CURTEA DE APEL GALAŢI

DECIZII RELEVANTETRIMESTRUL II 2016

CUPRINSSECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI1. Individualizarea măsurilor educative aplicate inculpaţilor minori. Stabilirea faţă de inculpatul minor a unei măsuri educative neprivative de libertate în detrimentul măsurilor educative privative de libertate……………………………………………………………………………...3 2. Concurs de infracţiuni. Aplicarea uni spor nelegal în raport de prevederile art. 39 Cod penal. Omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 40 al. 3 Cod penal referitoare la deducerea perioadei executate.………………………………………………………………………………………...123. Individualizarea sancţiunii de drept penal. Inoportunitatea renunţării la aplicarea pedepsei în cazul unei infracţiuni de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe...164. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Înţelesul sintagmei „persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă”.……………………………………………………………………………………….........21 5. Infracțiunea de omor şi infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Diferenţe. Încadrarea juridică corectă……………………………….………………………………………26SECŢIA I CIVILĂ1. Clauze abuzive, contracte de credit bancar ………………………………………..…..……...402. Hotărârea unei instanţe de recurs într-o cauză în care hotărârea instanţei de fond este supusă doar recursului îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 323 Cod procedură civilă de la 1865 de a evoca fondul.……………………………………………………………………………………..44SECŢIA PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE1. Dreptul muncii………………………..………..……………………………………………...47 2. Dreptul muncii………………………………………………………………………………...52 3. Dreptul muncii ………………………………………………………...……………………...56SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL1. Completarea dispoziţiilor art. 103 din Legea nr. 188/1999 cu legislaţia muncii ..................... 612. Inadmisibilitatea contestaţiei în anulare privind o hotărâre de declinare de competenţă …….653. Condiţiile sesizării ÎCCJ pentru dezlegarea unei probleme de drept ……………..…………..664. Obligativitatea plângerii prealabile pentru pretenţiile derivând din contracte de achiziţie publică……………………………………………………………………………………………685. Drept deducere T.V.A…………………………………………………………………………746. Obligativitatea remunerării exercitării atribuţiilor trasate prin decizii zilnice şi nu prin împuterniciri emise în temeiul legii.......…………………………………………………………80

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI1. Titlu: Individualizarea măsurilor educative aplicate inculpaţilor minori. Stabilirea faţă de inculpatul minor a unei măsuri educative neprivative de libertate în detrimentul măsurilor educative privative de libertate. Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Minoritatea. Regimul răspunderii penale a minorului.Indice alfabetic: Drept penal - măsurile educativeLegislaţie relevantă: art. 114, 115 Cod penal Rezumat: Deşi în speţă este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 114 alin. 2 lit. b Cod penal, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită fiind închisoarea de 7 ani, se apreciază că luarea faţă de inculpat a unei măsuri educative privative de libertate nu este oportună în cauză şi că îndreptarea acestuia se poate realiza şi printr-o măsură educativă neprivativă de libertate, având în vedere aspectele cuprinse în referatul de evaluare socială şi ţinând seama de faptul că din anul 2013 inculpatul minor nu a mai reiterat comportamentul infracţional, dând dovezi temeinice de îndreptare.

Decizia penală nr. 379/29.03.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 1718/23.10.2015 a Judecătoriei Galaţi s-a dispus, în baza art. 115 al. 1 pct. 2 lit. a Cod penal în referire la art. 124 Noul Cod penal, în referire la art. 124 Noul Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, stabilirea și aplicarea inculpatului minor B.M. măsura educativă privativă de libertate a „internării într-un centru educativ”, pe o durată de 1 an, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen.

Având în vedere infracţiunea săvârşită de inculpat, în temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul B.M., în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 115 alin. 1 lit. b) și art. 118 Cod penal, s-a dispus stabilirea și aplicarea inculpatului minor V.DV. măsura educativă neprivativă de libertate a „supravegherii”, pe o durată de 5 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la infracţiunea de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 47 C.Pen. raportat la art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen.

În baza art. 121 alin. 1 Cod penal, s-a impus inculpatului V.DV. ca pe durata executării măsurii educative a asistării zilnice să respecte următoarele obligații:

- să urmeze un curs de pregătire școlară;- să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Galați la datele fixate de

către acesta.Conform art. 118 Cod penal, supravegherea se va face sub coordonarea Serviciului de

Probațiune de pe lângă Tribunalul Galați, căruia i s-a comunicat o copie după hotărâre.S-a atras atenția inculpatului V.D.V. asupra consecințelor prevăzute de art. 123 Cod

penal, privind nerespectarea obligațiilor impuse și cu privire la săvârșirea de noi infracțiuni în cursul executării măsurii educative.

Având în vedere infracţiunea săvârşită, în baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea

probelor biologice de la inculpatul V.DV., în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 19, art. 25 şi 397 Cod de procedură penală, s-a constatat că persoana vătămată T.G.C., prin reprezentant legal, T.S., cu domiciliul în G., str. G.C. nr. …, bl. …, ap. …, jud. G., nu s-a constituit parte civilă.

În baza dispoziţiilor art. 274 alin. 1 raportat la art. 272 Cod de procedură penală şi art. 6 din Protocolul încheiat între M.J. şi U.N.B.R., onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpați în cursul urmăririi penale av. P.J. – 600 lei, av. M.C. - 200 lei, av. G.D. – 200 lei și în cursul judecății av. M.C. – 260 lei, av. L.A.-M. – 600 lei, s-au plătit către Baroul de Avocaţi Galaţi din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei, acestea rămânând în sarcina statului.

În baza art. 274 alin. 1, 2 și 3 Cod procedură penală, au fost obligaţi inculpații în solidar cu părțile responsabile civilmente la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei aferentă fazei de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin rechizitoriul nr. 636/P/2013 emis la data de 31.07.2014 de Parchetul de pe lângă

Judecătoria Galaţi, înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 08.08.2014, sub dosar nr. 15445/233/2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

- B.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 233 N.C.P. cu aplicarea art. 5 alin. (1) şi art. 113 şi urm. C.P.;

- V.DV., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la infracţiunea de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 47 C.Pen. raportat la art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen.

Ca stare de fapt, s-a reţinut că inculpatul B.M., în data de 23.01.2013, în jurul orelor 12.30, în timp ce se afla la pe strada Gh.A. din municipiul G., în zona Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Ioan”, la instigarea inculpatului minor V.DV., a deposedat-o, prin violenţă (smulgere), pe persoana vătămată T.G.C., de un telefon mobil marca Iphone 3, pe care îl avea în buzunarul pantalonilor, iar inculpatul V.DV. în cursul lunii ianuarie 2013 (cu aproximativ o săptămână anterior comiterii faptei), l-a determinat, cu intenţie, pe inculpatul minor B.M., să o deposedeze prin violenţă pe persoana vătămată T.G.C. de un telefon mobil marca Iphone 3, după care, în data de 23.01.2013, a înlesnit, prin acte de complicitate materială nemijlocită, acţiunea de sustragere prin violenţă a bunului menţionat.

În cursul urmăririi penale s-au efectuat acte de urmărire penală specifice, concretizate în următoarele mijloace materiale de probă: declaraţie persoană vătămată T.G.C.; declaraţii martor S.D.; declaraţie martor M.D.; declaraţii suspect/inculpat B.M.; declaraţii suspect/inculpat V.D.V.; dovadă de ridicare a telefonului mobil sustras, marca Iphone 3, de la inculpatul B.M.; dovadă de predare a telefonului mobil sustras, marca Iphone, către persoana vătămată T.G.C.

Date privind desfășurarea urmăririi penale:Prin rezoluţia din data de 16.01.2013, ora 08:30, a organelor cercetare penală din cadrul

Secţiei 2 Poliţie a fost începută urmărirea penală faţă de învinuiţii B.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, faptă prev. şi ped. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c şi alin. 2 lit. a C. pen. 1969 cu aplic. art.99 şi urm. C.pen. 1969 şi V.D.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la infracţiunea de tâlhărie, faptă prev. şi ped. de art. 25 C.pen. 1969 rap. la art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c şi alin. 2 lit. a C. pen. 1969 cu aplic. art.99 şi urm. C.pen. 1969, măsură confirmată în aceeaşi zi prin rezoluţia nr. 636/P/2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi.

Prin ordonanţa nr. 636/P/2013 din data de 27.02.2014 a organelor de cercetare penală din cadrul Secţiei 2 Poliţie, în temeiul art. 311 alin. 1 C.pr.pen., s-a dispus schimbarea încadrării

juridice a faptei reţinute în sarcina suspectului B.M. din infracţiunea de tâlhărie, faptă prev. şi ped. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c şi alin. 2 lit. a C. pen. 1969 cu aplic. art.99 şi urm. C.pen. 1969 în infracţiunea de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen., precum şi a faptei reţinute în sarcina suspectului V.D.V. din infracţiunea de instigare la infracţiunea de tâlhărie, faptă prev. şi ped. de art. 25 C.pen. 1969 rap. la art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c şi alin. 2 lit. a C. pen. 1969 cu aplic. art.99 şi urm. C.pen. 1969 în infracţiunea de instigare la infracţiunea de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 47 C.Pen. raportat la art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen.

La data de 03.06.2014, învinuiţilor B.M. şi V.D.V. li s-a adus la cunoştinţă că, în virtutea legii, noua calitate pe care o au în procesul penal, era aceea de suspect.

De asemenea, le-au fost aduse la cunoştinţă suspecţilor drepturile procesuale prevăzute la art. 10 şi art. 78 C.pr.pen. în referire la art. 83 din C.pr.pen., dar şi obligaţiile prevăzute de art. 108 alin. (2) lit. a) şi b) C.pr.pen., şi au fost audiaţi în calitate de suspecţi, în prezenţa unui avocat din oficiu. (f. 13, 14, 21,22).

Prin ordonanţa nr. 636/P/2013 din data de 05.06.2014, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului B.M. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen., respectiv împotriva inculpatului V.DV. pentru săvârșirea infracţiunii de instigare la infracţiunea de tâlhărie, faptă prevăzută de art. 47 C.Pen. raportat la art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen. (f. 1)

La data de 10.06.2014, inculpatului B.M. i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile procesuale prevăzute la art. 10 şi art. 83 din C.pr.pen., dar şi obligaţiile prevăzute de art. 108 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (4) C.pr.pen. şi a fost audiat în calitate de inculpat, în prezenţa unui avocat din oficiu. (f. 10,11, 12).

La data de 13.06.2014, inculpatului V.DV. i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile procesuale prevăzute la art. 10 şi art. 83 din C.pr.pen., dar şi obligaţiile prevăzute de art. 108 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (4) C.pr.pen. şi a fost audiat în calitate de inculpat, în prezenţa unui avocat din oficiu. (f. 18,19,20).

Latura civilă:Persoana vătămată T.G.C., prin reprezentant legal, T.S. a declarat că nu se constituie

parte civilă în procesul penal, întrucât prejudiciul provocat prin comiterea infracţiunii căreia i-a fost victimă a fost recuperat.

În procedura de cameră preliminară, prin încheierea din 15.09.2014 a Judecătoriei Galaţi, judecătorul de cameră preliminară a constatat, legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 636/P/2013 emis la data de 31.07.2014 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, legalitatea administrării probelor, legalitatea actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii în cauză privind pe inculpații B.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 233 N.C.P. cu aplicarea art. 5 alin. (1) şi art. 113 şi urm. C.Pen. și V.DV., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la infracţiunea de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 47 C.Pen. raportat la art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen.

În faza de judecată, la primul termen cu procedura legal îndeplinită și cauza în stare de judecată, instanța a dat citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată și le-a adus la cunoștință inculpaților în ce constă învinuirea care li se aduce și încadrarea juridică a acesteia,

precum și drepturile de care beneficiază: dreptul să nu dea nicio declarație, atrăgându-le, totodată, atenția că, dacă vor da declarație, tot ceea ce vor spune va putea fi folosit și împotriva lor; dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotesc necesar.

Inculpații au arătat că recunosc în totalitate faptele astfel cum sunt reținute în rechizitoriu, nu doresc să facă alte precizări și nu solicită readministrarea probatoriului.

Au fost depuse la dosar, la solicitarea instanței, fișele de cazier judiciar ale inculpaților, precum și sentința penală nr. 157/18.12.2013 a Judecătoriei Liești, cu referat privind data și modalitatea rămânerii definitive.

De asemenea, Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Galați a întocmit referate de evaluare inculpaților minori.

Instanţa a încuviinţat pentru inculpați proba cu acte, sens în care au fost depuse înscrisuri la dosar.

Pe parcursul cercetării judecătorești, inculpații au avut asigurată asistența juridică de apărător desemnat din oficiu, av. L.A.M., iar partea civilă minoră a avut asigurată asistența juridică de apărător desemnat din oficiu, av. M.C.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reținut următoarele:

Starea de fapt:La data de 24.01.2013, Secţia 2 Poliţie din cadrul Poliţiei Municipiului Galaţi a fost

sesizată prin plângere penală de către persoana vătămată T.G.C., în vârstă de 16 ani, cu încuviinţarea reprezentantului legal T.S., cu privire la faptul că, în ziua de 23.01.2014, în jurul orelor 12.30, în timp ce se afla împreună cu inculpatul V.D.V., a fost deposedat, prin violenţă, de către inculpatul B.M., de telefonul mobil marca Iphone 3, pe care îl avea în buzunarul pantalonilor, în timp ce se afla pe strada Gh.A. din municipiul Galaţi, în zona Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Ioan”Galaţi.

Din coroborarea declaraţiilor date în faţa organelor de cercetare penală a rezultat faptul că persoana vătămată T.G.C. era coleg de clasă cu inculpatul V.D.V., la Colegiul Tehnic „T.V.” din municipiul G.

Inculpaţii V.D.V. şi B.M. se cunoşteau de mai mult timp, întrucât au fost vecini de bloc.În cursul lunii ianuarie 2013, cu aproximativ o săptămână anterior comiterii infracţiunii,

inculpaţii V.D.V. şi B.M. s-au întâlnit în municipiul G., ocazie cu care inculpatul B.M. i-a spus inculpatului V.D.V. că are o datorie de 100 euro către o altă persoană şi nu dispune de suma de bani necesară pentru a o achita.

În acest context, inculpatul V.D.V. i-a spus că are el o soluţie la rezolvarea acestei probleme, în sensul că o cunoaşte pe persoana vătămată T.G.C., un fost coleg de clasă, care deţine un telefon mobil marca Iphone 3, pe care ar putea să i-l fure şi apoi să îl vândă pentru a face rost de bani, întrucât acesta este mai timid. Inculpatul B.M. a fost determinat în urma acestei discuţii să sustragă telefonul mobil pentru a-l valorifica ulterior.

Cu această ocazie, cei doi inculpaţi au stabilit modul în care vor acţiona pentru a pune în executare rezoluţia infracţională, hotărând de comun acord, ca, în ziua de 23.01.2013, inculpatul V.D.V. să-l aducă, sub un anumit pretext, pe colegul său, T.G.C., în zona Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Ioan” din Galaţi, după care inculpatul B.M. să îi sustragă acestuia telefonul mobil. Aceste aspecte au fost aduse şi la cunoştinţa martorului S.D., de către inculpatul V.D., vecinul său.

În data de 23.01.2013, în jurul orelor 12:00, inculpatul V.D.V. şi persoana vătămată T.G.C. s-au întâlnit în staţia de autobuz din zona Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” din Galaţi şi au plecat împreună spre şcoală. Astfel, s-au luat deplasat cu un autobuz până în staţia din cartierul …, timp în care inculpatul V.D.V. l-a anunţat printr-un SMS pe inculpatul B.M. (care se afla deja în zona Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Ioan”Galaţi, însoţit de martorul S.D., vărul său, cu care se întâlnise întâmplător în zonă, în jurul orelor 11:30 şi căruia i-a arătat conţinutul mesajului) că urmează să vină pe jos împreună cu persoana vătămată, având în vedere faptul că Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Ioan” Galaţi se afla pe traseul către şcoală, loc în care inculpatul V.D.V. ştia că îi aştepta inculpatul B.M.

Conform înţelegerii, în momentul în care inculpatul V.D.V. şi persoana vătămată T.G.C. au ajuns pe strada Gh.A., în zona Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Ioan” Galaţi, s-au întâlnit cu inculpatul B.M. şi cu martorii S.D. şi M.D. Au stat cu toţii de vorbă, după care inculpatul V.D.V. i-a propus persoanei vătămate T.G.C. să îl însoţească după un magazin din zonă, pentru a fuma într-un loc retras, lucru cu care aceasta a fost de acord, cu menţiunea că în prealabil o întrebase cât este ceasul, pentru a se asigura că are telefonul mobil asupra sa.

Cei doi au fost urmaţi la scurt timp şi de inculpatul B.M. care s-a dus direct la persoana vătămată şi i-a cerut pe un ton imperativ telefonul mobil pe care îl avea asupra sa, în buzunarul de la pantaloni, lucru pe care aceasta l-a refuzat.

Conform planului initial, inculpatul V.D.V. a intervenit în apărarea persoanei vătămate, pentru a părea că vrea să o ajute, moment în care inculpatul B.M. l-a îmbrâncit, lovindu-l cu palma peste faţă pe inculpatul V.D.V. şi i-a spus să plece, simulând astfel o agresiune, pentru a nu fi bănuit de implicare în comiterea faptei. Astfel, inculpatul V.D.V. s-a îndepărtat de cei doi.

Din declaraţiile persoanei vătămate, T.G.C., coroborate cu declaraţiile inculpatului V.D.V., a rezultat faptul că, persoana vătămată a refuzat iniţial să îi dea telefonul mobil inculpatului B.M. la solicitarea imperativă şi pe un ton ridicat a acestuia, motiv pentru care inculpatul B.M. a exercitat acte de violenţă asupra sa pentru a sustrage bunul, în sensul că a tras-o de mână, rupându-i geaca, apoi i-a pus piedică şi aceasta a căzut, după care a băgat cu forţa mâna în buzunarul pantalonilor, şi în timp ce persoana vătămată încerca să opună rezistenţă, ţinând cu mâna telefonul mobil marca Iphone 3 din buzunar, inculpatul B.M. a reuşit să smulgă telefonul mobil.

După comiterea faptei, inculpatul B.M. a fugit spre strada S., fiind urmărit de către inculpatul V.D.V. şi de persoana vătămată, care a început să ţipe că i-a fost furat telefonul, dar aceştia nu au reuşit să îl prindă.

Audiat în cauză, martorul S.D. a declarat că nu a văzut momentul în care inculpatul B.M. a exercitat actele de violenţă fizică şi a sustras bunul persoanei vătămate, întrucât nu i-a însoţit pe cei trei în momentul în care au plecat de lângă el şi s-au dus după magazin, dar a declarat că a auzit ţipete dinspre zona în care se aflau aceştia, după care, imediat l-a văzut pe inculpatul B.M. fugind spre C.R., apoi pe persoana vătămată şi pe inculpatul V.D.V. care fugeau la rândul lor după acesta. După aproximativ 3-5 minute, cei doi au venit la el şi persoana vătămată i-a spus că inculpatul B.M. i-a furat telefonul mobil. A doua zi, inculpatul B.M. l-a sunat şi i-a spus că este în posesia telefonul mobil pe care l-a furat şi că îl va preda organelor de poliţie.

Cu ocazia audierilor, inculpatul V.D.V. a recunoscut fapta comisă în modalitatea expusă mai sus, în timp ce inculpatul B.M. a recunoscut că a sustras telefonul mobil persoanei vătămate din buzunarul pantalonilor, dar a declarat, în mod mincinos, că nu a întrebuinţat violenţe pentru a

rupe contactul material pe care aceasta îl avea cu bunul, aspecte infirmate însă de declaraţiile persoanei vătămate şi de declaraţiile inculpatului V.D.V.

În data de 25.01.2013, inculpatul B.M. a predat telefonul mobil marca Iphone 3 organelor de cercetare ale poliţiei , iar bunul a fost restituit persoanei vătămate T.G.C.

Instanţa a reţinut astfel că, din ansamblul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în cel al cercetării judecătorești, respectiv: declaraţie persoană vătămată T.G.C.; declaraţii martor S.D.; declaraţie martor M.D.; declaraţii suspect/inculpat B.M.; declaraţii suspect/inculpat V.D.V.; dovadă de ridicare a telefonului mobil sustras, marca Iphone 3, de la inculpatul B.M.; dovadă de predare a telefonului mobil sustras, marca Iphone, către persoana vătămată T.G.C., coroborate cu declarațiile de recunoaștere ale inculpaților din faza de judecată, rezultă, fără putinţă de tăgadă că inculpații au săvârșit faptele de care sunt acuzați, respectiv că, inculpatul B.M. în data de 23.01.2013, în jurul orelor 12.30, în timp ce se afla la pe strada Gh.A. din municipiul G., în zona Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Ioan”, la instigarea inculpatului minor V.D.V., a deposedat-o, prin violenţă (smulgere), pe persoana vătămată T.G.C., de un telefon mobil marca Iphone 3, pe care îl avea în buzunarul pantalonilor, iar inculpatul V.D.V. în cursul lunii ianuarie 2013 (cu aproximativ o săptămână anterior comiterii faptei), l-a determinat, cu intenţie, pe inculpatul minor B.M., să o deposedeze prin violenţă pe persoana vătămată T.G.C., de un telefon mobil marca Iphone 3, după care, în data de 23.01.2013, a înlesnit, prin acte de complicitate materială nemijlocită, acţiunea de sustragere prin violenţă a bunului menţionat.

Încadrarea juridică a faptei:În drept, fapta inculpatului B.M. care, în data de 23.01.2013, în jurul orelor 12.30, în timp

ce se afla la pe strada Gh.A. din municipiul G., în zona Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Ioan”, la instigarea inculpatului minor V.D.V., a deposedat-o, prin violenţă (smulgere), pe persoana vătămată T.G.C., de un telefon mobil marca Iphone 3, pe care îl avea în buzunarul pantalonilor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 233 N.C.P. cu aplicarea art. 5 alin. (1) şi art. 113 şi urm. C.Pen. și fapta inculpatului V.D.V. care în cursul lunii ianuarie 2013 (cu aproximativ o săptămână anterior comiterii faptei), l-a determinat, cu intenţie, pe inculpatul minor B.M., să o deposedeze prin violenţă pe persoana vătămată T.G.C., de un telefon mobil marca Iphone 3, după care, în data de 23.01.2013, a înlesnit, prin acte de complicitate materială nemijlocită, acţiunea de sustragere prin violenţă a bunului menţionat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la infracţiunea de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 47 C.Pen. raportat la art. 233 C.Pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.Pen. şi art. 113 şi urm. C.Pen.

Analizând latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie, instanţa a constatat că existenţa elementului material, respectiv săvârșirea acțiunii de luare a bunului mobil s-a realizat prin utilizarea de către inculpatul B.M. a violenței, respectiv prin smulgere, aceste aspecte rezultând din probele administrate în cauză. Urmarea imediată constă în atingerea adusă relaţiilor sociale referitoare la dreptul de proprietate, a posesiei bunurilor mobile corporale ale persoanei vătămate, prin imposedarea inculpatului cu bunurile sustrase, dar și cu privire la starea de pericol referitoare la vătămarea integrității corporale a persoanei vătămate, valori sociale ocrotite penalmente. Legătura de cauzalitate dintre fapta inculpaților și prejudiciul suferit de persoana vătămate rezultă ex re.

Referitor la latura subiectivă a infracţiunii, instanţa a reţinut că inculpații au săvârşit faptele cu intenţie directă, în accepţiunea art. 16 alin. 3 lit. a) Cod penal, acesta prevăzând rezultatul și urmărind producerea lui prin săvârşirea faptelor.

În cazul celor doi inculpați, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 113 și următ. Cod penal, având în vedere starea de minoritate a acestora.

Individualizarea judiciară a pedepsei:Faţă de considerentele de fapt şi de drept mai sus arătate, instanţa a constatat că faptele

pentru care au fost trimiși în judecată există, au fost săvârşite de inculpați şi constituie infracţiune în sensul art. 15 Noul Cod penal, astfel încât în baza art. 396 alin. 2 Cod de procedură penală, având în vedere starea de minoritate a acestora, la individualizarea măsurii educative ce le va fi aplicată, instanţa a avut în vedere, potrivit art. 115 alin. 2 Cod penal, criteriile generale de individualizare prevăzute de dispoziţiile art. 74 Cod penal, respectiv a ţinut seama de împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și de mijloacele folosite, de starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială a inculpatului.

Instanța a avut în vedere că cei doi inculpați au recunoscut comiterea faptei, încă din cursul urmăririi penale, colaborând cu organele de cercetare penală, descriind contribuția fiecăruia dintre ei la săvârșirea faptei.

Instanța a reținut, de asemenea, concluziile Referatelor de evaluare întocmite de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Galați.

Astfel, în ceea ce-l privește pe inculpatul B.M. instanța a avut în vedere pe de o parte gravitatea faptei săvârșită de inculpat (tâlhărie), modul de comitere a acesteia, dar și faptul că este cunoscut cu antecedente penale, ceea ce denotă periculozitatea ridicată a inculpatului.

Din fişa de cazier judiciar rezultă că inculpatul B.M. a fost condamnat la 6 luni asistare zilnică pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prin sentinţa penală nr. 157 din data de 18.12.2013 a Judecătoriei Lieşti, iar în cursul anilor 2012 şi 2013 a fost cercetat în două dosare penale de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lieşti pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat şi violare de domiciliu, fiind aplicate în sarcina sa amenzi administrative.

Față de aceste aspecte, instanța a apreciat că inculpatul trebuie să își asume responsabilitatea pentru întreaga conduită infracțională, motiv pentru care, a considerat că un astfel de deziderat poate fi obținut doar dacă inculpatului minor i se stabilește o măsură educativă privativă de libertate, motiv pentru care, a aplicat inculpatului B.M., în baza art. 124 Cod penal, măsura educativă a internării într-un centru educativ, pe o durată de 1 an.

Instanța s-a orientat asupra acestei măsuri educative întrucât, raportat la circumstanțele reale ale săvârșirii faptei, precum și la persoana inculpatului, considerând că nu se impune aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, o astfel de măsură nefiind suficientă și proporțională. Astfel, în perioada internării, inculpatul va putea urma un program de pregătire școlară sau de formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială.

Referitor la inculpatul V.D.V. s-a reținut că acesta a fost implicat în prezentul dosar datorită imaturității specifice vârstei și de dorința de recunoaștere în grupul de prieteni. Mediul familial în care acesta a crescut este unul prosocial, însă părinții nu au reușit să identifice metode eficiente de monitorizare a preocupărilor minorului, context în care el a început să absenteze de la cursurile școlare și să-și petreacă timpul în compania unor tineri cu preocupări antisociale.

În cazul acestuia, instanța a observat o schimbare comportamentală pozitivă pe parcursul procesului penale.

Având în vedere toate aceste aspecte, instanța a apreciat că o măsură educativă neprivativă de libertate este proporțională cu gravitatea faptei comise și circumstanțele persoanele ale celor doi minori, fiind totodată și aptă să-i readucă pe un drum corect, dincolo de paternul infracțional.

Inculpatul are însă nevoie de o supraveghere continuă și reală, ceea ce nu poate fi efectuată numai de familie, astfel încât a aplicat acestuia, în baza art. 118 Cod penal, măsura educativă a supravegherii, pe durata de 5 luni, sub coordonarea Serviciului de probațiune de pe lângă Tribunalul Galați.

Raportat la persoana inculpatului, instanța a apreciat că urmarea unui curs de pregătire școlară ar avea un efect benefic asupra acestuia, motiv pentru care, în baza art. 121 alin. 1 lit. a) Cod penal, şi a impus inculpatului ca pe durata executării măsurii educative dispuse:

- să urmeze un curs de pregătire școlară;- să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Galați la datele fixate de

către acesta.Instanța a atras atenția inculpatului V.D.V. asupra consecințelor prevăzute de art. 123

Cod penal, privind nerespectarea obligațiilor impuse și cu privire la săvârșirea de noi infracțiuni în cursul executării măsurii educative a supravegherii, respectiv prelungirea acesteia sau înlocuirea cu măsura neprivativă a asistării zilnice.

Având în vedere infracţiunea săvârşită, în temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, instanţa a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpați în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

Latura civilă:Persoana vătămată T.G.C., prin reprezentant legal, T.S., nu s-a constituit parte civilă.Cheltuieli judiciare:În baza dispoziţiilor art. 274 alin. 1 raportat la art. 272 Cod de procedură penală şi art. 6

din Protocolul încheiat între MJ şi UNBR, onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpați în cursul urmăririi penale av. P.J. – 600 lei, av. M.C. - 200 lei, av. G.D. – 200 lei și în cursul judecății av. M.C. – 260 lei, av. L.A.M. – 600 lei, vor fi plătite către Baroul de Avocaţi Galaţi din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei, rămânând în sarcina statului.

În baza art. 274 alin. 1, 2 și 3 Cod procedură penală, a obligat inculpații în solidar cu părțile responsabile civilmente la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei aferentă fazei de urmărire penală.

În termen legal împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul B.M. solicitând aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate invocând situaţia personală şi familială, precum şi împrejurarea că în prezent lucrează în străinătate şi nu a mai reiterat comportamentul infracţional.

Apelul declarat de inculpatul B.M. este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Examinând sentinţa supusă controlului judiciar prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea constată că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului B.M. au fost în mod corect reţinute de instanţa de fond, având în vedere probele administrate în cauză în faza de urmărire penală şi în faza de judecată.

Inculpatul B.M. a recunoscut comiterea faptei, încă din cursul urmăririi penale, colaborând cu organele de anchetă şi descriind contribuţia sa infracţională, arătând totodată că regretă săvârşirea infracţiunii.

Referitor la solicitarea formulată de inculpatul apelant B.M. privind aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, Curtea o apreciază ca fiind întemeiată.

Astfel, potrivit art. 114 alin. 1 şi 2 Cod penal (1) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

(2) Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Din cele mai sus expuse rezultă că regula în cazul inculpaţilor care au comis fapte în perioada minorităţii, este luarea faţă de aceştia a unei măsuri educative neprivative de libertate, o măsură educativă privativă de libertate putând fi luată doar în anumite cazuri.

În speţă, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 114 alin. 2 lit. b Cod penal, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită fiind închisoarea de 7 ani, însă Curtea apreciază că luarea faţă de inculpat a unei măsuri educative privative de libertate nu este oportună în cauză şi că îndreptarea acestuia se poate realiza şi printr-o măsură educativă neprivativă de libertate.

În acest sens se are în vedere că, deşi infracţiunea comisă de inculpat prezintă în concret o gravitate relativ ridicată, din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune Galaţi rezultă că inculpatul a fost crescut de bunicii paterni, necunoscându-şi mama, iar tatăl decedând în anul 2007, că în prezent a renunţat la vechiul grup de prieteni, făcând eforturi pentru schimbarea comportamentului şi că este implicat în activități lucrative cu un nivel salarial mulţumitor astfel încât îşi poate câştiga mijloacele de existenţă în mod onest, concluzionându-se că poate beneficia de o ultimă şansă prin aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, aceasta putându-i oferi oportunitatea de a demonstra că se poate schimba în bine.

Având în vedere aspectele cuprinse în referatul de evaluare socială, ţinând seama şi de faptul că din anul 2013 inculpatul B.M. nu a mai reiterat comportamentul infracţional, Curtea apreciază că pentru îndreptarea conduitei inculpatului este suficientă aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate, respectiv măsura asistării zilnice pentru perioada maximă prevăzută de lege, de 6 luni, timp în care comportamentul său va fi supravegheat de Serviciul de Probaţiune Galaţi.

Faţă de aceste aspecte, Curtea va admite apelul declarat de inculpatul minor B.M., va desfiinţa în parte sentinţa apelată înlăturând dispoziţiile privind aplicarea faţă de inculpat a măsurii educative a internării într-un centru educativ pe o durată de 1 an, iar în rejudecare, în baza art. 114 alin. 1 şi art. 120 Cod penal, în referire la art. 134 alin. 1 Cod penal, va lua faţă de inculpatul minor B.M. măsura educativă a asistării zilnice pe o durată de 6 luni sub coordonarea Serviciului de Probaţiune Galaţi pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 233 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal şi art. 113 şi următoarele Cod penal.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate vor fi menţinute.

2. Titlu: Concurs de infracţiuni. Aplicarea uni spor nelegal în raport de prevederile art. 39 Cod penal. Omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 40 al. 3 Cod penal referitoare la deducerea perioadei executate.Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea. Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni. Indice alfabetic: Drept penal - concursul de infracțiuni Legislaţie relevantă: art. 39, art. 40 Cod penal Rezumat: În cazul infracţiunilor concurente pentru care s-au aplicat pedepse cu închisoarea se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. De asemenea, dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.

Decizia penală nr. 401/01.04.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr.286/17.12.2015, Judecătoria Panciu în baza art. 396 alin. 1, 4 C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen. a stabilit pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare în sarcina inculpatului P.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin. 1 cu referire la art. 229 alin. 1 lit. b, d şi alin. 2 lit. b Cod penal şi art. 396 al. 10 N.C.pr.pen. S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 248/1.10.2015 pronunţata de Judecătoria Panciu în dosar 4886/275/2014 definitivă prin neapelare la data de 16.10.2015, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni care au fost săvârşite în concurs cu infracţiunea pedepsită prin prezenta hotărâre. S-a descompus pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 248/1.10.2015 pronunţata de Judecătoria Panciu în dosar nr. 4886/275/2014 definitivă prin neapelare la data de 16.10.2015, în pedepsele principale de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzute de disp. art. 228 alin. 1 Cod penal, art. 229 alin. 1 lit. b Cod penal, art. 229 alin. 1 lit. d Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi respectiv pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228 alin. 1 Cod penal, art. 229 alin. 1 lit. b Cod penal. În baza art. 38 alin. 1 Cod penal raportat la art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal a fost condamnat inculpatul la pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din pedepsele care nu se execută (de 2 ani şi 6 luni), în final inculpatul fiind condamnat la o pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 2 luni închisoare în regim de detenţie. În baza art. 65 Cod penal a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b, k Cod penal de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea pedepsei închisorii aplicate inculpatului. A interzis drepturile prevăzute de art. 67 Cod penal raportat la art. 66 alin. 1 lit. a Cod penal pe o perioadă de 2 ani, art. 66 alin. 1 lit. k Cod penal pe o perioadă de 2 ani, art. 66 alin. 1 lit. b Cod penal pe o perioadă de 2 ani, art. 65 Cod penal, art. 66 alin. 1 lit. a Cod penal. A reţinut că inculpatul este arestat în altă cauză. A admis pretenţiile civile formulate de persoana vătămată constituită parte civilă în cauză M.D.; l-a obligat pe inculpat la plata către partea civilă M.D. a sumei de 600 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat din care onorariu avocat din oficiu în cuantum de 260 lei s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin Rechizitoriul nr. 594/275/P/2015 din data de 9.09.2015 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Panciu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului P.V. sub aspectul săvârşii infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin. 1 în referire la art. 229 alin 1 lit. b, d şi alin. 2 lit. b Cod penal. S-a reţinut în esenţă ca stare de fapt în actul de sesizare a instanţei că la data de 18.09.2015, prin efracţie a sustras din magazinul proprietatea persoanei vătămate M.D. situat în comuna V.L. bani şi bunuri în valoare de 600 lei. Starea de fapt reţinută prin rechizitoriu a fost probată cu: proces verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto, fişă custodie a probei, raport de constatare criminalistică şi declaraţii suspecţi/inculpaţi. În procedura din Camera preliminară, instanţa reţinând că nu au fost formulate cereri şi excepţii de către inculpate, şi nici din oficiu nu se impunea a fi invocate, în temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen. a constatat prin încheierea pronunțată la data de 03.09.2015 legalitatea rechizitoriului cu nr. 594/275/P/2015 emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu; s-a reținut că au fost respectate dispozițiile art. 328 C. proc. pen. că administrarea probelor, respectiv audierea martorilor, s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 114-123 C.p.p., iar a inculpatului s-a făcut cu respectarea disp. art. 107 - 110 Cpp; de asemenea, s-a reţinut că în mod legal au fost efectuate actele de urmărire penală, constând în sesizarea organului de urmărire penală, rezoluţia de dispunere a începerii urmăririi penale a organului de cercetare penală, rezoluţia de confirmare a începerii urmăririi penale de către procurorul de caz, procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală şi referatul organului de cercetare penală cu propunerea de emitere a rechizitoriului, punerii în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului. În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul, înainte de citirea actului de sesizare, a recunoscut faptele pentru care a fost trimis în judecată şi a solicitat ca instanţa să facă incidente disp art. 396 alin1 NCPP, fiind de acord ca judecarea cauzei să se desfăşoare în baza materialului probator administrat în cursul urmării penale pe care şi-l însuşeşte. Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, respectiv recunoaşterea inculpatului coroborată cu întreg materialul probator strâns în cursul urmăririi penale, proces verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto, fişă custodie a probei, raport de constatare criminalistică şi declaraţii suspecţi/inculpaţi, instanţa a reţinut utmătoarea stare de fapt:

În noaptea din 18/19.06.2015 inculpatul, prin efracţie, a pătruns în incinta magazinului din comuna V.L. deţinut de persona vătămata M.D. de unde a sustras bani, băuturi alcoolice şi ţigări în valoare de 600 lei.

S-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului care în noaptea de 18/19.06.2015 prin efracţie a pătruns în incinta magazinului din comuna V.L. deţinut de persoana vătămata M.D. de unde a sustras bunuri în valoare de 600 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. 1 - 229 alin 1 lit. b, d şi alin. 2 lit. b Cod penal. Astfel, s-a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, întrucât inculpatul a luat bunuri din proprietatea persoanei vătămate M.D., în scopul însuşirii pe nedrept, iar urmarea imediată constă în intrarea în posesia acestora, existând legătură de cauzalitate între acţiunea inculpatului de luare a bunurilor şi intrarea în stăpânirea acestora.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie directă, în sensul că a avut reprezentarea faptei şi a consecinţelor păgubitoare asupra patrimoniului părţii vătămate. La individualizarea sancţiunii şi proporţionalizarea acesteia, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 74 C.p. S-a avut în vedere starea de pericol creată, natura şi gravitatea rezultatului produs, modul de săvârşire şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale, conduita după săvârşirea infracţiunilor şi în cursul procesului penal, nivelul de sănătate, vârsta, situaţia familială. Raportat la aceste criterii, instanţa a apreciat că fapta inculpatului prezintă un pericol social; a avut în vedere şi atitudinea procesuală sinceră manifestată de inculpat care, în declaraţiile sale de la primul termen de judecată a recunoscut săvârşirea faptei şi a declarat că regretă comiterea acesteia fiind astfel incidente disp art. 396 alin 10 C.p.p. Având în vedere circumstanţele reale şi personale ale cauzei şi limitele de pedeapsă stabilite de lege, instanţa a stabilit în sarcina inculpatului o pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzuta de art. 228 alin. 1 în referire la art. 229 alin. 1 lit. b, d şi alin. 2 lit. b Cod penal

S-a apreciat că o astfel de pedeapsă reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a inculpaţilor în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, aceasta concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.

Prin urmare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte cu caracter penal.

Instanţa a pus accent pe aspectul că pedeapsa este în măsură să realizeze finalitatea urmărită numai dacă prin felul şi măsura sa reflectă gravitatea faptei, gradul de vinovăţie şi periculozitatea făptuitorilor, dacă este raţională, convingătoare, justă şi echitabilă.

În raport de cele expuse instanţa a apreciat că resocializarea viitoare pozitivă a inculpatului este posibilă prin stabilirea unei pedepse de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt calificat. Instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 248/01.10.2015 pronunţata de Judecătoria Panciu în dosar nr. 4886/275/2014 definitivă prin neapelare la data de 16.10.2015 inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni concurente cu cea pedepsită prin prezenta hotărâre. Instanţa a descompus pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 248/01.10.2015 pronunţata de Judecătoria Panciu în dosar nr.4886/275/2014 definitivă prin neapelare la data de 16.10.2015 în pedepsele principale de 2 ani şi 6 luni închisoarea aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin. 1 Cod penal raportat la art. 229 alin. 1 lit. b Cod penal, art. 229 alin. 1 lit. d Cod penal cu aplicare art. 35 alin. 1 Cod penal şi respectiv de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228 alin. 1 Cod penal art. 229 alin. 1 lit. b Cod penal. În baza art. 38 alin. 1 Cod penal raportat la art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal a fost condamnat inculpatul la pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din pedepsele care nu se mai execută (de 2 ani şi 6 luni) în final inculpatul fiind condamnat la o pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 2 luni închisoare în regim de detenţie.

În baza art. 65 Cod penal a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, k Cod penal de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea pedepsei închisorii aplicate; i s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 67 Cod penal raportat la art. 66 alin. 1 lit. a Cod penal pe o perioadă de 2 ani, art. 66 alin. 1 lit. k Cod penal pe o perioadă de 2 ani, art. 66 alin. 1 lit. b Cod penal pe o perioadă de 2 ani, art. 65 Cod penal, art. 66 alin. 1 lit. a Cod penal. S-a reţinut că inculpatul este arestat în altă cauză. În ceea ce priveşte latura civilă instanţa a reţinut că inculpatul a recunoscut prejudiciul în cuantum de 600 lei cauzat persoanei vătămata M.D. şi a precizat că este de acord să îl acopere; pe cale de consecinţa instanţa a admis pretenţiile civile formulate de persoana vătămata şi l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 600 lei în favoarea acesteia cu titlu despăgubiri materiale.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat din care onorariu avocat din oficiu în cuantum de 260 lei s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

În termen legal împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu invocând aspecte de nelegalitate, respectiv cuantumul greşit al sporului de pedeapsă stabilit în urma contopirii pedepselor aplicate inculpatului P.V..

De asemenea, în cauză a declarat apel inculpatul P.V., invocând cuantumul greşit al sporului de pedeapsă stabilit în urma contopirii pedepselor, precum şi nededucerea perioadei executate în baza pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 248/01.10.2015 a Judecătoriei Panciu.

Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu şi de inculpatul P.V. sunt fondate şi vor fi admise pentru următoarele motive.

Examinând sentinţa supusă controlului judiciar prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 al. 2 Cod pr. penală, Curtea constată că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost în mod corect reţinute în urma unei judicioase analize a materialului probator administrat în cauză în faza de judecată, având în vedere că inculpatul s-a prevalat de procedura judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii, conform art. 375 Cod pr. penală.

Referitor la motivele de apel invocate în cauză, Curtea constată că acestea sunt fondate şi impun reformarea sentinţei pronunţată în fond.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că instanţa de fond a aplicat în mod greşit un spor de pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, în mod corect acest spor trebuind să fie de 1/3 din totalul celorlalte pedepse contopite (1 an şi 6 luni închisoare; 1 an), adică de 10 luni închisoare.

Chiar dacă aspectul mai sus arătat a căutat să fie remediat de instanţa de fond prin pronunţarea unei încheieri de îndreptare eroare materială, la aproape două luni după pronunţarea sentinţei, Curtea va constata că dispoziţiile referitoare la sporul de pedeapsă aplicat în urma rezolvării concursului de infracţiuni nu pot fi încadrate în categoria erorilor materiale care să poată fie remediate printr-o încheiere pronunţată în baza art. 278 Cod pr. penală, astfel încât, urmând a fi desfiinţată în parte sentinţa apelată va fi desfiinţată în tot şi încheierea pronunţată de instanţa de fond la data de 16.02.2016.

Sub un alt aspect, se constată că este întemeiat şi motivul de apel vizând nededucerea perioadei executate în baza pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 248/01.10.2015 a Judecătoriei Panciu, de la 31.07.2015 la zi, câtă vreme pedeapsa aplicată în prezenta cauză a fost contopită cu pedepsele aplicate prin această hotărâre judecătorească, în acest sens fiind dispoziţiile art. 40 al. 3 Cod penal - Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa

aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.

Totodată, în cauză se impunea anularea mandatului de executare emis în baza sentinţei penale nr. 248/01.10.2015 a Judecătoriei Panciu şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.

Faţă de cele mai sus arătate, Curtea va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu şi de inculpatul P.V., va desfiinţa în parte sentinţa penală nr. 286/17.12.2015 a Judecătoriei Panciu şi în întregime încheierea din data de 16.02.2016, iar în rejudecare va proceda conform dispozitivului prezentei decizii.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate vor fi menţinute.

3. Titlu: Individualizarea sancţiunii de drept penal. Inoportunitatea renunţării la aplicarea pedepsei în cazul unei infracţiuni de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe.Cuprins pe materii: Drept penal. Individualizarea pedepselor. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Indice alfabetic: Drept penal - individualizarea pedepselor

- conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţeLegislaţie relevantă: art. 74, art. 80, art. 336 Cod penalRezumat: Raportând criteriile prevăzute de art. 80 Cod penal la datele concrete ale cauzei, ţinând seama de faptul că valoarea alcoolemiei cu care a fost depistat inculpatul a fost de 2,00 g%0, cu mult superioară faţă de limita legală de 0,80 g %0, iar din buletinul de examinare clinică reiese că inculpatul prezenta tulburări de echilibru şi aspecte de incoordonare motorie (tremor, imprecizie în mişcări), ceea ce denotă că la momentul respectiv capacitatea sa de a conduse în siguranță autovehicule era în mod serios afectată, Curtea apreciază că fapta comisă de inculpat nu prezintă o gravitate redusă, astfel că prima condiţie pentru renunţarea la aplicarea pedepsei nu este îndeplinită.

Decizia penală nr. 445/12.04.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 1841/13.11.2015 a Judecătoriei Galaţi s-a dispus, în temeiul art. 386 al. 3 Cod pr. penală raportat la art. 80 Cod penal renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul A.N.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ”conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe”, prevăzută și pedepsită de art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală (faptă din 26.05.2015).

În temeiul art. 81 alin. 1 Cod penal s-a aplicat inculpatului A.N.I. un avertisment.În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul A.N.I. la plata

sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei aferentă fazei de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin rechizitoriul nr. 4434/P/2015 din data de 21.07.2015 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Galaţi s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului A.N.I.

pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 336 alin. 1 Cod penal.

S-a reţinut în sarcina inculpatului că, la data de 26.05.2015, în jurul orelor 07:25 a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare … pe drumurile publice din municipiul Galaţi, având în sânge o alcoolemie de 2 g/‰ alcool pur în sânge.

Actele procesuale specifice efectuate în cursul urmăririi penale s-au concretizat în următoarele mijloace materiale de probă: proces-verbal de constatare, rezultat testare etilotest, buletin de examinare clinică, buletin de analiza toxicologică-alcoolemie, declaraţiile inculpatului A.N.I. şi ale martorilor.

Prin Ordonanţa din 26.05.2015 a fost începută urmărirea penală in rem pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului şi a altor substanţe, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 al. 1 Cod penal.

Prin Ordonanţa din 22.06.2015 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul A.N.I. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului şi a altor substanţe, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 al. 1 Cod penal.

Prin Ordonanţa din 01.07.2015 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A.N.I. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului şi a altor substanţe, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 336 al. 1 Cod penal.

Potrivit proceselor verbale din dosarul de urmărire penală, inculpatului A.N.I. i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile pe care le are în calitate de suspect, respectiv inculpat.

În cursul urmăririi penale inculpatul a avut o atitudine cooperantă cu organele judiciare, acesta recunoscând şi regretând săvârşirea faptei. Procurorul a mai reţinut că inculpatul A.N.I. este cetăţean român, domiciliat în municipiul Galaţi, necăsătorit, studii medii şi fără antecedente penale.

În termenul de 30 de zile stabilit de judecătorul de cameră preliminară nu au fost formulate cereri sau excepţii, motiv pentru care la data de 20.10.2015 s-a dispus începerea judecăţii.

În faţa instanţei, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul A.N.I. a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 375 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, arătând că recunoaşte în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare şi a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care a arătat că le cunoaşte şi că şi le însuşeşte.

Instanţa a procedat la audierea inculpatului în acest sens şi, având în vedere poziţia procesuală a acesteia, dar şi probele administrate în cursul urmăririi penale, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea prevederilor art. 375 alin.1 şi 2 Cod procedură penală.

Inculpatului i-a fost asigurat dreptul la apărare prin posibilitatea de a studia dosarul cauzei şi de a participa la proces. Nu a fost desemnat un apărător din oficiu, deoarece asistenţa juridică nu era obligatorie în cazul infracţiunii sesizate.

La dosarul cauzei nu au fost depuse acte în circumstanţiere şi nu a mai fost ataşată fişa de cazier judiciar, instanţa apreciind că este relevantă fişa aflată în dosarul de urmărire penală.

Analizând şi coroborând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, la data de 26.05.2015, în jurul orelor 0725, lucrători de poliţie din cadrul Biroului Rutier Galaţi, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au depistat şi au oprit în trafic autoturismul cu nr. … care circula pe str. C.P. din mun. Galaţi.

În prezenţa martorului asistent Ş.C. a fost identificat conducătorul auto, în persoana inculpatului A.N.I., şi întrucât acesta emana halenă alcoolică, a fost testat cu aparatul Drager

ARRK- 0309, operaţiune în urma căreia a rezultat o valoare a alcoolemiei de 1,01 mg/l în aer respirat.

În aceste condiţii, inculpatul a fost condus la Spitalul de Urgenţă „Sf. Ap. Andrei” Galaţi unde i s-a recoltat o probă de sânge, pe cea de a doua refuzând-o. Potrivit buletinului de analiză toxicologică nr. 642/26.05.2015, inculpatul avea o alcoolemie de 2 g/‰.

Cu ocazia audierii, inculpatul a precizat faptul că în noaptea precedentă, în intervalul 0130-0300 a consumat băuturi alcoolice, respectiv votcă şi cognac, fără a mânca, şi a dormit aproximativ 2 ore, apoi a plecat cu autoturismul cu nr. … de pe str. S., ajungând până în zona cunoscută sub numele de PM., unde a făcut cumpărături. La întoarcere, pe str. C.P. a fost oprit de lucrătorii poliţiei rutiere. De asemenea, susţine că recunoaşte şi regretă fapta comisă.

Cu ocazia audierii, martorul Ş.C. a declarat faptul că în data de 26.05.2015 a asistat la discuţia purtată între inculpatul A.N.I. şi lucrătorul de poliţie şi, de asemenea, a asistat şi la testarea cu aparatul etilotest, ocazie cu care a constatat că rezultatul a fost de 1,01 mg/l alcool în aer respirat.

Din actele de urmărire penală efectuate în cauză, respectiv procesul-verbal de constatare a infracţiunii, declaraţia inculpatului, declaraţia martorilor, buletinul de analiză toxicologică, a rezultat faptul că inculpatul A.N.I. a săvârşit fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală.

În faţa instanţei, asistat de apărătorul ales, inculpatul A.N.I. a înţeles să recunoască învinuirea reţinută în actul de sesizare şi a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Vinovăţia inculpatului A.N.I. este dovedită de mijloacele de probă existente la dosarul cauzei, coroborate cu declaraţiile inculpatului în faţa instanţei.

Instanţa a considerat că inculpatul a prevăzut rezultatul periculos al consumului unei cantităţi de alcool, nu a urmărit producerea lui, dar a acceptat eventualitatea producerii lui, forma de vinovăţie fiind intenţia indirectă.

În drept, fapta inculpatului A.N.I. care la data de 26.05.2015, în jurul orelor 0725 a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare … pe drumurile publice din municipiul G., având în sânge o alcoolemie de 2 g/‰ alcool pur în sânge, întruneşte sub aspect obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de „conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe” prevăzută de art. 336 alin. 1 din Codul penal.

Aspectele constatate prin procesul verbal de constatare se coroborează cu datele relevate de buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie şi cu declaraţiile inculpatului şi ale martorului, vinovăţia inculpatului A.N.I. fiind dovedită, infracţiunea reţinută fiind săvârşită în forma intenţiei indirecte.

Instanţa a apreciat că fapta întruneşte toate trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni, respectiv, este prevăzută de legea penală ca infracţiune, este săvârşită cu vinovăţie, este nejustificată şi este imputabilă inculpatului.

La individualizarea pedepsei ce va fi aplicată, instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 74 alin. 2 Cod penal, a ţinut seama de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs (starea de pericol pentru persoanele angrenate în trafic) ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului (este la primul impact cu legea penală), conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi social, precum şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

La dosar nu au fost depuse acte în circumstanţiere, dar în faţa instanţei a precizat că regretă cele petrecute şi doreşte să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Instanţa a considerat că aplicarea unei pedepse nu se justifică în cauza dedusă judecăţii pentru că pericolul creat a existat, dar a fost minim. Alcoolemia prezentată de inculpat a fost destul de ridicată, dar inculpatul nu a fost depistat în urma provocării unui eveniment rutier, ci ca urmare a unui control de rutină.

Inculpatul este la primul impact cu legea penală şi a arătat instanţei că regretă situaţia incomodă în care a fost pusă prin comiterea acestei fapte total nepotrivite cu vârsta şi pregătirea sa. Pericolul pentru societate a fost unul mic şi doar întâmplarea a făcut să fie oprit de poliţie autoturismul condus de inculpat. De cele mai multe ori aceste fapte sunt depistate în cazul accidentelor auto şi nu la controale de rutină efectuate în timpul zilei.

În cazul inculpatului, instanţa de fond a considerat că rolul educativ al procesului penal a fost atins prin supunerea la rigorile procedurilor penale, ruşinea încercată de o persoană cu educaţie fiind suficientă pentru a nu mai urca la volan după ce a consumat alcool. În aceste condiţii aplicarea unei pedepse apare ca nefiind nici necesară şi nici proporţională cu scopul urmărit, acela de a forma în conştiinţa conducătorilor auto convingerea că reflexele necesare condusului sunt afectate prin consumul chiar şi oricărei cantităţi de alcool.

Pentru aceste considerente, instanţa a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de inculpatul A.N.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ”conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe”, prevăzută și pedepsită de art. 336 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.

Instanţa a aplicat inculpatului A.N.I. un avertisment, în sensul că nu se va mai putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, dacă în următorii doi ani va săvârşi o nouă infracţiune.

În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul A.N.I. la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei aferentă fazei de urmărire penală. Aceste cheltuieli au fost generate de comportamentul adoptat de inculpat în societate.

În termen legal împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, susţinând că în cauză nu se impunea renunţarea la aplicarea pedepsei având în vedere gravitatea concretă a faptei comise.

Apelul declarat de procuror este fondat şi urmează a fi admis.Examinând sentinţa supusă controlului judiciar prin prisma motivelor invocate, dar şi

din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 al. 2 Cod pr. penală, Curtea constată că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului A.N.I. au fost în mod corect reţinute de instanţa de fond, pe baza probatoriilor administrate în cauză în faza de urmărire penală, având în vedere că acesta s-a prevalat de dispoziţiile privind procedura în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

Referitor la motivul de apel formulat, Curtea constată că acesta este întemeiat.Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 80 al. 1 Cod penal, Instanţa poate dispune

renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi

întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

Raportând criteriile mai sus arătate la datele concrete ale cauzei, Curtea apreciază că fapta comisă de inculpat nu prezintă o gravitate redusă, ţinând seama de natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit, astfel că prima condiţie pentru renunţarea la aplicarea pedepsei nu este îndeplinită.

Curtea are în vedere că valoarea alcoolemiei cu care a fost depistat inculpatul a fost de 2,00 g%0, cu mult superioară faţă de limita legală de 0,80 g %0, iar din buletinul de examinare clinică reiese că inculpatul prezenta tulburări de echilibru şi aspecte de incoordonare motorie (tremor, imprecizie în mişcări), ceea ce denotă că la momentul respectiv capacitatea sa de a conduce în siguranță autovehicule era în mod serios afectată.

În plus, inculpatul a condus autovehiculul pe străzi principale din mun. G. – Str. S., C.P. – artere intens circulate la ora depistării în trafic (07.25), ceea ce imprimă faptei sale o periculozitate ridicată.

Aşa fiind, deşi inculpatul se află la primul impact cu legea penală şi a recunoscut şi regretat fapta comisă, Curtea apreciază că gravitatea concretă ridicată a faptei comise face ca instituţia renunţării la aplicarea pedepsei să nu fie incidentă în cazul său, îndreptarea conduitei inculpatului putându-se realiza doar prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare, văzând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 Cod penal, inclusiv cea referitoare la acordul inculpatului privind prestarea unei munci în folosul comunităţii, apreciindu-se că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, Curtea va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pentru un termen de supraveghere stabilit conform art. 92 Cod penal.

Totodată, conform art. 93 al. 1-3 Cod penal va institui faţă de inculpat măsuri de supraveghere şi îl va obliga pe acesta la unul sau mai multe programe de reintegrare socială precum şi la muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Faţă de cele mai arătate, urmează ca apelul declarat în cauză să fie admis, cu consecinţa desființării în parte a sentinţei atacate, iar în rejudecare, aceasta se va modifica în conformitate cu dispozitivul prezentei decizii.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate vor fi menținute.

4. Titlu: Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Înţelesul sintagmei „persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă”.Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Căi extraordinare de atac. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.Indice alfabetic: Drept procesual penal. - redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnateLegislaţie relevantă: art. 466 Cod procedură penalăRezumat: Persoana căreia i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea pe parcursul urmăririi penale, ştiind astfel de existenţa unui proces penal început împotriva sa, nu poate solicita, în cazul în care se sustrage judecăţii, redeschiderea procesului penal. Această opinie este în concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care recunoaşte drepturile inculpatului de a participa la judecata propriei cauze, de a propune personal probe şi de a pune întrebări martorilor acuzării, dar consideră că acestea sunt drepturi relative, la care inculpatul poate renunţa.. Decizia penală nr. 604/24.05.2016 a Curtea de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr.47/04.02.2016, Judecătoria Tecuci a respins, ca neîntemeiată, cererea de redeschidere a procesului penal formulată de condamnatul M.A. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tecuci sub nr. 4963/324/2015, petentul M.A., în prezent arestat în Bulgaria, a solicitat în temeiul art. 466 CPP redeschiderea procesului penal în dosarul nr. 4787/324/2015 al Judecătoriei Tecuci în care a fost condamnat prin judecarea în lipsă, proces de care a aflat la data de 2 sau 3 decembrie 2015 când a fost arestat în Bulgaria, în prezent fiind într-un loc de deţinere în această ţară, cu precizarea că: nu a avut cunoştinţă de trimiterea în judecată şi de existenţa unui dosar penal pe rolul Judecătoriei Tecuci, fiind plecat în străinătate, întrucât în ţară nu avea mijloace de subzistenţă; a fost judecat în lipsă, fără să aibă avocat ales sau desemnat din oficiu şi condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare; la data de 4.12.2015 apărătorul ales a declarat apel, termenul de apel fiind stabilit la data de 09.02.2016; în temeiul art. 466 alin. 3 CPP, după aducerea în ţară, comunicarea hotărârii în vederea pregătirii apărării după ce se ia legătura cu condamnatul, în scopul motivării temeinice a cererii.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă următoarele:În motivarea cererii, petentul a arătat că solicită redeschiderea procesului penal în

care a fost condamnat în lipsă, proces de care a aflat la data de 3 decembrie 2015, când a fost arestat în Bulgaria.

A precizat că nu a avut cunoştinţă de trimiterea în judecată şi de existenţa unui dosar penal pe rolul Judecătoriei Tecuci, fiind plecat în străinătate întrucât în ţară nu a avut mijloace de subzistenţă.

A fost judecat în lipsă, fără să aibă avocat ales sau desemnat din oficiu şi condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare, cu executare.

La data 4 decembrie 2015 apărătorul ales a declarat apel, termenul de apel fiind la data de 9.02. 2016.

A mai precizat că nu a fost adus în ţară, fiind arestat în Bulgaria, motiv pentru care îşi va completa cererea.

A arătat că despăgubirile materiale reţinute în sarcina sa au fost achitate, sens în care a depus o copie a declaraţiei autentice nr.5717/21 decembrie 2015 dată de B.S., administratorul SC D. SRL Tecuci, prin care aceasta a înţeles să se împace cu condamnatul.

Verificând cele semnalate, prima instanţă a reţinut următoarele:Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Tecuci nr. 3785/P/2013

inculpatul M.A. a fost trimis in judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 244 al. 1 cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.P.

S-a reţinut în rechizitoriu că inculpatul M.A., în data de 26.09. 2013, în baza unei rezoluţii infracţionale unice s-a prezentat la SC D. SRL la punctul de lucru din str. … nr. …, localitatea T. şi la punctul de lucru din str. G.P. nr. … T., jud.G. şi a amanetat 4 bijuterii din metal galben, comun cu aurul, respectiv o brăţară în greutate de 8,31 g, un lănţişor în greutate de 20,08 g, o brăţară în greutate de 10,91 g şi un lănţişor în greutate de 20,13 g inducând persoana vătămată în eroare prin prezentarea celor 4 bijuterii ca fiind din aur de 18 K. şi prejudiciind persoana vătămată cu suma de 4900 lei.

În dosarul de urmărire penală a fost audiat M.A., atât în calitate de suspect, cât şi în calitate de inculpate.

Cu ocazia luării declaraţiilor, după ce anterior s-a început urmărirea penală, i s-au adus la cunoştinţă drepturile prev. de art. 10 şi art. 83 CPP, precum şi obligaţiile prev. de art. 108 CPP. Printre aceste obligaţii a fost şi aceea de a comunica în scris în termen de 3 zile orice schimbarea adresei, atrăgându-i-se atenţia că în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.

Aceste obligaţii i-au fost comunicate în scris, proces verbal, pentru care a semnat.La data de 16 decembrie 2014 inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea

infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prev. de art. 244 alin. 1 CP., cu aplicarea art. 35 al. 1 CP.

La instanţa de judecată dosarul a fost înregistrat la data de 18 decembrie 2014, iar inculpatul a fost citat la adresa domiciliului său, respectiv T, str. Gh.L. nr. … jud. G.

Pe parcursul judecăţii, întrucât nu a anunţat o schimbare de domiciliu, inculpatul a fost citat la adresa cunoscută, nu a fost prezent în instanţă şi nu a avut desemnat avocat , deoarece nu se încadra în dispoziţiile legale care impun aceasta.

Prin sentinţa penală 66 din 23.02.2015 inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 al. 1 CP cu aplicarea art. 35 alin. 1 CP. şi a fost obligat să plătească părţii civile SC D. SRL Tecuci, cu titlul de despăgubiri suma de 11596 lei.

Sentinţa penală i-a fost comunicată la domiciliu, nu s-a prezentat la instanţă pentru a-şi ridica plicul şi s-a considerat comunicată.

La data de 20.03.2015 s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 104/2015.

Inculpatul a fost dat în urmărire internaţională şi a fost emis mandatul european de arestare nr. 1 din 7.04.2015, a fost arestat la 2 decembrie 2015 în Bulgaria în vederea executării mandatului european de arestare şi a fost extrădat din Bulgaria la 29 decembrie 2015 şi încarcerat la Penitenciarul Giurgiu.

A formulat apel la data de 9 decembrie 2015 prin avocat ales, iar prin decizia penală nr. 15/A/13.01.2016 s-a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de apel formulată

de inculpat şi s-a respins ca tardiv apelul declarat de inculpatul M.A. împotriva sentinţei penale 66 din 23.02.2015 a Judecătoriei Tecuci.

Prin prezenta cerere, condamnatul a solicitat rejudecarea cauzei întrucât a fost judecat în lipsă şi a depus la dosar şi declaraţia dată de B.S., în calitate de administrator al SC D. SRL Tecuci, ce are calitatea de parte civilă, aceasta declarând că a primit în numerar suma de 11956 lei Ron de la M.A., declaraţie autentificată sub nr … din 1 decembrie 2015. Tot prin această declaraţie, B.S. a declarat că s-a împăcat cu inculpatul şi nu mai are nicio pretenţie, cu excepţia cheltuielilor de judecată.

Conform art. 466 al. 2 din NCPC, este considerată judecată în lipsă, persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, persoana care deşi a avut cunoştinţă de proces a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa.

Conform aceluiaşi text de lege, se consideră că nu este persoană judecată în lipsă, persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales, ori un mandatar dacă aceştia s-au prezentat oricând în timpul procesului, persoana care după comunicarea potrivit legii, a sentinţei de condamnare nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui, ori şi-a retras apelul.

În situaţia de faţă, prima instanţă a considerat că petentul nu este considerată o persoană judecată în lipsă, motivat de faptul că, aşa cum se arată în literatura de specialitate, dacă inculpatului care a lipsit de la judecata în primă instanţă i-a fost comunicată în mod legal copia minutei sentinţei şi nu a declarat apel, sau a declarat tardiv apelul, este inadmisibilă calea extraordinară de atac prev. de art. 466 din NCPP.

În situaţia de faţă, instanţa a considerat că în faza de judecată inculpatul a fost citat la adresa de domiciliu, adresă pe care şi-a dat-o şi la urmărirea penală şi, deşi i s-a pus în vedere să comunice în termen de 3 zile orice schimbare de domiciliu, acesta nu s-a conformat, a fost citat la domiciliu şi s-a considerat procedura completă, iar copia minutei de condamnare a fost comunicată în mod legal la adresa de domiciliu.

Totodată, a declarat apel împotriva sentinţei penale, apel care a fost respins ca tardiv.

Faţă de cele menţionate mai sus, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză disp. art. 466 alin.2 NCPP, în sensul că inculpatul M.A. a fost judecat cu procedura legal îndeplinită, a declarat apel împotriva sentinţei penale, apel care a fost respins ca tardiv şi faţă de acestea, a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei penale nr.47/04.02.2016 a Judecătoriei Tecuci a declarat apel condamnatul M.A., criticând-o ca nelegală.

În motivarea apelului, apărătorul condamnatului a susţinut, în esenţă, că acesta a fost judecată în lipsă, fără a avea cunoştinţă de proces, astfel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 466 alin. 1 şi 2 C. pr. pen., privind redeschiderea procesului.

Apelul declarat de condamnatul M.A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 466 alin. 1 C.pr.pen., „persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa”. Sintagma „persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă” este lămurită prin alineatul 2 al aceluiaşi articol, care prevede că „este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre

acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.” În cauza de faţă, în mod corect a considerat prima instanţă că nu se poate reţine existenţa situaţiei – premisă avută în vedere de legiuitor pentru ca redeschiderea procesului penal să fie admisibilă, deoarece condamnatul a luat cunoştinţă în mod oficial despre faptul că împotriva sa se desfăşoară un proces penal şi a fost legal citată la proces, dar a ales să se sustragă judecăţii. În acest sens, se reţine că, în cursul urmăririi penale, condamnatul a fost audiat atât în calitate de suspect, cât şi în calitate de inculpat, prilej cu care i s-a adus la cunoştinţă că este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile prev. de art. 10 şi art. 83 CPP, precum şi obligaţia prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. b CPP, respectiv aceea de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă. După audieri, în cursul urmăririi penale, petentul-condamnat a părăsit ţara fără a aduce la cunoştinţa organelor judiciare o altă adresă decât cea cunoscută, la care să fie citat, astfel că nu a mai putut fi asigurată prezenţa sa în faţa instanţei de judecată, deşi a fost legal citat, la adresa cunoscută.

După finalizarea judecăţii în primă instanţă, condamnatului i-a fost comunicată în mod legal copia minutei sentinţei penale nr. 66 din 23.02.2015 a Judecătoriei Tecuci, dar acesta nu a declarat apel în termenul prevăzut de lege, apelul fiindu-i respins ca tardiv prin decizia penală nr.15/A/13.01.2016 a Curţii de Apel Galaţi. În acord cu prima instanţă, Curtea consideră că persoana căreia i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea pe parcursul urmăririi penale, ştiind, astfel, de existenţa unui proces penal început împotriva sa, nu poate solicita, în cazul în care se sustrage judecăţii, redeschiderea procesului penal. Această opinie este în concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care recunoaşte drepturile inculpatului de a participa la judecata propriei cauze, de a propune personal probe şi de a pune întrebări martorilor acuzării, dar consideră că acestea sunt drepturi relative, la care inculpatul poate renunţa. Deşi desfăşurarea procedurii în absenţa inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, persoanei ce a fost judecată în lipsă trebuie să i se asigure dreptul de a obţine ulterior ca o instanţă să statueze din nou asupra temeiniciei acuzaţiei în fapt şi în drept, cu excepţia situaţiei în care acesta a renunţat în mod neechivoc la dreptul său de a fi prezent în instanţă (Cauzele Demebukov c. Bulgahei, Colozza c. Italiei). Fuga inculpatului este un act prin care acesta renunţă la prezenţa la proces, în acest caz nefiind obligatorie reluarea procedurii (Cauza Hermi c. ltaliei).

Nici Rezoluţia nr. 75 (11) a Consiliului Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană este judecată în lipsă, nu exclude posibilitatea soluţionării cauzei în lipsa inculpatului. Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă dovedeşte faptul că absenţa sa de la judecata iniţială este datorată unor cauze independente de voinţa sa şi că nu a avut posibilitatea de a înştiinţa instanţa.

Prin urmare, nici reglementările internaţionale şi nici cele interne nu impun admiterea în mod automat a unei cereri de rejudecare în cazul unei persoane condamnate în lipsă, ci se impune verificarea faptului dacă aceasta s-a sustras sau nu de la judecată.

La efectuarea acestei verificări trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 108 alin. 2 lit.b C. pr. pen., potrivit cărora suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că a luat cunoştinţă de acestea. A interpreta că persoana căreia i s-a notificat pe cale oficială formularea unei acuzaţii penale împotriva sa are dreptul de a obţine în mod automat rejudecarea cauzei în situaţia în care se sustrage de la judecată, schimbându-şi domiciliul fără a aduce la cunoştinţa organelor judiciare acest aspect, înseamnă practic a lipsi de efecte prevederile legale mai sus menţionate, al căror scop este acela de a disciplina conduita procesuală a persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni. Cu alte cuvinte, o astfel de interpretare ar însemna recompensarea sustragerii de la soluţionarea cauzei şi acordarea posibilităţii condamnatului să se prevaleze de propria sa culpă, legitimând, astfel, un abuz de drept. Dacă ar fi acceptată o astfel de interpretare, orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni ar fi încurajată să se sustragă urmăririi penale sau judecăţii, fără vreo consecinţă negativă, deoarece, în cazul în care nu este prinsă, va scăpa nepedepsită, iar în cazul în care este prinsă, oricum va obţine rejudecarea cauzei - situaţie în care s-ar ajunge la lipsirea de efecte a tutor activităţilor desfăşurate de instanţele de judecată în lipsa inculpatului, chiar dacă acestea au fost efectuate cu deplina respectare a normelor care reglementează desfăşurarea procesului penal. Or, nu i se poate acorda persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni posibilitatea ca, prin simpla sa manifestare de voinţă (în speţă, prin sustragerea de la judecată) să poată influenţa bunul mers al procesului penal. Faţă de aceste considerente, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 1 lit. b C. pr. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul M.A. Conform prevederilor art.275 alin. 2 C. pr. pen., va fi obligat apelantul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

5. Titlu: Infracțiunea de omor şi infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Diferenţe. Încadrarea juridică corectă.Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra vieţii.Indice alfabetic: Drept penal - omorul

- loviri sau vătămări cauzatoare de moarteLegislaţie relevantă: art. 188, art. 195 Cod penal Rezumat: Multitudinea loviturilor aplicate concomitent de ambii inculpaţi, chiar şi după căderea acesteia la pământ, lovituri de mare intensitate, aplicate cu pumnii şi picioarele duc la concluzia că inculpaţii chiar dacă nu au urmărit, au acceptat ca loviturile aplicate asupra victimei să aibă consecinţe grave asupra acesteia, inclusiv să ducă la deces, situaţie în care încadrarea juridică a faptei este aceea de omor, prevăzută de art. 188 al. 1 Cod penal şi nu aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 Cod penal.

Sentinţa penală nr. 748/23.06.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 57/31.03.2016, Tribunalul Vrancea în baza dispoziţiilor art. 386 Cod procedură penală a respins ca nefondată cererea de schimbare încadrare juridică din infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal în infracțiunea de omor prevăzută de art. 188 Cod penal formulată de părțile civile C.L. și C.M.I., precum și cererea de schimbare încadrare juridică din infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal în infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal formulată de inculpații N.C. și T.B.A.

S-a constatat că în cauză nu sunt aplicabile inculpaților dispoziţiile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.

În baza dispoziţiilor art. 195 Cod penal a fost condamnat inculpatul C.N., pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

În baza art. 67 alin. 1 Cod penal s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 lit. a şi b Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. 1 şi 3 Cod penal s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 lit. a şi b Cod penal, de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 399 alin. 1 Cod procedură penală s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului Chivu Năstase.

În baza art. 72 alin. 1 Cod penal s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 04.08.2014 la zi.

În baza dispoziţiilor art. 195 Cod penal a fost condamnat inculpatul T.B.A., la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal.

În baza art. 67 alin. 1 Cod penal s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 66 lit. a şi b Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. 1 şi 3 Cod penal s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 lit. a şi b Cod penal, de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 399 alin. 1 Cod procedură penală s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului T.B.A.

În baza art. 72 alin. 1 Cod penal s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 04.08.2014 la zi.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpații C.N. și T.B.A., cu respectarea dispoziţiilor art.5 alin.5 teza a II-a din actul normativ menţionat, în sensul informării inculpaților că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic. 

În baza art. 397 Cod procedură penală şi art. 25 Cod procedură penală raportat la art. 1349, 1357, 1370 și 1381 și următoarele Cod civil, au fost obligaţi inculpaţii să plătească în solidar despăgubiri civile după cum urmează:

- părții civile C.L. suma de 10.000 lei cu titlu de daune materiale și suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale;

- părții civile C.M.I. prin reprezentant legal C.L. suma de 40.000 lei cu titlu de daune morale;

- părții civile Serviciul de Ambulanță Județean Vrancea suma de 62,28 lei plus dobânda legală de la data de 22.07.2014, cu titlu de despăgubiri civile;

- părții civile Spitalul Județean de Urgență ”Sf. P.” F. suma de 2.825,35 lei cu titlu de despăgubiri civile, plus dobânda legală de la data de 31.07.2014.

restul daunelor morale solicitate de părțile civile C.L. și C.M.I. prin reprezentant legal, ca nefondate.

În baza dispoziţiilor art. 1390 alin. 3 și art. 1393 alin. 1 Cod civil s-a respins ca nefondată, cererea părții civile C.M.I. prin reprezentant legal C.L. pentru prestație periodică.

S-a dispus restituirea către partea civilă C.L. a unui telefon mobil marca Samsung, dual SIM, cu carcasă din plastic de culoare neagră și față metalică de culoare argintie ridicat de la partea civilă la data de 01.08.2014, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza dispoziţiilor art. 276 alin. 1, 2 și 4 Cod procedură penală a obligat pe fiecare inculpat să plătească părţii civile C.L. câte 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza dispoziţiilor art. 274 alin. 1 și 2 Cod procedură penală a obligat pe fiecare inculpat să plătească statului cheltuieli judiciare avansate de acesta, în sumă de câte 3.200 lei fiecare inculpat, din aceste cheltuieli avansate de stat suma de 2.140 lei reprezintă taxa medico-legală pentru prima expertiză ce va fi achitată prin ordin de plata in contul Spitalului Judeţean de urgenta „Sf. P.” F. și 145 lei taxa medico-legală pentru noua expertiză.

Onorariul apărătorului din oficiu pentru minora parte vătămată în cuantum de 195 lei (av. C.D.) s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei. 

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele:Inculpații C.N. și T.B.A. locuiesc în comuna U., sat U., jud. V., aceștia fiind în relații

apropiate, consătenii cunoscând că sunt ”naș și fin”.Pe aceeași uliță cu imobilul inculpatului C.N. se află și proprietatea victimei C.C, situată

la o distanță de aproximativ 100 m.Inculpatul C.N. și victima C.C. au fost în relații de prietenie până în urmă cu aproximativ

doi ani când, potrivit susținerilor inculpatului C.N., victima C.C. i-ar fi solicitat să dea o declarație într-un dosar în care era cercetat, fiind refuzată. După acest moment au apărut frecvent

discuții în contradictoriu și jigniri în principal între inculpatul C.N. și victima C.C., în aceste scandaluri fiind implicate ocazional și soția victimei, C.L., precum și soacra inculpatului, V.I.

În după-amiaza zilei de 22.07.2014, inculpații s-au întâlnit la locuința lui C.N. în jurul orei 16:30, unde au consumat băuturi alcoolice și au stat de vorbă, programând să petreacă împreună o parte a concediului din vară. Tot aici s-au aflat și fiul lui C.N., C.F., soția și soacra aceluiași inculpat, C.C. și respectiv V.I.

În jurul orei 18:30, martora V.I., soacra inculpatului, a plecat la un magazin din centrul satului pentru a face cumpărături, iar pentru aceasta, a fost nevoită să treacă prin dreptul casei victimei C.C. care tocmai deschidea porțile de acces auto.

Pe fondul tensiunilor dintre cele două familii, martora și victima și-au adresat reciproc cuvinte jignitoare și injurii, martora continuându-și drumul spre magazin. La revenirea spre casă a mai existat un schimb scurt de cuvinte cu victima în aceeași termeni jignitori.

Când a ajuns acasă, martora V.I. a povestit cele întâmplate, relatările acesteia fiind auzite și de martora T.R.I., concubina inculpatului T.B.A. Ulterior, aceasta a plecat din curtea casei lui C.N., pentru a reveni doar câteva ore mai târziu pentru a-l lua acasă cu mașina pe T.B.A.

Deranjat de faptul că soacra ”nașului” său a fost jignită de C.C., cu care el însuși avusese în trecut unele schimburi de replici jignitoare, inculpatul T.B.A. a luat inițiativa de a suna victima pentru a-i cere socoteală cu privire la atitudinea sa.

Astfel, în intervalul orar 19:15-19:42 au existat 4 apeluri între numerele de telefon 0771/465658 (T.B.A.) și 0768/792552 (C.C.), la orele 19:15 (589sec.), 19:22 (22.sec.), 19:28 (72 sec.) și 19,42 (492 sec.).

În legătură cu acest aspect martora C.L. susține că au existat circa 7 apeluri primite de soțul său, ocazie cu care a recunoscut vocile celor doi inculpați care îl chemau să se bată, să rezolve problemele dintre ei ”ca bărbații”.

Deși într-o primă fază, victima a luat în glumă îndemnurile inculpaților, insistența acestora l-a determinat până la urmă pe acesta să dea curs acestor chemări, în drumul spre locuința lui C.N. fiind văzut vorbind la telefon de martorul B.N. La întrebarea acestuia, victima a răspuns că se ceartă cu ”C.”, dar nu a dat ascultare nici îndemnurilor martorului de a se liniști, pentru că nu merită să se certe cu familia C.

După ce a ajuns acasă, martorul B.N.a fost vizitat de G.C., care i-a cerut un pahar de vin ca să-i dea o veste. Acesta l-a îndrumat să meargă pe ulița unde locuiește victima dacă vrea să-l vadă pe C.C. ”bătut măr”. B.N. s-a deplasat pe uliță, observând momentul în care lucrătorii de la SAJ Vrancea acordau îngrijiri medicale victimei.

După întâlnirea cu martorul B.N., victima C.C., despre care inculpații au susținut că era sub influența băuturilor alcoolice, s-a deplasat la locuința inculpatului C.N. și aici inculpații susțin că un timp au discutat cu acesta civilizat și chiar a fost invitată să bea un pahar de vin cu ei la masa amplasată în curtea a doua, sub un măr.

Starea de ebrietate a victimei a fost confirmată de mențiunile din foaia de observație nr. 35964 a Spitalului de Urgență Județean ”Sf. P.” Focșani.

Inculpații susțin că în momentul în care prin curte a trecut martora V.I., victima a început din nou să o înjure, ceea ce l-a deranjat pe inculpatul C.N. care i-a aplicat o lovitură cu palma peste față, determinând-o astfel să cadă la pământ.

În continuare, inculpații s-au apropiat de victima căzută la pământ și au început să o lovească cu pumnii și picioarele peste cap și în abdomen.

Deoarece victima a rămas inconștientă, la un moment dat a fost stropită cu apă de C.F., lucru observat ulterior și de soția și fiica victimei.

La apelurile insistente ale soției sale, C.C. a reușit să răspundă, confirmându-i că a fost bătut.

Victima a fost scoasă la poartă de C.C. și de V.I., iar de aici a fost preluată de soția și fiica sa, care au sprijinit-o să meargă acasă.

Starea gravă a victimei care se plângea de dureri puternice în abdomen a impus apelul de urgență 112, la fața locului deplasându-se un echipaj de ambulanță care i-a acordat îngrijiri medicale pentru stabilizare, după care victima a fost transportată la Spitalul de Urgență Județean ”Sf. Pantelimon” F., unde s-a intervenit chirurgical în data de 23.07.2014.

Pe fondul complicațiilor postoperatorii, victima a decedat la data de 31.07.2014.Victima a fost internată în secția Chirurgie ATI a Spitalului de Urgență Județean ”Sf. P.”

F., în perioada 23.07-31.07.2014 cu diagnosticul ”Politrumatism prin agresiune.Abdomen acut chirurgical mixt (hemoragic peritonitic). Ruptură duoden. Contuzii unghi colic drept cu dilacerare și efracția peretelui colic. Peritonită fecalodiă. Hemoragie internă prin ruptură de mezenter. Hematom retroperitoneal drept. Traumatism toracic drept cu echimoză lateral. TCC acut închis. Șoc traumatic. Sepsis sever cu MSOF. Stare de ebrietate”.

În cursul urmăririi penale a fost întocmit un prim raport de necropsie medico-legală nr. …/A/2014 din 22.01.2015, constatându-se că moartea victimei C.C. a fost violentă, iar cauza medicală a decesului a fost șocul septic (cu bronhopneumonie generalizată și insuficiență multiplă de organ), complicație terminal survenită în statusul postoperator al unui traumatism abdominal cu ruptură duodenală, peritonită secundară și contuzii la nivelul colonului drept (pentru care s-au efectuat duodenorafie și hemicolectomie dreaptă). S-a mai menționat în raportul de expertiză că leziunile la nivelul extremității cefalice constatate cu ocazia autopsierii au putut fi produse prin loviri cu și de corpuri dure (posibil mijloace specifice omului) la nivelul peretelui abdominal anterior, toate putând data din 22.07.2014. Victima a fost lovită din față (în ortostatism), precum și în poziția culcat (decubit dorsal).

Prin același act medical s-a făcut precizarea că nu s-au constatat omisiuni sau greșeli în acordarea asistenței medicale pe parcursul internării victimei, evoluția nefavorabilă a leziunilor traumatice suferite datorându-se complicațiilor redutabile (atât cele de natura și localizarea leziunilor, cât și cele de natură infecțioasă).

Între leziunile traumatice constatate la autopsia medico-legală și deces există legătură de cauzalitate indirectă (predominant violentă).

În cursul judecății, la solicitarea inculpaților, a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală, prin care s-a concluzionat că moartea lui C.C. a fost violentă, din documentația medicală rezultând că s-a datorat unui traumatism abdominal cu ruptură duodenală, contuzii colon drept și peritonită secundară pentru care s-a intervenit chirurgical și care s-a complicat în evoluție cu șoc septic, între leziunile traumatice și deces existând legătură de cauzalitate indirectă.

La momentul adresării în UPU în 22.07.2014, ora 22:10, ecografia abdominală a evidențiat lichid liber intraperitoneal și starea generală a victimei a impus monitorizare activă și reevaluare în dinamică. Elementele semiologioce de abdomen acut chirurgical s-au confirmat în 23.07.2014 ora 06:25 atunci când reexaminarea ecografică certifică prezența lichidului liber în cavitatea peritoneală. Examinarea chirurgicală efectuată la ora 07:55 recomandă internarea în secția chirurgie – ATI, iar examinarea radiografică pe gol efectuată la ora 08:00 relevă prezența pneumoperitoneului. Se stabilește diagnosticul pneumoperitoneu posttraumatic, traumatism toraco-abdominal, traumatism cranio-facial și la ora 08:40 pacientul este transferat la clinica chirurgie-ATI. Intervenția chirurgicală a început la ora 09:45. Pacientul a fost stabil în cursul nopții și a intrat în operație stabil hemodinamic. Din momentul în care s-a diagnosticat sindromul

de abdomen acut perforat cu pneumoperitoneu, pregătirile pentru gestul chirurgical au durat aproximativ o oră și 45 de minute (incluzând diagnosticul radiologic și transportul pacientului) ceea ce este în limitele de timp acceptate.

S-a mai precizat în expertiză că sindromul de abdomen acut cu pneumoperitoneu a impus efectuarea intervenției chirurgicale care nu a fost întârziată, fiind efectuată după ce s-a confirmat diagnosticul de abdomen acut chirurgical și în timp util (timpul de o oră și 45 de minute fiind necesar pentru transportul pacientului, pregătirea preoperatorie a pacientului și echipei chirurgicale). Monitorizarea pacientului a fost corectă. Antibioterapia a fost corect manageriată efectuându-se inițial empiric conform protocoalelor, iar după antibiogramă a fost adaptată prin introducerea de colistin pentru pseudomonas aeruginosa. În contextul traumatic al victimei starea de sepsis nu putea fi prevenită prin gesturi sau acțiuni medicale, arătându-se că flora microbiană pusă în evidență prin examenul microbiologic face parte din categoria infecțiilor instraspitalicești.

Nici expertul consilier, propus de inculpatul C.N., nu a reținut cu certitudine ruperea lanțului cauzal între leziunile traumatice și deces, chiar dacă a apreciat că au existat deficiențe în acordarea asistenței medicale, deficiențe care au constituit un factor determinant al decesului, diminuând șansele de supraviețuire.

Situația de fapt reținută rezultă din probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești, și anume: plângerea victimei, procesele verbale de intervenție la eveniment, procesul verbal de cercetare la fața locului cu planșe foto, declarațiile martorilor, actele medicale, rapoartele de expertiză medico-legală și opinia expertului parte, coroborate și cu declarațiile inculpaților care au recunoscut că au lovit victima.

Raportat la acest probatoriu, instanța constată că în drept, faptele inculpaților C.N. și T.B.A. constând în aceea că, împreună au lovit, în mod repetat şi cu forţă deosebită, cu pumnii şi picioarele, în zona capului şi abdomenului, pe consăteanul lor C.C. în seara zilei de 22.07.2014, provocându-i un politraumatism prin agresiune cu abdomen acut chirurgical mixt (hemoragic şi peritonic), ruptură de duoden, contuzii unghi colic drept cu dilacerare şi efracţia peretelui colic, peritonită fecalidă, hemoragie internă prin ruptură de mezenter, hematom retroperitoneal drept, traumatism toracic drept cu echimoză laterală şi TCC acut deschis care au condus la deces în data de 31.07.2014, întrunesc pentru fiecare dintre inculpați elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal, fiind îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii.

Referitor la cererile de schimbare a încadrării juridice, instanța constată că părțile civile C.L. și C.M.I., prin reprezentant legal, au solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de omor.

Instanța a constatat că, ceea ce deosebește infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte de infracțiunea de omor este împrejurarea că, deși la ambele infracțiuni, loviturile sunt aplicate cu intenție, în cazul primei infracțiuni moartea victimei se produce din culpă, inculpatul fie a prevăzut rezultatul faptei lui, dar a crezut că nu se va produce, fie nu a prevăzut acest rezultat, deși trebuia și putea să-l prevadă. În cazul celei de a doua infracțiuni rezultatul letal a fost prevăzut, iar inculpatul, chiar l-a dorit sau cu toate că nu l-a dorit, l-a acceptat în mod conștient. În consecință, pentru delimitarea celor două infracțiuni, trebuie analizată poziția subiectivă a inculpatului, intenția cu care acesta a acționat.

În speță, având în vedere că inculpații nu au folosit în comiterea infracțiunii un obiect apt a produce moartea, nu au lovit victima vizând conștient o zonă vitală a corpului, că decesul s-a produs la 9 zile de la data aplicării loviturilor, fiind favorizat și de un fond patologic preexistent,

precum și de alte cauze medicale intervenite ulterior, instanța apreciază că inculpații nu au avut intenția de a ucide victima.

Este adevărat că acțiunea violentă a inculpaților a fost concomitentă, dar acest lucru nu este suficient pentru a putea reține existența intenției acestora de a ucide victima, având în vedere faptul că, inculpații și victima au discutat civilizat chiar înainte de momentul lovirii, victima avea o vârstă relativ tânără (43 de ani), ceea ce permite o presupunere generală că persoanele de această vârstă pot avea o rezistență fizică mai mare, precum și faptul că nu se poate reține cu certitudine aplicarea unor lovituri de mare intensitate, potrivit concluziilor din primul raport de expertiză leziunile pledează pentru lovire cu intensitate medie spre mare. Chiar dacă în urma loviturilor s-a produs ruperea unor organe interne (duoden, mezenter), ceea ce evident presupune o forță mai mare în aplicarea loviturilor, decesul a intervenit și urmare altor cauze ulterioare, după cum s-a arătat mai sus, situație în care există un dubiu privind aplicarea de lovituri cu o intensitate atât de mare încât să permită univoc reținerea intenției de a suprima viața victimei.

Lipsa intenției denotă și din comportamentul inculpaților care s-au oprit din lovirea victimei când aceasta a devenit inconștientă și au încercat, împreună cu membrii familiei inculpatului C.N., să dea un prim ajutor victimei.

Nici invitarea telefonică a victimei pentru a rezolva problemele ”ca bărbații” nu indică altă intenție a inculpaților decât cel mult de a o bate pe victimă.

Pentru considerentele arătate instanța a apreciat că nu există elemente care să permită reținerea în cauză a intenției directe sau indirecte de a ucide victima, inculpații lovind victima cu intenție, fiind însă în culpă în raport cu moartea acesteia, astfel că, în baza dispoziţiilor art. 386 Cod procedură penală a respins ca nefondată cererea de schimbare încadrare juridică din infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal în infracțiunea de omor prevăzută de art. 188 Cod penal formulată de părțile civile,

Referitor la cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal în infracțiunea de vătămare corporală prev. de art. 194 alin. 1 Cod penal, instanța a constatat că diferența este dată în principal de urmarea imediată ce constă în cazul primei infracțiuni în decesul persoanei în urma loviturilor, implicit impunându-se o legătură de cauzalitate între activitatea de lovire a victimei și moartea acesteia, în cazul vătămării corporale intervenind o lipsă de vinovăție cu privire la un eventual deces al persoanei lovite.

Inculpații au contestat în cauză existența oricărei legături de cauzalitate între loviturile care le-au aplicat lui Cucută Costel și decesul acestuia, considerând că existența unei legături de cauzalitate indirecte, așa cum se arată în rapoartele de expertiză medico-legală, este insuficientă pentru a se reține vreo vinovăție a lor în raport de acest rezultat.

Legătura de cauzalitate între activitatea de lovire săvârșită de către inculpați asupra victimei și decesul acesteia nu este înlăturată dacă la activitatea acestora se adaugă și alți factori, sens în care doctrina și jurisprudența au fost constante în a stabili că în atare condiții nu este afectat raportul de cauzalitate

În speță, intervenția chirurgicală, tratamentul medical, infectarea victimei cu un virus intraspitalicesc sunt cauze care s-au ivit și suprapus pe cauza inițială, traumatismele suferite de victimă în urma loviturilor aplicate de inculpați, în lipsa cărora rezultatul constând în deces nu s-ar fi produs.

Astfel, contribuțiile ulterioare, care au dus la decesul victimei, nu aparțin altui lanț cauzal, motiv pentru care legătura de cauzalitate între lovituri și deces nu este întreruptă.

Din acest motiv, în cele două expertize medico-legale se menționează existența unei legături indirecte între lovituri și deces.

Chiar și expertul parte propus de către inculpatul C.N. arată că moartea lui C.C. a fost violentă, s-a datorat insuficienței multiple de organ în cadrul șocului septico-toxic, survenit în evoluția peritonitei generalizate consecutive unor rupturi și contuzii ale tubului digestiv, iar deficiențele apreciate de acesta că au existat în acordarea asistenței medicale au avut rol de factor determinant, diminuând șansele de supraviețuire, nefiind exclusă ruperea lanțului cauzal între leziunile traumatice și deces.

Astfel, chiar dacă asistența medicală nu ar fi fost adecvată, existând deficiențe în acordarea acesteia, ca și factor contributiv survenit, nu aparține unui alt lanț cauzal pentru a se putea reține întreruperea legăturii de cauzalitate.

Față de cele arătate, instanța a constatat că actele exercitate de fiecare inculpat de a lovi victima au avut loc cu intenția directă de a aplica o corecție acesteia, moartea victimei fiind urmarea praeterintenționată a loviturilor, întrucât inculpații fie au prevăzut rezultatul faptei lor, dar au crezut că nu se va produce, fie nu l-au prevăzut, deşi puteau și trebuiau să-l prevadă.

Pentru motivele expuse urmează a fi respinsă ca nefondată și cererea acestora de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal în infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod penal.

Astfel, fiecare dintre inculpați a săvârșit infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 Cod penal, fapta acestora, așa cum a fost reținută mai sus, fiind prevăzută de legea penală, a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi anume praeterintenţia, este nejustificată şi imputabilă fiecăruia dintre ei.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpaților, s-au avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 Cod penal şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cauză.

Astfel, se au în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii și anume pe fondul consumului de alcool și în legătură cu situații care puteau fi rezolvate pașnic și cărora li s-a acordat o importanță exagerată, comportamentul victimei față de soacra inculpatului C.N., care a generat lovirea victimei, neconstituind o acțiune deosebită care să justifice apariția stării de agresivitate a inculpaților.

Jignirea soacrei inculpatului C.N. ar fi putut constitui o situație provocatorie, însă doar pentru acest inculpat și cel mult în raport cu prima palmă aplicată victimei, nu și pentru ceea ce a urmat.

Fapta inculpaților este de o gravitate sporită având în vedere aspectele mai sus reținute şi consecinţa finală, ireparabilă, constând în pierderea vieții unei persoane, rezultatul produs prin săvârșirea faptei fiind unul foarte grav.

În ceea ce privește reținerea ca circumstanță atenuantă judiciară a împrejurărilor legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului, instanța a avut în vedere aceste aspect doar ca elemente de individualizare și nu ca circumstanță atenuantă conform art. 75 alin. 2 lit. b Cod penal.

Instanța a avut în vedere la individualizare și comportamentul inițial al inculpaților, care la începutul urmăririi penale au oscilat între diferite apărări, încercând chiar influențarea în mod negative a probatoriului din cauză.

Totodată, pe parcursul procesului s-a încercat prezentarea victimei ca fiind o persoană cu un comportament necorespunzător, care avea antecedente penale, avea probleme cu legea,

aspecte irelevante în cauză atâta timp cât nu s-a invocat vreo temere a inculpaților față de victimă ca motivare a faptelor, iar faptele inculpaților nu își pot găsi nicicum vreo justificare în astfel de aspecte ce țin de persoana victimei, chiar de ar fi adevărate. Mai mult, potrivit înscrisurilor depuse la dosar de partea civilă, victima a fost o persoană cu pregătire militară superioară, s-a implicat în timpul vieții în activități din diverse organizații și potrivit declarațiilor extrajudiciare depuse la dosar aceasta a fost apreciată în comunitate, tot așa cum și inculpații sunt apreciați potrivit înscrisurilor de aceeași natură depuse de aceștia.

Inculpatul C.N. are aproape 45 de ani, este agricultor, căsătorit, are doi copii, din care unul în prezent minor și nu are antecedente penale.

Inculpatul T.B.A. are 28 de ani, este agricultor, necăsătorit și nu are antecedente penale. Având în vedere cele reținute mai sus, recunoașterea parțială a săvârșirii infracțiunii, dar

și lipsa antecedentelor penale, a bunei conduite avută de către inculpați anterior săvârșirii infracțiunii, precum și regretul sincer exprimat de inculpați în ultimul cuvânt, instanța a apreciat că scopul preventiv şi reeducativ al pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse constând în închisoare, pedeapsă ce va fi orientată spre minimul special prevăzut de lege.

În legătură cu minimul special prevăzut de lege, instanța a reţinut că inculpații au solicitat să se folosească de procedura simplificată în cauză, recunoscând lovirea victimei și practic săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, sens în care au solicitat și schimbarea încadrării juridice, contestând însă orice legătură între lovire și decesul victimei.

Astfel, aceștia au recunoscut doar în parte situația de fapt din actul de sesizare al instanței, prin cererea de schimbare a încadrării juridice, astfel cum a fost formulate, s-a tins la schimbarea parțială și a situației de fapt reținută în actul de trimitere în judecată, de natură să diminueze răspunderea penală.

Cum instanța nu a constatat o identitate între fapta recunoscută de fiecare inculpat și cea din actul de sesizare ori cea apreciată că trebuie reținută în urma administrării probatoriului, a constatat în consecință și că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală astfel că nu operează reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 195 Cod penal.

Deși art. 195 Cod penal nu prevede ca alături de pedeapsa principală a închisorii să se dispună și interzicerea unor drepturi, instanța a apreciat că săvârșirea unei infracțiuni, precum cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte creează o nedemnitate a inculpaților de a fi aleși în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, precum și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, astfel că în baza art. 67 alin. 1 Cod penal a aplicat fiecărui inculpat și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, și anume cele prevăzute de art. 66 alin.1 lit. a şi b Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată stabilită conf. art. 66 alin. 1 Cod penal, având în vedere că o astfel de pedeapsă este necesară faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârșite de inculpați, împrejurările cauzei şi persoana acestora, aceleași drepturi urmând a fi interzise inculpaților și ca pedeapsă accesorie conform art. 65 alin. 1 şi 3 Cod penal.

Ţinând cont că arestarea preventivă a inculpaţilor C.N. și T.B.A. a fost menţinută succesiv, că temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă şi în prezent, existând presupunerea rezonabilă în sensul săvârşirii faptelor ce li se impută acestor inculpaţi, dar şi rezonanţa socială negativă a acestor fapte ce acced în câmpul incriminării, instanța a apreciat că, dată fiind gravitatea faptelor și circumstanțele săvârșirii acesteia, lăsarea lor în libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică, nefiind pertinente

măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională, astfel că în baza art. 399 alin. 1 Cod procedură penală a menţinut în continuare arestarea lor preventivă.

În baza art. 72 alin. 1 Cod penal s-a dedus pentru fiecare inculpat, din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi arestării preventive cu începere de la data de la 04.08.2014 la zi.

Conform art. 7 din Legea nr. 76/2008, în cazul persoanelor condamnate pentru infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la acestea, prelevare care se dispune de instanţa de judecată, prin hotărârea de condamnare, motiv pentru care, în baza textului de lege menţionat, se va dispune prelevarea probelor biologice de la cei doi inculpați, cu respectarea dispoziţiilor art.5 alin.5 teza a II-a din actul normativ menţionat, în sensul informării inculpaților că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic. 

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a constatat că s-au constituit părți civile: C.L. cu suma de 10.000 lei daune materiale și 100.000 lei daune morale; C.M.I. prin reprezentant legal C.L. cu suma de 100.000 lei daune morale; Spitalul Județean de Urgență ”Sf. P.” F. cu suma de 2.825,35 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare cu victima, plus dobânda legală; Serviciul de Ambulanță Județean Vrancea cu suma de 62,28 lei reprezentând cheltuieli de transport cu victima plus dobânda legală.

Sub aspectul daunelor morale, instanţa a reţinut ca un fapt incontestabil împrejurarea că infracțiunile săvârșite de inculpați au produs un prejudiciu moral părților civile, prin afectarea în mod iremediabil a dreptului acestora la viața de familie, prejudiciu care, deși nu poate fi realmente cuantificat, se impune a fi acoperit prin acordarea unor sume apreciate de instanță ca reprezentând un cuantum adecvat pentru fiecare dintre acestea, mai mic decât sumele solicitate de cele două părți civile.

Posibilitățile efective de plată ale inculpaților nu pot constitui un criteriu în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

S-a avut în vedere relația strânsă de afecțiune care în mod cert a existat între victimă și fiica acestuia, C.M.I., aflată într-un moment când deja putea să înțeleagă rolul tatălui și în consecință să resimtă lipsa acestuia, minora fiind privată în viitor de a primi sprijin material şi moral de la acesta.

Și soția C.L. a suferit un prejudiciu moral, relațiile de afecțiune dintre aceasta și victimă fiind presupuse, având în vedere și că aceasta a rămas părinte singur cu un copil minor, obligat în consecință să preia atât toate activitățile casei, cât și pe cele legate de creșterea și educarea minorei, fiind lipsită în consecință de sprijinul material și moral al soțului.

Referitor la daunele materiale, acestea au fost dovedite prin depozițiile martorilor I.V. și G.F. care au declarat că partea civilă C.L. a făcut toate pomenirile pentru victimă, după datină și potrivit cu statutul și mai ales cu vârsta victimei, fiind cunoscut faptul că în cazul persoanelor mai tinere și decedate și în condiții mai puțin obișnuite, se fac cheltuieli mai mari, pentru că sunt mai mulți participanți la înmormântare și pomenirea de înmormântare, acordându-se totodată și mai multă grijă modului în care se fac ritualurile religioase, fără a fi vorba despre cheltuieli voluptorii.

Declarațiile martorilor se coroborează și cu înscrisurile depuse la dosar- adeverință de la Protoieria F. II- Parohia P. I, fotografiile de la înmormântare.

Față de cheltuielile indicate de martori că au fost efectuate la înmormântare și pomenirile ulterioare, înscrisurile de la dosar, având în vedere și suma rezonabilă solicitată cu titlu de daune materiale, se constată că partea civilă a făcut aceste cheltuieli.

Prin faptele lor, inculpații au generat și cheltuielile făcute cu transportarea victimei cu ambulanța la spital, precum și pe cele constând în spitalizarea victimei până la momentul în care a intervenit decesul acesteia, cheltuieli comunicate prin adresă de către cele două instituții.

Astfel, în baza art. 397 Cod procedură penală şi art. 25 Cod procedură penală raportat la art. 1349, 1357, 1370 și 1381 și următoarele Cod civil fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, inculpații au obligația de a despăgubi persoanele care au suferit un prejudiciu urmare faptei acestora, săvârșită de cei doi împreună, despăgubirea părților civile urmând a fi făcută în solidar, având în vedere dispoziţiile art. 1370 Cod civil, prejudiciul cauzat în speță fiind produs prin acțiunea simultană a acestora, iar în cauză nu se poate stabili că prejudiciul a fost cauzat doar de unul dintre inculpați, ori că unul dintre inculpați nu îl putea cauza, prejudiciul fiind cauzat de ambii inculpați.

Totodată, conform art. 1382 Cod civil, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat.

În cazul despăgubirilor solicitate de către Serviciul de Ambulanță Vrancea și Spitalul Județean de Urgență ”Sf. Pantelimon” Focșani, au fost obligați inculpații și la dobânda legală, de la data producerii prejudiciului în patrimonial acestor părți civile, mai exact, în cazul cheltuielilor făcute cu transportarea victimei la spital de la data la care victima a fost transportată cu salvarea și respectiv, în cazul cheltuielilor cu spitalizarea, de la data externării/decesului acesteia, conform art. 1381 alin. 1 Cod civil.

Referitor la obligarea inculpaților la plata unei prestații periodice pentru minora CM.I., instanța a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 1390 alin. 1 și 3 Cod civil, minora este persoană îndreptățită la întreținere din partea celui decedat, la stabilirea despăgubirii ținându-se seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Conform dispoziţiilor art. 1393 alin. 1 Cod civil dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia.

Pentru minoră, potrivit deciziei nr. 156871/04.02.2015 a C.J.P.V. s-a stabilit o pensie lunară în favoarea minorei de 359 lei.

Prestația periodică a fost solicitată în funcție de venitul minim pe economie, venit care nici în trecut și nici în prezent nu poate atinge ori depăși cuantumul pensiei stabilite pentru minoră, calculul prestației având la bază cuantumul prevăzut la art. 529 alin. 2 Cod civil, adică ¼ din venitul lunar net al victimei anterior decesului, în cauză nerezultând că victima ar fi obținut constant venituri în plus peste venitul minim pe economie stabilit prin H.G. nr. 871/2013 și nr. 1091/2014.

Față de cele arătate, a fost respinsă respins ca nefondată cererea pentru obligarea inculpaților la plata unei prestații periodice.

În baza art. 162 alin. 3 Cod procedură penală s-a dispus restituirea către partea civilă C.L. a unui telefon mobil marca Samsung, dual SIM, cu carcasă din plastic de culoare neagră și față metalică de culoare argintie ridicat de la partea civilă la data de 01.08.2014 pentru verificarea apelurilor primite de victimă de la inculpați, la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, partea civilă formulând și cerere în acest sens în cursul procesului.

În baza dispoziţiilor art. 276 alin. 1, 2 și 4 Cod procedură penală a obligat pe fiecare inculpat să plătească părţii civile C.L. cheltuieli judiciare constând în onorariul pentru apărare potrivit chitanțelor depuse la dosar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, inculpaţii C.N. şi T.B. şi părţile civilă C.L. şi C.M.I.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea apreciază hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală sub aspectul greşitei soluţionări a laturii civile prin respingerea cererii de obligare a inculpaţilor la plata unei prestaţii periodice pentru minora C.I. începând cu data producerii prejudiciului şi nu cu data pronunţării hotărârii apelate.

De asemenea, apreciază că şi pedepsele aplicate celor doi inculpaţi sunt prea mici, solicitând majorarea acestora.

Inculpaţii apreciază hotărârea pronunţată de instanţa de fond ca fiind nelegală sub aspectul greşitei condamnări pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, motivat de faptul că nu au intenţionat să suprime viaţa părţii victimei C.C., precum şi faptul că din concluziile rapoartelor expertizelor medicale efectuate în cauză rezultă că decesul victimei s-a datorat nu loviturilor aplicate, ci datorită unei infecţii intraspitaliceşti.

În subsidiar, inculpaţii solicită ca în cazul condamnării lor pentru faptele deduse judecăţii să se ţină cont că în faţa judecătoriei de fond au solicitat judecarea pe baza procedurii simplificate, cerere respinsă în mod greşit de către instanţa de fond.

Partea civilă C.L., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al minorei C.M.I. a apreciat hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile a cauzei. Solicită schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor din infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte în infracţiunea de omor, precum şi obligarea celor doi inculpaţi în solidar la plata unei obligaţii lunare de întreţinere în favoarea minorei C.M.I., de la data săvârşirii infracţiunii şi până la majoratul acesteia în afară de pensia de urmaş pe care aceasta o primeşte.

Precizează că şi cuantumul daunelor morale este prea mic, solicitând majorarea acestora.La termenul de judecată din 31.05.2016, instanţa de altfel având în vedere motivele

invocate, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor C.N. şi T.B.A. din infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 195 Cod penal în infracţiunea de omor prev. de art. 188 alin. 1 Cod penal.

Analizând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu în limitele prevăzute de lege, Curtea reţine următoarele:

În mod judicios instanţa de fond, având în vedere probele administrate în cauză a constatat săvârşirea faptelor cu vinovăţie de către inculpaţii C.N. şi T.B.A., dar nu a dat încadrarea juridică corespunzătoare situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză.

Victima a fost internată în secția Chirurgie ATI a Spitalului de Urgență Județean ”Sf. P.” F., în perioada 23.07-31.07.2014 cu diagnosticul ”Politrumatism prin agresiune. Abdomen acut chirurgical mixt (hemoragic peritonitic). Ruptură duoden. Contuzii unghi colic drept cu dilacerare și efracția peretelui colic. Peritonită fecalodiă. Hemoragie internă prin ruptură de mezenter. Hematom retroperitoneal drept. Traumatism toracic drept cu echimoză lateral. TCC acut închis. Șoc traumatic. Sepsis sever cu MSOF. Stare de ebrietate”.

În cursul urmăririi penale a fost întocmit un prim raport de necropsie medico-legală nr. 160/A/2014 din 22.01.2015, constatându-se că moartea victimei C.C. a fost violentă, iar cauza medicală a decesului a fost șocul septic (cu bronhopneumonie generalizată și insuficiență multiplă de organ), complicație terminal survenită în statusul postoperator al unui traumatism abdominal cu ruptură duodenală, peritonită secundară și contuzii la nivelul colonului drept (pentru care s-au efectuat duodenorafie și hemicolectomie dreaptă). S-a mai menționat în raportul de expertiză că leziunile la nivelul extremității cefalice constatate cu ocazia autopsierii

au putut fi produse prin loviri cu și de corpuri dure (posibil mijloace specifice omului) la nivelul peretelui abdominal anterior, toate putând data din 22.07.2014. Victima a fost lovită din față (în ortostatism), precum și în poziția culcat (decubit dorsal).

Prin același act medical s-a făcut precizarea că nu s-au constatat omisiuni sau greșeli în acordarea asistenței medicale pe parcursul internării victimei, evoluția nefavorabilă a leziunilor traumatice suferite datorându-se complicațiilor redutabile (atât cele de natura și localizarea leziunilor, cât și cele de natură infecțioasă).

Între leziunile traumatice constatate la autopsia medico-legală și deces există legătură de cauzalitate indirectă (predominant violentă).

În cursul judecății, la solicitarea inculpaților, a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală, prin care s-a concluzionat că moartea lui C.C. a fost violentă, din documentația medicală rezultând că s-a datorat unui traumatism abdominal cu ruptură duodenală, contuzii colon drept și peritonită secundară pentru care s-a intervenit chirurgical și care s-a complicat în evoluție cu șoc septic, între leziunile traumatice și deces existând legătură de cauzalitate indirectă.

Din probele administrate în cauză rezultă că cei doi inculpaţi au acţionat împreună în cadrul unei activităţi infracţionale indivizibile pentru lovirea victimei C.C.

Inculpaţii au aplicat victimei lovituri de mare intensitate în zone anatomice vitale, lovituri care au provocat leziuni grave în special la nivelul abdomenului care au dus la ruptură de duoden, ruptură de mezenter, precum şi contuzie colon drept.

Loviturile aplicate de cei doi inculpaţi au fost multiple şi au vizat zone vitale ale corpului, respectiv abdomen, torace şi cap.

Multitudinea loviturilor aplicate concomitent de ambii inculpaţi, chiar şi după căderea acesteia la pământ, lovituri de mare intensitate, aplicate cu pumnii şi picioarele duc la concluzia că inculpaţii chiar dacă nu au urmărit, au acceptat ca loviturile aplicate asupra victimei să aibă consecinţe grave asupra acesteia, inclusiv să ducă la deces.

În concret, Curtea constată că inculpaţii au aplicat împreună lovituri multiple victimei cu pumnii şi picioarele, lovituri de mare intensitate în zone vitale care au dus la deces, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor şi nu are infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte.

Din rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în cauză, inclusiv expertiza efectuată la cererea inculpaţilor (conf. dr. Iuliu Fulga- medic primar legist), rezultă că leziunile traumatice au fost produse prin lovire cu sau de corpuri dure şi că au pus în primejdie viaţa victimei (pct. 7 din concluziile notei de expertiză).

În aceste condiţii pe latură subiectivă, Curtea constată că nu este incidentă preterintenţia specifică infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte în sensul că decesul victimei nu s-a datorat loviturilor aplicate de către inculpaţi, ci ca urmare a unor împrejurări exterioare ce nu au fost avute în vedere de inculpaţi şi au dus la producerea unui rezultat periculos neurmărit şi neacceptat de către aceştia.

În acest context, se constată că în mod judicios instanţa de fond nu a reţinut existenţa unei legături de cauzalitate între decesul victimei C.C. şi apariţia unei infecţii intraspitaliceşti care a dus la deces.

Această concluzie rezultă atât din conţinutul expertizelor medico-legale din care rezultă că între leziunile traumatice constatate la autopsia medico-legală şi deces există legătură de cauzalitate predominat indirectă (predominant violentă).

Analizând lanţul cauzal ce a dus la decesul victimei se constată că acesta se datorează activităţii inculpaţilor care în urma loviturilor aplicate au determinat internarea în spital a

numitului C.C. cu leziuni multiple din care unele susceptibile de a pune în primejdie viaţa acesteia.

Dacă inculpaţii nu ar fi agresat victima, cauzându-i leziuni grave aceasta nu ar mai fi fost internată în spital şi nu ar fi fost infestată cu o infecţie intraspitalicească care a dus la deces.

În speţă, intervenţia chirurgicală a fost generată de traumatismele suferite de victimă ca urmare a loviturilor aplicate de inculpaţi, infectarea acesteia cu un virus intraspitalicesc fiind suprapusă pe cauzele iniţiale ce au dus la decesul victimei.

Aşa cum s-a menţionat mai sus dacă inculpaţii nu ar fi lovit victima, aceasta nu ar mai fi fost internată în spital şi rezultatul letal nu s-ar mai fi produs.

Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de omor prevăzută de art. 188 Cod penal şi nu infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 195 Cod penal aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Va dispune condamnarea inculpaţilor C.N. şi T.B.A. la pedeapsa principală a închisorii pentru infracţiunea de omor prev. de art. 188 Cod penal, pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, având în vedere faptul că inculpaţii sunt la primul impact cu legea penală, au conştientizat şi regretat urmările faptelor săvârşite.

Se vor menţine pedepsele accesorii şi complementare aplicate de către instanţa de fond ca fiind legale şi temeinice.

În ceea ce priveşte cererile inculpaţilor C.N. şi T.B.A. de judecată pe baza procedurii simplificate de recunoaştere a vinovăţiei cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, Curtea constată că în mod judicios instanţa de fond a respins această cerere.

Astfel, conform art. 374 alin. 4 Cod procedură penală raportat la art. 375 Cod procedură penală inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată dacă recunoaște în totalitate faptele reţinute în sarcina sa.

Ori, în speţă inculpaţii au recunoscut faptul că au lovit victim, dar au solicitat administrarea unor probe, respectiv a unei noi expertize medicale pentru a face dovada că decesul victimei a intervenit din cauze independente de loviturile aplicate şi pe cale de consecinţă nu sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii.

Ori, această conduită procesuală a inculpaţilor nu se încadrează în condiţiile prevăzute de lege pentru ca aceştia să poată fi judecaţi în baza procedurii simplificate.

Pe cale de consecinţă se vor respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii C.N. şi T.B.A. în ceea ce priveşte constatarea că nu se fac vinovaţi de decesul victimei C.C., iar în cazul în care s-ar reţine în sarcina acestora o formă de vinovăţie să se facă aplicarea dispoziţiilor referitoare la recunoașterea vinovăţiei.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către partea civilă C.L. pe latura penală a cauzei acesta urmează a fi admis, urmând a se dispune condamnarea celor doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de omor.

Pe aceste considerente, deoarece prin schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina celor doi inculpaţi se majorează şi cuantumul pedepselor aplicate acestora se va admite şi apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea care solicită majorarea pedepselor aplicate.

Pe latură civilă a cauzei, Curtea apreciază că în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale în cuantum de 30.000 lei, părţii civile C.L. în calitate de soţie a defunctului şi 40.000 lei părţii civile minora C.M.I. în calitate de fiică a defunctului, acestea au fost în mod just comensurate şi nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză.

Astfel, la stabilirea cuantumului acestora, instanţa de fond a avut în vedere trauma psihică suferită de către cele două părţi civile ca urmare a suprimării vieţii victimei C.C., traumă de cale cele două părţi civile vor fi marcate toată viaţa.

În concluzie, Curtea apreciind că instanţa de fond a apreciat în mod judicios cuantumul acestor daune va respinge ca nefondat motivul de apel al părţilor civile referitoare la majorarea daunelor morale la care au fost obligaţi cei doi inculpaţi.

În ceea ce priveşte cuantumul pensiei de întreţinere stabilit în favoarea minorei C.M.I. întinderea acestei prestaţii, precum şi cererea formulată de reprezentantul legal al minorei de obligare a celor doi inculpaţi în afară de pensia de urmaş şi la plata unei prestaţii lunare periodice în favoarea minorei până la majoratul acesteia, Curtea constată următoarele:

La dosarul cauzei nu există dovezi că la momentul săvârşirii faptei (22.07.2014), victima C.C. avea un loc de muncă stabil sau un alt venit lunar periodic şi care ar fi fost acest venit.

În această situaţie, Curtea a avut în vedere venitul minim pe economie.Deşi acest venit a cunoscut evoluţii constante în sensul majorării lui, Curtea va avea în

vedere ultima majorare a venitului minim pe economie, intrată în vigoare la 01.05.2016 şi care stabileşte un venit minim pe economie de 1250 lei/lunar.

Aceasta în ideea de a se evita ca partea civilă minoră C.I. să formuleze noi acţiuni civile în instanţă, pentru actualizarea sumei reprezentând venitul minim pe economie la data săvârşirii faptei (22.07.2014) şi până în prezent.

Raportat la venitul minim pe economie (1250/ lună) şi la dispoziţiile Codului civil, se constată că victima C.C.l, dacă ar fi trăit ar fi trebuit să presteze fiicei sale minore C.I. (unic copil), o întreţinere lunară de 312,50 lei/lunar (1250 lei/4 = 312,50 lei).

La dosarul instanţei de fond volumul I se află Decizia nr. 156871/04.02.2015 a C.J.P.V., prin care, în favoarea minorei, C.I. s-a stabilit o pensie de urmaş în sumă de 359 lei/lunar, care este mai mare decât 312, 50 lei/lună cât ar fi prestat întreţinere tatăl său C.C.

Astfel, apare ca fondat motivul de apel invocat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, în sensul că cei doi inculpaţi trebuie obligaţi, în solidar, către minora C.I., la plata unei sume globale, aferentă perioadei 22.07.2014 (data săvârşirii faptei), până la 04.02.2015 (data apariţiei deciziei privind acordarea pensiei de urmaş minorei), calculată prin raportare la suma de 312, 50 lei/lună (cât ar fi prestat întreţinere defunctul C.C. fiicei sale minore).

De asemenea, apare ca nefondată susţinerea părţii civile minore C.I., prin reprezentant legal şi avocat ales, ca inculpaţii să fie obligaţi, în solidar, pentru viitor (dar nu mai târziu de 18 sau 26 ani dacă minora se va afla în continuarea studiilor), a unei pensii de întreţinere lunare, pe lângă pensia de urmaş stabilită de C.J.P.V., deoarece, o astfel de situaţie s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, prin dublă valorificare a unui fapt juridic ilicit (agresionarea şi ulterior decesul victimei C.C.).

Deoarece celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate sunt legale şi temeinice, urmează a fi menţinute.

Având în vedere faptul că inculpaţii C.N. şi T.B.A. au fost judecaţi în stare de arest preventiv în prezenta cauză, iar temeiurile care au determinat arestarea iniţială nu s-au schimbat se va menţine starea de arest a acestora, urmând a se deduce din durata pedepselor aplicate perioada arestării preventive cu începere de la data de 04.08.2014 la zi pentru fiecare inculpat.

Se va dispune obligarea inculpaţilor şi la plata de cheltuieli judiciare către stat.

SECŢIA I CIVILĂ

1. Titlu: Clauze abuzive, contracte de credit bancarCuprins pe materii: Contracte de credit bancar; comisioane; clauze abuzive.Legislaţie relevantă: Legea nr. 193/2000Rezumat: Legea nr. 193/2000 nu conferă instanţei de judecată posibilitatea de a verifica dispoziţiile din contract, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

În speţă, în mod greşit instanţa de fond a procedat la modificarea clauzelor privind dobânda variabilă şi comisionul de rambursare în sensul că a dispus aplicarea dobânzii calculată de Euribor la 12 luni la care se adaugă marja fixă de 1,2 puncte procentuale, respectiv a procentului de 0,05 la valoarea soldului rămas de achitat întrucât s-a încălcat principiul disponibilităţii intervenindu-se peste voinţa părţilor.

Decizia civilă nr. 91/A din 09.05.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi la data de 28.08.2014 sub nr. 16965/233/2014, reclamanţii S.I. şi S.I. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta BCR SA BUCUREŞTI, să pronunţe o hotărâre prin care:

- să constate caracterul abuziv al pct. 6 şi pct. 9 lit. a şi e din contractul de credit, înlăturarea clauzelor abuzive din contract şi

- restituirea sumei de 2.238,75 EUR, reprezentând comision de administrare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la data de 10.04.2008 au încheiat cu pârâta contractul de credit bancar nr. ….

Au menţionat reclamanţii că contractul încheiat cuprinde clauze prestabilite şi nu a avut posibilitatea să negocieze cu pârâta condiţiile de creditare, apreciind astfel că sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000.

Au invocat reclamanţii faptul că clauza prevăzută la art. 6 nu specifică o marjă în funcţie de care să fie calculată dobânda, şi nici nivelul maxim al dobânzii. Dobânda se poate modifica unilateral de către pârâtă, ceea ce face ca dobânda să reprezinte o clauză abuzivă, neexistând condiţii clare şi transparente privind modul în care este stabilită valoarea dobânzii.

De asemenea, au fost contestate clauzele de la pct. 9 lit. a şi e privind comisionul de rambursare anticipată şi de administrare. Comisionul de rambursare anticipată este unul nelegal şi discriminatoriu.

Comisionul de administrare prevăzut de art. 9 lit.e din contract este considerat de reclamanţi tot o clauză abuzivă, deoarece comisionul este o dovadă de rea-credinţă din partea băncii şi o modalitate de preocupare a unui avantaj concurenţial, contrar uzanţelor cinstite ale consumatorilor.

În măsura în care se constată ca fiind abuzive clauzele în litigiu, se solicită restituirea sumelor încasate de bancă în baza în baza acestor clauze.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010. În susţinerea cererii lor, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri.Conform art. 29 lit. f din OUG nr. 80/2013, prezenta acţiune este scutită de taxa judiciară

de timbru.

Legal informată cu privire la cererea reclamantei, în condiţiile art. 201 NCPC, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi în soluţionarea cererii, arătând că valoarea contractului depăşeşte 200.000 lei. Totodată au fost invocate excepţia lipsei de interes privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 9 lit.a din condiţiile speciale ale contractului, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, excepţia inadmisibilităţii restituirii tuturor sumelor, deoarece constatarea ca abuzive a clauzelor duce ca efectele lor să se producă pentru viitor şi nu pentru trecut. Totodată, a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele mai vechi de 3 ani raportat la data introducerii acţiunii.

Pârâta a solicitat ca în măsura admiterii acţiunii să fie admisă şi cererea sa reconvenţională privind adaptarea contractului privind algoritmul de calcul al dobânzii ca fiind Euribor la 6 luni +6% marja băncii.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010. În susţinerea cererii lor, pârâta a depus la dosar înscrisuri.La primul termen de judecată la Judecătorie, cu părţile legal citate, instanţa a pus în

discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi în soluţionarea cererii, excepţie invocată de pârâtă, pe care a amânat-o la următorul termen.

La termenul de judecată din data de 08.05.2015, instanţa a repus în discuția părților excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi, excepție pe care a admis-o și prin sentința civilă nr. 5609/22.05.2015 cauza a fost trimisă spre competentă soluționare la Tribunalul Galați.

La Tribunalul Galați cauza a fost înregistrată la data de 09.06.2015 sub nr. 16965/233/2014.

La termenul de judecată din data de 16.10.2015 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, excepţii pentru care pârâta le-a apreciat apărări de fond şi nu veritabile excepţii, urmând ca instanţa să analizeze apărările pârâtei la fondul litigiului. Pârâta a susţinut dintre excepţii numai excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor în cazul admiterii acţiunii privind anularea clauzelor abuzive.

Instanţa a unit această excepţie cu fondul, deoarece analiza excepţiei prescripţiei se impune numai în măsura în care se vor admite capetele principale de cerere privind constatarea nulităţii clauzelor abuzive. Instanța nu a apreciat cererea reconvențională ca pe o veritabilă acțiunea, deoarece nu este stabilit un obiect concret al acțiunii pentru care reclamanta ar fi putut sta în judecată. Cererea reconvențională a fost apreciată de instanța ca o apărare a băncii, în sensul că, dacă se modifică dobânda, acesta să fie stabilită la nivelul Euribor 6M +6% marja băncii.

Prin sentinţa civilă nr. 389/11.12.2015 Tribunalul Galaţi a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor ca nefondată.

A admis acţiunea şi a constatat nulitatea următoarelor clauze cuprinse în convenţia de credit nr. 2008249568/10.04.2008 care produce efecte între reclamant şi pârâtă:

- art. 6 din contract numai în ce privește sintagma: „dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile BCR”, urmând a se citi „dobânda de referinţă variabilă va fi indicele Euribor la 12M ...”,

- art. 9 lit.a din contract - cu privire la comisionul de rambursare anticipată și - art. 9 lit.e din contract - cu privire la comisionul de administrare, numai în ce

privește sintagma: „reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut

la pct.1” urmând a se citi „reprezentând un procent de 0,05% din valoarea soldului curent rămas din creditul acordat”.

- obligat pârâta să restituie reclamanților sumele care au fost încasate cu titlu de:- comision de rambursare anticipată, - dobândă, peste dobânda calculată ca Euribor 12M+1,2% marjă, începând cu al doilea an

de creditare și- comision de administrare, pentru suma comisionului ce depășea valoarea de 0,05%

aplicabil la soldul lunar al creditului acordat”.S-a reţinut în motivarea sentinţei cu privire la prescripţia dreptului la acţiune că în speţă

sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. 1 şi 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi nu prevederile art. 201 din Legea nr. 201/2011.

S-a motivat de ce se va admite acţiunea reclamanţilor cu privire la clauzele contractuale apreciate ca fiind abuzive: art. 6 din contract numai în ce priveşte sintagma „dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B.C.R.; art. 9 lit. a din contract cu privire la comisionul de rambursare anticipată, art. 9 lit. e di contract cu privire la comisionul de administrare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B.C.R. S.A. B. criticând-o pentru următoarele motive:

- interpretarea incorectă a prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000;- în mod greşit s-a apreciat că dobânda şi comisionul nu reprezintă elementele

preţului contractului de credit, deci elemente ale obiectului contractului;- instanţa de fond în mod greşit a procedat la modificarea clauzelor privind dobânda

variabilă şi comisionul de rambursare în sensul că a dispus aplicarea dobânzii calculate în funcţie de Euribor la 12 luni încălcând principiul disponibilităţii şi s-a intervenit peste voinţa părţilor raportat la dispoziţiile art. 960 Cod civil.

- în ce priveşte cererea reconvenţională s-a încălcat principiul disponibilităţii şi contradictorialităţii;

- în prezenta cauză nu sunt întrunite condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000 cumulativ pentru calificarea clauzelor contestate ca fiind abuzive;

- trebuia să se constate că sancţiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este încălcarea procedurii efectelor acelor clauze pentru viitor.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă urmează a se constata următoarele:Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei

93/13/CEE ori potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică.

Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a verifica dispoziţiile din contract ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

În ceea ce priveşte clauza din art. 6 din contract aceasta prevede că la data încheierii contractului dobânda curentă este de 6,2 % pe an şi este fixă în primul an şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 1 an, începând cu data primei trageri şi după această dată dobânda curentă este din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B.C.R. la care se adaugă 1,2 %.

Cu privire la această clauză urmează a se constata nulitatea parţială numai în ceea ce priveşte partea referitoare la dobânda de referinţă variabilă.

Instanţa de fond în mod greşit a procedat la modificarea clauzelor privind dobânda variabilă şi comisionul de rambursare în sensul că a dispus aplicarea dobânzii calculată de Euribor la 12 luni la care se adaugă marja fixă de 1,2 puncte procentuale, respectiv a procentului de 0,05 la valoarea soldului rămas de achitat întrucât s-a încălcat principiul disponibilităţii ori s-a intervenit peste voinţa părţilor.

Prin urmare, în raport de clauza înserată în contract potrivit voinţei părţilor se va dispune înlăturarea din sentinţa civilă apelată a dispoziţiilor privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de comision de rambursare anticipată şi cu titlu de dobândă calculată ca Euribor 12M+1,2% marjă, începând cu al doilea an de creditare.

Referitor la clauzele privind comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de administrare constatate ca fiind abuzive de către instanţa de fond soluţia este corectă pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost direct negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăţi sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faptul că respectivul contract a fost încheiat la solicitarea reclamanţilor nu exonerează banca să probeze negocierea potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare corect s-a reţinut ca fiind abuzivă doar suportarea procentului de 0,05 la valoarea întregului credit acordat.

Procentul convenit de părţi nu este abuziv numai că el trebuie suportat la valoarea soldului rămas deoarece altfel banca ar percepe o sumă de bani pentru o valoare pe care nu o mai are de administrat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 480 din Noul Cod de procedură civilă a fost emis apelul declarat de pârâta B.C.R. împotriva sentinţei civile nr. 389/11.12.2015 a Tribunalului Galaţi.

A fost schimbată în parte sentinţa numai în ceea ce priveşte soluţia data capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei cu privire la art. 6 din contract, în sensul că:

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, reglementată în art. 6 din contract, numai în ceea ce priveşte partea referitoare la „dobânda de referinţă variabilă”.

A fost obligată pârâta să modifice contractul încheiat cu reclamanţii ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda, precum şi să emită un nou grafic de rambursare.

S-a dispus înlăturarea din sentinţa civilă apelată a dispoziţiilor privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor încasate cu titlu de comision de rambursare anticipată şi cu titlu de dobândă peste dobânda calculată ca Euribor 12 M +1,2% marjă, începând cu al doilea an de creditare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

2. Titlu: Hotărârea unei instanţe de recurs într-o cauză în care hotărârea instanţei de fond este supusă doar recursului îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 323 Cod procedură civilă de la 1865 de a evoca fondul.Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Legislaţie relevantă: art. 323 Cod procedură civilă. Rezumat: În faţa Curţii de Apel Galaţi s-a invocat excepţia necompetenţei materiale de a soluţiona cererea de revizuire deoarece în conformitate cu art. 323 Cod procedură civilă revizuirea se îndreaptă la instanţa care s-a pronunţat asupra fondului pricinii.

Potrivit dispoziţiilor art. 323 Cod procedură civilă, calea de atac a revizuirii poate fi exercitată numai împotriva unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

În speţă, prin sentinţa civilă a Tribunalului Brăila s-a respins cererea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 202/2010 s-a exercitat calea de atac a recursului. Apelul a fost suprimat prin dispoziţiile Legii Micii Reforme.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă în acest caz analiza instanţei de recurs nu este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Recursul constituie în această ipoteză o cale de atac cu caracter devolutiv în care, ca şi în cazul apelului, instanţa de recurs judecă însăşi cauza, atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub acela al temeiniciei, nelimitându-se să examineze doar hotărârea pronunţată de prima instanţă, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Deoarece în speţă recursul a avut caracter devolutiv se constată îndeplinită condiţia prevăzută de art. 322 Cod procedură civilă ca hotărârea supusă revizuirii să evoce fondul.

Decizia civilă nr. 103/R din 20.04.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. 966/44/2015 pe rolul Curţii de Apel Galaţi s-a solicitat retractarea deciziei civile nr. 250/2015 a Curţii de Apel Galaţi şi a sentinţei civile nr. 886/2011 a Tribunalului Brăila.

Motivarea cererii începe cu o solicitate de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Brăila deoarece în conformitate cu art. 323 Cod procedură civilă revizuirea se îndreaptă la instanţa care s-a pronunţat asupra fondului pricinii.

Temeiul de drept al revizuirii este indicat ca fiind: art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă de la 1864, art. 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 13, 14, 15, 20, 21 şi Legea nr. 134/2010, art. 261, 105, 106, 24, 25, 27 Cod procedură civilă de la 1864, Constituţia României articolele 20, 148, 11, 1, 16, 21, 24, 44, 46, 52, 124, 126, 147, 133, apoi art. 1 Protocolul 1, art. 6, art. 14, art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; art. 1, 8, 10, 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale ale U.E., jurisprudenţa C.E.D.O.

În motivarea cererii a învederat că în soluţionarea notificării nr. 253/2001 s-a confruntat cu diverse abuzuri.

Se prezintă un istoric al modului de soluţionare a cauzei, istoric ce nu are relevanţă pentru prezenta instanţă avându-se în vedere că menirea acesteia este de a soluţiona o cale de atac extraordinară, admisibilă doar pentru motivele strict prevăzută de art. 322 Cod procedură civilă de la 1864.

Din lecturarea considerentelor formulării acestei cereri de revizuire se desprind următoarele motive:

1. Decizia 472/27.02.2015 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal încalcă în mod flagrant art. 6 din Convenţie cu tot ceea ce implică noţiunea unui proces echitabil: dreptul la apărare, asistarea de către avocat, contradictorialitatea, egalitatea armelor, accesul la justiţie, egalitatea în faţa legii.

2. Decizia civilă nr. 1659/9.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia de contencios administrativ şi fiscal care respinge ca nefondată cererea de revizuire pentru motivul neprezentării avocatei sale la proces, încalcă dreptul său fundamental la apărare, nu s-a pronunţat absolut deloc asupra motivului special de revizuire, cuprins în art. 21(2) al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007 privind încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. 2, coroborat cu art. 20 alin. 2 din Constituţia României, republicată.

În plus, decizia sus-menţionată nu a fost semnată de nici un judecător şi nici de grefier, ceea ce atrage nulitatea ei.

3. Înscrisul nou în sensul art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă este minuta întâlnirii la sediul Consiliului Superior al Magistraturii în data de 24.06.2009 dintre membrii Comisiei „Unificarea practicii judiciare” cu Preşedintele Secţiei civile şi de proprietate intelectuală de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la Curţile de apel din ţară şi reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind discutarea problemelor de practică judiciară neunitară, în care s-a stabilit că indisponibilizarea imobilelor care fac obiectul Legii speciale de restituire nr. 10/2001 operează nu de la data înregistrării notificărilor, ci chiar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

4. Domnii judecători I.A.B. şi R.J. erau incompatibili să soluţioneze cauza a cărei revizuire se solicită.

5. Decizia nr. 250/2015 a Curţii de Apel Galaţi încalcă prevederile art. 99 pct. s din Legea nr. 303/2004 privind „motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat”.

Instanţa de fond a avut de analizat cele două cazuri identice, dar soluţionate în mod diferit.

a). Decizia civilă irevocabilă nr. 240/R din 03.06.2010 a Curţii de Apel Galaţi prin care se respinge anularea Ordinului Prefectului şi se respinge restituirea în natură a terenului reclamantei.

b). Decizia civilă irevocabilă nr. 1549/09.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se dispune restituirea în natură a terenului vecinei reclamantei, teren ce intra sub incidenţa aceluiaşi Ordin al Prefectului nr. 441/2002, înstrăinarea fiind considerată nelegală, iar Ordinul şi contractul ulterior de vânzare-cumpărare neputând fi impedimente la restituirea în natură.

În decizia vecinei reclamantei, instanţele şi parţial aceeaşi judecători au respectat principiul prevalenţei restituirii în natură, indiferent în posesia cui se afla în prezent.

În mod evident, instanţa de fond nu a analizat aceste două decizii contrare, apreciind eronat că dispoziţia Primăriei este legală, pe motiv că „nu se poate reţine că ne aflăm în aceeaşi situaţie, pentru a fi aplicat acelaşi raţionament juridic”.

6. Are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 CEDO şi în conformitate cu scopul emiterii Legii nr. 10/2001.

La termenul din 10.02.2016 din oficiu s-a invocat excepţia inadmisibilităţii revizuirii prin prisma motivelor invocate.

Examinând actele şi lucrările dosarului se constată că excepţia necompetenţei materiale nu este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 323 Cod procedură civilă, calea de atac a revizuirii poate fi exercitată numai împotriva unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 886/2011 a Tribunalului Brăila s-a respins cererea formulată de reclamanta MSAAF în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 202/2010 s-a exercitat calea de atac a recursului. Apelul a fost suprimat prin dispoziţiile legii reforme.

Recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 886/2011 a Tribunalului Brăila a fost respins prin decizia civilă nr. 250/R/2015 a Curţii de Apel Galaţi.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă în acest caz analiza instanţei de recurs nu este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Recursul constituie în această ipoteză o cale de atac cu caracter devolutiv în care, ca şi în cazul apelului, instanţa de recurs judecă însăşi cauza, atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub acela al temeiniciei, nelimitându-se să examineze doar hotărârea pronunţată de prima instanţă, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Justificarea acestei reglementări derogatorii de la regula generală a caracterului nedevolutiv al recursului ţine de deosebirile esenţiale existente între cele două situaţii avute în vedere de legiuitor.

Astfel, în situaţia în care s-a putut exercita calea de atac a apelului, cauza a fost, integral şi sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de prima instanţă, examinată de o instanţă de control judiciar, la un grad de jurisdicţie superior, iar recursul va putea fi exercitat pentru motive concret şi limitativ determinate, care vizează legalitatea deciziei pronunţate în apel. În situaţia în care părţilor nu le este deschisă calea de atac a apelului, apare firesc ca instanţa să cerceteze sub toate aspectele cauza dedusă judecăţii.

Deoarece în speţă recursul a avut caracter devolutiv se constată îndeplinită condiţia prevăzută de art. 322 Cod procedură civilă ca hotărârea supusă revizuirii să evoce fondul.

Pe cale de consecinţă, urmează să se respingă excepţia necompetenţei materiale de a soluţiona cererea de revizuire ca nefondată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii revizuirii prin prisma motivelor formulate urmează să fie admisă, avându-se în vedere faptul că această cale de atac poate fi exercitată doar pentru motivele strict prevăzute de lege. Or, motivele de la pct. 1-2, 4-6 pentru care a înţeles revizuienta să formuleze această cerere nu se încadrează la niciunul din cele 9 ale art. 322 Cod procedură civilă, iar cel de la pct. 3 nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5.

Astfel, pct. 5 prevede ipoteza în care după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare în ceea ce priveşte situaţia de fapt din speţă şi nicidecum minute încheiate de judecători în cadrul unor întâlniri de unificare a practicii la nivel naţional.

Faţă de considerentele de mai sus a fost respinsă cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

SECŢIA PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

1. Titlu: Dreptul munciiCuprins pe materii: Acțiune în pretenții pentru plată nedatorată; acordarea unor sume de bani pentru o perioadă de timp în care contractul colectiv de muncă nu producea încă efecte juridice;Inaplicabilitatea Legii nr. 124/2014.Legislaţie relevantă : art. 1 din Legea nr. 124/2014Rezumat: Decontarea sumelor de transport de la domiciliu la locul de muncă pentru cadrele didactice s-a făcut în baza unor prevederi din contractul colectiv de muncă, care nu erau în vigoare la momentul efectuării transportului.

Legea nr. 124/2014 nu este aplicabilă în cauză, deoarece ea se referă la exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1, pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.

Veniturile solicitate a se restitui nu sunt venituri de natură salarială, ci cheltuieli încasate necuvenit de către salariat, fără temei legal.

Decizia civilă nr. 262/26.04.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. 742/121/2015, reclamanta Şcoala Gimnazială „A.M.” - structurile Şcoala Gimnazială nr. … şi Şcoala Gimnazială nr. … P. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii S.V., R.M.S., L. L. C., G. M. şi M. A. restituirea sumelor încasate cu titlu de „cheltuieli de navetă la şi de la locul de muncă” şi „cheltuieli pentru transport căi ferate” în perioada noiembrie 2011 – decembrie 2013, plata dobânzilor legale aferente acestor sume, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.

Motivându-şi în fapt acţiunea, reclamanta a învederat că, în urma controlului efectuat de către Curtea de Conturi Galaţi s-a constatat că pârâţii în perioada octombrie 2011 – decembrie 2013 au încasat necuvenit sume de bani, reprezentând „decontare pentru navetă la şi de la locul de muncă” şi pentru „transport căi ferate”.

Prin Decizia nr. 82/07.11.2014 a dispus recuperarea stabilirea prejudiciului creat prin plata nelegală, la care se adaugă beneficiile legale nerealizate şi recuperarea acestuia, având în vedere că plăţile s-au făcut fără bază legală.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 256 din Codul muncii.2. Întâmpinarea formulată de pârâţiLegal citaţi, pârâţii S.V., R.M.S., G.M. şi M.A. prin reprezentant Sindicatul au formulat

întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate pe perioada octombrie 2011 – februarie 2012, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Au precizat că potrivit disp. art. 48 din CCM „personalul din învăţământ care îşi desfăşoară activitatea în altă localitate decât localitatea unde are domiciliul sau reşedinţa, i se decontează de către consiliul local în cărui rază teritorială îşi are sediul unitatea de învăţământ, cheltuielile de navetă la şi de la locul de muncă conform Legii nr. 1/2011 a Educaţiei Naţionale – art. 105 şi art. 276.

Au mai susţinut că potrivit disp. art. 47 din CCM „unitatea de învăţământ este obligată să deconteze cadrelor didactice 50% din contravaloarea a 6 călătorii dus-întorc pe toate mijloacele de transport feroviar, pe linii interne, indiferent de data şi ziua la care s-a efectuat călătoria”.

De asemenea, au arătat că prin apariţia Legii nr. 84/2012 şi a Legii nr. 124/2014, sunt exoneraţi de la plată.

Pârâta L.L.C. prin întâmpinare a învederat că drepturile băneşti au fost încasate în temeiul contractului colectiv de muncă, acesta fiind o convenţie încheiată în formă scrisă între părţi prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

În drept a invocat disp. art. 205 şi urm. din NCPC, art. 55 din CCMUNSAIP, art. 55 din CCM la nivel de unitate, art. 229 alin. (1) din Codul muncii, art. 133 şi art. 148 din Legea nr. 62/2011 şi art. art. 41 alin. (5) din Constituţie.

3. Sentinţa civilă nr.1454/23.12.2015 pronunţată de Tribunalul GalaţiPrin sentinţa civilă nr. 1454/23.12.2015 s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de

reclamant Şcoala Gimnazială „A.M.” - structurile Şcoala Gimnazială nr. … şi Şcoala Gimnazială nr. … P., în contradictoriu cu pârâţii S.V., R.M.S., L.L.C., G.M. şi M.A.

Prin încheierea din 13 octombrie 2015, instanţa, având în vedere disp. art. 268 lit.”c” din Codul muncii a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile până la data de 20.02.2012.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză prima instanţă a reţinut următoarele:

Conform Notei de Constatare întocmită de către Camera de Conturi a Judeţului Galaţi din data de 10.10.2014, pârâţii ar fi încasat necuvenit sume cu titlu de cheltuieli pentru „navetă la şi de la locul de muncă” şi cheltuieli pentru „transport căi ferate”.

Potrivit disp. art. 105 lit. „f” din Legea nr. 1/2011 „Finanţarea complementară asigură cheltuieli de capital, cheltuieli sociale şi alte cheltuieli asociate procesului de învăţământ preuniversitar de stat. Finanţarea complementară se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ preuniversitar şi din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, aprobate anual prin legea bugetului de stat cu această destinaţie, pentru cheltuieli pentru naveta cadrelor didactice, conform legii.”

De asemenea, potrivit disp. art. 276 din acelaşi act normativ „Personalului didactic din unităţile de învăţământ conexe, care nu dispune de locuinţă în localitatea unde are postul, i se decontează cheltuielile de transport, conform legii”.

Prin Contractul Colectiv de muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învăţământ Preuniversitar din anul 2012, s-a prevăzut la art. 55(1) că Unităţile/instituţiile menţionate în Anexa nr. 4 sunt obligate să prevadă în proiectele de buget sumele necesare pentru acordarea celor 6 călătorii/an dus-întors pe mijloacele de transport feroviare, pe linii interne, cu reducere de 50% pentru personalul din învăţământ, în condiţiile legii. Modalităţile de decontare se vor stabili prin contractele colective încheiate la nivelul unităţilor/instituţiilor prevăzute în Anexa nr. 4.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, la nivelul reclamantei Şcoala Gimnazială s-a încheiat actul adiţional nr. 132/05.04.2012 la contractul colectiv de muncă care la art. 49 prevede că „(1)personalul din învăţământ care îşi desfăşoare activitatea în altă localitate decât localitatea unde are domiciliul sau reşedinţa i se decontează, de către consiliul local în a cărui rază teritorială îşi are sediul unitatea de învăţământ, cheltuielile de navetă la şi de la locul de muncă conform art. 105 şi art. 276 din Legea nr. 1/2011 a Educaţiei Naţionale. (2) În cazul în care nu există mijloace de transport în comun pentru localităţile prevăzute la alin. (1), angajatorul se

obligă să asigure transportul salariaţilor cu microbuzele care realizează transportul elevilor, pe rutele de transport al elevilor şi în limitele locurilor disponibile. (3) În cazul în care transportul nu se poate asigura nici cu ajutorul microbuzelor şcolare, se va deconta transportul salariaţilor din învăţământ la şi de la locul de muncă inclusiv cu autoturismul. În această situaţie se va deconta echivalentul a 7,5 l de combustibil la 100 km. Parcurşi. (4) Dacă salariatul preferă să facă naveta cu autoturismul, chiar dacă există mijloace de transport în comun, i se deconta o sumă echivalentă cu cea care s-ar fi decontat în condiţiile utilizării transportului în comun pe ruta respectivă. (5) Decontarea se va face fie prin prezentarea biletelor sau a abonamentului pe ruta de navetă, fie prin prezentarea pontajului lunar de către conducerea unităţii de învăţământ la finanţator”.

Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă (art. 229 alin. (1) din Codul muncii).

Scopul încheierii de astfel de contracte este promovarea unor relaţii de muncă echitabile, de natură să asigure protecţia socială a salariaţilor, prevenirea sau limitarea conflictelor colective de muncă, ori evitarea declanşării grevelor. Importanţa contractului colectiv de muncă este relevată în primul rând de influenţa sa asupra dreptului muncii.

După încheierea şi intrarea lui în vigoare, contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părţile contractante. Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor şi obligaţiilor asumate de cele două părţi.

Astfel, instanţa reţine că sumele au fost încasate de către pârâţi în baza unor dispoziţii legale.

Mai mult, în luna septembrie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Prin art. 1 din actul normativ indicat, se stabileşte că prezenta lege se aplică personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale judeţene şi locale, cu modificările şi completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare; iar art. 2 alin. 1 stabileşte că se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând veniturile de natură salarială stabilite în condiţiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii. Instanţa constată că prin dispoziţiile legale invocate se instituie o amnistie fiscală în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Cum pârâţii au avut calitatea de salariaţi din sectorul bugetar şi au primit drepturi băneşti în baza Legii nr. 1/2011 şi a contractelor colective de muncă, instanţa apreciază că aceştia se încadrează în categoria prevăzută de legea anterior menţionată.

Ca urmare, sumele încasate de către pârâţi în perioada noiembrie 2011 – decembrie 2013, respectiv octombrie 2011 – decembrie 2013 intră sub incidenţa dispoziţiilor legale de amnistie fiscală anterior analizate.

Referitor la angajamentele de plată ale pârâţilor, instanţa a apreciat că prin prisma dispoziţiilor Codului Muncii acestea nu constituie titluri executorii.

4. Apelul declarat de reclamantăÎmpotriva acestei sentinţe a declarat apel Şcoala Gimnazială „AM” P., structurile Şcoala

Gimnazială nr. … şi Şcoala Gimnazială nr. … P., criticând soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică.

1. În mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea pentru pârâtul S.V. având în vedere faptul că acesta făcea parte din personalul didactic auxiliar, iar potrivit art. 105 alin. 2 lit. f Legea nr. 1/2011, cheltuielile pentru navetă se decontau doar cadrelor didactice. Pârâtul S.V. este administrator financiar (contabil) şi se încadrează în personalul didactic auxiliar.

Actul adiţional la contractul colectiv de muncă nr. 132/5.04.2012 vizează o perioadă ulterioară celei pentru care s-a stabilit de către Curtea de Conturi că pârâţii au încasat necuvenit sumele pentru cheltuieli cu „naveta la şi de la locul de muncă”, respectiv perioada 06.04.2014 – 06.04.2015.

2. Greşit a reţinut instanţa că pârâţii R.M.S., L.L.C., G.M. şi M.A. au încasat cheltuielile de transport în baza unor dispoziţii legale.

Articolul 48 din CCM care dispune decontarea cheltuielilor de transport face trimitere la Legea nr. 283/2011 art. 19. Aceste dispoziţii însă nu sunt aplicabile personalului din învăţământ, ci altor categorii de persoane, astfel încât pârâţii au încasat necuvenit aceste sume, aşa cum corect a stabilit şi Curtea de Conturi.

3. Legea nr. 124/2014 a fost eronat aplicată. Prevederile acestei legi se referă la aprobarea exonerării de la plată pentru sumele reprezentând veniturile salariale pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.

S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor la plata sumelor următoare: S.V. – 2.297,97 lei; R.M.S. – 357,06 lei; L.L.C. – 241,56 lei; G.M. – 120,63 lei; M.A. – 43,40 lei, reprezentând prejudiciu cauzat apelantei prin primirea/încasarea unor sume de bani necuvenite, cu titlu de cheltuieli pentru navetă la şi de la locul de muncă şi cheltuieli pentru transport căi ferate, în perioada 20.02.2012 – decembrie 2013,

precum şi obligarea pârâţilor la plata foloaselor necuvenite şi a dobânzilor legale, actualizate cu indicele de inflaţie aplicabil la data plăţii efective.

5. Considerentele deciziei instanţei de apelÎn perioada noiembrie 2011 – decembrie 2013 reclamanta a decontat transportul cadrelor

didactice în baza unui act adiţional la contractul colectiv de muncă nr. 132/05.04.2012 care prevedea la art. 48 „Unitatea de învăţământ este obligată să prevadă în proiectele de buget sumele necesare pentru acordarea celor 6 călătorii/an dus-întors pe toate mijloacele de transport feroviar, pe linii interne cu reducerea de 50% pentru personalul din învăţământ, indiferent de data şi ziua la care s-a efectuat călătoria, în condiţiile Legii nr. 283/14.12.2011 art. 19”. Dispoziţiile Legii nr. 283/14.12.2011 nu sunt aplicabile cadrelor didactice sau personalului din învăţământ.

Actul adiţional la CCM nr. 132/5.04.2014 conform art. 1 prelungeşte durata şi modifică o parte a contractului colectiv de muncă pentru o perioadă de 12 luni, conform art. 141 alin.2 Legea nr. 62/2011, Legea Dialogului Social de la 6.04.2014 până la 06.04.2015.

Prin urmare, acest act adiţional este valabil începând cu data de 6.04.2014 şi până la 6.04.2015, iar perioada vizată în acţiune pentru care s-au făcut decontări privind transportul se referă la perioada noiembrie 2011- decembrie 2013. Rezultă că nu poate constitui temei pentru acordarea decontărilor sumelor de transport actul adiţional care este ulterior acestei perioade.

Curtea concluzionează că nu există nicio dispoziţie legală care să justifice acordarea pentru pârâţi a acestor cheltuieli.

Legea nr. 124/2014 nu este aplicabilă în cauză deoarece ea se referă la exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condiţiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii, iar art. 1 stabileşte că prezenta lege se aplică personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale judeţene şi locale, cu modificările şi completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în

domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de fond a considerat greşit că veniturile solicitate sunt venituri de natură salarială, ele sunt cheltuieli încasate necuvenit de salariat, fără temei legal.

Pentru aceste considerente, conform art. 480 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de reclamanta Şcoala Gimnazială P, structurile Şcoala Gimnazială nr. … şi Şcoala Gimnazială nr. … P., împotriva sentinţei civile nr. 1454/23.12.2015 a Tribunalului Galaţi pe care o va schimba în parte, în sensul că:

Va admite în parte acţiunea formulată şi, în consecinţă, obligă pârâţii să plătească reclamantei cu titlu de sume încasate necuvenit în perioada 21.02.2012 - decembrie 2013, după cum urmează:

- S.V. - 2297,97 lei; R.M.S - 357,06 lei; L.L.C. - 241,56 lei; G.M. - 120,63 lei; M.A. - 43,40 lei.

Va obliga pârâţii să plătească reclamantei suma de 500 lei, cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat în apel.

2. Titlu: Dreptul muncii Cuprins pe materii: Dreptul de dispoziție al părților – renunțarea la judecarea acțiunii făcută în apel; opoziția pârâtului-intimatLegislaţie relevantă: art. 406 alin. 4 C.proc.civ.Rezumat: Potrivit art. 406 alin. 4 C.proc.civ., dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți.

În cauză intimatul-pârât a arătat în mod expres că nu este de acord cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.

Întrucât momentul la care reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea la judecarea acțiunii sale este ulterior momentului prev. de art. 406 alin. 4 C.proc.civ., respectiv prin cererea de apel, Curtea constată că nu se mai poate da curs cererii de renunțare la judecarea acțiunii.

Decizia civilă nr. 253/21.04.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea formulată la data de 13.11.2015, înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 2257/91/2015, reclamanta N.M. a solicitat obligarea pârâţilor M.J. şi C.A.B.

- la plata sumelor reprezentând diferenţa de 2,5% aplicată sporului de vechime în muncă din indemnizaţia de bază brută lunară începând cu data de 01.11.2012 la zi;

- la plata sumelor reprezentând diferenţa de 2,5% aplicată la sporul de vechime în magistratură din indemnizaţia de bază brută lunară, începând cu data de 01.11.2012 la zi;

- la plata pe viitor a sporurilor de vechime în muncă şi vechime în magistratură în cuantum de câte 5% din indemnizaţia de bază brută lunară;

- la plata sumelor reprezentând dobânzi legale şi actualizarea în raport de indicele de inflaţie pentru sumele datorate pentru trecut cu titlu de diferenţă de 2,5% spor de vechime în

muncă şi spor de vechime în magistratură, calculate începând cu data la care drepturile salariale trebuiau acordate şi până la plata efectivă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că urmare a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4216/C/11.12.2012 prin care s-a dispus trecerea sa, în calitate de judecător la C.A.B. în gradaţia 4 clasa de salarizare 106, prin trecerea în tranşa de vechime în funcţie şi în muncă între 15-20 de ani, indemnizaţia de bază brută lunară a fost majorată cu câte 2,5% pentru vechimea în muncă, respective în funcţie. S-a precizat că prin aplicarea prevederilor Legii 284/2010 procentele corespunzătoare tranşelor de vechime au fost reduse cu câte 2,5%, în condiţiile în care anterior anului 2011 acestea erau de 5%. A fost invocată decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, făcându-se referire şi la adresa Ministerului Justiţiei înregistrată la C.A.B. sub nr. 2833/I/A/22/08.09.2011 care stabilea în mod greşit că pentru persoanele care au împlinit vechimea în anul 2011 legea nouă trebuie aplicată întocmai, cu noile procente.

În drept au fost invocate prevederile art. 11 alin.3, art 10 alin.5 din Legea 284/2010, art.2, art.4 alin.3, art.6 din Legea 285/2010, art. 1053 NCCiv., OG 13/2011, Dec.2/2014 a ÎCCJ.

Prin precizarea din 19.11.2012, reclamanta a arătat că solicitarea sa de stabilire a cuantumului drepturilor băneşti cuvenite şi de plată a diferenţelor trebuie să se raporteze la valoarea calculată pentru ceilalţi judecători având aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă, dar dobândite anterior datei de 31.12.2010. S-a precizat că legiuitorul face distincţie între reîncadrare şi plata efectivă a drepturilor salariale pentru anul 2011, fără a se ţine seama de coeficientul de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

Prin întâmpinare, pârâta C.A.B. a lăsat soluţia la aprecierea instanţei, arătând că nu are posibilitatea de a interpreta şi aplica dispoziţiile legale în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale, efectuând doar plata drepturilor stabilite prin ordin al ministrului justiţiei.

Pârâtul, Ministerul Justiţiei, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vrancea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia tardivităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vrancea, pârâtul a arătat că prin acţiunea sa, reclamanta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de stabilire a drepturilor salariale, contestaţie care potrivit art. 7 Cap.VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 trebuie adresată organelor de conducere ale angajatorului, iar plângerea formulată împotriva soluţiei acestora este de competenţa C.A.B, instanţă în favoarea căreia ar trebui declinată prezenta cauză.

Excepţia inadmisibilităţii a fost motivată în sensul că reclamanta nu a contestat ordinele de stabilire a drepturilor salariale, potrivit aceluiaşi text de lege care instituie o procedură prealabilă înainte de formularea pretenţiei de către persoana nemulţumită direct în faţa instanţei de judecată.

Excepţia tardivităţii a avut ca argument dispoziţiile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 care impun contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei într-un anumit termen.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că prin chiar Decizia 32/19.10.2019 a ÎCCJ se stabileşte ca plata efectivă a salariilor să se efectueze potrivit art. 2 din Legea 285/2010 cu raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv în raport cu persoanele care au împlinit vechimea în muncă/în funcţie ulterior intrării în vigoare a Legii 285/2010, iar nu în raport cu cei care au împlinit aceste vechimi

potrivit Legii 330/2009, astfel cum solicită reclamanta în sens contrar. În aceste condiţii, M.J. a procedat corect şi în acord cu dispoziţiile legale la stabilirea drepturilor salariale.

Prin sentinţa civilă nr.32/25.01.2016, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale.

A respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia tardivităţii acţiunii.

A respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta N.M. în contradictoriu cu pârâţii MJ şi CAB.

În motivare instanţa a reţinut următoarele: Excepţia necompetenţei materiale este neîntemeiată, deoarece acţiunea reclamantei nu

constă în contestaţia reglementată de art. 7 alin.I Anexa VI Cap. VIII din Legea 284/2010, ci prin aceasta se solicită plata unor drepturi salariale datorate şi neacordate, cerere ce are natura unui conflict de muncă ce intră în competenţa materială a tribunalului, potrivit art. 208 Legea nr. 62/2011.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată, instanţa considerând că neformularea contestaţiei împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale potrivit art. 7 alin.I Anexa VI Cap. VIII din Legea 284/2010 nu poate constitui un fine de neprimire a prezentei acţiuni, ci o apărare de fond ce va fi luată în considerare în analizarea temeiniciei pretenţiilor formulate, în raport de prevederile legale de drept material aplicabile.

Pentru motivele expuse la cele două excepţii anterioare, nici excepţia tardivităţii formulării acţiunii, pe care pârâtul MJ a raportat-o la termenul stabilit de art. 7 alin. I Anexa VI Cap. VIII din Legea 284/2010, nu este întemeiată, formularea acţiunii în pretenţii pentru plata drepturilor salariale nefiind supusă decât termenului general de prescripţie de 3 ani.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că în concordanţă cu disp. art. 162 alin.3 din Codul muncii, prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a prevăzut în mod explicit în art.6 că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite şi că ordonatorii principali de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază, (...) indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură stabilite potrivit legii (…) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

Prin Ordinul nr. 4216/C/11.12.2012 al MJ s-a stabilit încadrarea reclamantei NM, judecător la CAB, în clasa de salarizare nr. 106, ca urmare a trecerii în tranşa de vechime în funcţie şi în muncă de la 15 la 20 de ani, stabilindu-se, de asemenea, cuantumul indemnizaţiei de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi cuantumul sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuro-psihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii.

Potrivit dispoziţiilor legale amintite petenta nu ar fi putut fi plătită în toată această perioadă fără ca indemnizaţia sa lunară de încadrare să fi fost calculată prin acest ordin al ministrului.

Ori, câtă vreme ordonatorul principal de credite a stabilit drepturile salariale ale reclamantei, iar aceasta nu a contestat în condiţiile art. 7 Anexa VI Cap. VIII din Legea nr. 284/2010 modul de stabilire a drepturilor salariale, instanţa de judecată nu poate obliga MJ la recalculare şi nici celălalt pârât la plata diferenţelor rezultate, decizia de încadrare necontestată fiind singurul act în temeiul căruia se poate face plata atâta vreme cât nu se constată nelegalitatea ei de către autoritatea sau instanţa de contencios administrativ competentă.

Instanţa competentă să soluţioneze conflictele individuale de muncă nu poate decât să verifice dacă plata salariului s-a realizat conform modului de stabilire a drepturilor salariale de către ordonatorul principal de credite şi, eventual, să îl oblige pe acesta la plata diferenţelor constatate. Ori, de vreme ce diferenţa de salariu pretinsă de către reclamantă nu rezultă dintr-o astfel de neconcordanţă, ci se bazează pe o pretinsă nelegalitate în calculul drepturilor salariale, această acţiune nu poate fi admisă până ce însuşi modul de stabilire a drepturilor salariale nu este schimbat, iar această modificare se poate realiza numai pe calea procedurii contencioase prev. de art. 7 Anexa VI Cap. VIII din Legea 284/2010.

Prin Decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nepublicată, dar invocată de către reclamantă, se face distincţie între reîncadrare potrivit legii-cadru de salarizare şi plata efectivă a drepturilor, dar acest lucru nu înseamnă că plata drepturilor va avea alt temei decât salariul stabilit prin actul ordonatorului de credite. Potrivit acestei interpretări, atunci când se vor constata diferenţe între drepturile salariale acordate unei persoane faţă de cele acordate altei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie, care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii 285/2010, în actul ordonatorului de credite se vor face două determinări deosebite pe baza celor două criterii diferite, respectiv încadrarea în baza legii-cadru, iar cuantumul salariului prin raportare la persoana mai bine plătită.

Astfel cum am reţinut deja, în situaţia de faţă prin ordinul ministrului emis pentru reclamantă se stabilesc deja în mod distinct încadrarea reclamantei în tranşa de vechime în funcţie şi în muncă şi drepturile salariale cuvenite, însă calculul salariului s-a realizat potrivit dispoziţiilor legii-cadru şi potrivit încadrării, fără raportare de o persoană mai bine plătită în situaţie similară. Numai prin modificarea modului de calcul al salariului în cuprinsul acestui ordin pretenţiile reclamantei ar putea fi justificate.

Pe de altă parte, situaţia de discriminare invocată de către reclamantă şi în susţinerea căreia a indicat Decizia nr. 32/19.10.2015 a ÎCCJ nu se verifică.

Potrivit acestei hotărâri pronunţată de Curtea Supremă în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, deşi se face distincţie între reîncadrare, potrivit Legii-cadru de salarizare şi plata efectivă a drepturilor salariale care se efectuează potrivit art.2 din Legea nr. 285/2010, raportarea se face la cei care au trecut în tranşele de vechime în muncă şi în funcţie ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, iar nu la cei care au îndeplinit aceste condiţii anterior, potrivit vechii legi de salarizare.

Toate aceste argumente au impus respingerea acţiunii ca neîntemeiată.Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea parțială a ei şi

să se ia act de renunțarea la judecată acțiunii civile, cu menținerea soluției referitoare la excepțiile invocate.

În motivare a arătat că apelul este întemeiat pe dispoziţiile art. 466, 480 alin. 1 și 2 coroborate cu art. 405 alin. 1, 5 din Codul de procedură civilă.

Intimatul MJ a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind că hotărârea Tribunalului Vrancea este legală şi temeinică.

În motivare a făcut trimitere la argumentele reținute în considerentele Deciziei nr. 32/19.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că își exprimă dezacordul cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.

Examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate de apelantă, Curtea apreciază că acesta este nefondat faţă de următoarele considerente:

Potrivit art. 406 alin. (4) Cod de procedură civilă, dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.

În cauză, pârâtul MJ a arătat în mod expres că nu este de acord cu privire la cererea reclamantei de renunțare la cererea de chemare în judecată, solicitând continuarea judecării cauzei.

Întrucât momentul la care reclamanta a solicitat să se ia act de renunțarea la judecata acțiunii sale este ulterior momentului mai sus arătat, respectiv prin cererea de apel, Curtea constată că nu se poate da curs acestei cereri, în lipsa acordului pârâților.

Având în vedere că reclamanta nu a invocat niciun motiv de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârii instanței de fond și constatând că nu există motive de ordine publică, pentru a putea fi invocate din oficiu de către instanță, în baza art. 480 N. Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.

3. Titlu: Dreptul muncii Cuprins pe materii: Tardivitatea emiterii deciziei de sancționare

Sarcina probei în conflictele de muncă aparține angajatoruluiLegislaţie relevantă: art. 252 alin. 1 C.muncii

art. 272 C.munciiDecizia nr. 16/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un

recurs în interesul legiiRezumat: Referitor la excepția tardivității emiterii deciziei de sancționare, această excepție a fost soluționată greșit de prima instanță.

Conform disp. art. 252 alin. 1 C.muncii, emiterea deciziei de sancționare trebuie realizată în formă scrisă în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

Luarea la cunoștință de săvârșirea abaterii disciplinare s-a realizat de către angajator la data de 19.06.2015, atunci când au fost înregistrate în registratura unității raportul nr. 15/446/19.06.2015 și nota de completare nr. 15/446/bis/19.05.2015 a raportului nr. 15/446/2015. În raport de data celor două rapoarte menționate mai sus, de data emiterii deciziei de sancționare (22.06.2015) și de decizia nr. 16/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, Curtea apreciază că a fost respectat termenul de 30 de zile prev. de disp. art. 252 alin. 1 tz. I C. muncii.

Apelanta a susținut că intimata ar fi trebuit să transmită respectivele informații inițial la data de 7.10.2014, apoi la data de 19.12.2014, având în vedere că la acea dată a solicitat din nou transmiterea informațiilor (a se vedea considerentele deciziei de sancționare nr. 82/2/2421/22.06.2015 și nota de completare nr. 15/446/bis/19.05.2015 a raportului nr. 15/446/2015).

În lipsa altor elemente din care să rezulte data la care ar fi trebuit transmise cel mai târziu informațiile solicitate (dată la care se consideră că a fost săvârșită fapta imputabilă),

Curtea consideră că data de 19.12.2014 este data la care intimata trebuia să răspundă la solicitările respective și, astfel, aceasta este și data la care s-a săvârșit abaterea disciplinară.

Față de data la care s-a săvârșit fapta (19.12.2014), data la care a fost emisă decizia de sancționare (22.06.2015) și termenul prevăzut de disp. art. 252 alin. 1 tz. a II-a C.muncii, Curtea consideră că excepția tardivității emiterii decizie de sancționare este fondată și se impune a fi admisă, cu consecința anulării deciziei de sancționare pentru nerespectarea disp. art. 252 alin. 1 tz. a II-a C.muncii.

Cu privire la motivele de apel invocate de apelantă, Curtea, deși optează pentru anularea deciziei de sancționare ca fiind tardiv emisă, consideră că nu sunt fondate, având în vedere următoarele aspecte:

Conform disp. art. 272 C.muncii, sarcina probei în conflictele de muncă aparține angajatorului.

Contestatoarea a susținut că nu a avut cunoștință de solicitările în discuție, neprimindu-le pe nicio cale.

Intimata-apelantă a susținut că a cerut intimatei-contestatoare informațiile respective pe calea poștei electronice, dar, în condițiile contestării acestor susțineri, nu a depus la dosar nicio probă din care să rezulte transmiterea și recepționarea unui astfel de eventual e-mail de către contestatoare.

Așa fiind, în mod corect prima instanță a apreciat că în cauză nu s-a dovedit că intimata-contestatoare a săvârșit cu intenție o faptă ce se poate considera abatere disciplinară, în condițiile în care nu a știut că trebuia să îndeplinească unele sarcini de serviciu.

Decizia civilă nr.237/19.04.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la data de 29.06.2015, pe rolul Tribunalului Galați – Secția I civilă contestatoarea MA a solicitat în contradictoriu cu intimata CNCF „CFR” SA Bucureşti –Sucursala Regională CFC., anularea deciziei de sancţionare nr. …/2/2421/22.06.2015.

Prin sentința civilă nr. 1437/18.12.2015, Tribunalul Galați a admis acţiunea și a anulat Decizia nr. 82/2/2421/22.06.2015 de sancționare disciplinară a contestatoarei cu sancțiunea ”avertisment scris”.

Contestatoarea M.A. este salariata intimatei CNCF „CFR” SA Bucureşti – Sucursala Regională CF C. în funcţia de contabil şef la compartimentul Economic – Sucursala Regională CFC.

La data de 19.06.2015 intimata a emis decizia de sancţionare nr. …/2/2414/19.06.2015, prin care a dispus sancţionarea contestatoarei cu “avertisment scris”, în temeiul art. 248 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 şi a regulamentului intern al intimatei, respectiv art. 4, 5 lit. a), b) şi c).

Ulterior, prin decizia de sancţionare nr. ../2/2421 /22.06.2015 intimata a anulat decizia de sancţionare nr. …/2/2414/19.06.2015 şi a dispus sancţionarea contestatoarei cu “avertisment scris” pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 şi a regulamentului intern al intimatei, respectiv art. 4, 5 lit. a), b) şi c).

În fapt, potrivit Raportului nr. 15/446/19.06.2015, în urma intrării în vigoare a Dispoziţiei nr. 36/25.04.2012 a Directorului general al CNCF „CFR” SA, direcţiile implicate s-au confruntat cu dificultăţi în aplicarea dispoziției si au solicitat Direcţiei Tehnice să promoveze modificarea acestei dispoziţii.

Prin actul de control nr. 13/3/593/25.09.2014 al Direcţiei investiţii, RK şi IT, directorul general adj. tehnic a solicitat direcției economice emiterea unui punct de vedere referitor la aplicarea prevederilor de la pct. IV din dispoziţia nr. 36/25.04.2012.

S-a reţinut că, în urma acestei solicitări, în data de 03.10.2014 directorul general adjunct economic a transmis prin e-mail către personalul de conducere din subordinea sa, atât din companie, cât şi din sucursalele regionale 1) -8), sarcina de a formula un punct de vedere, referitor la modificarea Dispoziţiei nr. 36/2012, stabilind ca termen de răspuns 07.10.2014, iar salariata B.M. – şef serviciu în cadrul Direcţiei Contabilitate a fost desemnată cu primirea şi centralizarea răspunsurilor.

Din înscrisurile prezentate la Direcţia Economică şi Direcţia Contabilitate, comisia de cercetare a constatat că unii salariaţi, printre care şi contestatoarea, nu au transmis un punct de vedere conform dispoziţiei primite, considerent pentru care s-a emis decizia de sancţionare nr. …/2/2414/19.06.2015, prin care a dispus sancţionarea contestatoarei cu “avertisment scris” în temeiul art. 248 alin. 1 lit. a) din Codul muncii, decizie care a fost anulată de intimată ulterior.

Potrivit Notei de completare a Raportului nr. 15/446/19.06.2015, prin actul nr. 13/3/1303/19.12.2014 Direcţia Investiţii RK şi IT a reiterat necesitatea comunicării punctelor de vedere şi a solicitat din nou să se transmită modificările la Dispoziţia nr 36/25.04.2012, însă contestatoarea nu s-a conformat nici ulterior retransmiterii solicitării din data de 19.12.2014, fapt pentru care intimata a emis în sarcina contestatoarei decizia de sancţionare nr. …/2/2414/22.06.2015, care formează obiectul contestaţiei din prezenta cauză.

În cauză, intimata nu a înlăturat prin nicio probă apărarea contestatoarei, în sensul că nu a avut cunoştinţă despre actul nr. 13/3/1303/19.12.2014, prin care Direcţia Investiţii RK şi IT a reiterat necesitatea comunicării punctelor de vedere şi a solicitat din nou să se transmită modificările la Dispoziţia nr. 36/25.04.2012, precum şi susţinerea contestatoarei că acest înscris nu i-a fost comunicat.

De altfel, măsura dispusă în sarcina contestatoarei prin decizia de sancţionare nr. 82/2/2414/22.06.2015 are la bază tocmai actul nr. 13/3/1303/19.12.2014, pe care contestatoarea nu l-a cunoscut, considerent pentru care aceasta nu poate fi decât exonerată de răspunderea ce i-ar fi revenit dacă s-ar fi probat că i s-a comunicat înscrisul de către intimată.

Aşa fiind, faţă de probele administrate şi având în vedere disp. art. 250 din Codul muncii, s-a constatat neîndeplinirea condiţiilor pentru incidenţa dispoziţiilor art. 247 şi 248 lit. a) din Codul muncii, s-a admis acţiunea şi s-a dispus anularea deciziei de sancţionare nr. …/2/2414/22.06.2015 cu “avertisment scris”.

Împotriva sentinței Tribunalului Galați, în termen legal a declarat apel, la data de 25.01.2016, intimata CNCF ”CFR” SA, prin Sucursala Regională de CF C.

Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul:- materialul probator administrat în cauză a fost greșit interpretat de prima instanță, în

sensul că apelanta-intimată a dovedit cu actele depuse la dosar că prin Actul nr. 13/3/593/25.09.2014 Direcția Investiții, RK și IT a solicitat Direcției Economice a apelantei emiterea unui punct de vedere referitor la aplicarea Dispoziției nr. 36/25.04.2012, solicitare transmisă prin e-mail la data de 3.10.214 de către d-na S.B. inclusiv contestatoarei-intimate; aceeași solicitare a fost reiterată prin actul nr. 13/3/1303/19.12.2014, dar nici la această revenire de solicitare de informații contestatoarea-intimată nu a răspuns, ceea ce a determinat angajatorul să considere că a săvârșit o abatere disciplinară, pentru care a emis decizia de sancționare analizată în prezenta cauză.

În dovedirea apelului apelanta nu a solicitat administrarea de noi probatorii.În drept a invocat disp. art. 466-482 C.proc.civ.Contestatoarea-intimată a formulat în termen legal întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea apelului ca nefondat, având în vedere că decizia de sancționare este nulă, fiind emisă cu depășirea termenului prev. de disp. art. 252 alin. 1 C.muncii, termen ce s-a împlinit la data de 7.04.2015, dar și pentru că în mod corect prima instanță a apreciat că intimata-contestatoare nu a recepționat solicitarea de furnizare de relații, astfel că nu a săvârșit cu vinovăție nicio abatere disciplinară.

Intimata nu a solicitat administrarea de noi probatorii.În drept a invocat dispozițiile art. 471 alin. 5 C.proc.civ.Analizând întreg materialul probator administrat în cauză prin prisma motivelor de apel

invocate în termenul legal și cu ignorarea unor eventuale motive de apel invocate cu depășirea acestui termen, pentru a face aplicarea principiului disponibilității părților în procesul civil și a disp. art. 9 și 477 C.proc.civ., Curtea apreciază că apelul nu este fondat și se impune a fi respins în temeiul disp. art. 480 alin. 1 C.proc.civ., cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, având în vedere următoarele considerente:

Referitor la excepția tardivității emiterii deciziei de sancționare, această excepție a fost soluționată greșit de prima instanță.

Conform disp. art. 252 alin. 1 C.muncii, emiterea deciziei de sancționare trebuie realizată în formă scrisă în termen de 30 de zile de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

Luarea la cunoștință de săvârșirea abaterii disciplinare s-a realizat de către angajator la data de 19.06.2015, atunci când au fost înregistrate în registratura unității raportul nr. 15/446/19.06.2015 și nota de completare nr. 15/446/bis/19.05.2015 a raportului nr. 15/446/2015. În raport de data celor două rapoarte menționate mai sus, de data emiterii deciziei de sancționare (22.06.2015) și de Decizia nr. 16/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, Curtea apreciază că a fost respectat termenul de 30 de zile prev. de disp. art. 252 alin. 1 tz. I C. muncii.

Apelanta a susținut că intimata ar fi trebuit să transmită respectivele informații inițial la data de 7.10.2014, apoi la data de 19.12.2014, având în vedere că la acea dată a solicitat din nou transmiterea informațiilor (a se vedea considerentele deciziei de sancționare nr. …/2/2421/22.06.2015 și nota de completare nr. 15/446/bis/19.05.2015 a raportului nr. 15/446/2015).

În lipsa altor elemente din care să rezulte data la care ar fi trebuit transmise cel mai târziu informațiile solicitate (dată la care se consideră că a fost săvârșită fapta imputabilă), Curtea consideră că data de 19.12.2014 este data la care intimata trebuia să răspundă la solicitările respective și, astfel, aceasta este și data la care s-a săvârșit abaterea disciplinară.

Față de data la care s-a săvârșit fapta (19.12.2014), data la care a fost emisă decizia de sancționare (22.06.2015) și termenul prevăzut de disp. art. 252 alin. 1 tz. a II-a C.muncii, Curtea consideră că excepția tardivității emiterii decizie de sancționare este fondată și se impune a fi admisă, cu consecința anulării deciziei de sancționare pentru nerespectarea disp. art. 252 alin. 1 tz. a II-a C.muncii.

Cu privire la motivele de apel invocate de apelantă, Curtea, deși optează pentru anularea deciziei de sancționare ca fiind tardiv emisă, consideră că nu sunt fondate, având în vedere următoarele aspecte:

Conform disp. art. 272 C.muncii, sarcina probei în conflictele de muncă aparține angajatorului.

Contestatoarea a susținut că nu a avut cunoștință de solicitările în discuție, neprimindu-le pe nicio cale.

Intimata-apelantă a susținut că a cerut intimatei-contestatoare informațiile respective pe calea poștei electronice, dar, în condițiile contestării acestor susțineri, nu a depus la dosar nicio probă din care să rezulte transmiterea și recepționarea unui astfel de eventual e-mail de către contestatoare.

Așa fiind, în mod corect prima instanță a apreciat că în cauză nu s-a dovedit că intimata-contestatoare a săvârșit cu intenție o faptă ce se poate considera abatere disciplinară, în condițiile în care nu a știut că trebuia să îndeplinească unele sarcini de serviciu.

Față de toate aceste aspecte, Curtea consideră că se impune respingerea apelului ca nefondat, în baza disp. art. 480 alin. 1 C.proc.civ.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Titlu: Completarea dispoziţiilor art. 103 din Legea nr. 188/1999 cu legislaţia munciiCuprins pe materii: Contencios administrativLegislaţie relevantă: art. 58 alin. 1 O.U.G nr. 59/2000 - statutul personalului silvic art. 103 Legea nr. 188/1999 - statutul funcţionarilor publici.Rezumat: Potrivit disp. art. 58 al. 1 din O.U.G. nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999, iar conform art. 103 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile acestei legi se completează cu legislaţia muncii.

Decizia nr. 681/18.05.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. 653/91/2015 la Tribunalul V., reclamantul N.D. a chemat în judecată pe pârâtul O.S.O.T. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea Deciziei nr. /2015 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă, reintegrarea în funcţie cu plata drepturilor salariale şi obligarea la daune de 10.000 lei.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că decizia este nelegală având în vedere că a fost emisă în baza dispoziţiilor din Codul Muncii, deşi raportul său de muncă este guvernat de OUG nr. 59/2000 şi de Legea nr. 188/1999.

În condiţiile în care este ocol silvic privat, acesta era obligat în baza art.58 din OUG nr. 59/2000 să emită un Regulament intern care să cuprindă abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile, regulament care produce efecte de la aducerea la cunoştinţă.

Cum pârâtul nu a adoptat un astfel de regulament, sancţiunea aplicată este discreţionară, iar decizia este nulă de drept.

Şi în ceea ce priveşte abaterile disciplinare care i s-au reţinut, acestea nu există.Prin sentinţa civilă nr. …/2015 pronunţată de Tribunalul V. în dosarul nr. …/91/2015, a

fost admisă acţiunea formulată de reclamantul N.D., în contradictoriu cu pârâtul O.S.O.T., judeţul V. şi s-a dispus anularea Deciziei nr. …/2015, reintegrarea reclamantului în funcţie şi plata drepturilor salariale cuvenite de la data încetării raportului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

Pârâtul a fost obligat la 30.000 lei daune morale către reclamant. S-a reţinut că procedura de aplicare a sancţiunilor disciplinare este prevăzută de art. 48 –

54 din OUG nr. 59/2000 şu nu de Codul muncii, cum a susţinut pârâtul.De asemenea, conform art. 53 lit. c din OUG nr. 59/2000, şefii de ocol nu pot sancţiona

decât personalul silvic cu pregătire medie şi de bază, şi numai pentru sancţiunile de la art. 48 alin. 2, lit. a – c, sancţiunea desfacerii contractului de muncă fiind aplicată de autorităţile ierarhic superioare.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs O.S.O.T., criticând-o ca fiind nelegală, conform art. 14 alin. 4 din Legea nr. 554/2004.

În esenţă, recurenta a precizat că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că sunt aplicabile doar prevederile OUG nr. 59/2000, întrucât Statutul personalului silvic se completează cu Legea nr. 188/1999, iar art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevede că dispoziţiile Statutului funcţionarilor publici se completează cu prevederile legislaţiei muncii.

Din coroborarea art. 49 – 53 din Capitolul VI – Măsuri disciplinare. Sancţiuni, din OUG nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, rezultă că procedura disciplinară se aplică autorităţilor şi structurilor publice de stat, respectiv: autorităţi publice centrale (Ministerului care

coordonează activitatea pădurilor), Regiei Naţionale a Pădurilor şi Direcţiilor Silvice (incluzând Ocoalele silvice de stat).

Conform art. 10 din Legea nr. 46/2008, administrarea fondului forestier naţional se asigură prin ocoale silvice autorizate, care sunt de două tipuri: ocoale silvice de stat - din structura Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva şi ocoale silvice de regim (private) - aşa cum este cazul O.S.O.T., care nu este subordonat Regiei Naţionale a Pădurilor sau Direcţiilor Silvice din cadrul Romsilva.

HG nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, prevede la art. 2 că "Romsilva are în structura sa unităţi fără personalitate juridică, prevăzute în anexa nr. 2" (direcţiile silvice), iar ocoalele silvice de stat fac parte din structura organizatorică a direcţiilor silvice (conform art. 6 din ROF-ul Romsilva).

Art. 49 alin. 2 din OUG nr. 59/2000, arată că în situaţia desfacerii disciplinare a contractului de muncă, faptele vor fi analizate de către un Consiliu de Disciplină. Art. 50 indică structurile în care se vor constitui aceste Consilii, respectiv: în cadrul autorităţii publice centrale, Regiei Naţionale a Pădurilor şi direcţiilor silvice, neexistând nicio singură referire la modalitatea de constituire şi funcţionare a comisiilor de disciplină din cadrul structurilor silvice private.

Mai mult decât atât, conform art. 53 din OUG 59, şefii de ocoale nu pot aplica sancţiunile mai severe personalului cu pregătire superioară din subordinea sa, întrucât acestea se aplică de către directorii Direcţiilor Silvice. Recurenta a precizat că O.S.O.T. nu este coordonat de către nicio Direcţie Silvică, întrucât este un ocol silvic privat, ori Direcţiile Silvice din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor coordonează doar activitatea ocoalelor silvice de stat.

Astfel, dacă ar fi aplicabile doar prevederile OUG nr. 59/2000, recurentul consideră că ar exista situaţia absurdă ca şeful unui ocol silvic privat să nu poată aplica nicio sancţiune severă personalului cu pregătire superioară din subordinea sa, întrucât, conform art. 53 din OUG nr. 59/2000, aceste sancţiuni se aplică de către directorii Direcţiilor Silvice, iar O.S.O.T. nu este subordonat nici unei Direcţii Silvice.

Având în vedere că în Legea nr. 188/1999 există prevederi referitoare numai la organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice şi nu prevede modalitatea de sancţionare a personalului silvic cu pregătire superioară, angajat în cadrul ocoalelor silvice private, pentru stabilirea sancţiunii aplicate intimatului-reclamant au fost urmate dispoziţiile Codului muncii, act normativ cu care Legea nr. 188/1999 se completează.

Cu privire la daunele morale, instanţa de fond a reţinut declaraţiile a doi martori care nu sunt angajaţi ai ocolului şi nu cu niciun contact cu activitatea zilnică a O.S.O.T., nefiind un temei pentru acordarea acestor daune, nefiind analizat fondul cauzei, acţiunea reclamantului fiind admisă pe motive procedurale şi nu pe fond.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul N.D., a solicitat respingerea recursului, întrucât Decizia nr. …/2015 prin care s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă, a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor OUG nr. 59/2000 şi ale Legii nr. 188/1999.

În esenţă, intimatul a precizat că îşi desfăşoară activitatea ca inginer silvic, cu contract de muncă în cadrul O.S.O.T., aşa cum este definit la art. 2 lit. c din OUG nr. 59/2000 şi înfiinţat conform art. 10 alin. 2, lit. b din Legea nr. 46/2008 şi art. 10 alin. 3 din acelaşi act normativ.

Pentru adoptarea Deciziei nr. …/2015 trebuiau aplicate procedurile şi termenele prevăzute în OUG nr. 59/2000 şi Legea nr. 188/1999.

Dispoziţiile art. 18 şi art. 19 alin. 1 din Statut şi art. 14 şi art. 15 alin. 1 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a O.S.O.T., prevăd că organele de conducere ale O.S.O.T. sunt:

Consiliul Director şi Şeful de Ocol. Consiliul Director al Ocolului Silvic este numit prin decizie a Consiliului de Administraţie al O.S.O.T. şi este compus din trei membrii, dintre care unul este Şeful de Ocol, în calitate de Preşedinte al Consiliului Director.

La art. 24 alin. 9 din Statut şi art. 20 alin. 9 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a O.S.O.T., se prevede că atribuţiile principale ale Şefului de Ocol constau în aceea că propune Consiliului Director încheierea, modificarea, suspendarea sau, după caz, desfacerea contractelor de muncă, respectiv aplicarea sancţiunilor disciplinare şi materiale, personalului din cadrul Ocolului.

În cadrul O.S.O.T. există un organ ierarhic superior şefului de Ocol, care poate îndeplini prevederile art. 49 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 59/2000, privind modul de aplicare a sancţiunilor în cazul abaterilor disciplinare săvârşite de personalul silvic.

Decizia de concediere nr. …/2015 emisă de O.S.O.T. trebuia supusă analizării şi aprobării Consiliului Director al Ocolului.

De asemenea, trebuiau constituite comisiile de disciplină, conform OUG nr. 59/2000.Cu privire la daunele morale, instanţa de fond a apreciat corect că a fost supus unui stres

zilnic, i-a fost interzis accesul în birou şi a fost obstrucţionat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta O.S.O.T. a precizat că dispoziţiile art. 53 din OUG nr. 59/2000 prevăd că aplicarea sancţiunilor pentru personalul silvic cu pregătire superioară din cadrul Ocoalelor Silvice se face de directorul Direcţiei Silvice, iar în speţă recurenta este un ocol privat, care nu este subordonat Direcţiei Silvice.

Conform art. 79 alin. 5 din Legea nr. 188/1999 se arată modul de constituire şi organizare a comisiilor disciplinare, conform HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, prevăzute la art. 3 din HG nr. 1009/2000.

Intimatul nu face parte din categoriile enumerate în cuprinsul HG nr. 1009/2000, fiind angajat cu contract individual de muncă şi nu deţine o funcţie publică, aşa cum este definită de Legea nr. 188/1999, fiind astfel aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

De asemenea, Consiliul Director al O.S.O.T. a decis delegarea prerogativelor disciplinare către Şeful de Ocol.

Recurenta a mai precizat că acordarea despăgubirilor unui angajat care şi-a agresat superiorul în timpul serviciului şi la locul de muncă, în privinţa martorilor, fiind nevoie de mai multe persoane pentru a-l calma, nu poate duce decât la încurajarea unor astfel de acte.

O.S.O.T. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatului, solicitând respingerea recursului.

Astfel, conform art. 18, 19 din Statutul O.S.O.T., art. 14 şi 15 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a O.S.O.T, prevăd că organele de conducere ale O.S.O.T. sunt Consiliul Director şi Şeful de Ocol, iar decizia de concediere nu a fost propusă spre aprobare Consiliului Director al O.S.O.T.

Prin decizia civila nr. …/2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a fost admis recursul declarat de recurentul pârât O.S.O.T. şi, casându-se hotărârea primei instanţe, a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul V. pentru continuarea judecăţii.

A reţinut instanţa de recurs că principala critică a hotărârii instanţei de fond se referă la faptul că, în cauză, nu sunt aplicabile doar disp. O.U.G. nr. 59/2000 întrucât Statutul personalului silvic se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999, iar la art. 117, aceasta prevede faptul că dispoziţiile Statutului funcţionarilor publici se completează cu prevederile legislaţiei muncii.

În acest sens, s-a arătat în decizie că, potrivit disp. art. art. 10 alin. 2 din Legea nr. 46/2008 a Codului silvic, administrarea şi serviciile silvice se asigură de ocoalele silvice de stat, din structurile R. şi din structura Regiei Autonome „A.P.P.S.” şi ocoalele silvice de regim, care sunt înfiinţate, în condiţiile legii de unităţile administrativ teritoriale, de persoanele fizice ori de persoanele juridice care au în proprietate fond forestier, ori de asociaţii constituite de acestea.

În speţă, recurenta O.S.O.T. este o persoană juridică de interes local, înfiinţată de către O. de M. T., aşa cum rezultă din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea O.S.O.T.

Intimatul N.D. este angajat în baza contractului de muncă, având funcţia de inginer silvic în cadrul recurentei O.S.O.T.

Conform art. 1 din OUG nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, intimatul face parte din personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea, conform art. 2 lit. e din OUG nr. 59/2000, într-o structură constituită de către persoane fizice care au în proprietate fond forestier.

În art. 48 din OUG nr. 59/2000 sunt enumerate sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate personalului silvic.

În art. 50 din OUG nr. 59/2000 se prevede în mod expres că „în cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al Regiei Naţionale a Pădurilor şi al Direcţiilor silvice se constituie şi funcţionează câte un consiliu de disciplină”.

În normele juridice reglementate de art. 50, 51 şi 52 din OUG nr. 59/2000 se arată modul de organizare, funcţionare şi aplicare a sancţiunilor disciplinare de către consiliile de disciplină.

De asemenea, şi în art. 2 din Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor se prevede în mod expres că se constituie comisii de disciplină la nivelul autorităţilor publice centrale care răspuns de silvicultură şi al direcţiilor silvice, care cercetează abaterile disciplinare săvârşite de personalul silvic care are funcţii publice.

Conform art. 3 din HG nr. 1009/2000 privind corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice, prevăzute în Statutul funcţionarilor publici,

„Au calitatea de funcţionar public categoriile de personal silvic care au fost numite, în condiţiile legii, în funcţii publice de conducere şi de execuţie, în următoarele structuri:

a) direcţia şi compartimentele de specialitate în domeniul gospodăririi pădurilor, din aparatul propriu al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului;

b) inspectoratele silvice teritoriale pentru controlul aplicării regimului silvic în Fondul forestier naţional, precum şi cele din cadrul oficiilor cinegetice teritoriale”.

În cauză, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale întrucât, potrivit disp. art. 58 al. 1 din O.U.G. nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999, iar art. 117 precizează că dispoziţiile acestei legi se completează cu legislaţia muncii.

Având în vedere faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului, potrivit disp. art. 498 al. 2 din C.pr.civ., a fost admis recursul pârâtului şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul V.

2. Titlu: Inadmisibilitatea contestaţiei în anulare privind o hotărâre de declinare de competenţăCuprins pe materii: Drept procesual civil. Legislaţie relevantă: art. 503 C.pr. civ.; art. 132 alin. 3 C.pr. civ.; art. 504 C.pr. civ.Rezumat: Potrivit disp. art. 503 alin. (1) C.pr. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. O atare dispoziţie nu poate fi interpretată decât în conjuncţie cu disp. art. 504 alin. 1 C. pr. civ., potrivit cărora, contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului.

În raport de dispoziţiile legale precitate, se apreciază că nu poate face obiectul contestaţiei în anulare o hotărâre prin care s-a dispus declinarea competenţei. De vreme ce o astfel de hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac, astfel cum se dispune la art. 132 alin. 3 C.pr. civ., adică nici căilor de atac în reformare, nici căilor de atac de retractare. De altfel, când legiuitorul a vrut să excludă doar unele dintre căile de atac (mai exact, căile de atac de reformare), a făcut-o în mod expres, menţionând că hotărârea este definitivă.

Sentinţa nr. 138/2 iunie 2016, definitivă a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Galaţi sub nr. …/44/201 din data de …… petenta A.B a solicitat retractarea sentinţei civile nr. 74/29.03.2016 a Curţii de Apel Galaţi.

În motivarea contestaţiei în anulare, au fost învederate instanţei, în esenţă, următoarele:Hotărârea criticată este nulă deoarece instanţa de fond şi-a declinat competenţa în

condiţiile în care nu i-a fost comunicată reclamantei în termen legal întâmpinarea prin care s-a invocat excepţia de necompetenţă de către pârâta B.C, respectiva întâmpinare parvenindu-i reclamantei abia la data de 30.03.2016.

În drept, s-au invocat disp. art. 503 alin. 1, 2 şi 3 C.pr. civ.Intimaţii din prezenta cauză au formulat întâmpinare în cauză prin care au invocat

inadmisibilitatea contestaţiei în anulare având în vedere faptul că unica nemulţumire a contestatoarei este legată de declinarea competenţei instanţei de fond în absenţa sa.

Analizând cu prioritate excepţia invocată în cauză, Curtea a apreciat-o întemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

Contestaţia în anulare poate fi promovată în cazurile prevăzute limitativ la art. 503 C.pr. civ.: (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare, acestea sunt, potrivit disp. art. 504 următoarele:

(1) Contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului. (2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond. În speţă, prin sentinţa criticată de contestatoare s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului V., respectiva hotărâre nefiind supusă niciunei căi de atac, astfel cum se dispune la art. 132 alin. 3 C.pr. civ., ceea ce înseamnă că aceasta nu este supusă nici căilor de atac în reformare, nici căilor de atac de retractare. De altfel, când legiuitorul a vrut să excludă doar unele dintre căile de atac (mai exact, căile de atac de reformare), a făcut-o în mod expres, menţionând că hotărârea este definitivă.

Pentru aceste considerente, a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare, fiind astfel menţinută hotărârea criticată, conform disp.art. 508 C. pr. civ.

3. Titlu: Condiţiile sesizării ÎCCJ pentru dezlegarea unei probleme de dreptCuprins pe materii: Drept procesual civil. Legislaţie relevantă: art. 519 C.pr. civ.Rezumat: Din dispoziţiile art. 519 Cod procedură civilă, rezultă condiţiile pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept. Una dintre aceste condiţii este aceea ca „problema de drept trebuie să fie una veritabilă, în sensul că există posibilitatea unor interpretări diferite din diverse cauze, cum ar fi: textul de lege are o formulare neclară, este incomplet, nu este corelat cu alte norme legale, nu ar mai fi în vigoare etc.” Prin urmare, nu este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea unor dispoziţii legale care nu sunt susceptibile de interpretări diferite, după cum nu pot face obiectul unei sesizări a instanţei supreme în condiţiile art. 519 şi urm. Cod procedură civilă, solicitările privind modul de aplicare a unei norme legale la situaţia de fapt dedusă în litigiul pendinte.

Încheierea din 23 iunie 2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea formulată de recurenta S.C. M. S.R.L. formulată în dosarul nr. xx73/196/2015, în cadrul cererii de recurs, s-a solicitat sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept de care depinde, în opinia recurentei, soluţionarea litigiului privind obligarea sa la plata către pârâta A.F.M. a taxei de poluare în cuantum de 3 % din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor feroase şi neferoase.

În motivarea cererii, petenta a învederat instanţei de recurs următoarele:Instanţa de fond a apreciat că „reclamanta (S.C. M. S.R.L.), în calitatea de achizitor de

deşeuri feroase şi neferoase, are obligaţia de a vira 3% din veniturile realizate din vânzarea acestora”, în temeiul disp. art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr. 196/2005 (în forma în vigoare la data controlului) potrivit cărora: „(1) Veniturile Fondului pentru mediu se constituie din:

a) o contribuţie de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase, inclusiv a bunurilor destinate dezmembrării, obţinute de către generatorul deşeurilor, respectiv deţinătorul bunurilor destinate dezmembrării, persoană fizică sau juridică. Sumele se reţin prin stopaj la sursă de către operatorii economici care desfăşoară activităţi de colectare şi/sau valorificare a deşeurilor, care au obligaţia să le vireze la Fondul pentru mediu”;

Cu alte cuvinte, instanţa de fond apreciază că sunt obligaţi la plata taxei de mediu nu doar generatorii deşeurilor, ci şi persoanele care valorifică aceste deşeuri, ceea ce reclamă intervenţia instanţei supreme pentru interpretarea textului legal în discuţie.

Intimata-pârâtă, prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii recurentei de sesizarea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că „chestiunile criticate nu necesită lămuriri suplimentare de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării cauzei”.

Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul disp. art. 519 Cod procedură civilă, este nefondată pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit disp.art. 519 Cod procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din dispoziţiile art. 519 Cod procedură civilă, rezultă următoarele condiţii pentru admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept:

- existenţa unei chestiuni de drept. Problema de drept trebuie să fie una veritabilă, în sensul că există posibilitatea unor interpretări diferite din diverse cauze, cum ar fi: textul de lege are o formulare neclară, este incomplet, nu este corelat cu alte norme legale, nu ar mai fi în vigoare etc. Aşadar, nu este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea unor dispoziţii legale care nu sunt susceptibile de interpretări diferite, după cum nu pot face obiectul unei sesizări a instanţei supreme în condiţiile art. 519 şi urm. Cod procedură civilă, solicitările privind modul de aplicare a unei norme legale la situaţia de fapt dedusă în litigiul pendinte;

- problema de drept să se ridice în cadrul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea acesteia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei pendinte;

- chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Condiţiile susmenţionate sunt prevăzute de lege în mod cumulativ.În speţă, Curtea apreciază că nu este îndeplinită prima condiţie, de vreme ce textul vizat

de către recurentă şi pe care şi-a fundamentat soluţia instanţa de fond este unul clar, nefiind susceptibil decât de interpretare literală.

Aşa fiind, este de prisos verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii, impunându-se respingerea cererii de faţă şi fixarea termenului pentru judecarea în fond a recursului.

4. Titlu: Obligativitatea plângerii prealabile pentru pretenţiile derivând din contracte de achiziţie publicăCuprins pe materii: Drept adminsitrativLegislaţie relevantă: art.7 alin.6 din Legea nr. 554/2004; art. 286 şi urm., art. 297 din OUG nr. 34/2006.Rezumat: Potrivit art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale.

Ca urmare însă a eliminării distincţiei dintre actele juridice civile şi actele juridice comerciale, precum şi a eliminării din cadrul normativ a reglementării procedurii concilierii directe prevăzute de art.720 indice 1 vechiul Cpc, dispoziţiile art. 7 alin. (6) teza I din Legea nr. 554/2004 au căzut în desuetudine, astfel că, în lipsa unor prevederi exprese cuprinse în legi speciale, procedura prealabilă în cazul contractelor administrative urmează a fi efectuată prin aplicarea corespunzătoare a art. 7 alin. (1), printr-o notificare adresată părţii contractante anterior sesizării instanţei, prin care să se solicite, după caz, încheierea contractului, modificarea sau încetarea lui totală sau parţială, executarea unor obligaţii contractuale, exprimarea unui punct de vedere asupra interpretării clauzelor contractuale considerate neclare.

Disp. art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004 sunt incidente şi în cazul contractelor de achiziţie publică.

Potrivit art.2 alin.1 lit.c din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înţelege “actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrative”;

Potrivit art.297 din OUG 34/2006 “În măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun”;

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 286 şi următoarele din OUG nr. 34/2006 reglementează procedura de judecată în faţa instanţei, însă plângerea prealabilă este o condiţie extrinsecă cererii de chemare în judecată, prealabilă introducerii cererii la instanţă, acesta fiind motivul pentru care prevederile legale menţionate nu fac nici o referire la condiţia plângerii prealabile.

Faptul că legea specială nu conţine prevederi în acest sens nu înseamnă că în cazul contractelor de achiziţiile publică nu se aplică procedura prealabilă, ci faptul că în problema analizată sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie - Legea nr. 554/2004. Cu privire la acest aspect s-a statuat şi la Întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel, Suceava, 23-24 octombrie 2014 .

Decizia nr. 475/24 martie 2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 32xx/121/2015, reclamanta SC F. DCI SRL, în contradictoriu cu Spitalul Boli Infecţioase „Sf. CP„ G. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 117.522,25 lei

reprezentând penalităţi de întârziere calculate asupra facturilor detaliate în înscrisurile anexate şi achitate peste termenul scadent.

Prin sentinţa nr. 1169/2015 a Tribunalului G a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta „SC F.DCI SRL” B., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul de Boli Infecţioase „Sf.C P” G şi chemata în garanţie Casa de Asigurări de Sănătate G., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin.1 din Legea 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de

contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia. Alin.6 al aceluiaşi text prevede că „plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de Procedură Civilă fiind aplicabile în mod corespunzător”.

Deşi dispoziţiile art.7201 CPC anterior, care se aplică „în mod corespunzător„ litigiilor care au ca obiect contracte administrative şi care prevedeau procedura concilierii, nu se mai regăsesc în noul Cod de Procedură Civilă, concilierea – ca modalitate în care se realizează procedura administrativă prealabilă, rămâne obligatorie în materia contractelor administrative, în temeiul art.7 alin.1 Legea 554/2004. Simpla corespondenţă dintre părţi ar fi de natură să facă dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, termenele aplicabile fiind cele prevăzute de art. 7 alin.6 lit.a-e din Legea 554/2004.

În condiţiile art. 2 lit.c din lege, sunt asimilabile actelor administrative, în sensul acestei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoarea a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice.

În speţă, instanţa constată că între părţi nu s-a făcut dovada desfăşurării nici măcar a unei simple corespondenţe care să poată fi considerată a face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Mai mult, instanţa constată că prezenta cauză nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile de excepţie de la regula caracterului obligatoriu al procedurii prealabile reglementate de dispoziţiile art. 7 alin.5 din Legea 554/2004

Potrivit art.193 Cod procedură civilă, procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativ a cărei neîndeplinire, în temenele şi condiţiile prevăzute de lege, atrage inadmisibilitatea acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, criticând-o, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Pretențiile reclamantei ce fac obiectul prezentei cauze se întemeiază pe răspunderea contractuală angajată în baza contractelor de achiziție publica încheiate cu debitoarea Spitalul de Boli Infecţioase "Sf. C.P." G. având ca obiect furnizarea de produse medicamentoase.

Așa cum se precizează chiar in primul paragraf al contractului, acesta cade sub incidenţa normelor speciale din materia achizițiilor publice, respectiv OUG nr. 34/2006, completată cu modificările ulterioare, care la art. 286, alin.l prevede că „Procesele si cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în prima instanță de către secția de contencios

administrativ şi fiscal a Tribunalului în circumscripția căruia se afla sediul autorităţii contractante”.

Conform art. 287 ind.16 din OUG nr. 34/2006. – “(1) Hotărârea pronunţată în primă instanță poate fi atacată numai cu apel, în termen de 5 zile de la comunicare. Apelul se judecă de Curtea de Apel."

Prin Decizia nr. 20/05.10.2015, Înalta Curte de Casație şi Justiţie (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, stabilind că: „în interpretarea şi aplicarea dispozițiilor art. 287 ind.16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/1006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârea pronunțată de către secţia de contencios administrativ a tribunalului în procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică, poate fi atacată numai cu recurs”.

Pe fondul cauzei, în Secţiunea a 9-a „Soluţionarea litigiilor” din Ordonanța, dispozițiile art. 286 - 288 ind.1, legiuitorul a statuat condițiile speciale aplicabile proceselor şi cererilor privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică.

In cuprinsul dispoziţiilor legale mai sus prezentate legiuitorul nu a prevăzut ca o condiție obligatorie prealabilă introducerii cererilor în instanţă privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate din executarea contractelor de achiziție publica, dovada îndeplinirii procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 554/2004.

De altfel, este de observat şi adaptarea legii la realităţile juridice existente în cadrul achiziţiilor publice, legiuitorul observând incompatibilitatea aplicării procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 554/2004 cu cele statuate în cadrul OUG 34/2006 privind achizițiile publice.

Aceasta este arătată de abrogarea şi modificarea dispozițiilor art. 287 din OUG nr. 34/2006 care arătau în mod manifest aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, din aceasta rezultând în mod evident faptul că pentru aplicarea acestor dispoziții legale era nevoie de un text de lege care să stabilească nominal că acesta se aplică.

Or, textul respectiv de lege fiind abrogat, este puţin probabil ca legiuitorul să fi considerat oportun ca, deşi avea un act normativ care stabilea nominal aplicabilitatea dispoziţiilor legii contenciosului-administrativ, „pentru o mai bună administrare a justiţiei” a considerat de cuviinţă să înlăture acest text de lege şi să lase justiţiabilii într-o zonă a interpretărilor textelor de lege. Nu se poate pune o astfel de problemă, drept care, prin reducere la absurd este valabilă concluzia că aplicabilitatea Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu mai exista de la momentul înlăturării menţiunilor exprese din OUG nr. 34/2006 ce aminteau de aplicabilitatea ei.

Mai mult decât atât, prin Ordonanţă de urgenţă nr. 76/2010 legiuitorul a abrogat art. 287ind.18 care prevedea in mod expres faptul că dispozițiile OUG nr. 34/2006 „...se completează cu prevederile Legii nr. 554/1004, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care nu sunt contrar prezentei reglementări.”

Aşadar, legiuitorul a lăsat dispoziţiile Legii nr. 554/2004 ca fiind regula generală aplicabilă în materia contenciosului administrativ şi OUG nr. 34/2006 să reprezinte excepția,

legea specială aplicabilă actelor şi raporturilor născute între instituţiile publice şi agenții economici.

Conform principiului „specialia generalibus derogant”, norma specială, în speța OUG nr. 34/2006, derogă de la norma generală aplicată de instanţa de fond, Legea nr. 554/2004. Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul prevede un regim special şi derogatoriu.

In speță, voința legiuitorului de a deroga de la norma generală, Legea nr. 554/2004, este dovedită prin dispozițiile speciale privind soluționarea litigiilor ce rezultă din executarea contractelor de achiziție publică reglementate de norma specială aplicabilă în speţă, respectiv OUG nr. 34/2006.

În speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a creanţei în suma de 117.522,25 lei, aceasta fiind certă, astfel cum rezultă din contractele aflate la dosar, cât şi din facturile fiscale achitate de către debitoare. De asemenea, creanța este lichidă, aşa cum reiese şi din cuprinsul facturilor achitate cu întârziere de către debitoare. Penalitățile de întârziere/dobânzile legale penalizatore aferente acestor facturi au un cuantum bine determinat prin calcularea acestora de la data scadentei, atât în baza clauzelor penale din contractele de furnizare, cât şi în baza dispozițiilor legale aplicate dobânzii legale penalizatoare.

Creanța în discuţie este şi exigibilă, întrucât termenul de scadenţă a penalităţilor de întârziere s-a împlinit la data achitării cu întârziere a facturilor fiscale din anexa nr. 1.

Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei în sensul admiterii cererii astfel cum a fost aceasta formulată, dispunând obligarea debitoarei la plata sumei de 117.522,25 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate asupra facturilor achitate peste termenul scadent.

In drept au fost invocate dispozițiile art. 1170, 1350, 1530, 1535 alin. (1) NCC, art. 286 si urm. din OUG nr. 34/2006, completată cu modificările ulterioare, art. 3 alin. (2)2 din OG nr. 13/2011 şi art. 8 din Legea nr. 72/2013, art. 488 NCPC, republicat. Intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că nu există nicio prevedere expresă în legea specială (OUG nr. 34/2006) care să prevadă că nu este obligatorie procedura prealabilă introducerii cererilor (care au ca obiect litigii născute din raporturile juridice dintre ofertanți şi autoritățile contractante) în instanţă. Nu există un text expres în acest sens, ci doar din interpretarea implicită a art. 256 si următoarele, 287 şi următoarele din OUG nr. 34/2006 ar rezulta că în anumite cazuri (litigii) o astfel de procedură prealabilă-directă cu autoritatea contractanta nu mai este obligatorie.

In lipsa unei prevederi legale exprese, prin care să se dispună derogarea de la parcurgerea procedurii prealabile cu autoritatea contractantă, în speţă sunt aplicabile prevederile de drept comun în materie.

In speță fiind vorba de un litigiu privind executarea unor contracte de achiziție publică - ca şi act administrativ, aşa cum este definit de prevederile art. 2 lit. c ultimul punct din Legea nr. 554/2004, sunt incidente prevederile art. 7 al. 1 si 6 din Legea nr. 554/2004.

Chiar dacă prin modificările aduse art. 287 ind.18 prin OUG nr. 76/2010 s-a abrogat trimiterea la completarea legii speciale cu prevederile dreptului comun in materie, aceasta nu induce automat exceptarea de la aplicarea prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, atât timp cât nu prevede în mod expres OUG nr. 34/2006 că unor astfel de litigii nu sunt aplicabile reglementările privind procedura prealabilă. Mai mult, legiuitorul nu a eliminat totuşi orice trimitere la dreptul comun, întrucât prin art. 297 din OUG nr. 34/2006 a prevăzut că “în măsura

în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun”.

O astfel de procedură prealabilă era obligatorie având în vedere şi următoarele aspecte:- Prin art. 7 al. 6 din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a menționat că o astfel de procedură prealabilă are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, făcând trimitere la procedura prevăzuta de art. 720 ind.1 din Codul de Procedura Civilă de la 1865. Chiar daca această procedură (concilierea) nu mai este in vigoare, considerăm că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este obligatorie în continuare având în vedere că prevederile Legii nr. 554/2004 nu au fost modificate in acest sens;- Prin chiar contractele de achiziție, arătate prin cererea de chemare in judecată, este stipulat (la art. 17, 18 sau 19 din fiecare contract subsecvent încheiat - prevederi privind “Soluționarea litigiilor”) obligația de a rezolva pe cale amiabilă orice neînțelegere privind contractele de achiziție;- Dacă relaţia dintre părţi ar fi privită în mod strict comercial, ca un litigiu între profesionişti, ignorând calitatea pârâtei de instituție publică, atunci aceasta nu a fost pusă niciodată în întârziere, printr-o somație, notificare sau prin simpla facturare a penalităților de întârziere care se cer. In lipsa unei astfel de puneri in întârziere, creanța pretinsa (penalitățile de întârziere) nu ar fi certa, lichidă si exigibilă.

In lipsa unei plângeri prealabile, care să fi avut drept obiect solicitarea de a fi achitate penalitățile cerute prin cererea de chemare in judecata, precum şi în lipsa oricărei forme de punere in întârziere prin emiterea măcar a unei facturi pentru penalităţile solicitate, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, cererea de chemare in judecată fiind prematur introdusă fără a fi formulată o cerere prealabilă pe cale administrativă.

Curtea a apreciat ca nefondat recursul din perspectiva următoarelor consideraţiuni:Obiectul prezentei cauze îl reprezintă pretenţii decurgând din încheierea contractului de

lucrări în temeiul OUG nr. 34/2006. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat inadmisibilitatea cererii ca urmare

a neîndeplinirii procedurii prealabile. Recurenta reclamantă a invocat în combaterea acestei excepţii, caracterul derogatoriu al OUG nr. 34/2006 de la prevederile Legii nr. 554/2004, legea specială neprevăzând obligativitatea acestei proceduri.

Sub aspectul excepţiei invocate, Curtea constată că potrivit art.7 alin.6 din Legea 554/2004 plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale.

Ca urmare însă a eliminării distincţiei dintre actele juridice civile şi actele juridice comerciale, precum şi a eliminării din cadrul normativ a reglementării procedurii concilierii directe prevăzute de art.720 indice 1 vechiul Cpc, dispoziţiile art. 7 alin. (6) teza I din Legea nr. 554/2004 au căzut în desuetudine, astfel că, în lipsa unor prevederi exprese cuprinse în legi speciale, procedura prealabilă în cazul contractelor administrative urmează a fi efectuată prin aplicarea corespunzătoare a art. 7 alin. (1), printr-o notificare adresată părţii contractante anterior sesizării instanţei, prin care să se solicite, după caz, încheierea contractului, modificarea sau încetarea lui totală sau parţială, executarea unor obligaţii contractuale, exprimarea unui punct de vedere asupra interpretării clauzelor contractuale considerate neclare.

Un alt aspect care se impune a fi lămurit de Curte, faţă de susţinerile celor două părţi, este cel privind aplicarea procedurii prealabile în cazul contractelor de achiziţie publică.

Potrivit art.2 alin.1 lit.c din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înţelege “actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi,şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrative”;.

Potrivit art.297 din OUG 34/2006 “În măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun”.

Pe de altă parte, dispoziţiile art.286 şi următoarele din OUG nr. 34/2006 reglementează procedura de judecată în faţa instanţei, însă plângerea prealabilă este o condiţie extrinsecă cererii de chemare în judecată, prealabilă introducerii cererii la instanţă, acesta fiind motivul pentru care prevederile legale menţionate nu fac nici o referire la condiţia plângerii prealabile.

Faptul că legea specială nu conţine prevederi în acest sens nu însemnă că în cazul contractelor de achiziţiile publică nu se aplică procedura prealabilă, ci faptul că în problema analizată sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie - Legea nr. 554/2004. Cu privire la acest aspect s-a statuat şi la Întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel, Suceava, 23-24 octombrie 2014.

Pentru aceste considerente, apreciind că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în conformitate cu art. 496 C.proc.civ., se impune respingerea recursului declarat de reclamantă.

5. Titlu: Drept deducere T.V.A.Cuprins pe materii: Drept adminsitrativ-fiscalLegislaţie relevantă: art.138 lit.b, 145 al.2 lit.a şi art.148 lit.b din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; pct.20 din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.Rezumat: Potrivit disp.art.145 al.2 lit.a din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile.

Simpla achitare a unui avans pentru o marfă ce nu a fost livrată ulterior nu constituie şi o prezumţie a utilizării în scopul operaţiunilor taxabile, în funcţie de care să poată fi exercitat dreptul la deductibilitatea fiscală a taxei pe valoarea adăugată aferentă.

În raport de disp.art.138 lit.b şi art.148 lit.b din Codul fiscal şi pct.20 din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, în condiţiile închiderii procedurii falimentului şi radierii agentului economic care urma să livreze cerealele contractate, obiectul contractului („livrarea unei cantităţi de cereale din recolta anului 2010”) nu mai putea fi realizat, motiv pentru care reclamanta (cumpărătoare) avea obligaţia ajustării

dreptului de deducere exercitat la plata avansului pentru livrarea unei cantităţi de cereale ce nu s-a mai realizat.

Decizia nr. 746/26 mai 2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului G. – Secţia CAF sub nr. 36xx/121/2014 din 30.05.2014 reclamanta SC V. C SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. G (DGRFP G) a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună:

Anularea Deciziei /10.03.2014 emisă de DGRFP G. prin care a fost soluţionată nefavorabil contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere F – BR /3.12.2013 şi respingerea excepţiei tardivităţii soluţionată în cadrul Deciziei /10.03.2014;

Anularea parţială a Deciziei de impunere F – BR /3.12.2013 emisă de AJFP B., respectiv pct. 4, prin care organul fiscal a refuzat să deducă TVA aferentă facturilor emise de SC A.B. SRL;

Obligarea pârâtei DGRFP G. să restituie reclamantei suma deja achitată către aceasta în cuantum de 135.838 lei (100.189 lei TVA + 35.649 lei dobânzi şi penalităţi de întârziere) la care se vor adăuga dobânzi şi penalităţi de întârziere de 0,03% pe zi de întârziere cf. OG nr. 92/2003 completată prin OUG nr. 8/2014, de la data achitării şi până la data restituirii efective a acesteia.

Pârâta DGRFP Galaţi a formulat cerere de introducere în cauză a AJFP B (în calitate de emitent a deciziei de impunere contestate, cerere încuviinţată de instanţă la primul termen de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în luna oct. 2013 a primit avizul de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. /2013 prin care a fost înştiinţată că începând cu data de 11.11.2013 va face obiectul unei inspecţii fiscale având ca obiective: verificarea ansamblului declaraţiilor fiscale şi/sau operaţiunilor relevante pentru inspecţia fiscală pentru: impozit pe profite/plăţi anticipate în contul impozitului pe profit anual datorat în perioada 01.01.2010 – 30.09.2013; TVA lunar în perioada 1.01.2010 – 30.09.2013.

În urma inspecţiei efectuate în perioada 11.11.2013- 3.12.2013 s-a dispus, fără a se indica ce prevederi legale concrete au fost încălcate, faptul că se impune măsura de a nu se admite la deducere TVA în cuantum de 92.475 lei, aferentă facturilor de avans emise de SC A. B. SRL care nu va genera operaţiuni taxabile în viitor.

La data de 14.01.2014, reclamanta a formulat în termen legal contestaţie împotriva Deciziei de impunere F – BR /3.12.2013 – pct. 4 constând în neadmiterea la deducere a TVA în sumă de 92.475 lei.

Urmare a acestui demers legal, pârâta DGRFP G. a solicitat reclamantei ca în 5 zile de la comunicarea înştiinţării să precizeze suma contestată, defalcată pe naturi de debite fiscale având în vedere că pct. 4 contestat cuprindea neadmiterea la deducere a TVA în sumă de 92.475 lei şi restituirea sumei de 31.710 lei achitată cu ordinul de plată nr. /3.12.2013 reprezentând parţial TVA.

Având în vedere această solicitare, reclamanta a răspuns în termen legal prin adresa /5.02.2014, înregistrată la DGRFP G. sub nr. 7464/6.02.2014 că suma totală contestată este de 133.191 lei, din care: 100.189 lei TVA lunar; 19.018 lei dobânzi/majorări de întârziere; 13.984 lei penalităţi de întârziere.

Ulterior, prin aplicarea dobânzilor şi penalităţilor aferente, suma datorată a ajuns la 135.838 lei pe care reclamanta a fost nevoită să o achite cu ordine de plată în 4 tranşe în perioada

dec. 2013 – apr. 2014, pentru a evita astfel aplicarea în continuare, până la soluţionarea acestui litigiu, de dobânzi şi penalităţi.

Soluţionând contestaţia administrativă DGRFP G. prin Decizia /10.03.2014 a dispus: Respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei pentru suma de 124.856 lei – TVA +

accesorii, înscrisă în Decizia de impunere F – BR /3.12.2013Respingerea, ca nedepusă în termen, a contestaţiei pentru suma de 8.335 lei – TVA +

accesorii, înscrisă în Decizia de impunere F – BR /3.12.2013.Reclamanta apreciază că în mod nelegal s-a apreciat în sensul tardivităţii contestaţiei sale

referitoare la suma de 8.335 lei, în condiţiile în care precizarea la contestaţie s-a făcut ca urmare a cererii exprese a pârâtei materializată prin adresa 3854/4.02.2014. În speţă, reclamanta a respectat termenul legal procedural de răspuns de 5 zile, răspunsul reclamantei fiind înregistrat la DGRFP G. sub nr. 7464/6.02.2014.

Pe fond, prin Decizia 134/10.03.2014 DGRFP G. a motivat respingerea contestaţiei prin aceea că marfa pentru care SC V. SRL a achitat avans şi a condus la înregistrarea în evidenţa contabilă a TVA deductibilă aferentă nu a fost livrată de furnizorul SC A. B. SRL, aceasta neputând fi astfel utilizată în folosul operaţiunilor taxabile ale reclamantei. S-a mai arătat că ulterior, la data de 18.04.2012, Tribunalul B. a dispus prin sentinţa comercială nr.223, definitivă şi irevocabilă, închiderea procedurii falimentului şi radierea SC. A.B. SRL. În acest context, speţei îi sunt aplicabile în drept art. 138 lit. b şi art. 148 lit. b din Codul fiscal.

S-a mai reţinut că SC V. C.SRL a dedus TVA pentru un avans plătit în vederea achiziţionării de cereale de la SC A.B. SRL din recolta anului 2010, în condiţiile în care livrarea mărfii nu a mai avut loc şi începând cu data de 18.04.2012 SC A.B. SRL a fost radiată. Simpla achitare a unui avans pentru o marfă ce nu a fost livrată ulterior, nu constituie o prezumţie a utilizării în scopul operaţiunilor taxabile care ar da dreptul la deductibilitatea fiscală a TVA.

Reclamanta arată că este o societate înfiinţată în anul 1994, cu o vechime de 20 ani pe piaţa comercializării carburanţilor pentru autovehicule (obiect activitate principală cod 4730). În prezent are 13 salariaţi cărora le achită lunar veniturile salariale. În perioada 2009 – 2012 reclamanta a achitat în termen la bugetul statului o sumă considerabilă, totalizând 1.054.918 lei.

În data de 18.03.2010 între reclamantă, în calitate de cumpărător, şi SC A.B. SRL în calitate de vânzător s-a încheiat contractul comercial de vânzare-cumpărare nr. 191 având ca obiect trecerea din proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului a unei cantităţi de cereale din recolta anului 2010 în valoare totală de 628.000 lei.

În baza acestui contract în lunile februarie şi martie 2010 reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă 4 facturi emise de SC A.B. SRL reprezentând avansuri marfă din recolta anului 2010, în sumă totală de 628.000 lei, din care TVA 100.269 lei. Ulterior, în luna august 2010 SC A.B. SRL a emis factura /27.08.2010 în valoare de 48.816 lei, din care 7.794 lei TVA reprezentând storno avans din factura 101/15.02.2010, înregistrată în evidenţa contabilă a reclamantei.

Începând cu data de 7.06.2011, SC A.B. SRL a intrat în procedura insolvenţei, iar începând cu data de 18.10.2011 a intrat în procedura falimentului.

La data de 18.04.2012, în baza sentinţei 223/20.03.2012 Tribunalul B., s-a dispus închiderea procedurii falimentului şi radierea SC A.B. SRL.

Ceea ce omite pârâta să menţioneze cu vădită rea credinţă este că reclamanta nu a avut o atitudine pasivă faţă de această situaţie, formulând în termenul legal cerere de creanţă în cadrul dosarului de insolvenţă în vederea recuperării prejudiciului material contractual suferit din partea

debitoarei SC A.B. SRL reprezentând contravaloarea mărfii achitate şi nelivrate. Şi AFP Brăila s-a înscris la masa credală fără a putea recupera însă vreo sumă de bani.

Reclamanta susţine că nu se poate reţine lipsa scopului economic sau caracterul artificial al tranzacţiei. Motivul pentru care această tranzacţie nu şi-a atins scopul fiscal a fost că vânzătorul nu şi-a îndeplinit o obligaţie contractuală din motive neimputabile reclamantei. Intenţia reclamantei a fost de la început de a produce venituri întrucât activitatea desfăşurată de societatea reclamantă este în strânsă legătură cu domeniul ei de activitate şi una din activităţile secundare prev. în actul constitutiv este comerţul cu ridicata a cerealelor (cod CAEN 4621). Deoarece la acea dată piaţa cerealelor era în plină dezvoltare şi oferea numeroase posibilităţi de profit, intenţia evidentă a reclamantei a fost de a urmări un beneficiu economic.

În drept, reclamanta a invocat art. 210 al. 2 din OG 92/2003.În dovedirea acţiunii, reclamanta a depus înscrisuri şi a solicitat efectuarea unei expertize

fiscale contabile prin care să se stabilească dacă sumele stabilite suplimentar au fost legal datorate de reclamantă.

Pârâta DGRFP G., reprezentată de AJFP B., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. A depus documentaţia care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate.

Prin sentinţa nr.1263/17.12.2015 a Tribunalului G a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC V C SRL în contradictoriu cu pârâţii DGRFP G. şi AJFP B., reţinându-se în esenţă următoarele:

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:Reclamanta SC V. SRL are ca obiect principal de activitate comercializarea carburanţilor

pentru autovehicule (cod 4730). Unul dintre obiectele secundare de activitate este comerţul cu ridicata a cerealelor (cod CAEN 4621).

În data de 18.03.2010 între reclamantă, în calitate de cumpărător, şi SC A.B. SRL în calitate de vânzător, s-a încheiat contractul comercial de vânzare-cumpărare nr… având ca obiect trecerea din proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului a unei cantităţi de cereale din recolta anului 2010 în valoare totală de 628.000 lei.

În baza acestui contract în lunile februarie şi martie 2010 reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă 4 facturi emise de SC A.B. SRL reprezentând avansuri marfă din recolta anului 2010, în sumă totală de 628.000 lei, din care TVA 100.269 lei. Ulterior, în luna august 2010 SC A.B. SRL a emis factura …/27.08.2010 în valoare de 48.816 lei, din care 7.794 lei TVA reprezentând storno avans din factura 101/15.02.2010, înregistrată în evidenţa contabilă a reclamantei.

Marfa facturată şi plătită nu a mai fost efectiv livrată reclamantei (aspect recunoscut de aceasta prin acţiunea introductivă), iar în anul 2012 SC A.B. SRL a fost radiată din registrul comerţului. Din acest motiv, organele fiscale au emis Decizia de impunere contestată prin care au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată către bugetul de stat – impozit pe profit + TVA + accesorii.

Împotriva Deciziei de impunere F – BR /3.12.2013 reclamanta a formulat contestaţie administrativă care a fost respinsă parţial ca nefondată şi parţial ca tardivă prin Decizia /10.03.2014 emisă de DGRFP G. – Serviciul de soluţionare contestaţii.

Critica reclamantei privitoare la soluţionarea greşită de către pârâta DGRFP G. a excepţiei de tardivitate este fondată.

La data de 4.02.2014 DGRFP G. a emis către reclamantă adresa 3854 prin care a solicitat ca aceasta, în termen procedural de 5 zile de la primirea adresei – art. 206 al. 1 lit. b din OG nr.

92/2003, să precizeze suma totală contestată, individualizată pe feluri de obligaţii fiscale, inclusiv accesorii aferente. Această adresă i-a fost comunicată reclamantei pe data de 5.02.2014. În aceeaşi zi - 5.02.2014 - reclamanta emite adresa …/5.02.2014 prin care răspunde solicitării organului fiscal. Adresa …/5.02.2014 este înregistrată la organul fiscal pe data de 6.02.2014 sub nr….

Prin urmare, în speţă, au fost respectate disp. art. 206 al. 1 lit. b din OG nr. 92/2003, iar cererea reclamantei referitoare la suma de 8.335 lei – TVA + accesorii trebuia analizată pe fond.

Critica reclamantei privitoare la soluţionarea greşită de către pârâta DGRFP G. a cererii de rambursare TVA este nefondată.

Art. 128 al. 1, 3 C. fisc. prevede: „(1) Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar.(3) Următoarele operaţiuni sunt considerate, de asemenea, livrări de bunuri, în sensul alin.

(1): a) predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei sume scadente, cu excepţia contractelor de leasing;”

Art. 145 al. 2 lit. a C. fisc. prevede: „Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea

sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile;”

În speţă, nu a avut loc predarea efectivă a bunurilor (cereale din producţia anului 2010) pentru care s-a plătit avansul de 628.000 lei – aspect necontestat de reclamantă. Pe cale de consecinţă, plata acestei sume nu a fost generatoare de operaţiuni taxabile. În aceste condiţii instanţa a apreciat că în mod corect organul fiscal a respins cererea de deducere TVA şi a calculat obligaţii fiscale suplimentare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC V. C. SRL, criticând-o sub aspectul greşitei aplicări a normelor de drept material, motiv de recurs prev.de art.488 pct.8 c.pr.civ.

În motivarea recursului a arătat că sentința primei instanţe nu cuprinde în conținutul acesteia motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei dezvoltate pe larg şi susținute prin materialul probator existent la dosar din care rezultă faptul că, toate cele 4 facturi emise de către S.C A.B. S.R.L. în baza contractului comercial de vânzare-cumpărare nr. /18.03.2010 reprezentând avansuri marfă din recolta 2010, în sumă totală de 628.000 lei din care TVA dedusă în sumă de 100.269 lei, au fost achitate integral de SC V. C. SRL., emis pentru suma de 51.500 lei, având ca beneficiar S.C. A.B. S.R.L.

Tribunalul G si-a motivat soluția cu trimitere strictă doar la dispozițiile coroborate ale art.128 si art.145 din Codul fiscal, fără a ţine cont de faptul dovedit conform căruia, S.C V. C.S.R.L. a achitat integral c/val. acestor facturi fiscale care prin lege conțineau şi TVA. Pe cale de consecinţă, sumele conținând TVA, achitate în tranşe în cursul anului 2010, au intrat efectiv în contul S.C. A.B. S.R.L, iar aceasta firmă avea obligația la rândul său de a achita integral TVA-ul către stat.

Contrar raționamentului instanței de fond, în situaţia de faţă nu se poate argumenta în vreun fel pretinsa lipsă a scopului economic sau caracterul artificial al tranzacţiei.

Motivul pentru care această tranzacție nu şi-a atins scopul fiscal a fost faptul că vânzătorul nu si-a îndeplinit o obligație contractuală din motive neimputabile reclamantei în calitate de cumpărător.

Intenţia reclamantei a fost de la început aceea de a produce venituri, întrucât activitatea desfășurata de către SC V. este în strânsă legătura cu domeniul agricol.

Conform art. 138 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal „Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată se ajustează în următoarele situaţii: a) dacă au fost emise facturi fiscale şi ulterior, operaţiunea este anulată total sau parţial, înainte de livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor; b) în cazul refuzurilor totale sau parţiale privind cantitatea, calitatea sau preţurile bunurilor livrate sau a serviciilor prestate; c) în situaţia în care reducerile de preţ prevăzute la art. 137 alin. (3) lit. a), sunt acordate după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor, precum şi în cazul majorării preţului ulterior livrării sau prestării; d) contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din cauza falimentului beneficiarului; ajustarea este permisă începând cu data de la care se declară falimentul; e) în cazul în care cumpărătorul returnează ambalajele în care s-a expediat marfa, pentru ambalajele care circulă prin facturare.”

Inspectorii fiscali nu au analizat, deşi aceasta obligație le revenea, în care dintre exemplele de mai sus se încadrează situaţia de față şi nici nu au analizat metoda prin care au aplicat acest articol.

În raport de conținutul articolului 138, mai sus citat, recurenta consideră că, acesta nu este aplicabil raportului comercial faţă de care inspectorii fiscali nu au admis deducere TVA, aceştia aflându-se astfel intr-o gravă şi nepermisă eroare, de natură să prejudicieze nejustificat interesele economice ale reclamantei.

Art. 20 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 571/2003 prevede faptul că „în situaţiile prevăzute la art. 138 din Codul fiscal, furnizorii de bunuri şi/sau prestatorii de servici îşi ajustează baza impozabilă a taxei după efectuarea livrării/prestării sau după facturarea livrării/prestării, chiar dacă livrarea/prestarea nu a fost efectuată, dar evenimentele prevăzute la art. 138 din Codul fiscal intervin ulterior facturării şi înregistrării taxei în evidenţele persoane impozabile. În acest scop, furnizorii/prestatorii trebuie să emită facturi cu valorile înscrise cu semnul minus când baza de impozitare se reduce sau, după caz, fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise şi beneficiarului Prevederile acestui alineat se aplică şi pentru intrări intracomunitare."

După cum se poate constata din conținutul textului de lege mai sus citat, dacă se aplică acest articol la raportul comercial pentru care inspectorii fiscali nu au admis deducerea de TVA, ajustarea bazei de TVA se face în situațiile furnizorului de bunuri şi a persoanei impozabile calități întrunite de către firma SC A.B. SRL.

De asemenea, conform art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: “Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile.”

Or, intenția reclamantei în ceea ce priveşte achiziţia cerealelor conform contractului de vânzare-cumpărare comercială nr. /18.03.2010 era tocmai aceea de a distribui cerealele achiziţionate, operaţiune ce se încadrează în cadrul operaţiunilor taxabile prevăzute de Codul fiscal.

Intimata pârâtă DGRFP G. – prin AJFP B. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la interpretarea disp.art. 11 al.1 din Codul fiscal, a apreciat în esenţă că aceste dispoziții legale consacră principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, în baza căruia

autorităţile fiscale au dreptul să analizeze orice tranzacţie nu numai din punct de vedere juridic, ci şi din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil. Prin urmare, societăţii comerciale care deduce TVA îi revine obligaţia de a demonstra necesitatea achiziţionării bunurilor în scopul operaţiunilor taxabile, lucru pe care reclamanta nu l-a făcut. În speţă nu s-a pus la îndoială intenţia societății reclamante de a desfăşura activităţi economice, ci faptul că aceasta nu a demonstrat că sumele achitate pentru o livrare de bunuri ce nu mai poate fi realizată, sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Referitor la obligaţia ajustării dreptului de deducere exercitat la plata avansului pentru livrarea unei cantități de cereale ce nu s-a mai realizat, pârâta a susţinut că reclamantei, îi sunt aplicabile disp. art. 138, 148 din Legea 571/2003 privind codul fiscal şi pct. 20 din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În concluzie, consideră că organele de inspecţie fiscală în mod corect nu au admis la deducere TVA în sumă de 92475 lei, întrucât dată fiind radierea SC A.B. SRL, avansul facturat de reclamantă nu va fi urmat de o livrare de bunuri şi nu va fi distinct vreodată utilizării în folosul realizării de operaţiuni taxabile, conform art. 145 al.2 lit.a din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.

Verificând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat că soluţia primei instanţe este pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material şi nu există motive de reformare a hotărârii atacate.

În primul rând, referitor la realitatea tranzacţiilor derulate de reclamantă cu furnizorul SC A.B. SRL şi scopul economic al acestora, recurenta reclamantă a susţinut că motivul pentru care tranzacţia nu şi-a atins scopul fiscal nu-i este imputabil. Însă în cauză nu s-a pus la îndoială intenţia reclamantei de a desfăşura activităţi economice.

În fapt, reclamanta a dedus TVA pentru un avans plătit în vederea achiziţionării de cereale de la SC A.B. SRL din recolta anului 2010, în condiţiile în care livrarea mărfii nu a mai avut loc şi, începând cu 18.04.2012, când furnizorul a fost radiat, nici nu mai existau condiţiile pentru o realizare în fapt.

Faţă de disp. art.145 al.2 lit.a din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, simpla achitare a unui avans pentru o marfă ce nu a fost livrată ulterior, nu constituie şi o prezumţie a utilizării în scopul operaţiunilor taxabile, în funcţie de care aceasta să aibă dreptul de a beneficia de deductibilitatea fiscală a taxei pe valoarea adăugată aferentă.

În al doilea rând, raportat la disp.art.138 lit.b şi art.148 lit.b din Codul fiscal şi pct.20 din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aplicabile cauzei de faţă, urmare a închiderii procedurii falimentului şi a radierii SC A.B. SRL începând cu 18.04.2012, obiectul contractului respectiv „livrarea unei cantităţi de cereale din recolta anului 2010” nu mai putea fi realizat, motiv pentru care reclamanta avea obligaţia ajustării dreptului de deducere exercitat la plata avansului pentru livrarea unei cantităţi de cereale ce nu s-a mai realizat.

De altfel, şi expertul fiscal desemnat în cauză menţionează, analizând tranzacţia dintre părți, Declarația 394, disp.art. 134, 145, 1251 , 138, 148 din Legea nr. 571/2003 şi pct.20 din HG nr. 44/2004, că, deşi în primă fază reclamanta avea dreptul de deducere a TVA aferentă facturilor

în avans, dacă operaţiunea este anulată total sau parţial înainte de livrarea bunurilor sau de prestarea serviciilor, reclamanta avea obligaţia de a ajusta TVA aferentă facturilor în avans.

Prin raportul de expertiză fiscală instrumentat în cauză s-a concluzionat că organele de inspecţie fiscală au stabilit corect TVA suplimentară în sumă de 92.475 lei.

Expertiza efectuată în cauză răspunde în mod clar, temeinic, documentat, la toate obiectivele ce au fost stabilite de prima instanţă, oferind astfel un punct de vedere pertinent pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei deduse judecăţii, iar reclamanta nu a fost în măsură să înlăture motivat susţinerile expertului fiscal.

Instanţa de fond a analizat probatoriul administrat prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile şi a răspuns argumentat apărărilor reclamantei, pronunţând o soluţie legală, motiv pentru care, în conformitate cu art.496 C.pr.civ., recursul reclamantei se impune a fi respins ca nefondat.

6. Titlu: Obligativitatea remunerării exercitării atribuţiilor trasate prin decizii zilnice şi nu prin împuterniciri emise în temeiul legiiCuprins pe materii: Contencios administrativLegislaţie relevantă: art.48 lit.j, art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004; Rezumat: Potrivit art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 - „Ofiţerii pot fi împuterniciţi în funcţii de conducere în unitatea în care sunt încadraţi sau în care au fost detaşaţi. Împuternicirea pe funcţie se poate face pentru o perioadă de maximum 6 luni şi se poate prelungi, cu acordul scris al acestora, potrivit competenţelor, cu încă 6 luni. Ofiţerii beneficiază pe perioada respectivă de salariul pentru funcţia în care sunt împuterniciţi şi de indemnizaţia de conducere corespunzătoare funcţiei respective. Ofiţerii împuterniciţi îşi menţin salariile pentru funcţia îndeplinită şi indemnizaţiile de conducere avute anterior, dacă acestea sunt mai mari decât cele ale funcţiei pe care sunt împuterniciţi."

În raport de prevederile legale arătate mai sus, desemnarea reclamantului prin decizia zilnică de unitate să îndeplinească temporar atribuţiile corespunzătoare funcţiei de şef serviciu aplicare regim, respectiv director adjunct penitenciar, are caracterul unei împuterniciri într-o funcţie de conducere prevăzută de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 - şi beneficiază, în consecinţă, de salariul şi indemnizaţia de conducere pentru funcţia respectivă.

Împrejurarea că în fapt reclamantului nu i s-a emis o decizie de către directorul general al ANP nu este culpa acestuia. Reclamantul era obligat să respecte dispozițiile date de conducătorul ierarhic, în contextul art. 48 lit. j din Legea nr. 293/2004, iar unei astfel de îndatoriri îi corespunde obligaţia corelativă a unităţii de a achita drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată.

Decizia nr. 743/26 mai 2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul B. la data de 31.08.2015 sub nr. /113/2014, reclamantul A.M. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul B. a solicitat obligarea acestuia la plata diferenţelor de drepturi salariale la care avea dreptul pentru funcţia ocupata de Sef Serviciu Aplicare Regim pentru perioada 27.08-2012-13.12.2013 - respectiv coeficient de ierarhizare,

indemnizaţie de conducere specifică şi sporuri raportate la funcţia îndeplinită şi la plata diferenţelor de drepturi salariale la care avea dreptul pentru funcţia ocupata de Director Adjunct SDRP pentru perioada 12.09.2012 -31.10.2013 - respectiv coeficient de ierarhizare/indemnizaţie de conducere specifică şi sporuri raportate la funcţia îndeplinită, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arată că este încadrat in cadrul unităţii pârâte în funcţia de ofiţer principal-aplicare regim şi în perioada indicată a îndeplinit ca urmare a deciziei emise de directorul unităţii atribuţiile postului de Şef serviciu Aplicare Regim, respectiv Director adjunct SDRP, pentru perioadele indicate astfel: pentru funcţia de Şef serviciu Aplicare Regim activitatea s-a desfăşurat ca urmare a emiterii unei decizii zilnice a directorului unităţii în perioadele 27.08.31.08.2012, 10.09-11.09.2012; 13.09.-14.09.2012; 17.09.-18.09.2012; 20.09-21.09.2012; 24.09-25.09.2012; 01.10-5.10.2012; 23.10-14.01.2013; 28.06-17.07.2013; 18.11.2013; 12.-13.12.2012, iar pentru funcţia de Director SDRP parata a emis decizii zilnice în perioadele 12.09.2012; 06.10-17.10.2012; 16.09.2012; 17.09-25.09.2012; 26.09-27.09.2013; 16.10-17.10; 21.10.2013; 31.10.2013.

În conformitate cu prevederile art. 9 anexa 4 din Legea nr. 330/2009 şi art.VII din Legea nr. 284/2010, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, care îndeplinesc prin împuternicire atribuţiile funcţiilor prevăzute cu solda/salariul de comanda, beneficiază in perioada împuternicirii de solda de funcție, respectiv de salariul de funcţie si de solda/salariul de comanda corespunzător funcţiei in care sunt împuterniciţi.

Pârâta i-a comunicat că nu poate să beneficieze de drepturile salariale corespunzătoare funcţiei îndeplinită întrucât nu a avut împuternicire. Astfel, practica pârâtei este să eludeze legea emițând decizii zilnice şi nu împuterniciri, înțelegând în acest mod să nu recompenseze în mod corespunzător activitatea lucrată.

În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 293/2004, ale Legii nr. 330/2009, ale Legii nr. 188/1999 şi ale Legii nr. 53/2003.

Prin sentinţa nr.792/2015 a Tribunalului B a fost admisă cererea formulată de reclamantul A.M. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul B.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului diferenţele de drepturi salariale cuvenite pentru funcţia de Şef Serviciu Aplicare Regim pentru perioadele precizate în petitul acţiunii.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul a preluat atribuţiile unor funcţii de conducere prin decizie de zi pe unitate a directorului unităţii şi, întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile art. 55 alin. 3 din Legea nr. 293/2004 în sensul că nu a fost împuternicit în aceste funcţii prin decizie emisă de directorul general al ANP, nu i-au fost acordate reclamantului salariul şi indemnizaţia pentru funcţia de conducere.

Într-adevăr, potrivit art. 5 lit. m din Ordinul MJ nr. 1662/C/2011 împuternicirea în funcţii de conducere a ofiţerilor prevăzuţi la art. 4 intră în atribuţiile directorului general şi nu a directorului unităţii, dar potrivit art. 55 alin. 3 din Legea nr. 293/2004 (forma în vigoare la data de 13.12.2013). Ofiţerii pot fi împuterniciţi în funcţii de conducere în unitatea în care sunt încadraţi sau în care au fost detaşaţi. Împuternicirea pe funcţie se poate face pentru o perioadă de maximum 6 (şase) luni şi se poate prelungi, cu acordul scris al acestora, potrivit competenţelor, cu încă 6 (şase) luni. Ofiţerii beneficiază pe perioada respectivă de salariul pentru funcţia în care sunt împuterniciţi şi de indemnizaţia de conducere corespunzătoare funcţiei respective şi potrivit art. 9 din cap. II Anexa VII la Legea nr. 284/2010. Cadrele militare în activitate, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, care îndeplinesc, prin împuternicire, atribuţiile funcţiilor prevăzute cu solda/salariul de comandă, beneficiază, pe

perioada împuternicirii, de solda de funcţie, respectiv de salariul de funcţie şi de solda/salariul de comandă corespunzător funcţiilor în care sunt împuternicite.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că, deşi împuternicirea în funcţiile de conducere ocupate de reclamant trebuia să fie dată de directorul general, reclamantul are dreptul la salariul de funcţie corespunzător, întrucât nu se poate reţine culpa sa în faptul că împuternicirea nu a fost dată potrivit legii. Astfel, el era obligat să respecte ordinele primite de la directorul unităţii, inclusiv deciziile de zi pe unitate.

În plus, din dispoziţiile art. 159 din Codul muncii conform cărora Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat (…), (2) Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani , instanţa reţine că munca prestată trebuie remunerată, iar reclamantul a îndeplinit atribuţiile specifice unor funcţii de conducere, trebuind să fie remunerat corespunzător.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Penitenciarul B, criticând-o sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept material, motiv de recurs prev.de art.488 pct.8 c.pr.civ.

În motivarea recursului, a arătat următoarele: Conform dispozițiilor Legii nr. 293/2004, atribuţiile unui post de conducere vacant (în

cazul în care acesta nu poate fi ocupat prin concurs din sursa internă/externă, mutarea/detaşarea persoanelor din alte unităţi subordonate ANP care îndeplinesc condiţiile de ocupare ale postului) pot fi exercitate în baza deciziei de împuternicire emisă de directorul general ANP, în condiţiile art. 55 alin. 3 din Legea nr. 293/2004 sau prin preluarea atribuţiilor funcţiei în baza deciziei zilnice pe unitate emise de directorul unităţii, cu avizul structurii de specialitate din ANP, în temeiul art. 7 lit. n) din OMJ nr 1662/C/2011.

Conform art. 7 lit. n) din OMJ nr 1662/C/2011, directorul de unitate are în competenţă stabilirea atribuţiilor şi competentelor profesionale pentru personalul din unitate, cu excepţia celor pentru directorul unităţii.

Potrivit art. 55 alin. 3 din Legea nr. 293/2004, „Ofiţerii pot fi împuterniciţi în funcţii de conducere în unitatea în care sunt încadraţi sau în care au fost detaşaţi. Împuternicirea pe funcţie se poate face pentru o perioadă de maximum 6 (şase) luni şi se poate prelungi, cu acordul scris al acestora, potrivit competenţelor, cu încă 6 (şase) luni. Ofiţerii beneficiază pe perioada respectivă de salariul pentru funcţia în care sunt împuterniciţi şi de indemnizaţia de conducere corespunzătoare funcţiei respective”.

Conform art. 9 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, care îndeplinesc, prin împuternicire, atribuţiile funcţiilor prevăzute cu solda/salariul de comandă, beneficiază, pe perioada împuternicirii, de solda de funcţie, respectiv de salariul de funcţie şi de solda/salariul de comandă corespunzător funcţiilor în care sunt împuternicite.

Pentru perioadele în care reclamantul a îndeplinit atribuţiile funcţiilor de Sef serviciu aplicare regim şi Director adjunct SDRP in baza deciziei zilnice pe unitate a directorului Penitenciarului B. nu au fost indeplinite condiţiile cerute de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 si, prin urmare, nu avea dreptul sa beneficieze de salariul si indemnizaţia pentru funcţia de conducere.

Potrivit prevederilor art.5 lit. m), raportat la art. 4 din Ordinul M.J. nr.1662/C/2011 pentru aprobarea Competenţelor de gestiune a resurselor umane ale ministrului justiţiei, directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi directorilor unităţilor

subordonate acesteia, directorul general al A.N.P. deţine competenţa de a dispune “împuternicirea în funcţii de conducere a ofiţerilor prevăzuţi la art. 4, în condiţiile legii”.

Astfel, instanţa de fond nu a observat că prin OMJ nr. 1662/C/2011 sunt stabilite în sarcina directorului de unitate anumite competenţe pe care acesta le exercită în conformitate şi cu alte dispoziţii legale în vigoare, cu forţa juridica superioară, respectiv prevederile Legii nr. 293/2004 şi a Legii nr. 284/2010.

Totodată, reclamantul, prin cererea adresată instituţiei şi înregistrata sub nr. G /PBBR la data 11.06.2015 a solicitat plata drepturilor băneşti care fac obiectul prezentei acţiuni.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului B. la data de 31.08.2015, astfel că aceasta nu a fost depusă în termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere; prin urmare, în cauză nu mai pot fi incidente prevederile art. 2540 Cod civil.

Deşi în considerentele hotărârii se face vorbire de invocarea excepţiei prescripţiei extinctive de către pârâtă, în dispozitivul hotărârii nu se mai menţionează nimic despre aceasta.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei, cu consecinţa respingerii ca nefondată a acţiunii formulate.

Intimatul reclamant a depus la dosar note de concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat în esenţă că susţinerea recurentei pârâte precum că acesta nu poate să beneficieze de drepturile salariale corespunzătoare funcţiei îndeplinită întrucât nu a avut împuternicire sunt de natură a acoperi practica pârâtei care înţelege să eludeze legea emiţând decizii zilnice şi nu împuterniciri, înţelegând în acest mod să nu recompenseze în mod corespunzător activitatea lucrată.

Verificând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi că nu există motive de reformare a hotărârii atacate.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor - „Numirea şi eliberarea din funcție, precum şi celelalte modificări ale raporturilor de serviciu pentru funcţiile de director general, director general adjunct şi director în sistemul administraţiei penitenciare se dispun prin ordin al ministrului justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti. Pentru celelalte funcţii de conducere, precum şi pentru funcţiile de execuţie din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile de penitenciare, se dispun, după caz, prin decizie a directorului general sau a directorilor unităţilor de penitenciare, potrivit competenţelor legale".

Potrivit art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 - „Ofiţerii pot fi împuterniciţi în funcţii de conducere în unitatea în care sunt încadraţi sau în care au fost detaşaţi. Împuternicirea pe funcţie se poate face pentru o perioadă de maximum 6 luni şi se poate prelungi, cu acordul scris al acestora, potrivit competenţelor, cu încă 6 luni. Ofiţerii beneficiază pe perioada respectivă de salariul pentru funcţia în care sunt împuterniciţi şi de indemnizaţia de conducere corespunzătoare funcţiei respective. Ofiţerii împuterniciţi îşi menţin salariile pentru funcţia îndeplinită şi indemnizaţiile de conducere avute anterior, dacă acestea sunt mai mari decât cele ale funcţiei pe care sunt împuterniciţi."

Curtea apreciază că în raport de prevederile legale arătate mai sus, desemnarea reclamantului prin decizia zilnică de unitate să îndeplinească temporar atribuţiile corespunzătoare funcţiei de şef serviciu aplicare regim, respectiv director adjunct penitenciar, are caracterul unei împuterniciri într-o funcţie de conducere prevăzută de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 - şi beneficiază, în consecinţă, de salariul şi indemnizaţia de conducere pentru funcţia respectivă.

Împrejurarea că în fapt reclamantului nu i s-a emis o decizie de către directorul general al ANP nu este culpa acestuia. Reclamantul era obligat să respecte dispozițiile date de conducătorul ierarhic, în contextul art. 48 lit.j din Legea nr. 293/2004, iar unei astfel de îndatoriri îi corespunde obligaţia corelativă a unităţii de a achita drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată.

Totodată, având în vedere perioadele pentru care s-a solicitat plata diferenţelor de drepturi salariale, data cererii prealabile nr.G 28239/PBBR din 11.06.2015, prin care s-a solicitat plata drepturilor băneşti ce fac obiectul prezentei acţiuni şi data introducerii acţiunii la instanţă, 27.08.2015, conform datei de pe plicul depus la poştă, Curtea apreciază că termenul de prescripţie prevăzut de lege nu a fost depăşit, astfel că nu pot fi reţinute nici aceste argumente ale recurentului.

Pentru toate aceste motive, în conformitate cu art. 496 C.pr.civ., recursul declarat de pârât este nefondat şi se impune a fi respins ca atare.