ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE UCIDERE DIN CULPĂ

Secţiunea I. Viaţa persoanei fizice ca obiect de ocrotire prin mijloace de

drept penal

1. Cadrul juridic penal prin care este ocrotită viaţa persoanei fizice

Omul este creatorul tuturor lucrurilor materiale şi spirituale din societate care sunt

transmise din generaţie în generaţie şi care au asigurat şi asigură în continuare progresul

omenirii.

Spre deosebire de celelalte fiinţe de pe pământ, omul este singurul care poate şi trebuie

să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viată, să-şi

controleze şi să-şi domine pornirile primare şi care poate să ţină seama de ceea ce este bun,

adevărat şi drept în relaţiile sociale.

De asemenea, numai omul este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze

critic comportamentul, să se lase influenţat doar de regulile de conduită din societate

(elaborate în decursul timpului tot de către oameni) şi să acţioneze cu responsabilitate pentru

realizarea marilor idealuri ale omenirii.

Viaţa socială nu se poate desfăşura normal decât în condiţii de securitate deplină

pentru viaţa, integritatea corporală şi sănătatea tuturor membrilor societăţii. De aceea este

firesc ca şi în legea penală să se acorde o semnificaţie cuvenită ocrotirii vieţii omului.1

Legiuirile penale din toate timpurile şi toate orânduirile sociale au recunoscut gradul

de pericol social deosebit de ridicat pe care îl prezintă infracţiunile contra vieţii, uciderea unei

persoane constituind una dintre cele mai grave fapte. Încalcarea dreptului de a trăi crează o

stare de nesiguranţă socială, un dezechilibru periculos pentru însăşi existenţa societaţii.

De aceea este şi firesc ca astfel de acte de încalcare a legii penale, care vizează relaţiile

sociale ce ocrotesc viaţa, bunul cel mai de preţ al omului, să stea în atenţia întregii

colectivităţi şi, desigur, în primul rând, în atenţia organelor de drept, cărora le revine sarcina

de a apăra împotriva faptelor antisociale în vederea ocrotirii juridice a vieţii, integrităţii

corporale şi sănătăţii persoanei.

Datorită dimensiunii sociale pe care o are dreptul la viaţă, s-a impus garantarea sa prin

tratate şi convenţii internaţionale dar şi prin norme de drept intern.

1 Ion Dobrinescu. Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987, pag. 11.

Din perspectivă internaţională, drepturile omului, în speţă, dreptul la viaţă, îşi găseşte

consacrarea în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 2. Prin art. 1 al acestui

document se statuează că „toate fiinţele se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi" iar în

art. 3 se arată că "orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi securitatea persoanei

sale".

De asemenea, în cuprinsul Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile și

politice (adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 16 decembrie

1966) se prevede la art. 6, Partea a III-a, următoarele:

“1. Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.

Nimeni nu poate fi privat de viaţă sa în mod arbitrar.

2. În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la

moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu

legislaţia în vigoare, în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie

în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea

şi reprimarea crimei de genocid.

Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive

pronunţate de un tribunal competent.

3. Când privarea de viață constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie

din prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în vreun fel

obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea si reprimarea crimei

de genocid.

4. Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea

pedepsei. Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate

cazurile.”

În cadrul european, documentul de bază care asigură apărarea dreptului la viaţă este

Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În art.

2 este prevăzut că "dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate

fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un

tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege".

2Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost introdusă în legislaţia română prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, cât şi în Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi în Cartea Naţiunilor Unite.

În alineatul 2 al acestui articol se prevede că" Moartea nu este considerată ca fiind

cauzată cu încălcarea articolului precedent, în cazul când ea ar rezulta din recurgerea la forţa

dovedită absolut necesară:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei nelegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal

deţinute;

c) pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecţie), nici Protocolul nr. 6, care

impune abolirea pedepsei cu moartea, nu au în vedere să protejeze în mod

necondiţionat viaţa însăşi sau să garanteze o anumită calitate a vieţii".

La nivel naţional, Constituţia României, adoptată în decembrie 1991 şi modificată la

19 octombrie 2003 în urma referendumului, reglementeaza si garantează dreptul la viaţă şi la

integritate fizică şi psihică în art.22: "Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi

psihica este recunoscut tuturor persoanelor; nici o persoană nu poate fi supusă la tortura,

precum şi nici unei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisă".

Consacrat şi recunoscut de Constituţia României, dreptul fundamental la viaţă al

persoanei fizice este ocrotit, în mod deosebit, prin intermediul legii penale.

În partea specială a Codului penal român aflat în vigoare, în cadrul titlului II

„Infracţiuni contra persoanei”, în cap. I „Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi

sănătăţii” avem secţiunea I intitulată „Omuciderea” (art. 174 –art. 179 Cod penal).

2. Referinţe istorice privind reglementările juridice prin care a fost ocrotită viaţa

persoanei

Ocrotirea persoanei fizice împotriva actelor indreptate împotriva vieţii acesteia s-a

impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Acela care suprima

viaţa unui membru al grupului social era alungat din comunitate şi prin consecinţă era

condamnat la dispariţie pentru că nu mai era protejat de catre ceilalţi. Treptat această formă de

pedepsire a fost înlăturată de măsura "răzbunării" din partea rudelor victimei.

La început răzbunarea avea caracter nelimitat, în sensul că împotriva celui vinovat se

puteau lua orice măsuri, dar pe parcurs răzbunarea a fost limitată potrivit legii "talionului", în

sensul că măsurile asupra vinovatului nu trebuie să depăşească răul făcut victimei (ochi pentru

ochi, dinte pentru dinte).3

3 Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 2.

De observat că în acea perioadă istorică, măsurile împotriva celor care ucideau

persoane din aceeaşi colectivitate nu erau axate pe ideea de vinovăţie ci pe necesitatea de

apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului social.

În perioada istorică a sclavagismului, grupurile numeroase de sclavi nu erau ocrotite

de stăpâni şi ca atare nu constituiau obiect al ocrotirii penale. Chiar şi în perioada feudală

stăpânii dispuneau fără restricţii de viaţa şi libertatea celor care munceau pe moşiile acestora

şi care aveau calitatea de robi.

În funcţie de interesele stăpânilor lumii, în decursul timpului au existat şi legislaţii

specifice protecţiei drepturilor fundamnetale ale persoanei fizice.

Cea mai veche legiuire care se baza pe legea talionului a fost Codul regelui

Hammurabi din Babilon (1792-1749 î.H.r).

În Grecia antică omuciderea era pedepsită fie că era premeditată fie că era săvârşită

din imprudenţă. Omorul premeditat se judeca în Areopag, în complet alcătuit din mai mulţi

arhanţi aleşi pe viaţă. Cei care aveau rolul de oratori erau obligaţi să se rezume la expunerea

faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă iar sentinţele cuprindeau achitarea celui nevinovat

sau pedeapsa cu moartea pentru vinovat. În caz de paritate între cei care decideau soluţia,

preşedintele areopagului acorda un vot în favoarea condamnatului.

Omorul involuntar se judeca de către o instanţă formată din 50 de cetăţeni liberi care

puteau decide ca urmaşii celui decedat să primească o despăgubire sau ca vinovatul să fie şi el

ucis.4

Chiar dacă în perioade istorice îndelungate, pedepsirea faptelor de omor au fost lăsate

a îndemâna rudelor victimelor, omuciderea a fost considerată şi ca o încălcare a intereselor

grupului social din care făcea parte victima.

În perioada istorică a imperiului Roman, au existat momente când pedeapsa pentru

omucidere (răzbunarea sângelui) era lăsată în seama părinţilor victimei, dar cu autorizarea

anticipată a comunităţii. Au existat şi momente istorice când uciderea unei persoane libere era

considerată o crimă contra colectivităţii.

În Imperiul Roman, la început, omuciderea intenţiontă era denumită "parricidium" iar

ulterior era denumită "homicidus" iar ucigaşii erau denumiţi "sicarius" (ucigaş plătit) sau

"veneficius" (otrăvitor). În acest sens, legea elaborată în timpul împăratului Sylla asupra

ucigaşilor plătiţi şi otrăvitorilor a avut o impotanţă excepţională, cu influenţă asupra

legislaţiilor ce au urmat în această materie.

4 Vladimir Hanga, Mari legislatori ai lumii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, pag. 75.

Pentru omucidere, de regulă, pedeapsa pentru vinovat era moartea şi în funcţie de

starea socială a acestuia se făcea deosebire în legătură cu modalitatea de executare a pedepsei.

De exemplu, dacă vinovatul făcea parte dintr-o categorie socială superioară i se aplica

pedeapsa cu moartea prin "deportare ", iar cel cu condiţie socială inferioară era ucis pe

teritoriul roman.

Tot astfel, până în timpul domniei împăratului Constantin, exercitarea dreptului la

viaţă şi moarte de către un ascendent asupra descendenţilor nu era considerată omucidere. De

asemenea nu era considerată omucidere dacă s-a produs de către o persoană în situţia de

legitimă apărare sau pe câmpul de luptă, ori dacă suprimarea vieţii persoanei s-a realizat în

executarea legii sau din ordinul autorităţii.

În dreptul roman era pedepsită omuciderea în formă consumată iar tentativa era

considerată ca faptă consumată şi pedepsită la fel. La sfârşitul imperiului, se face totuşi

distincţie de sancţionare între omorul consumat şi tentativa de omor.

În dreptul barbar, era sancţionat atât omorul cu intenţie cât şi cel din imprudenţă, iar

spre sfârşitul perioadei feudale se făcea distincţie între omorul simplu şi cel agravat, omorul

asupra unei rude apropiate, omorul asupra patronului.

Desigur că legislaţia romană referitoare la omucidere a fost implementată şi în

teritoriile ocupate, inclusiv pe teritoriul Daciei. Chiar după retragerea trupelor romane dreptul

roman s-a aplicat într-o perioadă îndelungată de timp, dar treptat locul acestuia a fost luat de

obiceiurile sau normele juridice autohtone.

Potrivit acestor norme, pedeapsa cea mai aspră care se aplica unui ucicaş nu era

pedeapsa cu moartea ci izgonirea din comunitate. Exista şi pedeapsa "strigării peste sat" care

echivala cu oprobiul adus vinovatului de întreaga comunitate .

În perioada de cristalizare şi formare a statelor feudale române, a continuat să se aplice

dreptul cutumiar sau nescris şi confirmat de documentele timpului sub denumirea de " Jus

Valachio". Astfel, într-un act emis de regina Elisabeta a Ungariei, la 30 septembrie 1364, se

recunoaşte tuturor comunităţilor românilor din Comitatul Berg dreptul de a alege voievod,

precum aveau şi românii din Maramureş şi din alte părţi ale regatului . Acest voievod avea

dreptul de a judeca toate pricinile dintre locuitorii români.5

Primele legiuiri autohtone au fost Cartea românească de învăţătură de la pravilele

împărăteşti tipărită în anul 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi Îndreptarea legi, tipărită

în 1652 la Târgovişte. În aceste legi, omuciderea era incriminată în spiritul dominant al

5 Vintilă Dongoroz şi colaboratorii-Explicaţii teoretice ale Codului penal român-vol.III, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1971, pag. 178.

vremii, adică cu discriminare şi asprime. Uciderea unei persoane era pedepsită cu moartea

prin decapitare sau spânzurare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în raport cu

categoria socială din care făcea parte vinovatul. Tentativa la infracţiunea de omor era

pedepsită mai blând decât infracţiunea consumată. De asemenea, în acele legi erau prevăzute

şi cauzele care înlăturau pedeapsa ( nebunia, vârsta înaintată sau a minorilor, obiceiul locului,

ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauzele care micşorau pedeapsa (gelozia, mânia,

beţia, ignoranţa, somnambulismul). Omuciderea era considerată ca fiind o faptă foarte gravă

şi cazurile eru judecate chiar de către domnitor. Se făcea delimitarea dintre uciderea

intenţionată şi cea făcută fără voie ("cel ce ucide cu greşală şi fără voia lui să nu se certe ca un

ucigatoriu"). De asemenea, se făcea deosebirea între actul spontan de ucidere (" moartea

grabnică") şi fapta premeditată (" moartea vaşnică"). Paricidul consta în uciderea părinţilor,

fraţilor, copiilor, a soţului sau a soţiei şi se pedepsea cu moartea în condiţii extrem de dure

( judecătorii aveau posibilitatea să stabilească modalitatea de executare a pedepsei respective).

Ultima legiuire feudala a fost Legiuirea Caragea care a intrat în vigoare în septembrie

1818 şi s-a aplicat până la 1 decembrie 1865. Potrivit acestei legi, omorul era " mai înainte

cugetat sau necugetat". Omorul "cugetat" era pedepsit cu moartea ucigaşului iar omorul

necugetat era sancţionat în funcţie de condiţiile sau cauzele care au existat în timpul săvârşirii.

Astfel, "cine va omorâ apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat iaste" ; " cine fiind copil mic

sau smintit ori smintit la minte, va omorî nevinovat iaste".

Reglementările juridice cu privire la infracţiunile de omor pe teritoriul României în

perioada modernă.

În Codul penal de la 1865 (codul Cuza) existau următoarele prevederi cu privire la

infracţiunile de omor:

- în art. 225 era prevăzută infracţiunea de omor săvârşit cu voinţă, pedepsit cu munca

silnică pe timp mărginit;

- în art. 234 era prevăzut omorul calificat ( când era săvârşit mai înainte sau deodată, ori

în urma altei crime ori atunci când a avut un scop, ori pentru a prepara sau înlesni ori

executa un delict, sau de a ajuta dosirea, ori a asigura nepedepsirea autorilor sau a

complicilor acelui delict). Pedeapsa prevăzută în cod pentru această infracţiune era

munca silnică pe viaţă;

- în art. 232 era prevăziută infracţiunea de omor cu premeditare pedepsit cu muncă

silnică pe viaţă;

- în art. 280 era prevăzută infracţiunea de omor asupra rudei pe linie ascendentă, asupra

soţului sau soţiei - pedepsit cu temniţă grea pe viaţă;

- în art. 230 era prevăzută infracţiunea de pruncucidere asupra copilului nelegitim,

pedepsită cu recluziune;

- în art. 248 era prevăzută infracţiunea de omor involuntar, pedepsită cu închisoarea de

la 3 luni pâna la un an şi jumătate sau amenda6.

Acest Cod penal (de la 1865) s-a aplicat în teritoriile din Muntenia şi Moldova pâna în

anul 1937, când a intrat în vigoare un alt cod penal. Trebuie menţionat faptul că între 1865-

1937 în Transilvania şi Bucovina existau alte coduri penale. În anul 1937 legislaţia penală din

toate teritoriile româneşti a fost unificată ( chiar dacă România Mare exista încă de la 1

decembrie 1918).

În Codul penal de la 1937, cunoscut şi sub denumirea de Codul Crol al II-lea, existau

următoarele dispoziţii cu privire la omucidere:

- în art. 463 era prevăzută infracţiunea de omor simplu, săvârşit cu intenţie;

- în art. 464 era prevăzut omorul calificat;

- în art. 465 - pruncuciderea;

- în art. 466 - exista infracţiunea de ofertă de omor;

- în art. 467 - omuciderea prin imprudenţă;

- în art. 468 - exista infracţiunea de omor la stăruinţa victimei;

- în art. 469 - era prevăzut omorul prin consens.

Codurile sus menţionate au constituit instrumente juridice valoroase pentru acele

perioade istorice, pentru că nu numai că au înlocuit vechile legiuiri arhaice şi confuze dar mai

ales că au intodus un spirit novator, ştiinţific în abordarea problemelor de drept penal.

În perioadele de aplicare a acestora, doctrina penală a fost caracterizată de lucrări de

înaltă ţinută ştiinţifică, care au contribuit esenţial la fundamentarea instituţiilor incriminării şi

sancţionării faptelor de omucidere ori la metodele de executare a pedepselor şi resocializarea

criminalilor. Personalităţi române de valoare europeană şi-au adus o contribuţie importantă în

acest sens în lucrările lor de referinţă.7

6 Ion Dobrinescu- op. Cit. Pg. 16

7 Ion Tanoviceanu, Tratat de Drept penal şi procedură penală,Ed Curierul Juridic, Ediţia a II-a, 1924;

Vintilă Dongoroz - Tratat de Drept penal,1939 - ediţie revizuită în anul 2000 de Asociaţia Română de Ştiinţe

penale.

Codul penal din 1937 s-a aplicat pe teritoriul României şi în perioada istorică de după

evenimentele din 1944 (când a fost instaurat un nou regim total diferit de cel anterior). Codul

din 1937 a fost modificat şi completat de foarte multe ori prin legi penale speciale sau prin

acte normative nepenale dar cu dispoziţii penale. Ca urmare a profundelor modificări ale

sistemului social-politic şi economic din România se impunea elaborarea unui nou Cod penal

şi acest eveniment a avut loc la 1 ianuarie 1969. Se impune a fi făcută precizarea că acest Cod

penal se află încă în vigoare deşi au trecut foarte mulţi ani şi cu toate că în anul 1990, în

România s-a revenit la sistemul capitalist din toate punctele de vedere (social, politic,

economic, juridic etc.). În mod evident că după 1990 legislaţia din România a cunoscut

numeroase modificări şi adaptări la condiţiile istorice actuale şi în acest proces nu puteau fi

evitate modificări în Codul penal. Din partea legislativului Român s-au făcut şi încercări

nereuşite de a elabora un nou Cod penal.

În Codul penal de la 1969 (codul în vigoare), infracţiunile contra vieţii sunt prevăzute

în Capitolul I ( intitulat "Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii") din Titlul

II (intitulat "Infracţiuni contra persoanei") al părţii speciale.

Prima secţiune din Capitolul I este intitulată "Omuciderea" şi cuprinde infracţiunile de

: omor (art.174), omor calificat (art.175), omor deosebit de grav (art.176), pruncuciderea

(art.177), uciderea din culpă (art.178) şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179).

În Codul penal actual sunt incriminate ca infracţiuni şi alte fapte care au ca urmare

uciderea unei persoane fizice. În acest sens există infracţiunea de viol care are ca urmare

moartea victimei (art.197 alin.3 teza a II-a C.pen.); actul sexual cu un minor care a avut ca

urmare moartea victimei sau sinuciderea acesteia (art.198 alin. 6 C.pen.); tâlhăria care a avut

ca urmare moartea victimei ( art.211 alin.3 teza a II-a C.pen.); pirateria care a produs aceleaşi

consecinţe (art. 212, alin 3 teza a II-a C.pen.); nerespectarea regimului materiilor explozive

care a avut ca urmare moartea uneia sau mai mutor persoane (art.280 alin.5 C.pen.);

falsificarea de alimente sau alte produse care a avut ca urmare moartea (art.313 alin. 5, ultima

teză C.pen.); încăierarea care a avut ca urmare moartea (art.322 alin.3 ultima teză C.pen.);

genocidul (art.357. alin 1 lit. a C.pen.).

Secţiunea a II-a. Noţiuni generale privind infracţiunea de ucidere din culpă

1. Notiuni introductive privind infracţiunea de ucidere din culpă

În actuala eră modernă pe care o traversează omenirea, numărul victimelor umane prin

acţiuni de ucidere din culpă este, neîndoielnic, mult mai mare decât ce al infracţiunilor de

omor săvârşit cu intenţie. Numai "vehicul cu tracţiune mecanică" a provocat în ultima sută de

ani, cu certitudine, moartea a zeci de milioane de fiinţe umane.

Fireşte, nu numai mijloacele tehnice de transport sau alte mijloce tehnice pe care le

foloseşte omenirea în alte scopuri pot fi învinuite de uciderea din culpă a oamenilor.

Câtă vreme viaţa omului modern nu se poate concepe fără maşinăriile cele mai

perfecţionante, devenite bunuri de consum uzual, se impune să reconsiderăm şi să apreciem

mult mai mult obligaţia pe care o are fiecare persoană responsabilă de a se comporta astfel să

nu producă victime omeneşti. Întrucât numeroase victime au un rol în creşterea numărului de

accidente rutiere, de muncă sau de altă natură, legiuitorul de pretutindeni a trebuit să ţină

seama şi de culpa acestora.

Tocmai de aceea, incriminarea faptelor de ucidere din culpă care au un scop precis şi

anume " crearea unei acţiuni inhibitive pentru conştiinţa oamenilor de natură să oblige pe toţi

cei responsabili la cântărire, la chibzuire atunci când ar putea provoca moartea unui om.8

Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecăruia impune ocrotirea penală a vieţii şi

împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte deşi sunt mai puţin grave decât cele

săvârşite cu intenţie, produc totuşi, în esenţă, acelaşi rezultat şi anume, moartea unei persoane.

De aceea legiuitorul a incriminat întotdeauna şi uciderea din culpă , printre

infracţiunile de omor.

Potrivit art.178 alin.1 C.pen, uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu

închisoarea de la 1 la 5 ani.

In afara uciderii din culpă în forma prevăzută de art. 178 alin. 1 Cp, legiuitorul a

prevăzut, în aliniatele următoare ale textului de lege mai multe modalităţi normative

agravante.

Astfel, în alin. 2 al art.178 este prevăzută prima modalitate agravată a infracţiunii care

constă în "uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori măsurilor de

prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite

activităţi. Această formă agravantă a infracţiunii de ucidere din culpă are în vedere acele

persoane care exercită o profesie (farmacist, medic, arhitect, inginer) ca o ocupaţie cu caracter

permanent. Dacă aceştia nu respectă dispoziţiile legale sau măsurile de prevedere în legătură

cu meseria ori profesia pe care o exercită, provocând moartea unei persoane, vor răspunde

pentru infracţiunea de ucidere din culpă în modalitatea prevăzută de art. 178 alin. 2, C.pen.

8 Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice, op.cit. pag. 207.

În alin. 3 al art.178 este pervăzută cea de a treia modalitate agravată, atunci când

"uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune

mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limitele legale sau care se află în

stare de ebrietate.

În alin. 4 al art.178 C.pen. se prevede că fapta săvârşita din culpă de orice altă

persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate se sancţionează

cu aceeaşi pedeapsă din alin.2.

Ultima modalitate agravată a infracţiunii este prevăzută în alin.5 al art.178 C.pen.

(dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane.

Prin aceste reglementări din art.178 C.pen. legiuitorul român a continuat demersul

celor care au adoptat Codurile penale de la 1864 şi 1937 de ocrotire a vieţii persoanei fizice şi

împotriva faptelor de lipsire de viaţă ca urmare a culpei făptuitorilor.

De precizat că şi în Codul penal de la 1864 erau prevăzute modalităţile culpei cu care

se putea săvârşi fapta şi anume: nedibăcia, nesocotinţa, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor

sau regulamentelor.

În Codul penal de la 1968, culpa trebuie înţeleasă în sensul pe care legiuitorul îl

stabileşte în art.19 alin.1 pct.1 fără a face o enumerare a modalităţilor acesteia.

Trebuie observat faptul că în practica judiciară din ţara noastră, prin săvârţirea faptelor

descrise şi incriminate în art.178 se produce moartea unui număr mult mai mare de victime

umane decât prin faptele intenţionate de omor (de exemplu prin accidentele de circulaţie în

care sunt implicate mijloace de transport în comun, precum- autobuze, microbuze, trenuri sau

avioane - sunt lipsite de viaţă numeroase victime). Frecvenţa unor asemenea fapte precum şi

numărul mare de victime ori alte urmări deosebit de grave, au determinat legiuitorul român să

le sancţioneze cu pedepse aspre, care să creeze în conştiinţa oamenilor o anumită teamă, de

natură să îi oblige la o reflecţie mai profundă atunci când efectuează acte care ar putea

produce moartea altor persoane.

O asemenea concentrare a atenţiei, a spiritului de prudenţă şi a grijei faţă de de cei din

jur este cu atât mai necesară în condiţiile moderne ale progresului tehnic şi a sporirii factorilor

de risc.

O serie de activităţi moderne riscante pe care societatea trebuie să le tolereze (de

exemplu creşterea capacităţii motoarelor de propulsie care ajung la viteze inimaginabile,

dezvoltarea activităţilor nucleare şi folosirea unor substanţe extrem de periculoase în industria

alimentară şi a medicamentelor, fabricarea unor mijloace de distrugere in masă a oamenilor

etc.) pot avea consecinţe extreme asupa vieţii peroanelor fizice, dacă nu se manifestă maximul

de diligenţă în exercitarea acestora.9

2. Evoluţia incriminării faptelor de ucidere din culpă în legislaţia penală din

România

Dreptul la viaţă, asigurat fiecărui om prin lege, impune ocrotirea penala a vieţii şi

împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte, deşi sunt mai puţin grave decât cele

săvârşite cu intenţie, produc totuşi acelaşi rezultat şi anume moartea unei persoane. De aceea,

legiuitorul român, a inctiminat, întotdeauna, în afara omorului şi uciderea din culpă.

În Codul penal de la 1864 (Codul Cuza), infracţiunea de ucidere din culpă era

prevazută în art. 248 sub denumirea de "omucidere fără voie", pedepsită cu închisoarea de la 3

luni la 1 an şi amendă.

În Codul penal de la 1936 (Codul Carol), infracţiunea de ucidere din culpă era

prevăzută în art. 464 sub denumirea de "omor fără voie". În modalitatea simplă a infracţiunii,

în art. 467 alin. 1 din Codul Carol erau incriminate faptele de omor din culpă ca urmare a

nerespectării legii, în general. Modalităţile agravate, prevăzute în art. 467 alin. 2 şi 3 ale

Codului Carol priveau omorul din culpă produs prin nerespectarea normelor legale de către

conducătorii de vehicule cu tracţiune mecanică. Modalitatea agravată de ucidere din culpă

produsă de către conducătorii auto privea numai pe cei care se aflau în stare de ebrietate (prin

beţie voluntară) în momentul săvârşirii faptei. În acel cod nu exista nici agravantă privitoare la

pluralitatea de victime. În ceea ce priveşte pedepsele prevăzute pentru modalitatea uciderii din

culpă de către conducătorul auto care nu a respectat dispoziţiile legii sau regulamentului de

conducere auto, în Codul Carol exista pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani (care era mai mică

decat cea din Codul de la 1969).10

Aşa cum s-a mai arătat mai înainte, Codul de la 1937 s-a aflat în vigoare pe teritoriul

României până în anul 1968 , când la 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un alt cod penal.

În Codul penal de la 1968, încă de la început, în art. 178 a fost introdusă infracţiunea

de ucidere din culpă al cărui conţinut juridic nu a modificat. Potrivit dispoziţiilor din acest

articol, infracţiunea constă în "uciderea din culpă a unei persoane" (art. 178, alin.1). În alin. 2

9 Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu,Ilie Pascu, Valerică Lazăr, Ioan Molnar, Boroi Alexandru, Drept

penal-Curs selectiv pentru examenul de licenţă- Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, pag. 282.10 Vintilă Dongoroz şi colaboratorii-Explicaţii teoretice ale codului penal român-vol.III, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1971, pag. 211.

al art. 178 este prevăzută modalitatea agravată a infracţiunii, atunci când "ucidrea din culpă se

datorează sau este ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere

pentru exerciţiul unei anume activităţi".

În alin. 3 al art.178 C.pen exista modalitatea agravantă a infracţiunii de ucidere din

culpă a unei persoane săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în

sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau ce se află în stare de ebrietate.

Alineatul 4 al art. 178 C.pen este consacrat unei variente asemănătoare celei din alin.3, atunci

când infracţiunea este săvârşită din culpă de către orice alta persoană în exerciţiul profesiei

sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate.

În alin. 5 al art.178 C.pen. este prevăzută cea mai gravă variantă a infracţiunii din

culpă care a avut ca rezultata "moartea a două sau mai multe persoane". În acest aliniat se

prevede că la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor

de pâna la 3 ani, la oricare dintre variantele prevăzute în celelalte alineate ale art. 178 C.pen..

Reglementarea din Noul Cod penal al României11.

Uciderea din culpă, din art. 178 din Codul penal în vigoare are corespondent în incriminarea

cu aceeaşi denumire marginală, art. 192 din noul Cod penal şi are următorul conţinut legal:

(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de

prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite

activităţi, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori

a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind

concursul de infracţiuni.

(3) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane

În alin.1 al art. 192 este prevăzută forma simplă a infracţiunii de ucidere din culpă care

are un conţinut identic cu cel al reglemnetării acuale, inclusiv sub aspectul regimului

sancţionator. În ambele reglementări, pentru forma tip a infracţiunii este prevăzută pedeapsa

cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

În alin.2 este prevăzută prima modalitate agravată a infracţiunii care constă în

"uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a masurilor de prevedere

pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activităţi". În

continuarea acestui alineat se mai prevede că "atunci când încălcarea dispoziţiilor legale ori a

11 Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, modificată şi completată prin dispoziţiile Legii de punere în aplicare nr. 187/2012.

masurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind

concursul de infracţiuni.

După cum se poate observa, în art.192 din noul Cod penal nu mai apare modalitatea

agravată a infracţiunii de ucidere din culpă săvârşită de catre un conducător de vehicul cu

tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se

află în stare de ebrietate (art.178 alin.3).

Acestă omisiune din art. 192 din Noul Cod penal se datorează faptului că în acest cod

sunt incriminate şi infracţiunile contra siguranţei circulaţei pe drumurile publice, între care

exisistă şi infracţiunea de "conducerea unui vehicul sub influenţa alcolului sau a altor

substanţe (art. 336)12.

În alin.1 din art. 336 este incriminată "fapta de conducere pe drumurile publice a uni

vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o

persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice are o îmbibaţie alcoolică de peste

0,80 g/l alcool pur în sânge".

În alin. 2 al art. 336 se mai prevede că, "cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi

persoana aflată sub infuenţa unor substanţe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care

legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere". Desigur că dacă astfel de

conducători de vehicule săvârşesc accidente care au ca urmare moartea victimei se vor aplica

regulile de la concursul de infracţiuni ( deşi infracţiunea de ucidere a persoanei este săvârşită

din culpă).

Noul Cod penal nu mai consacră nici agravanta prevăzută în art. 178 alin. 4 din Codul

penal în vigoare, (când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită, de orice altă

persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate).

Agravanta prevăzută în art. 192 alin. 3 din noul Cod penal, (când prin fapta săvârşită

s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane), are un conţinut identic cu agravanta din

art. 178 alin. 5 din Codul penal în vigoare, însă diferă limitele de pedeapsă, sub aspectul

cuantumului cu care acestea pot fi majorate. Astfel, potrivit art. 192 alin.3 din noul Cod penal,

limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. 1 şi alin. 2 se majorează cu jumătate, spre

deosebire de actuala reglementare, în baza căreia, potrivit art. 178 alin. 5, la maximul

pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor de până la 3 ani. Dacă

12 În baza noului Cod penal, respectivele fapte, vor fi încadrate sub aspectul concursului de infracţiuni,

dispărând astfel şi controversele existente, atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară, cu privire la

încadrarea juridică sub aspectul concursului ori a unei infracţiuni complexe.

potrivit noului Cod penal limitele speciale se majorează cu jumătate, potrivit actualului Cod

penal, limitele speciale pot fi majorate cu un spor de până la 3 ani.