1

ATAŞAMENTUL ŞI RISCUL ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI ŞI

VIITORULUI ADULT

Lect. univ. dr. Gabriela Dima

Publicat în C. Tatu (coord.) (2008) Orientări moderne în psihologie şi ştiinţele educaţiei. Sibiu:

Psihomedia.

Studiul relaţiilor dintre copii şi parinţi şi influenţa experienţelor timpurii în

dezvoltarea copilului şi a viitorului adult au o istorie lungă şi au fost obiectul unor

abordări diferite. Teoria psihanalitică a pus accentul pe rolul părintelui de liniştire,

conţinere şi reducere a ‘arousalului’ copilului, teoria învaţarii sociale accentuează rolul

de învăţător al părintelui, iar teoria ataşamentului subliniază rolul de protector al

părintelui, asigurând securitatea copilului (Skolka, 2006).

Conceptul de ataşament a fost introdus în psihologie de John Bowlby, ca urmare a

investigaţiilor etologice (Sillamy, 1996), considerând ataşamentul un proces înnascut.

Bowlby (1953) a fost printre primii specialişti care a recunoscut faptul că noul născut

vine pe lume cu predispoziţia de a participa activ la interacţiunea cu adultul.

Principalele postulate ale teoriei lui Bowlby pot fi rezumate astfel (Stan, 2002):

a) copilul e născut cu predispoziţia de a deveni ataşat de persoana care îi oferă

îngrijire, aceasta fiind discriminată şi privilegiată faţă de ceilalţi adulţi;

b) copilul îşi va organiza propriul comportament cu scopul de a menţine această

relaţie de ataşament, esenţială pentru supravieţuirea lui fizică şi psihologică;

c) copilul tinde să menţină adesea aceste relaţii de proximitate în caz de pericol,

chiar cu preţul perturbării sale (ex. relaţia nesecurizantă);

Preocupările principale ale lui Bowlby, începând cu anii 1940 când activa ca psihiatru şi

psihanalist s-au îndreptat spre efectele deprivării materne timpurii asupra dezvoltării şi

sănătăţii psihice a copilului (Bowlby, 1998). În urma cercetărilor sale, Bowlby

concluziona că dezvoltarea sinelui, a personalităţii şi calitatea relaţiilor interpersonale

viitoare sunt influenţate de calitatea relaţiilor primordiale de ataşament cu persoana care

i-a oferit copilului îngrijire (nu neapărat mama, dar în cele mai multe cazuri), şi de

experienţele de separare, pierdere şi abandon. Astfel, prin teoria ataşamentului autorul a

încercat să explice atât psihopatologia, cât şi sănătatea mentală (Schofield & Beek,

2007).

Mary Ainsworth, colegă cu John Bowlby, a introdus noţiunea de ‘figura de ataşament’

ce reprezintă baza sentimentului de securitate pentru copil (Ainsworth et al., 1978).

2

Variaţiile în calitatea răspunsului şi senzitivităţii figurii de ataşament în primul an de

viaţă conduc la diferenţe de comportament al copilului în căutarea securizării şi

confortului. Ainsworth confirma ipoteza centrală a lui Bowlby, că modalităţile de

căutare a îngrijirii şi afectivitaţii din partea copilului emerg în funcţie de raspunsul

mamei (Stan, 2002). Mary Ainsworth a îmbogăţit teoria ataşamentului prin explicarea

diferenţelor individuale la copii în raport cu sentimentul securităţii, respectiv

insecurităţii percepute. În urma studiilor asupra diadei mama – copil realizate în

Uganda, autoarea a elaborat o procedură experimentală numită ‘Strange Situation’

bazată pe separarea copilului de mama sa într-o cameră de joacă nefamiliară acestuia şi

reunificarea cu părintele. Pe baza observaţiilor copilului la separare şi revenirea alături

de figura de ataşament sunt descrise patternurile de comportament specifice

ataşamentului securizant şi insecurizant (Ainsworth et al., 1978). Tabelul 1 sintetizează

comportamentul copilului mic ca răspuns la atitudinea mamei sau îngrijitorului, descris

ca urmare a ‘Strange Situation’ test.

Bowlby afirmă că la copil se dezvoltă un singur ataşament faţă de mama sa, cu totul

diferit de celelalte relaţii ale sale, care ar produce traume profunde dacă s-ar rupe, în

special în primii cinci ani de viaţă. Pentru starea de sănătate mentală a copilului este

esenţial ca acesta să se bucure de o relaţie plină de căldură şi intimitate, stabilă în timp

şi care să-i satisfacă nevoile în mod adecvat (Bowlby, 1997). Teoria ataşamentului s-a

îmbogăţit, depăşind diada mama - copil şi înglobând şi alte relaţii cu anturajul. Studii

mai recente au arătat că, copiii pot forma legături la fel de importante cu mai multe

persoane - ataşamente multiple, dacă acestea răspund cu căldură şi înţelegere nevoilor

lor (Lewis, 2005; Aldgate, 2006). Autorul afirmă că teoria clasică a ataşamentului are la

bază un model monotropic, epigenic pe care îl critică ca fiind direct, liniar şi

determinist. În opozitie cu modelul monotropic se află modelul reţelei sociale (social

network model), care se sprijină pe teoria relaţiilor de ataşament multiple şi simultane

(Lewis, 2005). Aceste descoperiri pun într-o lumină pozitivă îngrijirea substitutivă.

Modelul reţelei sociale are la bază ideea că persoane diferite satisfac nevoi sociale

diferite ale copilului, iar relaţia cheie de ataşament mama / familie – copil este doar una

din numeroasele şi complexele relaţii interpersonale la care este expus copilul înca de la

naştere, cum ar fi: rude, prieteni ai familiei, copii, educator / învaţator, alţii din

comunitate etc. Van IJzendoorn (în Skolka, 2006) atrage atenţia că nu toate relaţiile

semnificative sunt şi relaţii de ataşament.

3

TIPURI DE ATAŞAMENT (dupa Ainsworth et al., 1978; Howe, 1996)

TIP DE ATAŞAMENT COMPORTAMENTUL COPILULUIATITUDINEA MAMEI /

ÎNGRIJITORULUI

SECURIZANT- tip B

- se observă o oarecare tensiune la separarea copilului de îngrijitor şi relaxare, semnede bucurie la revedere;

- copilul caută apropierea sau contactul fizic cu îngrijitorul, fără să pară preadependent de acesta (se întoarce la jucării);

- contact vizual şi vocalizări frecvente iniţiate când de copil, când de îngrijitor;- preferă îngrijitorul faţă de străini;- are încredere că îngrijitorul este prezent şi disponibil în situaţii în care se teme;

- adultul este disponibil faţă denevoile copilului, pe care lesatisface cu promptitudine;mama este sensibilă şi sealertează la semnalele trimisede copil şi comunicărileacestuia.

Evitant- tip A

- copilul denotă câteva semne aparente de supărare la separarea de îngrijitor, iar larevedere ignoră sau evită părintele;

- nu caută contactul fizic, se arată ocupat cu jucării sau alte activităţi;- devine precaut, se inhibă la joc, priveşte sau vorbeşte cât mai puţin;- arată o slabă discriminare faţă de cei cu care relaţionează; nu arată preferinţă

pentru îngrijitor sau un străin: “ar merge cu oricine”;

- adultul nu este disponibilcând copilul are nevoie de el;este indiferent, insensibil saurespinge semnalele prin carecopilul îşi comunicătrebuinţele.

INSE

CU

RIZ

AN

T

Rezistentsau ambivalent

- tip C

- sunt foarte supăraţi, agitaţi la separare şi greu de liniştit la revedere: nu vor săînceteze să ţipe, să plângă, în ciuda încercărilor îngrijitorului de a-i linişti;

- sunt ambivalenţi: cer imperios atenţia îngrijitorului şi în acelaşi timp opunrezistenţă;

- caută un contact exagerat cu îngrijitorul, dar nu se liniştesc când îl au- pot fi ostili, agresivi; devin nervoşi faţă de oameni străini sau în situaţii neobişnuite;- trăiesc cu teama de a fi abandonaţi şi de aceea se agaţă de îngrijitor;

- adultul este uneoridisponibil, alteori nu;îngrijirea este inconsistentă şinesenzitivă, deşi nu este ostilăsau respingătoare.

4

Dezorganizat,perturbat

- tipA/C sau D

- sunt prezente indicii ale comportamentului de evitare şi de rezistenţă / opoziţie;- la revederea îngrijitorului copiii sunt dezorientaţi: uneori sunt veseli, sar de bucurie,

bat din palme, alteori parcă “îngheaţă”, se poartă mecanic, fără să arate afecţiune;alteori încearcă să preia controlul, umilind îngrijitorul - “ţi-am spus să taci!” etc.

- copilul se confruntă cu un conflict nerezolvabil: de aprobare a persoanei deataşament care este cauza anxietăţii sale;

- copilul percepe îngrijitorul caameninţător, îi produce teamă,nu reprezintă o sursă deconfort, relaxare;ex: abuz fizic sau emoţional

LIPSAATASAMENTULUI

- apare la copiii care nu au avut ocazii sau au avut prea puţine, inconsistente de a legarelaţii afective apropiate;

- nu au capacitatea de a forma relaţii apropiate, intense; rămân neataşaţi;- relaţionarea socială cu ceilalţi se bazează pe satisfacerea nevoii lor afective (de

comuniune), fără să existe preferinţe deosebite pentru o persoană sau alta.

- nu există o persoanăsemnificativă cu carecopilul a intrat în relaţie;

- copii instituţionalizaţi, careau experimentat o serie de“îngrijitori anonimi”.

5

Clasificarea calităţii ataşamentului pe dimensiunea securitate - insecuritate realizată

de Mary Ainsworth s-a consacrat, iar cercetări ulterioare (spre exemplu Main &

Cassidy, 1988) au extins această clasificare adaugând non-ataşamentul sau lipsa

ataşamentului (Howe, 1996). Astfel sunt definite cinci tipuri de ataşament (Howe, 1996;

Schofield & Beek, 2007):

(1) Ataşament securizant (tip B);

(2) Ataşament nesecurizant de tip evitant (tip A);

(3) Ataşament nesecurizant ambivalent sau de opoziţie (tip C);

(4) Ataşamentul dezorganizat / perturbat (tip A/C sau D) ;

(5) Lipsa ataşamentului - întâlnit la copiii instituţionalizaţi, lipsiţi de ocazia de a

dezvolta relaţii de ataşament.

Tipologia ataşamentului descrisă de Ainsworth s-a dovedit a avea valoare

universală, fiind validată de numeroase cercetări în spaţii culturale diferite (Atwool

2006). În continuare, tipurile de ataşament vor fi descrise mai detaliat (Ainsworth et al.,

1978; Howe, 1996, 2005; Schofield & Beek, 2007), pentru a permite o identificare

facilă a patternurilor de comportament al copiilor.

Copilul cu comportament de tip B - ataşament securizant: îşi exprimă sentimentele

şi dorinţele în mod direct, natural; negociază cu persoana de ataşament planurile sale;

are abilitatea de a vedea lucrurile şi din altă perspectivă şi chiar dacă apar conflicte, ele

se rezolvă; se simte în siguranţă, explorează mediul calm şi relaxat, având conştiinţa

faptului că nu va fi abandonat; îi place proximitatea persoanei de ataşament, dar nu se

‘agaţă’ de ea; se simte confortabil şi se bucură de momentele de apropiere şi intimitate

cu persoana de ataşament; pe măsură ce creşte, scade nevoia sa de apropiere fizică care

să-l reasigure de dragostea persoanei de ataşament, întrucat ştie că există; interacţiunile

cu persoana de ataşament se desfăşoară într-o atmosferă calmă, relaxată; persoana de

ataşament se arată îngrijorată când copilul traversează perioade mai stresante; când are

temeri, îngrijorări copilul le recunoaşte şi caută sprijin, îşi comunică temerile şi

anxietăţile persoanei de ataşament şi se simte înţeles; are abilităţi sociale şi

interacţionează în mod natural cu persoane străine; arată emoţii adevărate şi relevă o

gândire logică; povesteşte în mod coerent istoria vieţii sale. Pentru acest copil adultul a

fost sau este disponibil şi receptiv la nevoile lui într-un mod constant. Astfel se poate

considera o persoană demnă de a fi iubită şi respectată de ceilalţi.

Copilul cu comportament de tip A - ataşament nesecurizant de tip evitant: evită

contactul vizual cu persoana de ataşament; adesea evită contactul corporal, se trage

6

deoparte când este atins; menţine legătura cu persoana de ataşament, dar fără implicare

emoţională; afişează o dispoziţie pozitivă falsă; emoţiile sunt blocate sau denaturate;

spune lucruri neesenţiale pentru a menţine distanţa afectivă; preferă ca persoana de

ataşament să fie accesibilă de la distanţă; se joacă singur, se simte cel mai bine singur,

dar la o anumită distanţă de adult; adesea caută un obiect neutru prin care să relaţioneze

cu ceilalţi: joc, jucărie; nu îi place ca alţii să se apropie de el, să îl abordeze, preferă să

deţină controlul şi să abordeze el pe alţii; poate părea trist, dar acceptă tristeţea ca

făcând parte din viaţa lui; tema predominantă este ‘sunt bine’, evitând dezvăluirile;

menţine controlul asupra emoţiilor prin faptul că nu le afişează; nu permite persoanei de

ataşament să-i cunoască emoţiile; nu cere ajutor în rezolvarea problemelor cu care se

confruntă; nu obisnuieste sa se sfătuiasca cu alţii, preferând sa acţioneze autonom; pare

că se supune regulilor, dar poate avea comportamente perturbate în afara casei, iar în

cazuri extreme poate dovedi o agresivitate ieşită din comun; în general nu poate povesti

istoria vieţii sale. Aceşti copii relevă o anxietate bazală (profundă) legată de încălcarea

limitelor lor, a spaţiului personal, prin urmare au nevoie de spaţiu pentru a se simţi mai

bine. Pentru aceşti copii, adultul a fost sau este dezinteresat şi indisponibil nevoilor lor,

poate chiar abuziv, iar copilul a ‘învaţăt’ că singura opţiune este de a-şi purta singur de

grijă.

Copilul cu comportament de tip C - ataşament nesecurizant ambivalent sau de

opoziţie: îşi manifestă în mod exagerat afectele, care sunt disociate: este fie ameninţător

şi nervos (‘sunt puternic şi te pot răni’), fie slab şi dependent (‘am nevoie de tine şi îţi

pot face pe plac’). Caracteristicile principale ale acestui copil sunt: rezistenţă, opoziţie

agresivă şi neajutorare, blândeţe; tinde sa menţină apropierea fizică de persoana de

ataşament şi întotdeauna există o luptă pentru a dobândi controlul în relaţii; este puţin

interesat de cei din jur, cautând mereu să atragă atenţia persoanei de ataşament, prin

diverse constrângeri, presiuni; denotă independenţă redusă şi capacitate scăzută de a-şi

rezolva problemele, pretinzând implicarea constantă a persoanei de ataşament; nu

reuşeşte să îşi controleze, regleze emoţiile, şi le exagerează; denota treceri bruşte de la o

conduită la alta, de la opoziţie şi agresivitate, la supunere şi neajutorare; în cazuri

extreme provoacă în mod intenţionat adultul pentru ca acesta sa realizeze controlul

emoţiilor lui; când celălalt oboseşte, copilul afişează un comportament sfios şi

neajutorat; poate prezenta neastâmpăr, agitaţie psihomotorie, poate fi tentat de

experienţe riscante sau antisociale; nu vede în persoana de ataşament sursa securităţii şi

siguranţei sale; poate să povestească istoria vieţii sale, dar aceasta tinde să nu aibă

7

coerenţă. Aceşti copii relevă o anxietate bazală (profundă) de abandon şi au nevoie să li

se pună graniţe, limite, pentru că nu le au. Pentru ei, adultul a fost sau este uneori

disponibil, alteori indisponibil, fiind inconsistent, alternând între atenţie şi ameninţare.

Copilul ambivalent caută să se ‘agaţe’ afectiv, este furios, trăieşte într-un mediu

neconsistent.

Copilul cu comportament de tip A / C sau D - ataşamentul dezorganizat / perturbat:

prezintă indicii ale tipurilor A şi C - comportament de evitare şi de opoziţie: fie cere

afecţiune într-un mod exagerat, se agaţă de adult, ţipă, este vesel, după care poate

‘îngheţa’, deveni evitant, cu un comportamet ‘mecanic’, fără să arate afecţiune. Acest

comportament este întâlnit predominant la copiii traumatizaţi, abuzaţi emoţional, fizic

sau sexual. Aceşti copii se confruntă cu un conflict nerezolvabil: aprobarea persoanei de

ataşament care este totodată sursa anxietăţii lor.

Lipsa ataşamentului este întâlnită la copii instituţionalizaţi care nu au avut sau au

avut prea puţine ocazii de a lega relaţii afective apropiate şi au experimentat o serie de

îngrijitori ‘anonimi’. Aceşti copii nu au capacitatea de a forma relaţii apropiate, intense,

de durată şi rămân neataşaţi. Relaţionarea socială cu ceilalţi se bazează pe satisfacerea

nevoii lor de afiliere cu ceilalţi, fără să existe preferinţe deosebite pentru o persoană sau

alta sau dorinţa de a stabili prietenii, din teama de respingere provenită din abandon;

nevoia lor de dependenţă este scăzută, deşi aceasta este una din trebuinţele de bază ale

copilului. Integrarea socială a copiilor instituţionalizaţi întâmpină dificultăţi

semnificative, cu precădere la cei incapabili să se angajeze în relaţii semnificative de

dependenţă cu alte persoane care să-i ghideze spre adaptare socială.

Clasificarea tipurilor de ataşament prezentată anterior permite identificarea unor

probleme de natura emoţională şi relaţională la copii, indicând ca sursă principală

calitatea relaţiei cu persoana cheie din viaţa lor. Ataşamentul sănătos, securizant din

copilărie este fundamentul unei dezvoltări sănătoase, în timp ce un ataşament

nesecurizant poate duce la variate tulburări de comportament sau personalitate.

Efectele creşterii copilului cu relaţii de ataşament sărace sau perturbate includ

(Fahlberg, 1988; Schofield & Beek, 2007): incapacitatea de a crea prietenii şi a le

menţine; incapacitatea de a iubi; lipsa încrederii în sine, scăderea sentimentului propriei

valori şi a stimei de sine; dificultatea de a avea încredere în ceilalţi; opinie negativă şi

pesimistă asupra propriei persoane, a familiei şi societăţii; relaţii proaste cu părinţii,

îngrijitorii şi alte persoane ale autorităţii; probleme de comportament şi învăţătură la

şcoală; insistenţă, pretenţii exagerate, comportament de manipulare; dorinţa de a fi ‘şefi’

8

şi a conduce, lipsa autocontrolului asupra emoţiilor şi comportamentului; impulsivitate,

violenţă şi agresiune; comportament antisocial (minciună, furt, acte de cruzime etc.);

lipsa compasiunii şi regretului, incapacitatea de a se simţi vinovat; rezistenţă scăzută la

frustare şi capacitate redusa de a face faţă adecvat problemelor şi stresului.

Perturbările legate de ataşament pot atinge pragul unei tulburări diagnosticate de

Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DM IV, 1994:105) ca

‘tulburare reactivă de ataşament a perioadei de sugar şi a micii copilarii’. Este o

tulburare de relaţie cu ceilalţi şi emoţională caracterizată de incapacitatea persoanei de a

iubi şi a fi iubită. Printre simptome sunt: teama excesivă, hipervigilenţă, neacceptarea

atingerilor, lipsa răspunsului la mângâiere, autoagresivitate sau agresivitate îndreptată

spre ceilalţi, interacţiune slabă cu copiii de aceeaşi vârsta, chiar întârziere în dezvoltarea

fizică. Ataşamentul discontinuu şi marcat de teamă nu duce numai la tulburări

emoţionale şi sociale, ci are efecte biochimice la nivelul creierului aflat în dezvoltare.

Bebeluşii crescuţi fără dragoste, mângâiere şi securitate au un nivel anormal de ridicat

de hormoni de stres, cu efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării creierului şi

corpului în general. Aceasta tulburare apare la copiii abuzaţi, neglijaţi sau abandonaţi la

o vârstă foarte fragedă.

Pe de alta parte, copii care îşi încep viaţa cu un fundament esenţial de legături

sigure, pe măsură ce cresc se descurcă mai bine în toate planurile existenţei lor, cum ar

fi: posedă o sănătoasă apreciere a propriei persoane şi încredere în forţele proprii; au o

opinie pozitivă şi optimistă asupra propriei persoane, a familiei şi societăţii; au relaţii

bune cu părinţii, îngrijitorii şi alte persoane ale autorităţii; dezvoltă şi menţin prietenii

de durată; dovedesc încredere, imtimitate şi afecţiune sincere; exprimă simpatie,

compasiune; sunt capabili să îşi controleze impulsurile şi emoţiile; demonstrează

echilibru şi flexibilitate în faţa problemelor cu care se confruntă; au obiceiuri pozitive;

au rezultate bune la învăţătură şi de comportament.

Într-un sens mai larg, teoria ataşamentului poate fi privită ca un model de

dezvoltare a copilului, având caracteristici emoţionale, relaţionale şi psihologice.

Bowlby (1997) a propus conceptul de ‘model internalizat de reprezentare a relaţiei de

ataşament’ sau ‘model internalizat de lucru’ (internal working model) care se constituie

pe baza experienţei trăite de sugar pana la 12 - 18 luni în relaţia cu părintele şi devine

matricea prin care copilul percepe şi procesează informaţiile referitoare la ataşament, la

sine şi ceilalţi. Autorul afirma ca acest model tinde să fie reprodus de-a lungul vieţii:

copilul mic, preşcolarul, şcolarul, adolescentul şi adultul dezvoltă expectanţe despre

9

sine şi alţii ca fiind dorit sau nedorit, demn de îngrijire şi protecţie din partea altora sau

nu, aceştia fiind disponibili sau indisponibili spre a-i oferi protecţie şi iubire (Bowlby,

1997; Stan, 2002; Howe, 2005). În opinia lui Bowlby (1997, 1998) reprezentarea

mentală a relaţiei primare de ataşament şi patternul de comportament aferent odată

organizate devin din ce în ce mai greu de modificat, experienţele de separare, pierdere şi

abandon având efecte observabile de lungă durată. Cercetările ulterioare au demonstrat

ca modelele internalizate de ataşament nu sunt fixe şi se pot schimba în timp în urma

unor experienţe pozitive ulterioare, ceea ce oferă o ‘fereastră de oportunitate pentru

schimbarea spre securitate’, menită să compenseze un start dezavantajos în viaţă

(Schofield & Beek 2007:28).

Lucrările ştiinţifice referitoare la relaţia dintre ataşament şi procesele clinice s-au

extins şi la evaluarea ataşamentului la adult. Mai mulţi cercetatori (Main, Kaplan &

Cassidy, 1985; Hazan & Shaver, 1987; Kobak & Sceery, 1988 în Sarason et al. 1990) au

observat că particularităţi ale patternurilor de ataşament ale copilului în relaţia cu

adultul pot fi identificate şi în relaţiile adultului cu alţii. Din acest motiv s-a realizat o

clasificare paralelă cu cea propusă de Ainsworth pentru a descrie ataşamentul adultului,

însă nu există studii longitudinale care să demonstreze această continuitate (Schofield &

Beek, 2007):

(1) Copilul cu ataşament securizant (tip B) dezvoltă un model internalizat (internal

working model) despre sine ca fiind demn de a fi iubit, despre alţii ca fiind

iubitori, iar relaţiile ca fiind de încredere; au o stima crescută şi încredere în

propria persoana, devenind adulţi autonomi (‘autonomous adults’);

(2) Copilul cu ataşament nesecurizant de tip evitant (tip A) dezvoltă un model

internalizat despre sine ca fiind nedemn de a fi iubit, despre altii că i-ar respinge

sau ar fi intruzivi, relaţiile nefiind de încredere şi incapabile să ofere suport,

motiv pentru care se închid în sine şi devin aduţi detasaţi, independenţi care

minimalizează importanţa emoţiilor şi relaţiilor (‘dismissing adults’);

(3) Copilul cu ataşament nesecurizant ambivalent sau de opoziţie (tip C) dezvoltă un

model internalizat despre sine ca fiind nedemn de a fi iubit, despre alţii că ar

avea un comportament impredictibil de a iubi, iar relaţiile ca nefiind de

încredere, cea ce îi face să devină adulţi preocupaţi de relaţii (‘enmeshed

adults’), care caută şi solicită atenţia şi sunt furioşi când se dovedesc incapabili

să depăşească experienţele trecute.

10

(4) Copilul cu ataşament dezorganizat sau perturbat (tip A/C sau D) dezvoltă un

model internalizat despre sine ca fiind nedemn de a fi iubit şi neajutorat, despre

alţii ca fiind ostili şi nesuportivi, iar relaţiile ca fiind impredictibile şi

ameninţătoare; anxietatea şi teama datorate suferinţelor copilariei ramân

nerezolvate în viaţa de adult (‘unresolved adults’) (Schofield & Beek 2007,

cap.1-5).

Ca o concluzie, putem afirma că legăturile sănătoase în copilărie generează adulţi

sănătoşi, iar copiii care îşi încep viaţa cu legături de ataşament perturbate sau distruse

prezintă un risc crescut de a dezvolta diverse probleme de natura psihologică

(emoţională şi relaţională) pe masură ce se maturizează şi devin adulţi.

Literatura actuala cu privire la teoria ataşamentului s-a concentrat în cea mai mare

parte asupra a trei domenii separate: primul, relaţia dintre teoria ataşamentului şi

psihanaliza (Zelnich & Bucholz, 1990; Eagle, 1995; Fonagy et al. 1995; Silverman,

1991; Slade, 1996); al doilea domeniu este relevanţa teoriei ataşamentului în

tratamentul sugarilor şi părinţilor lor (Lieberman, 1992, 1993; Zeanah, Mammes &

Lieberman, 1993); al treilea domeniu îl reprezintă aplicarea cercetărilor ataşamentului

în teoria şi practica psihoterapiei (Hamilton, 1985, 1987; Sheldon & Reiffer, 1989;

Holmes, 1993, 1995; West & Keller, 194; Rutter, 1995) (în Stan, 2002).

Bibliografie

1. Ainsworth, M. D., Blehar, M., Waters, E., Wall, S. (1978). Patterns of Attachment:

A psychological study of the Strange Situation. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum..

2. Aldgate, J. (2006). Ordinary children in extraordinary circumstances In D. Iwaniec

(Ed.), The child's journey through care: Placement stability, care planning, and

achieving permanency. West Sussex John Wiley & Sons.

3. American Psychiatric Association (1994). Manual de diagnostic şi statistică a

tulburărilor mentale. Ed. IV-a, Bucureşti: Pegasus.

4. Atwool, N. (2006). Attachment and resilience: Implications for children in care.

Child Care in Practice, 12 (4), 315-330.

5. Bowlby, J. (1953). Child care and the growth of love. London: Pelican Books.

6. Bowlby, J. (1997). Attachment and Loss. Vol.I. Attachment (2nd ed.). London

Pimlico.

11

7. Bowlby, J. (1998). Attachment and Loss. Vol.II. Separation: Anger and Anxiety.

London: Pimilco.

8. Fahlberg, V. (1988). Fitting the pieces together.London: British Agencies for

Adoption and Fostering.

9. Howe, D. (1995). Attachment theory for social work practice. Hampshire:

MacMillan.

10. Howe, D. (Ed.). (1996). Attachment and Loss in Child and Family Social Work.

Aldershot: Avebury.

11. Howe, D. (2005). Child abuse and neglect: Attachment, devlopment and

intervention. Hampshire: Palgrave MacMillen.

12. Lewis, M. (2005). The child and its family: The social network model. Human

Development, 48, 8-27.

13. Schofield, G., Beek, M. (2007). Attachment handbook for foster care and adoption.

London British Association for Adoption & Fostering.

14. Sillamy, N. (1996). Dictionar de psihologie. Bucuresti: Univers Enciclopedic.

15. Skolka, E. (2006). Teorii explicative, modele şi tehnici de intervenţie în psihologia

clinică şi psihoterapie. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujană.

16. Stan, V.O. (2002). Ataşamentul şi sisteme comunitare în sănătatea mentală.

Timişoara: Eurobit.