, ei se preocupă în principal cu probleme de comoditate şi curăţenie”. Aci ni se indică ceea ce misticii numesc „scânteia divină” din sufletul omenesc, Eul omului, pe care Dumnezeirea l-a cufundat în trupul omenesc. Acest Eu al omului avea cândva puteri magice, o tainică forţă magică, acum el serveşte la a pune la dispoziţia oamenilor Pământul prin toate lucrările lor, căci în toate acestea acţionează spiritul omului, Eul.

Ce este caseta? O lume, desigur, o lume mică, dar completă. Omul este un microcosmos, o mică lume în cadrul celei mari. Caseta nu este altceva decât imaginea sufletului omenesc însuşi. Raţiunea omenească şi conştienţa prezentului constituie, aşa cum am văzut în basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin în soţia bătrânului, ceea ce realizează imagini ale lumii mari, imagini în mic. Ce este ceea ce e reunit în sufletul omenesc drept sumă a gândurilor? Acel ceva este scânteia divină. Dacă am putea vedea în sufletul omenesc, am descoperi scânteia divină, care în trecutul îndepărtat era aprinsă numai în oamenii dotaţi cu o conştienţă confuză, de vis, laolaltă cu germenul stărilor viitoare. Această scânteie divină care licăreşte în sufletul omenesc a precedat

orice stare fizică. În comparaţie cu mărimea viitoare a desăvârşirii umane, ceea ce trăieşte astăzi în el este doar o sămânţă, doar ceva pitic.

Mai înainte au existat şi alte rase omeneşti; înaintea noastră au trăit atlanţii, înaintea lor lemurienii, şi aşa mai departe. La mijlocul acestei a treia rase, a rasei lemuriene, a avut loc această dotare a omului cu scânteia divină, cu conştienţa. Eul este în om germenul veşniciei, pe care el o poate cuceri prin evoluţie, ca viaţă conştientă de sine.

Această conştienţă venea dintr-o altă lume; ea a precedat deci începuturile omului, şi a existat înaintea celorlalte părţi componente ale omului (Kamamanas). În ziua de azi, această conştienţă de Eu mai este încă legată de pasiuni. Adevăratul filosof se străduieşte să elibereze divinul din om de sensibil, pentru ca să devină conştient de originea sa divină; Manas este eliberat de Kama. Acest Manas eliberat va dezvolta apoi din sine pe Buddhi, conştienţa de sine în lumea divină, pentru a tinde apoi înspre Atma.

Noi ştim că această entitate spirituală a omului a trecut prin cele mai diferite înfăţişări. Una dintre aceste înfăţişări este descrisă drept cea a balaurului. Şi în «Doctrina secretă» a lui H.P.Blavatsky aflăm de balauri de foc drept imagini-simbol ale timpului în care a coborât omul din înalta sa spiritualitate.

Trecerea prin statura fizică brută este desemnată prin starea de uriaş. Omul trebuie să se înnobileze, el se înalţă spre o înfăţişare tot mai fină, devine, erou, cavaler. Aceşti cavaleri ai spiritului au căutat mereu să încheie o alianţă cu idealul adevăratei omenii; ei trebuiau să trăiască în bună înţelegere cu piticii. „Şi aşa s-a întâmplat, că mai apoi uriaşii au ţinut mereu cu balaurii, iar cavalerii cu piticii”.

Apoi femeia îi povesteşte că „tot ceea ce a fost cândva mare, trebuie să devină mic şi să scadă, aşa suntem şi noi în situaţia ca după crearea lumii să trebuiască mereu să scădem şi să devenim mai mici, dar în primul rând acesta este cazul pentru familia regală”. De aceea, „din când în când, trebuie ca o prinţesă din familia regală să fie trimisă afară din casa regală, pentru a se căsători cu un cavaler onorabil, pentru ca neamul piticilor să se împrospăteze şi să fie salvat de la completa distrugere”. Căci fratele născut după ea este atât de mic, „încât doicile l-au pierdut chiar, căci le-a căzut din scutece, şi nu se mai ştie pe unde a ajuns”.

Este adus un inel – inelul a fost întotdeauna simbol al personalităţii – şi prin intermediul acestui inel omul devine pitic şi se uneşte cu cavalerii adepţi ai piticilor.

Prin ce evoluează neamul piticilor? Prin aceea că trece prin omenirea fizică, prin diversele stări de conştienţă. Prin ce anume se dezvoltă mai departe actuala conştienţă? Prin legea evoluţiei karmice a omului. Să considerăm, pentru început, un exemplu. Copilul învaţă să citească şi să scrie; toate strădaniile pe care le face în acest sens, sunt uitate, dar lui îi rămâne facultatea de a citi şi de a scrie. Omul a preluat în sine roadele strădaniilor sale. Ceea ce a existat pentru început afară, fiind răspândit în natura fizică, a devenit parte a sa. „Ceea ce gândeşti şi faci astăzi, eşti mâine”, sau, cum spune Biblia: „Ce semănaţi, aceea veţi culege” .

Noi suntem produsul, rezultatul timpurilor trecute. Sufletul nostru ar fi gol, dacă nu ar aduna experienţe din lumea exterioară. Sufletul nostru ar dispărea, dacă nu şi-ar prelua lecţiile primite de la lumea din afară.

Dacă vrem să transformăm într-adevăr în Sine interioară lucrurile pe care le aflăm, trebuie să le prelucrăm. Aceasta este legea evoluţiei şi involuţiei, prin care ne dezvoltăm entitatea. Trebuie să ne adunăm puteri din lumea înconjurătoare. Noi strângem experienţe din lumea exterioară, pentru a face din el proprietate spirituală personală. Apoi spiritul prelucrează în orele de sărbătoare experienţele pe care le-a adunat, pentru a se întoarce apoi în lumea exterioară. Conceptele noastre s-ar pipernici, s-ar micşora, dacă noi ne-am retrage mereu din lumea exterioară. Este un proces de respiraţie spirituală, acel „A da şi a lua”. Noi ne dezvoltăm lumea interioară înspre afară şi absorbim înlăuntru lumea exterioară. Acest proces de evoluţie şi involuţie este expus în mod semnificativ de Goethe în acest basm. El este indicat în cuvintele tânărului, relativ la ceea ce se numeşte ideal. Ceea ce îl înalţă pe om deasupra tuturor celorlalte făpturi, este capacitatea lui de a-şi forma idealuri, este capacitatea sa de a se îndrepta înspre un viitor superior. Prin faptul că omul oferă adevărului posibilitatea de a creşte într-un viitor superior, el cultivă idealismul.

Goethe a exprimat într-un mod deosebit de frumos acest adevăr şi în basmul despre «Noul Paris». În acest basm, Goethe vorbeşte despre sine însuşi. Acest lucru este spus la începutul lucrării «Poezie şi adevăr». Cu puţin timp mai înainte, tânărul Goethe a încercat „să se apropie într-un fel de marele Dumnezeu al naturii, de Creatorul şi Menţinătorul Cerului şi al Pământului”, prin aceea că i-a înălţat un altar. „Produsele naturii urmau să reprezinte în mod simbolic lumea, deasupra acestora urma să ardă o flacără, semnificând firea omenească ce tânjeşte spre Dumnezeire”. Băiatul aprinde lumânarea de la lumina Soarelui ce apune. Dar în final cele adunate cu atâta trudă se distrug şi el ajunge la concluzia „cât de periculos este să vrei să te apropii de Dumnezeu pe astfel de căi”. Faptul că Goethe a stabilit că drumul pe care te poţi apropia de Dumnezeu poate consta numai în aceea ca omul să trezească facultăţile latente în el, am putut arăta în basmul despre şarpele cel

verde şi frumoasa Floare-de-Crin. Şi în «Povestea băiatului» indică el această cale.

Acest basm începe prin faptul că Goethe descrie cum lui, ca băiat, i-a apărut în vis în dimineaţa de Rusalii zeul Mercur, dăruindu-i trei mere frumoase, unul roşu, unul galben şi unul verde. Acestea se transformă în mâna lui în pietre preţioase şi el zăreşte într-însele trei figuri feminine, pentru care el trebuie să aleagă, la solicitarea lui Mercur, trei tineri demni de aceasta.

În timp ce le privea uluit, acestea dispar; apare o a patra făptură feminină, care dansează pe mâna lui, şi care, deoarece el încearcă să o prindă, îl loveşte pe frunte, astfel încât el îşi pierde conştienţa.

După ce se trezeşte, se îmbracă de sărbătoare, pentru a face vizite, şi ajunge în faţa porţii, o poartă ciudată aflată într-un zid. Poarta nu are cheie.

Un bărbat cu o barbă lungă o deschide dinăuntru; acesta se asemănă unui oriental, dar îşi face semnul crucii şi se vede că este creştin. El arată băiatului grădina, care este minunat de frumoasă. Din tufişuri, păsările ciripesc foarte limpede: «Paris», «Paris», apoi «Narcis», «Narcis».

Apoi noul Paris zăreşte o grădină şi mai minunată dincolo de un fel de zid viu. Întreabă dacă i se îngăduie să intre. Bătrânul îi îngăduie, după ce el a depus pălăria şi spada. Condus de mâna bătrânului, el vede lucruri şi mai minunate. Zăreşte în spatele unui grilaj alcătuit din suliţe şi lănci o grădină şi mai frumoasă, înconjurată de un canal. Acum trebuie să-şi pună un alt veşmânt; el primeşte un fel de costum oriental. Îi sunt arătate în mod avertizator, trei funii. Acum, suliţele şi lăncile se întind peste apă, formând un pod de aur, peste care păşeşte. Îi vine în întâmpinare fata care dansase pe mâna lui, şi care îi scăpase când a vrut să o prindă. Ea îl conduce la cele trei doamne din mere, care sunt acum îmbrăcate corespunzător şi cântă la anumite instrumente.

Fiinţa feminină pe care o recunoaşte ca aparţinându-i, îl înviorează cu fructe. Este încântat de o muzică maiestuoasă. Apoi, el şi fata încep să se joace un joc cu un mic popor de războinici. Împotriva avertizării, el şi fata ajung la invidie, mânie şi furie; el distruge luptătorii fetei; aceştia se prăvălesc în apă, apa se înspumează, podul, pe care se jucau, se face bucăţi, şi el se trezeşte ud şi azvârlit pe cealaltă parte.

Bătrânul vine, îl ameninţă cu funiile cu care urmează să fie pedepsit cel care înşeală încrederea acordată. Băiatul se salvează, spunând că el este destinat să aducă celor trei doamne trei tineri vrednici de ele. Este condus cu politeţe la poartă. Bătrânul îi arată diverse semne prin care

poate regăsi poarta. Importanţa raporturilor lor reciproce ne aminteşte de astrologia Evului mediu.

Când băiatul revine, poarta nu mai există, iar cele trei obiecte, placa, nişa cu fântâna şi copacii se află în alte poziţii reciproce. Totuşi, el crede că a observat că după un timp aceştia şi-au modificat întru câtva poziţia reciprocă, şi speră ca după un timp ele să-şi reia poziţia de odinioară, împlinindu-se astfel semnul. El încheie în mod semnificativ prin cuvintele: „Dacă vă voi putea povesti ceea ce s-a întâmplat mai departe, sau acest lucru îmi va fi interzis cu stricteţe, încă nu ştiu să vă spun”.

Basmul, scris în 1811, ne arată în fiecare rând al său că trebuie să căutăm în el ceva mai profund. Goethe nu l-a legat degeaba de legenda lui Paris, şi nu l-a modificat degeaba în felul acesta. Legenda lui Paris şi a Elenei, a războiului troian, este cunoscută. Paris trebuie să dea mărul celei mai frumoase dintre cele trei zeiţe; pentru aceasta o primeşte în schimb pe Elena. Goethe inversează lucrurile; noul Paris trebuie să aleagă tineri pentru cele trei femei, ulterior patru. Băiatul este condus într-un fel de misteriu, de trei ori este la ananghie, mereu trebuie să îndeplinească noi condiţii. Se ajunge la un fel de joc de-a războiul, o imagine, nu un război adevărat. Să urmărim acum desfăşurarea basmului.

Prin aceea că Goethe desemnează acest conţinut al basmului ca provenind de la zeul Mercur, el indică faptul că resimte ceea ce vieţuieşte el în acest basm, drept un mesaj al Dumnezeirii. Mercur îi spune băiatului că a fost trimis de zei la el, cu o sarcină importantă.

Goethe stăruie mereu în a arăta că stările de conştienţă ale omului trebuie reprezentate prin figuri feminine. În acest basm apar tot patru femei, care îl întâmpină pe băiat chiar de la început, ca şi cum ar fi trimise de zeul Mercur. Caracteristice sunt pentru început merele, pe care Mercur i le pune în mână. Merele se transformă în nişte minunate pietre preţioase, şi anume una de culoare roşie, o alta de culoare galbenă, iar cea de a treia de culoare verde. Cele trei pietre preţioase devin apoi trei făpturi feminine, ale căror veşminte au culoarea pietrelor preţioase. Dar ele dispar pentru băiat, în momentul în care acesta vrea să le reţină. În locul lor, băiatului îi apare cea de a patra făptură feminină, care va deveni îndrumătoarea lui.

Şi în basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin indică Goethe cele patru stări de conştienţă ale sufletului omenesc prin patru făpturi feminine. În povestea băiatului, aceste patru făpturi feminine sunt caracterizate în mod şi mai intim prin culorile mistice pe care le poartă. Dacă vrem să înţelegem mai îndeaproape fiinţa acestor femei ca şi aceea a culorilor pe care le poartă ele, va trebui să privim la starea de

conştienţă pe care o are omul în prezent şi la stările de conştienţă pe care şi le poate cuceri el prin dezvoltarea forţelor sale sufleteşti.

Omenirea trăieşte astăzi pe Pământ perioada ciclului mineral; prin trupul său fizic, omul este înrudit cu mineralul. Toate substanţele care se găsesc în trupul omului în combinaţii chimice – fie ele săruri, substanţe calcaroase, metale, şi aşa mai departe, se găsesc şi afară, în natură. În lăuntrul acestui trup omenesc trăieşte sufletul omenesc. Mergând de la o încarnare la alta, sufletul omenesc trăieşte în viaţa dintre naştere şi moarte în trupul pe care îl primeşte la naştere, sau deja de la concepere. Sufletul omenesc trebuie să parcurgă în fiecare încarnare o mulţime de trăiri şi să facă o mulţime de experienţe. În felul acesta, el devine tot mai bogat. S-ar putea spune şi că el devine tot mai bogat prin aceea că sufletul, care trăia iniţial în impulsuri şi pofte brute, şi care apare apoi într-un corp nou, într-o altă lume, aparţinând unei alte culturi, trăieşte altfel într-o lume civilizată decât în lăuntrul corpului care aparţinea unui popor primitiv.

Actualmente, sufletul omenesc trăieşte în Kamamanas, ceea ce înseamnă într-o spiritualitate care mai este încă folosită pentru a satisface impulsurile şi pasiunile oamenilor. Dar tot mai mult apare în sufletul omului dorul de a se înălţa la o spiritualitate superioară. Această stare sufletească este desemnată în ocultism prin culoarea roşu, străluminată din interior, aşadar nu un roşu mat, ci un roşu luminos, străluminat lăuntric; roşu în cunoaşterea iniţiatică înseamnă conştienţa faţă de lumea astrală. Iar dacă omul nu-şi mai preia conţinutul sufletesc, viaţa lăuntrică a sufletului său, din ceea ce îi oferă lumea înconjurătoare, dacă el dezvoltă tot mai mult o viaţă spirituală, lăuntrică, în sufletul său, atunci viaţa sufletului omenesc este caracterizată prin culoarea galben, din nou un galben luminos, radiant.

Iar dacă omul a ajuns să nu mai trăiască numai în egoitatea sa strâmtă, dacă el se simte unit prin simpatie cu întreaga lume, dacă se simte contopit cu Universul, această stare a sufletului omenesc este caracterizată în ocultism printr-o nuanţă de verde, un verde luminos. Aceasta este nuanţa pe care o prezintă omul în aură atunci când conştienţa sa individuală se revarsă în întreg universul.

Astfel că aceste trei femei, care sunt totodată şi pietre preţioase, reprezintă simboluri pentru ceea ce trebuie să facă băiatul din sufletul său. Legătura cu aceste stări de conştienţă, cu aceste configuraţii sufleteşti, este realizată de conştienţa prezentă, care ne conduce şi ne îndrumă în orice proces de cunoaştere. Ea este simbolizată prin cea de a patra făptură, prin mica figurină care «dansează şi păşeşte încoace şi încolo» pe vârful degetului băiatului. Ea este raţiunea obişnuită. Prin

conştienţa sa prezentă, omul se înalţă mai sus, ea constituie îndrumătorul său înspre sfinţenie.

Numai cea de a patra stare de conştienţă, reprezentată de fată, există deja, celelalte trei se află doar ca dispoziţie, în germen, ele urmează să fie dezvoltate. Există ceva care apare ca amintire în suflet; în suflet trăieşte ceva care indică nişte stări anterioare. În momente deosebit de solemne, omul ajunge să pătrundă în asemenea stări anterioare ale sufletului său. Tânărului i-a fost conferită o misiune deosebită prin intermediul zeului Mercur. Goethe indică aici misiunea sa. El îşi aminteşte de iniţieri anterioare.

În basm se povesteşte cum băiatul este condus într-un mod minunat într-un loc unde nu mai fusese până atunci – şi pe ale cărui împrejurimi – de altfel bine cunoscute – nu le mai văzuse până atunci. Îl întâmpină un bătrân, care îl conduce în interiorul unei grădini frumoase; pentru început este condus în grădină în rotonda unui cerc exterior. Păsările ciripesc înspre băiat, în special graurii gălăgioşi: «Paris!», «Paris!», altele strigă: «Narcis!», «Narcis!». Băiatul ar dori să pătrundă şi în interiorul grădinii, şi îl roagă pe bătrân în acest sens; acesta îi îndeplineşte rugămintea numai cu condiţia să-şi depună pălăria şi spada, pe care să le lase în urmă.

Apoi bătrânul îl conduce mai aproape de mijlocul grădinii. Acolo se află un grilaj de aur. În spatele lui, băiatul zăreşte o apă lină, ce curge domol, care lasă să se întrevadă în adâncurile sale un mare număr de peştişori aurii şi argintii. Băiatul ar dori în continuare să afle cum este alcătuit mijlocul grădinii. Bătrânul este de acord, doar cu o nouă condiţie: De data asta el trebuie să-şi schimbe hainele. Primeşte un veşmânt oriental, care îi place foarte mult. Cu acest prilej el observă cele trei funii verzi, fiecare încolăcită într-un fel anume, astfel încât păreau a fi un instrument pentru o utilizare nu prea dorită. La întrebarea pe care o adresează bătrânului, referitor la sensul ştreangurilor, i se răspunde că ar fi pentru aceia care abuzează de încrederea pe care cei de aici sunt dispuşi să o acorde. Apoi bătrânul îl ia de mână şi îl conduce la grilajul de aur; el este format din două rânduri de săbii, interioare şi exterioare; acestea se înclină una în faţa celeilalte, astfel încât se formează un fel de punte, pe care băiatul ajunge în centrul cel mai lăuntric al grădinii. Dintr-un templu răsună o muzică, şi atunci când el pătrunde înăuntru, le vede pe cele trei făpturi feminine stând în triunghi; muzica cea minunată răsună din instrumentele lor. Şi mica lui îndrumătoare este acolo, având grijă de el.

Băiatul este condus treptat de către bătrân prin cele trei domenii ale existenţei. El păşeşte venind din viaţa de toate zilele în primul domeniu, care este lumea astrală; acolo se află păsările care îl strigă. Dar el vrea să

pătrundă tot mai adânc în centrul existenţei. Ceva din sufletul său îl împinge să evolueze – să urce tot mai sus. Predispoziţia acestei înălţări o aduce cu sine de la naştere; atunci el a venit dintr-o lume care era sufletesc-spirituală, ajungând la întunecarea acestei fiinţe sufletesc-spirituale de către lumea fizică. Dar impulsul spre spirit i-a rămas treaz în suflet – spre el se îndreaptă sufletul, de el îşi aminteşte în momentele solemne ale vieţii sale. Apare la suprafaţă amintirea existenţei unor trepte anterioare de existenţă, împreună cu presimţirea că există o misiune pentru actuala treaptă de existenţă. Băiatul simte că această misiune a sa se bazează pe trăiri din încarnările sale anterioare. „Eu am dobândit cândva consacrarea” – el a adus această consacrare cu sine din trepte anterioare de existenţă. Apare în el amintirea unei iniţieri de odinioară, pe care a primit-o într-o viaţă anterioară. Şi atunci Maestrul îl luase de mână şi îl condusese din treaptă în treaptă. Şi acolo trebuise să îndeplinească acţiunea simbolică de a depune pălăria şi spada. El a trebuit să depună tot ceea ce îl uneşte cu viaţa cotidiană din lumea fizică.

Este ceea ce trebuie să facă mereu acela care vrea să se înalţe la rangul de Chela, de discipol spiritual; el trebuie să o facă în lăuntrul său. De aceea un astfel de om este numit «apatrid»; pentru că el s-a detaşat de ceea ce omul obişnuit numeşte patrie a sa. Aceasta nu înseamnă însă o smulgere din viaţă; el continuă să-şi exercite îndatoririle, dar viaţa proprie lui este detaşată de lumea care îl înconjoară.

Apoi, după ce a fost condus mai departe de Maestrul său, el ajunge pe treapta a doua; atunci trebuie să se schimbe total în privinţa veşmintelor sale exterioare – trebuie să depună toate veşmintele existenţei sale actuale. El este înveşmântat în îmbrăcăminte orientală. Aceasta este o indicaţie a faptului că din orient au provenit toate impulsurile pentru omenire, pentru a dobândi mereu o nouă înţelepciune. (Ex Oriente lux).

Acum, băiatul în veşmânt oriental este dotat cu ceea ce în «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin» reprezintă bătrânul cu lampa drept străveche înţelepciune a neamului omenesc; el este dotat cu o capacitate sufletească de amintire a străvechilor stări de iniţiere – el este condus la fluviul care separă domeniul sufletesc de domeniul propriu-zis al spiritului. Fluviul pasiunilor, al lumii astrale, nu vuieşte asurzitor, ci este „o apă lină ce curge domol, care lasă să se întrevadă în adâncurile sale un mare număr de peştişori aurii şi argintii, care se mişcă încoace şi încolo, când lin, când repede, câte unul sau mai mulţi”. Aceasta este o imagine a modului în care, dacă a adus în sine lumea astrală la tăcere, omul poate afla în această lume, în locul pasiunilor tumultuoase, valori ale cunoaşterii.

Peste fluviul ce separă lumea astrală de ţinutul spiritual aflat în interior, se aşează săbii. Omul trebuie să sacrifice ceea ce posedă, de altfel, pentru ocrotirea sa. Cele prin care se învârtoşează în particularitatea sa, Eul său personal, trebuie sacrificate, trebuind să devină punte, pentru a putea ajunge peste ele în ţinutul spiritual. Omul trebuie să trăiască acel „Mori şi devino”. Două rânduri de săbii se înclină unele lângă altele, devenind pod, peste care trece băiatul; un rând interior şi un rând exterior. Aceasta este o imagine pentru faptul că trebuie să se realizeze o unire între conştienţa inferioară şi cea superioară de Eu, pentru a face omului posibilă trecerea în lumea spirituală.

Acum putem vedea şi de ce se numeşte acest basm «Noul Paris». Paris este cel despre care mitologia greacă povesteşte că părinţii săi s-au speriat de profeţia făcută asupra lui, anume că băiatul ce se va naşte, va distruge totul cu focul lui. El este abandonat imediat după naştere, este alăptat de o ursoaică timp de cinci zile. El creşte şi după o serie de aventuri se căsătoreşte cu Elena, drept recompensă. Dar Elena înseamnă acelaşi lucru cu Selene – fiica luminii înţelepciunii. Selene este simbolul Lunii. Astfel că în mitologia greacă, prin căsătoria dintre Paris şi Elena este reprezentată unirea omului cu conştienţa ce urmează să-l conducă pe trepte tot mai înalte.

Narcis este celălalt nume cu care graurii vorbăreţi îl strigă pe băiat. Despre Narcis se povesteşte că ar fi fost fiul zeului râului Kephissos, şi că ar fi rezultat din unirea acestuia cu o nimfă. Aşadar nici Narcis nu are o provenienţă terestră, ci una supraterestră.

Mai departe se povesteşte că el şi-a văzut odată imaginea în oglinda unui izvor. Iar aceasta l-a încântat în aşa măsură, încât de atunci nu a făcut altceva decât să se privească. A respins toate ademenirile unei nimfe care s-a apropiat de el, fiind total cufundat în propria sa imagine.

Narcis este un simbol pentru Eul omului, care vrea să stăruie în particularitatea sa, în sinea proprie. Atunci când omul rămâne închis în Eul său, se învârtoşează în Ahamkara sa, când nu poate ieşi în afară din propria sa fiinţă măruntă omenească, când priveşte doar în sine; când se îndrăgosteşte de Eul său, atunci nu trece dincolo de sine, atunci el pierde conştienţa faptului că Eul său îşi are de fapt patria într-o lume spirituală, atunci el nu poate ajunge cu Eul său în această patrie spirituală, şi rămâne „un oaspete mohorât pe acest Pământ întunecat”. El nu-şi poate dezvolta atunci în sine conştienţa superioară care îl înalţă, care îl conduce în sus, el trebuie să se veştejească în sine. Numai acela care se poate uni cu elementul feminin superior din sufletul său, poate urca datorită acestui fapt. Paris se uneşte cu fiica luminii, cu Selene-Elena. Dar Narcis se îndrăgosteşte de propria sa natură şi respinge unirea cu fiinţa spirituală, care se apropie de el ca nimfă.

Prin aceea că băiatul este strigat: „Paris-Narcis”, el este pus în faţa alternativei: Ce vrei să porţi în tine, natura de Paris, sau natura de Narcis? – Orice om care vrea să devină Chela, discipol spiritual, este pus dinaintea acestei întrebări. Fiecare trebuie să-şi aleagă singur drumul pe care vrea să-şi lase sufletul să meargă.

Băiatul, în conformitate cu impulsul care acţionează în sufletul său dintr-o încarnare precedentă, alege calea de Paris; el vrea să devină „noul Paris”. De aceea, dacă alege calea iniţierii, el trebuie să cunoască şi aşa-numitele pericole ale iniţierii. Acestea sunt reprezentate simbolic prin cele trei funii. În şcolile de iniţiere, funiile care se pun în jurul gâtului discipolului, reprezintă diferite simboluri. Ele reprezintă, printre altele, natura întreită a omului din Univers. Ceea ce provine din această natură întreită a omului, se încolăceşte în jurul gâtului său, dacă el încalcă încrederea care îi este acordată prin iniţiere.

Deoarece băiatul vrea să devină „noul Paris”, el poate fi condus de către bătrân peste punte. El ajunge în lăuntrul celui de al doilea cerc, înconjurat din toate părţile de fluviu, de apa lumii astrale. Acolo el găseşte o minunată grădină, care îi apare ca o copie a Cerului pe Pământ. Iar în mijlocul acestei splendide grădini el vede acum centrul cel mai interior, un templu înconjurat de coloane, din care răzbate o muzică cerească. El a ajuns în domeniul lumii spirituale, care se revelează prin sunete: în ţinutul Cuvântului creator al lumilor, care străbate lumea în armonia sferelor. Aici află el din nou cele trei staturi feminine, pe care i le-a trimis la început Mercur.

În imaginea pe care o vieţuieşte acum băiatul se exprimă ceea ce poate trăi omul când ajunge pe treapta iniţierii. Acolo, omul este în stare să recepţioneze veşti din lumile superioare.

Femeia îmbrăcată în veşmânt roşu se îndreaptă cea dintâi înspre băiat; piatra cea roşie, dacă este acordată unui om, îi conferă puterea să privească în lumile spirituale. Aceasta este prima treaptă a iniţierii. Cea de a doua treaptă nu este simpla imaginaţie, ci vieţuire în lumea spirituală. Acolo omul se mai simte încă o fiinţă separată, el se simte ca spirit printre spirite, dar încă separat de acestea. El se simte, ca să spunem aşa, ca un sunet care încă nu s-a încadrat în simfonie. Această treaptă este reprezentată de femeia în veşmânt galben.

Apoi, spiritul omenesc învaţă să se încadreze în armonia sferelor, el învaţă să se resimtă un membru al lumii spirituale, ca un sunet care oscilează împreună în simfonia cosmică. Apoi omul îşi cucereşte piatra verde; care, în imagine, este reprezentat de femeia în veşmânt verde. În basm, despre această femeie înveşmântată în verde, se spune: „Ea era cea care părea să-mi dea cea mai mare atenţie, părând că-şi îndreaptă

cântecul spre mine; numai că eu nu mă puteam înţelepţi din aceasta… căci putea să se aşeze cum voia, …eu îi dădeam prea puţină atenţie, căci mica mea vecină… mă captivase cu totul… şi chiar dacă vedeam în cele trei doamne silfidele visului meu, zărind în ele culorile celor trei mere, înţelegeam prea bine că nu am nici un motiv să le reţin”.

Băiatul simţea că deşi prin iniţierea sa dobândise o privire în acea împărăţie înaltă, creatoare a lumii, va mai trebui să-şi prelucreze mult viaţa în ele. Iar pentru început, el trebuie să lămurească în privinţa celei de a patra femei, micuţa sa îndrumătoare, raţiunea omenească.

Iar aceasta se realizează printr-un joc de-a războiul. Micuţa îl conduce pe băiat pe un pod de aur, unde urmează să se desfăşoare războiul. Ei îşi aranjează oştirile. În ciuda avertizărilor, atât el, cât şi fata, ajung la invidie, băiatul învinge oştirea fetei care, „alergând de colo-colo, se pierdu în final, nu se ştie cum”.

Paris din mitologia greacă este cauza dezlănţuirii războiului troian, care reprezintă simbolic apusul unei rase a neamului omenesc şi răsăritul unei alte rase, în care urmează să se dezvolte Eul în omul individual cu funcţiunile sale. «Noul Paris» este învingător într-un război care de fapt este doar un joc, imaginea unui război, ceva care nu are o realitate exterioară. Războiul desfăşurat în joacă între raţiunea omenească şi ceea ce poartă în sine în om conştienţa faptului că provine din Dumnezeire, nu este ceva care să aibă realitate exterioară; este ceva care trăieşte numai în spirit, care este doar astfel încât se desfăşoară ca în imaginea în oglindă a unui proces spiritual din sufletul omenesc. Goethe nu putea vesti în viaţă, ci în artă, ceea ce vedea. El trebuia să vorbească în reprezentări, în imagini.

După încheierea luptei, băiatul îl întâlneşte din nou pe bătrân, primul său îndrumător, iar acum în el s-a aprins cu atâta certitudine conştienţa fiinţei sale profunde, încât el îi poate striga bătrânului: „Eu sunt iubit de zei!”. Dar el vrea să mai trăiască cu ceea ce cere drept răsplată de la bătrân: micuţa sa îndrumătoare, micuţa creatură! Ca om ce se străduieşte spre cunoaştere, el vrea să-şi ducă viaţa în aşa fel încât, pentru început, raţiunea omenească să îl conducă.

Apoi ajunge afară. Bătrânul „mi-a arătat câteva obiecte pe zid, dincolo de drum, indicând totodată înapoi, spre portiţă. Eu l-am înţeles foarte bine; el voia ca eu să-mi imprim bine în memorie obiectele, ca să regăsesc cu certitudine portiţa, care se închidea imprevizibil în spatele meu. Eu am reţinut foarte bine cele aflate în faţa mea. De deasupra unui zid înalt coborau crengile unor nuci străvechi… ramurile ajungeau până la o tăbliţă de piatră… a cărei inscripţie însă nu o puteam citi. Ea stătea pe o consolă de piatră, pe o nişă, în care o fântână lucrată artistic revărsa apa

dintr-un vas într-altul, până când… se pierdea în pământ. Fântâna, inscripţia, nucul, toate erau pe o unică verticală”.

Băiatul se află afară; îşi aminteşte retrospectiv trăirile din încarnarea anterioară, şi el priveşte totodată asupra unui moment din viitor. Acestei iniţieri, de care îşi aminteşte, îi urmează după un timp o alta; iniţierii prin înţelepciune îi va urma cândva iniţierea spirituală.

În imaginea copacului, a tăbliţei cu inscripţia, a apei care curge, este încifrat un simbol al unei cunoaşteri care îşi găsea în Evul Mediu expresia în mistica stelară. Băiatului i se îngăduie să privească în viitor: În momentul în care se va forma aceeaşi constelaţie cu cea de acum, sub care tu ai aflat intrarea în acest loc, unde omul este iniţiat, atunci când această constelaţie se va repeta pentru tine în viitor, atunci ţi se va deschide din nou poarta – atunci iniţierea se va repeta pentru tine pe o treaptă superioară!

El priveşte asupra unui moment al realităţii în care va vieţui ceea ce a trăit acum ca preludiu al iniţierii. El priveşte la un viitor îndepărtat, în care el va păşi în lume şi va expune ceea ce a vieţuit în încarnările sale anterioare.

În clipa în care a fost iniţiat exista o anumită constelaţie cerească. Acel semn trebuie să se repete, atunci când va fi posibilă o iniţiere pe o treaptă superioară. Atunci poarta va fi din nou vizibilă, şi depinde de faptul dacă va exista îngăduirea să se vorbească despre ceea ce se va petrece în continuare.

Această dispoziţie subtilă, forţele intime care intervin aici, toate acestea trebuie luate în considerare atunci când se vorbeşte despre acest basm.

După cum vedem, Goethe expune şi în aceste două basme evoluţia sufletului omenesc. Dacă în «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin el şi-a exprimat convingerea despre existenţa unei evoluţii sufleteşti, valabilă pentru toţi oamenii, în imagini bogate, multicolore, în aceste două basme, «Noua Melusine» şi «Noul Paris» el expune în faţa sufletelor noastre iniţierea în tainele superioare, aşa cum era ea adecvată propriei sale fiinţe. În aceste două basme ni se expune calea individuală a evoluţiei sufletului lui Goethe. Întreaga strădanie ulterioară a sufletului său – în stilul spiritual adecvat sufletului lui Goethe – este conţinut în mod deosebit în «Povestea băiatului».

Într-un fragment: «Călătoria fiilor lui Megaprazon» , care a fost început în 1792 dar nu a fost continuat, Goethe voia să expună tot o cale de evoluţie a sufletului omenesc. Şi acest fragment indică măreţia celor pe

care le avea el de spus, şi acolo indică el o anumită constelaţie. „Venus” şi „Marte” sunt ultimele cuvinte care ni s-au păstrat de acolo.

Un tată îşi trimite cei şapte fii într-o călătorie îndepărtată în ţări ciudate, nedescoperite de alţi oameni. Aceştia reprezintă cele şapte elemente componente fundamentale ale omului, pe care le indică teosofia. – Tatăl le face acestor şapte fii urarea: „Noroc şi prosperitate, curaj bun şi fericită utilizare a puterilor”. Fiecare dintre cei şapte fii a primit daruri proprii de la natură, pe care urmează să le folosească acum, urmând să-şi caute, datorită lor, fericirea şi desăvârşirea; fiecare dintre fraţi în felul său. În acest fragment: «Călătoria fiilor lui Megaprazon» urma să fie expusă de asemenea călătoria spre ţinutul spiritual al înţelepciunii străvechi, unde omul poate ajunge dacă dezvoltă ceea ce se află depus în germen în părţile fundamentale ale fiinţei sale; dacă ajunge prin această dezvoltare la stări de conştienţă superioară. Găsirea unui fragment din planul călătoriei spiritului în împărăţia spiritului, ne indică modul în care voia Goethe să expună această călătorie.

Am aruncat aşadar doar câteva priviri înlăuntrul cel mai intim al lui Goethe, şi am descoperit tot mai multă înţelepciune şi tot mai multe adevăruri care licăresc din minunatele sale opere poetice. De aceea este de înţeles modul în care contemporanii săi priveau spre el ca la un îndrumător de drumuri spre lumi necunoscute. Schiller şi alţi câţiva au recunoscut, sau măcar presimţit, ceea ce trăia în el. Însă mulţi au trecut pe lângă el fără să-l înţeleagă. Germanul mai are încă multe de făcut pentru a extrage tot ceea ce i-a fost revelat de marile spirite ale poporului său. Altfel, cuvintele pe care le-a rostit Lessing despre Klopstock, vor fi valabile şi pentru el:

Cine nu îl va lăuda pe Klopstock? Dar îl va citi oare fiecare? – Nu. Noi vrem mai puţin să fim adulaţi, Dar vrem să fim citiţi mai cu râvnă.

Marile noastre spirite vor să fie recunoscute, şi atunci ele ne conduc la o aprofundare spirituală imensă.

Ele conduc de asemenea la concepţia despre lume reprezentată de teosofie. Wilhelm von Humboldt , unul dintre aceia care presimţeau ce anume vieţuia în sufletul lui Goethe, a întâmpinat, în anul 1823, prima traducere din «Bhagavad-Gita» cu o profundă înţelegere. „A meritat”, a spus el, „să trăiesc atât de mult, ca să preiau aceste comori în mine”.

Aşa au fost pregătiţi pentru concepţia teosofică despre lume, cei care au învăţat de la Goethe….Oooo, multe se mai pot învăţa de la Goethe!