14

Capitolul II

REDEFINIREA CONCEPTELOR DE SECURITATE

ŞI APĂRARE DUPĂ 1989

15

Realităţile contextului politic, economic şi militar-strategic atestă că, în

lumea acestui început de secol şi mileniu, se desfăşoară un proces de

redefinire a raporturilor internaţionale, la nivel global, continental şi regional,

cu implicaţii directe asupra securităţii în Europa, dar şi în întreaga lume.

Principalele efecte sunt reducerea probabilităţii unei confruntări militare

majore şi dezvoltarea unui climat de cooperare şi parteneriat. Această

evoluţie oferă premisele modelării unei noi arhitecturi de securitate pentru

Europa secolului XXI, edificată pe valorile democraţiei, libertăţii, drepturilor

omului, statului de drept şi economiei de piaţă.

Structurile europene şi euro-atlantice reprezintă simbolul şi realitatea

acestor valori. Ca urmare, extinderea lor continuă este singura modalitate

adecvată de a răspunde voinţei comune a ţărilor din Centrul şi Estul Europei

de a reveni în spaţiul de securitate şi civilizaţie de la care se revendică.

Procesul de lărgire a NATO concretizat la Madrid în 1997,

Washington, în aprilie 1999, şi, respectiv, la Praga în 2002, s-a dovedit

generator de cooperare şi stabilitate. El este o garanţie a ireversibilităţii

transformărilor democratice din această parte a lumii.

În acelaşi timp, este evidentă menţinerea unor riscuri şi ameninţări la

adresa securităţii statelor, datorate reactivării unor focare de conflict, cât şi a

unor factori de tip nemilitar şi neconvenţional, dar cu un ridicat potenţial de

pericol pentru securitatea locală, regională şi globală.

Securitatea naţională se defineşte prin lipsa ameninţărilor la adresa

valorilor şi intereselor naţionale şi cuprinde politica de apărare tradiţională

precum şi acţiunile nemilitare ale unei ţări pentru asigurarea existenţei

întregii sale capacităţi ca entitate politică în vederea îndeplinirii obiectivelor

sale interne şi internaţionale.

16

În acest context, este necesar şi oportun ca statul român să-şi

definească o politică proprie de securitate naţională pornind de la concordanţa

dintre obiectivele dezvoltării sale democratice şi cele ale stabilităţii şi

securităţii europene şi având ca scop primordial crearea premiselor

indispensabile pentru o Românie mai sigură şi mai prosperă.

Abordarea unei teme are nevoie de concepte, o afirmaţie, în sprijinul

căruia specialiştii din toate domeniile au adus suficiente argumente.

Pentru a înţelege mai bine elementele ce se pun în discuţie în cadrul

unei teme, este necesară definirea conceptelor cu care se lucrează. Cu atât

mai mult este indispensabilă această etapă în cazul noţiunii de securitate. În

cadrul politicii de securitate nu există niciodată un singur factor determinant

care să poată explica toate orientările, ce intervin într-una, câteva sau mai

multe cauze, cu conexiuni permanente, care permit evaluarea posibilităţii

anumitor schimbări, crize, consoldări.

17

II.1. Problema securităţii în contextul actual european

II.1.1 Accepţiuni ale termenului de securitate – delimitări conceptuale

În lumea contemporană, conceptul de securitate a cunoscut o evoluţie

evidentă, factorul militar fiind departe de a fi unicul element definitoriu.

Conceptul de securitate este unul ce se întâlneşte des în limbajul

teoreticienilor şi nu numai, specialiştii îl apreciază ca fiind încă în curs de

definire, acest lucru datorându-se şi utilizării lui într-o multitudine de contexte,

determinate de marea varietate de interese, care, fie justifică, fie nu, sunt

prezentate ca interese de securitate sau legate de conceptul în discuţie.

O primă idee ce se desprinde cu privire la definirea conceptului de

securitate este următoarea: el trebuie în general folosit în sensul marii dihotomii

securitate/interes, ceea ce înseamnă că este imposibil să fixezi înţelesul

(conotaţia) şi extensia (denotaţia) fără a mai face acelaşi lucru şi pentru

termenul de interes.

De asemenea, în ultimele decenii, conceptul în sine a devenit unul

„stratificat“, de unde şi raţiunea pentru care întâlnim formulări ca, de pildă,

„securitate alimentară“ ori „securitate ecologică“ sau „securitate culturală“ etc.

În esenţă însă, în rândul specialiştilor există un anumit consens, potrivit

căruia „securitatea“ se circumscrie asigurării integrităţii teritoriale şi bunăstării

materiale, care îmbracă două aspecte: primul se referă la natura fizică a

securităţii şi al doilea la supravieţuirea pe termen mediu şi lung a actorului,

respectiv capacitatea acestuia de a supravieţui ca atare în sistemul internaţional.

Securitatea este unul dintre acele concepte care capătă un conţinut diferit

18

în fiecare epocă istorică. Astfel, în epoca modernă, securitatea era legată

nemijlocit de existenţa statului naţional, de unde şi expresia „securitate

naţională“. În mod tradiţional, conceptul era redus la preocuparea apărării

militare a teritoriului naţional împotriva unui atac din afară. Treptat, el s-a

îmbogăţit cu factorii care vizează interesele vitale ale naţiunii şi statului, fie ele

economice, culturale sau de altă natură.

Într-o altă accepţiune, potrivit unui studiu ONU, „există securitate atunci

când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice

sau constrângeri economice este nul şi că ele pot, prin urmare, să-şi urmeze

liber dezvoltarea“17.

În general, în timpul războiului rece, securitatea tindea a fi definită

esenţialmente, în termeni militari.18 Acest fapt dovedeşte că accentul în

definirea securităţii depinde de natura conflictului care domină la momentul

respectiv relaţiile dintre state.

Odată cu prăbuşirea imperiului sovietic, s-a schimbat radical conţinutul

ideii de securitate, confruntarea politico-militară Est-Vest şi-a pierdut virulenţa

ideologică, iar pe arena internaţională s-a instalat ca tip de conflict dominant în

lupta pentru supremaţie mondială competiţia economico-tehnologică. La

ordinea zilei nu mai sunt alianţe militare şi „goana“ după baze strategice, ci

formarea unor blocuri economice, comunităţi integrate şi zone regionale ale

comerţului liber.

Mai mult, aşa cum se arată în toate documentele privind politica de

securitate, adoptate de organismele europene şi euro-atlantice după 1990,

„Securitatea este mai mult decât simpla prevenire a războiului, deoarece se

bazează şi pe aspecte economice, ecologice, demografice, tehnologice şi alte

17 Conceptions de la sécurité, „Désarmament“, nr. 14, Nations Unies, New York, 1986, p. 52. 18 Étude de conceptions et politiques de sécurité axées sur la défense, „Désarmement“, Série d’études 26, Nations Unies, New York, 1993, p. 4.

19

aspecte ale interacţiunii sociale şi internaţionale“19.

În ultimii ani, au apărut tot mai frecvent în limbajul ştiinţific şi în cel

jurnalistic, dar şi în discursul politic, sintagme derivate din termenul de

securitate, cum ar fi cele de securitate politică, economică, militară, publică,

alimentară, socială, ecologică, sanitară, informaţională, umană, a comunităţii

ş.a20.

Mai mult, în ultima perioadă, s-a acordat o atenţie deosebită şi laturii

cultural-religioase a conceptului. Samuel Huntington, pornind de la caracterul

etnic-religios al războiului din fosta Iugoslavie, susţine că războaiele dintre regi

au devenit, în secolele XVIII şi XIX, războaie între state, apoi războaie între

ideologii, iar acum „următorul război mondial, dacă va fi unul, va fi un război

între civilizaţii“21.

Căutările privind elaborarea conceptului de securitate relevă o nouă

dimensiune, cea de securitate democratică, care să corespundă noii realităţi

politice, a cărei configuraţie este dată la rândul ei de constituirea unui tip de

relaţii între state. Alăturarea cuvântului „democratic“ la cel de „securitate“ este

un semnal ce vizează derularea unui proces de reevaluare a noţiunii de

securitate în sine şi a modelului de acţiune propus pentru realizarea ei, ceea ce

face ca acest concept să capete un înţeles mult mai cuprinzător.

În acest sens, conceptul de securitate democratică este unul integrator,

care subliniază legăturile existente între nevoia de a crea un spaţiu european de

securitate în sine şi imperativul de a consolida întregul set de valori democratice

pe care se sprijină procesul de integrare europeană: pluralismul politic, statul de

drept şi respectarea drepturilor omului.

19 Nicole Gnesotto (ed.), War and Peace: European Conflict Prevention, Institute for Security Studies of WEU 1993, p. 7. 20 Redefining Security: the Human Dimension, „Current History“ (SUA) vol.94, nr. 592, mai, 1995. 21 Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, 1997, p. 36.

20

O arhitectură mondială bazată pe valorile pluralismului, democraţiei,

drepturilor omului şi domnia legii, reprezintă o încercare de a renunţa la un

model de acţiune fondat pe dominaţie şi violenţă, înlocuindu-l cu unul ce are la

bază toleranţa, cooperarea şi interdependenţa.

Acest concept, implică pe de o parte, schimbarea modului în care oamenii

gândesc asupra problemelor de securitate, iar pe de altă parte, o acţiune

sinergică a politicienilor, militarilor şi experţilor pentru a operaţionaliza

conceptul, contribuind practic şi efectiv la o nouă configuraţie globală ce va

avea la bază pacea şi stabilitatea, realizate ca urmare a internalizării valorilor

democratice.

Din multiplele accepţiuni ale termenului de securitate, rezultă că acesta

relevă o anumită gradualitate a abordărilor. Din termenul securitate au derivat o

serie de noţiuni sau categorii cum sunt: politici, strategii, concepţii, sisteme,

structuri, instituţii, doctrine, teorii, planuri etc. „de securitate“.

Aceste noţiuni sau categorii vizează, din perspectiva relaţiei internaţional-

naţional, două domenii mari: securitatea internaţională şi securitatea naţională.

Securitatea internaţională nu înseamnă pur şi simplu însumarea

„securităţilor naţionale“, ci este un concept în sine, care se referă la asigurarea

securităţii sistemului ca atare, în ansamblul său.

Securitatea internaţională – cu componentele sale, mondială,

continentală, zonală, regională şi subregională etc. – reprezintă o relaţie de

echilibru şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii internaţionale, relaţie

orientată spre prevenirea conflictelor armate şi dezvoltarea cooperării22,

„situaţia în care toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de

forţă sau de ameninţare cu forţa în raporturile dintre ele, de orice atentat la

adresa independenţei şi suveranităţii lor naţionale sau a integrităţii lor

21

teritoriale“23.

Literatura de specialitate, abundă în termeni precum „securitate

colectivă“, prin care se înţelege că un atac asupra unui stat este considerat ca un

atac asupra tuturor, sau „comun“, care pleacă de la premisa că „securitatea“

mea, depinzând de a altora, trebuie asigurată de aşa manieră încât să nu o

diminueze pe a altora.

Mai nou, se vorbeşte de securitate „cooperativă“ sau „de

cooperare“, înţeleasă ca un efort comun de prevenire a condiţiilor izbucnirii

unui război.

Din analiza definiţiilor date în decursul timpului securităţii naţionale se

poate deduce o diversitate de moduri de înţelegere a acestui concept24:

„Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa ameninţărilor la adresa valorilor,

iar în sens subiectiv absenţa temerii că aceste valori vor fi atacate“ (Arnold

Wolfers); „O naţiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-şi sacrifice

interesele sale legitime pentru a evita războiul şi este în stare, dacă este

provocată, să le apere prin război“ (Walter Lippmann); „Securitatea, este

abilitatea unei naţiuni de a-şi proteja valorile interne de ameninţări externe“

(Enciclopedia internaţională a ştiinţelor sociale); „Securitatea naţională este

acea parte a politicii guvernamentale care are ca obiect crearea de condiţii

naţionale şi internaţionale favorabile protejării sau promovării valorilor

naţionale vitale împotriva adversarilor existenţi şi potenţiali“ (Traeger şi

Simonie); „Securitatea naţională cuprinde politica de apărare tradiţională a

unei naţiuni, precum şi acţiunile nemilitare ale unui stat pentru a asigura

supravieţuirea întregii sale capacităţi, ca entitate politică, în vederea

22 Adrian Năstase, Comunicare la Sesiunea Ştiinţifică a Institutului Român de Studii Internaţionale (IRSI), 27-29 ianuarie 1993, în România şi politica de alianţe, IRSI, Bucureşti, 1993, p. 5. 23 Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 788. 24 Corelaţia dintre sistemul de securitate naţională şi mediul geopolitic şi geostrategic, Colecţia „Studii de Securitate“, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Bucureşti, nr. 10, 30 martie 1998.

22

exercitării influenţei şi îndeplinirii obiectivelor sale interne şi internaţionale“

(Michael N. Loow).

Numitorul comun al acestor definiţii este că securitatea naţională are ca

finalitate apărarea şi promovarea unor interese şi valori şi în acest sens trebuie

create condiţii interne şi externe favorabile pentru a putea reduce la minimum

riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa lor.

Privită din alt punct de vedere, „securitatea naţională, exprimând un

caracter multiplu (de stare a sistemului social naţional, de proces social

complex etc.), reprezintă gradul de satisfacere a intereselor naţionale

fundamentale ale unei ţări, precum şi ansamblul de măsuri luate în

conformitate cu o concepţie unitară, pentru promovarea intereselor respective

şi apărarea lor împotriva agresiunilor, pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor

de orice natură“25.

În ciuda faptului că nu există o definiţie universal valabilă şi acceptată a

conceptului de securitate, pentru simplificarea acestui demers ştiinţific se poate

considera că securitatea naţională poate fi definită ca fiind acea stare de fapt,

care pune la adăpost de orice pericol extern şi intern o colectivitate sau un stat,

în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care asigură existenţa,

independenţa, integritatea teritorială, suveranitatea statului şi respectarea

intereselor sale fundamentale.

25 Repciuc, Teodor, Colecţia studii de securitate, nr. 34, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Bucureşti, august 1998, p. 24.

23

II.2. Securitatea la începutul mileniului III

II.2.1. Conceptualizarea securităţii

Interdependenţa crescândă dintre state şi globalizarea sunt fenomene care

influenţează atât modul de conceptualizare a securităţii cât şi politica de

securitate, ca ansamblu de măsuri practice pentru realizarea securităţii. Până

spre sfârşitul secolului XX, conceptul de securitate a avut o accepţiune restânsă,

promovată de „şcoala realistă“, în care statul naţional era actorul principal a

cărui securitate trebuia asigurată. Abia în anii ‘80 ai secolului trecut aria de

cuprindere a conceptului de securitate a fost lărgită, vorbindu-se din ce în ce

mai des de „securitate comună“26, care punea accentul pe reţinerea de la cursa

înarmărilor nucleare şi realizarea securităţii prin acţiune comună şi rezolvarea

„dilemei securităţii“.

Organizaţiile internaţionale de securitate, precum ONU sau CSCE (OSCE

după 1995) au promovat o altă accepţiune a conceptului de securitate, respectiv

aceea de „securitate colectivă“, care avea la bază ideea cooperării dintre state în

direcţia coordonării eforturilor de securitate pentru atingerea unui scop comun:

securitatea globală. După sfârşitul războiului rece, securitatea colectivă a

devenit un concept cheie, inclusiv NATO mutându-şi abordarea strategică de la

„apărare colectivă“ către „securitate colectivă“.

26 E. Bahr, Common Security. A Blueprint for Survival, Palme Commission, 1982.

24

Sub influenţa şcolii culturaliste, în special a şcolii lui Barry Buzan, la

sfârşitul războiului rece, asistăm la o definire lărgită a conceptului de

securitate27.

Întrebarea cheie după anii ‘90 este „Securitate pentru cine?“

S-a constatat că în ţările comuniste securitatea statului era de fapt

securitatea „regimului“ politic, îndreptată împotriva cetăţenilor săi. Sub

influenţa libertăţii fluxului de idei, populaţie, capital etc. au existat presiuni

pentru lărgirea conceptului de securitate, prin cuprinderea dimensiunilor:

politică, socială, economică sau de mediu şi construirea unui concept precum

„securitate democratică“28.

Pentru a înţelege mai bine ce este aceasta am realizat următorul model

explicativ inspirat de Barry Buzan (1991), care consideră că securitatea are atât

o dimensiune obiectivă cît şi una subiectivă.

Ce actori se simt ameninţaţi? (indivizi, grupuri sociale, naţiunea etc.)

Pericolul este în mod obiectiv…?

Prezent Absent

Insecuritate Obsesie

Falsă securitate Securitate

Sursa: Marian Zulean, Armata şi societatea în tranziţie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 53.

27 Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2000. 28 Marian Zulean, Armata şi societatea în tranziţie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 53.

Politica de securitate

democratică

Da

Nu

25

Suprapunând dimensiunea subiectivă a securităţii (ce actori se simt

ameninţaţi?) cu dimensiunea obiectivă (existenţa reală a pericolului) putem

considera securitatea ca un proces dinamic ce încearcă să aloce resursele pentru

scopul ultim, care este securitatea tuturor. De data aceasta securitatea este

concepută ca libertate a poporului de a-şi alege modul de viaţă iar actor

important în definirea politicii devine acum şi opinia publică.

II.2.2. Politica de securitate în „epoca globală“

De la definirea largă a conceptelor de securitate porneşte şi

implementarea politicilor de securitate, atât în Occident cât şi în Estul Europei.

Aşa cum afirma un cunoscut specialist american în domeniul securităţii, Jeffrey

Simon, „…Sarcina [de a defini noi concepte de securitate în Estul Europei] este

mai complicată acum pentru că percep provocările la adresa securităţii ca

fiind de natură internă. Majoritatea percep ca probleme de securitate

deschiderea graniţelor care duce foarte des la imigraţie ilegală sau trafic,

crima organizată, forţe poliţieneşti ineficiente şi corupţie la nivel

guvernamental“29.

Globalizarea relaţiilor economice internaţionale evoluează astăzi în

acelaşi timp cu fragmentarea şi regionalizarea politicii de securitate. Forţele

politice locale nu mai deţin în totalitate controlul viitorului lor economic ca

rezultat al unor factori ce nu mai pot fi circumscrişi între graniţele lor naţionale.

Indivizii şi naţiunile sunt astăzi martorii unor eforturi de regionalizare a

relaţiilor politice şi de securitate în scopul atingerii stabilităţii şi al exploatării

26

optime a capacităţilor economice în slujba dezvoltării regionale şi, la nivel

elementar, pentru supravieţuirea regimului. Divergenţele dintre forţele

economice globale şi interesele politice subnaţionale, naţionale şi regionale ar

putea duce la apariţia uneia dintre cele mai profunde şi vitale provocări la adresa

relaţiilor de securitate.

Acesta este, în principal, motivul pentru care în ultimul deceniu au fost

vehiculate noi concepte ale securităţii internaţionale. Dintre acestea, securitatea

cooperativă/prin cooperare şi securitatea comună sunt două dintre cele mai

frecvent utilizate, completând conceptele tradiţionale de „securitate colectivă“,

„apărare colectivă“ şi „încredere reciprocă“. Acestea din urmă se centrează

asupra teritorialităţii statului şi pun în relief dimensiunea militară a

(in)securităţii şi ameninţării. Cele dintâi, în schimb, admit o definiţie mai

inclusivă a securităţii şi ameninţărilor, cuprinzând, dar în acelaşi timp depăşind

noţiunea tradiţională a ameninţării şi răspunsului militare. Ele recunosc

problemele asociate cu conflictul militar, dar consideră că alţi factori ameninţă

din ce în ce mai mult supravieţuirea şi structura unui stat, şi nu doar statul în

ansamblu, existând o identificare explicită a problemelor ce pun în pericol nu

doar statul-naţiune, ci şi unităţile subnaţionale şi scenele transnaţionale sau

regionale, cum ar fi: factorii demografici; mişcările masive de populaţie;

fluxurile ilicite de droguri, tehnologie sau informaţie; poluarea şi degradarea

mediului; schimbările ecologice globale; abuzurile privind drepturile omului

etc. Mai mult, există o recunoaştere a faptului că multe dintre aceste probleme

noi şi complexe nu pot fi soluţionate nici prin intervenţie militară, nici prin

acţiuni unilaterale, iar dacă nu sunt abordate constructiv şi în cooperare, ele pot

duce la forme tradiţionale de violenţă militară, astfel ameninţând – în sensul

clasic – statul, regimul şi societatea acestuia. 29 Jeffrey Simon, „Central and East European Security. New National Concepts and Defense Doctrines“, în

27

În „securitatea cooperativă“ ideea de bază este aceea a diversităţii de

roluri şi a diviziunii sarcinilor, punându-se accent pe egalitatea tuturor entităţilor

participante, astfel încât fiecare dintre acestea să contribuie la coerenţa şi

adaptarea întregului sistem la noile circumstanţe30. În consecinţă, fiecare ţară

participantă îşi poate spori şansele de influenţare a evenimentelor internaţionale

comparativ cu riscul de a fi doar influenţată de acestea.

În noua eră a globalizării securitatea cooperativă oferă o viziune

promiţătoare, accea a naţiunilor ce caută soluţii paşnice la vechile propleme ale

războiului şi păcii. Cel mai frecvent, această viziune a fost promovată de către

organizaţiile multilaterale cum ar fi ONU sau OSCE. Din păcate, însă, aceste

organisme nu au reuşit să îşi îndeplinească promisiunile. Şi acesta este motivul

pentru care astăzi se încearcă o relansare a conceptului de securitate

cooperativă, o redefinire a unui sistem de securitate în care toate naţiunile şi

toate organizaţiile de securitate – fie ele sub-regionale, regionale, internaţionale

sau globale – să-şi coordoneze eforturile şi să coopereze mai strâns pentru

atingerea aceloraşi obiective comune: pacea globală înţeleasă nu doar ca lipsă a

războiului, ci ca un mediu de dezvoltare economică şi socială.

Pe lângă întărirea securităţii, o abordare colectivă, multinaţională în acest

domeniu ar putea oferi şi beneficii economice prin reducerea cheltuielilor

publice pentru apărare şi prin deschiderea accesului la comerţul mondial.

O astfel de strategie mondială de apărare ar avea ca principiu central

ideea că apărarea teritoriului naţional este singurul obiectiv legitim al forţelor

militare naţionale. Scopul central al securităţii cooperative ar fi acela de a

împiedica statele să acumuleze sau să utilizeze mijloacele pentru o ofensivă

împotriva altui stat.

„Strategic Forum“, no. 151, Decembrie 1998. 30 E. Bahr, op. cit.

28

Sancţiunile împotriva statelor ce nu se conformează vor include sancţiuni

non-militare, în special economice, iar la utilizarea forţei se va recurge doar ca

ultimă şi unică modalitate de intervenţie.

De asemenea, cum majoritatea statelor se confruntă cu presiuni de

reducere a cheltuielilor pentru securitate, un sistem al securităţii cooperative ar

putea să ducă la reducerea costurilor, simultan cu creşterea eficacităţăii acestuia.

Totuşi, există şi numeroase critici la adresa unui astfel de sistem al

securităţii cooperative, cum ar fi: dificultatea de antrenare a tuturor armatelor

într-un astfel de sistem, în special a armatelor cu potenţial ridicat (de exemplu,

Rusia); depăşirea decalajelor privind securitatea şi insecuritatea dintre emisfera

nordică şi cea sudică a globului; problema menţinerii statelor-naţiune ca unităţi

viabile ale puterii etc.31

II.2.2.1. Noţiunea generală de securitate

Noţiunea de securitate provine din latinescul securitas – securitatis şi

este prezentată în unele dicţionare ca fiind: „faptul de a fi la adăpost de orice

pericol, sentimentul pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“, „acea stare

de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern şi intern o colectivitate sau

un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care

asigură existenţa, independenţa suveranitatea, integritatea teritorială a statului

şi respectarea intereselor sale fundamentale“32.

31 Ibidem. 32 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucureşti, 1975, p. 846.

29

În ultimii ani, au apărut tot mai frecvent în limbajul ştiinţific şi în cel

jurnalistic, dar şi în discursul politic, sintagme derivate din termenul de

securitate, cum ar fi cele de securitate politică, economică, militară, publică,

alimentară, socială, ecologică, sanitară, informaţională, umană, a comunităţii

etc., întrebuinţate în relaţie atât cu aspectul internaţional, cât şi cu cel naţional

ale securităţii.

II.2.2.2. Apariţia conceptului de securitate naţională

După încheierea celui de-al doilea război mondial, tot mai mulţi

politicieni ori teoreticieni de diverse specializări din numeroase state au sesizat

anacronismul concepţiilor potrivit cărora, pentru a apăra idealurile supreme ale

unei ţări, este suficient să existe un organism de forţă, respectiv o armată

puternică. Realitatea a demonstrat că interesele fundamentale ale unui stat pot fi

grav afectate nu numai pe cale militară, ci şi pe alte căi, de natură diversă

(politică, diplomatică, economică, informaţională, psihologică, biologică,

ecologică etc.). Prin urmare, în ultimele decenii, s-a impus, în numeroase ţări, o

nouă concepţie, aceea cu privire la securitatea naţională. Concepţia are menirea

să definească interesele naţionale fundamentale pentru un stat, care trebuie

apărate şi promovate, precum şi instituţiile, resursele, căile şi modalităţile

(strategiile) de prezervare a intereselor respective împotriva agresiunilor,

pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor de orice natură.

Elemente premergătoare ale conceptului de securitate naţională au apărut

încă din secolul al XVII-lea. La încheierea Păcii de la Westfalia, în 1648,

cardinalul francez Richelieu a introdus o noţiune care, ulterior, va defini o

valoare supremă pentru orice stat: interesul naţional.

30

Sintagma securitate naţională şi-a făcut tot mai des apariţia în

discursurile politice de după cel de-al doilea război mondial, în 1947, Statele

Unite ale Americii fiind ţara care a adoptat prima Lege privind securitatea

naţională33, prin aceasta demonstrând înţelegerea acestui concept ce va defini,

ulterior, întreaga arhitectură de relaţii între state.

După căderea cortinei de fier, statele fostului Tratat de la Varşovia şi cele

rezultate din dezmembrarea URSS, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, văzându-se

într-un vid de securitate, au adoptat, şi ele, în mod oficial, la nivelul

parlamentului, al preşedinţiei, al guvernului ori la alte niveluri de conducere

statală, documente (ori proiecte) programatice ale securităţii lor naţionale.

Prin definirea conceptului de securitate naţională de către fiecare stat în

parte şi prin adoptarea de documente programatice pentru asigurarea acesteia,

statele au ajuns să privească securitatea nu numai ca un deziderat al vieţii

internaţionale, ci şi ca pe o valoare naţională de importanţă crucială34.

Securitatea naţională, exprimând un multiplu caracter – de stare a

sistemului social, de proces complex, de funcţie a statului etc. –, reprezintă

gradul de satisfacere a intereselor naţionale fundamentale ale unei ţări, precum

şi ansamblul de măsuri luate, în conformitate cu o concepţie unitară, pentru

promovarea intereselor respective şi apărarea lor împotriva agresiunilor,

pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor de orice natură.

De aici poate să derive o altă definiţie, respectiv cea a politicii de

securitate naţională, care reprezintă acea parte a politicii generale a unui stat

prin care se fundamentează teoretic şi se îndeplinesc practic măsurile întreprinse

în toate domeniile de activitate (politic, diplomatic, economic, militar, cultural,

ştiinţific, informaţional, ecologic, sanitar etc.), atât în timp de pace, cât şi în

timp de război sau de criză, măsuri care să asigure promovarea intereselor 33 Teodor Repciuc, op. cit.

31

naţionale fundamentale şi apărarea lor împotriva oricăror agresiuni, pericole,

ameninţări şi riscuri.

II.2.2.3. Conceptul românesc de securitate naţională

În ţara noastră, idei privind aspecte ale securităţii naţionale găsim în

numeroase lucrări teoretice, sau iniţiative politice şi diplomatice antebelice şi

postbelice. Dar încercări teoretice mai sistematizate de abordare expresă a

conceptului de securitate naţională întâlnim abia în anii ’8035. În primii ani de

după Revoluţia din decembrie 1989, problematica securităţii naţionale a început

să fie abordată sistematic în lucrări teoretice şi în manifestări ştiinţifice de

amploare. În anii următori, subiectele legate de securitatea naţională au

constituit o preocupare prioritară pentru diverse instituţii de stat şi

neguvernamentale, de învăţământ, cercetare etc.

Ideea elaborării unei concepţii unitare asupra securităţii naţionale s-a

conturat încă din anul 1990, atât la nivelul organelor centrale ale puterii de stat

cât şi la cel al unor instituţii militare, care au sesizat necesitatea subordonării

doctrinei militare a României unei concepţii mai largi, adoptată la cele mai

înalte niveluri de conducere statală, concepţie care să stabilească reperele

politice, diplomatice, militare, economice, informaţionale, cultural-spirituale şi

de altă natură ale efortului general de apărare a intereselor naţionale

34 Ibidem. 35 Spre exemplu, vezi Cornel Codiţă, Cursa înarmărilor. Determinări şi implicaţii social-politice, Editura Militară, Bucureşti, 1989. În lucrare, autorul arată că, într-o abordare simplificată, „asistăm la confruntarea a două clase de opţiuni politice cu privire la securitatea naţională: una de tip autocratic, maximalist, care o identifică cu puterea militară, susţinută de cea economică, politică şi ideologică, şi alta de tip democratic, a cărei premisă fundamentală este securitatea egală pentru toate statele, ca rezultat al realizării unui sistem internaţional în care acţiunea conformă principiilor dreptului internaţional şi eliminarea forţei şi ameninţării cu forţa să fie caracteristica dominantă“.

32

fundamentale, atât în timp de pace, cât şi în timp de război. Consiliul Suprem de

Apărare a Ţării, a stabilit crearea, la începutul anului 1993, a unui colectiv de

experţi din toate domeniile vieţii sociale, însărcinat să elaboreze „Concepţia

integrată privind securitatea naţională a României“. Documentul rezultat a fost

discutat de către acelaşi Consiliu în toamna anului 1993 şi în primăvara anului

1994. În aprilie 1994, instituţia respectivă l-a adoptat şi l-a înaintat

Parlamentului în vederea dezbaterii şi aprobării. Deşi n-a ajuns să fie discutat în

plenul Parlamentului, documentul respectiv a reprezentat un cadru teoretic de

referinţă pentru învăţământul superior şi postuniversitar militar, o bază

metodologică pentru eforturile de elaborare a unei viitoare concepţii generale

privind securitatea ţării. La 23 iunie 1999, marcând finalizarea unei alte etape de

elaborare a concepţiei de securitate naţională, Preşedintele României a prezentat

celor două Camere reunite ale Parlamentului documentul „Strategia de

securitate naţională a României“, strategie ce a fost adoptată şi a funcţionat până

în decembrie 2001, când o nouă „Strategie de securitate naţională a României“ a

fost adoptată de Parlament, urmărind includerea terorismului ca ameniţare

principală la adresa securităţii României, după evenimentele dramatice din

Statele Unite ale Americii, din 11 septembrie 2001, dar şi alte ameninţări

asimetrice precum crima organizată, traficul de droguri, arme, fiinţe umane etc.

În prezent, se află în lucru o nouă strategie de securitate naţională, care

urmăreşte definirea statului român ca fiind tolerant faţă de identităţi multiple

(europeană, naţională, regionale), promotor al democraţiei pluraliste, statului de

drept, bunăstării cetăţenilor, respectului pentru drepturile omului, păcii,

stabilităţii şi securităţii prin cooperare. Securitatea europeană şi euroatlantică

constituie un tot indivizibil iar asigurarea acesteia trebuie realizată prin

cooperare şi parteneriat. Aderarea la NATO şi, în curând, integrarea în UE sunt

de natură să permită gestionarea optimă a noilor riscuri, ameninţări şi

33

oportunităţi ce izvorăsc din transformările mediului internaţional de securitate,

la începutul acestui mileniu. Prin această nouă strategie, România se angajează

să depună toate eforturile necesare spre a contribui la formarea unei lumi

globale mai sigure, prin răspândirea democraţiei, statului de drept, menţinerea

păcii şi securităţii, contracararea noilor riscuri asimetrice, neconvenţionale cu

care umanitatea în ansamblul său se confruntă. Pe lângă garantarea securităţii,

prosperităţii şi bunăstării pentru proprii cetăţeni, România doreşte să contribuie

activ la dezvolatarea armonioasă a spaţiului european unit precum şi la

consolidarea comunităţii euroatlantice de securitate.

Această nouă strategie de securitate naţională trebuie să stabilească

măsurile necesare pentru dezvoltarea unei Românii moderne, libere şi prospere

prin protejarea, apărarea şi promovarea principiilor constituţionale de

suveranitate, independenţă şi integritate teritorială, precum şi a valorilor

supreme ce stau la baza însăşi existenţei sale, respectiv: statul de drept,

democraţia, libertatea politică şi economică, respectarea demnităţii umane, a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi libera dezvoltare a

personalităţii umane, promovarea dreptăţii şi a pluralismului politic, în

concordanţă cu evoluţiile politico-economice europene şi euroatlantice.

Ca membru cu drepturi depline al NATO, România urmăreşte apărarea şi

promovarea intereselor sale vitale, alături de aliaţii săi, precum şi participarea

activă la asigurarea securităţii zonelor de interes ale NATO, UE şi SUA. În baza

articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic, României îi este garantat ajutorul

individual şi colectiv în cazul unui atac militar. În mod similar, România este

obligată, în baza aceluiaşi articol, să ofere ajutor aliaţilor săi, inclusiv prin

punerea la dispoziţie a forţelor sale armate.

34

Îndeplinirea criteriilor la aderare la Uniunea Europeană şi integrarea

deplină în această organizaţie în termenele stabilite, constituie, de asemenea, un

interes strategic fundamental al României.

Cum securitatea ţării noastre este strâns legată de securitatea din regiunea

sud-est europeană, România consideră ca prioritară întărirea cooperării

regionale, în special în zona Mării Negre şi a Balcanilor, consolidarea relaţiilor

bilaterale şi asistarea ţărilor vecine în procesul de integrare în NATO şi UE.

România trebuie să îşi întărească importanţa în interiorul NATO şi al Uniunii

Europene prin promovarea unui rol mai activ în vecinătatea sa, prin exportul de

democraţie şi prin consiliere şi asistenţă oferite ţărilor vecine.

După cum se poate constata, limbajul securităţii naţionale operează cu

noţiuni şi categorii specifice precum: interese naţionale fundamentale, politica

de securitate naţională, surse de insecuritate – pericole, ameninţări, riscuri sau

factori de risc la adresa intereselor naţionale (securităţii naţionale), domeniile

securităţii naţionale, strategia securităţii naţionale, resurse ale securităţii

naţionale, principii ale securităţii naţionale, sistemul securităţii naţionale ş.a.

Toate acestea constituie fundamente conceptuale ale unei teorii în plină

expansiune.

Un aspect important care a trebuit să fie lămurit de teoreticieni a fost

stabilirea domeniilor de referinţă ale securităţii naţionale. Acestea, aşa cum

sunt înscrise în documentele oficiale aparţinând şi altor ţări, sunt, în general,

cele politice, diplomatice, economice, militare, informaţionale, demografice,

ştiinţifico-tehnice, ecologice, sanitare, dar şi altele, cum sunt cele energetice

(SUA), juridice (Slovenia), organizatorice (Federaţia Rusă), etnice (Polonia),

ori cele care vizează siguranţa (Slovenia), securitatea de stat şi securitatea

publică (Moldova), securitatea dezvoltării spirituale (Bulgaria), etc.36 Şi acest

36 Teodor Repciuc, op. cit.

35

şir al domeniilor securităţii naţionale trebuie să rămână deschis oricărei

adăugiri, pentru a putea reflecta toate transformările suferite de arhitectura de

securitate globală, internaţională, regională sau naţională într-o lume în

continuă schimbare.

Securitatea naţională poate fi analizată şi în ipostaza sa de funcţie a

societăţii, respectiv cea de protecţie, ori, mai bine zis, de autoprotecţie a

statului naţional.

II.3. Principalele ameninţări la adresa securităţii europene

Mediul în care se configurează arhitectura de securitate actuală către un

eventual sistem comun de securitate europeană a generat noi factori specifici

care au influenţat spectrul ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii şi a

condiţiilor de manifestare.

Riscul la adresa securităţii naţionale implică prezenţa unor factori activi

sau potenţiali care pot afecta securitatea unui stat.

Ameninţarea vizând securitatea naţională implică existenţa factorilor de

risc şi, într-o anumită măsură, dezechilibrul acestora (stare de pericol) dar mai

ales ceea ce îi este caracteristic acestei situaţii – exprimarea intenţiei sau voinţei

de acţionare a unui instrument de forţă pentru intimidarea adversarului sau

satisfacerea unor interese propii pe seama acestuia.

Agresiunea este acea acţiune prin care sunt vătămate valorile

fundamentale ce exprimă starea de securitate a unei ţări (integritate teritorială,

suveranitate naţională, ordinea constituţională etc.).

36

Diversitatea riscurilor şi ameninţărilor vizând securitatea naţională a

statelor justifică o încercare de clasificare a lor. Unii analişti utilizează drept

criteriu natura acestora şi, din această perspectivă, se pot distinge următoarele

categorii: riscuri şi ameninţări non-militare, agresiuni atipice implicând forţa

armată; agresiune armată, riscuri nucleare şi ecologice37.

Alţi teoreticieni, abordând această problemă din perspectiva domeniului

lor, consideră ca posibile riscuri şi ameninţări: ameninţări militare, economice,

politice, ecologice, culturale etc.38.

La începutul anului 1989, ordinea europeană instaurată după cel de-al

doilea război mondial era încă, în mare parte, intactă, continentul fiind divizat

din punct de vedere politic şi economic. Doi ani mai târziu, ordinea politică din

Europa era total transformată, transformare ce a avut ca punct de plecare

prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est la finele anului

1989, urmată apoi de reunificarea Germaniei, în octombrie 1990 şi

dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 199139.

La nivel global, două evenimente majore ale anului 1991 – războiul din

Golf şi dezintegrarea URSS, au fost considerate ca marcând prăbuşirea unui

sistem bipolar, precum şi începutul unei ere noi40.

Cu certitudine se poate afirma că mutaţiile politice din perioada 1989-

1991 au creat o nouă lume şi o nouă Europă, a cărei agendă de securitate a fost

reordonată, dar nu redusă semnificativ. Cei mai mulţi indicatori ai acestei

agende sunt vechi şi familiari, deşi gradul şi tipul ameninţării reprezentate de

37 Boncu, Simion, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco Press, Bucureşti, 1995, p. 79 38 Institutul Român de Studii Internaţionale, NATO: ce este, ce va fi, noua Europă şi securitatea statelor mici, Bucureşti, 1996, R.A. Monitorul Oficial, p. 155-159. 39 David B. Dewitt, „Introduction: The New Global Order and the Challenges of International Security“, în David Dewitt, David Haglund, John Kirton (eds.), Building a new Global Order: Emerging Trends in International Security, Oxford University Press, 1993, p. 4. 40 Ibidem.

37

fiecare s-au schimbat; alţi indicatori sunt noi sau, cel puţin, au fost

redescoperiţi.

Sfârşitul războiului rece a însemnat, în primul rând, reducerea temerilor

pe care rivalităţile dintre marile puteri le-au produs pe scena europeană, cu

referire la amploarea discriminărilor politico-ideologice, a rigidităţii diplomatice

şi anxietăţii nucleare. Unele voci susţineau chiar că evenimentele din 1989-1991

au rezolvat problema militară a securităţii europene şi au creat virtual, peste

noapte, o adevărată „comunitate de securitate“, în care nici un stat european nu

va intra în război cu oricare altul, pentru nici o problemă41. În acest sens, se

considera că, în măsura în care continuă să conteze, securitatea va lua, din ce în

ce mai mult, forme non-militare, vorbindu-se de dimensiunile sale: economică,

demografică, de mediu, culturală etc.42

Cu tot optimismul acestor analişti, s-a dovedit însă, curând, că securitatea

Europei în sens tradiţional era departe de a fi asigurată. Într-adevăr, se poate

susţine că diminuarea presiunilor „erei bipolare“ ar putea să fi creat, în Europa,

un microclimat mai „sănătos“ în unele sfere ale realităţii dar, în acelaşi timp, a

scos la iveală numeroase alte elemente cu potenţial conflictual, aparent

dispărute sau inactive în perioada războiului rece. La sfârşitul „erei bipolare“,

dominată de supremaţia şi rivalităţile celor două mari „superputeri“ globale,

Statele Unite ale Americii şi Rusia, reprezentanţii aşa-numitei „orientări

realiste“ afirmau că reînvierea conflictelor etnice şi a vechilor rivalităţi inter-

state ne va face curând nostalgici după sistemul bipolar al războiului rece43. Mai

mult, considerau ei, este posibil ca fiecare dintre „noile“ probleme de securitate,

non-militare, să fi fost exacerbate, direct sau indirect, de schimbările din

perioada 1989-1991 şi că, cu cât aceste probleme devin mai critice, cu atât este 41 C. C. Pentland, „European Security after the Cold War: Issues and Institutions“, în David Dewitt, David Haglund, John Kirton (eds.), Building a new Global Order: Emerging Trends in International Security, p. 64. 42 Ibidem, p. 64-65. 43 Ibidem, p. 65.

38

mai probabil ca ele să afecteze şi dimensiunea tradiţională, politico-militară a

securităţii.

Cum consecinţele sfârşitului războiului rece au fost simţite mai acut în

Europa Centrală şi de Est, această teză „realistă“ a câştigat din ce în ce mai

mulţi adepţi, realitatea demonstrându-ne că după 1990 în Europa s-au creat

numeroase linii de demarcaţie cu potenţial distructiv ridicat şi care au afectat în

mod direct securitatea europeană, la toate nivelurile sale.

În Vest, au fost evidenţiate sisteme economice performante, în proces de

integrare în cadrul unei Europe unite, în timp ce în Est am asistat la iniţierea

unui dureros şi anevoios proces de tranziţie. Sub aspectul securităţii, în Vest au

fost observate structuri complexe de securitate, bazate pe organizaţii precum

NATO şi Uniunea Europei Occidentale, care s-au adaptat rapid la noile realităţi,

în vreme ce în Est nu exista decât dorinţa şi speranţa statelor din această parte a

Europei de a aparţine acestor structuri sau, cel puţin, de a primi sprijin din

partea statelor occidentale. În relaţiile Est-Vest şi-a făcut apariţia o dinamică a

cooperării, însă mereu subminată de conflicte adiacente.

Dacă la toate acestea mai adăugăm dificultăţile tranziţiei spre o economie

de piaţă şi un sistem democratic, societatea dezorganizată, afectată de corupţie

şi violenţă, aspecte ce şi-au făcut apariţia în Est după 1989, precum şi dezgheţul

conflictelor teritoriale şi etnice, lipsa unei structuri eficiente de securitate în

Estul şi Centrul Europei sau dificultăţile instaurării democraţiei şi a statului de

drept, atunci putem avea imaginea unei agende complexe de securitate în

Europa.

În acest context, deşi pericolul unei confruntări armate directe majore în

Europa a dispărut după sfârşitul războiului rece, pe agenda europeană de

securitate au fost menţinute suficiente alte riscuri tradiţionale de securitate,

precum conflictele interetnice izbucnite în fostul spaţiu ex-iugoslav sau şi-au

39

făcut apariţia altele noi, precum dificultăţile politice, economice, sociale sau de

altă natură generate de procesul de tranziţie.

La acestea, se pot adăuga şi alte posibilele riscuri şi ameninţări la adresa

securităţii statelor europene, precum44:

1. Presiunile şi acţiunile politico–diplomatice ostile pot avea ca obiective:

discreditarea şi izolarea pe plan internaţional a statului vizat; slăbirea capacităţii

de acţiune a guvernului şi a forţelor politice aflate la putere; obţinerea acordului

şi a sprijinului tacit sau explicit din partea altor ţări sau a unor organisme

internaţionale pentru satisfacerea unor pretenţii în dauna altui stat; determinarea

organelor politice şi diplomatice ale statului să acţioneze în sensul dorit de

adversari; crearea condiţiilor necesare, pe plan internaţional, pentru declanşarea

altor tipuri de acţiuni –ostile sau agresive; fructificarea eventualelor rezultate ale

acţiunilor agresive desfăşurate prin asigurarea recunoaşterii internaţionale a noii

stări de fapt impuse.

Presiunile sau acţiunile ostile politico-diplomatice pot fi exercitate direct

de statul beneficiar, prin intermediul sau uzând de influenţa în anumite structuri

internaţionale.

2. Acţiunile agresive economico-financiare şi tehnologice. Relaţiile

comerciale şi financiar-bancare, investiţiile străine, ajutorul economic,

dependenţa tehnologică pot fi utilizate pentru a forţa un stat mai slab din punct

de vedere economic să adopte o anumită atitudine în dauna securităţii sale

pentru a-i perturba unele activităţi vitale. „O politică abilă comercială şi de

investiţii bine plasate procură aceleaşi avantaje ca şi o expediţie militară, fără

inconvenientele respective“45.

44 Teodor Repciuc, op. cit. 45 Grapin, Jacqueline; Pinatel, Jean Bernard, La guerre civile mondiale, Calman Levy, Paris 1976, p. 155.

40

De asemenea, mijloacele financiare sunt foarte eficiente pentru

exercitarea de presiuni sau acţiuni agresive împotriva statelor dependente.

Condiţionarea politică a ajutorului financiar, impunerea de soluţii de

restructurare economică de natură să defavorizeze pe termen lung statul client,

suspendarea creditelor sau a plăţii datoriilor, blocarea bunurilor statului în

băncile srăine, controlul devalorizării monedei şi deficitul balanţei de plăţi pot fi

utilizate cu abilitate împotriva unei ţări, afectându-i grav securitatea.

3. Agresiunea informaţională cuprinde o mare diversitate de manifestări

utile şi care subsumează: acţiuni direcţionate asupra sistemelor informative şi de

transmisiuni care deservesc centrele de decizie politică, militară, financiară

perturbându-le funcţionarea sau lipsindu-le chiar de facilităţile oferite de tehnica

de calcul; agresiunea imagologică prin utilizarea mass-media pentru acţiuni

indirecte, în vederea creării unei imagini externe defavorabilă statului în cauză,

pregătirea elementelor de decizie pentru adoptarea de sancţiuni internaţionale,

culegerea de informaţii şi dezinformare etc.

4. Migraţia are efecte destabilizatoare şi este o ameninţare serioasă în

condiţiile liberalizării circulaţiei persoanelor şi perpetuării crizei economice.

Discrepanţele economice şi marasmul din anumite zone, suprapopulaţia din

unele state din vecinătatea Europei, în special ale celor islamice, degradarea

gravă a mediului sau persecuţiile la care sunt supuse unele categorii de cetăţeni

în statele cu regimuri autoritare sau totalitare constituie tot atâtea cauze ale

migraţiei populaţiei cât şi a unei atitudini circumspecte în ceea ce priveşte

integrarea europeană.

În mod cert, războiul este cel care generează fluxuri migratoare puternice.

Conflictele din Iugoslavia sunt exemple de necontestat. Numai în ultimul, cel

din Kosovo, s-au refugiat în statele din jur (Macedonia, Albania) dar şi în alte

state sute de mii de albanezi.

41

În Europa, procesul imigrării afectează mai mult statele occidentale. Prin

urmare, acestea au adoptat măsuri de protecţie, reducând drastic procentul

cererilor de azil acceptate la 5-10% din totalul solicitărilor46. Unele partide

politice din Germania consideră deja migraţia ca pe o ameninţare internă şi

externă la adresa securităţii47.

5. Acţiunile subversive pregătite şi puse în practică prin intermediul unor

organizaţii clandestine, bine structurate şi coordonate acţionând pentru iniţierea

sau amplificarea mişcărilor protestatare ale populaţiei, urmărindu-se

discreditarea forţelor politice aflate la putere, erodarea prestigiului şi

credibilităţii organelor statului, alese în mod democratic şi care, în final, pot

duce la răsturnarea conducerii statale legitime. Subversiunea permite „... să se

invadeze în mod clandestin o ţară străină, fără a fi tulburată opinia

mondială“48.

6. Confruntările interetnice. Problema confruntărilor etnice poate fi

analizată prin prisma a trei aspecte. Un prim aspect ar fi acela al manevrării

minorităţilor pentru a împiedica dobândirea sau consolidarea independenţei

unor republici ce au aparţinut statelor multinaţionale.

Al doilea aspect prin care poate fi privit conflictul interetnic îl reprezintă

exploatarea tendinţelor iredentiste ale anumitor cercuri aparţinând minorităţii

pentru satisfacerea unor pretenţii teritoriale. Manipularea minorităţilor în

scopuri iredentiste distorsionează grav procesul normal de dezvoltare a

democraţiei în ţările afectate, cu consecinţe nefaste atât asupra cetăţenilor

aparţinând acelei etnii cât şi asupra populaţiei majoritare. În situaţii extreme,

conflictul poate degenera în război civil sau poate tenta la agresiune directă

statul care a provocat escaladarea confruntărilor urmărind anexări teritoriale. 46 Aproches Polemiologiques, Institut Francaise de Polemologie, FEDN, Paris, 1991, p. 421. 47 Heisbourg, Francois, „The future of the Atlantic Aliance: Whiter NATO? Wheter NATO?“, în „The Washington Quartely“, 1992, p. 131. 48 Trinquier, Roger, La guerre, Editions Albin Michel , Paris, 1980, p. 71.

42

Al treilea aspect constă în oprimarea minorităţilor în ţările cu regimuri

dictatoriale sau autoritare care poate reprezenta un risc pentru securitatea

statului în cauză, dar şi al celor vecine, antrenând conflicte care pot determina

schimbări interne, dar şi dezmembrare statală. În plus pot apărea fluxuri

migratorii importante sau chiar confruntări armate cu unul sau altul dintre

statele vecine.

7. Acţiunile teroriste constau în acte de violenţă nelegitimă, criminală

efectuate cu scopul de a exercita o anumită constrângere prin violenţă, de a crea

un climat de intimidare care să forţeze o persoană, un grup sau un stat să

acţioneze într-un anumit mod. Privită prin prisma securităţii naţionale, acţiunea

terorismului politic cunoaşte o mare diversitate de forme: luarea de ostateci,

răpirea diplomaţilor străini, atentatele împotriva personalităţilor politice,

poliţiştilor, militarilor, a instituţiilor publice, obiectivelor economice de

importanţă deosebită sau unităţilor militare, etc.

Indiferent de psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care

recurg la actele de terorism scopul final urmărit de terorism este de natură

politică49.

Din diversitatea tipurilor de manifestare ale terorismului, George

Levasseur, folosind drept criterii autorii şi scopurile urmărite, distingea

următoarele categorii de manifestare a terorismului50:

a) terorismul ordinar sau banditismul, fenomene care acoperă actele de

violenţă ce urmăresc obţinerea unor avantaje sau foloase materiale,

acte comise individual sau în bandă şi care nu au obiective politice;

b) terorismul politic, care acoperă în special gama asasinatelor

„organizate şi sistematice“ cu finalitate politică evidentă;

49 Arădăvoaice, Gheorghe, Terorism. Antiterorism. Contraterorism, Editura Antet, 1997. 50 Ibidem, p. .

43

c) terorismul de stat, formă care presupune recurgerea din partea unui

stat la acte de natură teroristă în lupta cu unele mişcări sau persoane

considerate subversive.

Tot în această categorie se mai înscriu: exercitarea sistematică a actelor

de coerciţie bazate pe utilizarea pe scară largă a forţei şi a unui larg evantai de

mijloace violente: menţinerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase în

condiţii de inferioritate prin oprimare şi represiune51.

În faţa acţiunii teroriste nimeni nu este în siguranţă şi terorismul este

considerat, de societăţile democratice actuale ameninţarea principală la adresa

securităţii. Astfel, în cele două concepte strategice ale NATO (1991, 1999)

terorismul este menţionat printre principalele pericole şi riscuri de insecuritate

la adresa tuturor statelor democratice.

8. Traficul de droguri poate genera riscuri şi ameninţări la adresa

securităţii naţionale. Organizaţiile clandestine de tip mafiot exploatează şi

amplifică corupţia şi extind sfera de influenţă dincolo de traficul de droguri,

lansându-se în afaceri cu arme, cu deşeuri toxice şi radioactive, speculaţii

financiare.

9. Riscurile şi ameninţările militare propriu zise. Conflictele locale din

Europa au fost favorizate de o serie de cauze: dezmembrarea statelor

multinaţionale, disputele teritoriale, manipularea minorităţilor52.

Dezmembrarea statelor multinaţionle a dus la o serie de conflicte

deschise în spaţiul european. Sunt arhicunoscute cazurile din Iugoslavia şi

conflictele deschise din URSS care au avut ca efecte un război civil devastator

în Iugoslavia şi conflicte deschise în URSS. Complementar disputelor

teritoriale poate fi exploatată situaţia minorităţilor ca pretext pentru anexări

51 Maxim, Ioan V., Terorismul, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 80. 52 Boncu, Simion, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco Press, Bucureşti, 1995, p. 91.

44

teritoriale ce pot fi urmate sau nu de confruntări interstatale de amploare.

Atrage atenţia însă „legitimitatea“ folosirii de către organismele internaţionale

a forţei pentru restabilirea păcii, deoarece există posibilitatea favorizării uneia

dintre părţile aflate în conflict.

10. Riscurile accidentale, nucleare şi biologice.

În această categorie, pot intra fenomene cu caracter accidental, care

scapă controlului politic sau tehnic. Deţinerea de către unele puteri a armelor

nucleare şi de nimicire în masă poate genera accidente nucleare civile,

accidente nucleare pe fondul unor războaie convenţionale, catastrofe ecologice.

Din punct de vedere al securităţii, estul şi vestul continentului continuă

să rămână interdependente. Erodarea stabilităţii şi securităţii în est generează

riscuri derivate care pot afecta şi vestul: escaladarea unor conflicte în estul

Europei poate determina implicarea unor state vest-europene; dificultăţile

reformei în ţările foste comuniste sunt de natură să nu excludă complet

perspectiva instaurării unor regimuri autoritare, situaţie de natură să accentueze

tensiunile cu statele democratice; slăbirea stabilităţii şi legalităţii în est

favorizează amplificarea criminalităţii şi traficului de droguri, de armament şi

muniţie, teren propice pentru extinderea reţelelor criminale internaţionale.

Alte ameninţări de natură globală, accentuate de creşterea

interdependenţelor dintre state, ce pot pune în pericol securitatea unui stat pot fi:

pericolul nuclear; posibilitatea unor războaie inter şi intra-state ce pot avea

implicaţii negative asupra securităţii statelor vecine; subdezvoltarea în unele

părţi ale lumii şi explozia demografică, completate de migraţia în masă;

deterioarea mediului şi schimbările climaterice; dezastrele naturale, nucleare,

chimice sau de altă natură, ce pot pune în pericol securitatea tuturor statelor din

jur etc.

45

II.4. Consideraţii privind politica de securitate naţională a

României

Politica securităţii naţionale este o componentă de bază a politicii

generale. Totuşi, există similarităţi între ele pornind de la faptul că ambele se

referă la toate domeniile de activitate ale societăţii, aflate în câmpul

responsabilităţii puterilor statale – legislativă, executivă şi judecătorească –, atât

în timp de pace, cât şi în timp de război sau în alte situaţii deosebite.

Cu toate aceste asemănări, politica generală a statului nu se confundă cu

politica de securitate naţională, chiar dacă se referă la toate domeniile de

activitate (politic, diplomatic, economic, millitar, juridic, informaţional,

ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic etc.), din următoarele motive: în

timp ce politica generală a statului urmăreşte promovarea intereselor

fundamentale şi nefundamentale ale unei părţi a populaţiei, prin aplicarea unui

program de guvernare ce are girul majorităţii politice rezultate în urma

scrutinurilor electorale, politica securităţii naţionale exprimă numai acele

interese care sunt fundamentale pentru societatea privită în ansamblul ei. Dacă

politica generală a statului poate să fie în contradicţie cu interesele membrilor

unor clase, categorii sau grupuri sociale (a căror reprezentare în structurile de

putere poate să fie minoritară), politica securităţii naţionale răspunde unor

deziderate vitale ale tuturor claselor, categoriilor şi grupurilor sociale, indiferent

de gradul lor de reprezentare în structurile amintite53. Aşadar, politica de

securitate naţională reprezintă acea parte a politicii generale a unui stat prin care

se fundamentează teoretic şi se îndeplinesc practic măsurile întreprinse în toate

53 Teodor Repciuc, op. cit.

46

domeniile de activitate (politic, diplomatic, economic, militar, cultural, ştiinţific,

informaţional, ecologic, sanitar etc.), atât în timp de pace, cât şi în timp de

război sau de criză, măsuri care să asigure promovarea intereselor naţionale

fundamentale şi apărarea lor împotriva oricăror agresiuni, pericole, ameninţări şi

riscuri. Cu alte cuvinte, politica securităţii naţionale urmăreşte asigurarea acelor

trebuinţe care sunt vitale pentru organismul social naţional şi care condiţionează

însăşi existenţa acestuia: subzistenţă, apărare, reproducere. Dar nu orice

reproducere, ci una care să asigure păstrarea şi dezvoltarea valorilor supreme

naţionale.

Pentru înţelegerea politicii de securitate a unui stat este necesară

analizarea în principal a anumitor aspecte legate de aceasta, şi anume: reperele

geopolitice şi geostrategice ale României, principalele riscuri şi ameninţări la

adresa securităţii României şi modalităţile de acţiune pentru asigurarea acesteia,

perspectiva sistemică a securităţii naţionale şi nu în ultimul rând, rolul

instituţiilor în lurea deciziilor şi în implementarea politicii de securitate.

II.4.1. România – repere geopolitice şi geostrategice

Geopolitica, domeniu de confluenţă şi termen care slujeşte bine

intereselor naţionale ale unui stat, a suscitat multe minţi în încercarea de

cuprindere cât mai bine a elementelor acestuia. Este menţionat numele lui

Rudolf Kjellen în lucrarea lui Ion Conea „Geopolitica“54, care în lucrarea

„Grundiss zu einem system der Politik, Leipzig, 1920“ concepea geopolitica ca

fiind un capitol al ştiinţei politice. Geopolitica este astfel una dintre cele cinci

47

ramuri ale politicii (geopolitică, demopolitică, ecopolitică, sociopolitică,

cratopolitică) şi studiază aşezarea, forma şi teritoriul statului.

Spectrul actual al definiţiilor este foarte larg şi generos în ceea ce priveşte

obiectivele urmărite. Geopolitica poate fi considerată drept unul din cele mai

fine instrumente de înregistrare şi măsurare a repartiţiei puterii pe suprafaţa

pământului, instrument capabil să releve forţele ce contribuie la dinamica

actuală şi de perspectivă a lumii55. Christian Daudel sublinia în „Geopolitica“

existenţa a trei termeni cu acelaşi prefix: geo (cf. gr. – „pământ“) – geografie,

geopolitică, geostrategie, trei câmpuri disciplinare distincte şi care se suprapun

uneori dar care nu trebuie confundate. Geostrategia presupune o delimitare mai

strictă, termenul având o delimitare esenţialmente militară, în raport cu forţa sau

cu ideea întrebuinţării ei. Geostrategia mai mult ca geopolitica se manifestă prin

logica intelectuală a „acţiunii“ imediate56.

Analiza geopolitică se remarcă prin faptul că surprinde unitatea dintre

anumite „permanenţe“ ale planetei şi schimbările în timp ale raporturilor dintre

state. Exploatarea atentă a situaţiei geopolitice pe plan global sau regional

permite unui stat să delimiteze adversari actuali sau potenţiali, să descifreze

alternativele de acţiune disponibile pentru a-şi afirma prezenţa şi interesele în

viaţa internaţională. Punctul de plecare în analiza geopolitică îl reprezintă locul

geografic ocupat de un stat sau situarea unei regiuni strategice în configuraţia de

ansamblu geografică regională sau globală.

Poziţia geopolitică constituie ceva mai mult decât localizare geografică.

Ea este rezultanta interacţiunii unor raporturi politice, economice, militare cu

statele mai apropiate sau mai îndepărtate, raporturi facilitate sau îngreunate de

54 Emandi, Emil; Buzatu , Gheorghe; Cucu, Vasile, Geopolitica, vol I., Editura „Glasul Bucovinei“, Iaşi, 1994, p. 18, 19. 55 Ibidem. 56 Ibidem.

48

situarea geografică şi de premisele oferite de localizarea unui stat într-un anumit

punct de pe suprafaţa globului.

În această chestiune a relaţiilor unui stat cu altele, definirea poziţiei sale

geopolitice se realiniează în principal în raport cu punctele sau regiunile de

fricţiune ale marilor puteri.

Din acest punct de vedere, România este situată într-o zonă geopolitică şi

geostrategică critică în care se suprapun şi se lovesc interesele politice şi

militare ale mai multor puteri, unele apropiate, altele aflate la mare distanţă.

Sferele de influenţă ale marilor puteri nu sunt întotdeauna exact

delimitate. Istoria consemnează şi situaţii mai complexe, când, în aceeaşi zonă

geopolitică, se întrepătrund interesele mai multor puteri, ceea ce nu întotdeauna

se realizează într-o modalitate paşnică.

În cazul României, multe dintre dificultăţile pe care le-a întâmpinat în

trecut şi le va întâmpina în viitor se datorează prezenţei sale într-o asemenea

zonă.

Promovarea, realizarea şi apărarea intereselor naţionale ale României, se

desfăşoară într-un context determinat, pe de-o parte, de opţiunea pe care a făcut-

o în decembrie 1989, în favoarea dezvoltării libere, democratice în consonanţă

deplină cu valorile autentice ale drepturilor şi libertăţilor omului, nu numai de

gândire şi de exprimare, ci şi de acţiune concretă, economică şi politică:

realizarea statului de drept, a economiei de piaţă şi promovarea pluralismului

politic.

Pe de altă parte, revoluţia din decembrie 1989 a creat o situaţie nouă în

raport cu sfera de influenţă sovietică şi a precipitat intrarea ţării noastre în vidul

politic ce s-a creat în Europa Centrală şi de Est, România devenind un teren

deschis luptei pentru o nouă delimitare a sferelor de interese şi influenţe în

49

această regiune, fiind la fel de importantă atât pentru Occident, cât şi pentru

Răsărit.

Nu mai puţin determinantă este şi apartenenţa României la Europa, a

cărei parte integrantă este prin istoria, cultura şi civilizaţia sa. Statutul său

geopolitic, de ţară central-europeană, este conferit de coordonatele geografice,

iar fondul relaţiilor şi acţiunilor ei politice subliniază existenţa intereselor sale

directe în zona Balcanilor. Promovarea atitudinii echilibrate în relaţiile cu toate

statele acestei zone a asigurat credibilitatea necesară pentru afirmarea concretă a

rolului ei de factor de stabilitate în complexul raporturilor dintre ele.

În acest context european, România are posibilitatea să-şi amelioreze

poziţia sa geopolitică îndeplinind rolul de punte de legătură, „de placă turnantă

a legăturilor intereuropene şi a acelora dintre Europa şi regiunile apropiate“57.

Cel puţin două aspecte fac România deosebit de atractivă pentru marile

puteri: proximitatea cu Rusia şi gurile Dunării. Istoria oferă numeroase

argumente în sprijinul acestei viziuni, multe evenimente subliniind că tot ce se

petrece în estul european înseamnă obţinerea controlului asupra întregului trafic

fluvial şi asupra ţărilor riverane. Pentru a arăta rolul pe care-l joacă Dunărea

pentru ţara noastră, Grigore Antipa sublinia: „De Dunăre şi de Carpaţi se leagă

întreaga viaţă a poporului nostru: ea este partea care ne ţine în contact cu

popoarele din apusul şi centrul Europei şi tot ea deschide calea largă a

oceanului pentru schimbul produselor ţării şi muncii poporului cu produsele

ţărilor celor mai îndepărtate“58.

După evenimentele din 1989, în această zonă au apărut elemente noi din

punct de vedere geografic şi politic. Având în vedere faptul că România

controlează o mare parte din Dunăre şi gurile Dunării se constată un mai mare

interes în ceea ce priveşte comerţul european – punerea în funcţiune a canalelor 57 Năstase, Adrian, „Cuvânt la Forumul Crans Montana“, în „Vocea României“, aprilie 1994.

50

Dunăre-Marea Neagră pe teritoriul României şi Main-Rin pe teritoriul

Germaniei şi de asemenea, stabilirea axei fluviale Rotterdam-Constanţa conferă

o nouă imagine a României pentru Europa.

Dintr-o altă perspectivă, România este riverană Mării Negre, posedând o

platformă continentală cu resurse petrolifere şi profituri majore (Constanţa şi

Agigea) care ar putea prelua traficul pe Dunăre numai prin Canal, făcând o

puternică concurenţă porturilor ucrainene. În plus, pe teritoriul României se

încrucişează câteva drumuri de importanţă continentală.

II.4.2. Compunerea sistemului securităţii naţionale

Sistemul securităţii naţionale a României ar putea fi structurat în mai

multe subsisteme (între care pot exista anumite suprapuneri şi interferenţe)59.

1. Subsistemul conceptual (doctrinar), cuprinzând conceptele şi principiile

esenţiale ale concepţiei privind securitatea naţională a României (interesele

naţionale fundamentale, obiectivele securităţii naţionale etc.), adoptate

oficial în prevederile constituţionale şi legale, în documente programatice

precum „Strategia de securitate naţională a României“, în alte documente

cu caracter oficial, acele părţi din programele partidelor (coaliţiilor) care

deţin puterea politică în stat, care se referă la securitatea naţională,

concepţiile (doctrinele, strategiile) departamentalor privind securitatea

naţională (la nivelul ministerelor sau departamentelor implicate în apărarea

securităţii naţionale).

58 Antipa, Grigore, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, Bucureşti, 1921. 59 Teodor Repciuc, op. cit.

51

2. Subsistemul decizional, alcătuit din: Parlamentul României, Preşedintele

României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvernul României, alte

autorităţi publice cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.

3. Subsistemul organizaţional-instituţional specializat care presupune

organizaţiile, instituţiile, formaţiunile etc. specializate în domeniul securităţii

naţionale.

4. Subsistemul informaţional, cuprinzând informaţii, centre de culegere,

stocare, prelucrare, analiză şi difuzare a informaţiilor, reţele şi căi de

transmisie sau distribuţie a informaţiilor, sisteme informatice, mijloace de

informare în masă (presă, radio, televiziune etc.) întrebuinţate în folosul

securităţii naţionale, reguli de operare cu informaţia, organisme specializate

în domeniile informaţiilor, contrainformaţiilor, protecţiei psihologice etc.

5. Subsistemul acţional, alcătuit din totalitatea acţiunilor desfăşurate pentru

securitatea politico-diplomatică, securitatea economică, securitatea militară

(apărarea naţională), securitatea informaţională (siguranţa naţională ş.a.),

securitatea publică (ordinea publică), securitatea ştiinţifico-tehnică,

securitatea moral-spirituală, securitatea socială, securitatea demografică,

securitatea biologică (sanitară, veterinară etc.), securitatea ecologică,

protecţia civilă etc. Unele din subsistemele respective se compun, la rândul

lor din alte subsisteme. Astfel, securitatea economică se compune din

securitatea agrară (alimentară ş.a.), securitatea transporturilor (terestre,

aeriene, maritime, fluviale, prin conducte, cablu etc.), securitatea

telecomunicaţiilor, securitatea comercială, securitatea financiar-valutară etc.

6. Subsistemul resurselor, cuprinzând capacităţile politice, economico-

financiare, militare, informaţionale, demografice, ştiinţifico-tehnice, cultural-

spirituale etc. angajate pentru apărarea şi promovarea intereselor naţionale

fundamentale.

52

7. Subsistemul infrastructurii teritoriale, alcătuit din ansamblul lucrărilor,

amenajărilor, instalaţiilor, aparaturii etc. destinate securităţii naţionale.

8. Subsistemul de cercetare ştiinţifică, învăţământ şi educaţie, reprezentat de

ansamblul instituţiilor, acţiunilor şi bazei materiale a cercetării ştiinţifice,

învăţământului şi educaţiei în folosul securităţii naţionale.

Funcţiile sistemului securităţii naţionale

Conceptul de sistem al securităţii naţionale poate avea importante valenţe

metodologice pentru orice demers în legătură cu promovarea şi apărarea

intereselor naţionale fundamentale. Şi aceasta pentru că el îşi relevă o serie de

funcţii importante:

- stabilirea intereselor naţionale fundamentale (a intereselor de securitate

naţională);

- culegerea, stocarea, analiza, interpretarea şi difuzarea informaţiilor necesare

pentru securitatea naţională;

- identificarea şi evaluarea pericolelor, ameninţărilor, factorilor de risc la

adresa intereselor naţionale fundamentale;

- stabilirea obiectivelor generale şi parţiale (operaţionale), pe termen lung,

mediu şi scurt ale acţiunii de apărare şi promovare a intereselor naţionale;

- identificarea resurselor securităţii naţionale şi managementul corespunzător

al acestora;

- stabilirea strategiei acţiunii de promovare şi apărare a intereselor naţionale

fundamentale şi aplicarea acestei strategii;

- evaluarea eficacităţii măsurilor luate pe linia securităţii naţionale şi aplicarea

corecţiilor necesare;

- organizarea cercetării ştiinţifice, învăţământului şi educaţiei în domeniul

securităţii naţionale etc.

53

Recombinate, funcţiile de mai sus pot să fie formulate şi în alt mod:

- funcţia teoretico-metodologică;

- funcţia structural-organizaţională;

- funcţia acţională (praxiologică);

- funcţia integratoare (prin care eforturile depuse pentru securitatea naţională

în toate domeniile de activitate sunt integrate într-o concepţie coerentă şi

într-un cadru organizatoric şi acţional unitar);

- funcţia reglatoare (optimizatoare);

- funcţia normativă;

- funcţia orientativă;

- funcţia referenţială (prin care orice demers important la nivel naţional trebuie

raportat la cerinţele securităţii naţionale) ş.a.

II.4.3. Principalele cauze generatoare de ameninţări şi pericole la

adresa securităţii naţionale a României

Coroborând interesele naţionale fundamentale şi obiectivele ce şi le-a

stabilit România pe termen scurt, mediu şi lung prin strategiile de securitate şi

militară, analiştii politici şi militari români au stabilit o paletă largă şi

diversificată a riscurilor, pericolelor, ameninţărilor şi agresiunilor la adresa

securităţii şi apărării naţionale60.

Documentul programatic al securităţii naţionale adoptat de Consiliul

Suprem de Apărare al Ţării şi aflat încă în vigoare, „Strategia de Securitate

60 Ibidem.

54

Naţională a României“, a fost aprobat în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare

a Ţării din 18 decembrie 2001 şi publicat în „Monitorul Oficial“ din 20

decembrie 2001. Documentul menţionat enumeră principalii factori de risc la

adresa securităţii naţionale a României şi a modalităţilor de acţiune pentru

asigurarea acesteia.

Astfel, riscurile şi/sau pericolele la adresa securităţii naţionale a

României pot fi:

În domeniul politic

Interne:

- schimbarea cursurilor evoluţiilor democratice prin lovitură

de stat sau prin accederea la putere a unor forţe extremiste;

- criza de autoritate a instanţelor puterii;

- lipsa consensului politic asupra problemelor majore ale

României.

Externe:

- existenţa în apropierea graniţelor naţionale a unor zone de

gravă instabilitate politică, socială şi militară, a unor conflicte

potenţiale sau actuale;

- exercitarea de presiuni externe şi imixtiuni în procesul

decizional pentru acceptarea unor acorduri (înţelegeri) în

contradicţie cu obiectivele securităţii naţionale;

- reacţii politice lipsite de realism la situaţiile de criză;

- aprecierea eronată de către organele în drept a contextului

politic subregional şi mondial şi luarea unor decizii care ar putea

leza interesele altor state;

55

În domeniul social-cultural

Interne:

- creşterea costurilor sociale generate de tranziţia spre

economia de piaţă (şomaj, insuficienta protecţie socială, nivel de

trai în scădere etc.) care pot favoriza amplificarea unor fenomene

şi acte antisociale (crima organizată, corupţia etc.);

- lipsa preocupării pentru reconstruirea şi buna funcţionare a

societăţii civile;

- diminuarea sporului natural al populaţiei;

- nereglementarea juridică a raporturilor sociale generate de

noua societate democratică şi absenţa voinţei de rezolvare în

interes naţional şi în mod democratic a conflictelor de interese

dintre diferite grupuri sociale;

- calitatea redusă a protecţiei sociale, asistenţei medicale,

disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional.

Externe:

- adoptarea unor măsuri restrictive la adresa României în

sensul limitării liberei circulaţii a cetăţenilor în statele

occidentale;

- imixtiunea altor state în viaţa socială a României sub

pretexte diferite şi în special în ceea ce priveşte respectarea noilor

standarde ale drepturilor omului;

- menţinerea diasporei în situaţia în care se găsea la

momentul despărţirii României de comunism şi neactivarea

acesteia pentru a face lobby pro-românesc în străinătate;

56

- penetraţia culturală, tendinţa de discreditare sau înlocuire a

unor valori autentice autohtone.

În domeniul economico-financiar

Interne:

- erodarea bazei economice a securităţii naţionale prin

declinul producţiei, accentuarea dezechilibrului balanţei

comerciale, creşterea inflaţiei, mărirea deficitului bugetar etc.;

- accentuarea disparităţilor structurale din economia

naţională, manifestată atât la nivelul indicatorilor macro-

economici, cât şi al economiei reale;

- neadecvarea politicilor de privatizare la cadrul real al

economiei naţionale.

Externe:

- presiunea creată de contrabandă, traficul ilegal de mărfuri,

„piaţa neagră“, încercarea de transformare a economiei naţionale

într-un mediu pentru spălarea banilor murdari din străinătate;

- crearea unor situaţii preferenţiale de influenţă economico-

financiară care pot accentua dezechilibrul între nivelul de

dezvoltare a României şi cel al altor state europene;

- îngheţarea relaţiilor economice ca urmare a instabilităţii

politice.

57

În domeniul informaţional-comunicaţional

Interne:

- slăbiciuni în gestionarea optimă a comunicării în situaţii de

criză;

- exercitarea – pe fondul neinformării corecte a opiniei

publice – a unor acţiuni manipulatorii asupra populaţiei de către

grupuri de interese (şi de presiune) care controlează cele mai

importante mijloace de informare în masă;

- neacordarea de către instanţele puterii a atenţiei cuvenite

problemei imaginii adecvate a României în străinătate.

Externe:

- încercarea de exercitare a controlului de către forţe ostile

României, asupra mijloacelor de informare în masă din ţară;

- alimentarea imaginii deformate şi nefavorabile a României

în străinătate;

- defavorizarea României în privinţa accesului la informaţia

vehiculată în mediile internaţionale.

În domeniul psihologic

Interne:

- slăbirea coeziunii psihice a societăţii româneşti ca urmare a

consumării energiilor în preocuparea de adaptare la procesele

tranzitorii în desfăşurare;

- scăderea încrederii populaţiei în unele instituţii ale statului;

58

- insuficienta preocupare pentru cunoaşterea şi valorificarea

potenţialului psihic al poporului în depăşirea dificultăţilor

perioadei pe care o parcurgem;

- menţinerea în stare tensionată a climatului intern.

Externe:

- instrumentarea unor acţiuni psihologice agresive prin care

se urmăreşte slăbirea rezistenţei psihice a populaţiei prin

dezinformare sau punerea în circulaţie a unor zvonuri;

- exercitarea de presiuni psihologice prin crearea în opinia

publică a unor trebuinţe false sau exagerate pe care statul român

nu le poate satisface în scopul alimentării unor stări de

nemulţumire şi insatisfacţie;

- discreditarea unor personalităţi aflate în fruntea unor

organe importante ale statului pentru slăbirea acestora şi

facilitarea dezvoltării ulterioare a unor scenarii agresive.

În domeniul etnic-religios

Interne:

- exacerbarea sentimentelor şi practicilor naţionaliste,

antisemite, iredentiste şi revanşarde;

- încurajarea intoleranţei şi fundamentalismului religios;

- încercările de învrăjbire a comunităţilor etnice şi religioase

şi promovarea tendinţelor separatiste şi autonomiste;

59

Externe:

- practica folosirii problematicii minorităţilor etnice şi

religioase ca vector pentru promovarea unei politici revizioniste

sau avansarea unor revendicări teritoriale;

- încercările de scoatere a problematicii minorităţilor

naţionale din domeniul drepturilor omului şi de transferare a

acesteia în domeniul politic şi al securităţii;

- crearea şi întreţinerea în străinătate a unei imagini

deformate privind situaţia minorităţilor etnice şi religioase.

În domeniul ecologic şi tehnologic

Interne:

- degradarea echilibrelor ecologice şi deteriorarea calităţii

mediului înconjurător;

- producerea unor accidente tehnologice sau provocarea de

sabotaje la obiective din industria chimică sau energetică

(nucleară, convenţională);

- producerea unor catastrofe sau calamităţi naturale.

Externe:

- producerea unor catastrofe tehnologice şi ecologice ale

căror efecte sunt greu de controlat şi se propagă şi dincolo de

graniţele statelor;

- „importul“ de deşeuri toxice şi pierdera controlului asupra

acestora;

- poluarea apelor internaţionale sau naţionale şi a unor

cursuri de apă care tranzitează teritoriul României.

60

În domeniul militar

Interne:

- consecinţe ale aplicării reformei în domeniul militar ca

urmare a suportului logistic precar, în special în domeniul

acutizării unor probleme sociale şi slăbirii capacităţii de reacţie

militară;

- înţelegerea eronată a limitelor inferioare ale „suficienţei

defensive“;

- insuficienta armonizare a relaţiilor între instituţiile cu

atribuţii în domeniul securităţii, siguranţei şi apărării naţionale ca

urmare a instituirii controlului civil asupra acestora;

- apariţia şi proliferarea gupărilor paramilitare; sustrageri de

armament şi muniţie, traficul cu acestea.

Externe:

- accentuarea decalajelor de potenţial militar ca urmare a

reducerilor de armamente şi efective militare şi însoţirii acestui

proces de către o sporire a calităţii armamentelor militare rămase

în înzestrare pentru modificarea raportului de forţe;

- realizarea de alianţe militare în detrimentul statului român;

- existenţa unor conflicte militare în desfăşurare, a unor surse

potenţiale de conflict; posibilitatea reizbucnirii unor conflicte din

cauza nesoluţionării lor durabile;

- discriminarea, directă sau indirectă, în privinţa accesului la

tehnologii şi echipamente militare de vârf.

61

Alte pericole la adresa securităţii ţării, considerate ca fiind „de altă

natură“ sunt:

- existenţa unor încercări de aservire şi punere sub control

străin a unor sectoare economice strategice;

- încercări ale unor cercuri străine de a accede la poziţii cheie

în sistemul de elaborare a deciziei la nivel naţional;

- acţiuni de subminare, degradare şi aducere în stare de

neîntrebuinţare a unor capacităţi de producţie şi instalaţii de

importanţă naţională;

- acţiuni pentru proliferarea terorismului, corupţiei şi

organizarea criminalităţii economice în reţele de tip mafiot şi

racordarea acestora la reţelele internaţionale teroriste şi ale crimei

organizate;

- intensificarea spionajului economic şi militar, activismul

emisarilor unor organizaţii naţionalist-extremiste şi neorevizioniste.

Ameninţările la adresa securităţii şi apărării naţionale, ca treaptă

superioară a insecurităţii pot fi clasificate astfel:

- din punct de vedere al provenienţei:

- interne;

- externe;

- din punct de vedere al perioadei de manifestare:

- în timp de pace;

- în perioadele de pre-criză şi criză;

- pe timp de război.

- din punct de vedere al duratei:

- permanente;

- temporare.

62

- din punct de vedere al acţiunilor adverse:

- directe;

- indirecte.

- din punct de vedere al efectelor produse (urmărite):

- imediate;

- pe termen mediu;

- pe termen lung.

Analiza ameninţărilor ce se exercită sau se pot manifesta asupra

României, conform acestei clasificări, ar fi imposibilă, deoarece niciuna nu se

poate produce după un anumit tipar, ci îmbracă forme complexe, combinative.

Analizându-le pe cele care se manifestă în prezent şi/sau pot evolua în viitorul

apropiat, în mod direct sau indirect şi sunt de natură internă, externă sau

combinate, printre cele mai semnificative pot fi enumerate:

- acţiunile unor state vecine pentru revizuirea tratatelor prin care s-au

stabilit actualele frontiere, combinate cu acţiunile de enclavizare a unor

zone, cu atitudinile separatiste ale unor grupuri sau minorităţi naţionale

şi cu diversiuni din partea unor forţe potrivnice unităţii naţionale;

- acţiuni pentru menţinerea controlului asupra intrării în culoarul

strategic al Dunării, combinate cu manifestarea unor poziţii dure în

abordarea pe cale diplomatică a diferendelor şi cu adâncirea disputelor

asupra platoului continental al Mării Negre;

- proliferarea acţiunilor teroriste interne şi racordarea acestora la

terorismul internaţional, combinate cu acţiunile de transformare a unor

zone din ţară în baze de plecare pentru emigraţia arabilor şi indienilor

către vest;

- extinderea la scară de masă a corupţiei, combinată cu dezvoltarea unor

activităţi economico-financiare paralele, apariţia unor structuri

63

subterane, organizate după principii mafiote şi racordarea acestora la

reţelele internaţionale ale crimei organizate;

- acţiuni de alcătuire în ţară, cu sprijin extern, a unor organizaţii ostile

României şi de punere sub controlul acestora a unor mijloace de

informare în masă, combinată cu realizarea unor baze subversive şi

agenturi de informaţii pe teritoriul românesc;

- acţiuni de provocare şi susţinere a unor manifestări de amploare, sub

pretextul unor nemulţumiri, combinate cu cele de organizare a unor

diversiuni şi sabotaje şi cu exploatarea instabilităţii economice;

- introducerea în ţară de armament, muniţii, materiale periculoase şi

mijloace de propagandă antiromâneşti, combinată cu încurajarea

confruntărilor interetnice şi interconfesionale şi cu recrudescenţa unor

forţe paramilitare şi proliferarea producerii artizanale sau

comercializarea pe piaţa neagră a unor materiale periculoase;

- existenţa unor conflicte deschise sau stări tensionate în apropierea

frontierelor României sau în ţările cu care aceasta are relaţii apropiate

sau de discordie.

În acest context, pot fi incluse în rândul ameninţărilor la adresa securităţii

naţionale a României şi acele acţiuni nonviolente, indirecte, ce pot îmbrăca

forme ale presiunilor politico-diplomatice, penetraţiei culturale, acţiunilor

agresive economico-financiare şi tehnologice, agresiunii psihologice, agresiunii

informaţionale, agresiunii imagologice etc.

Şi în cazul României, ca şi în situaţia altor state, se poate remarca faptul

că în timp ce pericolele şi ameninţările din domeniul militar se diminuează,

cresc vertiginos cele din segmentele economic, social, ecologic, informaţional

etc.

64

Calea graduală de la factorii de risc spre stadiul de pericol sau agresiune

armată poate fi străbătută uneori destul de rapid, în împrejurări ce pot fi mai

mult sau mai puţin favorizate de: interesele şi rivalităţile marilor puteri în

legătură cu Europa Centrală şi de Est şi zona Balcanilor, configurarea noului

sistem de securitate european şi mondial, evoluţia situaţiei geopolitice a

României, capacitatea societăţii româneşti de a depăşi dificultăţile cu care se

confruntă şi a-şi pune în valoare virtuţile europene.

II.5 Direcţii ale politicii de securitate a României în secolul

XXI

Ca răspuns la ameninţările la adresa securităţii naţionale este necesară

folosirea unitară şi coerentă a tuturor capacităţilor pentru îndeplinirea

obiectivelor naţionale de securitate.

România îşi apără şi îşi promovează interesele de securitate, potrivit

strategiei de securitate naţională, în principal, prin acţiuni în domeniile: politică

externă, economico-financiar, siguranţă naţională, ordine publică şi apărare

naţională.

În domeniul politicii externe

Într-o perioadă în care creşte permanent nevoia de cooperare

internaţională, România participă în cadrul comunităţii statelor democratice la

promovarea păcii şi asigurarea drepturilor omului.

În domeniul politicii externe, modalităţile de acţiune pentru asigurarea

securităţii naţionale a României, sunt:

65

- întărirea statutului de membru al Alianţei Nord-Atlantice, dezvoltarea

de relaţii bilaterale privilegiate cu ţările NATO şi U.E., precum şi a

Parteneriatului Strategic cu S.U.A.;

- participarea României la procesul de realizare a Politicii Europene de

Securitate şi Apărare în cadrul Uniunii Europene;

- susţinerea dimensiunii pan-europene a Organizaţiei pentru Securitate

şi Cooperare în Europa, precum şi a atributelor securităţii democratice,

definite de Consiliul Europei;

- valorificarea poziţiei geostrategice a României, prin promovarea

relaţiilor de bună vecinătate şi dezvoltarea unor parteneriate bi- şi

trilaterale cu statele din regiune, iniţierea şi participarea la proiecte de

cooperare subregională, transfrontalieră şi în cadrul euroregiunilor;

- sprijinirea românilor din afara graniţelor pentru a participa la dinamica

vieţii culturale, spirituale, educaţionale şi economice din ţară;

- preocuparea constantă pentru îmbunătăţirea statutului juridic şi

tratamentului minorităţilor româneşti din alte state conform normelor

internaţionale privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi

angajamentelor asumate prin înţelegeri şi tratate bilaterale;

- participarea activă la angajamentele internaţionale în domeniul

neproliferării şi controlului armamentelor precum şi a exporturilor de

produse strategice şi a tehnologiei cu dublă utilizare;

- participarea la activităţile O.N.U. care au ca obiectiv menţinerea păcii

şi a stabilităţii la nivel global.

În domeniul economico-financiar

Dezvoltarea economică durabilă a României reprezintă una din

componentele prioritare ale securităţii naţionale şi de promovare a intereselor

66

naţionale. De calitatea şi capacitatea economiei depind formarea resurselor

necesare asigurării securităţii naţionale şi siguranţei fiecărui cetăţean.

Relansarea economică şi orientarea României către industriile de înaltă

tehnologie reprezintă principalele premise de rezolvare a problemelor sociale.

În domeniul economico-financiar, modalităţile de acţiune pentru

asigurarea securităţii naţionale a României sunt:

- realizarea măsurilor pentru stabilizarea macroeconomică, accelerarea

reformelor structurale în economie, lărgirea şi consolidarea sectorului

privat, atragerea investiţiilor străine şi sprijinirea intreprinderilor mici şi

mijlocii;

- armonizarea legislaţiei economico-financiare şi a politicilor fiscale şi

vamale cu legislaţia europeană şi cerinţele normelor şi directivelor

Uniunii Europene, în perspectiva aderării României la acest organism;

- conectarea României la marile axe de comunicaţii şi transport

continentale şi transcontinentale şi crearea infrastructurilor

informaţionale;

- formarea şi gestionarea resurselor umane necesare realizării industriei

de înaltă tehnologie şi, în special, a celei de programe informatice, ca

pilon al dezvoltării economice de perspectivă a României;

- dezvoltarea unui sistem de educaţie şi instruire permanentă care să

asigure posibilitatea cetăţenilor de a se adapta la schimbările tehnologice

şi susţinerea unui sistem competitiv de cerceare ştiinţifică.

În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice

Activităţile în domeniul siguranţei naţionale vor avea în vedere asigurarea

capacităţii analitice şi operaţionale a serviciilor de informaţii. Acestea vor

67

acţiona pentru anticiparea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, astfel

încât, împreună cu celelalte instituţii ale statului, să contribuie la apărarea şi

promovarea intereselor naţionale ale ţării. Accentul va fi pus pe dezvoltarea

cooperării în cadrul comunităţii informative, pregătirea şi perfecţionarea

personalului, utilizarea tehnologiilor avansate.

Acţiunile privind asigurarea ordinii publice vor urmări aplicarea strictă a

legii şi combaterea fermă a oricăror tulburări aduse ordinii publice, respectându-

se drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prevăzute în Constituţie.

Acţiunile specifice în domeniul menţinerii ordinii publice vor viza, cu prioritate,

prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a

proprietăţii private şi publice.

Modalităţile de asigurare a securităţii naţionale, în domeniul siguranţei

naţionale şi ordinii publice sunt:

- asigurarea controlului civil asupra instituţiilor din domeniul siguranţei

naţionale şi ordinii publice;

- dezvoltarea şi perfecţionarea modalităţilor de cunoaştere şi

contracarare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale,

evaluarea complexă a dinamicii acestora;

- informarea promptă şi corectă a factorilor de decizie ai statului,

instituirea unui sistem eficient de gestionare, valorificare şi protejare a

informaţiilor secrete în condiţiile respectării dreptului la informare a

cetăţenilor;

- instituţionalizarea unor forme de cooperare permanentă între

structurile care contribuie la realizarea siguranţei naţionale şi ordinii

publice;

68

- consolidarea lanţului instituţional de acţiune (Poliţie, Servicii de

informaţii, Justiţie) şi intensificarea activităţilor desfăşurate de acestea

împotriva corupţiei şi crimei organizate;

- cooperarea internaţională în domeniul combaterii criminalităţii

transnaţionale;

- sporirea securităţii frontierelor prin cooperarea poliţiei de frontieră cu

organele vamale, precum şi utilizarea unei evidenţe computerizate şi a

supravegherii prin satelit;

- consolidarea relaţiilor de parteneriat între serviciile de informaţii din

România şi cele din statele membre ale NATO şi U.E.;

- cooperarea cu serviciile de informaţii ale altor state, în cadrul relaţiilor

bi- şi multilaterale ale României, în scopul sporirii securităţii proprii şi a

celei internaţionale;

În domeniul apărării naţionale

Obiectivul fundamental al apărării naţionale îl constituie realizarea

capacităţii militare necesare pentru apărarea suveranităţii şi independenţei

naţionale, a integrităţii şi unităţii teritoriale, a democraţiei constituţionale şi

principiilor statului de drept.

În concordanţă cu acest obiectiv, strategia militară a României trebuie să

asigure: prevenirea, descurajarea şi stoparea unei eventuale agresiuni împotriva

României; îndeplinirea obligaţiilor de membru al Alianţei Nord-Atlantice;

sporirea contribuţiei la stabilitatea regională.

În domeniul apărării naţionale, modalităţile de acţiune pentru asigurarea

securităţii naţionale a României sunt:

- modernizarea, redimensionarea şi restructurarea forţelor armate, în

concordanţă cu cerinţele noului mediu de securitate şi cu nivelul

69

resurselor disponibile pentru îmbunătăţirea nivelului de pregătire a

personalului, creşterea capacităţii de conducere şi operaţională a

comandamentelor şi structurilor luptătoare;

- realizarea şi menţinerea, preponderent prin efort naţional, a unei

capacităţi de apărare credibile, moderne şi eficiente, bazată pe acţiunea

forţelor de avertizare, forţelor de reacţie, forţelor principale şi de

rezervă;

- constituirea în cadrul forţelor armate a instrumentelor operaţionale

moderne, capabile să permită României să ia parte activ la eforturile

Alianţei Nord-Atlantice şi ale organismelor internaţionale care vizează

reglementarea diferendelor internaţionale, prevenirea conflictelor,

gestionarea crizelor şi apărarea colectivă, precum şi participarea la

operaţiuni militare multinaţionale în sprijinul păcii, la întărirea încrederii

şi stabilităţii în Europa Centrală şi de Sud-Est, la acţiuni cu caracter

umanitar şi alte activităţi militare;

- formarea şi educarea cadrelor militare în instituţii de învăţământ

superior din ţară şi din străinătate astfel încât, prin nivel profesional,

cultural şi prin comportamentul lor social, armata să devină un corp de

elită al societăţii româneşti;

- accelerarea realizării programelor prioritare de interoperabilitate cu

structurile militare ale Alianţei Nord-Atlantice, îndeosebi în domeniile

pregătirii personalului, instruirii trupelor, sistemelor C4I (comandă,

control, comunicaţii, computere, informaţii), managementului şi apărării

spaţiului aerian, logisticii şi infrastructurii;

- menţinerea la un nivel corespunzător a unei capacităţi de intervenţie în

caz de urgenţă civilă;

70

- dezvoltarea dinamică şi eficientă a sistemului de achiziţii şi

modernizări, prin folosirea judicioasă a resurselor, promovarea

tehnologiilor moderne şi menţinerea unui echilibru corespunzător între

achiziţionarea din producţia internă şi cea din import.

Aceste eforturi în domeniile politicii externe, economico-financiare şi de

apărare naţională trebuie să se fie coordonate şi integrate, astfel încât să

contribuie la promovarea propriilor valori şi interese ale României.

II.6. Concluzii

Harta geopolitică a lumii a suferit, în ultimii 15 ani, modificări

substanţiale, datorită existenţei epicentrelor unor „seisme“ care au provocat

prăbuşirea unor edificii statale şi de apărare care păreau indestructibile până în

1989. Acţiunea acestor seisme a dus la restructurarea sistemului politic

european după războiul rece, relevând noi realităţi care sunt atât de bine

cunoscute încât este suficient doar să le trecem în revistă: reunificarea

Germaniei; dizolvarea Pactului de la Varşovia şi dezintegrarea Uniunii

Sovietice, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei; colapsul comunismului din Europa

Centrală şi de Est, din Rusia şi alte republici sovietice şi nu în ultimul rând,

profunda şi prelungita instabilitate economică şi criza economică manifestate în

ţările din centrul şi sud-estul Europei şi din fosta URSS, inclusiv Rusia ş.a..

În acelaşi timp, s-a început construirea unei noi ordini de securitate,

bazată pe cooperare şi integrare. NATO şi Uniunea Europeană au lansat şi

dezvoltat numeroase iniţiative şi programe ţintind cooperarea şi consolidarea

relaţiilor cu ţările de pe întreg continentul european. În plus, implicarea

71

organizaţiilor europene, în special OSCE, în asigurarea securităţii continentului

a crescut gradual.

În acest context, statele occidentale au avut un rol foarte important în

construirea unui sistem de securitate european nou, prin decizia lor ca, în paralel

cu evoluţia propriei integrări, să înceapă să-şi proiecteze securitatea, stabilitatea

şi prosperitatea spre Est, în primul rând prin extinderea principalelor organizaţii

occidentale de securitate – NATO şi UE – spre ţările Europei Centrale şi de

Răsărit, invitate să devină gradual membre ale organizaţiilor respective.

Prima care şi-a deschis porţile, în aprilie 1999, la cea de-a 50-a

aniversare, este Organizaţia Atlanticului de Nord, care a admis un număr de trei

state foste membre ale Tratatului de la Varşovia: Polonia, Cehia şi Ungaria.

Acest lucru demonstrează că NATO a supravieţuit situaţiei noi, create

după războiul rece, şi lărgirea se încadrează în cursul firesc al procesului de

adaptare internă şi externă a Alianţei, după cum s-a demonstrat şi la Summit-ul

NATO de la Praga, din noiembrie 2002, unde alte 10 ţări din Europa de Sud-Est

au fost invitate să adere la Alianţa Nord-Atlantică, inclusiv România.

De asemenea, demersul ştiinţific al celor ce susţin importanţa menţinerii

NATO în condiţiile internaţionale actuale şi de perspectivă insistă, uneori foarte

argumentat, asupra noilor riscuri de insecuritate cu care se pot confrunta statele

membre. Au fost evocate în acest cadru: creşterea fără precedent a acţiunilor

teroriste, rivalităţile naţionale şi etnice rezistente la soluţionarea paşnică,

proliferarea armelor nucleare, chimice şi biologice, dezechilibrele regionale de

putere, migraţia în masă, indiferent de cauza acesteia, dificultăţile în evoluţia

spre societăţi democratice şi în realizarea reformei în ţările est-europene,

fundamentalismul religios, disparităţile economice.

Nici o instituţie nu va putea, de una singură, să facă faţă tuturor

provocărilor ce se nasc în această Europă nouă; de aceea, va fi necesară

72

interacţiunea unui ansamblu de instituţii reunind ţările Europei şi ale Americii de

Nord. În consecinţă, trebuie acţionat pentru edificarea unei noi arhitecturi

europene de securitate în care NATO, OSCE, Uniunea Europeană şi Consililul

Europei se vor completa reciproc. Această interacţiune va fi deosebit de

importantă pentru evitarea instabilităţii şi divergenţelor care ar putea rezulta din

multiple cauze cum ar fi disparităţile economice şi naţionalismul exacerbat. Vor

avea o mare importanţă şi structurile regionale de cooperare.

Pe de altă parte, în ultimii ani, problema securităţii continentului

european şi cea regională este amplu dezbătută în medii ştiinţifice, politice şi

politico-militare. Într-o accepţiune cuprinzătoare, ea include nu doar

componenta militară ci şi componente politice, economice, sociale, de apărare, a

mediului etc., corelate cu evaluarea noilor riscuri şi ameninţări care au drept

numitor comun caracterul transfrontalier, fapt ce impune ca, pentru soluţionarea

lor, să se acţioneze în strânsă cooperare, prin conjugarea eforturilor tuturor

organismelor cu activităţi specifice în domeniul securităţii.

Cooperarea continentală şi regională în materie de securitate a evidenţiat,

cu tot mai multă pregnanţă, faptul că securitatea unui stat nu poate fi disociată

de cea a vecinilor săi; în acelaşi timp, intrarea oricărui stat în competiţia

specifică a economiei mondiale presupune şi stabilitate în plan regional.

Poziţia geostrategică a Europei de Sud-Est evidenţiază faptul că

securitatea zonei şi interesele de securitate ale statelor din zonă, implicit ale

României, sunt nemijlocit legate de situarea ei la confluenţa unor areale

geografice majore, purtătoare de tensiuni latente sau deschise.

Regiunea este, în prezent, principala sursă de insecuritate şi instabilitate

pentru Europa. În timp ce securitatea regională din nordul Europei a cunoscut o

stabilizare semnificativă, ca urmare a declanşării procesului extinderii NATO,

prin aderarea Poloniei, Republicii Cehe şi a Ungariei la Alianţă, în Sud-Estul

73

Europei pericolele, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii zonei şi,

implicit, a statelor din acest spaţiu geografic rămân prezente.

Regiunea circumscrisă sud-estului Europei face parte dintr-un areal ale

cărui puncte extreme sunt: Orientul Mijlociu – Peninsula Balcanică – Caucaz şi

care se conjugă cu instabilitatea din nordul Africii. În aceste condiţii, România,

care face parte din această regiune, trebuie să-şi elaboreze şi să implementeze

politica proprie de securitate naţională.

Un prim obiectiv al politicii de securitate a fost îndeplinit, respectiv

integrarea în NATO. Invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la summit-ul de

la Praga din noiembrie 2002, doi ani mai târziu, în 2004, România a încheiat

această etapă şi a păşit pe un drum nou, drumul în cadrul NATO, ca stat aliat.

România este, acum, parte a procesului transatlantic de luare a deciziilor în

domeniul securităţii, parte a unui sistem de apărare colectivă bazat pe valori

democratice.

România consideră cooperarea regională şi internaţională ca parte

integrantă a politicii sale de securitate, afirmându-şi disponibilitatea de a

participa activ la realizarea dezideratului de încredere, securitate pe continent şi

pace mondială.

Angajamentele României nu vizează unilateral numai integrarea acesteia

în structurile de securitate europeană şi euro-atlantică, ca pe un scop în sine, ci

chiar esenţa obiectivului reformei organismului militar: asigurarea propriilor

capacităţi credibile de apărare a intereselor, independenţei şi suveranităţii

naţionale.

Consecventă politicii sale de afirmare ca factor de stabilitate zonală şi de

participare activă la soluţionarea paşnică a crizelor, prin eliminarea sau

atenuarea stărilor conflictuale apărute în diverse zone ale lumii, România este

hotărâtă să se integreze cât mai rapid în structurile politico-economice şi

74

militare de securitate europeană şi euro-atlantică, aspirând la un cadru propice

cooperării, atât din punct de vedere economic, cât şi militar, în scopul

satisfacerii obiectivelor sale de securitate.

România şi NATO au un destin comun la începutul secolului XXI

susţinut de interese reciproce majore:

- din perspectiva României: pe termen mediu şi lung, asigurarea

securităţii proprii e certă şi mai puţin costisitoare prin integrarea în

Alianţă şi constituie garanţia racordării României la spaţiul de

prosperitate euro-atlantic.

- din perspectiva NATO: regiunea Sud-Estului Europei prezintă

potenţialul de instabilitate cel mai ridicat de pe continent, România

reprezentând un pilon de stabilitate în regiune, care împărtăşeşte

valorile comunităţii euro-atlantice.

Ca parte a civilizaţiei europene, România promovează valorile acesteia şi

consideră interesele sale ca fiind convergente cu cele ale tuturor statelor

democratice. În cadrul comunităţii naţiunilor, statul român îşi protejează

cetăţenii şi propriile interese.

Având în vedere evoluţiile actuale şi de perspectivă ale mediului de

securitate, interesele naţionale ale României se fundamentează pe:

- asigurarea existenţei statului naţional român, suveran şi independent,

unitar şi indivizibil;

- garantarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a

siguranţei cetăţenilor României;

- consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea

Constituţiei şi supremaţia legii;

- sprijinirea legăturilor cu românii din afara graniţelor ţării, pentru

conservarea identităţii lor;

75

- participarea României la asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa.

Modalităţile de realizare a intereselor de securitate naţională sunt

întemeiate, în principal, pe factori politici, economici şi militari. România îşi

promovează interesele naţionale prin: dezvoltarea economico-socială,

mobilizarea resurselor umane şi materiale proprii şi cooperare internaţională

prin integrarea României în structurile economice şi de securitate euro-atlantice;

dezvoltarea infrastructurii teritoriale şi valorificarea poziţiei geostrategice a ţării

noastre; asigurarea unei capacităţi militare proprii, adaptată calitativ la

exigenţele apărării naţionale şi integrării în Alianţa Nord-Atlantică; asigurarea

respectării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor, în conformitate cu

standardele internaţionale.

Apărarea şi promovarea intereselor naţionale revin ca responsabilitate

tuturor instituţiilor statului, partidelor politice şi cetăţenilor, conform

competenţelor şi răspunderilor stabilite prin Constituţie şi prin legile ţării.

Având o capacitate de a-şi asigura existenţa inerent diminuată de tranziţie

şi aşezată într-o zonă geostrategică din ce în ce mai importantă, România trebuie

să îşi asigure securitatea atât prin efort propriu (ceea ce presupune valorificarea

la maxim a minimului de resurse pe care le poate genera, paralel cu promovarea

unei politici de bună vecinătate şi prietenie cu toate ţările din spaţiul nostru), cât

şi prin amplificarea şi intensificarea legăturilor sale, pe de o parte, direct cu

marile puteri, şi pe de altă parte, cu organismele continentale de securitate, în

rândul cărora NATO ocupă, după cum se ştie, locul central.

Evoluţia actuală a mediului internaţional de securitate relevă faptul că

ameninţările şi pericolele curente ce pun în pericol securitatea oricărui stat nu

mai sunt preponderent de natură militară, ci dimpotrivă, de o natură complexă.

Astfel, un răspuns adecvat la aceste ameninţări şi pericole nu poate fi unul de

factură militară, ci unul de factură non-convenţională, combinată. În acest sens,

76

militarizarea nu mai este soluţia general valabilă pentru asigurarea securităţii

unui stat, inclusiv a României, ci se impune redistribuirea resurselor avute la

dispoziţie de către o ţară în direcţia acumulării şi dezvoltării unor mijloace

adecvate de răspuns.