Arhitectură rurală

Compartimentul "Arhitectură rurală" cuprinde edificiile arhitecturale construite în localităţile săteşti ale Republicii Moldova. Din punct de vedere tipologic aici intră obiectele cu valoare artistică şi etnografică printre care merită să fie menţionate: casele de locuit, anexele gospodăreşti (pivniţele, beciurile, cramele, curţile, porţile, hambarurile, sâsâiecile, fântânile) şi alte tipuri de obiecte din mediul rural. Întrucât cele mai importante centre de arhitectură rurală din Republica Moldova sunt adesea şi importante centre de artizanat şi meşteşugărit, în cadrul acestei categorii au fost incluse şi centrele de meşteşugărit şi de artizanat popular.

Arhitectura rurală pe teritoriul Republicii Moldova s-a dezvoltat timp de secole, apropriindu-şi cele mai valoroase tradiţii în construirea şi exploatarea edificiilor rurale cu o tipologie destul de variată.

Aspectul exterior al satelor basarabene stabilit pe parcursul secolelor oferă cea mai pitorească şi variată privelişte. Amplasate, de obicei, pe culmile dealurilor, pe povârnişuri, sau în văile râurilor, localităţile rurale lasă, la prima vedere, impresia unui aranjament haotic, care nu poate fi întotdeauna explicat şi definit din punct de vedere logic. Situaţia, însă, este de altă natură: fiecare sat şi-a găsit amplasamentul optim, localnicii luând în consideraţie atât relieful specific al pământului, cât şi reţeaua de drumuri, care asigură comunicarea cu alte localităţi apropiate sau mai îndepărtate.

Curtea ţărănească poate fi considerată drept un ansamblu integral de arhitectură populară. Poarta de lemn, alcătuită din două sau trei canaturi, fixate între două - trei coloane sau stâlpi, este acoperită cu ornamente geometrice crestate sau perforate ce accentuează elementele constructive şi care mai au adesea şi o valoarea arhaică apotropaică. Deasupra stâlpilor se înalţă un acoperiş îngust, ce protejează porţile. Dintre simbolurile ce decorează porţile pot fi citate: soarele, arborele vieţii, florile, elemente romboidale şi alte motive, adesea comune cu motivele utilizate în covoarele şi ţesăturile populare.

Casa este amplasată în adâncimea curţii. Alcătuită tradiţional din trei încăperi - tinda (intrarea), dormitorul, adesea comun cu bucătăria şi "casa mare" (camera pentru oaspeţi), locuinţa ţărănească tradiţională reprezintă un ansamblu integru, redus la strictul necesar, dar extrem de funcţional. În interior ambianţa casei ţărăneşti este împodobită cu covoare, păretare, lăicere. Exteriorul caselor este decorat cu ornamente pictate şi sculptate, unde decorul principal este distribuit pe frontoanele acoperişurilor şi pe faţadele principale ale edificiilor.

Unul din elementele primordiale ale faţadei casei ţărăneşti este prispa: un soclu nu prea înalt ieşit în exterior şi servind de suport pentru cei patru, şase sau opt stâlpi sau coloane ce sprijină acoperişul. Vara, datorită prispei, intrarea în casă este protejată de razele dogorâtoare ale soarelui, iar iarna de frigul de afară şi de zăpada abundentă.

Coloanele sau stâlpii prispei sunt bogat ornamentaţi, fiind încununaţi de capiteluri stilizate, ce au anumite afinităţi cu unele variante simplificate ale ordinului ionic.

Acoperişurile caselor mai vechi sunt de obicei în două ape având coamele decorate. Câmpurile frontoanelor sunt bogat ornamentate. De regulă, decorul subliniază elementele constructive ale arhitecturii, marcând o ritmică simetrică, armonioasă şi echilibrată. În majoritatea cazurilor elementele decorative sunt acoperite cu culori vii, sonore.

Cele mai originale ateliere de prelucrare a pietrei se află în satele Butuceni, Trebujeni, Ivancea, Brăneşti, Furceni, Cosăuţi, Sănătăuca şi Gordineşti.

Importante centre ale olăritului tradiţional se află la Hogineşti, Iurceni, Ţigăneşti, Cinişeuţi, Cioreşti.

Datorită mănăstirii de la Răciula, în această localitate s-a dezvoltat un important centru de artizanat popular, în special în domeniul ţesutului covoarelor şi a broderiilor tradiţionale.

O tipologie specifică au pivniţele şi alte anexe gospodăreşti din marile centre de pregătire şi de păstrare a vinurilor moldoveneşti, cum sunt centrele de la Mileştii Mici, Cricova, Corjeuţi ş.a.

Construcţia marilor complexe agroindustriale în Republica Moldova în anii 70-80 ai sec. XX a afectat profund aspectul arhitecturii rurale. Problemele edilitare au început să fie rezolvate după metode standarde, specifice mai mult mediului urban, decât celui rural, ceea ce a dus la deteriorarea aspectului armonios al satelor basarabene. Clădirile locative asamblate din blocuri de beton prin metoda industrială rapidă, deşi au rezolvat problema locativă, n-au reuşit, totuşi, să se integreze organic în peisajul specific rural moldovenesc.

MOARA DE APĂ DIN CHIURT

 Mori  Arhitectură rurală şi industrialăMoara de apă a satului Chiurt, judeţul Edineţ a fost construită în a doua jumătate a secolului XIX de un autor anonim. Are scheli din lemn, căptuşite cu scânduri în exterior, cu rasturile astupate prin şipci. Aparţine celor mai

simple şi vechi tipuri de mori de apă, cu sistemul funcţional acţionând "prin cădere", azi exemplu rar întâlnit la instalaţiile de tehnică populară.

Datare A 2-a jumătate a secolului XIX

Localizare Judeţul Edineţ: Chiurt

Descriere succintă Este construită pe r. Chiurt. Aparţine celor mai simple şi vechi tipuri de mori de apă, cu sistemul funcţional al apei acţionând "prin cădere", azi exemplu rar întâlnit de instalaţie tehnică populară. Este de formă dreptunghiulară în plan, cu o platformă pentru utilajul morii ce ocupă 1/3 din suprafaţa interioară. Pe ea sunt instalate două perechi de pietre de moară, coşul pentru grâne şi depozitul de grâu. La dreapta intrării se află camera de odihnă a morarului, construită din lampaci. Pentru roata hidraulică a fost construită o încăpere specială alipită morii, spre care apa era adusă printr-un canal de repartizare, care la nevoie era închis.

Clădirea morii nu este lipsită de intenţii de decoraţie plastică: un fronton triunghiular din lemn şi o cornişă simplă împart pereţii în două registre, acoperişul în două pante este susţinut de console sculptate modest, pe pantele laterale ale acoperişului s-au păstrat o parte din ciocârlanii care încununau învelitoarea morii.

Tehnici de construcţie Schele din lemn, căptuşite cu scânduri în exterior, cu rosturile astupate prin şipci. Acoperişul din şindrilă.

Semnificaţie patrimonială Naţională, Artistică

Stare de conservare Satisfăcătoare

Bibliografie - Н. Демченко и др., Мельница водяная // Свод памятников истории и культуры МССР. МАКЕТ.

Северная зона. Кишинев, 1988, стр.232

Inspirându-ne din viziunea enciclopedistă a lui Cornel Diaconovici (urzitorul „Programei

tematice” a Muzeului ASTREI din 1904), din viziunea şi proiecţia muzeologică modernă,

vizând Muzeul Tehnicii Populare, datorate lui Cornel Irimie (din anul 1962) şi proiectându-l

după concepţia antropologistă a lui Grigore Antipa (1920), conform căruia, esenţa unui

muzeu, „oricare i-ar fi colecţiile sale”, constă din triada „Ştiinţă, Cultură, Educaţie”,

racordându-ne la ultimele paradigme ale politicilor culturale ale UNESCO (Convenţia din

anul 2003 privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial şi Convenţia din anul 2005

privind diversitatea expresiilor culturale), vizând, în permanenţă, demonstrarea Identităţii

culturale româneşti (în esenţa sa, multiculturală), integrată, conştient, în istoria civilizaţiei

europene, am reuşit să oferim culturii naţionale şi universale, în anul în care Sibiul este

asociat Luxemburgului în calitatea de „capitală cultural europeană”, un Album cât un

Tratat de antropologie culturală românească.

Ilustrat printr-un patrimoniu fabulos, unic în plan universal, cu varii colecţii de o tipologie

categorială, tehnică, morfologică şi stilistică, cvasicomplete, deopotrivă în domeniul

gospodăriilor şi locuinţelor, monumentelor de arhitectură, laică şi religioasă, una a

monumentelor de tehnică populară, a monumentelor de utilitate publică, cu funcţii

sociale, comerciale şi ludice, a instrumentarului tradiţional, iar în încheiere, un

caleidoscop al valorilor patrimoniului cultural imaterial, prezentate în muzeu în cadrul

Programului „Tezaure Umane Vii”, Albumul reconstituie un univers miraculos al unei

apuse civilizaţii a habitatului tradiţional, al civilizaţiei tehnice populare, al culturii artistice

tradiţionale şi al spiritualităţii precreştine şi creştine, capabil să ne individualizeze „ca o

variantă a omenirii”, cum îşi propunea Simion Mehedinţi, la începutul secolului XX.

Introducerea în Album, ca şi finalul, sunt realizate, fotografic din elicopter, prin

perspective grandioase, oferite de câteva panorame asupra unor sectoare tematice

importante din muzeu.

La nivelul gospodăriilor, surprinse în mediul lor natural (vara, toamna şi iarna), sunt

prezentate 2 unităţi complexe şi 14 tipuri de case, provenind din Transilvania

(Mărginimea Sibiului, Ţara Făgăraşului, Ţara Moţilor şi Ţara Zarandului, din Valea

Mureşului, Jiului şi Hârtibaciului), dar şi din Maramureş şi Bucovina, din Vrancea, Buzău şi

Dobrogea, din Gorj şi Vâlcea, toate reuşind să ofere un tablou de o diversitate stilistică

impresionantă, argument irefutabil al virtuţilor marelui arhitect care a fost ţăranul român.

Prispele caselor cu stâlpi sculptaţi, stâlpii înşişi, cu „undrelele” şi „ciocârlanii” şi ferestrele

caselor, cu sau fără detaliile decorative (cea de la Tilişca prezintă încrustate simbolurile

totemului lupului - „dintelui de lup” şi al creştinismului - crucea) ilustrează valorile

decorative inseparabile produsului de arhitectură vernaculară a românilor.

Cele 23 imagini de interioare ale locuinţei te introduc în fascinantul univers al alcătuirii

interiorului locuinţelor, cu valori din toate categoriile de artefacte (mobilier, ţesături

decorative, tipuri de vetre, sobe şi cuptoare, cele mai evoluate din cahle), ceramică,

icoane, instrumentarul de „bucătărie” (din care nu lipseşte ţestul neolitic), uneltele (furca

de tors) şi instalaţiile (roata de tors, războiul de ţesut), indispensabile gospodăriilor

tradiţionale.

Dintre anexele gospodăreşti, nu lipsesc, din Album, imaginile şurilor de treierat (cu

îmblăciul), şi ale şurilor cu grajduri şi caruri de boi, ale cămărilor, „de bucate” şi ale

bucătăriilor de vară, cu cuptoare de copt pâinea, ale cramelor de curte şi ale pătulelor din

nuiele, ale împrejmuirilor cu garduri din nuiele, sau din scânduri, ale porţilor

monumentale, bogat decorate (Gorj, Maramureş) şi ale portiţelor (Mărginimea Sibiului),

cu simbolurile specifice zonelor etnografice (funia cu „colaci”, „dintele de lup” şi

„coarnele berbecilor”). Din incinta gospodăriilor nu lipsesc fântânile cu cumpănă sau cu

roată, având o arhitectură extrem de interesantă.

Tipologia istorică este ilustrată, cvasicomplet, începând cu casa monocelulară, casa

bicelulară de tradiţie neolitică, cu vatră şi ”corlată”, aşezată în mijlocul locuinţei, casele

vechi româneşti, cu tindă descoperită (având cuptorul în tindă) şi „casa” propriu-zisă

(interiorul locuit).

Dintre construcţiile specializate, Albumul prezintă cherhanaua şi gheţăria pescarilor din

Delta Dunării), cramele viticole şi pomicole din podgoriile Gorjului, surla, staulul şi

comarnicul de muls (cu găleţile din lemn dispărute astăzi din inventar) şi provenind din

zonele înalte muntoase), iar dintre construcţiile comerciale: cârciuma şi hanul, aparţinând

edificiilor publice ale satului de odinioară.

Pe fondul unui peisaj de vis (ilustrat în toate anotimpurile), al existenţei unui râu care

străbate axa longitudinală a muzeului, sugerând potenţialul hidraulic şi forţa motrice care

alimentează toate roţile instalaţiilor hidraulice, proiecţia tuturor monumentelor de tehnică

populară ne apare ca o perfectă integrare a lor, în peisaj, sugerând chiar modul de

acţionare a tuturor sistemelor industriilor populare.

Vastele tipologii, care reconstituie întreg tabloul civilizaţiei tehnice preindustriale, explică

şi motivează unicitatea muzeului sibian, excelenţa patrimoniului tehnic tradiţional şi

legitimitatea promovării de către UNESCO a proiectului Muzeului „ASTRA”, constând din

instituirea Premiului internaţional pentru patrimoniul patrimoniul tehnic preindustrial

„Dumbrava Sibiului”. Gestionarea de către Muzeul „Astra” a celei mai complexe şi

complete colecţii de mori de măcinat grâne, pe plan mondial, de la morile de mână, de

tradiţie antică (2), la morile „cu ciutură” (2 imagini) din epoca daco-romană (5 imagini)

sau la morile romane, cu roţi verticale şi angrenaje formate din roţi dinţate (7 imagini),

(trei imagini desluşind în detaliu construcţia celor două tipuri de roţi de apă), de la morile

„cu cai”, de tradiţie medievală (2 imagini), la morile plutitoare (2) şi podurile plutitoare

(1), pledează pentru o realitate istorică şi culturală copleşitoare, incontestabilă: românii

au avut una dintre cele mai vechi şi bogate civilizaţii mulinologice din lume, expresia unei

civilizaţii sedentar agrariene!

Fruntariile de mori (3) desluşesc o reală înclinaţie spre decorativism şi simbolism în arta

populară românească, reflectată şi în câmpul sistemului instrumental.

Vâltorile (1) şi piuele hidraulice (3), funcţionând pe principiul axului cu came (1) (care a

stat la baza expansiunii şi chiar generalizării utilizării energiei hidraulice la toate tipurile

de industrii medievale bazate pe principiul baterii alternative a materiilor prime: ţesături

de lână, scoarţă de copac, minereuri de fier, aur şi aramă, seminţe de plante oleaginoase)

ilustrează, în continuare, bogăţia şi marea diversitate a artefactelor aparţinând civilizaţiei

tehnice a românilor.

Teascurilor de fructe (2), de struguri (5) şi de ulei, „cu berbeci” (2) şi cu şurub (3), pivele

de tip „trapentum”, cu pietre de moară dispuse vertical, rostogolite, în jgheaburi

circulare, printr-o acţiune manuală (1) sau prin tracţiune animală (!), ilustrează o evoluţie

a progresului tehnic în domeniu, în cei 2000 de ani petrecuţi de la cucerirea Daciei de

către romani.

Sistemele calorice (cuptoarele) apar în Album în toată diversitatea lor constructivă,

începând de la cele mai simple (ţăsturile) (2 imagini), trecând la vetrele „cu corlată” (coş

de tiraj) (7 imagini), la cuptorul de pâine (1) şi apoi la cuptoarele de încălzit, simple sau

din cahle (1), încheind cu cuptoarele de ars oalele, diferite tipologic, apărând atât tipul

dacic )!) cât şi cel roman (3).

Imaginile cu peisajul superb al Dumbravei – care l-a făcut pe olandezul Bernet Kempers

să declare muzeul sibian, încă din 1966, „cel mai frumos muzeu în aer liber din Europa”,

oferă câteva momente de respiro într-o abundenţă cuceritoare a valorilor de patrimoniu.

Ce ar mai fi de spus despre o carte frumoasă ce n-ar trebui să lipsească din nici o

bibliotecă instituţională, familială, personală, şcolară, universitară, academică?

Poate doar ceea ce a declarat dl. Kobayashi (consul onorific al României în Japonia), care,

primind-o, mi-a promis că o va înmâna Împăratului Japoniei că ea reprezintă cea mai

ilustră imagine despre civilizaţia tradiţională a românilor, şi exprimă „starea de graţie a

unei culturi populare sub semnul valorilor definitorii ale propriei etnoidentităţi”.

Ultimul capitol este destinat Programului „Tezaure Umane Vii”, program inspirat din

documentele UNESCO („Recomandările” din anii 1989 şi 1999). O succesiune de imagini

ne prezintă, într-un vârtej fascinant de jocuri populare (la cârciumă şi pe scena de pe lac),

de porturi populare, din numeroase zone ale ţării, şi de fizionomii ale unor vârstnici şi

tineri, cu cele mai vechi sau mai noi podoabe ale capului, un tablou antropologic autentic,

unic în felul său. Albumul surprinde ipostazieri ale practicării celor mai diverse

meşteşuguri (olari, fierari şi arămari, ţesătoare şi brodeuze, interpreţi la diverse

instrumente muzicale tradiţionale - fluier şi cimpoi - obiceiuri ludice ale copiilor şi ritualice

ale flăcărilor (ce înconjoară, călăreţi, troiţele şi bisericile, de sărbătoarea Ispasului), toate

acestea confirmând forţa şi vivacitatea unui popor care continuă să-şi definească

identitatea pornind de la rădăcinile cele mai „adânci”, în glia străbună, care sunt

tradiţiile, fără de care viitorul ar fi o „totală şi iremediabilă nebunie”, cum afirmă contele

de Saintsburg.

Aşadar, un Album, cât un tratat de antropologie culturală, adică o carte de căpătâi a

naţiunii.

O cordială şi respectuoasă mulţumire tuturor celor ce au făcut posibilă apariţia sa.

Morile

Morile formeaza segmentul cel mai interesant al instalatiilor tehnice traditionale, datorita ponderii pe care o are aici energia eoliana, practic inexistenta, ca sursa motrice, in alte zone etnografice.

Data fiind reteaua hidrografica precara din podisul dobrogean, cu debit oscilant si intermitent de-a lungul anului, prezenta morilor de apa cu roata orizontala si chiar a instalatiilor de morarit cu roata verticala este, se pare, o transplantare a acestor tipuri de instalatii tehnice in peisajul dobrogean de catre comunitatile romanesti sosite din alte regiuni ale tarii. Singura instalatie autohtona este moara plutitoare care, desi este o amintire etnografica inregistrata in chestionarele AER, a existat cu siguranta pe portiunea de Dunare care inconjoara Dobrogea. Se stie ca doar raurile mari si fluviile permit functionarea la parametrii tehnici normali a acestui tip de moara, numit in Dobrogea si „moara cu zboturi“ (Ostrov, jud. Tulcea; Peceneaga, jud. Tulcea). Pentru descrierea acestei mori a se vedea „Venea o moara pe Siret“ de M. Sadoveanu, prin asemanarea cu roata vapoarelor cu abur. Tipurile de mori atestate in Dobrogea:

1. Mori de apa cu roata orizontala si verticala atestate in localitatile: Luncavita, jud. Tulcea, Niculitel jud. Tulcea; Giamposa – Stejaru, jud. Tulcea – o moara din 1900; Casimcea, jud. Tulcea, o moara din 1900; Pantelimonul de Jos, jud. Constanta). 2. Morile de vant leaga Dobrogea de Sudul Basarabiei si de o arie mult mai larga din nordul Marii Negre si Caucazului care formeaza o zona compacta, similara cu cea din vestul si nordul continentului european (Provence, Gascogne, Bretagne, Tarile de Jos etc.). Numarul morilor de vant din Dobrogea a inceput sa scada incepand din primul deceniu al sec. al-XX-lea, din cauza introducerii morilor de vapor sau cu valt, actionate de forta aburului. Intrarea in circuitul agricol a unor suprafete imense de teren a impus folosirea noilor instalatii actionate de moatoare Diesel si eliminarea morilor de vant.

In acest sens, statistica ofera date concludente:

Jud. Constanta:1. Istria : 2 mori de vant la 1900;2. Topalu : 4–5 la 1905;3. Oltina: 2 la 1900;4. Sipote-Deleni: 1 moara la 1900;5. Ostrov : 4 mori la 1900;6. Dobromir: 1 moara la 1900;7. Independenta ; 8 mori la 1900.

Jud. Tulcea:1. Luncanita: 2 mori de vant la 1900;2. A.Rosetti: 4 mori la 1900;3. Niculitel: 2 mori la 1900;4. Valea Nucorilor: 15 motri la 1900;5. Visterna – Srichiori: 2 mori la 1900;6. Sf. Gheorghe: 1 moara la 1900;7. Stejaru: 1 moara la 1900;8. Casimcea: 2 mori la 1900;9. Jurilovca: 7 mori la1900.

In comuna Pestera, jud. Constanta, locuita de romani si turci, moara de vant a functionat pana in 1942.Informatiile continute de chestionatele AER pentru Dobrogea, permit stabilirea unei tipologii a morilor de vant dupa mai multe criterii: de elevatie, numarul de pietre (o pereche sau doua), materialul din care sunt facute aripile (lemn sau panza).

Dupa elevatie sunt:

1. Mori de vant joase au fost atestate la: Dobromir (jud. Constanta); Sipote-Deleni (jud. Constanta); C.A. Rosetti (jud. Tulcea), Niculitel (jud. Tulcea); Stejaru (jud. Tulcea);2. Mori de vant inalte („cu pod“): Istria (jud. Constanta); Oltina (jud. Constanta); Ostrov (jud. Constanta); Luncovita (jud. Tulcea); Valea Nucarilor (jud. Tulcea); Visterna – Sarichici (jud. Tulcea); Sf. Gheorghe (jud. Tulcea); Casimcea (jud. Tulcea); Jurilovca (jud. Tulcea). Legat de evolutia si de aspectul exterior, mentionam existenta morii de vant cu caciula turmonta la Luncavita (jud. Tulcea).

Dupa materialul de constructie a aripilor:

Singura localitate in care intalnim aripi din panza la morile de vant – in paralel cu existenta, in acelasi lot

si a morilor de vant cu aripi din lemn – este Independenta (jud. Constanta); Faptul ca tot aici au existat si fantani cu burduf este o dovada in plus a convietuirii populatiei romanesti, o comunitate puternica de tatari veniti din Crimeea.Dupa numarul perechilor de pietre:1. Mori de vant cu o singura pereche de pietre: Luncavita (jud. Tulcea); C.A. Rosetti (jud. Tulcea); Niculitel (jud. Tulcea); Valea Nucarilor (jud. Tulcea); Visterna (jud. Tulcea); Sf. Gheorghe (jud. Tulcea); Casimcea (jud. Tulcea); Stejaru (jud. Tulcea); Oltina (jud. Constanta); Sipote-Deleni (jud. Constanta); Dobromir (jud. Constanta); Independenta (jud. Constanta); Istria (jud. Constanta); Topalu (jud. Constanta).2. cu doua perechi de pietre: Jurilevea (jud. Tulcea); Valea Nucarilor (jud. Tulcea).

Ca un detaliu tehnic si lingvistic, mentionam denumirea camelor de la roata morii de vant masele. Acest termen, vechi romanesc, al rotii cu masele il intalnim la Niculitel (jud. Tulcea); Sf. Gheorghe (jud. Tulcea), deci in nordul provinciei unde, dupa cum se stie, elementul romanesc a fost mult mai puternic. In general, la rotile cu doua perechi de pietre se puteau macina diferite tipuri de cereale (o pereche de roti era pentru grane in alta pentru porumb).

Instalatii pentru industria casnica textila

Observim ca absenta complezelor de instalatii in alte domenii de activitate, este compensata de semnalarea combinatiei moara cu abur plus darac (Silistea, jud. Constanta). In afara daracului manual, intalnim daracul cu cail (Runcu, jud. Constanta), daracul cu magar (Oltina, jud. Constanta; Dobromir, jud. Constanta); Jurilovca (jud. Tulcea).

Dimia era dusa de carausii bulgari pentru a fi ingrosata in Cadrilater (Runcu, jud. Constanta) sau era batuta la grotic (pe o lesa din miel), dupa tehnica cunoscuta si in alte zone de campie vecine cu Dobrogea (Ialomita, Calarasi etc.). Atunci cand cantitatea de stofa era mare, se recurgea la claca (Sipote-Deleni, jud. Constanta: „se facea claca de batut abaua“).

In general, daracul cu motor apare dupa 1900 (Casimcea, jud. Tulcea), iar gratia cu nuiele (piua manuala) este folosita pana in perioada interbelica (Peceneag, jud. Tulcea).

Instalatii pentru prelucrarea si consemnarea fructelor (si a derivatelor):

In general acestea se incadreaza in schema generala intalnita in majoritatea zonelor etnografice. Obtinerea tuicii din prastina (boasca din struguri) prin distilare in cazane din arama este atestata in toate asezarile. Ca o particularitate semnalam cazanul cu capac de lemn (Istria, jud. Constanta). In general, alambicul apare in Dobrogea in perioada interbelica (Topalu, jud. Constanta).Lojnita, instalatie arhaica de uscat fructele, este o raritate in satul dobrogean; materia prima, prunele, este deficitara din cauza absentei livezilor cu aceasta specie si a plantatiilor moderne cu specii avantajate de solul si clima dobrogeana, caisul si piersicul. Lojnita este atestata, de pilda, la Luncavita (jud. Tulcea).Din prezentarea obiectivelor specifice sub forma de activitati in Raportul de cercetare -dezvoltare, rezulta ca obiectivul general al etapei, oferta materiala oferita de cultura populara pentru dezvoltarea durabila a spatiului rural dobrogean, a fost indeplinit. Forma de finalizare a cercetarilor e reprezentata de studiile privind componentele majore ale peisajelor etnografice: habitatul, mijloacele de existenta, tehnica populara, culesul plantelor medicinale si alimentatia. Peisajele etnografice descrise si cartografiate in aceasta faza a proiectului sunt instrumente indispensabile pentru inventarierea elementelor de patrimoniu material pe care le contin sub diferite forme de manifestare. Elaborarea hartii peisajelor etnografice existente in Dobrogea si descrierea elementelor culturii materiale din aceste peisaje pentru a fi inventariate intr-o etapa urmatoare a proiectului, sunt principalele realizari ale fazei I.

Prima etapa de cercetare s-a finalizat printr-un studiu care a folosit material de teren si de arhiva, in mare parte inedit, si doua noutati de abordare a civilizatiei si culturii populare:- una de ordin metodologic: identificarea unui criteriu de maxima generalitate, fertilitatea solului si modul de utilizare a terenului pe baza caruia s-au stabilit si s-au cartografiat peisajele etngrafice dobrogene;- alta de natura practica: descompunerea dupa criterii variate a peisajelor etnografice in genuri si specii care sunt, in general, elemente de patrimoniu.Dupa modelul de investigare a spatiului rural dobrogean prin delimitarea si analiza peisajelor etnografice pentru inventarierea elementelor de patrimoniu rural se poate aborda intreg teritoriul Romaniei pe diferite nivele: unitati de relief, judete, provincii istorice, regiuni de dezvolare si altele. Rezultatele obtinute confirma eficienta metodologiei folosite intr-un spatiu multietnic, precum Dobrogea. De aceasta si rezultatele obtiute vor benificia: satele din judetele Constanta si Tulcea; Muzeele din Tulcea si Constanta; Ministelul Culturii si Cultelor; Ministerul Turismului; Ministerul agriculturii.

Intrucat Dunarea are in Romania:

- cel mai lung traseu dintre statele europene prin care curge;- isi deverseaza apele in Oceanul Planetar printr-o delta declarata monument al naturii;- dispune, pe parcursul dobrogean, de o cecetare moderna,poate fi obordata, de la izvoare pana la varsare, pentru identificarea si conservarea patrimoniului sau rural prin metoda peisajelor culturale. Spre deosebire de proiectul Dobrocult, la proiectul european

Danubiuscult, la care vor participa toate statele riverane, are sanse de a fi finantat de Uniunea Europeana.Rezultatele obtinute in derularea proiectului atesta eficienta metodei peisajelor etnografice pentru cercetarea zonelor rurale multietnice.

Instalatiile de macinat – Muzeul în Aer Liber, poseda cea mai variata colectie de mori din Europa, ca o demonstratie a numeroaselor solutii realizate pe plan tipologic si energetic, oferit de mediul natural. Morile sunt prezentate, pornind de la sursa de energie traditionala utilizata (forta umana, forta animalelor, forta apei si a vîntului), precum si pe principiul sistemelor tehnice (mori cu ciutura, cu roti verticale, cu aductiune superioara sau inferioara), si în sfîrsit morile plutitoare si morile de vînt, unele unicate în muzeele din Romania. De asemenea se acorda atentie si unor solutii inedite în macinatul cerealelor, sau modernizari aparute în sec. XX în mediile lor de utilizare.

MORI

Macinarea cerealelor a constituit, in intreaga istorie a civilizatiei omenirii, sfera de activitate productiva care a receptat, cea dintai, noile investitii in domeniul miscarii, al transmiterii acesteia prin sisteme specifice proceselor tehnologice si al surselor de enrgie.

Pe de alta parte, perenitatea pietrelor morilor ofera posibilitatea urmaririi, incepand din neolitic si pana astazi, fara nici un hiatus istoric, a modului in care a evoluat acest adevarat "monument princeps" al tuturor popoarelor cu o civilizatie prin excelenta sedentara, de caracter agrarian.

Materialele arheologice descoperite an Romania pun la dispozitie, cu generozitate, martorii originali ai acestei evolutii istorice, relevand importanta contactelor culturale cu marile civilizatii ale antichitatii greco-romane, care si-au pus amprenta asupra intregului univers instrumental al spatiului circum-mediteranean, deopotriva in perioada clasica elena (atunci apare si se generalizeaza moara paralelipipedica cu miscare lineara), elenistica (acum se produce trecerea de la moara lineara la cea circulara) si mai ales romana, cand se generalizeaza tipurile fundamentale ale morii: de mana, cu tractiune animala – in varianta cea mai simpla, cu transmisie directa – dar si cea hidraulica, raspandita in ambele versiuni tipologice: cu transmisie directa – tipul oriental, cu roata orizontala – si cu angrenaj pentru multiplicarea vitezei – tipul occidental sau "vitruvian" (pentru faptul ca antaia sa descriere amanuntita o facea, des invocatul arhitec roman Vitruviu), avand roata verticala.

Dacia a cunoscut moara cu apa, cel putin la nivelul marilor orase si resedinte de legiuni, caracterizate printr-o mare densitate demografica, de unde si necesitatea aplicarii unor tehnologii superioare, inca din sec. II-III e.n., asa cum ne dovedesc pietrele de moara descoperite la Apulum, Napoca si Micia, care prezinta analogii cu descoperiri similare din intreg Imperiul roman.

Terminologia latina a intregii structuri tehnice a morilor de mana si de apa dovedeste ca aceste instalatii au ramas in uzul populatiei autohtone intreg mileniul intai, unele dintre ele progresand chiar, pe planul perfectionarii tehnice si al randamentului. Aceasta anseamna ca, in momentul asezarii slavilor la nordul Dunarii, al sedentarizarii lor si inceperii practicarii agriculturii mai evoluate, procesul evolutiei morii de mana fusese incheiat, ei preluand de la localnici instalatia perfectionata careia ii amprumuta numirile slave, asa cum se va intampla si cu moara de apa, numiri asimilate ulterior si de catre localnici (cazul rasnitei, al "parparitei", al "crangului" s.a.)

Prin generalizarea morilor de apa, intre secolele X-XII, in intreaga Europa, inclusiv in tara noastra, moraritul devine, dintr-o mai veche indeletnicire gospodareasca, o importanta industrie fuedala, la inceput, monopol al marilor feude laice si ecleziastice si al domnilor de tara sau al principilor, treptat, intrand an posesia lor, asa cum s-a antamplat si cu instalatiile hidraulice, si cu cumunitatile obstesti taranesti.

Introducerea uriaselor mori cu cai, incepand din secolul al XIV-lea, dupa generarea

noului sistem de anhamare a cailor – hamul pectoral, in locul colierului de gat, din antichitate – si a morilor de vant, completeaza seria tipurilor energetice proprii civilizatiei populare traditionale. In cadrul fiecareia dintre categoriile energetice se produce, in timp, o diversificare tipologica cu adevarat impresionanta, la nivelul constructiei rotilor de apa si de vant, al sistemelor de transmisie si al treptelor de realizare a acesteia, cat si pe planul constructiei propriu-zise al morilor, studiul acestui domeniu cansacrand o adevarata noua stiinta: mulinologia.

Prin numarul de exponate din aceasta grupa expozitionala (pana acum au fost transferate 22 instalatii din toate tipurile si variantele), a fost demonstrata capacitatea de adaptare si creatie originala, in domeniul tehnic, a romanilor, aici regasindu-se cea mai mare parte a tipurilor de mori europene, atat din aria sa rasariteana sau occidentala cat si din nordul mediteranean, ceea ce confera antregii colectii, valoarea de sinteza originala pe plan continental.

Fenomenele specifice Romaniei, ca acela al incomparabilei densitati a morilor cu ciutura (au existat sate care aveau, odinioara, si 30-40 asemenea mori de apa, insiruite pe unul sau doua cursuri de apa, asemeni unei salbe de margele), al valorificarii – cu maxima ingineozitate – a particularitatilor locale ale retelei hidrologice, ca si a altor agenti naturali, ceea ce a generat impresionanta varietate tipologica a instalatiilor de morarit, in sfarsit, cel al specializarii unor localitati in exploatarea morilor de apa, cu cai sau de vant, deservind zone antinse din jur, sau chiar in construirea si exportarea unor asemenea instalatii (cazul catorva sate din Muntenia, intre care Cascioarele, care sunt amintite, ani la rand, in Registrele vamale de la sfarsitul secolului XVIII, ca exportatoare de "mori pe dubase" – plutitoare – in Imperiul otoman), ilustreaza importanta exceptionala, in istoria civilizatiei romanilor, a acestui sector al alimentatiei populare, determinant pentru stabilirea caracterului sedentar al civilizatiei unui popor.

Ce concluzie finala se poate desprinde dintr-o sinteza a ideilor privind modul de valorificare a resurselor alimentare oferite de pamantul romanesc?

Fara indoiala ca aceasta se refera la stravechimea si necontenita locuire, de catre romani si stramosii lor, a acestor pamanturi, caci numai sedentarismul si practica milenara neintrerupta pot asigura o civilizatie atat de bogata in cunostinte si practici, in procedee si instrumentar traditional, pentru achizitia din natura a tuturor resurselor si prelucrarea acestora atat de diversa, pentru acoperirea tuturor nevoilor vietii.

Diversitatea instrumentala antalnita in acest sector tematic mai demostreaza, insa, o alta calitate a romanilor: aceea a deschiderii lor spre dialogul cutural cu alte popoare, fara ca aceasta sa-i altereze originalitatea propriei culturi, idee evidentiata si de Constantin Noica: "Cand civilizatia noastra s-a ridicat pana la cultura, ea nu a creat totul din nou, ci a fost, ca si in fata naturii, intru culturi istorice date. Nu s-a ivit la noi ispita desarta a noutatii totale. Noi am stiut sa aducem noutatea intru ce ne era istoriceste propriu".

Moara, cu roata hidraulica verticala, datand din mijlocul secolului al XIX-lea