LICEUL CU PROGRAM SPORTIV BUCURESTI

LUCRARE PENTRU CERTIFICAREA COMPETENŢELOR PROFESIONALE

ÎNDRUMĂTOR CANDIDAT

GRECU IONUT

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV BUCURESTI

MĂSURAREA ŞI EVALUAREA NIVELULUI DE DEZVOLTARE A

CALITĂŢILOR MOTRICE

ÎNDRUMĂTOR CANDIDAT

GRECU IONUT

PLANUL LUCRĂRII

1.Măsurarea şi evaluarea forţei1.1.Instrumente pentru măsurarea forţei

1.2.Teste pentru măsurarea forţeia.Indicele de aptitudine fizică

b.Descrierea probelorc.Tensiometria

d.Probele de forţă Kraus-Weber 1.3.Metode şi tehnici pentru

studiul forţei explozive a.Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi b.Metoda mecanografică c.Metoda Miron Georgescu d.Metoda I. Supineanu, O. Ciobotaru şi P.Hillern e.Metoda

I. Grinţescu de testare a detentei

2.Măsurarea şi evaluarea vitezei2.1. Viteza de execuţie

2.2. Viteza de repetiţie

2.3. Instrumente pentru măsurarea vitezei2.4. Măsurarea timpului de reacţie (vitezei de

reacţie) 2.5. Măsurarea vitezei de execuţie2.6. Măsurarea vitezei de repetiţie

2.7.Măsurarea vitezei de deplasare

MĂSURAREA ŞI EVALUAREA NIVELULUI DE DEZVOLTARE A CALITĂŢILOR MOTRICE

Elemente îndelung dezbătute şi analizate, calităţile necesare executării deprinderilor motrice constituie factori fundamentali în jurul cărora pivotează întreg procesul instructiv-educativ din domeniul educaţiei fizice si sportului.

Prin caracterul lor educabil, într-o măsură mai mică sau mai mare, calităţile motrice reprezintă un teren de cercetare cu numeroase semne de

întrebare pentru specialiştii domeniului.Aprecierea calităţilor motrice a ridicat întotdeauna

probleme, mai ales în sensul alegerii instrumentelor de investigaţie.Astfel, dintr-un bagaj bogat de probe, elaborat de specialiştii care activează în educaţie fizică

sau diferite ramuri de sport, trebuie alese cele care se potrivesc cel mai bine scopului propus, momentului de pregătire în care se află subiecţii respectivi.Pe

lângă îndeplinirea acestei condiţii,probele trebuie să permită şi aprecierea longitudinală, pentru a evalua eficienţa metodei didactice folosite sau a

complexului de principii, metode şi mijloace care au constituit conţinutul procesului instructiv-educativ.

1.Măsurarea şi evaluarea forţei

Manualele de specialitate definesc forţa ca pe acea capacitate a unui organism de a învinge o rezistenţă pe seama contracţiei musculare sau acţiunea mecanică a

unui corp asupra altui corp.

În general, probele de forţă au o exprimare bine obiectivată, cu o marjă de eroare destul de mică.Pentru a demonstra acest lucru să amintim că Metheny

Eleonor(1940), studiind dinamica zilnică a forţei flexorilor palmari la copiii între doi ani şi şase luni şi şase ani şi cinci luni, constată coeficienţi de corelaţie de

0,957 şi 0,593, fapt care ne determină să acordăm o încredere mare datelor despre forţă.

Ideea măsurării forţei nu este nouă.Încă din secolul al XIX-lea, antropologii francezi au construit dinamometre pentru măsurarea forţei (J. Amar, 1820); mai târziu în 1873, Sargent a alcătuit un test de măsurare a forţei, adoptat în 1897 de 15 colegii şi universităţi americane.Pe parcursul anilor, metodele de măsurare a forţei s-au îmbogăţit permanent, ţinând pasul cu revoluţia tehnico-ştiinţifică, fapt care face ca azi să se utilizeze mijloace mecanice şi electronice dintre cele mai

sofisticate.

1.1.Instrumente pentru măsurarea forţei

Dintre cele mai răspândite instrumente pentru măsurarea forţei menţionăm:dinamometrul palmar, dinamometrul cu arc, manometrul.Metoda, devenită specifică pentru măsurarea forţei poartă numele de dinamometrie.

1.2.Teste pentru măsurarea forţei

Indicele forţei(I.F.) (P.F.I.), folosit pe scară largă, se compune din şase probe de forţă:

dinamometria la mâna dreaptă;

dinamometria la mâna stângă;

extensia trunchiului din stând înclinat înainte, trăgând cu braţele de un dinamometru;

întinderea membrelor inferioare din semigenuflexiune,trăgând de un dinamometru;

tracţiuni în braţe din atârnat;

flotări din culcat înainte.

La aceste probe se mai adaugă şi spirometria,care se corelează cu rezultatele obţinute la forţă.

a)Indicele de aptitudine fizică (I.A.F) (P.F.I) este un test de forţă pe care specialiştii din diferite ţări îl folosesc pentru selecţie.Aceştia argumentează că pot depista aptitudinile motrice prin testul respectiv deoarece el investighează forţa

determinată la rândul ei de o stare de sănătate perfectă, funcţionare organică foarte bună şi „o legătură teoretică între forţă şi aptitudini motrice”.

I.A.F este concretizat într-un număr de puncte care se raportează la greutatea corporală şi vârsta subiectului.

b)Descrierea probelorDinamometria la mâna dreaptă şi apoi la cea stângă se aplică permiţând

subiectului să execute orice mişcare, numai să nu lovească cu pumnul un obiect în timp ce strânge.De regulă, mişcarea cea mai bună este de simulare a

upercutului la box (fig.18.).

Extensia trunchiului din stând înclinat înainte, trăgând cu mâinile de un dinamometru(fig.19), se realizează cu genunchii întinşi.Pentru acest lucru se

reglează lungimea sistemului de agăţare a dinamometrului astfel încât trunchiul subiectului să nu se încline înainte mai mult de 22-24° grade.Bara se apucă cu o

mână de jos şi cu cealaltă de sus.Se înregistrează valoarea în kg/forţă.Întinderea membrelor inferioare din semigenuflexiune, trăgând de un

dinamometru (fig.20), se efectuează adăugând la instrumentul descris în proba anterioară o centură lată, petrecută peste regiunea lombo-sacrală a

subiectului.Capetele centurii se prind de capetele barei de care este agăţat

dinamometrul.Membrele inferioare se întind pornind de la un unghi între 115-125°.Tracţiunile în braţe(băieţi) se efectuează din atârnat la inele sau la

bara fixă(fig.21).Se înregistrează numărul de repetări efectuate corect,adică până se ajunge cu bărbia la nivelul barei.

Flotările din sprijin pe capetele barelor paralele (băieţi) se realizează prin îndoirea braţelor din coate la un unghi de 90° şi apoi întinderea acestora.Se înregistrează

numărul de repetări executate corect.

c.Tensiometria reprezintă un complex de probe(mijloace) care, structurate într-o anumită ordine, dau o metodă de evaluare a forţei diferitelor grupe

musculare.Pe langă tensiometru mai sunt necesare câteva dispozitive uşor de realizat şi anume:un cablu inextensibil care la un capăt are o curea reglabilă şi la

celălalt capăt un lanţ ale cărui zale se pot agăţa la diferite lungimi, după nevoie;un goniometru spre a determina unghiurile optime pentru măsurarea forţei diferitelor

segmente (fig.25 şi 26).d.Probele de forţă Kraus-Weber

Acest test, compus din şase probe, a fost aplicat pe un mare număr de subiecţi, cu scopul de a testa unele grupe musculare cheie.Ele investigheză forţa minimă

necesară unui organism pentru a putea fi considerat sănătos.Performanţele realizate de unii copii sub valorile date ca minime de către cei doi cercetători se corelau cu înfăţişări bolnăvicioase, purtători ai unor „tensiuni permanente” şi

instabilitate emoţională. Probele lui Kraus-Weber au fost întocmite şi experimentate timp de 18 ani, mai ales în diferite

clinici. a)Proba A+P(abdominali + psoas)-fig.27 b)Proba A-P(abdominali-

psoas)-fig.28 c)Proba P (psoas)-fig.29d)Proba M.I.S.(muşchii inferiori ai

spatelui)-fig.30 e)Proba M.S.S.(muşchii superiori ai spatelui)-fig.31 f)Proba M.S.T.C(muşchii spatelui şi tendoanele

coapsei)-fig.32

1.3.Metode şi tehnici pentru studiul forţei exploziveÎn vederea studierii detentei musculare s-au imaginat numeroase teste şi

probe, dintre care multe se adresează musculaturii membrelor inferioare, neglijându-se însă, într-o oarecare măsură, alte grupe musculare, foarte

importante în practicarea unor ramuri de sport.a)Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi (desprindere pe

verticală) reprezintă proba cel mai des utilizată pentru măsurarea detentei membrelor inferioare.

b)Metoda mecanografică îşi trage numele de la aparatul utilizat-mecanograful, compus din resoarte şi dispozitive de înregistrare care oferă date despre

desprinderea pe verticală.Utilizarea acestui aparat permite să se recolteze un număr mai mare de date:

profunzimea genoflexiunii;

înălţimea săriturii;

durata genuflexiunii;

numărul de sărituri în unitatea de timp;

forţa dezvoltată în timpul săriturii.

c)Metoda Miron Georgescu se realizează printr-o probă standard care foloseşte desprinderea pe verticală ca mişcare naturală.Proba constă din:

executarea unei desprinderi la un semnal luminos, înregistrându-se timpul de la apariţia semnalului până la desprindere(timp de reacţie).

executarea a trei sărituri izolate, cât mai înalte, de pe loc, înregistrându-se pentru fiecare săritură timpul în care subiectul nu are contact cu solul.

executarea a 30 sărituri legate, „ca mingea” cu condiţia obţinerii înălţimii maxime la fiecare săritură şi a unui timp cât mai scurt de contact cu solul.

d)Metoda I. Stupineanu, O. Ciobotaru şi P. Hillern reprezintă o variantă perfecţionistă (hibridă) a metodei Miron Georgescu, şi anume: se măsoară timpii cu ajutorul unor contacte electrice între tălpile subiectului şi platformă, prevăzută

cu plasă metalică.Se mai poate construi punându-se contactele sub platformă.Înainte de începerea testării, se înregistrează pe inscriptor greutatea

subiectului pentru a ţine cont de aceasta în interpretarea rezultatelor.

e)Metoda I. Grinţescu de testare a detentei.Se ştie că, în general, detenta a fost studiată mai mult la sportivi şi mai puţin la elevii practicanţi ai educaţiei

fizice.Ideea de a construi această metodă i-a fost sugerată autorului de faptul că măsurarea detentei este un mijloc de verificare a elevilor, criteriu de selecţie pentru sport şi o posibilitate de evaluare a muncii cadrului de specialitate.

Autorul metodei consideră că unii specialişti, mai puţin familiarizaţi cu aspectul intim, fizic şi matematic, al acestei calităţi, sunt derutaţi de tripla

inadvertenţă aparentă între definiţia detentei, formula detentei şi ceea ce se înţelege prin aprecierea că un subiect are detentă bună sau foarte bună.

2.Măsurarea şi evaluarea vitezei

Definirea vitezei nu mai reprezintă astăzi o problemă pentru specialişti , în sensul că nu mai sunt puşi în situaţia de a alege din mai multe definiţii elaborate pe

concepţii deosebite pe cea considerată mai apropiată de propiul punct de vedere.Acest lucru este posibil , pe de o parte , pentru că fizica defineşte viteza

ca raport spaţio-temporal şi , pe de altă parte, pentru că cercetătorii din educaţie fizică şi sport au adăugat mici specificări caracteristice domeniului respectiv.

Dintre autorii cu contribuţii în acest sens amintim pe N.G. Ozolin, care defineşte viteza ca fiind capacitatea de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim

pentru condiţiile respective. Într-o definiţie mai nouă, Zaţiorski înţelege prin viteză complexul de însuşiri funcţionale ale omului care determină nemijlocit şi cu

preponderenţă caracteristicile spaţio-temporale ale mişcărilor, precum şi timpul de reacţie motrică.

A.Demeter precizează că viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare .

Se consideră că viteza se manifestă sub următoarele forme elementare:

Viteza de reacţie ( timpul de reacţie sau de latenţă);

Viteza de execuţie;

Viteza de repetiţie;

Viteza de deplasare;

Viteza unui sprinter nu depinde numai de timpul de latenţă, ci mai ales de viteza de execuţie a ciclurilor de mişcare , de lungimea şi frecvenţa paşilor şi viteza de împingere în blocstarturi. La sportivi, timpul de latenţă se situează între 100 şi

250ms (milisecunde), putându-se acorda la 190 ms , bine între 190-210 ms , mediocru între 210-230 ms şi slab peste 230 ms.

2.1. Viteza de execuţie reprezintă timpul scurs de la iniţierea mişcării şi până la finele acesteia sau timpul efectuării integrale a actelor motrice. În practica sportivă, această formă de viteză se prezintă sub două aspecte principale:

Viteza manifestată în situaţii standard, în care direcţia, înălţimea şi viteza , precum şi alţi parametri ai unor obiecte în mişcare sunt cunoscute ( talere

aruncate din turn )

Viteza în situaţii neprevăzute , care implică o activitate de orientare spre obiectul care se mişcă ( jocuri sportive), în care cel mai mult timp se consumă cu

identificarea parametrilor de bază ai obiectului.

2.2. Viteza de repetiţie se defineşte ca frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în mod voluntar în unitatea de timp. Aceasta, ca şi celelalte forme de manifestare a

vitezei, fiind în mare măsură determinată genetic, depinde de labilitatea sistemului nervos central , precum şi de efectorul muscular .

Se consideră că persoanele care pot aprecia corect microintervalele de timp dintre repetări au o foarte bună viteză de repetiţie.

Spre deosebire de formele de manifestare a vitezei amintite până acum , care sunt considerate elementare , viteza de deplasare este o formă complexă de

manifestare a vitezei în practica educaţiei fizice şi sportului , unde are cea mai mare importanţă. Viteza de deplasare crescută este esenţială în aproape toate

ramurile de sport şi se află în strânsă relaţie cu formele elementare de manifestare. Aşa cum mai aminteam , ea este condiţionată şi de alţi factori , ca

lungimea paşilor şi frecvenţa acestora.

Tot de viteză (desfăşurarea acţiunilor şi actelor motrice în timp) se leagă şi două aspecte deosebite ce caracterizează mişcarea : ritmul şi tempoul , care reprezintă

succesiunea în timp a mişcărilor sau a unor secvenţe ale acestora.

Ritmul reprezintă structura temporală a unor mişcări care se repetă şi prezintă accente şi anumite raporturi între parţile care alcătuiesc această structură ( M. Epuran) . Ritmul se referă de fapt la durata intervalelor de timp între mai multe

mişcări.

Tempoul reprezintă măsura frecvenţei elementelor de mişcare pe unitatea de timp sau , mai pe înţeles, constituie densitatea de mişcare pe unitate de timp ( de exemplu : frecvenţa vâslirii , frecvenţa paşilor în alergare , numărul de lovituri la

box etc.)

2.3.Instrumente pentru măsurarea vitezei

Deoarece din durată şi spaţiu deducem viteza de deplasare a unor obiecte sau corpuri în mişcare , nu rămâne altceva de făcut decât să măsurăm aceste două

caracteristici ale mişcărilor pentru a afla mărimea vitezei.

Tehnica măsurării duratei este cronometria, care are la bază folosirea unor aparate (mecanice , electrice sau electronice) cu precizii de măsurare diferite,

mergând de la 1/5 şi 1/100 s până la 1/10.000 s şi mai puţin.

Cronografele sunt dispozitive de înscriere grafică a duratelor . La acestea se adaugă dispozitive şi instalaţii de traducere a unor mărimi de altă natură în

mărimi temporale („bastonul căzător” , „spidograful lui Abalakov” , transformarea mărimilor de pe film în durate ale execuţiilor etc.)

În utilizarea cronometrelor se folosesc diferite sisteme de declanşare-oprire a cronografelor, cronometrelor sau cronoscoapelor (cu afişarea timpului pe ecran),

dintre care amintim : manual (prin acţionarea de către operator), mecanic, electromagnetic, fotoelectric. Acestea se ataşează la blocstarturi , la pistolul

starterului , la ambarcaţii, astfel încât să transmită cu mare fidelitate şi promptitudine impulsurile respective.

2.4. Măsurarea timpului de reacţie (vitezei de reacţie). Se măsoară durata perioadei latente , a unei reacţii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe

semnale (reacţie de alegere). Schema generală a aparatelor utilizate în acest scop constă în următoarele: într-un circuit în care este inclus un cronometru se

introduce un dispozitiv ce poate emite semnale auditive sau sonore ( standard sau cu intensităţi variate) la diferite intervale de timp , programate sau comandate

direct de experimentator.

Prin emiterea unui semnal porneşte automat cronometrul (cronograful sau cronoscopul) şi subiectul caută să-l oprească cât mai repede prin apăsare pe o

pedală sau alt gen de reacţie. Timpul scurs de la apariţia semnalului până la declanşarea răspunsului reprezintă timpul de reacţie al subiectului. Acestea sunt

condiţiile de laborator.

Timpul de latenţă se poate măsura la orice activitate motrică ce se declanşează la un semnal (start în atletism , nataţie , patinaj-viteză , schi , bob , sanie etc.).

Pentru aceasta se interpune în circuitul cronografului contactul de la pistolul de start (când se trage focul) şi de la piciorul sau braţele alergătorului. Cronometrul

se porneşte la pocnet şi se opreşte la reacţia sportivului.

2.5. Măsurarea vitezei de execuţie. Pentru măsurarea acestei forme de manifestare a vitezei se folosesc de regulă aceleaşi elemente ca la timpul de

reacţie:

Un cronograf sau cronometru electronic;

Un releu sau contact care este acţionat de semnalul la care subiectul trebuie să reacţioneze

Un întrerupător acţionat in finalul actului motric.

2.6. Măsurarea vitezei de repetiţie. Această formă de manifestare a vitezei mai poate fi denumită şi tempo maxim al unei mişcări executate fără nici o

încărcătură, sau numărul maxim de mişcări în unitatea de timp.

Proba „tapping” constă din efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de 6 s (durata optimă a probei , stabilită pe cale experimentală), a unor „bătăi” la o cheie de

contact – tip morse – legată de un contoar care înregistrează repetările. Proba se poate efectua şi cu creionul pe o hârtie care se deplasează (pentru a nu se

suprapune punctele) sau , simplu , pe o bucată de hârtie. Numărul de puncte sau bătăi indică viteza de repetiţie. Proba se poate aplica atât pentru mână , cât şi

pentru picior, cu chei adecvate, sau prin punctarea cu vârful piciorului, cât mai rapid , pe două ţinte aşezate una lânga alta.

2.7.Măsurarea vitezei de deplasare. Spre deosebire de celelalte forme de manifestare a vitezei, considerate elementare , viteza de deplasare este o formă

complexă , de cea mai mare importanţă în educaţie fizică şi sport , deoarece oglindeşte posibilităţile de moment ale sportivului pentru parcurgerea cu

maximum de viteză a unei anumite distanţe.

Menţionăm că viteza de deplasare se află într-o relaţie dialectică cu celelalte forme ale vitezei , de interdependenţă relativă. Astfel , în probele de sprint ,

specifice atletismului sau patinajului viteză , performanţa depinde de viteza de reacţie la semnal , de explozia împingerii în blocuri , de viteză de avântare a

coapselor , de viteza de repetiţie a ciclurilor de mişcare. În acelaşi timp, viteza de deplasare este condiţionată , de lungimea paşilor , forţa de împingere şi

coordonarea fină a mişcărilor. În viziunea biomecanică , viteza de deplasare are două faze:

Faza acumulării de viteză sau a accelerării după start, până se atinge viteza maximă;

Faza menţinerii (stabilizării relative) vitezei de parcurs;

Aprecierea vitezei de deplasare pe un traseu întreg nu prezintă probleme deoarece aceasta se face cu ajutorul cronometrului.