Argument

În secolul XXI, pare evident că omul este prins într-un vârtej al vieţii, care tinde adesea să-l sufoce, o mişcare aproape perpetuă în care nu mai are timp să privească cerul sau să se întrebe „cine sunt eu ?” Aşa cum remarca Max Picard, părem a fi prizonieri fără speranţă într-o „lume a fugii”, dar tot acelaşi Picard oferea soluţia: opozabilă lumii fugii este doar lumea lui Dumnezeu, nu trebuie schimbat toposul existenţial ci pur şi simplu schimbată direcţia mişcării, sau mai explicit spus, a perspectivei. Mişcarea nu va mai fi de la centru spre exterior ci va fi mereu spre centru, iar centrul lumii lui Dumnezeu nu este altul decât Însuşi Dumnezeu.

Aşadar vieţuirea în lumea lui Dumnezeu, cea care ne ofera şansa de a ne găsi pe noi înşine, de a găsi sensul existenţei şi, pe măsură ce ne adâncim în trăirea ei, de a-L afla pe Dumnezeu, a-L cunoaşte „aşa cum este”, după expresia părintelui Sofronie Saharov, este posibilă aici şi acum, dar cum? S-ar putea ca într-o universală mişcare centrifugă să existe enclave de mişcare centripetă, nu vor fi ele înnecate în marea masă? Poate da, poate nu în funcţie de fascinaţia pe care ficare din cei ce se mişcă centripet o are pentru Centru. Cu siguranţă ca astfel de enclave (poate impropriu spus) sunt lesne de recunoscut tocmai datorită diferenţei frapante pe care o fac. Oamenii aceia ce par că au un ritm altfel, mai asezat, mai aproape de respiraţia largă şi nu cea gâfâită din metroul prins în ultimul moment, mai pot fi încă zăriţi.

Sfânta Biserică este cea care oferă o astfel de cale, ea o propune, oferă modele dar nu obligă, cei care se înregimentează au şansa unor repere esenţiale, unor puncte de sprijin fără de care ar fi invariabil înghiţiţi de lumea fugii. Există, credem noi, o avangardă pe care Biserica o are şi care stă în contra curentului centrifug cu toată vigoarea de care e în stare, şi tocmai pentru că încearcă această opoziţie vehementă, ea pare anacronică, retrogradă, medievală, fiind, nu de puţine ori, chiar aşa etichetată de postmoderna şi emancipata lume a fugii. Este vorba, desigur, despre monahism.

Prin urmare ,ni s-a părut oportun ca într-o vreme în care noul, inovaţia şi şocantul ţin loc de valoari morale, să ne aruncăm o privire asupra monahismului ca instituţie şi ca formă de vieţuire în Dumnezeu, pentu a vedea ce ne poate spune astăzi viaţa de asceză. Când societatea contemporană este una consumistă, poate fi viaţa monastică o alternativă viabilă pentru căutătorul de sens?

Pentru a-i pătrunde spiritul, fără a neglija litera, este necesară o întoarcere la rădăcini şi o călătorie pe firul cronologic până la formele deplin conturate ale vieţii monahale. Aceasta am încercat în lucrarea de faţă, subiectul nu a fost tratat exhaustiv deşi, desigur, nu ar fifost lipsit de interes un astfel de demers, însă nu ne-am propus decât să vedem cum s-a născut, care i-au fost germenii, cum a evoluat ca forme de manifestare şi care i-a fost şi îi este scopul? Mai poate fi acceptat, de către omul secolului nostru ca mod de viaţă, monahismul şi daca da, de ce?

Iată doar câteva probleme luate în discuţie, în lucrarea de faţă dar care în subsidiar vorbesc despre o criză pe care omul contemporan fie că o recunoaşte, fie că nu, o trăieşte acut, criza spirituală, criza de a trăi o viaţă ce pare lipsită de sens pentu că şi-a pierdut substanţa spirituală. Are monahismul de spus ceva, în acest context?