CIMEC CUPRINS . Argument...

Muzeul Vrancei

Cronica Vrancei XII

http://cimec.ro / http://muzeulvrancei.ro

Pagina goala


Muzeul Vrancei

Cronica Vrancei

XII

Coordonator : Horia Dumitrescu

Editura PALLAS

Focşani

2011


Consilier editorial: Horia Dumitrescu

Culegere text: Aurora - Emilia Apostu

Corectura: Horia Dumitrescu

Aurora - Emilia Apostu

Coperta şi tehnoredactare: Paul Oprea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cronica Vrancei, vol. 12

Coordonator: Horia Dumitrescu

Editura Pallas, Focşani, 2011

ISBN

Volum editat cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea


CUPRINS

Argument ........................................................................................... 7

Ionuţ Iliescu

Eroii Războiului de Independenţă (1877 – 1878) din cadrul

Regimentului 10 Dorobanţi Putna de-a lungul timpului ..................... 9

Ramona Miron

Aspecte privind manevrele militare de la Focşani

(6 – 10 octombrie 1887) ................................................................... 50

Mariana Corina Duca

Spiru Haret şi reformarea învăţământului vrâncean .......................... 61

Mihăiţă Negrei Copiii orfani aflaţi în grija Primăriei Focşani la începutul secolului

al XX-lea (1901 - 1916) ................................................................. 128

Gheorghe Miron

Greva brutarilor focşăneni din 1920 ................................................ 167

Ionuţ Iliescu

Calea ferată din Munţii Vrancei (Zona Tulnici – Lepşa) realizată de

către armata germană în timpul Primului Război Mondial.

Mărturii documentare ...................................................................... 180

Maria Mihăilescu

Dramă şi umanism privind situaţia orfanilor din Primul Război

Mondial în judeţul Putna (1917 – 1924) .......................................... 188

Maria Mihăilescu

Regina Maria şi Misiunea Americană în anii Primului Război Mondial

în judeţul Putna ............................................................................... 208


Marilena Sima, Horia Dumitrescu

Vizita profesorilor şi elevilor Şcolii Normale „Andrei Şaguna”

din Sibiu la Focşani – 29 aprilie 1924 ..................................... 218

Dumitru Huţanu

Alexandru Duiliu Zamfirescu şi relaţiile diplomatice între România şi

Brazilia ............................................................................................ 238

Lelia Pavel

Monumentul Eroilor din comuna Nereju ..................................... 259

Ionuţ Iliescu

Contribuţii la istoricul căii ferate înguste Mărăşeşti – Munţii Vrancei

........................................................................................................ 267

Ionuţ Iliescu

Contribuţii la istoricul căii ferate Adjud – Comăneşti – Ghimeş. Secţia

de circulaţie corespunzătoare fostului judeţ Putna ........................... 287

Gheorghe Miron

Aspecte privind învăţământul putnean între anii 1944 – 1948 ......... 296

Lelia Pavel

Monumentele Ecaterinei Teodoroiu din judeţul Vrancea ................ 335

Lelia Pavel

Monumentul Eroilor din comuna Bârseşti ....................................... 352

Ecaterina Olariu, Larisa Şoldănescu, Horia Dumitrescu

Un vrâncean în Australia: Şerban Nereju ....................................... 362


Argument

Apari\ia unei publica\ii ştiin\ifice cu un con\inut

diversificat a devenit o necesitate reclamat` tot mai

insistent de realitate.

O necesitate impus` de multitudinea şi valoarea

intrinsec` şi semantic` a patrimoniului cultural

vrâncean.

O necesitate impus` de num`rul din ce în ce mai

mare de intelectuali vrânceni implica\i în cercetarea şi

eviden\ierea acestuia.

O necesitate resim\it` acut de procesul instructiv –

educativ din şcolile vrâncene.


O necesitate pentru reg`sirea în conştiin\a

oamenilor locului a raportului trecut – prezent –viitor,

ca temelie a permanen\ei şi progresului civiliza\iei

româneşti.

Acestor necesit`\i încearc` s` le r`spund` noua

publica\ie a institu\iei noastre, ,,Cronica Vrancei”.

În concep\ia noastr`, publica\ia se doreşte a fi o

fresc` sugestiv` a trecutului şi prezentului cultural –

istoric al jude\ului. În paginile sale se vor reg`si

evenimente, oameni de seam` din toate domeniile,

informa\ii legate de istoria institu\iilor administrative,

juridice, de înv`\`mânt, de cultur`, de monumentele de

cult şi laice.

O edit`m şi cu speran\a ca, în timp, ,,Cronica

Vrancei” s` devin` o adev`rat` reflectare a poten\ialului


uman vrâncean, implicat în via\a cultural – ştiin\ific` a

acestui spa\iu geografic românesc.


EROII RĂZBOIULUI DE INDEPENDENŢĂ

(1877 – 1878) DIN CADRUL REGIMENTULUI 10

DOROBANŢI – PUTNA DE-A LUNGUL TIMPULUI

Ionuţ Iliescu

În timpul gloriosului Război de Independenţă, putnenii au

făcut minuni de vitejie în cadrul multor unităţi: cinci regimente şi o

baterie de artilerie, patru escadroane de cavalerie, şase regimente de

dorobanţi, Batalionul 1 Geniu, nouă regimente de linie (infanterie),

două regimente de jandarmi, două unităţi de pompieri, o unitate

sanitară, trei regimente de roşiori, trei batalioane şi un regiment de

vânători. Majoritatea covârşitoare a lor au făcut parte din unitatea

militară emblematică a acestor meleaguri -, Regimentul nr.

10 Dorobanţi – Putna.

Acelora dintre ei care şi-au dat viaţa pentru neatârnarea

României, posteritatea le-a rămas recunoscătoare, eternizându-le

memoria şi jertfa supremă prin slova care să amintească tuturor

generaţiilor de faptele lor şi prin monumentele ce le „nemuresc”

existenţa.

Naţiunea română avea însă obligaţia morală de a veghea la

soarta celor care au supravieţuit marilor încleştări, rănile şi

infirmităţile lor fiind dovada că şi-au făcut pe deplin datoria pe

câmpul de bătaie.

La aproape două luni de la cumplita confruntare de la Griviţa,

la 24 octombrie 1877, veteranul Constantin Bratosin înainta Primăriei

Oraşului Focşani o cerere referitoare la donaţia unui teren în această

urbe: „Subsemnatul Constantin Bratosin, soldat în regimentul al

10-lea de dorobanţi, de patru ani fac servicii militare ţării mele şi în

aceste timpuri grele şi pline de pericole pentru patrie am luat parte la


campania din Bulgaria contra duşmanilor seculari ai naţiunei

române.

Rănit foarte greu în lupta de la 30 August, când armata

română a dat asaltul însemnatei redute turceşti de la Griviţa, am fost

trimis la spital şi pe urmă concediat să mă reîntorc la copilaşii mei.

Glonţul inamicului care mi-a străbătut pieptul a ieşit prin

spate. Mi-a pus în pericol şi cu toate că în spitalul Domnesc, sub

îngrijirile părinteşti ale Măriei Sale Doamnei Românilor, rana s-a

vindecat, dară din când în când răul se dă pe faţă şi se poate că într-o

zi să mă răpună pentru totdeauna.

Domnule Primar, n-am altă avere, pe care să o las copilaşilor

mei, decât o căsuţă situată în mahalaua sârbească, dară şi aceasta nu

se află în condiţiunile cele mai favorabile pentru mine, căci jur de

împrejur este mărginită cu case şi grădini, încât nu am loc deschis pe

unde se străbat la casa mea. Singurul loc deschis pe unde intru la

casa mea este un loc viran al comunei, situat în dosul căsuţei mele

spre strada Gramei, dară dacă s-ar găsi un cumpărător şi l-ar închide

şi pe acesta, eu n-aş mai avea pe unde să ies, nici pe unde să intru la

casa mea…. Domnule Primar, departe de familia mea şi de copii mei,

mai ales de un an încoace, n-am putut munci cât să cumpăr acel loc al

comunei care poate să facă 300 stânjeni pătraţi şi nu ştiu dacă de aci

mânile, voi mai putea agonisi cât să pot veni în stăpânirea acestui loc.

De aceea recurg la bunătatea părintească a Domniei Voastre,

rugându-vă să binevoiţi a lua împreună cu Onor Consiliul Comunal o

decisiune, care să-mi înlesnească luare în stăpânire a acelui loc viran

al Comunei, ce este în direcţiunea casei mele până în stradă, plătind

preţul lui în mai multe sate, sau cum veţi socoti Domnia Voastră că

este mai potrivit pentru un ostaş, care nu are altă avere decât braţele

sale şi care în tot momentul se aşteaptă a fi chemat în şirurile armatei

ce luptă peste frontieră contra celui mai mare duşman al patriei” 1.

1 Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita: A. N. Vn.), fond

Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 2 / 1877, f. 36 – 37.


La 28 noiembrie, terenul solicitat de către Constantin Bratosin

şi evaluat la 300 lei i-a fost donat acestuia de către Primăria Oraşului

Focşani 2. La luarea acestei decizii s-au avut în vedere „infirmităţile de

care este atins dorobanţul Constantin Bratosin din acest oraş şi a

numeroasei sale familii de care este înconjurat, … de vreme ce acest

dorobanţ a participat în lupta de la 30 august 1877 şi s-a distins la

asaltul ce s-a dat la lupta de la Plevna, la luarea redutei Griviţa, să i

se cedeze ca recompensă din partea oraşului, un loc din acele libere

ale oraşului, în mărime 3000 stânjeni pătraţi, loc ce se găseşte în

mahalaua Grama” 3.

De altfel, încă de la începutul acestui an Prefectura Judeţului

Putna fusese asaltată de cereri de ajutorare a familiilor dorobanţilor

aflaţi pe front. Astfel, la 25 ianuarie 1878, soţia căpitanului Cârjan Ion

din Boloteşti, din Regimentul 10 Dorobanţi, Batalionul I, Compania I,

afirmă că a ajuns, într-o situaţie disperată din punct de vedere

financiar. După foarte multe cereri înaintate Primăriei, a primit o

baniţă de făină şi o cotigă de lemne. Nu a fost însă de ajuns. Şi-a

amanetat zestrea, cheltuind toţi banii pentru a supravieţui. Aflată la

mila părinţilor, se simte „lăsată pe drumuri, fără nici o mijlocire, cu

pântecele la gură” 4. Impresionată de cazul nenorocitei femei,

viitoare mamă, Prefectura Judeţului Putna aruncă întreaga

responsabilitate asupra Primăriei Comunei Boloteşti 5.

Cazuri ca acesta sunt foarte frecvente 6, un exemplu în acest

sens constituindu-l cazul odobeşteanului Sandu Tulungiu, care la 6

februarie 1878 a reclamat autorităţilor judeţene că, în contradicţie cu

dispoziţiile guvernamentale , familiei sale nu i s-a lucrat pamântul 7.

Acesta, „bolnav din cauza contuziunilor primite în resbel se găseşte în

2 Ibidem, f. 2. 3 Ibidem, f. 45 – 45 verso. 4 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 / 1878, f. 39. 5 Ibidem. 6 Ibidem, f. 36. 7 Ibidem, f. 27.


absolută neputinţă, de a munci ca să-i procure mijloacele de vieţuire

pentru sine şi pentru familie” 8.

Dovedind „simţăminte patriotice şi umane şi recunoştinţa ce

trebuie să avem pentru fiecare care şi-a expus viaţa şi au vărsat

sângele lor pentru apărarea ţării” 9, Primăria Oraşului Odobeşti îi va

acorda veteranului ajutorul solicitat.

În aceeaşi lună, soţia dorobanţilor Costache Darie din

Focşani10 şi Carp din Boloteşti 11 au solicitat ajutorul primăriilor

respective.

La 2 aprilie 1878, ca urmare a insistenţei comandantului

Regimentului 10 Putna, prefectura, dovedind grijă faţă, de eroii

focşăneni, promitea „să avizeze de urgenţă la regularea şi darea unor

pensiuni rezerviştilor şi dorobanţilor din acest oraş, deşi în

concentrare” 12.

Soţia lui Mihai Lazăr din Odobeşti, rănit în război, rămasă

fără bani şi cu via nelucrată, avea nevoie de ajutor 13.

Din păcate, mulţi alţi dorobanţi nu mai solicitau vreun ajutor,

decedând între timp departe de casă. Aşa este cazul lui Ioan

Constantin din Floreşti, din Vulturu, decedat în spitalul de la Turnu

Măgurele. Solda şi efectele sale aveau să fie trimise de Corpul activ al

Regimentului 10 Dorobanţi familiei 14.

La 18 mai 1878, ROSA HOŞTU (?) din Focşani, mama

dorobanţului JOJA Gheorghe, solicită ajutor financiar 15.

Printre multele cazuri de familii care solicitau ajutoare se

număra şi cea a odobeşteanului Ilie Cazacu, soldat, contingentul

8 Ibidem, f. 50. 9 Ibidem. 10 Ibidem, f. 36. 11 Ibidem, f. 38 . 12 Ibidem, f. 91. 13 Ibidem, f. 99. 14 Ibidem, f. 104. 15 Ibidem, f. 197 – 197 verso.


187516. La rândul lor, familiile dorobanţilor Potop Ion, Ştefănucă Ion

din Compania a II-a, Toma Simion şi Ciocan Dumitru din Valea

Sării17.

Din numărul foarte mare al protestelor înaintate prefecturii de

către dorobanţii aflaţi la datorie sau de către familiile lor, legate de

neefectuarea la timp a lucrărilor agricole, menţionăm pe cel al

dorobanţilor din Compania a 3-a Soveja din cadrul Regimentului

10 Putna: Rău Şerban, Ciobotaru Radu, Neagu Ion, Rău Nicolae,

Pricopi Nicolae, Ciolan Ioan, Nistor Nicolae, Rusu Ioan, Varvarichi

Nicolae, Lazăr Panait Ciobotaru Gheorghe 18.

La 26 mai 1878, ca urmare a solicitării venite din partea

Prefecturii Judeţului Putna, subprefectul plasei Răcăciuni informa

această instituţie că dorobanţii Dumitru Dumitrache din Sascut şi

Crăciun Toma din Pănceşti, din Compania a 4-a, lăsaţi la vatră, nu

fuseseră încă decoraţi 19.

În aceeaşi situaţie se aflau, se pare, şi următorii dorobanţi

veniţi acasă „în congediuri” 20:

- Ciocan Sandu din Colacu, soldat; fusese spitalizatu la

Turnu Măgurele şi la Infirmeria „Sfânta Maria” din Iaşi. Beneficia de

un concediu de două luni (6 mai – 6 iulie 1878).

- Constantin Ioan din Colacu, soldat; fusese spitalizat la

Turnu Severin. Beneficia de un concediu de 60 de zile, cu începere de

la 10 aprilie 1878.

- Nicolae Vasile I din Găuri, soldat. Era lăsat la vatră la

10 iunie 1878 21.

În cursul aceluiaşi an, Regimentul 10 Dorobanţi Putna

înştiinţa prefectura putneană că Ministerul de Război a trimis nouă

decoraţii „Crucea Trecerii Dunării” cu panglici. Dorobanţii care

16 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 / 1878, f. 572 – 573. 17 Ibidem, f. 580 – 580 verso. 18 Ibidem, f. 668 – 668 verso. 19 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 / 1878, f. 193. 20 Ibidem, f. 563 verso. 21 Ibidem, f. 561 – 564 verso.


urmau să le primească fiind căzuţi la datorie, ele urmau a fi expuse la

uşile bisericilor din comunele unde locuiseră aceştia.

Iată care erau eroii respectivi:

1. Vâlcan Ion, soldat, comuna Paltin, plasa Vrancea

2. Neculai Sălăcuţ, soldat, comuna Răcoasa, plasa Zăbrăuţ

3. Cruceanu Ioan, soldat, comuna Păuceşti, plasa Răcăciuni

4. Brichiş Constantin, soldat, coumna Câmpuri, plasa

Zăbrăuţi

5. Olariu Marin, soldat, comuna Năneşti, plasa Bilieşti

6. Matei Ioan, soldat, comuna Străoane de Sus, plasa

Zăbrăuţi

7. Pleşcan Enache, soldat, comuna urbană Mărăşeşti, cătunul

Strejeşti

8. Belu Neculai, soldat, comuna Bilieşti

9. Budac Vasile, soldat, comuna Ireşti 22.

La finele lunii iulie, ca urmare a dispoziţiilor date de

Ministerul de Război, „toate regimentele Dorobanţi şi Călăraşi de la

partea activă să pornească în ziua de 30 corent la rezidenţili lor spre

a se desconcentra şi reintra în serviciul ordinar” 23. Drept urmare, la

31 iulie 1878 Regimentul 10 Dorobanţi urma să plece din Capitală,

ajungând la 6 august 1878 la Focşani 24.

La o lună de la întoarcerea eroilor putneni pe meleagurile

natale, o delegaţie a acestora avea să asiste în Bucureşti la un

eveniment deosebit de emoţionant atât pentru ei, cât şi pentru întreaga

suflare românească. Despre ce este vorba, aflăm din Circulara trimisă

de către prefectură primăriilor din judeţ, la 30 iulie 1878: „La 8 ale

lunei octombre Înălţimea Sa în capul armatei va face intrarea

triumfală în capitală, dimpreună cu trofeele conchise” 25. Cu această

22 Ibidem, f. 357 – 357 verso. 23 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 / 1878, f. 478 verso. 24 Ibidem. 25 Ibidem, f. 26.


ocazie, Ministerul Lucrărilor Publice „a ordonat să se înfiinţeze

trenuri de plăcere cu preciuri pe jumătate” 26.

La 6 octombrie 1878, acelaşi minister trimitea tuturor

primarilor din judeţ următoarea circulară: „Faceţi ca toţi răniţii

soldaţi aflaţi în districtul Dv. să fie la Bucureşti sâmbătă seara sau cel

mult duminica dimineaţa, spre a lua parte la ceremonia intrărei

triumfală a armatei în Capitală. Daţi-le foi de legitimaţii la drumul de

fer şi stăruiţi acolo a-i porni imediat, rămânând ca pentru plata

companiei să se înţeleagă cu Ministerul, daţi-le şi mijloace de

transport unde nu este cale ferată; dacă comitetul permanent nu va

voi să dea această mijlocire, daţi-le Dv. şi trimiteţi cont spre a vă

trimite banii…” 27 Printr-o altă telegramă trimisă în aceeaşi zi,

Ministerul Lucrărilor Publice mai cerea primarilor un lucru: „…faciţi

asemenea să li se dea de Primării şi o sumă convenabilă şi necesară

pentru hrana lor la ducere şi înapoiere” 28.

La 7 octombrie 1877, au plecat spre Bucureşti o delegaţie de

12 veterani, toţi din Regimentul 10 Dorobanţi, toţi răniţi pe câmpul de

luptă: Ionaşcu Dumitru, Usturoi Ioan, Muntenescu Constantin,

Constantin Dimitriu, Bobocea Vasile, Enescu Neculai, Carămalău

Teodor, sergent major Chervas Necolae, Constantinescu Vasile,

Crăciun Vasile, Crăciun Apostu, căprarul Ioan Radu, Dumitru

Vasile29.

Dintre colegii de arme rămaşi acasă, mulţi şi-ar fi dorit să

asiste la eveniment. Pe unii i-au împiedicat starea precară de

sănătate30, pe alţii serviciul militar 31. Dorobanţii din plasa Adjud au

plecat pe cont propriu în Capitală (sergentul major Stănescu Nicolae,

caporalul Ungureanu Ion şi soldaţii Tălmaciu Toader, Crăciun Toma,

26 Ibidem, f. 27. 27 Ibidem, f. 29 – 29 verso. 28 Ibidem, f. 31 – 31 verso. 29 Ibidem, f. 32 – 32 verso. 30 Ibidem, f. 35. 31 Ibidem, f. 34 – 34 verso.


Dinică Dumitrache, Ştefanache Ilie şi Stăncilă Gheorghe) 32. Delegaţia

putneană a fost condusă de Dimitrie Frunză, Dimitrie Tzanu şi D.

Corbu 33.

La 28 noiembrie 1878, la un an de la căderea Plevnei,

dorobanţii din întreg judeţul, alături de opinia publică şi autorităţi au

participat cu emoţie la Te Deum-ul care marca evenimentul 34.

În 1879, foştii combatanţi ai Regimentului 10 Dorobanţi

Putna, aidoma tuturor eroilor putneni, aflaţi pe câmpul de luptă într-un

număr mare de unităţi militare şi-au primit titlul de pensie 35. Din

păcate, nu întotdeauna drepturile acestora erau respectate aşa cum se

cuvenea. La 18 aprilie 1879, Compania a 4-a Adjud atrăgea atenţia

prefecturii că sergentul „Drâmbă Toader, pensionar al Ordinului

„Steaua României”, primea trimestrial câte un mandat de 45 lei.

Percepţia Comunei Scurta le prelua, dar nu achita suma cuvenită

celui în drept, obligându-l pe veteran a se deplasa la Focşani să-şi

ridice banii de la casieria generală a prefecturii” 36.

La 5 mai 1879, Regimentul 10 Dorobanţi Putna înştiinţa

prefectura că s-a trimis titlul de pensie pentru sergentul rezervist

Vasile Ioan, învăţător în comuna Năneşti 37.

La 14 iulie 1879, prin grija aceleiaşi unităţi – a primit titlul pe

pensie soldatul Tudose Sache din Focşani 38. Au urmat, în aceeaşi

lună, soldaţii Botezatu Ion (Compania I) 39. Stanciu Crăciun din

Pădureni 40, Denică Dumitrache din Sascut 41, Gârneaţă Grigore din

Răcoasa 42.

32 Ibidem, f. 36. 33 Ibidem, f. 39. 34 Ibidem, f. 42, 44. 35 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 / 1879,

f. 1 – 360 passim, dosar nr. 1 bis / 1819, f. 1 – 364 passim. 36 Ibidem, dosar nr. 1 / 1879, f. 95. 37 Ibidem, f. 158 – 158 verso. 38 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 bis / 1879, f. 114. 39 Ibidem, f. 158 – 158 verso. 40 Ibidem, f. 147.


Din corespondenţa purtată în acest an de către Prefectura

Judeţului Putna cu Ministerul de Război rezultă că se iviseră o serie de

probleme legate de drepturile băneşti ale mamei eroului focşănean,

maiorul George Şonţu, Zoe Şonţu.

La acest lucru face referire următoarea Adresă a Ministerului

de Război către Prefectură: „Neprimind până astăzi nici un răspuns la

adresele nr. 24448 de la 1 noiembrie 1878 şi 28337 de la

11 decembrie acel an, în privinţa declasării ce trebue să facă Doamna

Zoe Şonţu asupra cării din două pensiuni care primeşte actualmente

optează.

Am onoare a vă ruga din nou, domnule Prefect, să puneţi în

vederea Doamnei Şonţu că dacă nu va face această declarare,

Ministerul este pus în poziţie de a interveni pentru suspendarea celei

mai mici pensiuni şi în acelaşi timp să urmărească rambursarea

sumelor care a primit ilegal, adică: două pensiuni, în loc de una” 43.

Primirea drepturilor băneşti de către persoana menţionată era

confirmată şi de raportul înaintat Poliţiei Oraşului Focşani de către

Comisarul Despărţirii a III-a: „…Doamna Zoiţa Şonţu, muma

maiorului Şonţu, decedat pe câmpul de luptă, căruia venindu-i mai de

mult timp actele de pensiune şi-o şi primeşte de la casieru general

local” 44.

Situaţia avea să se clarifice pe deplin abia către finele anului,

după cum rezultă din Adresa trimisă la 9 noiembrie 1879 Prefecturii

putnene de către Ministerul de Război: „Doamna Zoe Şonţu,

domiciliată în acel oraş, pensionară a Casei Dotaţii oastei,

constatându-se că primeşte o altă pensiune de la Comitetul

Pensiunelor şi prin aceasta neputând fi considerată ca fără mijloace

de existenţă, după cum cere articolul 9 din Legea din 29 decembrie

1877, am onoare a vă ruga să-i comunicaţi că de la 1 iulie a.c. nu mai

41 Ibidem, f. 148. 42 Ibidem, f. 158 – 158 verso. 43 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 / 1879, f. 396. 44 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 bis / 1979, f. 126.


figurează ca pensionară a casei Dotaţii Oastei şi prin urmare titlul de

pensiune cu nr. 186 ce-l posedă, nemaiavând drept asupra lui să-l

înaintaţi Ministerului spre a se anula” 45.

La 6 aprilie 1879, Compania a II-a din Regimentul

10 Dorobanţi Putna semnala Prefecturii cazul de la Valea Sării. În

această localitate, primarul, profitând, poate şi de posibila apatie a

subprefectului de plasă, nu întocmeşte documentaţia necesară

dreptului la pensie pentru Maria Ioan, văduva lui Ştefănucă Ioan,

decedat într-un spital de companie în urma gravelor răni căpătate cu

ocazia atacului Griviţei din 30 august 1877 46. Prefectura face tot ce-i

stă în putinţă pentru soluţionarea incidentului 47.

Acordarea titlurilor de pensie se făcea cu destulă dificultate,

consecinţele nefaste ale acestei situaţii nedrepte apăsând greu pe

umerii veteranilor grav răniţi şi invalizi şi familiile lor. La această

cutremurătoare realitate face referire şi Memoriul înaintat ministrului

de Război, la 15 iunie 1879, de către rudele martirilor din Judeţul

Putna:

„Domnule Ministru !

Mai toţi părinţii şi soţiile decedaţilor soldaţi, aflaţi în

condiţiuni ca acele de care tratează ordinile Domnii-Vostre N.1543,

1590 şi 2769, deşi li sa pusu în vedere, că pentru alise putea constata

drepturile lor de pensiune, urmează ase presenta Consiliului de

Revizie al Recrutaţiei anului curent, dar zilnic vin la prefectură;

solicită să li se reguleze şi lor posiţiunea mai curând, pentru că până

la convocarea Consiliului de Revisie, trebuind a trece încă mulţi

timpi, dânşii chiar în present se află ajunşi într’o stare, ast-fel, că

chiar cele necesare pentru teacă le lipseşte cu desăvârşire ducând aci

viaţă foarte grea de la anulu 1877, de când sau concentrat acei

soldaţi.

45 Ibidem, f. 370. 46 Ibidem, f. 66 – 66 verso. 47 Ibidem, f. 68.


Cu presentarea acestor omeni aicea, am avutu ocasiune, să

mă conving Domnule Ministru, că posiţiunea lor, este în adevăr foarte

tristă şi că în adevăr urmează, să lise vie în adjutor cât s’ar putea mai

urgent, zicu aceasta, pentru că părinţii suntu săraci şi bătrâni

neputincioşi de a munci, ear din soţii multe au şi copii mici.

Crezând că’mi facu datorie de a supune cazulu la cunoştinţa

Dvs.’mi permit, cu această ocasiune, Domnule Ministru, a’mi da şi

opiniunea cum cred că s’ar putea regula mai curând dreptulu acestor

nenorociţi rămâind, ca Dvs în casulu de veţi binevoi a o admite, să mi

daţi ordinu.

Opiniunea mea este, ase face de comune actele cerute prin

Circulara Dvs. Nr.932 înserată în Monitorulu Oficial Nr.47 anul

curent şi să le înaintăm Dvs dupe care, se bine voiţi, a trimite, titlurile

de pensiune, spre ase putea îndulci şi posiţiunea unor asemenea

nenorociţi, care pe când trăia fii şi soţi lor, aveau dacă nu mai mulţi

cel puţin egsistenţa zilnică.

Această procedare, vă cred nemerită din două puncte de

vedere. 1. Că chiar Consiliulu de Revisie, dupe circulara Dvs.

urmează, a constata dreptulu unor aşa oameni toţi dupe actile ce se

va presenta de Comune, şi cu atât mai multu că nu au a se duce prin

comune ce au a efectua aşa lucrare la reşedinţele Sub-Prefecturilor,

unde şi are loculu operaţiunea recrutaţie, şi al II-lea, această din

urmă lucrare, consumând mult timp Consiliulu ar putea întâmpina

dificultăţi cu îndeplinirea şi a afecerii pensionarilor în cestiune.

Încă un cas de semnalat care nu puţin reclamă să fie tranşatu

cu ua oră mai curând cănstatările celor în drept la pensionare.

Suntu soldaţi infirmi din causa evenementelor resbelului, din

care unii cu picioare perdute, cum este de esemplu Gheba Iacobu,

care sau perdutu piciorulu dreptu, care alţii cu alte infirmităţi, toţi în

fine în imposibilitate de ase hrăni, dupe cum se poate credea din

tabelulu trimis cu raportulu Nr.1530. Administraţia şi pentru aceştia

au pus totu interesulu, sau făcutu actele cuvenite din partea

Comunilor, conform prevederilor din Circulara Dvs. înserată în

Monitorulu Oficial N. 15 anulu 1878, şi le-am înaintat încă din acel


an Regimentului 10 Dorobanţi în care au contat aceşti nenorociţi, cu

rugăminte ale complecta cu actele de Visita şi supra Visită şi ale

trimite Dvs. pentru emiterea titlurilor de pensiune; nu m’am mărginit

aci Dle Ministru, dar de câte ori se presintă la Prefectură din aceşti

soldaţi, întrebând ce resultat au luat afacerea lor, am repetat

regimentului ane satisface cererile anterioare, suntu trecute însă peste

7 luni şi noi nu vedem decât că în fiecare zi, să presintă din aceşti

soldaţi solicitând dreptulu ce le acordă legea, duplicând că în

posiţiunea în care se află sufer lipsa chiar pentru luxu nu am ce le

face alt decât, ale pune în vedere să se presinte Regimentului, dândule

N. adreselor, cu care le-am înaintat actele şi adăugândule să

stăruiască acolo a fi supuşi visitei şi ale complecta actile, dânşi spun,

că au fost visitaţi în mai multe rânduri şi chiar şi în Bucureşti şi că de

la Regiment îi trimite tot la Prefectură a şi căpăta drepturile, aşa că

precum zicu, nu este zi să nu vină din aceşti soldaţi al Administraţie,

plângânduse de posiţiunea în care se află, de străgănirile ce sun siliţi

să sufere rostind în desperarea lor cuvinte, care nu ne pot lăsa

indiferenţi de a stărui la Dstră. să le veniţi în adjutor.

Precum vedeţi Domnule Ministru, Prefectura şi a făcutu

datoria, şi regularea posiţiunei acestor omeni, atârnă numai de la

Regimentu, care nu au de cît să înainteze Dvstră actile trimise de noi,

însoţite de certificatile de Visită şi supra Visită Medicală, ce va fi luat

disposiţiuni ase face.

Vă rog dar Domnule Ministru, să bine voiţi, a avisa şi în acest

casu, spre a fi scutită Prefectura de atîtea plângeri, car aceşti soldaţi,

să scape de desele drumuri ce facu pe la Prefecturi.

Am crede şi în acest casu ca’r fi nemerit, să convocăm, pe

aceşti soldaţi la Prefectură, unde, fiind întrunită Comisia Medicală,

să le constate infirmităţile, să libereze certificatele cuvenite, pe care

să le înaintez Dvs. cu actile ce suntu îndreptu a da Comunile, ca astfel

să vină şi titlurile acestor oameni.


Primiţi vă rog Domnule Ministru asigurarea prea osebitei

mele consideraţiuni” 48.

Disperată era şi situaţia familiilor soldaţilor decedaţi pe front,

lipsite de singurul şi adesea adevăratul lor sprijin. Acesta era şi cazul

Ilincăi Nica din Ţifeşti, vădană.

În urma decesului fiului ei Dumitru Nica, în timpul bătăliei de

la Plevna, a depus actele pentru pensie, aşteptând-o nejustificat de

mult timp. Fiind într-o situaţie disperată, femeia se vede nevoită să

declare preşedintelui Comitetului Permanent al Judeţului Putna că

„sunt femee sărmană şi venită în stare de bătrâneţe ... sunt în stare a

peri de foame, deoarece n-am alt mijloc” 49.

La 25 iulie 1879, Regimentul 10 Dorobanţi semnala un nou

caz de nerespectare a drepturilor cuvenite unei văduve de război, soţia

soldatului decedat Tudor Alecu din Ţifeşti. Primăria acestei comune

tergiversa alcătuirea dosarului de pensie, fără de care văduva nu putea

intra în posesia drepturilor băneşti cuvenite. Şi aceasta cu atât mai

mult cu cât femeia primise titlul de pensie şi se afla pe lista de plată a

prefecturii. Aşa cum era şi firesc, primarul comunei Ţifeşti avea să fie

admonestat de prefect: „Prin urmare, nu pot înţelege alta de cât numita

femeie s-a prezentat astăzi la regiment, arătând refuzul Dvs. de

serviciu, decât că nici până acum n-aţi încunoştiinţat-o că este regulată

la pensiune şi nu i-aţi dat încă titlul în primire, ceea ce constitue o

abatere foarte gravă şi care nu se poate tolera, mai ales că din cauza

Dvs. dânsa umblă pe drumuri cu copil mic” 50. Primarul era ameninţat

că, dacă în curs de 24 de ore nu-i predă văduvei titlul de pensie şi

banii, va fi dat în judecată pentru nepăsare şi neglijenţă în serviciu,

fiind totodată demis din funcţie 51.

Soldaţii care solicitau dreptul la pensie pe motiv de

invaliditate se prezentau pentru vizita medicală la cancelaria

48 Ibidem, f. 357 – 358 verso. 49 Ibidem, f. 205. 50 Ibidem, f. 154 – 154 verso. 51 Ibidem, f. 163.


Regimentului 10 Dorobanţi 52. Cazurile delicate erau rezolvate de

Divizia a III-a Galaţi 53. Hotărâtoare erau certificatele de vizită şi

contra vizită „ale soldaţilor constatate de Comisiunea Medicală că nu

se pot hrăni singuri” 54.

Din numărul impresionant de cazuri soluţionate de

Regimentul 10 Dorobanţi pentru foştii săi combatanţi se cuvin a fi

menţionate următoarele:

- Comuna Boloteşti: familiile decedaţilor Diaconu Costache

(soldat, căsătorit, un copil), Anghel Mihai (caporal), Pătru Ghiţă

(soldat), Gogean Ioan (soldat), Istrati Ioan (soldat) şi Mardare

Gheorghe (soldat) primesc dreptul la pensie. Soldatul Susanu Nicolae,

rănit, primeşte un ajutor 55.

- Comuna Coza: familia soldatului Popa Ioan, Compania a

II-a Vrancea, primeşte dreptul la pensie 56.

- Comuna Găuri: soldatul Neculai Vasile I primeşte dreptul

la pensie, fiind infirm (un deget de la mâna dreaptă lipsă) 57.

- Comuna Colacu: soldatul Ciocan Sandu, Compania a II-a,

primeşte dreptul la pensie, fiind infirm (răni grave la mâna stângă) 58.

- Comuna urbană Panciu: soţiei căpitanului Leon Cracalia,

decedat la Griviţa la 30 august 1877, Elisabeta Cracalia, i se

prelungeşte dreptul la pensie dobândit în anul precedent 59.

- Comuna Moviliţa: tatăl soldatului decedat Palade Neculai

primeşte dreptul la pensie. De asemenea, în aceeaşi situaţie se afla şi

soţia lui Damian Pricope, având şi un copil 60.

52 Ibidem, f. 145. 53 Ibidem, f. 115. 54 Ibidem, f. 186. 55 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 1 bis / 1879, f. 7 – 8. 56 Ibidem, f. 329. 57 Ibidem, f. 323. 58 Ibidem, f. 325. 59 Ibidem, f. 45 – 45 verso. 60 Ibidem, f. 46 – 47 verso.


- Comuna Fitioneşti: de pe urma soldatului Stoica Mihai

urmau să primească câte jumătate de pensie soţia sa, fără copii şi

socrul ei 61.

- Comuna urbană Mărăşeşti: soţia soldatului decedat Stoica

Ioniţă primeşte dreptul la pensie, în aceeaşi situaţie fiind infirmul

Manole Pavel. În schimb părinţii soldaţilor necăsătoriţi Gafta Ion şi

Podină Pavel, având o situaţie materială bună, nu beneficiau de nici un

ajutor 62.

- Comuna Făurei: Gram Sandu, Compania I, rănit la picior,

primeşte un ajutor de 240 lei 63.

- Comuna Vulturu: soţiile şi copii celor trei dorobanţi morţi

pe front – Patraşc Ştefan, Negoş Neculai şi Mocanu A. Ioanei urmau a

primi pensie ca şi infirmul Toader Evghenie 64.

- Comuna Bereşti după urma soldatului Mălinescu Neculai,

neavând rude, nu avea cine lua pensie. Soldatul Stănilă Gheorghe, deşi

rănit, nu avea drept la pensie 65.

- Comuna Pufeşti: după urma soldatului Streinu Ioan, din

Compania I, decedat în iulie 1877 la „Marmizonu, în Dealu Spirii”,

familia sa avea să primească pensia cuvenită

- Comuna Pădureni: soldaţii Bucur Ioan şi Melinte

Constantin din Compania a 4-a, decedaţi pe front, erau necăsătoriţi.

Părinţii lor fiind oameni cu stare nu beneficiau de pensie 66.

- Comuna urbană Focşani: soldaţii răniţi şi infirmi

Muntenescu Constantin, Ionaşcu Dumitru şi Maer Creţu, beneficiau de

pensia acordată de Statul român.67 Cazul infirmului Constantin

Dumitru era încă în lucru 68.

61 Ibidem, f. 56 – 56 verso. 62 Ibidem, f. 81 – 81 verso. 63 Ibidem, f. 82 – 82 verso. 64 Ibidem, f. 87 – 87 verso. 65 Ibidem. 66 Ibidem, f. 106 – 106 verso. 67 Ibidem, f. 124. 68 Ibidem, f. 125.


- Comuna Bătineşti: familia soldatului Tudor Alecu din

Compania a 5–a agricultor în vârstă de 28 de ani, urma să primească

pensie. Iată ce scrie în certificatul său de deces, datat 4 septembrie

1877: „Act de moarte. Ora decesului – miezul nopţii. Mort 3

septembrie, ora 1 din noapte, în ambulanţa Marelui Cartier General,

secţia I ce se află staţionată în comuna Mecika din Bulgaria” 69.

- Comuna Găgeşti: familia soldatului Lupu Costache (soţia

şi copilul) urma să primească pensie. În schimb, cazul familiei

soldatului decedat Gheorghe Badiu, căsătorit, fără copii, era în lucru70.

La 1 mai 1883, Ministerul de Interne trimitea Prefecturii

Judeţului Putna următoarea telegramă: „Conform mijlocirei

Ministerului de Resbel, faceţi să se înainteze veteranii de la 1848 şi

răniţii din ultimul resbel, domnului comandant al regimentului de

dorobanţi care are ordin a le da hrana necesară şi mijloace de transport

pentru a veni în Bucureşti, unde au a lua parte la serbarea de 10 mai şi

unde vor trebui să se afle toţi în dimineaţa zilei de 9 mai, bineînţeles

că pe acei răniţi care vor voi şi vor fi în stare de a putea veni” 71.

La 7 mai 1883, la ora 5 p.m., veteranii erau aşteptaţi la

cancelaria Regimentului 10 Dorobanţi Putna „spre a li se plăti hrana

pe 4 zile şi a se cere foi de drum la calea ferată, astfel că în ziua de 8

mai să se poată porni la Bucureşit 72. Dorobanţii din cele şase plase

ale judeţului, unii dintre ei îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale,

Gârlele – Bilieşti 73, Panciu 74, Adjud 75, Odobeşti 76, Zăbrăuţi 77 şi

69 Ibidem, f. 194. 70 Ibidem, f. 209 – 209 verso. 71 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 11/1883, f. 20. 72 Ibidem, f. 21 – 21 verso. 73 Ibidem, f. 23. 74 Ibidem, f. 30. 75 Ibidem, f. 34. 76 Ibidem, f. 35. 77 Ibidem, f. 65.


Vrancea 78 aveau să asiste în Capitală la emoţionantul eveniment.

Delegaţia era alcătuită din 16 veterani 79.

În 1903, Statul român, din dorinţa de a veni în sprijinul

veteranilor de la 1877 şi de a le îmbunătăţi traiul, a luat decizia de a-i

împroprietări în Dobrogea. Ca urmare a acestui fapt, comunele din

judeţul Putna aveau să întocmească liste cu cei care doreau să se

stabilească pentru totdeauna pe pământul dintre Dunăre şi Marea

Neagră. Referindu-ne strict la dorobanţii din Regimentul 10 Putna,

situaţia pe comune se prezenta după cum urmează:

- comuna Găgeşti: Lupu Mihai, contingent 1876, are 5 ha

pământ, refuză. Melinte Todor contingent 1874, are 5 ha pământ,

refuză. Sobaru Constantin, continget 1876, nu are pământ, refuză.

Burduşa Petrache, contingent 1876, are ½ ha pământ, refuză 80.

- Comuna Nămoloasa, satul Nămoloasa-sat: Constantin

Udria, brigadier, contingent 1874, nu are pământ, are şase copii, cere

pământ în Dobrogea; Constantin Drag Moşescu I, soldat, rănit la

urechea stângă şi în spinare, contingentul 1874, nu are pământ, are

patru copii, cere pământ în Dobrogea; Constantin Ghioca, soldat,

contingent 1877, nu are pământ, are patru copii, cere pământ în

Dobrogea; Vasile Enache, soldat, rănit la piciorul stâng, contingentul

1874, nu are pământ, are cinci copii, cere pământ în Dobrogea81;

Stancu Gheorghe Mocanu, soldat, contingentul 1875, nu are pământ,

cere pământ în Dobrogea; Gheorghiţă N.Onciu, soldat, contingentul

1875, are pământ, are şi doi copii, dar cere pământ în Dobrogea;

Andonache E. Mitu, soldat, rănit la piciorul stâng, contingentul 1876,

nu are pământ, are şase copii, cere pământ în Dobrogea; Constantin P.

Aurică, soldat rănit în spate şi în mâna stângă, contingent 1875, nu are

pământ, are şase copii, cere pământ în Dobrogea 82;

78 Ibidem, f. 48. 79 Ibidem, f. 69. 80 A.N.Vn., Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 14/1903, f. 22. 81 Ibidem, f. 23. 82 Ibidem, f. 23 verso.


- Comuna Călieni: Enica Gheorghe, sergent, contingentul

1875, cere pământ în Dobrogea; Samoilă Dumitrache, sergent,

contingentul 1875, cere pământ în Dobrogea; Popoiu Ilie, sergent,

contingentul 1876, cere pământ în Dobrogea; Costin Ioniţă, sergent,

contingentul 1876, cere pământ în Dobrogea; Zăganu V., sergent,

contingentul 1876, cere pământ în Dobrogea; Radu Nicolae, caporal

contingentul 1877, cere pământ în Dobrogea 83;

- Comuna suburbană Crucea de Sus: Ghindar Năstăsache,

soldat, contingentul 1875, cere pământ în Dobrogea 84;

- Comuna Făurei: Toader V.Gheorghe, soldat, căsătorit,

fără copii, are o casă, cinci ha teren şi 12 animale, nu cere pământ în

Dobrogea; Dumitru Dima, soldat, căsătorit, doi copii, o casă, două

animale, fără pământ, nu cere pământ în Dobrogea 85;

- Comuna Moviliţa: Misăilă Gheorghe, soldat, cere pământ

în Dobrogea; Pană Ioniţă, soldat, cere pământ în Dobrogea; Puşcă

Ioan, soldat, cere pământ în Dobrogea; Rusu Gheorghe, soldat, cere

pământ în Dobrogea; Lupu Costache, soldat, cere pământ în

Dobrogea; Anghel Irimia, soldat, cere pământ în Dobrogea; Chiriţă

Vasile, soldat, cere pământ în Dobrogea; Schiţelea Toma, soldat, cere

pământ în Dobrogea; Misăilă N. Constantin, caporal, cere pământ în

Dobrogea; Dabija Pavel, soldat, cere pământ în Dobrogea, Seciu

V.Constantin, soldat, cere pământ în Dobrogea, Mazire Simion,

soldat, cere pământ în Dobrogea, Tohan Constantin, soldat, mort la

vatră; Puşcă Ştefan, soldat, mort la vatră, Ifrim Olaru, soldat, mort la

vatră, Panaite Lazăr, soldat, mort la vatră, Ion Bou Rău, soldat, mort la

vatră; Popa Costache, soldat. „Se află în viaţă, presentat în urmă” 86.

- Comuna Suraia: Gagea Gheorghe, sergent, contingentul

1876, în activitate, cere pământ în Dobrogea; Condrea Manolache,

sergent, contingentul 1876, în activitate, cere pământ în Dobrogea;

83 Ibidem, f. 31. 84 Ibidem. 85 Ibidem, f. 32. 86 Ibidem, f.48 – 48 verso.


Vasile Constantin, caporal, contingentul 1877, în activitate, cere

pământ în Dobrogea; Puşcaşu Ion, caporal, contingentul 1874, în

activitate, cere pământ în Dobrogea; Arbanaş Mihăilă, soldat,

contingentul 1875, în activitate, cere pământ în Dobrogea; Alexe P.

Alexe, soldat, contingentul 1877, în activitate, cere pământ în

Dobrogea; Hărăbor Alexe, soldat, contingentul 1877, în activitate,

cere pământ în Dobrogea; Bobocea Ene, soldat, contingentul 1877, în

activitate, cere pământ în Dobrogea; Bobocea Vasile, soldat,

contingent 1875, în activitate, cere pământ în Dobrogea; Caliţoiu V.,

soldat, contingentul 1877, în activitate, cere pământ în Dobrogea;

Munteanu Gheorghe, soldat, contingentul 1876, în activitate, cere

pământ în Dobrogea; Petrescu Constantin, soldat, contingentul 1876,

în activitate, cere pământ în Dobrogea87.

În 1906 eroii din comuna Vărsătura, dorobanţi din Regimentul

10 Putna aveau să fie decoraţi, fiindu-le din nou recunoscute meritele

pentru vitejia dovedită pe câmpul de luptă. Statistic, situaţia se

prezenta astfel:

1) Toader Gheorghe, născut 12 mai 1854, contingentul 1877,

căprar, fără răni, fără recompensă, urma să fie decorat;

2) Micu Anghel, născut la 1 martie 1854, contingentul 1875,

soldat rănit la piciorul drept şi la mâna dreaptă în bătălia pentru luarea

Plevnei, urma să fie decorat;

3) Gheorghe Tănase, născut la 5 iulie 1854, contingentul

1875, soldat, urma să fie decorat;

4) Radu Ţigleanu, născut la 4 iunie 1854, contingentul 1875,

soldat, urma să fie decorat;

5) Toader Buşilă, născut la 10 aprilie 1854, contingentul

1877, decorat cu „Crucea Trecerii Dunării”, „Independenţa României”

şi „Medalia Comemorativă Rusă” 88.

La rândul său, comuna Văsui se mândrea cu doi dorobanţi de

frunte:

87 Ibidem, f. 33. 88 A.N.Vn., fond Primăria Comunei Vărsătura, dosar nr. 1/1906, f. 5.


1) Toader Merăuţă născut la 14 octombrie 1854, soldat fără

răni şi recompense materiale, decorat cu „Trecerea Dunării”,

„Independenţa României” şi „Virtutea militară” rusă. Era plugar, stare

materială bună, având o conduită corespunzătoare în societate.

2) Simion Cârneliagă, născut la 10 mai 1853, soldat, rănit la

coasta stângă. Era un bun cetăţean, cu o stare materială bună, având un

comportament cuviincios în societate. Urma să fie decorat 89.

La 22 decembrie 1911 s-au pus bazele Societăţii Veteranilor

pentru ajutor reciproc, mariaj şi deces din Focşani, Judeţul Putna,

publicându-şi Statutul şi căpătând totodată recunoaştere juridică 90.

„S T A T U T U L

Societăţei Veteranilor

Pentru ajutor reciproc Mariaj şi deces

D I N

Focşani Judeţul Putna

Art.1. Se instituie în oraşul Focşani, o societate de ajutor

reciproc, mariaj şi deces, sub denumirea de „Societatea Veteranilor”

durata societăţei va fi nelimitată.

Art.2. Patronul societăţei va fi în ziua de 30 August (Luarea

Griviţei), când se va serba printr’un Te-deum.

Art.3. Sediul societăţii va fi numai în Focşani.

Art.4. Societatea va avea trei secţiuni: Ajutor reciproc, mariaj

şi deces.

Art.5. Fie-care secţiune va avea în mod deosebit plata şi felul

cotisaţiunilor, iar tacsele de înscriere, precum şi fondul de reservă, va

fi unul şi acelaş pentru toate secţiele.

Art.6. Societatea va începe darea ajutoarelor la fie-care

secţiune, dupe o vechime de trei luni de zile, de la data autentificărei

presentului statut, sau când va număra suma de 600 membri.

Scopul Societăţei

89 Ibidem, f. 3, 58 verso. 90 A.N.Vn., fond Tribunalul Judeţului Putna,, dosar nr. 46/1911, filă

nenumerotată.


Art.7. Scopul societăţei este:

a) De a-se veni pe cât va fi posibil în ajutorul veteranilor

sărmani, care vor fi cu totul lipsiţi de mijloace, spre a li se putea face

cel puţin o înmormântare mai demnă de numele lor.

b) De a asigura pe copii şi nepoţii lor în cas de mariaj.

c) Cu banii luaţi de la ajutorul reciproc să’şi procure fie-care

unelte de muncă şi cele trebuincioase îndeletnicirei lor.

Organisarea Societăţei

Art.8. Societatea se compune din trei feluri de membrii şi

anume:

a) Membrii fondatori

b) Membrii activi

c) Membrii Donatori şi de Onoare

Art.9. Membrii fondatori sunt toţi acei, care au subscris

presentul statut la autentificare şi care vor face parte de drept din

consiliulu de administraţie al Societăţei şi care nu vor putea fi

schimbaţi din atribuţiunile lor, de căt în casul cănd se va constata în

sarcina lor abuzuri de încredere.

Art.10. Membri activi sunt toţi acei membri care se vor înscri

dupe autentificarea presentului statut.

Art.11. Membri onorifici şi donatori sunt toţi acei care vor

dona Societăţei de la 20 lei în sus.

Art.12. Pot fi membri în societate ori-ce persoană de ori-ce

religie, secs şi vărstă din ori-ce parte a ţărei.

Art.13. Admiterea în societate se va face, prin o cerere

adresată către Preşedinte şi însoţită de taxa de înscriere prevăzută la

art.16 arătănduse şi domiciliu.

Art.14. Consiliul de administraţie al Societăţei, se alege odată

pentru tot deuna, de către majoritatea membrilor fondatori. Ori ce

vacanţă ivită în comitet fie de Preşedinte sau alţi Membri, se va

complecta prin alegere, de către majoritatea Comitetului rămas.

Alegerea se va face dintre membrii fondatori şi în cas ecstrem

se va face şi dintre cei activi.

Despre adunările Societăţei


Art.15. Sunt patru feluri de adunări:

a) Adunările ordinare a comitetului care va fi în fie-care

săptămănă.

b) Adunările ecstra-ordinare a comitetului, se vor ficsa de

Preşedinte şi nu se va discuta de căt chestiunile la ordinea zilei.

c) Adunările generale se vor ţine ori de câte ori comitetul va

găsi de cuviinţă.

d) Adunările ecstra-ordinare ale societăţei se va convoca

numai în casuri de modificare a statutului, sau de luat decisiuni la

bunul mers al societăţei, dacă la prima convocare nu se va putea

întruni majoritatea membrilor care compun societatea, se va face o

nouă convocare cănd se va lua rezoluţiuni cu ori-ce număr presenţi de

membri.

Nu vor lua parte la vot şi deliberare de căt numai membrii

majori şi de secs masculin.

Veniturile şi fondurile Societăţei

Art.16. Veniturile Societăţei se compun din:

1) Taxa de înscriere care va fi de 3 lei.

2) Drapelul 1 leu

3) Întreţinerea Societăţei 1 leu

4) Statutul 0,50 bani

5) Cocarda 0,50 bani

6) Din donaţiuni, baluri, serbări, escursiuni etc.

Toate aceste venituri se va vărsa la fondul de reservă şi

întreţinerea societăţei.

Art.17. Administrarea Societăţei

Societatea se va administra din:

a) Un Preşedinte de Onoare (Se va alege de preferenţă dintre

Oficerei superiori ai Garnizoanei Locale şi să fie veteran)

b) Un Preşedinte activ (Veteran)

c) Un Vice-Preşedinte (Veteran)

d) Un Casier

e) Un secretar

f) Doi Censori


g) Nouă membri

Art.18. Consiliul de administraţie are puterea facultativă de:

1) A conduce toate afacerile societăţei în conformitate cu

presentul statut.

2) A primi şi proclama pe membri de onoare şi donatori

3) A acorda membrilor ajutoare conform statutului

4) A aproba cheltuielile necesare societăţei

5) A aproba şi întocmi budgetul de cheltuieli

6) A decide asupra cheltuielilor şi plăţilor ce se vor face.

7) A îngriji ca administraţia şi compatibilitatea societăţei să

fie păstrată în cea mai perfectă regulă.

8) A face darea de seamă de mersul societăţei la adunarea

generală şi la finele fie-cărui an.

Atribuţiunile Membrilor în Consiliu de Administraţie.

Art.19. Preşedintele, el se va alege de consiliul de

administraţie, el convoacă şi Presidează toate adunările societăţei

precum şi ale Consiliului, resolvă şi subscrie împreună cu secretarul

toate actele privitoare pe societate, ordonă casierului să facă plăţile

admise de consiliu de administraţie, reprezintă Societatea faţă de toate

autorităţile administrative şi Judiciare din ţară.

Art.20. Casierul . Are în primirea sa toate registrele referitoare

la încasări şi plăţi, va achita mandatele de plată, va păstra în cea mai

perfectă regulă scriptele încredinţate şi le va presinta Consiliului de

administraţie, sau censorilor, ori cănd i le va cere spre verificare.

Art.21. Censorii, sunt obligaţi a verifica scriptele societăţei cel

puţin odată pe lună şi a aduce la cunoştinţă Consiliului de

administraţie sau adunărei generale ori-ce nereguli.

Art.22. Secretarul, va lua parte la fie-care şedinţă a consiliului

de administraţie, precum şi la toate adunările societăţei, va lua notă de

chestiunile ce se deliberează consemnăndule în procesul verbal, care

va fi subscris de cei presenţi, contra semnează corespondenţa

împreună cu Preşedintele, va forma dosare şi va ţine în cea mai

perfectă regulă scriptele cei sunt încredinţate.


Art.23. Ori-ce membru al consiliului de administraţie care va

lipsi de la două şedinţe consecutive se va considera ca demisionat.

Secţia de ajutor reciproc

Art.24. Ori-ce membru va contribui cu suma de atătea ori 25

bani, căţi membri va anunţa societatea că le va da ajutor.

Ajutoarele se vor da lunar şi în ordinea înscrierei.

Secţia de mariaj

Art.25. Fie-care membru va contribui cu suma de atătea ori

50 bani, căţi membri va anunţa societatea ce le va da ajutor, în nici un

cas cotizaţia lunară nu va trece de 12 lei şi 50 bani.

Secţia Decesului

Art.26. Fie-care membru va contribui, cu suma de 50 bani de

fie-care deces.

Art.27. Din totalul sumei primite de fie-care membru sau

cotisaţiuni i-se va reţine suma de 20% pentru fondul de reservă şi

întreţinerea societăţei. Aceasta se va face în vedere de a se putea da

ajutor şi celor din urma membri în cas de lichidare Societăţei.

Art.28. Ori ce membru din secţiea de ajutor reciproc, imedieat

ce primeşte ajutorul este obligat a se reînscrie din nou la aceiea Secţie

achitănt tot odată şi cotisaţiunile pe o lună de zile, la reînscriere nu se

va mai opri tacsa pentru drapel statut şi cocardă.

Art.29. Membri de la Secţia de Marisaj imedieat ce primesc

ajutor sunt obligaţi a se înscrie la secţiea de deces, la reînscriere se va

proceda ca şi la art.28.

Art.30. În cas de lichidare a Societăţei cei din urmă membri îşi

vor primi sumele date de iei ca cotisaţiuni Societăţei, cu un procent pe

care îl va ficsa atunci Consiliul de Administraţie.

Art.31. Fiecare Membru are drept la ori care din secţiea să fie

înscris putănd beneficia de ajutoarele prevăzute în Art.24, dacă nu are

o vechime de cel puţin de trei luni de la data înscriere lui în Societate.

Art.32. Toţi membri admişi în Societate sunt obligaţi ca în

termen de 15 zile de la data anunţări să se presinte la sediul Societăţei

ca să achite cotisaţiunile prevăzute în anuns, în cas contrar vor fi

excluşi din Societate în urmă avizului Consiliului de Administraţie.


Art.33. la primirea ajutorului, Membru trebuie să-şi

dovedească indentitatea pentru a dovedi Societăţi că este persoana în

drept presintănt o chitanţă sau adresa Societăţei, în cas de deces rudele

pe lângă actele mai sus va presinta şi ecstractul de deces, ear în cas de

marieaj ecstractul de căsătoriea civilă.

Art. 34 Societarul care se va dovedi că pe căi pejişe face

propogante deunătoare Societăţei, sau va aduce injuri şi insulte la

aceiea ce o conduc, va fi ecsclus din Societettate, fără a i se acorda

vreo despăgubire perzănt toate drepturile din Societate.

Art. 35 Cănt interesele Societăţei reclamă sau cănd

împrejurările inpun, se va putea crea retribuţiuni personalului de

(Oameni Personalului care conpun administraţiea Societăţei.

Art.37 Dacă după conplecta lichidare a tuturor Membrilor

Societăţei, va resulta în benificiul de 30 la sută, din acest benificiu se

va împărţi în scopul filantropice, ear restul se va înpărţi egal între

membri Fondatori.

Art.38 Consiliul de Administraţie în urma resultatului opţinute

are facultatea de a modifica sau introduce noi dispoziţiuni în acest

Statut pe cale de regulament.

Art.39 Pentru administrarea Societăţei se hotăreşte următoare

persoane care se figureze ca membri în consiliu şi anume:

Preşedinte Dl G. Rădulescu

Vice Preşedinte D-l D. Ştefănescu

Casier D-l N. G. Simionescu

Secretar N. Niculau

Censori: T. A. Constantinescu şi N. Nedelcu şi N. Ionascu

Membri Angel Grigoraş, Tudor Nedelcu, C. Muntenescu, N.

Ionescu, M. Jigălie, R. Citigă, N. Olaru, T. Apostoleanu, G. Panaite,

C. Zodie.

Art.40 Pentru autentificarea acestor Statute se deligă a se

presinta în naintea Trib Putna” 91.

91 Ibidem.


În 1928 se împlinea o jumătate de veac de la glorioasa pagină

de istorie naţională scrisă de armia română cu sânge şi onoare pe

câmpiile Bulgariei. Dorind să marcheze emoţionantul moment aşa

cum se cuvine, guvernul României a decis organizarea, la Constanţa, a

Serbărilor Semicentenarului Dobrogei 92, programate pentru 28

octombrie 1928 93. Iniţiativa aparţinea Ofiţerilor Veterani „Virtutea

Militară“.

Din Adresa trimisă la 29 septembrie 1928 Prefecturii

Judeţului Putna de către Ministerul de Interne rezultă că acesta avea să

fie reprezentat de o delegaţie compusă din 12 veterani. Datele despre

aceştia urmau să fie trimise de prefectură „comitetului de organizare a

serbărilor spre a se putea face distribuirea persoanelor la garda

drapelelor sub care au servit în răsboi, cum şi spre a se lua măsuri de

adăpostire şi hrană la o cazarmă din localitate, ce le va fi comunicată

la plecarea lor de la reşedinţa judeţului“. Obligaţiile conducerii

judeţului nu se opreau însă aici: „Vă rugăm, Domnule Prefect, ca la

primirea comunicărei datei zilei festive, să luaţi măsurile ca

delegaţiunea din acel judeţ să fie adusă la reşedinţă, spre a fi îmbarcată

în trenurile cu legăturile cele mai bune, aşa ca sosirea la Constanţa să

fie în preziua serbării.

La sosire, şeful delegaţiei veteranilor se va adresa agentului

Comenduirei Pieţei, care se va afla în gară, împreună cu un delegat al

Societăţii „Virtutea Militară“ (care se va recunoaşte prin insigna

purtată la butonieră şi prin o brăţară tricoloră) de la care va primi toate

desluşirile relative la adăpost, hrană şi programul serbării de a doua zi.

Îndeplinindu-şi misiunea, prefectura Judeţului Putna va da un

real ajutor Societăţii „Virtutea Militară“ şi Comitetului organizator al

manifestării şi Ministerului de Război, în vederea bunei organizări a

manifestării“ 94.

92 A.N.Vn, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 38/1928, f. 45. 93 Ibidem, f. 86. 94 Ibidem, f. 44 – 44 verso.


La 2 octombrie 1928, doctorul Ignat Pascu prefectul judeţului

Putna, trimitea în regim de urgenţă pretorilor de plasă şi unităţilor de

poliţie următoarea fonogramă: ,,Urmare ordinului Nr.16043 din 24

septembrie curent, vă rog să luaţi măsuri ca din fiecare plasă, inclusiv

oraşul de reşedinţă, al plăşii, în ziua ce vi se va ridica, să ne trimiteţi

câte doi veterani care vor trebui să plece la Constanţa pentru serbările

semicentenarului Dobrogei.

Aceşti delegaţi trebue aleşi să fie sănătoşi, să poată suferi

greutăţile călătoriei şi ale marşurilor din ziua festivă, să poată defila în

condiţii mai bune ostăşeşti, să aibă haine de sărbătoare, costumul

naţional al localităţii şi decoraţiile de războiu, precum şi hrana pe două

zile.

De preferinţă veteranii să fi servit în regimentele de linie,

dorobanţi, vânători, călăraşi, artilerie, flotilă etc.

Numele acestor delegaţi, comuna de unde sunt, contingentul,

vârsta şi regimentul unde am făcut compania va fi trecut într-un tablou

ce se va înainta prefecturei neapărat în seara de 5 octombrie a.c.

Aceşti veterani, în ziua când vor fi chemaţi, trebuie trimişi

fără întârziere la prefectură.

Veteranii merg cu trenul fără să plătească, bineînţeles trebuie

să aibă carnetele de identitate asupra lor” 95.

Până la urmă, delegaţia avea să fie alcătuită numai din 10

veterani 96 conduşi de Ion Stăniceanu 97. Dintre aceştia, doar unul

singur luptase în Regimentul 10 Dorobanţi Putna: Ioan Sava Cristian

din Moviliţa, contingentul 1878, în vârstă de 73 de ani, caporal98.

Din motive de sănătate, mai mulţi colegi de regiment nu l-au

putut însoţi, deşi, fără îndoială, şi-ar fi dorit acest lucru din tot sufletul.

Iată care erau aceştia:

95 Ibidem, f. 40 – 40 verso . 96 Ibidem, f. 92. 97 Ibidem, f. 23. 98 Ibidem, f. 46, 80.


- Plasa Mărăşeşti: Sava Ioan din Ciuşlea, contingentul 1873,

caporal, 76 ani 99;

- Dumitrescu Ignat din Mărăşeşti, contingentul 1878, caporal

- Dragomir Tudor din Mărăşeşti, contingentul 1878, caporal

- Constantin Gheorghe din Mărăşeşti, contingentul 1878,

soldat

- Ştefan Nică din Mărăşeşti, contingentul 1878, soldat 100.

- Plasa Mărăşti - Chiriocescu Ioan din Găuri, sergent major,

contingentul 1868; a luptat la Griviţa, Opanez, com.Palanca 101.

- Plasa Sascut – Ioan Turlui din Pănceşti, soldat, contingentul

1875, 76 de ani102

- Plasa Vrancea – Bârseşti – Ion Necoară şi Gheorghe Ţârdea

din Spineşti, contingentul 1863, amândoi având 86 de ani 103; Ion D.

Popa din Negrileşti, contingentul 1868, 81 de ani 104;

- Plasa Zăbrăuţi: - Constantin Vidraşcu din Străoane de Jos,

75 de ani, contingentul 1874 105, soldat 106; Vasile Momanu, 75 de ani,

contingentul 1874107; Tudor Postolache din Crucea de Sus 108, 76 de

ani, contingentul 1875, caporal 109; Chiper Vasile din Crucea de Jos,

contingentul 1875;

În anul 1933, ca urmare a instrucţiunilor primite de la

Ministerul Apărării Naţionale Prefectura Judeţului Putna a întocmit o

statistică referitoare la veteranii putneni din Războiul de Independenţă,

care fuseseră decoraţi în decursul timpului ofiţeri în viaţă. În ceea ce-i

99 Ibidem, f. 7 verso. 100 Ibidem, f. 50. 101 A.N.Vn., fond Pretura Plasei Mărăşti, dosar nr. 11/1928, f. 103. 102 Idem, fond Prefectura judeţului Putna, dosar nr. 38/1928, f. 85. 103 Idem, fond Pretura Plasei Vrancea Bârseşti, dosar nr. 1/1928, f. 701, 720. 104 Ibidem, f. 706, 723. 105 A.N.Vn., fond Pretura Plasei Zăbala, dosar nr. 4/1928, f. 80. 106 Idem, fond Pretura Plasei Zăbala, dosar nr. 4/1928, f. 5. 107 Ibidem, f. 21 verso! 108 Ibidem, f. 19 verso. 109 A.N.Vn., fond Prefectura Judetului Putna, dosar nr. 38/1928, f. 89.


priveşte pe combatanţii din Regimentul 10 Dorobanţi – Putna, situaţia

se prezintă astfel:

- Comuna Angheleşti – Bodoşc Ilie, soldat, contingentul

1878110;

Comuna Bătineşti – Nicolai Iordache, zis Surdu, soldat,

contingentul 1874; decoraţiile şi brevetele le-a pierdut în război, în

Dobrogea;

- Toader Vasile II, soldat, contingentul 1877 111

- Comuna Cîmpuri – Antohi Ciolan, contingentul 1877,

soldat. A deţinut medalia

Comemorativă a Proclamării Independenţei112

- Comuna Călieni - Gheorghe Enică, contingentul 1875,

soldat. Şi-a pierdut medaliile

,,Trecerea Dunării” şi ,,Apărătorii Independenţei” în timpul

războiului

- Ioniţă Costin, contingentul 1876, soldat. Medaliile şi

decoraţiile (,,Trecerea Dunării”, ,,Apărătorii Independenţei” şi

,,Medalia Jubiliară 1906”) i-au fost confiscate de armata germană de

ocupaţie în timpul Primului Război Mondial113

- Comuna Ciuşlea – Sava Ion, contingentul 1875, caporal 114

- Comuna Copăceşti – Andrei Ion, contingentul 1877, caporal,

a fost decorat cu ,,Crucea Trecerii Dunării”, ,,Virtutea Militară”,

,,Medalia Comemorativă a Proclamării Independenţei”, ultima

acordată în 1927115

- Comuna suburbană Crucea de Jos – Chiper Ioniţă,

contingentul 1876, soldat. Deţinea brevete pentru decoraţiile ,,Crucea

Trecerii Dunării”, ,,Medalia Comemorativă Rusă (nr.623/1877)” şi

,,Virtutea Militară” (nr.4133/1879). De asemenea, a mai primit încă

110 Ibidem, dosar nr. 98/1933, f. 140. 111 Ibidem, f. 248. 112 Ibidem, f. 168. 113 Ibidem, f. 175. 114 Ibidem, f. 238. 115 Ibidem, f. 255.


patru medalii: ,,Medalia Comemorativă a Proclamării Independenţei

1877 – 1927”, ,,40 de ani de domnie a regelui Carol I 1866 – 1906”,

,,Virtutea Militară a Măriei Sale Regelui Carol I” din 1906 şi ,,Crucea

Trecerii Dunării (1877)” 116

- Comuna Făurei – Ene Răduc Neculai, contingentul 1875,

soldat; nu deţinea decât livretul militar 117

- Comuna urbană Focşani: - Necula Constantin, contingentul

1874, soldat,cu domiciliul în strada Tăbăcari nr.76. Deţinea Brevetul

nr.103/1878 pentru ,,Crucea Trecerii Dunării"

- Popa Ion, contingentul 1875, caporal, cu domiciliul în strada

Tăbăcari nr.60. Deţinea patru brevete pentru tot atâtea decoraţii şi

medalii (nr.5539/1927 pentru ,,Medalia Comemorativă Proclamarea

Independenţei”, nr.37/1878 pentru ,,Medalia Apărătorii

Independenţei”, nr.7/1878 pentru ,,Medalia Comemorativă Rusă” şi

nr.740/1906 pentru ,,Jubileul 1906”)

- Toma Neculai, contingetul 1875, soldat, cu domiciliul în

strada D. Niculaide nr.39; deţinea brevetul nr.4 161/1878 pentru

,,Medalia Apărătorii Independenţei”

- Petrache Grigoriu, contingentul 1872, soldat, cu domiciliul

în strada Dogăriei nr.48. A deţinut brevet pentru ,,Crucea Trecerii

Dunării”, dar l-a pierdut;

- Niţă Rotaru, contingentul 1874, soldat, cu domiciliul în

strada Raionului nr.7. Deţinea Brevetul nr.46/1878 pentru ,,Medalia

Apărătorii Independenţei”, Brevetul nr.46/1878 pentru ,,Medalia

Comemorativă Rusă” şi Brevetul nr.5532/1927 pentru ,,Medalia

Comemorativă a Proclamării Independenţei 1877 -–1927”;

- Nică Mănăilă, contingentul 1874, sergent, domiciliat pe

strada Raionului nr.12. Deţinea Brevetul nr.12/1877 pentru Medalia

Comemorativă Rusă, Brevetul nr.12/1878 pentru ,,Medalia Trecerii

Dunării”, Brevetul nr.12/1878 pentru ,,Medalia Apărătorii

Independenţei”, Brevetul nr.643/1906 pentru ,,Jubileul 1906” şi

116 Ibidem, f. 241. 117 Ibidem, f. 184.


Brevetul nr.5526/1927 pentru ,,Medalia Comemorativă a Proclamării

Independenţei” 118

- Comuna Jariştea – Gheorghe Şt.Bucur, contingentul 1875,

sergent. Deţinea medaliile

,,Apărătorii Independeţei”, ,,Crucea Trecerii Dunării”,

,,Medalia Comemorativă Rusă” şi ,,Jubileul Carol I”

- Stanciu Crăciun, contingentul 1875, soldat. Deţinea aceleaşi

medalii şi, în plus, ,,Virtutea Militară”

- Ion M.Giurgea, contingentul 1875, soldat. Deţinea aceleaşi

medalii mai sus menţionate, inclusiv ,,Răsplata Serviciului Militar”

- Radu Rogojinaru, contingentul 1875, soldat. Deţinea

brevetele medaliilor ,,Apărătorii Independenţei”, ,,Crucea Trecerii

Dunării”, ,,Crucea Comemorativă Rusă” şi ,,Jubiliara Carol I 1906.

Amintirea anului al 40-lea al Căpităniei mele”;

- Ion Tarbă, contingentul 1873, soldat. A deţinut aceleaşi

medalii, dar le-a pierdut în timpul Primului Război Mondial119

- Comuna urbană Mărăşeşti – Ignat Dumitrescu, contingentul

1878, caporal; deţinea

Brevetul nr. 5553/1927 a ,,Medaliei Comemorative” din 1927;

- Ştefan Nică zis Grosu, contingentul 1878, fruntaş, deţinea

aceeaşi medalie mai sus menţionată (Brevet nr.5554/1927) şi

,,Medalia Apărătorii Independenţei”, Brevet nr.348/1878

- Constantin Gheorghe (Maraloiu), contingentul 1878, soldat;

deţinea Brevetul nr.5555/1927 al ,,Medaliei Comemorative”

pierzându-l pe cel al ,,Medaliei Apărătorilor Independenţei” 120

- Comuna Mera – Constantin Radu, contingentul 1877, soldat;

- Ion Trompac, contingentul 1877, soldat;

- Tănase Bostan, contingetul 1877, soldat

Toţi trei au primit decoraţii, dar le-au pierdut în timpul

Primului Război Mondial 121.

118 Ibidem, f. 250. 119 Ibidem, f. 179. 120 Ibidem, f. 172.


- Comuna Moviliţa – Rusu Gheorghe, contingentul 1878,

soldat, deţinător al medaliilor ,,Crucea Trecerii Dunării” şi cele două

jubiliare, din anii 1906 şi 1927 122.

- Comuna Nămoloasa-Sat - Gheoca Constantin, contingentul

1877, soldat;

- Oancea Gheorghiţă, contingentul 1875, soldat 123;

- Comuna Nămoloasa – Târg – Grigoraş Stoica, contingentul

1876, soldat 124;

- Comuna Negrileşti – Ion D.Popa – Negrileşti , contingentul

1869, soldat, Batalionul II 125

- Comuna Nereju – Băra Costache, contingentul 1872,

sergent;

- A.Dumitru Marin, contingentul 1874, soldat;

- Dinu Toader, contingentul 1872, soldat 126;

- Comuna urbană Odobeşti – Lazăr Mihai, contingentul 1876,

fruntaş. Deţinea Brevetul nr.5549/1927 pentru ,,Medalia

Comemorativă a proclamării Independenţei”

- Popescu Constantin, contingentul 1875, caporal. Deţinea

Brevetele nr.720/1906 şi 5550/1927 pentru ,,Medalia Jubiliară” şi

,,Medalia Comemorativă” 127;

- Comuna Paltin – Ioniţă Năstase, contingentul 1876, soldat;

şi-a pierdut toate decoraţiile deţinute 128;

- Comuna Pădureni – Ene Grigore, contingentul 1877, soldat;

deţinea brevet pentru ,,Medalia Comemorativă”;

- Neacşu Neculai, contingentul 1877, soldat;

- Păduraru C.Ion, contingentul 1877, soldat 129;

121 Ibidem, f. 122. 122 Ibidem, f. 190. 123 Ibidem, f. 155. 124 Ibidem, f. 212. 125 Ibidem, f. 151. 126 Ibidem, f. 182. 127 Ibidem, f. 218. 128 Ibidem, f. 243.


- Comuna Pănceşti – Toader Martiş, contingentul 1875,

soldat; deţinea Brevetul nr.1002/1877 pentru ,,Crucea Trecerii

Dunării”

- Turlui Ion, contingentul 1875, soldat; brevetele deţinute i-au

fost luate de trupele ruseşti în timpul Primului Război Mondial130;

- Comuna Păţeşti – Duca Sandu, contingentul 1874, soldat.

Deţinea medaliile ,,Crucea Comemorativă”, „Jubileul 1906” şi

,,Medalia Comemorativă” din 1927 131;

- Comuna Păuneşti – Gheorghe Ursu, contingentul 1877,

caporal; brevetele deţinute le-a pierdut în timpul Primului Război

Mondial;

- Toader Dumitru, zis Dumitrache Sandu, contingentul 1877,

soldat. Deţinea ,,Medalia Comemorativă” cu Brevetul nr.5580/1927.

Restul documentelor i-au fost confiscate de ruşi în timpul Primului

Război Mondial;

- Vasile Mănăilă, contingentul 1877, soldat. Ca şi tovarăşul

său de arme mai sus menţionat, a rămas fără acte în aceleaşi

împrejurări, rămânându-i doar ,,Medalia Comemorativă” şi Brevetul

nr.5579/1927 132;

- Comuna Păuleşti – Mănăilă Ion, contingentul 1876, soldat;

- Savin Vasile, contiongentul 1876, fruntaş;

- Suru Vasile, contingentul 1876, soldat 133;

- Comuna Răcoasa – Vasile Coman, fruntaş; deţinea ,,Medalia

Comemorativă” 134;

- Comuna Răstoaca – Gheorghe Ţivriu (?) , contingentul

1876, soldat. Deţinea ,,Trecerea

Dunării”, ,,Medalia Apărătorilor Independenţei” cea jubiliară

din 1906 şi o decoraţie rusească;

129 Ibidem, f. 256. 130 Ibidem, f. 228. 131 Ibidem, f. 126. 132 Ibidem, f. 203. 133 Ibidem, f. 205. 134 Ibidem, f. 128.


- Stan Petrişor, contingentul 1876, soldat, deţinea o decoraţie

rusească;

- Mihalache Maxim, contingentul 1874, soldat, deţinea o

decoraţie rusească 135;

- Comuna Sascut – Stanca (?) Gheorghe, contingentul 1875,

soldat 136.

- Comuna Spineşti – Ţârdea N.Gheorghe, contingentul 1870,

soldat 137;

- Comuna Spulber – Maftei Danţiş, contingentul 1871, soldat,

Batalionul I. Deţinea ,,Crucea Trecerii Dunării”, ,,Apărătorii

Independenţei” şi ,,Medalia Comemorativă” în baza Brevetului nr.

1320/1927;

- Radu Sandu, contingentul 1876, soldat; deţinea aceleaşi

medalii şi decoraţii ca şi Maftei Danţiş 138;

- Comuna Străoane de Jos – Gheorghe P. Furtună,

contingentul 1877, soldat. Deţinea

Brevetul nr. 801/1978 pentru ,,Apărătorii Independenţei”,

Brevetul nr.353/1906 pentru ,,Medalia Jubiliară”. Brevetul pentru

,,Trecerea Dunării” îl pierduse, rămânând doar cu decoraţia.

- Constantin Vidraşc, contingentul 1874, soldat; deţinea

brevetele nr.557, 957 şi 5706 pentru ,,Trecerea Dunării”, ,,Medalia

Comemorativă Rusă”, ,,Apărătorii Independenţei”, ,,Medalia

Jubiliară” şi ,,Medalia Comemorativă”

- Iordachi T. Iorga, contingentul 1875, soldat; deţinea

brevetele nr.451/1878 şi 466/1906 pentru ,,Medalia Jubiliară Carol I”;

,,Medalia Comemorativă Rusă” şi ,,Apărătorii Independenţei” 139.

- Comuna Suraia – Ene Bobocea, contingentul 1876, soldat;

deţinea „Medalia Jubiliară”, şi ,,Virtutea Militară”.

135 Ibidem, f. 129. 136 Ibidem, f. 192. 137 Ibidem, f. 161. 138 Ibidem, f. 159. 139 Ibidem, f. 207.


- Gheorghe Gagea, contingentul 1876, sergent. Deţinea

,,Trecerea Dunării”, ,,Medalia Comemorativă Rusă”, ,,Virtutea

Militară”, ,,Apărătorii Independenţei” şi ,,Medalia Jubiliară” 140.

- Comuna Vizantea – Coman Ichim, contingentul 1874,

soldat; deţinea mai multe decoraţii, inclusiv ,,Virtutea Militară” 141.

În aprilie 1934, Prefectura Judeţului Putna trimitea

Cancelariei Ordinelor din cadrul Ministerului de Externe ,,extractul de

moarte cu nr. 7/1934 al veteranului Ene Răducu Neculai, eliberat de

Oficiul de stare civilă al comunei Făurei, contingentul 1875, fost

Regimentul 10 Dorobanţi şi decorat cu mai multe ordine” 142.

Trecerea implacabilă a timpului a lăsat urmări vizibile şi

pentru veteranii putneni din Războiul de Independenţă. Pe fondul

resurselor financiare modeste şi parcă din ce în ce mai insuficiente,

bătrâneţea, cu întreg cortegiul ei de probleme, devenea o adevărată

tragedie pentru cei care au fost gata să se jertfească pentru Ţară.

Această tristă realitate este dovedită de cererea înaintată la începutul

lunii decembrie 1938 de către veteranul Popa Ion I (focşănean de pe

stradas Tăbăcari nr.60) rezidentului regal al Ţinutului Dunărea de Jos;

„cu ocazia vizitei Excelenţei Voastre la Regimentul 10 Dorobanţi aţi

binevoit să ni se acorde un ajutor bănesc, fapt care Excelenţa Voastră

l-aţi şi îndeplinit, trimiţând câte 1500 lei veteranilor N. Mănăilă şi N.

Rotaru, omiţându-mă pe mine. De aceea respectuos vin a vă ruga să

binevoiţi, a dispune să fiu şi eu ajutat în bătrâneţele mele, fiind un om

destul de sărac şi fără nici un sprijin. Pun întreaga nădejde în

Excelenţei voastre sprijin” 143.

La 13 decembrie 1938 veteranul Popa Ion I a primit ajutorul

cerut 144, aşa cum s-a procedat şi pentru camarazii săi de arme Niţă

140 Ibidem, f. 231. 141 Ibidem, f. 207. 142 Ibidem, dosar nr. 97/1934, f. 35. 143 Ibidem, dosar nr. 339/1938, f. 10. 144 Ibidem.


Rotaru 145 şi Ion Mănăilă, „bătrân şi fără nici un fel de sprijin de

nicăieri” 146.

La 30 octombrie 1938, îmbrăcaţi în haine militare cu

piepturile încărcate de decoraţii, ei au participat la serbarea găzduită

de Regimentul 10 Dorobanţi, dedicată eroului de la Mărăşeşti,

locotenent colonelul Miclescu.

O mărturie de epocă, deosebit de sugestivă şi emoţionantă

totodată, surprinde din plin tragismul acestor existenţe: „Clipele de

groază şi de vitejie pe care le-am trăit sunt încă vii în sufletele lor şi le

povestesc bucuroşi când sunt întrebaţi, luând o înfăţişare mai vioaie,

mai plină de nădejdi, ca şi cum în răscolirea aceasta a comorii ce le-au

mai rămas, şi-ar găsi alinarea şi sprijinul bătrâneţilor ce-i apasă, cu

convoiul lor de suferinţe şi lipsuri.

Mi-au mărturisit cu mâhnire că prea puţini sunt aceia care îşi

mai pierd vremea cu ei. Se socot nişte urgisiţi ai soartei, uitaţi de

Dumnezeu şi de soartă, aici, printre noi. Cei 450 lei primiţi de fiecare,

la câte trei luni o dată, de la Casa Oastei şi câte o pâine care o primesc

zilnic de la Regiment, e prea puţin pentru sărăcia şi bătrâneţele lor aşa

de înaintate.

Având dreptul la cât mai multă atenţie, din partea tuturor, îi

recomand mai ales tineretului străjer să-i i-a sub ocrotire şi să-i

viziteze cât mai des .

Vor avea prilejul ca prin glasul lor stins să asculte ecoul

trecutului sbuciumat, vor avea prilejul să afle fapte de vitejie vrednice

de imitat şi vor învăţa să preţuiască şi să proslăvească cum se cuvine

pe toţi cititorii României de azi, printre care se găsesc la loc de cinste

şi pomeniţii eroi locali. Odată cu amintirea faptelor acestor vrednici

înaintaşi, ne îndreptăm cu smerenie spre icoana sfântă a tuturor eroilor

naţionali jertfiţi de-a lungul vremurilor, cărora le aducem întreg

prinosul de slavă şi recunoştinţă şi-i rugăm ca de acolo, din slăvile

albastre, să ne ajute, să înfruntăm cu bărbăţie greutăţile de azi, să

145 Ibidem, f. 9. 146 Ibidem, f. 8.


păstrăm cu cinste moştenirea ce ei ne-au lăsat-o şi să deschidem ţării

viitor de aur, aşa cum ei i-au visat, ca astfel să le fim vrednici

urmaşi”147.

Într-o situaţie extrem de delicată se aflau doi fruntaşi din

Regimentul 10 „Căciulari” 148 (Dorobanţi) domiciliaţi în Vizantea.

Astfel, Neculai Ion II, zis Micu era îngrijit de nora sa, iar Ion

Gheorghe, zis Moisă, de fiul său. Ei cer să li se acorde pensie,

precizând că actele lor le-au fost confiscate de germani în timpul

ocupaţiei lor din 1916 – 1918 149.

Monitorizând problemele cu care se confruntau veteranii

acestui judeţ din timpul Războiului de Independenţă, Prefectura

Judeţului Putna alcătuia în 1932 o statistică a vitejilor rămaşi în viaţă.

Situaţia combatanţilor din Regimentul 10 Dorobanţi Putna se prezenta

astfel:

- Oraşul Focşani – Nicolai Constantin, contingentul 1874,

soldat;

- Popa Ioan, contingentul 1875, caporal;

- Toma Nicolai, contingentul 1875, soldat;

- Petrache Grigoriu, contingentul 1872, soldat;

- Niţă Rotaru, contingentul 1874, soldat;

- Nică Mănăilă, contingentul 1874, soldat;

- Comuna Angheleşti – Badoşc Ilie, contingentul 1878, soldat;

- Comuna Bătineşti – Nicolai Iordache, contingentul 1874,

soldat;

- Toader Vasile II, contingentul 1877, soldat;

- Comuna Călieni – Gheorghe Enică, contingentul 1875,

soldat;

- Ioniţă Costin, contingentul 1876, soldat;

- Comuna Ciuşlea – Sava Ioan, contingentul 1875, caporal;

147 A.N.Vn., fond personal Petre A. Iosif, dosar nr. 12, f. 9. 148 A.N.Vn., fond Primăria Comunei Vizantea, dosar nr. 6/1938, f. 5. 149 Ibidem.


- Comuna Copăceşti – Andrei Ioan, contingentul 1877,

soldat150;

- Comuna Coţofăneşti – Gavrilă Ioan, contingentul 1877,

soldat;

- Comuna Crucea de Jos – Chiper Ioniţă Vasile, contingentul

1876, soldat;

- Comuna Făurei – Ene Răduc Nicolai, contingentul 1875,

soldat;

- Comuna Ireşti – Antohi Ciolan, contingentul 1877, soldat;

- Comuna Jariştea – Gheorghe Şt.Bucur, contingentul 1875,

sergent;

- Stancu Crăciun, contingent 1875, soldat;

- Ioan M. Giurgea, contingentul 1875, soldat;

- Radu Rogojinaru, contingentul 1875, soldat;

- Ioan Tarbă, contingentul 1873, soldat;

- Comuna urbană Mărăşeşti – Ignat Dumitrescu, contingentul

1878, caporal;

- St. Nică zis Grosu, contingentul 1878, fruntaş;

- Constantin Gheorghe, contingentul 1878, soldat;

- Comuna Mera – Constantin Radu, contingentul 1877, soldat;

- Ioan Trompac, contingentul 1877, soldat;

- Tanase Bostan, contingentul 1877, soldat;

- Comuna Moviliţa – Rusu Gheorghe, contingentul 1878,

soldat;

- Comuna Nămoloasa-Sat – Gheoca Constantin, contingentul

1877, soldat;

- Oancea Gheorghiţă, contingentul 1875, soldat;

- Comuna Nămoloasa-Târg – Grigoraş Stoica, contingentul

1876, soldat;

- Comuna Negrileşti – Ioan D.Popa, contingentul 1869,

soldat;

150 Ibidem, dosar nr. 29/1939, f. 259.


- Comuna Nereju – Bâra Costache, contingentul 1872,

sergent;

- Adumitrei Marin, contingentul 1874, soldat;

- Dinu Toader, contingentul 1872, soldat;

- Comuna urbană Odobeşti – Lascăr Mihai, contingentul

1876, fruntaş 151;

- Popescu Constantin, contingentul 1875, caporal;

- Comuna Orbeni – Crăciun Ilie, contingentul 1874, soldat;

- Comuna Paltin – Ioniţă Nastase, contingentul 1876, soldat;

- Comuna Pădureni – Ene Grigore, contingentul 1872,

sergent;

- Neacşu Nicolai, contingentul 1877, sergent;

- Păduraru C.Ioan, contingentul 1877, sergent;

- Comuna Pănceşti – Toader Martiş, contingentul 1875,

soldat;

- Turlui Ioan, contingentul 1875, soldat;

- Comuna Păţeşti – Duca Sandu, contingentul 1874, soldat;

- Comuna Păuleşti – Mănăilă Ioan, contingentul 1876, soldat;

- Savin Vasile, contingentul 1876, fruntaş;

- Suru Vasile, contingentul 1876, soldat;

- Comuna Păuneşti – Gheorghe Ursu, contingentul 1877,

caporal;

- Toader Dumitru, contingentul 1877, soldat;

- Vasile Mănăilă, contingentul 1877, soldat;

- Comuna Răstoaca – Gheorghe Ţivriu, contingentul 1876,

soldat;

- Stan Petrişor, contingentul 1876, soldat;

- Mihalache Maxim, contingentul 1877, soldat;

- Comuna Rugineşti – Talmaciu Toader, contingentul 1875,

soldat;

- Filip Nicolai, contingentul 1877, soldat;

151 Ibidem, f. 259 verso.


- Comuna Spineşti – Ţârdea Gheorghe, contingentul 1870,

soldat;

- Comuna Spulber – Maftei Danţiş, contingentul 1871, soldat;

- Radu Sandu, contingentul 1876, soldat;

- Comuna Străoane de Jos – Gheorghe P.Furtună, contingentul

1877, soldat;

- Constantin Vidraşcu, contingentul 1874, soldat;

- Iordache T.Iorga, contingentul 1875, soldat;

- Pricop Vasile, contingentul 1875, soldat;

- Comuna Suraia – Ene Bobocea, contingentul 1876, caporal;

- Gheorghe Gagea, contingentul 1876, sergent;

- Comuna Vizantea – Coman Ichim, contingentul 1874,

soldat152;

Listelor acestora li se adaugă cele în care regăsim numele

altor şi altor eroi putneni, graţie efortului depus de o pleiadă de

cercetători entuziaşti ai trecutului local. Memoria timpului îi va reţine,

de pildă, pe dorobanţii din Compania a IV-a, originari din plasa

Răcăciuni în frunte s-au aflat locotenentul Ene Ion şi sublocotenentul

Papazaghe Petre. Au fost decoraţi cu „Crucea Trecerii Dunării”, ca

răsplată pentru eroismul dovedit pe câmpul de onoare, soldaţii Secară

Gheorghe, Grosu Costache, Bădică Ştefan, Chiriac Ion, Munteanu

Neculai, Vasile Ştefan, caporalul Gheorghe Burghelea şi sergentul

Blănaru Ion 153. O parte dintre ei au primit şi „Medalia Comemorativă

rusă”: Blănaru Ion, Buhai Neculai, Vasile Ştefan, Munteanu Neculai,

Grosu Costache, Secară Gheorghe şi Chiriac Ion 154.

La rândul lor, 10 dorobanţi din Fitioneşti s-au remarcat în

bătăliile de la Plevna: Stoica I. Stoica Mihai, contingentul 1876,

soldat; Manolache I. Manolache, contingent 1876, soldat; Adochiţăi

Ivanciu, contingentul 1875, soldat; Macovei Manolache, contingentul

152 Ibidem, f. 260 verso. 153 Petru C. Buculei (coord.), Virgil Cobileac, Adrian Ionel Avram, Oraşul

Adjud. Monografie istorico-geografică, Adjud, 1998, p. 70. 154 Ibidem, p. 71.


1876, soldat; Păsu Gheorghe, contingentul 1875, soldat; Pătrăşcanu

Neculai, contingentul 1875, sergent; Graur Toader, contingentul 1876,

caporal; Flurche Nicuţă, contingentul 1876, soldat; Popa C. Dumitru,

contingentul 1875, soldat; Grigoraş Alexandru, contingentul 1876,

soldat 155.

Nici mândrii sovejeni nu şi-au cruţat viaţa când a fost vorba

de datoria faţă de Ţară. Este cazul unor martiri precum Manea Niţă,

Grobnicu Culai Niţă, Viţă Nicolae Mare, Creţu Stan, Cheptea Ion,

Butur Nicolae, Ţiroi Radu şi Dolon Ion 156.

Înfruntând inamicul pe câmpul de luptă, dorobanţii putneni

aveau să înfrunte dificultăţile legate de înaintarea în vârstă şi de

drămuirea resurselor financiare necesare supravieţuirii. Statul român a

avut grijă de aceşti veterani, acordând, aşa cum era şi firesc, o atenţie

deosebită celor răniţi şi dispăruţi. Dincolo de aspectul moral

(acordarea de brevete, medalii şi decoraţii) de o reală importanţă au

fost ajutoarele băneşti şi drepturile de pensii acordate.

155 Constantin Marafet, Nicu Mazere, Dumitru Pricop, Felix Lazăr,

Monografia comunei Fitioneşti – Vrancea, Editura Rafet, Rîmnicu - Sărat,

2007, p. 47 – 48. 156 Florica Albu, Iulian Albu, Monografia comunei Soveja, Editura Universal

Dalsi, Bucureşti, 2002, p. 36.


ASPECTE PRIVIND MANEVRELE MILITARE DE LA

FOCŞANI (6 – 10 OCTOMBRIE 1887)

Ramona Miron

Cu siguranţă, în viziunea şi strategia conducerii superioare a

armatei române, a structurilor acesteia de strategie, tactică şi

coordonare a manevrelor militare, alegerea Focşanilor şi a

împrejurimilor sale pentru o astfel de acţiune nu a fost întâmplătoare.

În conştiinţa colectivă a locului, în amintirea unor

personalităţi focşănene încă mai vibrau simţămintele care au animat

desfăşurarea evenimentelor de la mijlocul secolului al XIX – lea

(Revoluţia română de la 1848, Unirea Principatelor Române,

unificarea administrativă a oraşului Focşani etc.).

Pe acest suport de patriotism naţional şi local se sprijinea şi

atitudinea focşănenilor faţă de evenimentul care urma să aibă loc în

oraşul lor. Mai mult, trecuseră doar 10 ani de la eroica participare a

Regimentului 10 Dorobanţi Putna şi, implicit, a Batalionului I Focşani

condus de maiorul George Şonţu, în apriga luptă de la reduta Griviţa I,

la 30 august 1877. Sentimentul de mândrie al localnicilor devenise

realmente o componentă esenţială a conştiinţei lor de români.

Acestui argument de ordin istoric i s-a adăugat, firesc, pentru

orice ofiţer superior, faptul că zona constituia unul dintre punctele

strategice militare naţionale şi sud - est europene cele mai importante.

Cunoaşterea acestei zone se impunea de la sine, iar o manevră

generală constituia cel mai bun prilej.

Astfel, în toamna anului 1887, Focşanii au devenit, pe lângă

locul staţionării trupelor române participante la manevrele militare şi

gazda unor reprezentanţi de seamă ale principalelor armate europene

ale timpului, a numeroşilor ofiţeri superiori români implicaţi în


desfăşurarea evenimentului, precum şi a comandantului suprem al

armatei române, regele Carol I.

Pregătirea acţiunii a început încă din 21 septembrie 1887,

când Prefectura Judeţului Putna comunica Primăriei Oraşului Focşani

următoarele: ,,Cu ocasiunea viitoarelor manevre, care vor avea loc în

luna Octombrie, urmează a se cuartirui în Comuna Urbană Focşani

în zilele de 6 – 10 aceiaşi lună, opt generali, şeapte colonei, trei

maiori şi 2 căpitani” 1.

Oamenii de seamă ai oraşului, prin starea lor materială, prin

funcţiile administrative ocupate, unii dintre ei ofiţeri, alţii cu fiii

porniţi spre o carieră militară care aveau să strălucească în anii

Războiului Întregirii Neamului, au primit fără să ezite obligaţia de a-i

cartirui în casele lor.

La 28 septembrie 1887, autorităţile locale au transmis

Circulare către familiile de seamă din oraş în dorinţa de ,,a primi şi

cuartirui în casele Dv. în zilele de 6 – 10 a lunei octombrie viitor cu

ocasiunea concentrărei pentru manevre” 2.

Dintre focşănenii care au primit astfel de Circulare referitoare

la cartiruirea reprezentanţilor armatelor române şi străine,

documentele arhivistice îi menţionează pe I. Prodan, pentru a-l

cartirui pe maiorul Ponge, reprezentantul Republicii Franceze, Nicolae

Voinov , pentru a-l găzdui pe colonelul Sobolichz, din partea armatei

1 Arhivele Naționale Vrancea (în continuare se va cita A.N.Vn.), fond

Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 29 / 1887, f. 2. 2 Ibidem, f. 4. Nicolae Voinov (1834 -1899). Tată adoptiv al biologului Dimitrie Voinov,

a absolvit cursurile gimnaziale la Iaşi (1852), a urmat Dreptul în străinătate

şi, la întoarcere, a intrat în magistratură. S-a stabilit apoi la Focșani, unde

devine primul avocat din urbe, procuror și preşedinte al Tribunalului de

Putna (1862 – 1864), membru al Partidului Liberal, junimist, deputat în mai

multe rânduri, senator şi ministru de Justiţie în cabinetul lui I. C. Brătianu

(1883 – 1885) (Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, Vocaţie şi destin. 600 fişe

– portret pentru un tablou spiritual – istoric al judeţului Vrancea, Editura

Terra, Focşani, 2000, p. 310).


ruse, colonelul Nicolae Alexandrescu , pe generalul Constantin

Budişteanu, colonelul Panaite Tufelcică, pe colonelul Cerruti,

reprezentant al Italiei, David Alpern, pe delegatul Imperiului Austro –

Ungar, căpitanul Schneider, Dimitrie Simionescu, pe generalul

Constantin Barozzi 3, Iancu Robescu, pe generalul Anton Berendeiu ,

Nicolae Alexandrescu. Născut la 1 ianuarie 1842. Sublocotenent

(15 iulie 1863), locotenent (2 octombrie 1867), căpitan (1 ianuarie 1872),

maior (1 ianuarie 1880), locotenent – colonel (1 octombrie 1884), colonel

(10 mai 1891), disponibilizat în jandarmeria rurală (28 iunie 1894). Decorat

cu: Ordinul ,,Steaua României” în timp de război (1877), Medalia

,,Virtutea Militară” în timp de război (1879), Ordinul ,,Coroana României”

(1891) (Anuarul Oficial al Armatei Române pe anul 1895, Coprindênd tóte

mutaţiile făcute până la 16 iulie inclus 1895, Tipografia Thoma Basilescu,

Bucuresci, 1895, p. 438). Constantin Budişteanu. Născut la 4 noiembrie 1838. Sublocotenent

(7 aprilie 1856), locotenent (20 februarie 1860); căpitan (6 iunie 1862), maior

(2 octombrie 1867), locotenent – colonel (1 ianuarie 1871), colonel

(1 ianuarie 1876), general de brigadă (16 martie 1883), general de divizie

(10 mai 1892). Decorat cu: Medalia ,,Virtutea Militară” în timp de război

(1877), Ordinul ,,Steaua României” în timp de război (1878), Ordinul

,,Coroana României” (1888), Ordinul ,,Steaua României” în timp de pace

(1895). (Ibidem, p. 159). Constantin Barozzi. Născut la 14 octombrie 1833. Sublocotenent

(7 aprilie 1856), locotenent (20 decembrie 1859), căpitan (6 iunie 1862),

maior (22 mai 1864), locotenent – colonel (2 octombrie 1867), colonel

(8 aprilie 1870), general de brigadă (16 martie 1883), ministru de Război

(23 martie 1888 – 12 noiembrie 1888), general de divizie (10 mai 1892).

Decorat cu: Medalia ,,Virtutea Militară” în timp de război (1877), Ordinul

,,Steaua României” în timp de război (1878), Ordinul ,,Coroana României”

(1887), Ordinul ,,Steaua României” în timp de pace (1891) (Ibidem). 3 Ibidem. Anton Berendeiu. Născut la 6 ianuarie 1838. Sublocotenent

(1 decembrie 1860), locotenent (1 decembrie 1862), căpitan

(24 ianuarie 1865), maior (29 septembrie 1868), locotenent – colonel

(6 iulie 1872), colonel (1 decembrie 1877), general de brigadă

(24 aprilie 1885); general de divizie (1 ianuarie 1895). Decorat cu: Medalia

,,Virtutea Militară” în timp de război (1877), Ordinul ,,Steaua României” în


Costache Cotescu, pe generalul Ştefan Fălcoianu , George Costescu,

pe generalul Eraclie Arion , Simion Simonovici, pe generalul

Victor Creţeanu , Anton Caramălău, pe colonelul Chiriţescu, Trifan

Boiu, pe colonelul Alexandru Carcaleţeanu , Nicolae Benea, pe

timp de război (1878), Ordinul ,,Coroana României” (1888), Ordinul ,,Steaua

României” în timp de pace (1895) (Ibidem). Ştefan Fălcoianu. Născut la 6 iunie 1835. Sublocotenent (7 aprilie 1856),

locotenent (20 februarie 1860), căpitan (6 iunie 1862), maior

(4 septembrie 1865), locotenent – colonel (26 septembrie 1868), colonel

(8 aprilie 1877), general de brigadă (16 martie 1883), ministru de Război

(23 iunie 1884 – 13 ianuarie 1886), general de divizie (10 mai 1892),

demisionat şi trecut în rezervă (12 iunie 1894). Decorat cu: Medalia ,,Virtutea

Militară” în timp de război şi Ordinul ,,Steaua României” în timp de război

(1878), Ordinul ,,Steaua României” în timp de pace (1880), Ordinul

,,Coroana României” (1891) (Ibidem, p. 477). Eraclie Arion. Născut la 24 februarie 1838. Sublocotenent (7 aprilie 1857),

locotenent (26 august 1861), căpitan (30 august 1863), maior

(26 septembrie 1868), locotenent – colonel (16 noiembrie 1870), colonel

(2 ianuarie 1875), general de brigadă (16 martie 1883), general de divizie

(10 mai 1892). Decorat cu: Medalia ,,Virtutea Militară” în timp de război


,,Coroana României” (1888), Ordinul ,,Steaua României” în timp de pace

(1891) (Ibidem, p. 159). Victor Creţeanu (1832 – 1897). A studiat la Saumur (Franţa), ofiţer de

cavalerie, a participat la Războiul de Independenţă având gradul de colonel,

adjutant regal, şeful casei militare a Regelui, inspector al cavaleriei, general

(Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat ,,Cartea Românească”, Partea I

Dicţionarul Limbii Române din trecut şi de astăzi de I. Aurel Candrea,

Profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, Partea II Dicţionarul Istoric

şi Geografic Universal de Gh. Adamescu, Profesor, Membru Corespondent al

Academiei Române, Editura ,,Cartea Românească”, Bucureşti, 1931,

p. 1.592) Alexandru Carcaleţeanu. Născut la 5 aprilie 1845. Sublocotenent

(15 iulie 1863), locotenent (4 septembrie 1865), căpitan (23 august 1869),

maior (1 ianuarie 1875), locotenent – colonel (8 aprilie 1880), colonel

(8 aprilie 1884), general de brigadă (9 iunie 1894). Decorat cu: Medalia


timp de pace (1891), Ordinul ,,Coroana României” (1892) ) (Anuarul Oficial

al Armatei Române pe anul 1895…, p. 161).


maiorul Pavlov, Ilie Murat, pe colonelul Constantin Formac , Grigore

Mihăilescu, pe colonelul Herckt 4, Gheorghe Apostoleanu, pe

delegatul englez generalul Frasser 5.

La 1 octombrie 1887, Primăria Oraşului Focşani a adus câteva

modificări listei prezentate anterior Iancu Robescu urma a-l cartirui

pe generalul Victor Creţeanu, George Orleanu, pe colonelul Rosti în

locul lui Cerruti, Hotelul ,,Trandafir” urma a găzdui cancelaria

Statului Major, Simion Simonovici, pe generalul Atremba în locul lui

Creţeanu, Anton Caramălău, pe colonelul Groza în locul lui

Chiriţescu6, Ilie Murat, pe maiorul Alexandru Lambrino în locul

colonelului Formac şi colonelul Nicolae Alexandrescu pe coloneii

Formac şi Chiriţescu în locul generalului Budişteanu 7.

Constantin Formac. Născut la 8 martie 1830. Sergent

(23 februarie 1847), sublocotenent (4 decembrie 1850), locotenent

(29 septembrie 1857), căpitan (26 august 1861), maior (4 septembrie 1865),

locotenent – colonel (23 august 1869), colonel (6 iulie 1872), demis (1 aprilie

1890), general de brigadă în rezervă (8 aprilie 1890). Decorat cu: Medalia


timp de război (1881), Ordinul ,,Coroana României” (1895) (Ibidem, p. 505). 4 Ibidem, f. 4 verso. Gheorghe Apostoleanu (1832 – 1895). Magistrat, om politic. A urmat

Academia Mihăileană din Iaşi, şi-a luat doctoratul în Drept la Berlin (1854),

profesor de Economie politică la Universitatea din Iaşi, preşedinte al Curţilor

de Apel din Iaşi şi Focşani, secretar general al Miniterului Justiției şi membru

în Consiliul de Stat, colaborator de seamă la elaborarea Codului Civil şi a

legislaţiei statului român modern în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza,

avocat, deputat, senator (Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, op. cit., p. 30). 5A.N.Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 29 / 1887, f. 6. 6 Ibidem, f. 11. Alexandru Lambrino. Născut la 30 august 1853. Sublocotenent

(7 noiembrie 1873), locotenent (8 aprilie 1876), căpitan (8 aprilie 1879),

maior (8 aprilie 1885), locotenent – colonel (10 mai 1890), colonel

(1 ianuarie 1894). Decorat cu: Medalia ,,Virtutea Militară” în timp de război


,,Coroana României” (1891) (Anuarul Oficial al Armatei Române pe anul

1895…, p. 271). 7 Ibidem, f. 11 verso.


Tot la 1 octombrie 1887, Prefectura Judeţului Putna a transmis

Primăriei Oraşului Focşani Adresa nr. 3.556, prin care informa despre

modul cum vor fi cantonate trupele ce urmau să sosească în Focşani,

în perioada următoare

,,Trupele ce se vor cantona la Focşani vor lua

cantonamentele lor astfel

O brigadă de infanterie compusă din 5 batalioane a câte

1.000 oameni cu ofiţerii lor, total 5.000 oameni, va fi cartiruită în

oraşul Focşani, de se va putea numai în partea de Nord şi Vest a

oraşului.

O altă brigadă de infanterie compusă iarăşi din 5 batalioane,

total 5.000 de oameni, va ocupa cantonamentele lor pe linia satelor

din marginea de Est a oraşului Focşani şi până la satele Floreşti,

Pănceşti.

Patru regimente de cavalerie cu o baterie vor fi cantonate pe

râul Putna, în satele Ivănceşti, Făurei, Precistanu, Balta – Raţei.

Trei baterii de artilerie vor tăbărî în marginea oraşului la

poligonul artileriei.

Aceste trupe vor sosi în cantonamentele lor cu începere de

Duminică 4 curent” 8.

O atitudine de înţelegere faţă de eforturile ce urmau a se face

a venit şi din partea clasei mijlocii din oraş, căreia i-a revenit obligaţia

cartiruirii trupelor participante la manevre, conform indicaţiilor

Corpului de Focşani

,,Parte din trupele ce se concentrează pentru manevre la

Focşani vor trebui să fie cartiruite pe la locuitori în oraşul Focşani

de se va putea numai în partea de Nord şi Vest a oraşului.

Aceste trupe sunt

Batalionul I – iu de Vânători, Batalionul al III – lea de

Vânători, un Batalion din Regimentul al 7 – lea linie şi două

Batalioane din Regimentul I – iu de linie. Fiecare din aceste

8 Ibidem, f. 12.


batalioane de un efectiv de câte 1.000 oameni cu ofiţerii lor sau în

total cam la 5.000 oameni” 9.

De asemenea, Corpul de Focşani solicita autorităţilor locale

,,a găsi un cuartier şi pentru comandamentul Corpului unde se va

instala cancelaria, aceasta de se va putea în centrul oraşului, pe uliţa

mare şi să aibă şi un grajd pentru 7 – 8 cai” 10.

În acest scop, Primăria Oraşului Focşani a hotărât ca

Ştefan Bălan să dea grajdul hanului său din Pescărie, deoarece acesta

se găsea în apropierea Hotelului „Trandafir”, acolo unde urma a fi

instalată cancelaria Comandamentului 11.

La 2 octombrie 1887, Corpul de Focşani a comunicat

primăriei că ,,va sosi în Focşani în ziua de 4 octombrie şi personalul

ambulanţei Corpului, care urmează a fi şi dânsul cuartiruit în oraşul

Focşani. Acest personal se compune din 15 medici asimilaţi gradelor

oficereşti în armată şi 36 oameni de trupă” 12.

Pentru cartiruirea personalului medical, s-a făcut apel la

doctorii din oraş (Cotulescu, Macridescu, Şapira, Gheler, Mihăilescu,

Rădulescu, Maria Stamatin, Virgil Poenaru, Grigore Bălănescu,

Petrache Ilie, Sultana Lascăr, Berl Carmiol, Mathias Neuvirt, Eugeniu

Calistrat şi Bouş Pompic), iar în ceea cei priveşte pe cei 36 oameni de

trupă, aceştia urmau a fi cartiruiţi ,,la unul sau două din hanurile mai

potrivite” 13.

La 3 octombrie 1887, Corpul al 3 – lea de Armată, Divizia 6

Infanterie, a solicitat Primăriei Oraşului Focşani cartiruirea unui

colonel, a doi maiori şi doi căpitani care alcătuiau Statul Major al

trupelor de Infanterie, plus a încă trei colonei, 22 maiori şi 129 ofiţeri

inferiori ai trupelor 14.

9 Ibidem, f. 31. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Ibidem, f. 35. 13 Ibidem. 14 Ibidem, f. 37.


,,Mâine 4 curent soseşte în Focşani Statul Major al Corpului

de armată concentrat de la cari veţi putea lua informaţii în privinţa

numelui, numerului şi gradului oficerilor concentraţi precum şi a

oamenilor de trupă. Rog asemenea a dispoza să destine partea de

sud – Est a oraşului (despre bariera Brăilei pentru a se cantona

oamenii şi caii Regimentului 6 Călăraşi ce sunt concentraţi şi în

partea de nord a oraşului în casele de prin prejurul Casarmei

,,Unirea” şi oamenii din Regimentul 6 linie, cari nu încap în

Casarmă” 15, se menţiona într-o altă comunicare a Corpului al 3 – lea

de Armată, Divizia 6 Infanterie către primărie.

Dar cel mai emoţionant, răsunător şi însemnat eveniment din

viaţa comunităţii focşănene avea să-l constituie prezenţa regelui

Carol I în localitate cu această ocazie.

Astfel, la 6 octombrie 1887, Ministerul de Război a transmis

autorităţilor locale o Telegramă prin care se aducea la cunoştinţă că

,,M. S. Regele pleacă mâine mercuri la manevrele de la Focşani 4 ore

şi 10. Sunteţi rugaţi ca împreună cu toate autorităţile civile şi militare

să fiţi la gară la sosirea trenului regal, aceasta numai la gările de

reşedinţe şi la cele unde sunt prefecturi, la celelalte numai primarii ca

să observe ordine. Doresc D – lor prefecţi ca îndată dupe trecerea

trenului să-mi faceţi cunoscut” 16.

Pentru festivitatea de primire a Regelui, primarul Focşanilor a

convocat în ziua următoare, la ora 14, la sediul primăriei, toate

oficialităţile judeţului, ţinuta de gală fiind obligatorie, pentru a merge

împreună la gară în întâmpinarea Suveranului 17.

Desfăşurarea manevrelor militare organizate în judeţul Putna

în toamna anului 1887 au fost descrise foarte bine de însuşi regele

Carol I în Jurnalul său, care dezvăluie şi aspecte legate de drumul

parcurs până la Focşani, dar şi despre vizita diverselor obiective din

oraşul Unirii:

15 Ibidem, f. 58. 16 Ibidem, f. 61. 17 Ibidem, f. 61 verso.


,,Miercuri, 7 / 19 octombrie. Bucureşti – Focşani

Doar +3 R, vântul mai slab, nori. Ora 8 ½ dejunat. Scris.

Ora 11 plecarea cu trenul special, la gară toţi miniştrii etc. Ofiţerii

străini călătoresc cu mine. Ora 12 ¼ Ploieşti, întâmpinare. Ora 2

Buzău, mare întâmpinare, cerul complet acoperit. Ora 3 Râmnicu

Sărat, ploaie puternică şi rece. Ora 4 sosirea în Focşani, mare

întâmpinare, autorităţile, senatori, deputaţi, discurs al lui Pruncu,

foarte frumos. Mers cu trăsura la biserică, foarte rece. Descins în

palatul Diviziei, nou construit. Camera foarte frumoasă, însă rece.

Ora 6 ½ dineu pentru 40 de persoane, cerc, Voinov alături. Ovaţii.

Seara discutat dispunerea trupelor.

Joi, 8 / 20 octombrie. Focşani

Vreme minunată, dimineaţa frig. Ora 9 vizitat şcoli şi

stabilimente, până la ora 10. Direct la gară, plecat cu trenul la Putna

Seacă, acolo încălecat şi prin Sacâza, mică luptă de cavalerie. Pe

Putna toată infanteria în linie, 11 batalioane şi 6 baterii. Pe cal până

la ora 3 ½, cald. La Făurei urcat în tren şi ajuns la ora 4 ½ în

Focşani. Scris critica manevrei, care nu a fost destul de bună. Seara

la ora 6 ½ dineu pentru 35 de persoane, lume din Focşani. Ora 8 ½

ovaţii ale comercianţilor, cu facle, muzică şi discursuri. Ieşit afară

pentru a-i saluta. Noapte rece 18.

Vineri, 9 / 21 octombrie. Focşani.

Vreme minunată, rece. Ora 9 inspectat administraţia,

închisoarea, şcoli. Ora 12 direct la gară, plecat cu toţi generalii şi

ofiţerii străini la Făurei, acolo încălecat armăsar. La Putna, unde

manevrele încep îndată. Retragere, apărarea satului Precistanu, unde

are loc, în încheiere, atacul ambelor brigăzi şi al cavaleriei. O baterie

a venit pe calea ferată de la Bucureşti şi este postată în câmp deschis.

Manevra se încheie la ora 4 ½. Călare spre Focşani, 7 km. Ora 5 ½

acolo, vânt rece. Ora 7 dineu pentru toţi şefii de corpuri, 40 de

18 Carol I al României. Jurnal, Volumul I (1881 – 1887), Stabilirea textului,

traducere din limba germană, studio introductive şi note de Vasile Docea,

Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 525.


persoane. Toast în cinstea armatei, ministrul de Război mulţumeşte,

cerc până la ora 9. Noapte rece.

Sâmbătă, 10 / 22 octombrie. Focşani – Sinaia.

Vreme frumoasă, deloc frig. Orele 9 – 10 în oraş, vizitat şcoli

etc. Încălecat la clădirea Diviziei, mers pe terenul mare din spatele

noii cazărmi, pe care am inspectat-o ieri. Trupele aranjate pe două

linii, prima linie cu 11 batalioane a 1.000 de oameni, a doua linie

4 regimente de cavalerie şi 6 baterii. Descălecat în front. Începe un

vânt de gheaţă. Defilare, abia se termină aceasta şi începe o furtună

cu ploaie puternică şi ninsoare. Ţinut critica în hala de exerciţii, care

a durat o jumătate de oră. Plecat călare, pe o ploaie puternică, la

canton, 1 km, unde se află trenul. Ora 1 plecarea. Schimbat în vagon,

dejunat. Frig. La Râmnic, Buzău şi Ploieşti mari întâmpinări. (…)” 19.

La 14 / 26 ianuarie 1888 Ministerul de Interne a transmis

Prefecturii Judeţului Putna o Adresă însoţită de ,,28 de brevete de

decoraţiuni ce Majestatea Sa Regele a binevoit cu ocasiunea

manevrelor de la Focşani a conferi persoanelor ale căror nume sunt

indicate pe contrapagină” 20. Astfel, răspunsul regelui Carol I

răsplătea, prin onoarea acordată, meritul focşănenilor care s-au

implicat şi au asigurat buna desfăşurare a manevrelor militare

Ordinul ,,Steaua României” Decret Nr. 2.998 din 10

Octombrie 1887, Cavaler

D. Simionescu – Râmniceanu (Dim.), proprietar, senator

D. Ghindar Gh., preşedintele Consiliului Judeţean

D. Missir Iacob V., preşedintele Camerei de Comerţ

D. Pruncu (N.), ajutor de primar

Ordinul ,,Coroana României” Decret Nr. 3.000 din

10 Octombrie 1887, Ofiţer

D. Săveanu Nicolae, prefectul Judeţului Putna

Ordinul ,,Coroana României” Decret Nr. 3.000 din

10 Octombrie 1887, Cavaler

19 Ibidem, p. 526. 20 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 29 / 1888, f. 3 – 4.


D. Langa Const. I., proprietar

D. Panaitescu C-tin, proprietar

D. Murat Ilie, proprietar

D. Simionovici Simion, proprietar

D. Ionescu (Al.), comerciant, consilier comunal

D. Römer (Moritz F.), comerciant

D. Raicu Ghiţă, comerciant

D. Romano (Vasile C.), comerciant

D. Căpitan Sburlea G., poliţai

Medalia ,,Serviciul Credincios”, Decret Nr. 3.001 din

10 Octombrie 1887, Clasa I – a

D. Nicolau Theodor, secretarul Comitetului Permanent

D. Cara Theodor, casierul comunei

D. Nistorescu Luca, sub-casier

D. Nicolau C-tin S., şef de birou la Comitetul Permanent

D. Profiriu Ghiţă, controlor la Creditul agricol

D. Petrescu Iancu, şef de birou la Primărie

D. Neuvirt Mathias, preşedintele Societăţii Meseriaşilor

D. Samolada Nae D., comerciant

D. Rusovici Ghiţă, comerciant

D. Hagi Cost. Dimitriu, comerciant

D. Georgescu Vasile, comerciant

D. Cristian Stan, comerciant

D. Christea Nicolae, comerciant

D. Petrescu N-lae, perceptor fiscal 21.

Însemnătatea manevrelor militare din toamna anului 1887,

dincolo de înscrierea lor în istoria locală, s-a făcut resimţită în anii

Primului Război Mondial, când o parte din trupele române cunoştea,

deja, o frântură din pământul judeţului devenit, prin eroicele lupte din

vara anului 1917, scut şi salvator al integrităţii şi libertăţii patriei,

judeţ intrat în istorie ca Ţinut al Jertfei şi Biruinţei Neamului

Românesc.

21 Ibidem.


SPIRU HARET ŞI REFORMAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

VRÂNCEAN

Mariana Corina Duca

Într-o epocă de mari frământări care au cuprins toate

domeniile societăţii româneşti, în care învăţământul se găseşte într-un

permanent proces de înnoire şi reformare, ne întoarcem tot mai des

privirea spre trecut, sperând să primim răspunsuri de la cel care a pus

bazele învăţământului românesc, marele ,,om al şcolii” – Spiru Haret.

Născut la Iaşi, la 15 februarie 1851, primul dintre cei patru

copii ai lui Costea şi Smaranda Haret, cel care avea să reformeze din

temelii învăţământul românesc, a avut o copilărie nefericită, presărată

cu lipsuri de tot felul 1. În 1862, în urma unei triste întâmplări

familiale, Haret era nevoit să părăsească şcoala din Sărărie, Iaşi şi să

se mute la Bucureşti, unde a fost luat sub tutela unor rude. În capitală,

a terminat cursul primar cu ,,eminenţia” la toate materiile, iar în

toamna lui 1862 a fost admis ca intern la Liceul, „Sf. Sava” 2. În cei

şapte ani de studiu se distinge la matematică şi fizică, traducând din

limba franceză manuale de trigonometrie şi astronomie şi întocmind

adevărate cursuri de algebră şi trigonometrie, pentru uzul propriu dar

şi al grupului cu care învăţa.

În anul 1869, Spiru Haret trecea examenul de bacalaureat iar

în 1870 era admis la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, Secţia Fizică

- Matematică. În paralel, din 1870 a ocupat catedra de matematică a

Seminarului Central din capitală şi s-a distins prin publicarea de

articole cu conţinut ştiinţific. Datorită dificultăţilor materiale cu care

1 Şerban Orăscu, Spiru Haret, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976, p. 9. 2 Ibidem, p. 13.


se confrunta, în 1874, cu un an întârziere, devenea licenţiat în ştiinţele

fizico – matematice şi pornea spre Paris, ca bursier al Ministerului

Instrucţiunii, pentru a-şi desăvârşi studiile de matematică la

Facultatea de Ştiinţe din capitala Franţei 3.

La 9 august 1875, Spiru Haret îşi lua licenţa în matematică, pe

2 august 1876, devenea şi licenţiat în fizică al Facultăţii de Ştiinţe din

Paris, pentru ca la 30 ianuarie 1878 să susţină ,,una din cele mai

frumoase teze de doctorat din câte s-au ţinut la Sorbona”, cu titlul

,,Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare” 4. Spiru

Haret devenea astfel primul român, doctor în ştiinţe la Paris şi al

patru-lea român, doctor în matematică.

În primele zile ale lunii martie 1878, Haret revenea în ţară şi

era numit profesor suplinitor la catedra de matematică a Gimnaziului

,,Mihai Bravul”, apoi suplinitor pe catedra de mecanică raţională a

Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. Din 1882, Spiru Haret devenea

profesor universitar definitive 5. Tot în această perioadă, el intra în

contact cu administaţia învăţământului, mai întâi ca membru în

Consiliul Permanent al Instucţiunii, în 1881, apoi ca inspector general

al şcoalelor. Din acest moment începe să se desfăşoare activitatea

socială a lui Haret, chibzuită şi frământată multă vreme, pusă în lucru

cu stăruinţă şi adusă la îndeplinire cu toată însufleţirea timp de 30 de

ani.

,,Prin muncă perseverntă, Haret urcă treptele ierarhice,

ocupând pe rînd funcţia de inspector, secretar general şi apoi

ministru” 6.

Din funcţia de inspector general al şcoalelor, pe care a

ocupat-o cu începere din 4 mai 1884, Haret a avut ocazia să constate

în mod direct, defecţiunile învăţământului şi îndeosebi ale celui

3 Ibidem, p. 20. 4 Ibidem, p. 25. 5 Ibidem, p.28. 6 Emil Bâldescu, Spiru Haret în ştiinţă, filozofie, politică, pedagogie,

învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 259.


secundar, provenite, după părerea sa, din insuficienţele legii din 1864,

din sistemul de organizare a şcolilor, din modul defectuos de alcătuire

a programelor şcolare dar şi din metodele de predare învechite şi slaba

pregătire a profesorilor şi învăţătorilor. Toate aceste probleme ale

învăţământului românesc au făcut obiectul unui ,,Raport general

asupra învăţămîntului secundar”, înaintat în decembrie 1884,

ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice 7.

În anul 1885, Haret, ca un bun cunoscător al chestiunilor

şcolare devenea secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice

şi Cultelor, condus de Dimitrie A. Sturdza 8. Această funcţie, i-a dat

prilejul să participe la elaborarea legilor învăţământului secundar şi

superior şi ale celui profesional, la redactarea regulamentelor şi

circularelor pentru aplicarea acestor legi, la alcătuirea de noi programe

şcolare, la organizarea învăţământului secundar dar şi la crearea de noi

organe de control al învăţământului 9.

Fără a lua prin surprindere pe nimeni, la 31 martie 1897, Spiru

Haret, membru în Partidul Naţional Liberal din 1889, era numit la

7 Ibidem. 8 Dimitrie A. Sturdza (1833 – 1914). Om politic liberal, istoric, economist, a

fost ales membru al Academiei Române (1871). Unionist încă din tinereţe, el

îşi începe cariera politică ca secretar al Divanului ad-hoc din Moldova (1857)

şi al Căimăcămiei de Trei. Ales de Cuza ca secretar personal, în scurt timp

Sturdza îi devine adversar, publicând articole împotriva Domnitorului în

,,Steaua Dunării”, motiv pentru care e judecat şi condamnat la surghuiun.

Revenit în viaţa politică, ocupă funcţia deministru al Lucrărilor publice în

guvernul Panu de la Iaşi. Activează în „monstruoasa coaliţie” şi participă la

înlăturarea lui Cuza de la putere, la 11 februarie 1866. După venirea lui Carol

I la putere îl regăsim la conducera câtorva ministere în mai multe guverne

liberale: Agricultură, Comerţ, Lucrări Publice. În perioada (3 decembrie 1868

- 18 decembrie 1870), este trimis ca agent diplomatic al României la

Constantinopol. Se numără printre membrii fondatori ai Partidului Naţional

Lineral (24 mai 1875), fiind la conducerea unor ministere în lunga guvernare

Brătianu. Între anii 1892-1909, deţine preşedinţia PNL (Eduard Lambrino,

Ionuţ Iliescu, Bogdan Constantin, 130 de ani de istorie liberală în Vrancea,

Editura Terra, Focşani, 2010, p. 62 – 64 ). 9 Emil Bâldescu, op. cit., p. 261.


conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, în guvernul

liberal condus de Dimitrie A. Sturdza 10. Imediat după preluarea

mandatului, Haret a trecut la reformarea învăţământului românesc,

pornind de la necesităţi de ordin economico – social, păstrând în

acelaşi timp şi unele înfăptuiri ale înaintaşilor săi, ca de pildă,

organizarea şcolii primare dată de Petru Poni 11.

Potrivit lui Haret, ,,şcoala primară are datoria de a forma

conştiinţa naţională a poporului, de a-l face să-şi cunoască trecutul,

pentru a-şi cunoaşte rostul său în prezent şi chemarea sa în viitor” 12.

De aceea, el a acordat o atenţie sporită învăţătorilor, care, după

părerea sa constituiau unul din factorii cei mai importanţi pentru

îmbunătăţirea stării intelectuale, morale şi materiale a ţării. Pentru

sprijinirea dascălilor, Haret a iniţiat organizarea cercurilor culturale

ale învăţătorilor, a societăţilor economice şi de ajutor mutual, a

băncilor populare săteşti dar şi a grădinilor şi cantinelor şcolare 13.

10 Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până

în zilele noaste – 1995, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 67. 11 Petru Poni (1841 -1925). Politician român, chimist şi mineralog. A studiat

la Iaşi Dreptul şi Literele, continuându-şi pregătirea în chimie, matematică,

fizică şi mineralogie la Sorbona şi la College de France din Paris (1859 -

1865). Profesor de chimie şi fizică la Liceul ,,Naţional” (1865) şi la Şcoala

Militară din Iaşi (1866); profesor de chimie minerală la Facultatea de Ştiinţe

(1878 – 1920) şi la cea de Medicină (1878 -1912) a Universităţii din Iaşi;

decan al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi (1881); membru

corespondent al Academiei Române (13 septembrie 1877), membru titular

(30 iunie 1879) şi preşedinte (1 aprilie 1898 – 26 martie 1901, 28 mai 1916 –

12 iunie 1920), ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1891, 1895 -

1896, 1918); fondatorul Casei Şcoalelor; membru al Societăţii de ştiinţe

naturale din Moscova (Doina N. Rusu, Mrmbrii Academiei Române 1866 -

1996. Mic Dicţionar, Fundaţia Academică ,,Petre Andrei”, Editura A 92,

Iaşi, 1996, p. 287 – 288). 12 Z. Sandu, Spiru Haret. Organizatorul învăţământului naţional. Omagiul

Ardealului Desrobit , Tiparul „Dacia Traiană”, Sibiu, 1925, p. 10. 13 Ionel Budescu, Istoria învăţământului din judeţul Vrancea de la origini

până la 1918, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 92.


În ceea ce priveşte starea învăţământului primar din judeţul

Putna în 1897, odată cu preluarea frâielor Instrucţiunii de către Haret,

aflăm că în comuna urbană Focşani, existau şase şcoli urbane primare

de băieţi, cinci şcoli primare urbane de fete, o şcoală primară mixtă şi

11 şcoli private. La aceste şcoli predau 19 învăţători şi 15 învăţătoare,

iar numărul de elevi care frecventau cursurile era de 1.466 băieţi şi

722 fete 14. În comuna urbană Odobeşti funcţiona o şcoală primară de

fete cu 139 eleve şi o şcoală primară de băieţi cu 189 elevi dar şi patru

şcoli izraelite 15.

Şcoli primare mixte existau aproape în toate comunele rurale

ale judeţului. Astfel, în comuna Bereşti, plasa Răcăciuni, funcţiona o

şcoală mixtă cu 41 elevi, la care preda un singur învăţător, în comuna

Coţofăneşti, şcoala mixtă era frecventată de 74 elevi iar la Domneşti

urmau şcoala, 55 de băieţi şi 42 de fete. În interiorul plasei Răcăciuni

funcţionau şcoli primare mixte şi în comunele: Orbeni, cu 42 de elevi,

Pădureni, cu 48 elevi, Pănceşti, cu 48 elevi, Parava , cu 74 elevi dar şi

la Pufeşti, cu 18 elevi, în comuna Scurta, cu 67 de băieţi şi 6 fete, în

comuna Rugineşti, cu 57 de elevi, la Sascut, cu 112 elevi dar şi în

comuna Urecheşti, cu 51 elevi 16.

Conform tabloului statistic pe anul 1896, trimis Prefecturii

Judeţului Putna în luna mai a anului 1897, în comuna Valea Seacă

funcţiona o şcoală mixtă, frecventată de 119 băieţi şi 12 fete, la care

preda un învăţător şi o învăţătoare 17.

La 20 mai 1897, soseşte la Prefectura Putna, tabloul statistic

privind situaţia şcolilor primare rurale pe anul şcolar 1896 / 1897, din

plasa Zăbrăuţi. De aici aflam că la nivelul plasei, funcţionau şcoli

mixte în următoarele comune: Câmpurile, Crucea de Jos, Crucea de

Sus, Fitioneşti, Mănăstioara, Păuneşti, Răcoasa, Soveja, Străoane de

14 Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita A. N. Vn.), fond

Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 13 / 1897, f. 16. 15 Ibidem, f. 12. 16 Ibidem, f. 44 - f. 64. 17 Ibidem, f. 65.


Jos, Străoane de Sus, Vizantea şi nu exista încă şcoală în comuna

Diocheţi. Cea mai mare şcoală a plăşii, funcţiona la Străonane de Jos,

cu doi învăţători, fiind frecventată de 212 băieţi şi 178 fete 18.

La nivelul plasei Gârlele – Bilieşti, întâlnim şcoli primare

mixte in comunele: Făurei, cu 75 de elevi, Mărăşeşti, cu 123 de elevi

şi doi învăţători, Mirceşti, cu 50 de elevi, Năneşti, cu 37 de elevi,

Răstoaca, cu 45 de elevi şi Jorăşti, cu 71 de elevi. Şcoala din comuna

Suraia, funcţiona cu două posturi de învăţători, fiind frecventată de

112 băieţi şi 30 de fete 19.

Din tabloul statistic trimis Prefecturii Putna la 9 mai 1897,

aflăm că în comuna Nămoloasa funcţionau două şcoli mixte la care

predau un învăţător şi o învăţătoare, care insuflau din tainele

învăţăturii unui număr de 99 de băieţi şi 25 de fete 20. O altă comună

în care existau două şcoli mixte era Ţifeşti 21. Printre comunele

putnene care aveau şcoli primare mixte regăsim: comuna Vulturu, a

cărei şcoală funcţiona cu 82 de elevi, comuna Clipiceşti, unde urmau

şcoala 78 de elevi, comuna Ireşti, care avea 50 de elevi, ce frecventau

cu regularitate cursurile şcolii din localitate.

Şcoli primare rurale mixte funcţionau şi la Bilieşti, cu 45 de

elevi, la Ciuşlea, cu 86 de elevi, la Bătineşti, cu 49 de elevi, la

Gugeşti, cu 52 de elevi, dar şi în localităţile: Vărsătura, cu 82 de elevi,

Jariştea, cu 161 de băieţi, 90 de fete şi doi învăţători, Boloteşti, cu

61 de elevi şi Păţeşti, cu 85 de băieţi şi 54 de fete. În comuna Mera

existau trei şcoli în cătunele Mera, Şindrilari şi Andrieşu, la care

predau trei învăţători. La cele trei şcoli studiau 136 de băieţi şi

13 fete 22.

În plasa Vrancea funcţiona un număr de şapte şcoli primare

mixte: la Herăstrău, cu 34 de elevi, la Năruja, cu 46 de elevi, la

18 Ibidem, f. 67. 19 Ibidem, f. 71 - f. 84. 20 Ibidem, f. 85. 21 Ibidem, f. 104. 22 Ibidem, f. 87 – f. 118.


Nereju, cu 38 de elevi, la Paltin, cu 29 de elevi, la Păuleşti, cu 34 de

elevi, la Tichiriş, cu 51 de elevi, dar şi la Tulnici, cu 39 de elevi. Nu

existau încă şcoli în comunele: Nistoreşti, Poiana, Spineşti, Spulber şi

Valea Sării 23.

Concluzionând conţinutul tablourilor statistice trimise pe

adresa Prefecturii Putna în cursul anului 1897, în judeţ funcţionau la

acel moment, şapte şcoli primare urbane de băieţi, şase şcoli primare

urbane de fete, o şcoală primară urbană mixtă, 11 şcoli private, patru

şcoli confesionale şi 58 de şcoli primare rurale mixte.

Cel mai mare neajuns cu care se confrunta învăţământul

primar putnean îl reprezenta starea localurilor de şcoli, în cea mai

mare parte închiriate, aflate într-o stare deplorabilă, la care se adăuga

şi lipsa sau insuficienţa materialului didactic 24. Dintr-un Raport al

Revizoratului Şcolar Putna aflăm că, din cele 51 de şcoli inspectate în

cursul anului 1897, 44 dintre ele nu dispuneau de localuri proprii,

funcţionând în case închiriate, improprii pentru actul instructiv. Dacă

la şcolile din Fitioneşti, Câmpuri, Panciu şi Călieni, starea localurilor

era descrisă drept deplorabilă, la Străoane de Sus, Moviliţa, Crucea de

Sus, Herăstrău, Odobeşti, Suraia şi Ciuşlea, localurile de şcoli nu

îndeplineau nici cele mai minime condiţii de igienă, medicul

dispunând suspendarea cursurilor. Nici situaţia şcolilor din Jariştea,

Năneşti şi Mănăstioara nu era una mai fericită, ele fiind nevoite să-şi

desfăşoare activitatea sub acelaşi acoperiş cu primăria din localitate 25.

Ca multe alte probleme ale învăţământului românesc şi situaţia

localurilor de şcoli şi-a găsit rezolvarea prin măsurile energice ale lui

Spiru Haret.

Încă de la preluarea funcţiei de ministru al Instrucţiunii, Haret

a luat măsuri pentru eradicarea analfabetismului, prin înfiinţarea

şcolilor de aldulţi. Astfel, încă din 1897, din iniţiativa „Societăţii

funcţionarilor comerciali”, lua fiinţă la Liceul „Unirea”din Focşani,

23 Ibidem, f. 123 – f. 135. 24 Ionel Budescu, op. cit., p. 101. 25 Ibidem, p. 146.


prima şcoală de adulţi din judeţul Putna, numărul acestor şcoli

crescând semnificativ în anii următori 26.

Haret a stimulat încă de la început şi perfecţionarea activităţii

dascălilor. La nivelul judeţului Putna, s-a constituit în 1897 Cercul

Cultural „Putna”, cu sediul la Focşani, la care s-au afiliat toţi

învăţătorii vrânceni. Scopul Cercului, potrivit statutului adoptat, era

acela „de a lucra din răsputeri pentru perfecţionarea învăţătorilor în

arta didactică, pentru răspândirea printre săteni a cunoştinţelor de

higienă şi agricultură, a moralei creştine” 27.

Ca un preambul al Legii învăţământului profesional, Haret

emitea, la 13 august 1897, Ordinul Ministerial nr. 33.869, prin care se

înfiinţa începând cu 1 septembrie 1897, pe lângă Şcoala Primară nr. 2

de Băieţi din Focşani, o Secţie de Viticultură, fapt ce a dus la

schimbarea denumirii în Şcoala Primară Superioară de Băieţi nr. 2 cu

aplicaţiuni de viticultură 28. Personalul didactic al şcolii se mărea cu

încă doi institutori, dintre care G. Gorciu, cu specialitatea viticultură.

Această secţie va funcţiona în casele proprietarului G. Mărgăritescu,

până în anul 1901, când şcoala redevine, şcoală primară cu patru

clase29.

Haret a acordat aceeaşi atenţie învăţământului de toate

gradele. Astfel, la 23 martie 1898, era votată Legea învăţământului

secundar şi superior, elaborată de Haret în colaborare cu

C. Dimitrescu – Iaşi. Esenţa reformei a constat în pelungirea duratei

învăţământului secundar de la şapte la opt ani şi împărţirea lui în două

cicluri: inferior (gimnaziul) şi superior (liceul), ramificat pe trei secţii:

reală, clasică şi modernă 30. Ciclul inferior se încheia cu un examen de

absolvire, iar cel superior cu un examen de diplomă. Legea, care intra

26 Ibidem, p. 244. 27 Cezar Cherciu, Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de istorie. 1820 -

1920, Editura Neuron, Focşani, 1995, p. 193. 28 Ibidem. 29 Ionel Budescu, op. cit., p. 94. 30 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învăţământul românesc în date,

Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 280.


in vigoare la 1 aprilie 1898, mai prevedea: întocmirea de programe

analitice, de instrucţiuni metodice pentru predarea diferitelor obiecte

de învăţământ dar şi înfiinţarea seminariilor pedagogice pentru

pregătirea viitorilor dascăli 31. Prin Legea din 1898, Ministerul işi

rezerva dreptul de a da sancţiuni precum: avertismentul, amenda,

cenzura şi întârzierea gradaţiei, pentru învăţătorii, institutorii şi

personalul didactic al şcolilor elementare şi inferioare de meserii şi

agricultură. Un alt element al reformei l-a constituit, examenul de

bacalaureat, căruia Haret i-a contestat orice rost, eliminându-l 32. În

privinţa învăţământului superior, amintita lege sporea autonomia

universitară şi încuraja cercetarea ştiinţifică 33.

În judeţul Putna, învăţământul secundar era destul de slab

dezvoltat, fiind reprezentat de Gimnaziul ,,A. I. Cuza”, înfiinţat la

7 ianuarie 1866, devenit ulterior Liceul „Unirea” şi de Externatul

secundar gradul I, înfiinţat în anul 1889, viitorul Liceu „A. I. Cuza” 34.

În anul 1898, cu fonduri de la Ministerul Instrucţiunii Publice

şi Cultelor, a început construcţia clădirii monumentale a noului local

al Liceului „Unirea”, care s-a finalizat la 1 septembrie 1901 35. În

cursul aceluiaşi an, graţie imboldului dat învăţământului secundar de

Legea din 1 aprilie 1898, lua fiinţă la Liceul „Unirea” din Focşani,

„Societatea literară” ce avea drept scop popularizarea în rândul

elevilor cursului superior, a cunoştinţelor despre literatura română şi

universală dar şi „Societatea filarmonică”, din iniţiativa lui Ion Langa

şi F. S. Ferhat 36.

Încurajarea dezvoltării învăţământului profesional a

reprezentat o altă prioritate a ministeriatului lui Haret. Prin

numeroasele adrese sosite pe adresa prefecturilor din ţară, judeţele

31 Emil Bâldescu, op. cit., p. 271. 32 Ibidem, p. 277. 33 Ibidem, p. 297. 34 Ionel Budescu, op. cit., p. 105. 35 Ibidem, p. 109. 36 Cezar Cherciu, op. cit., p. 195.


erau împuternicite să organizeze anual, concursuri penru acordarea de

burse în şcolile de meserii ale statului.

La 12 martie 1898, prin Adresa nr. 1.723, Prefectura Putna

aducea la cunoştinţă subprefecţilor, că în bugetul anului 1898 s-au

prevăzut cinci burse pentru Şcoala de ţesături de la Iaşi. Candidaţii

pentru bursă trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să fie de

naţionalitate română, să fie absolvenţi de şcoală primară, să aibă

vârsta de 14 – 18 ani şi să se bucure de o stare fizică bună 37. Pentru a

promova caracterul practic al învăţământului, proprietarul şcolii de

ţesătorie din Iaşi, I. G. Mironescu, a susţinut la Focşani, în sala mare

Liceului „Unirea”, la data de 9 aprilie 1898, orele 3 p. m., o

Conferinţă la care au luat parte alături de oficialităţi ale judeţului şi

oraşului şi numeroşi învăţători, preoţi şi primari din comunele rurale38.

Încercarea lui Haret de a implementa învăţământului un

ridicat caracter practic, este dovedită şi de înfiinţarea a numeroase

ateliere de lucru manual pe lângă şcoli. În acest sens, la 27 aprilie

1898, Revizoratul Şcolar al judeţului Putna, îl recomanda pe

d-l M. Balaban, pentru postul de maestru de împletituri de răchită, la

atelierul pe care Prefectura îl înfiinţase pe lângă şcoala din Suraia 39.

La 14 iulie 1898, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Direcţiunea Învăţământului Primar şi Normal, solicita Prefecturii

Putna să-i informeze pe primarii din regiunile viticole ale judeţului

despre funcţionarea în Focşani a Şcolii Primare Superioare nr. 2 cu

aplicaţiuni de viticultură, pentru ca aceştia, la rândul lor „să încurajeze

pe sătenii, cari vor dori să-şi trimită copiii lor spre a învăţa cultura

practică a viei, cunoscând că numerul şcolarilor de primit pentru anul

şcolar viitor, s-a fixat la 24” 40.

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în colaborare cu

Ministerul de Interne, punea în atenţia autorităţilor judeţene, prin

37 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 22 / 1898, f. 21. 38 Ibidem, f. 24. 39 Ibidem, f. 36. 40 Ibidem, dosar nr. 19 / 1898, f. 56.


Adresa nr. 10.144 din 8 iunie 1898, că în baza art. 76, aliniatul 6, din

Legea învăţământului primar şi normal primar, comunele erau

obligate să procure cărţi de şcoală copiilor săraci. „Fondurile ce vor vi

prăvădute de comune pentru cumpărarea de cărţi de studii, vor servi

pentru a se cumpăra cărţi care vor deveni proprietatea şcolii. Ele vor

fi alese de autoritatea şcolară, potrivit cu trebuinţele” 41.

După cum am mai menţionat, o mare problemă a

învăţământului românesc la sfârşit de secol XIX, o reprezenta starea

localurilor de şcoli. Încă de la preluarea mandatului de ministru al

Instrucţiunii, Haret, cu sprijinul nemijlocit al „Casei Şcoalelor”,

instituţie aflată în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii

Publice, înfiinţată în 1895, a sprijinit ridicarea de localuri şcolare în

toate oraşele şi comunele ţării. Numai în judeţul Putna, în cursul

anului 1898, „Casa Şcoalelor” a acordat împrumuturi semnificative

pentru construirea de şcoli, comunelor: Budeşti (23.000 lei), Cârligele

(22.257 lei), Obilieşti (22.688 lei), Popeşti (25.825 lei), Slobozia

Bradului (7.754 lei). Cu acelaşi sprijin s-a ridicat o nouă şcoală şi la

Soveja 42

În toamna anului 1898, judeţul Putna era vizitat de însuşi

ministrul Instrucţiunii, care venea însoţit de Ion I. C. Brătianu 43. Cel

41 Ibidem, f. 51. 42 Cezar Cherciu, op. cit., p. 194. 43 Ion I. C. Brătianu ( 1864 – 1927 ). S-a născut la Florica, azi Ştefăneşti,

judeţul Argeş, în famlia marelui om politic liberal Ion Brătianu. A deţinut în

numeroase rânduri funcţia de ministru dar şi pe cea de prim – ministru (1908

- 1910, 1914 – 1918, 1918 – 1919, 1922 – 1926, iun. – nov. 1927). A fost

preşedintele Partidului Naţional Liberal între anii (1909 – 1927). A condus

activitatea diplomatică şi politică a României, îndreptată spre desăvârşirea

statului naţional unitar român; a contribuit la reorientarea politicii externe

româneşti înspre puterile Antantei, hotărând intrarea în război alături de

Aliaţi, în 1916; a fost şeful delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la

Versailles; a realizat o serie de reforme, menite să consolideze statul:

legiferarea reformei agrare, adoptarea uei noi Constituţii (1923), promovarea

unei politici economice adecvate, adoptarea actului de succesiune la tron

(1926). După sfârşitul războiului a consolidat relaţiile cu Franţa, Marea


care i-a întâmpinat şi i-a însoţit prin Ţara Vrancei, a fost prefectul

judeţului, N. N. Săveanu 44.

„Haret a venit adesea în judeţul Putna şi la Focşani. Nu era

un om, căruia să-i placă să fie sărbătorit. Era de o modestie fără

pereche. Haret a venit pe aici în Putna pentru inaugurarea de şcoli …

… şi a vizitat Vrancea începând de la Soveja, mergând pe la

căzătoarea Putnei, Bârseşti, Nereju, până la Comândău în

Transilvania. Trei zile a mers Haret călare prin frumoşii munţi ai

Vrancei, pe care voia să o cunoască cu ochii lui, interesându-se de

şcoli, de învăţători, preoţi şi de starea generală a ţăranilor” 45.

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a păstrat o strânsă

colaborare cu celelalte ministere. O dovadă în acest sens o reprezintă

Adresa din 23 februarie 1899, prin care Ministerul Agriculturii,

Industriei, Comerciului şi Domeniilor, solicita prefecturilor să

realizeze o statistică a atelierelor de meserii din judeţe, pentru a veni

Britanie, Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia. A fost unul dintre fondatorii

statului naţional unitar român şi membru de onoare al Academiei Române în

1927. (Dicţionar Encicopedic,vol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993,

p. 260 – 261). 44 N. N. Săveanu (1840 – 1922). Om politic liberal, energic şi bun gospodar,

a condus timp de o jumătate de secol viaţa publică din Focşani şi fostul judeţ

Putna, fiind ales în nenumărate rânduri primar, prefect, deputat (un timp,

chiar preşedintele de vârstă al Camerei Deputaţilor), senator. Ca primar al

Focşanilor, continuă lucrările de aducţiune a apei potabile de la Babele –

Burca iar ca prefect conduce o abilă campanie de construire de localuri de

şcoli. Din iniţiativa sa, ia fiinţă la 13 iulie 1904 staţiunea Soveja. În 1909, ca

delegat al ,,Asociaţiei Române pentru Răspândirea Ştiinţelor”, organizează la

Focşani, Congresul ce marca o jumătate de secol de la Unirea Principatelor.

Ţine de asemenea conferinţe în cadrul , Ateneului”şi al Societăţii ştiinţifice

„Milcovul”. (Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, Vocaţie şi destin. 600 fişe –

portret pentru un tablou spiritual – istoric al judeţului Vrancea, Editura

Terra, Focşani, 2000, p. 263). 45 I. P. Rădulescu, Spiru Haret, în Revista Frământări didactice, An. VIII, nr.

9 - 10, Tipografia Vasile N. Nanu, Focşani, 1932, p. 1715 – 1716.


astfel în sprijinul lui Haret, care pregătea adoptarea legii

învăţământului profesional 46.

Conform tabloului statistic înaintat de Prefectura Putna, la

27 februarie 1899, Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerciului şi

Domeniilor, la nivelul judeţului funcţionau ateliere de meserii în

aproape toate localilăţile, ocupaţiile vrâncenilor fiind destul de

diversificate. Existau, de pildă numeroase ateliere de croitorie, de

dogărie, fierării, rotării, cismării, tâmplării dar şi brutării, cofetării,

fabrici de cămăşi şi o fabrică de ciorapi, în Focşani. Din acelaşi tablou

statistic, rezultă că, locuitorii plăşilor Răcăciuni şi Gârlele – Bilieşti,

se ocupau cu ţesutul dimiei şi confecţionarea hainelor, cei din plăşile

Vrancea şi Zăbrăuţi, cu ţesutul catrinţelor, localnicii din comunele

Bilieşti, Mirceşti şi Suraia, se îndeletniceau cu realizarea rogojinilor şi

confecţionarea împletiturilor din papură, în timp ce locuitorii comunei

Ireşti, se specializaseră în olărit 47.

Această statistică, oferea o imagine complexă asupra

ocupaţiilor locuitorilor din judeţ şi dădea ocazia Ministerului

Instrucţiunii, să observe ce industrii puteau fi valorificate în zonă şi ce

şcoli profesionale se puteau înfiinţa în judeţul Putna.

Spiru Haret a înţeles că în România, ţară cu un pronunţat

caracter agrar şi cu o producţie de tip extensiv, învăţământul

profesional trebuia să favorizeze crearea unei mentalităţi propice

dezvoltării industriale 48. De aceea, la 27 martie 1899, era votată

Legea învăţământului profesional, elaborată de Haret, dar pusă în

aplicare din 1901 49. În baza acestei legi, toate şcolile de agricultură,

comerţ şi meserii, treceau din subordinea Departamentului

Agriculturii, sub administrarea Ministerului Instrucţiunii. Aceeaşi lege

prevedea că învăţământul profesional de băieţi era structurat pe: şcoli

de agricultură (elementare şi superioare), pentru tinerii de la sate, şcoli

46 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 27 / 1899, f. 1. 47 Ibidem, f. 9. 48 Şerban Orăscu, op. cit., f. 78. 49 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, op. cit., p. 284.


de meserii (elementare, inferioare şi superioare) şi şcoli comerciale

(elementare, serale şi superioare), pentru tinerii de la oraşe 50, în timp

ce învăţământul profesional de fete, era organizat pe: şcoli de

gospodărie rurală, şcoli elementare de meserii şi şcoli elementare de

comerţ. Acest tip de învăţământ, trebuia să aibă un pronunţat caracter

practic şi să fie adecvat cerinţelor economice 51.

Din păcate, Haret a trebuit să amâne câţiva ani punerea în

aplicare a legii învăţământului profesional, deoarece, la 31 martie /

11 aprilie 1899, a fost înlăturat de la conducerea Ministerului Cultelor

şi Instrucţiunii Publice şi înlocuit de conservatorul Take Ionescu 52.

Din rândurile opoziţiei, Haret a rămas conectat la necesităţile

învăţământului românesc, iar în luna mai a anului 1899, el a convocat

un număr de profesori din învăţământul secundar şi superior, pentru a

discuta pe marginea noilor programe şcolare, solicitând totodată şi

participarea lor la elaborarea de noi manuale 53. Astfel, la 1 septembrie

1899, intrau în vigoare noile programe de învăţământ, elaborate de

către comisia condusă de Spiru Haret, din care făceau parte nume

importante ale vieţii culturale româneşti, precum: Titu Maiorescu,

Petru Poni, Gr. Ştefănescu, C. Dimitrescu – Iaşi, dr. Constantin Istrati,

A. D. Xenopol, A. Densuşianu, dr. Victor Babeş, David Emanoil,

Al. Philippide, I. Bogdan, dr. Al. Abregia, Nicolae Iorga, Emil

Pangratti, O.Densuşianu, D. A. Laurian şi C. Meissner 54.

Unele direcţii împuse învăţământului în timpul mandatului lui

Haret, au fost urmate şi de guvernul conservator în funcţie. O dovadă

în acest sens o reprezintă Adresa nr. 47.129, din 24 iulie 1899, trimisă

Prefecturii Putna de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice,

în care se comunica: ,,În vederea folosului netăgăduit şi a avântului

pe care l-au luat şcolile de viticultură şi pomologie din oraşele

50 Emil Bâldescu, op. cit., p. 292. 51 Ibidem, p. 293. 52 Stelian Neagoe, op. cit., p. 68. 53 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, op. cit., p. 284. 54 Ibidem, p. 286.


Focşani şi Drăgăşani, prin cultura raţională şi sistematică şi a

foloaselor cu care se vor întoarce absolvenţii acestor şcoli, subscrisul

vă roagă să binevoiţi a pune în vederea d-lor Primari din localităţile

viticole ale judeţului Dumneavoastră, că este în interesul locuitorilor

să trimită la acele şcoli copiii lor, absolvenţi de şcoli primare” 55.

În judeţul Putna, Spiru Haret a avut un adevărat susţinător în

persoana prefectului N. N. Săveanu, din iniţiativa căruia, în cursul

anului 1899, lua fiinţă, Şcoala elementară de viticultură şi dogărie din

Odobeşti, o adevărată unitate de învăţământ profesional, aşa cum o

gândise Haret, în cuprinsul legii adoptate la 27 martie 1899. Şcoala se

întreţinea din fonduri judeţene şi comunale, avea cantină proprie şi

funcţiona pe principiul autodotării, în atelierul său de dogărie

confecţionându-se toate instrumentele necesare în viticultură, de la

zdrobitoare şi teascuri până la vase pentru depozitare 56.

Prin legile în vigoare, autorităţile judeţene erau obligate să

acorde anual un număr de burse de studii elevilor merituoşi, dar şi

ajutoare pentru studiu, elevilor lipsiţi de posibilităţi. Astfel, în cursul

anului şcolar 1899 / 1900, au beneficiat de burse acordate de

Prefectura Putna: Marie Gh. Theodor, studentă la Facultatea de Litere

a Universităţii din Bucureşti 57, Mustaţă Ion, Pricope P. Costache,

Nicolau C. Panaite, Butan Anastasie şi Andronescu Şt. Constantin,

elevi ai Şcolii primare superioare nr. 2 cu aplicaţiuni de viticultură din

Focşani 58 dar şi Coşer C., elev la Şcoala practică de agricultură de la

Roman, Ciubotaru C., elev al Şcolii cu aplicaţiuni practice de

agricultură din Armăşeşti, Cotea Ghe., elev la Şcoala Centrală de

agricultură de la Herăstrău 59, alături de alte patru eleve, susţinute cu

burse în Şcoala de ţesătorie din Iaşi 60.

55 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 27 / 1899, f. 36. 56 Ionel Budescu, op. cit., p. 131. 57 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 56 / 1900, f. 2. 58 Ibidem, f. 7. 59 Ibidem, f. 23. 60 Ibidem, f. 56.


Pentru anul şcolar 1900 / 1901, Prefectura Putna a acordat

cinci burse pentru elevii şcolii primare superioare nr. 2 cu aplicaţiuni

de viticultură 61, o bursă de 500 de lei pentru Aneta G. Tacu, care

studia la Şcoala profesională de croitorie din Paris 62 şi două burse de

500 de lei pentru elevii Paraschivescu Teodor şi Rădulescu I. Ioan,

care urmau cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti 63.

Pe parcursul anului 1900, în judeţul Putna apar tot mai des

semnale ale receptării cu interes a legii învăţământului profesional,

elaborată de Haret. Astfel, la 14 februarie 1900, se comunica

Prefecturii Putna, că pe lângă şcoala mixtă din comuna Ţifeşti, din

iniţiativa doamnei învăţătoare Agripina Ghindan, a luat fiinţă un

atelier de ţesătorie, care avea nevoie pentru a funcţiona, de 600 de lei

pe an pentru plata salariului maestrei Elena Tătaru, sumă pe care o

solicita judeţului 64. Prefectura Putna susţine această iniţiativă

lăudabilă şi încurajează funcţionarea atelierului, achiziţionând un

război de ţesut şi firele necesare 65. De susţinerea aceleiaşi prefecturi

s-a bucurat şi Şcoala profesională de fete din Focşani, care era

finanţată anual cu 1.500 lei 66.

La 14 februarie 1901, Spiru Haret revenea pentru a doua oară

în fruntea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în guvernul

liberal condus de D. A. Sturdza 67, hotărât să pună în aplicare

reformele începute în primul mandat.

Prin Circulara ministerială din 22 aprilie 1901, Haret aducea

la cunoştinţă prefecturilor din ţară că: „prin bugetul anului curent s-a

acordat ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor un credit pentru

înfiinţarea şi dezvoltarea învăţământului profesional” şi cerea

concursul pentru înfiinţarea cu începere din anul în curs, a două

61 Ibidem, f. 132. 62 Ibidem, f. 166. 63 Ibidem, f. 177. 64 Ibidem, f. 33. 65 Ibidem, f. 70. 66 Ibidem, f. 68. 67 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, op. cit., p. 289.


categorii de şcoli profesionale: şcoli elementare şi şcoli inferioare, de

agricultură sau de meserii 68. Şcolile elementare de agricultură se

puteau înfiinţa în satele mai mari sau în târguri, având nevoie pentru a

funcţiona de un local, de teren cultivabil de cel puţin 20 de ha., dar şi

de vitele şi instrumentele necesare pentru cultivarea terenului. Pentru

o şcoală inferioară de agricultură, terenul necesar era de 100 de ha., în

timp ce „o şcoală de meserii, reclamă un local şi unelte necesare,

personalul de maeştrii, institutori sau învăţători şi eventual o cantină

pentru şcolarii cu locuinţă îndepărtată”. Anexat la textul circularei,

Haret trimitea prefecţilor şi un chestionar, pentru a vedea cât de

pregătite erau judeţele pentru înfiinţarea de şcoli profesionale 69.

La 17 mai 1901, prin Adresa nr. 3.751, prefectul de Putna,

N. N. Săveanu îi răspundea lui Haret, aducându-i la cunoştinţă că în

judeţ exista deja o şcoală de viticultură la Focşani, care pentru a putea

fi încadrată ca şcoală elementară trebuia mutată din oraş. Prefectul

propune ca locaţii, comunele Petreşti sau Odobeşti, unde existau cele

20 de ha. de teren suficiente ca pe lângă secţia viticolă să funcţioneze

şi o secţie agricolă 70. Se susţinea de asemenea şi înfiinţarea unei şcoli

elementare de meserii în localitatea Suraia, care să se dedice

împletiturilor de răchită, dar şi a unei şcoli de olărie, în comuna

Bârseşti, pentru înfiinţarea căreia a intervenit şi Camera de Comerţ şi

Industrie din Focşani 71. În încheiere, Săveanu concluziona: „pentru

anul acesta ar fi suficient mutarea şcolii de viticultură la Jorăşti sau

Odobeşti, complectându-se cu o secţie specială pentru agricultură,

precum şi înfiinţarea la Suraia a unei şcoli de împletituri” 72.

Prin Adresa nr. 39.374, din 26 iulie 1901, Haret comunica

prefecturii judeţului Putna, înfiinţarea cu începere de la 1 septembrie

1901 a următoarelor şcoli de meserii: „1. O şcolă elementară de

68 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 22 / 1901, f. 1. 69 Ibidem, f. 1 verso. 70 Ibidem, f. 3. 71 Ibidem, f. 3. verso. 72 Ibidem, f. 4.


viticultură şi meserii ( dogărie ) la Odobeşti, transferându-se aici

şcola de viticultură de la Focşani, cu condiţiunea ca comuna Odobeşti

să ne procure localul, după cum ni s-a promis; acestei şcole i se va

adăuga şi secţia de dogărie. 2. O şcolă elementară de meserii

(împletituri de papură, răchită şi paie) la Suraia. Această şcolă,

cerută şi de Camera de Comerţ din Focşani se va instala în casa pe

care statul o posedă în sat şi pe care o vom cere tot acum de la

Ministerul Domeniilor să ne o cedeze. 3. Totodată vă facem cunoscut

că, înveţetorei din Ţifeşti care face ţesătorie cu elevele sale, am dispus

să i se acorde o subvenţie de 300 lei” 73.

La 24 septembrie 1901, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii

Publice înştiinţa Prefectura Putna, prin Adresa nr. 8.839 că „se va

înfiinţa anul acesta, o şcolă elementară de meserii (lemnărie – rotări)

în comuna Soveja, din acel judeţ, în afară de şcola de meserii ce s-a

hotărât a se înfiinţa la Suraia”. Se solicita luarea cuvenitelor măsuri

pentru procurarea localului, mobilierului şi materialului necesar

şcolilor 74.

Astfel, în decembrie 1901, se deschidea o Şcoală de rotărie şi

lemnărie în comuna Soveja şi o Şcoală elementară de împletituri din

paie şi răchită, în comuna Suraia 75. Ambele şcoli au fost dotate cu

unelte specifice de către Şcoala de Arte şi Meserii şin Bucureşti, care

se conforma astfel ordinelor Ministerului Instrucţiunii 76.

În privinţa funcţionării Şcolii viticole din Odobeşti, Prefectura

Putna era nevoită să contribuie cu fonduri pentru întreţinerea ei. La

31 decembrie 1901, într-o adresă trimisă Ministerului Instrucţiunii,

Prefectura aducea dovada că a achitat pentru instrumentele, vitele şi

seminţele necesare şcolii viticole din Odobeşti, suma de 1.261,80 lei şi

73 Ibidem, dosar nr. 44 / 1901, f. 75. 74 Ibidem, f. 100. 75 Ionel Budescu, op. cit., p. 134. 76 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 44 / 1901, f. 159.


se arăta dispusă şă prevadă în bugetul anului 1902, sumele impuse

prin lege pentru buna funcţionare a instituţiei de învăţământ 77.

În bugetul anului 1901, judeţul Putna a prevăzut sume

considerabile pentru susţinerea în şcolile profesionale ale statului a

unui număr de nouă elevi. Comunele Odobeşti şi Panciu acordau şi

ele două burse de 500 de lei pentru elevii înscrişi la Şcoala de arte şi

meserii din Bucureşti, în timp ce comunele rurale Domneşti,

Mărăşeşti, Moviliţa, Pădureni, Pufeşti şi Rugineşti, susţineau ca

bursieri în Şcoala practică de la Dragomireşti, cu câte 360 de lei pe an,

pe elevii Sandu Ştefan şi Coşer Constantin 78.

Primăria oraşului Focşani a vegheat îndeaproape la nevoile

învăţământului, an de an prevăzând în buget, fondurile necesare atât

pentru ajutorarea elevilor silitori şi nevoiaşi cât şi pentru buna

funcţionare a şcolilor. Numai pentru premiile acordate elevilor celor

opt şcoli primare din oraş, se mandata la 31 mai 1901, pe Adresa

Revizoratului Şcolar Putna, suma de 5.000 de lei 79, pentru ca la

începutul noului an şcolar 1901 / 1902, aceeaşi primărie să acorde

suma de 200 de lei pentru achiziţionarea de manuale şi rechizite,

destinate elevilor nevoiaşi din oraş 80.

Anul 1901 a fost un an prolific pentru învăţământul românesc.

Dacă la 24 mai 1901, prin decizia lui Haret, se fixa un singur abecedar

şi o singură carte de citire pentru învăţământul primar 81, în luna

septembrie, acelaşi ministru, trimitea toturor revizoratelor din ţară o

circulară în care susţinea înfiinţarea şcolilor de adulţi, a cantinelor

şcolare şi a cercurilor culturale. La 13 septembrie 1901, textul

circularei era trimis de Revizoratul Şcolar al Judeţului Putna, tuturor

şcolilor din judeţ 82. Haret afirma că singura soluţie pentru eradicarea

analfabetismului o reprezenta funcţionarea unui număr tot mai mare

77 Ibidem, f. 187. 78 Ibidem, f. 24. 79 Idem, fond Primăria Orşului Focşani, dosar nr. 8 / 1901, f. 114. 80 Ibidem, f. 207. 81 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, op. cit., p. 289. 82 A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 8 / 1901, f. 211.


de şcoli de adulţi, care urmau să-şi ţină cursurile în perioada

15 octombrie – 15 martie, a fiecărui an şcolar, în fiecare zi de

duminică între orele 2 – 4 p. m. Învăţătorii acestor şcoli care aveau

regulat la cursuri, 30 de adulţi, urmau a fi remuneraţi de către

commune 83. În privinţa cercurilor culturale, ministrul Instrucţiunii

susţinea că scopul lor era „pe de o parte, înfrăţirea mai de aproape a

înveţătorilor şi discutarea diferitelor cestiuni didactico – pedagogice,

precum şi alte cestiuni privitoare la legislaţie, regulament, ordine şi

disciplină şi altele isvorâte din vieţa practică şcolară de toate dilele” 84. Şedinţele acestor cercuri urmau să se desfăşoare lunar, de fiecare

dată în altă şcoală şi cu un alt conferenţiar; ele puteau avea atât

caracter pedagogic cât şi public, fiind adresate nevoilor sătenilor.

În completarea Circularei Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii

Publice, revizorul şcolar, G. Simionescu comunica şcolilor vrâncene

lista celor opt cercuri culturale din judeţ. Cercul I avea sediul la

Mărăşeşti şi cuprindea 10 învăţători de la şcolile din Ciuşlea, Făurei,

Mărăşeşti, Bătineşti, Pădureni, Pufeşti şi Domneşti. Cercul II avea în

componenţă 14 învăţători de la şcolile din Adjud, Păuneşti, Urecheşti,

Angheleşti, Rugineşti, Coţofăneşti, Bâlca şi Cornăţel, sediul

funcţionând la Adjud. În componenţa Cercului III intrau învăţătorii de

la şcolile: Valea Seacă, Sacut, Bereşti, Scurta, Orbeni şi Parava.

Cercul IV îşi avea sediul la Străoane de Jos şi era compus din

17 învăţători de la şcolile din comunele: Soveja, Crucea de Jos,

Răcoasa, Străoane de Sus, Străoane de Jos, Mănăstioara, Fitioneşti,

Ţifeşti, Diocheţi, Câmpuri şi Vizantea. Cercul V era format din nouă

învăţători, avea sediul la Vidra şi cuprindea şcolile din: Vidra, Tulnici,

Bârseşti, Tichiriş, Ireşti, Găurile şi Clipiceşti. Din Cercul VI făceau

parte opt învăţători de la şcolile din Spulber, Nereju, Paltin, Herăstrău,

Nistoreşti, Năruja, Mera – Andriaş şi Păuleşti, iar sediul funcţiona în

comuna Năruja. Cercul VII, cu sediul la Jariştea cuprindea pe cei

14 învăţători de la şcolile: Boloteşti, Găgeşti, Păţeşti, Căpoteşti, Mera

83 Ibidem, f. 212 – 212 verso. 84 Ibidem, f. 213.


– Mera, Mera – Şindrilari, Jariştea şi Vărsătura iar Cercul VIII,

compus din 16 învăţători avea sediul în comuna Vultur şi îi număra pe

învăţătorii şcolilor din: Răstoaca, Călieni, Satu – Nămoloasa, Suraia,

Mirceşti, Jorăşti, Costieni, Năneşti, Târgu – Nămoloasa 85.

Directorii şi diriginţii şcolilor putnene erau informaţi, la

13 septembrie 1901, şi de formarea unui comitet de coordonare a

cantinelor şcolare din judeţ. Componenţa comitetului era adusă la

cunoştinţă de către revizorul judeţului, ataşată fiind la textul circularei

ministeriale sus amintite. Funcţia de preşedinte îi revenea revizorului

şcolar, G. Simionescu, cea de vicepreşedinte era ocupată de direcorul

Şcolii de Băieţi nr. 1 din Focşani, Gr. Diaconescu iar cea de contabil

era deţinută de C. Rarincescu, directorul Şcolii de Băieţi nr. 2 din

Focşani. Din acest comitet mai făceau parte: G. Cristea, directorul

Şcolii de Băieţi nr. 4 din Focşani, C. Vasilescu, directorul Şcolii de

Băieţi nr. 3 din Focşani, C Mihăilescu şi V. Mihăilă, institutori la

Şcoala de Băieţi nr. 2 din Focşani, Ion Zăhărescu, dirigintele Şcolii

Mixte din Adjud, Ion Saragea, dirigintele şcolii din Jariştea,

M. Gavrilescu, dirigintele Şcolii Mixte Suraia şi G. Teodorescu,

dirigintele şcolii din Făurei 86. Din iniţiativa acestui inimos comitet,

până la sfârşitul anului 1901 s-au organizat cantine la şcolile din

comunele: Suraia, Răcoasa, Făurei, Scurta şi Valea Seacă, la care au

servit masa, 203 elevi 87.

Revenit în fruntea învăţământului românesc, Haret nu a dat

uitării o mai veche problemă a acestuia – localurile de şcoli. În acest

sens, pe parcursul anului 1901, el lansează o serie de apeluri către

prefecţi, pentru a demara o amplă campanie de construcţii şcolare

rurale 88.

85 Ibidem, f. 213 verso. 86 Ibidem. 87 Ionel Budescu, op. cit., p. 245. 88 Ibidem, p. 149.


În judeţul Putna, Haret a găsit un adevărat susţinător al ideilor

sale în persoana prefectului N. N. Săveanu, considerat pe bună

dreptate un veritabil ctitor al şcolii vrâncene.

„Când dară în 1901 am fost numit Prefect al judeţului Putna,

una din grijile mele dintâi a fost să lucrez din răsputeri pentru a risipi

cât mai mult ignoranţa din satele ale căror delegaţi şi alegători

direcţi, cu trei ani în urmă îmi făcuseră cinstea să mă trimită în

Parlamentul ţării”, afirma Săveanu în 1904 89.

Prefectul obişnuia să inspecteze şcolile judeţului pentru a afla

„nu numai gradul de ştiinţă al elevilor dar şi starea localului, felul

cum părinţii priveau şcoala, raporturile dintre primar, preot şi

învăţător” 90. De multe ori a constatat că între cei trei stâlpi ai

comunităţii rurale: preot, primar şi dascăl, nu exista comunicare,

primarul şi preotul neacordând atenţia cuvenită şcolii 91. O primă

măsură pe care prefectul a luat-o pentru a remedia acest neajuns, a

constat în transformarea ceremoniei de împărţire a premiilor de la

sfârşitul anului şcolar, într-o adevărată sărbătoare şcolară, la care el

însuşi participa, alături de revizorul şcolar şi întreaga comunitate

locală. Graţie acestor serbări, învăţătorul a câştigat autoritate morală în

rândul comunităţii săteşti 92.

Strădania prefectului Săveanu a avut efecul scontat, în anul

1901, înfiinţându-se în judeţul Putna trei noi posturi de învăţători. În

acelaşi an, au luat fiinţă încă două şcoli, la Adjudu – Vechi şi la

Negrileşti 93.

Opera de reformare a învăţământului românesc a continuat şi

pe prcursul anului 1902. La nivelul judeţului Putna, prefectul, alături

de primarii rurali au reuşit să vină în sprijinul misiunii nobile a

ministrului Haret. Numai în cursul lunii aprilie a anului 1902, în judeţ

89 N. N. Săveanu, Şcolile rurale din judeţul Putna, Tipografia modernă

M. T. Dumitrescu, Focşani, 1904, p. 6. 90 Ibidem. 91 Ibidem, p. 7. 92 Ibidem, p. 8. 93 Ibidem, p. 10.


au luat fiinţă două şcoli profesionale. La 1 aprilie, Şcoala de

Viticultură de la Focşani, înfiinţată în 1897, se muta la Odobeşti, sub

conducerea lui Iosif Dedum de Perieres, absolvent al Institutului de

Viticultură din Paris 94 iar la Măicăneşti lua fiinţă o Şcoală de Meserii

cu profilul lemnărie – rotărie şi fierărie, stabilită într-un local donat de

proprietarul Iorgu Bagdat 95.

Inimosul prefect N. N. Săveanu a continuat să vegheze

îndeaproape înfiinţarea şcolilor rurale. Astfel, în cursul anului 1902,

s-au constituit 12 noi şcoli în localităţile: Valea Sării, Colacu,

Burcioaia, Borşani, Spineşti, Cucova, Drăguşani, Vadu Roşca, Crucea

de Sus, Poiana, Copăceşti şi Mândrişca, iar datorită punerii în aplicare

a noului orar, care permitea aceluiaşi învăţător să lucreze cu un număr

dublu de elevi, au fost suprimate posturi în comunele Mărăşeşti,

Vidra, Străoani de Jos, Ţifeşti, Valea – Seacă, Scurta, Vărsătura,

Păţeşti, Sascut, Făurei şi Târgu – Nămoloasa şi în acest mod s-au putut

trimite învăţători şi în comunele în care nu exista nici unul 96.

Problema cea mai stringentă a învăţământului putnean o

reprezenta, localurile şcolare, cele mai multe şcoli fiind instalate în

case neîncăpătoare, joase, întunecoase, în chilii de mănăstire sau

„în camera cea mai oropsită a unei primării dărăpănate” 97.La nivelul

judeţului, existau în anul 1902, doar 30 de şcoli cu localuri proprii,

nouă cădite de ,,Casa Şcoalelor” şi 21, direct de commune 98. Dar prin

strădania prefectului Săveanu şi cu ajutorul „Casei Şcoalelor”, care a

acordat un împrumut de 10.000 de lei judeţului Putna pentru

construcţia de şcoli în anul 1902, precum şi cu sprijinul locuitorilor

satelor vrâncene, s-au construit în cursul anului 1902, 23 de noi

localuri de şcoli 99. Datorită acestui fapt, numărul elevilor a sporit la

nivelul judeţului Putna, atât în rândul băieţilor cât şi al fetelor, de la

94 Ionel Budescu, op. cit., p. 132. 95 Ibidem, p. 135. 96 N. N. Săveanu, op. cit., p. 10. 97 Ibidem, p. 15. 98 Ibidem. 99 Ibidem, p. 23.


6.555 elevi înscrişi în anul şcolar 1901 / 1902, la 13.286 elevi înscrişi

în anul şcolar 1902 / 1903, dintre care, 9.205 au frecventat regulat

cursurile 100.

Pe lângă construcţia de şcoli rurale, Prefectura Putna a

continuat să susţină bursieri în şcolile profesionale ale statului şi să

acorde ajutoare băneşti elevilor nevoiaşi. Aceeaşi generozitate a fost

dovedită şi de Primăria oraşului Focşani, care a acordat în anul 1902,

700 de lei pentru premierea elevilor silitori de la şcolile primare 101 şi

250 de lei pentru achiziţionarea de cărţi, care urmau să parvină

elevilor nevoiaşi la început de an şcolar 1902 / 1903 102. Pe lângă

aceste sume, în peajma sărbătorilor de iarnă, Primăria Focşani a

comandat pentru elevii silitori şi nevoiaşi din oraş, 24 de perechi de

ghete şi 24 de perechi de cisme pentru care a alocat de la buget

suma de 363,80 lei 103. Deoarece banii nu au fost suficienţi, cei 84 de

lei şi 20 de bani de care mai era nevoie, s-au reţinut şi s-au plătit din

încasările reprezentaţiei teatrale ce s-a dat în oraş pentru ajutorarea

săracilor de Sfintele Sărbători 104.

Dincolo de problemele majore ale învăţământului românesc

pe care Haret a încercat şi de multe ori a reuşit să le rezolve, el a

acordat o mare importanţă şi activităţălor extraşcolare, organizând:

şcoli de adulţi, cercuri culturale, şezători săteşti, serbări şcolare şi

naţionale, conferinţe populare, biblioteci rurale, coruri şcolare şi

bisericeşti, cantine şi grădini şcolare 105.

Dintre toate formele de activitate extraşcolară care existau

înainte de venirea lui Haret la conducerea Instrucţiunii, „băncile

populare răspundeau cel mai bine trecutului său cooperatist şi

100 Ibidem, p. 8. 101 A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 7 / 1902, f. 151. 102 Ibidem, f. 203. 103 Ibidem, f. 313. 104 Ibidem, f. 316. 105 Petre Iosif, In memoriam lui Spiru Haret, în Revista Frământări didactice,

An. VIII, nr. 9 – 10, Librăria şi Tipografia Vasile N. Nanu, Focşani, 1932,

p. 1.748.


vocaţiei sale de om de cifre” 106. De aceea, el a încurajat implicarea

învăţătorilor şi proţilor în campania de înfiinţare a băncilor populare.

Conform tabloului statistic al băncilor populare din judeţul

Putna, solicitat primăriilor din judeţ de către Prefectură la 19 iulie

1903, aflăm că în plasa Gârlele – Bilieşti funcţionau 19 bănci

populare, în plasa Răcăciuni, 17 astfel de instituţii bancare, la nivelul

plăşii Vrancea îşi desfăşurau activitatea 10 bănci populare în timp ce

în plasa Zăbrăuţi, activau alte 7. În total, la nivelul judeţului Putna

fiinţau în anul 1903, un număr de 53 bănci populare 107.

La 8 octombrie 1903, prin Adresa nr. 4.355 a Ministerului

Finanţelor. Creditul Agricol şi Casa Centrală a Băncilor Populare se

solicita sprijinul prefecturii Putna pentru desfăşurarea la Focşani, în

zilele de 6 şi 7 ianuarie 1904, a unui Congres al băncilor populare

săteşti 108. O altă Conferinţă a băncilor populare, a avut loc la Focşani,

la data de 23 noiembrie 1903, în localul prefecturii 109.

Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor a continuat să se

preocupe şi în anul 1903, de starea localurilor de şcoli. În acest sens,

la 16 mai 1903, Primăria Focşani primea o adresă prin care se insista

ca autorităţile să acorde atenţia cuvenită localurilor de şcoli primare,

care, conform legii, trebuiau procurate şi întreţinute de către commune 110. O adresă similară sosea pe adresa aceleiaşi primării şi din partea

Ministerului de Interne, la 21 mai 1903 111.

Răspunsul Primăriei Focşani în privinţa acestei chestiuni

importante a fost prompt şi concis: „această comună posedă localuri

de şcolă proprii pentru şepte şcoli primare din oraş şi numai una este

instalată în local particular, ameajat după cerinţele domnului Revisor

Şcolar şi ale Medicului Primar din oraş. Cât pentru mobilier, cel

106 Şerban Orăscu, op. cit., p. 93. 107 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 28 / 1903,

f. 93 – 93 verso. 108 Ibidem, f. 101. 109 Ibidem, f. 104. 110 Idem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 71 / 1903, f. 30. 111 Ibidem, f. 32.


vechiu, se înlocueşte treptat cu altul nou, după modelurile ce ni se dau

şi în proporţie cu resursele comunei” 112.

Primăria Oraşului Focşani se achită de obligaţiile care îi

reveneau prin lege, pentru întreţinerea şi repararea localurilor de şcoli.

O dovadă în acest sens o reprezintă Publicaţiunea prin care, Primăria

anunţa, la 9 iunie 1903, organizarea, în data de 12 iulie 1903, la orele

3 p. m., în localul autorităţii comunale, a unei licitaţii publice pentru

darea în antepriză a lucrărilor de reparaţie ce erau necesare Şcolii

Primare de Băieţi nr. 2 din Calea Cuza – Vodă 113. Conform

Raportului Serviciului Tehnic al Primăriei din 24 martie 1903,

reparaţiile necesare Şcolii Primare nr. 2 din Focşani erau unele

radicale, costul lor ridicându-se potrivit devizului estimativ la suma de

5.000 de lei 114. În realitate, lucrările de reparaţie, care s-au finalizat la

14 noiembrie 1903, au costat 10.481, 73 lei 115.

Alături de aceste cheltuieli, Primăria oraşului Focşani a alocat

din bugetul anului 1903 suma de 1.606 lei, pentru reparaţiile executate

la celelalte şapte şcoli primare din oraş 116, fără a neglija însă

premierea elevilor silitori şi susţinerea copiilor nevoiaşi. Pentru

achiziţionarea de premii şcolare ce urmau a fi împărţite la finele anului

şcolar 1902 / 1903, administraţia locală din Focşani a alocat pentru

fiecare dintre cele opt şcoli primare, suma de 74 de lei 117 iar pentru

ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace în preajma sărbătorilor de iarnă,

a mandatat suma de 632, 75 lei, cu ajutorul cărora s-au cumpărat 32 de

perechi de ghete, 32 de perechi de cisme şi 10 mantale 118.

La nivelului judeţului Putna, în anul 1903 s-a continuat

campania începută de prefectul N. N. Săveanu în cursul anului

anterior, pentru construirea de noi localuri şcolare în zonele rurale. Cu

112 Ibidem, f. 33. 113 Ibidem, dosar nr. 11 / 1903, f. 44. 114 Ibidem, f. 17. 115 Ibidem, f. 107. 116 Ibidem, f. 73 – 73 verso. 117 Ibidem, dosar nr. 7 / 1903, f. 29. 118 Ibidem, f. 185.


ajutorul unui împrumut de 21.000 lei, contractat de la „Casa

Şcoalelor”, dar şi cu ajutorul unor sume importante acordate de la

bugetul judeţului 119, s-au construit în cursul anului 1903 un număr de

27 noi localuri de şcoli, valoarea totală a lucrărilor executate în

campania 1902 / 1903, ajungând astfel la suma de 440.000 lei 120.

„Ast-fel, ajutat de unii, învingând pe alţii, aici încurajând,

dincolo impunând, am avut norocul să ved tote comunele din Putna,

afară de 4, înzestrate cu localuri de şcolă. Ceşti doi ani, zilnic am

urmărit mersul clădirilor, pe unii i-am zorit, pe alţii i-am certat, pe

toţi i-am controlat. Am trăit ast-fel, privind zi de zi cum se concepeau

lucrările, se începeau fundamentele, se înălţau pereţii, se înfăptueau

şcolile” 121,se destăinuia Săveanu în 1904.

Mândru de realizărire sale, prefectul judeţului Putna îl învita

să inaugureze o serie de şcoli, la început de an şcolar 1903 / 1904, pe

însuşi ministrul Instrucţiunii, Spiru Haret 122. Din ordinul autorităţilor

şcolare, toţi învăţătorii din regiunea de nord a judeţului, l-au însoţit în

toamna lui 1903 pe Haret, la inaugurarea şcolilor din comunele

Sascut, Mândrişca şi Adjudu-Vechi 123. A fost inaugurată în prezenţa

ministrului şi şcoala din Vizantea: „Grupa noastră de tineri învăţători,

călări pe cai vrânceneşti, am ieşit înaintea părintelui nostru şi al

şcoalei, care venise la Vizantea, însoţit de mai mulţi demnitari, între

cari era şi D-l N. N. Săveanu, care a căutat să ducă la îndeplinire în

acest judeţ, gândul marelui Haret, lucrând şi dând tot sprijinul pentru

clădirea localurilor de şcoli” 124. Cu ocazia aceleiaşi vizite oficiale, au

119 N. N. Săveanu, op. cit., p. 18. 120 Ibidem, p. 23. 121 Ibidem, p. 22. 122 Ionel Budescu, op. cit., p. 151. 123 N. Iordan, Amintiri despre Haret, în Revista Frământări didactice, An.

VIII, nr. 9 - 10, Librăria şi Tipografia Vasile N. Nanu, Focşani, 1932,

p. 1717. 124 G. H. I. Vâlcu, Amintiri despre Spiru Haret, în Revista Frământări

didactice, an. VIII, nr. 9 – 10, Librăria şi Tipografia Vasile. N. Nanu,

Focşani, 1932, p. 1.725.


mai fost inaugurate şi localurile şcolilor din comunele Străoane,

Gugeşti şi Colacu 125.

Prefectura Putna a continuat să spijine dezvoltarea

învăţământului de toate gradele şi pe parcursul anului 1904. Astfel,

încă din luna mai a anului 1904, se vira în conturile Şcolii de

Viticultură şi Dogărie din Odobeşti, suma de 653 de lei şi 50 de bani,

pentru împrejmuirea viitorului local al şcolii, care urma să fie

construit cu fonduri de la judeţ şi din bugetul comunei Odobeşti 126.

Prin Adresa nr. 4.886, din 11 mai 1904, Ministerul Cultelor şi

Instrucţiunii Publice, transmitea Prefecturii Putna că noul local al

Şcolii de viticultură din Odobeşti trebuia să fie dotat cu: un dormitor

mare, o baracă ce va servi drept spălătorie, un local zidit de cel puţin

100 m. p. pentru atelierul de dogărie, o magazie de scânduri pentru

depozitarea materialelor confecţionate, o pivniţă pentru provizii, o

latrină cu trei compartimente, o locuinţă de două camere şi bucătărie

pentru maestrul dogar şi o locuinţă pentru servitorul şcolii 127.

Conformându-se ordinelor Ministerului, Prefectura Putna a virat pe

adresa Şcolii de viticultură şi dogărie din Odobeşti, numai în lunile

august, septembrie, noiembrie şi decembrie 1904, sume care se ridicau

la 6.131,80 lei, pentru achitarea lucrărilor finalizate 128, pentru ca la

finele anului, să mai trimită aceleaşi şcoli 550 lei, necesari pentru

sistemul prin care se putea realiza aducţiunea apei din canalul

Cacaina, în vederea irigaţiilor 129.

Pentru Şcoala Elementară din Suraia, Judeţul a prevăzut ca, în

fiecare an şi în 1904, suma de 1.500 de lei, aceeaşi sumă fiind alocată

şi pentru funcţionarea Şcolii de Rotărie din Soveja 130. Ca şi în cazul

şcolii din Odobeşti, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice,

solicita Prefecturii Putna, prin Adresa nr. 3.746 din 15 aprilie 1904, să

125 Ionel Budescu, op. cit., p. 151. 126 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 75 / 1904, f. 55. 127 Ibidem, f. 81. 128 Ibidem, f. 249. 129 Ibidem, f. 256. 130 Ibidem, f. 5.


găsească localuri proprii pentru cele două şcoli de meserii, fie prin

repararea unor localuri publice, fie prin cumpărarea unor terenuri pe

care să se construiască şcolile 131. La 30 aprilie 1904, autorităţile

putnene trimiteau la Bucureşti răspunsul în această chestiune,

comunicând că, Şcoala de Rotărie din Soveja funcţionează într-un

local proprietate a statului care necesită reparaţii iar pentru Şcoala de

Meserii din comuna Suraia s-a pus la dispoziţie fostul conac al moşiei

statului, Dumbrăviţa 132.

Pe lângă întreţinerea şcolilor de meserii din judeţ, Prefectura

Putna s-a preocupat şi de popularizarea în rândul cetăţenilor a

activităţilor derulate în cadrul acestor instituţii de învăţământ

profesional, prin publicaţiuni, ca cea din 29 august 1904, în care se

aducea la cunoştinţă publicului larg, că Şcoala de meserii din Suraia

dispunea de 20 de locuri vacante. Pentru a putea fi admişi în aceasă

şcoală, elevii trebuiau să fie absolvenţi de curs primar şi să aibă 12 ani

împliniţi. Şcoala deţinea cantină proprie la care puteau servi masa

elevii externi; în plus, elevii primeau jumătate din valoarea lucrărilor

vândute de şcoală, beneficiind în acelaşi timp de cărţi, caiete şi haine

gratuite 133.

În timp ce la 30 august 1904, Prefectura Putna era informată

prin Adresa nr. 2.889 a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice

de înfiinţarea la 1 septembrie 1904 a unui atelier de dogărie ce urma să

fie întreţinut cu 1000 lei pe an de comunele Sascut şi Pănceşti 134, la

13 noiembrie, acelaşi minister se arăta îngrijorat de frecvenţa redusă

înregistrată la Şcoala de meserii din Soveja şi analiza propunerea

prefecturii Putna, ca şcoala să fie mutată la Panciu, „în mijlocul unor

comuni bogate” 135.

131 Ibidem, f. 69. 132 Ibidem, f. 73. 133 Ibidem, f. 146 – 146 verso. 134 Ibidem, f. 147. 135 Ibidem, f. 220.


O altă preocupare constantă a autorităţilor judeţului Putna, a

fost reprezentată de întreţinerea cantinelor şcolare. Conformându-se

Ordinului ministerial nr. 5.990 din 7 februarie 1904, prefectul de

Putna trimitea adrese tuturor comunelor din judeţ, solicitându-le să

contribuie cu sume cuprinse între 100 – 150 lei, la întreţinera

cantinelor şcolare care funcţionau pe lângă şcolile de meserii din

Suraia, Soveja şi Odobeşti 136. Pentru a da un exemplu pozitiv,

primăriilor din judeţ, Prefectura acorda la 8 aprilie 1904, suma de

1.248 lei, pentru întreţinerea în cantina şcolii de viticultură şi dogărie

din Odobeşti, a unui număr de 18 elevi 137.

Prefectura Putna a dat un important imbold şi studierii

lucrului manual, în şcolile primare ale judeţului, acordând încă din

ianuarie 1904, un spor de 33 lei, unui număr de 10 maeştrii de lucru

manual, care s-au distins prin expunerea de lucrări manuale executate

cu elevii, în cadrul Conferinţelor generale ale învăţătorilor din 1902 şi

1903 138. Nu a fost dată uitării nici funcţionarea grădinilor şcolare,

pentru împrejmuirea cărora, Prefectura trimitea o adresă primarilor

rurali la 18 mai 1904, sugerându-le că gardul se putea realiza fie din

nuiele sau scânduri, fie din mărăcini, iar acolo unde nu existau deloc

posibilităţi, era suficient şi un şanţ săpat în jurul grădinii 139.

Ca urmare a apelului făcut de Haret, în 1904, către

prefecturile din ţară, N. N. Săveanu a trimis adrese tuturor

învăţătorilor din judeţ, în vederea întocmirii monografiilor comunelor

în care activau, concluzionând: „După primirea lucrărilor, voiu

constitui un juriu pentru desemnarea premiilor prevăzute în bugetul

judeţului” 140.

Răspunzând apelului prefectului Săveanu, un număr important

de învăţători au expediat pe tot parcursul anului 1904, monografiile

136 Ibidem, f. 25 – 26. 137 Ibidem, f. 66. 138 Ibidem, dosar nr. 88 / 1904, f.28. 139 Ibidem, f. 174. 140 Ibidem, f. 262.


comunelor în care predau. Ne vom referi în paginile care urmează

doar la situaţia şcolilor, aşa cum apărea ea reflectată în lucrările

dascălilor.

Monografia comunei Angheleşti, plasa Păuneşti, întocmită de

învăţătorul şcolii din localitate, Iftimie Novac şi expediată pe adresa

Prefecturii Putna la 10 noiembrie 1904, ne dezvăluie că şcoala din

comună a fost ridicată în anul 1900 cu fonduri de la „Casa Şcoalelor”,

fiind frecventată de 89 elevi, toţi români. Afăm de asemenea că şcoala

nu deţinea material didactic suficient, că părinţii care nu-şi trimiteau

copiii la studii, erau amendaţi dar şi că şcoala se mândrea cu o grădină

şcolară, cu studiul lucrului manual şi cu funcţionarea cursurilor pentru

adulţi 141.

Şcoala din comuna Bâlca, plasa Răcăciuni, a fost înfiinţată în

anul 1898, aşa după cum ne comunica învăţătorul B. Zara, în

monografia întocmită în anul 1904. Din 1903, şcoala a beneficiat de

local propriu, dar ducea lipsă de material didactic şi avea nevoie de o

bibliotecă proprie. Frecvenţa destul de scăzută, de 89 elevi, se datora

concepţiei greşite a sătenilor, potrivit căreia fetele nu trebuiau să ştie

carte 142.

La 14 august 1904, învăţătorul şcolii din Bereşti, înainta

prefecturii, monografia comunei, de unde aflăm că şcoala funcţiona

din 1879 şi că a dat 49 de absolvenţi. Dotată de curând cu local

propriu, şcoala necesita mobilier corespunzător. Un alt mare neajuns

al învăţământului din localitate îl constituia lipsa pământului, practica

agricolă realizându-se în mica gădină şcolară 143.

Din monografia comunei Borşani, plasa Răcăciuni, întocmită

de învăţătoarea Ruxanda C. Negru suntem informaţi că şcoala din

localitate a fost înfiinţată la 1 octombrie 1902, funcţionând într-o casă

închiriată şi neavând materiale didactice. Din cei 89 elevi înscrişi,

doar 66 frecventau cursurile şcolii, care se mândrea cu studiul lucrului

141 Ibidem, dosar nr. 32 / 1908, f. 8. 142 Ibidem, f. 16. 143 Ibidem, f. 18


manual, cu organizarea de şezători şi sărbători naţionale dar şi cu o

bună frecvenţă a cursurilor de adulţi. Nici această şcoală nu beneficia

de pământ pentru realizarea practicii agricole 144.

Lipsa terenului pentru practica agricolă era reclamată şi de

învăţătorul şcolii din comuna Colacu, C. Petrache. El ne aduce la

cunoştinţă că şcoala din Colacu a funcţionat încă din 1870 dar a trecut

prin câteva perioade în care a fost închisă, fiind redeschisă definitiv în

1902 şi beneficiind din 1903, de local propriu. Învăţătorul se mândrea

cu o frecvenţă bună atât la cursul primar cât şi la şcoala de adulţi

precum şi cu înfiinţarea corului bisericesc şi studiul lucrului

manual145.

Pe adresa Prefecturii Putna, sosea la 14 septembrie 1904 şi

monografia comunei rurale Costieni, întocmită de învăţătorul

Al. Vlădescu, potrivit căruia, şcoala din localitate fusese înfiinţată în

1896 şi beneficia din 1899 de local propriu, construit cu fonduri de la

„Casa Şcoalelor”, fiind frecventată de un număr de 125 elevi. Din

1900, în şcoală se predau şi cursuri pentru adulţi iar din 1902, prin

grija aceleiaşi „Casă a Şcoalelor”, se constituise şi o bibliotecă cu

120 de volume 146.

Din monografia comunei Coţofăneşti, realizată la 15 iulie

1904 de către învăţătorul diriginte Gh. Dumitrescu, aflăm că şcoala

care funcţiona în localitate de la 1898, avea de curând local propriu,

dar era înzestrată cu mobilier vechi. Absolviseră cursurile şcolii, 92 de

elevii, iar 84, o frecventau în 1904 147.

Monografia comunei Călieni, plasa Gârlele – Bilieşti,

întocmită de învăţătorul D. Galian după programul din 1903 al

Ministerului de Interne, ne aduce la cunoştinţă că şcoala din comună

funcţiona din 1866, dar avea local propriu din 1903.

144 Ibidem, f. 26. 145 Ibidem, f. 50 – 53. 146 Ibidem, f. 69 – 70. 147 Ibidem, f. 79.


135 de elevi frecventau cursurile cu regularitate iar

200 absolviseră deja şcoala primară 148.

Vasile Marta, învăţător în comuna Drăguşani ne informa că

şcoala din localitate, deşi fusese înfiinţată în anul 1870, a fost

desfiinţată şi reînfiinţată în mai multe rânduri iar de la 1 septembrie

1903 avea local propriu. Frecvenţa şcolară era mulţumitoare, însă nu

exista material didactic, bibliotecă şi nici grădină şcolară 149.

Informaţii privitoare la şcoala din comuna Făurei, aflăm de la

învăţătorul G. Teodorescu cel care a alcătuit monografia comunei, în

anul 1904. Şcoala a fost întemeiată în anul 1883, beneficiind de la

început de local propriu, construit din fondurile comunei; în 1902, s-a

ridicat un al II-lea local. Pe lângă şcoală funcţiona o cantină susţinută

din fondurile comunei, o bibliotecă dar şi o grădină şcolară; prezenţa

la cursurile de adulţi era peste aşteptări (170 persoane) 150.

În capitolul referitor la Instrucţiune, din monografia comunei

Jariştea suntem informaţi că şcoala funcţiona aici din 1866 şi avea

local propriu din 1877, care a fost mărit în anul 1895. Până în 1893,

şcoala a fost de băieţi, devenind ulterior mixtă. În anul 1904, la aceea

unitate de învăţământ predau patru învăţători. Învăţătorul Ion Saragea,

care a realizat moografia, ne mai aduce la cunoştinţă faptul că şcoala

era frecventată de 307 din cei 446 copii cu vârste şcolare şi că dăduse

deja, în 20 de ani de existenţă, 306 absolvenţi. Şcoala din Jariştea se

mai mândrea şi cu un atelier de croitorie, o biblotecă dar şi cu o

frecvenţă deosebită a cursurilor de adulţi 151.

Şcoala din comuna Jorăşti funcţiona din anul 1892 în local

propriu, dar a fost necesară construirea unui local mai spaţios, datorită

frecvenţei tot mai mari de elevi, ne dezvăluia învăţătorul

I. Constantinescu în monografia comunei din 1904. în 10 ani. Comuna

se mândrea cu cei 93 de absolvenţi pe care i-a dat şcoala, cu cei

148 Ibidem, f. 87 verso. 149 Ibidem, f. 99 150 Ibidem, f. 109 verso. 151 Ibidem, f. 124 – 124 verso.


104 adulţi care frecventau cursurile ce li se adresau, dar şi cu terenul

de experienţă şi premiile obţinute pentru confecţionarea de pălării la

orele de lucru manual ţinute în şcoală 152.

Din monografia comunei Găgeşti, întocmită de învăţătorul

I. Popescu, aflăm că şcoala funcţiona aici din 1883, împărţind acelaşi

local cu primăria, până în 1903 când, prin strădania lui N. N. Săveanu

s-a mutat în local propriu. La inaugurarea noului local, din

1 septembrie 1903, a fost prezent însuşi ministrul instrucţiunii Spiru

Haret 153.

Potrivit învăţătorului Şt. I. Şuşu, care a alcătuit monografia

comunei Herăstrău, şcoala din localitate a fost construită în anul 1903

„prin dragostea şi devotamentul, adevăratului părinte de lumină a

fiilor ţărănimii din acest judeţ, prefectul N. N. Săveanu” 154.

Şcoala din comuna Mândrişca se bucura de local propriu de la

1 octombrie 1902, fiind frecventată de 86 elevi. De la Teodor

Dragomir, învăţătorul care a întocmit monografia comunei, mai aflăm

că şcoala poseda 2 ha. de teren pentru experimente agricole şi 6 ha

care erau arendate învăţătorului, că organiza cursuri pentru adulţi,

şezători şi sărbători naţionanale 155.

În comuna Mera existau trei şcoli, în cătunele: Mera,

Şindrilari şi Andrieş, frecventate de 337 elevi. Prima şcoală, înfiinţată

în 1865, a fost în cătuna Mera; ulterior şcoala s-a mutat la Şindrilari,

unde a funcţionat până în 1886 şi apoi la Andrieş, până în 1891, când

s-a strămutat din nou la Mera. În 1894, s-a înfiinţat cea de-a doua

şcoală, la Şindrilari, pentru ca în 1896 să fie creată şi şcoala din

Andrieş. Între anii 1902 - 1903, în cătuna Mera s-a construit un local

propriu de şcoală. Din monografia comunei, realizată de învăţătorul

152 Ibidem, f. 138. 153 Ibidem, f. 151 – 152. 154 Ibidem, f. 163. 155 Ibidem, f. 175.


Vasile Marcu mai aflăm că la cele trei şcoli predau trei învăţători şi că

numărul de absolvenţi era de 65 156.

Din monografia comunei Satu Nămoloasa, întocmită de

învăţătorul Niculae Gr. Stănescu, aflăm că şcoala din comună a fost

înfiinţată în anul 1896 şi nu avea încă un local propriu deşi era

frecventată de 55 elevi. Printre neajunsurile şcolii din localitate erau

enumerate: insuficienţa materialului didactic, lipsa grădinii şcolare dar

şi a pământului necesar practicii agricole 157.

Şcoala din comuna Negrileşti, a fost înfiinţată de stat în anul

1901, funcţionând de la început în local propriu, ne informa

învăţătorul I. Bobeică, care ne mai aducea la cunoştinţă că 94 de elevi

frecventau regulat cursurile, că în şcoală se organizau cursuri de adulţi

şi că se practica cu dăruire, lucrul manual 158.

La 30 august 1904, învăţătorul Neculai Iordan întocmea

monografia comunei Orbeni din plasa Sascut. Din capitolul referitor la

Instrucţiune aflăm că şcoala din localitate exista din 1857 şi deţinea

local propriu din anul 1893, fiind absolvită de 44 de persoane.

Pe lângă frecvenţa şcolară bună (120 elevi), învăţătorul se mândrea cu

o mică bibliotecă cu 50 de volume dar şi cu practicarea la nivelul

şcoalii, a experimentelor agricole şi a lucrului manual 159.

Şcoala din comuna Pădureni funcţiona, după cum afirma

învăţătoarea Sofia Crângu în monografia localităţii din 1904, încă din

1876, în local propriu. La fondarea şcolii au contribuit atât primarul

Nică Mocanu cât şi marele proprietar Iancu Ciucu. Învăţătoarea se

mândrea cu o frecvenţă de 73 elevi, cu 85 de absolvenţi dar şi cu

predarea lucrului manual şi existenţa şcolii de adulţi 160.

Ca şi în alte cazuri, şcoala din Poiana împărţea încă de la

înfiinţare, acelaşi acoperiş cu primăria, afirma învăţătoarea Ana



Furdui în monografia comunei din 1904. Odată cu începerea anului

şcolar 1904 / 1905 elevii urmau să se mute într-o şcoală nouă,

construită cu sprijinul prefecturii şi al localnicilor 161.

În comuna Răstoaca, şcoala s-a înfiinţat încă din anul 1865,

fiind desfiinţată între anii 1874 – 1891. De când s-a reînfiinţat,

unitatea de învăţământ a funcţionat în case închiriate până în anul

1903 când „graţie D-lui N. N. Săveanu, bunul şi activul prefect de

Putna, s-a clădit un nou local de şcoală cu o sală de clasă şi

cancelarie” 162. Pe lângă cei 2500 lei daţi de judeţ, au contribuit la

construcţia şcolii atât sătenii cât şi învăţătorul Iordan Gheorghiu,

autorul monografiei comunei Răstoaca, care ne informa că şcoala a dat

deja 70 de absolvenţi, era frecventată de 130 de elevi şi se mândrea cu

o bibliotecă dar şi cu o prezenţă covârşitoare la cursurile de adulţi 163.

La Rugineşti, şcoala funcţiona în local propriu încă din 1898,

deţinea material didactic suficient şi era frecventată de 112 băieţi şi de

62 de fete. După supusele învăţătorului Anastase Filotte, care a scris

monografia comunei, şcoala a dat 90 de absolvenţi, desfăşura cursuri

de adulţi, un avantaj reprezentîndu-l şi existenţa unei biblioteci 164.

Potrivit monografiei comunei Sascut, şcoala din localitate a

luat fiinţă în anul 1870 iar din 1890, cu concursul învăţătorului,

preotului, primarului şi cu ajutorul unui capital de 7.000 lei, s-a

început construcţia unui local pentru şcoală, care a ajuns până la final

la un cost de 18.000 lei. În momentul întocmirii monografiei, anul

1904, se mai construia în comună, prin grija prefectului Săveanu un

alt local de şcoală cu două săli. Şcoala, fiind una mare, era frecventată

de 208 elevi, la care predau doi învăţători. O altă mare realizare a

şcolii o reprezenta existenţa unei biblioteci dotate cu peste 300 de

volume 165.

161 Ibidem, f. 255. 162 Ibidem, f. 271. 163 Ibidem, f. 271 verso. 164 Ibidem, f. 286 – 286 verso. 165 Ibidem, f. 298.


Referitor la şcoala din Târgu Nămoloasa, învăţătorul

I. G. Popp, ne aduce la cunoştinţă faptul că, ea a funcţionat încă din

anul 1877, în local propriu cu o sală, care s-a mărit în 1903 cu încă

două săli, vestibul şi cancelarie.Până în anul 1904, au absolvit

cursurile şcolii 117 elevi, în timp ce 143 de elevi, încă o frecventau 166.

Neculae I. Ionescu, învăţător la şcoala din comuna Tulnici, ne

dezvăluia în monografia întocmită la 16 iunie 1904, că din anul 1903,

în localitate exista o şcoală nouă, construită după planurile

ministerului, prin strădania prefectului Săveanu. Şcoala se mândrea cu

99 de absolvenţi, cu o bibliotecă, dar şi cu funcţionarea cursurilor de

adulţi 167.

Şcoala din comuna Vizantea, înfiinţată în anul 1864,

a funcţionat cu mici întreruperi până în 1894, iar din anul şcolar 1902 /

1903, şi-a primit elevii în casă nouă, după cum scria în monografia

comunei, învăţătorul Z. Raşcu. Instituţia era frecventată de 112 elevi

şă dăduse deja 50 de absolvenţi 168.

În comuna Clipiceşti, conform monografiei din 1904, şcoala a

fost înfiinţată în anul 1887 şi dăduse deja 22 de absolvenţi. Frecvenţa

era mulţumitoare (116 elevi din 120 înscrişi), însă exista problema

lipsei de pământ, fără de care nu se putea realiza practica agricolă 169.

Grija pentru şcoală şi pentru buna ei funcţionare, dovedită de

prefectul Săveanu în atâtea rânduri, se făcea din nou simţită prin textul

circularei trimisă de acesta primarilor rurali, la 30 septembrie 1904,

prin care le solicita să vină în întâmpinarea nevoilor învăţământului,

cu următoarele: „a) îndemnizări învăţătorilor şi preoţilor pentru

transportarea şi participarea lor la cercurile culturale; b) sume

pentru plata maestrului de cor religios; c) sume pentru alcătuirea de

biblioteci rurale pe lângă şcolile din comune; d) sume pentru

procurarea de instrumente şi materiale, necesare lucrului manual;

166 Ibidem, f. 323. 167 Ibidem, f. 332. 168 Ibidem, f. 342 verso. 169 Ibidem, f. 353.


e) iluminatul şi încălzitul localurilor de şcoale, pentru şedetori,

şedinţe cu adulţii; f) abonamente la revistele populare; g) subvenţii

pentru plata subrevizorilor şcolari; h) ajutor de cărţi pentru adulţii

săraci, cari urmează la şcoalele de adulţi” 170.

Ajutorarea elevilor nevoiaşi şi întreţinerea de bursieri în

şcolile profesionale ale statului, a reprezentat o altă preocupare a

administraţiei putnene. În bugetul judeţului pe 1903 / 1904, a fost

prevăzută suma de 2200 lei cu titlul de „burse privind întreţinerea de

elevi în şcolile de meserii şi agricultură din ţară” 171. Pentru elevii

fără posibilităţi, aflaţi la studii în Bucureşti sau Iaţi, Prefectura a

acordat ajutoare cuprinse între 100 şi 200 de lei, pe tot parcursul

anului 1904 172.

La nivelul comunei urbane Focşani, reşedinţa judeţului Putna,

funcţionau în anul 1904, un număr de opt şcoli primare urbane, patru

de fete şi patru de băieţi. Pentru premierea şcolarilor silitori se

dispunea de către autorilatea locală, la data de 7 mai 1904, suma de

558 lei 173. Elevii au fost recompensaţi pentru rezultatele lor şi cu câte

un exemplar din volumul realizat de Nicolae Iorga, pentru a marca cei

400 de ani de la moartea domnitorului Ştefan cela Mare 174.

După bunul său obicei, Primăria Focşani a venit şi la finele

anului 1904 în întâmpinarea nevoilor elevilor săraci ai oraşului,

dispunând achiziţionarea a 32 de perechi de ghete şi 32 de perechi de

cisme, pentru care s-a achitat de la buget, suma de 552,05 lei 175.

Întreţinerea şi reparearea localurilor de şcoli primare din

Focşani, a fost realizată şi în anul 1904, ţinându-se cont de adresele

directorilor acestor unităţi de învăţământ. Lucrările de reabilitare

executate la şcolile primare din oraş în vacanţa de vară a anului 1904,

170 Ibidem, dosar nr. 88 / 1904, f. 308. 171 Ibidem, dosar nr. 75 / 1704, f. 85. 172 Ibidem, f. 98. 173 Idem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 11 / 1904, f. 29. 174 Ibidem, f. 24. 175 Ibidem, f. 131.


au costat 2.744,55 lei, bani achitaţi de la bugetul comunei 176. Pe lângă

aceste sume, s-au adăugat costurile a 28 de bănci, cu care autoritatea

comunală a înzestrat şcolile primare, la data de 8 iunie 1904 177.

Întreţinerea grădinilor şcolare care funcţionau pe lângă

unităţile de învăţământ din oraş, intra tot în atribuţiile primăriei

focşănene. Astfel, pentru dotarea grădinii înfiinţate pe lângă Şcoala de

Băieţi nr. 3 din Focşani, din strada Coteşti, la 30 ianuarie 1904 178,

Primăria Oraşului Focşani a cheltuit sume importante. Dacă pentru

uneltele necesare s-a mandatat suma de 87,20 lei iar seminţeniile au

costat 55,60 lei 179, costul împrejmuirii s-a ridicat la 357,90 lei 180. În

schimb, pentru întreţinerea grădinii şcolare care funcţiona pe lângă

Şcoala de Fete nr. 4, nu s-a cheltuit în cursul anului 1904, decât suma

de 9 lei şi 15 bani 181.

Cel mai important moment al anului 1904, l-a reprezentat cu

siguranţă ziua de 2 iulie. Prin Decizie ministerială, Haret a dispus ca,

de ziua morţii voievodului Ştefan cel Mare, în toate şcolile şi bisericile

ţării să se desfăşoare ceremonii în memoria domnitorului şi oştenilor

săi, căzuţi la datorie pentru libertatea ţării 182. Cu această ocazie,

obştea satelor vrâncene a ridicat un monument din piatră, dedicat

marelui Ştefan, pe dealul Dumbrava. În piatra monumentului stă scris:

„lui Ştefan cel Mare, după 400 ani de la moartea sa, prinos de

admiraţie şi recunoştinţă din partea vrâncenilor” 183.

Anul 1904 se încheia destul de nefast pentru destinele

învăţământului românesc deoarece, la data de 22 decembrie 1904,

176 Ibidem, dosar nr. 17 / 1904, f. 23. 177 Ibidem, f. 24. 178 Ibidem, dosar nr. 54 / 1904, f. 2. 179 Ibidem, f. 4 - 5. 180 Ibidem, f. 9. 181 Ibidem, f. 41. 182 Cezar Cherciu, op. cit., p. 209. 183 Ibidem, p. 210.


Spiru Haret îşi înceta pentru a doua oară activitatea de ministru al

Cultelor şi Instrucţiunii Publice 184.

Dacă la nivel central, puterea se schimbase, în plan local,

prefecţii şi primarii au continuat să răspundă nevoilor învăţământului

românesc, mergând în mare parte, pe linia trasată de reformele lui

Haret.

Grija autorităţilor putnene pentru dezvoltarea învăţământului,

rezultă din vasta corespondenţă pe care prefectul a purtat-o cu primarii

din judeţ. Astfel, la 3 mai 1905, prin Adresa nr. 1.280, Prefectura

Putna înştiinţa primăriile plăşilor Sascut şi Răcăciuni despre

înfiinţarea atelierului de dogărie din comuna Sascut şi solicita

îndrumarea elevilor din aceste zone spre acest atelier 185.

La 27 iunie 1905, conformându-se Ordinului ministrului

Cultelor şi Instrucţiunii Publice, era trimis la Bucureşti, de pe adresa

Prefecturii Putna, tabloul statistic al şcolilor de agricultură şi meserii

existente în judeţ, cu menţionarea modului de subvenţionare a

acestora. Din această statistică aflăm că la nivelul judeţului Putna

existau cinci şcoli de agricultură şi meserii: Şcoala Viticolă Odobeşti,

Şcoala de Meserii Suraia, Şcoala de Meserii Soveja, Şcoala de

Ţesătorie din Ţifeşti şi Şcoala de Meserii Sascut. Pentru construcţia

noului local şcolar al Şcolii de Viticultură din Odobeşti, judeţul Putna

acorda o subvenţie de 5.000 de lei anual; aceeaşi sumă era alocată şi

de comuna Odobeşti. Pe lângă aceste sume, se adăuga anual,

subvenţia de 1.296 lei dată de judeţ pentru întreţinerea cantinei

şcolare, care era susţinută cu 768 lei de către comuna Odobeşti şi cu

250 lei de către comunele Mera, Boloteşti şi Găgeşti. Şoala de Meserii

din Suraia funcţiona cu fonduri de 1.500 lei anual, acordate de judeţ,

la care se adăuga contribuţia de 590 lei, acordată de către comunele:

Ciuşlea, Costieni, Mirceşti, Suraia, Călieni, Vultur, Mărăşeşti, Bilieşti

şi Jorăşti, pentru cantina şcolară. Şcoala de Meserii din Soveja se

întreţinea cu ajutorul de 510 lei dat an de an de către comunele:

184 Stelian Neagoe, op. cit., p. 71. 185 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 37 / 1905, f. 46.


Răcoasa, Soveja, Găuri, Moviliţa, Străoane de Sus, Câmpuri şi

Fitioneşti, pentru cantina şcolară dar şi din subvenţia de 1.500 lei,

acordată de judeţ. Comuna Ţifeşti contribuia cu 400 de lei pe an la

întreţinerea Şcolii de Ţesătorie din localitate, în timp ce Şcoala de

Meserii Sascut, beneficia de câte 1.000 de lei pe an din partea

comunelor Pănceşti şi Sascut, pentru a putea funcţiona în bune

condiţii 186.

Pe lângă subvenţiile acordate şcolilor de meserii din judeţ,

autorităţile putnene s-au îngrijit şi de reparaţiile localurilor şcolare.

Numai pe parcursul anului 1905, Şcoala de Meserii din Suraia a

beneficiat de lucrări de reabilitare şi împrejmuire, care s-au ridicat la

suma de 694,75 lei 187.

Pentru buna funcţionare a învăţământului rural din judeţul

Putna, prefectul trimitea la finele lunii martie 1905, o adresă mai

multor primării, reamintindu-le că legea le obliga să se îngrijească de

şcoală 188. Această adresă venea în urma mai multor reclamaţii sosite

pe adresa Prefecturii, de la diriginţii şcolilor din judeţ, care

deplângeau modul defectuos în care unii primari înţelegeau să respecte

legea. Din aceste adrese aflăm de exemplu, că la Străoane de Jos dar şi

la Moviliţa, primarii refuzau să pună la dispoziţia diriginţilor, terenul

aferent grădinilor şcolare 189, iar în comuna Vulturul, primarul tăiase

toate subvenţiile pentru şcoală 190.

În ciuda tuturor dificultăţilor întâmpinate, şcoala putneană de

toate gradele, continua să progreseze. O dovedeşte numeroasele

expoziţii organizate cu diferite ocazii, în care strădania învăţătorilor se

îmbina cu rezultatele elevilor. Astfel, la 29 aprilie 1905, se deschidea

în localul Şcolii de Băieţi nr. 1 din Focşani, expoziţia de lucru manual

a elevilor şcolilor primare rurale 191, pentru ca în zilele de 14, 15 şi

186 Ibidem, f. 49 – 49 verso. 187 Ibidem, f. 158. 188 Ibidem, dosar nr. 47 / 1905, f. 96. 189 Ibidem, f. 60. 190 Ibidem, f. 80. 191 Ibidem, f. 115.


16 octombrie 1905, acelaşi local, să găzduiască, expoziţia de produse

agricole recoltate din grădinile şcolare şi de pe câmpurile de

experienţă ale şcolilor rurale din judeţul Putna 192.

Premierea elevilor silitori la sfârşitul anului şcolar, a rămas o

constantă a învăţământului, dincolo de lipsurile cu care se confruntau

unele comune din judeţ. Pentru achiziţionarea de cărţi şi rechizite,

oferite drept premiu la sfârşitul anului şcolar 1904 / 1905, primăriile

putnene au contribuit cu sume cuprinse între 5 lei (comuna

Angheleşti) şi 100 lei (comuna Mărăşeşti), valoarea premiilor acordate

ajungând astfel la suma de 1.990 lei 193.

Primăria oraşului Focşani a cumpărat pentru elevii silitori ai

celor opt şcoli primare din oraş, 20 de volume din opera reginei

Elisabeta „Poesiile unei regine” 194. Pe lângă acestea, Primăria a

repartizat fiecărei şcoli primare, suma de 80 lei, pentru achiziţionarea

altor volume ce urmau a fi acordate ca premii 195 la festivitatea ce

urma să aibă loc pe 25 iunie 1905, la orele 9 dimineaţa, în Grădina

Ciurea din calea Cuza – Vodă 196.

Autoritatea locală focşăneană nu a rămas indiferentă nici la

nevoile elevilor sărmani, pe care i-a sprijinit atât cu sume de bani, cât

şi cu manuale şi rechizite, la fiecare început de an şcolar. În luna

septembrie 1905, costul acestor ajutoare s-a ridicat la suma de 372 lei 197 iar în luna decembrie, la 320 lei, din care s-a cumpărat

încălţăminte198.

Elevii Licelui „Unirea”, au beneficiat şi ei de generozitatea

Primăriei oraşului Focşani, care, în luna mai a anului 1905, achita

costul instrumentarului necesar cabinetului de fizică 199.

192 Ibidem, f. 230. 193 Ibidem, f. 133 verso. 194 Idem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 9 / 1905, f. 25. 195 Ibidem, f. 33. 196 Ibidem, f. 48. 197 Ibidem, f. 113. 198 Ibidem, f. 129. 199 Ibidem, f. 26.


An de an, în vacanţa de vară, prin grija primăriei din Focşani,

cele opt şcoli primare din oraş erau reparate şi igienizate. Potrivit

devizului estimativ din 22 iunie 1905, întocmit de Serviciul Tehnic al

Primăriei, costul reparaţiilor pentru cele şapte şcoli primare din

Focşani, se ridica la 2.400 lei 200. Reparaţiile localului Şcolii Primare

de Fete nr. 4, din strada Păcii, reveneau în sarcina proprietarului

Cristea Ştefănescu şi se ridicau la 417 lei 201.

Licitaţia pentru lucrările de reparaţii de la şcolile focşănene, a

fost câştigată la data de 11 iulie 1905 de maistrul zidar Mihai Lenghel,

care a oferit primăriei un rabat de 12 procente din costul lucrărilor 202.

Până la finele anului 1905, în urma adreselor directorilor de

şcoli, s-a mandatat de către aceeaşi primărie, suma de 1.270 lei, pentru

construirea sobelor de teracotă necesare dar şi 153 lei, pentru lucrări

de tinichigerie 203.

La începutul anulul 1906, pentru a preîntâmpina reclamaţiile

aduse autorităţălor locale de către diriginţii şcolilor rurale, Ministerul

Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Administraţiunea ,,Casei Şcoalelor”,

solicita tuturor prefecturilor din ţară, prin Adresa nr. 20.466, ca:

„în conformitate cu articolul 143, aliniatul 7, din legea comunală, să

se înscrie în bugetele tuturor comunelor rurale, din oficiu,

următoarele cheltuieli minimale obligatorii: 20 lei lunar pentru

fiecare învăţător sau învăţătoare sub nume de indemnizaţie de

locuinţă, pentru cercurile culturale şi pentru activitatea extraşcolară;

40 lei anual, pentru mici reparaţiuni mobilierului şi localului

şcoalelor cu una sau două sale şi 60 lei la şcoalele cu trei şi patru

sale de clasă; 24 lei, cheltueli de cancelarie, la şcoalele cu o singură

sală de clasă şi 30 lei la şcoalele cu mai multe clase; 240 lei anual,

plata servitorilor la şcoalele cu un post şi 300 lei la şcoalele cu mai

multe posturi; 12 lei anual, iluminatul şcolii; procurarea a 15 m. c.

200 Ibidem, dosar nr. 14 / 1905, f. 114. 201 Ibidem, f. 115 verso. 202 Ibidem, f. 140. 203 Ibidem, f. 299.


lemne pentru directorii de şcoli şi 12 m. c. de fiecare sală de clasă” 204. Toate aceste măsuri urmau să fie puse în aplicare cu începere din

anul financiar următor. Prefectura Putna a transmis prin fonograme

tuturor primăriilor rurale Ordinul ministerial revenind, la

19 septembrie 1906, cu un nou apel, prin care le solicita aceloraşi

autorităţi, să înmâneze diriginţilor şcolilor rurale, sumele necesare

pentru iluminat şi încălzire, pe perioada iernii 205.

Pentru punerea în aplicare a Legii din 7 / 20 martie 1906, care

introducea instrucţia militară obligatorie în şcolile primare, secundare

şi profesionale de băieţi, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice

dispunea prefecţilor, prin Adresa nr. 17.059, din 18 martie 1906, să ia

măsuri pentru ca primăriile să prevadă în bugetele lor, câte 300 de lei

pentru fiecare şcoală. Banii urmau să fie folosiţi pentru achiziţionarea

unei arme de tir, a unei ţinte automatice dar şi pentru cumpărarea unui

număr de 30 de arme de lemn, precum şi a unei maşini, pentru topirea

şi confecţionarea proiectilelor. Judeţul trebuia de asemenea să procure

o trăsură cu pânză şi doi cai dar şi să angajeze un vizitiu, pentru

transportul revizorului militar. Toate acestea, se ridicau la un cost de

2.404 lei. În plus, în fiecare judeţ, urmau să funcţioneze şase

instructori militari 206.

Majoritatea comunelor din judeţul Putna, fiind sărace, erau

incapabile să achite sumele cerute pentru instrucţia militară 207.

Deoarece lipsa de fonduri era o problemă generală, Ministerul de

Interne, solicita la 30 noiembrie 1906, prin Adresa nr. 23.236

„ca în cazul unei lipse totale de fonduri în anul curent, pentru

aplicarea legii instrucţiei militare în şcoli, să se prevadă în bugetul

viitor (1907 / 1908), pretinsa sumă” 208.

204 Idem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 48 / 1906, f. 29. 205 Ibidem, f. 189. 206 Ibidem, f. 33 – 33 verso. 207 Ibidem, f. 171. 208 Ibidem, f. 255.


La nivelul judeţului Putna funcţionau în cursul anului 1906,

un număr de 71 de şcoli primare rurale cu cinci clase (curs complet) şi

12 şcoli primare rurale cu patru clase 209 dar şi şase şcoli de meserii. În

anul şcolar 1905 / 1906, Şcoala de Meserii din Suraia a funcţionat cu

nouă elevi, la Şcoala de Meserii din Soveja au urmat 12 elevi, în timp

ce Şcoala de Meserii cu profil lemnărie – rotărie şi fierărie din comuna

Măicăneşti, a fost frecventată de 53 elevi 210. Şi în privinţa numărului

de absolvenţi, Şcoala de Meserii din Măicăneşti era mai bine

reprezentată, ea fiind absolvită până în anul 1906, de un număr de

22 elevi, comparativ cu Şcoala de Meserii din Suraia, care dăduse

numai şapte absolvenţi sau cea din Soveja, cu numai trei absolvenţi211.

Anul 1906, fiind anul jubileului regal, a prilejuit o serie de

manifestări culturale de amploare. Un mare răsunet l-a avut Expoziţia

Naţională, la care judeţul Putna a fost reprezentat de Şcoala de

Viticultură şi Dogărie din Odobeşti. Au fost expuse atât obiecte

lucrate în atelierul şcolii cât şi struguri din via proprie şi legume din

grădina şcolară 212.

Cu ocazia marii sărbători a regalităţii, Societatea Ştiinţifică şi

Literară din Iaşi a editat mai multe medalii jubiliare 213. Dacă

Prefectura Putna nu a putut achiziţiona astfel de medalii din lipsă de

fonduri, Primăria oraşului Focşani a comandat şi a oferit celor mai

silitori elevi ai şcolilor primare, un număr de 24 medalii jubiliare 214.

Cele opt şcoli primare din oraş au mai primit pentru ceremonia

distribuirii de premii, câte un volum din „Poesiile unei regine”, câte

37 exemplare din cartea „Viermii de mătase” dar şi suma de 70 de lei,

pentru achiziţionarea de volume cu conţinut educativ 215.

209 Ibidem, f. 32. 210 Ionel Budescu, op. cit., p. 135. 211 Ibidem, p. 136. 212 Ibidem, p. 134. 213 A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 21 / 1906, f. 7. 214 Ibidem, f. 102. 215 Ibidem, f. 56.


Primăria oraşului Focşani a dispus de fonduri şi pentru

iniţierea instrucţiei militare în cele patru şcoli primare de băieţi.

Astfel, la data de 28 iulie 1906, Casieria Comunală a oraşului Focşani,

comunica depunerea sumei de 1.200 lei, pentru acoperirea

cheltuielilor militare din şcolile primare de băieţi 216

Pentru elevii nevoiaşi ai oraşului, au fost cumpărate cu

sprijinul primăriei Focşani, cărţi şi rechizite şcolare în valoare de

350,15 lei, care au fost distribuite la 1 septembrie 1906, odată cu

începerea noului an şcolar 217. Aceeaşi elevi lipsiţi de mijloace au

beneficiat de generozitatea autorităţilor locale şi cu ocazia sărbătorilor

de iarnă, când s-a mandatat suma de 700 lei, pentru procurarea de

îmbrăcăminte şi încălţăminte 218.

Şi în cursul anului 1906, s-au efectuat lucrări de reabilitare şi

igienizare, la toate cele opt şcoli primare din oraşul Focşani. Dacă în

vacanţa Paştelui, au fost alocaţi pentru reparaţii câte 50 de lei pentru

fiecare şcoală primară din oraş 219, lucrările de reabilitare executate în

vara anului 1906, la aceleiaşi şcoli, au costat 4206,48 lei 220şi au fost

finalizate de maistrul Mihai Lenghel, la data de 27 noiembrie 1906 221.

Până la finele anului au mai fost executate lucrări de tinichigerie în

valoare de 79,25 lei 222 şi au fost construite 18 sobe de teracotă, care

au costat încă 2.580 lei 223.

Oraşul de pe Milcov a găzduit la sfârşitul anului 1906, cel

de-al III-lea Congres al învăţătorilor din România, la care a luat parte

şi marele istoric Nicolae Iorga 224. Lucrările congresului s-au

desfăşurat în perioada 28 – 30 decembrie 1906, şi au fost prezidate de

216 Ibidem, f. 132. 217 Ibidem, f. 186 verso. 218 Ibidem, f. 205. 219 Ibidem, dosar nr. 48 / 1906, f. 11. 220 Ibidem, f. 56. 221 Ibidem, f. 154. 222 Ibidem, f. 155. 223 Ibidem, f. 170. 224 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, op. cit., p. 301.


Vasile Iftimescu, învăţător la şcoala din Soveja, considerat unul din

cei mai buni învăţători din ţară 225. Pe ordinea de zi, s-au regăsit

următoarele teme: educaţia ţărănimii din punct de vedere intelectual,

moral şi economic, ameliorarea situaţiei materiale şi morale a

învăţătorilor, mărirea salariilor personalului didactic. Participanţii la

Congres, au votat printre altele: creşterea salariului învăţătorilor la

130 de lei pe lună, dezvoltarea băncilor populare, lărgirea drepturilor

politice ale săteanului şi deplina lui educaţie cetăţenească, răspândirea

îndeletnicirilor practice pe regiuni, accesul membrilor corpului

didactic la băi gratuite şi reducerea cu 50 % pe C. F. R. 226.

Anul 1907 a stat sub semnul marilor răscoale ţărăneşti. Spiru

Haret era considerat, unul dintre vinovaţii morali pentru răzvrătirea

maselor, datorită publicării în anul 1905, a valorosului studiu „Chestia

ţărănească”, ajuns în 1907 la a doua ediţie 227 şi care, după părerea

adversarilor săi politici, agitase spiritele în rândul ţărănimii.

Pe fondul acestor evenimente majore din istoria României,

liberalii reveneau la putere. Astfel, Spiru Haret, prelua pentru a treia

oară portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în guvernul condus

de D. A. Sturdza, instalat la data de 12 martie 1907 228.

Deşi răscoalele ţărăneşti au afectat întreaga societate

românească, grija pentru şcoală şi pentru buna sa funcţionare a

continuat să se manifeste în toate zonele ţării.

Prefectura judeţului Putna a rămas aproape de nevoile şcolilor

rurale, intervenind ori de câte ori, primarii nu-şi respectau obligaţiile

pe care le aveau faţă de învăţământ, cum s-a întâmplat şi la data de

6 februarie 1907, când, printr-o serie de adrese, prefectul

N. N. Săveanu atrăgea atenţia primarilor din comunele: Mera, Ireşti,

Păuleşti şi Borşani, că trebuiau achiziţionate lemne pentru foc şi era

225 Ionel Budescu, op. cit., p. 172. 226 Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, op. cit., p. 302. 227 Ibidem, f. 300. 228 Stelian Neagoe, op. cit., p. 72.


necesară repararea sobelor de la şcolile aflate în întreţinerea lor 229.

Aceeaşi prefectură, se interesa la 20 martie 1907 şi de stadiul

lucrărilor de împrejmuire a grădinilor şcolare, deoarece Societatea

,,Ţesătoarea” din Iaşi, intenţiona să planteze pe trenul acestora, duzi,

pentru creşterea viermilor de mătase 230.

La 13 aprilie 1907, în urma unui raport prezentat de către

revizorul şcolar al judeţului, autoritatea judeţeană din Putna, atrăgea

atenţia primarului din comuna Diocheţi, că era necesar să păstreze

raporturi civilizate cu învăţătorul din localitate şi să aloce fonduri

pentru igienizarea şcolii; primarul din Năruja era sfătuit să

construiască un pod peste apa Peţicului, pentru a înlesni accesul

elevilor din comună la şcoală iar la Vadu- Roşca, autoritatea comunală

era atenţionată să achite, cheltuielile de cancelarie restante 231.

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice solicita, prin

Adresa nr. 14.706 din 1 iunie 1907, trimisă tuturor administraţiilor

judeţene din ţară, să prevadă în bugetele lor o sumă cuprinsă între

600 şi 2.000 de lei, necesară pentru numirea a încă doi sau trei

învăţători ambulanţi, care să se ocupe de grădinile şcolare şi câmpurile

de experienţă 232.

La 17 iunie 1907, sosea pe adresa Prefecturii putnene o adresă

a revizorului şcolar al judeţului G. I. Rarincescu, care propunea ca

pentru premierea elevilor de la sfârşitul anului şcolar, să se

achiziţioneze cărţi doar pentru absolvenţii şcolilor primare rurale,

ceilalţi urmând să primească bonuri valorice tipărite şi semnate de

revizor, cu ajutorul cărora, la începutul anului şcolar, urmau să-şi

cumpere manuale, de la una dintre librăriile din localitate 233.

Ca urmare a acestei iniţiative, în anul 1907, s-au distribuit la nivelul

229 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 49 / 1907, f. 13. 230 Ibidem, f. 44. 231 Ibidem, f. 110. 232 Ibidem, f. 129. 233 Ibidem, f. 134.


judeţului Putna, cărţi pentru premii, în valoare de 614,25 lei şi s-au

repartizat bonuri însumând, 1.269,25 lei 234.

O altă inţiativă la fel de apreciată, i-a aparţinut prefectului

Săveanu, care, la 30 iulie 1907, într-o adresă înaintată diriginţilor

şcolilor rurale îşi exprima dorinţa de a înzestra şcolile, cu băncile

necesare. Conform tabloului, cu numărul de pupitre de care era nevoie

în şcolile vrâncene, întocmit de revizorul şcolar al judeţului, din cele

84 de instituţii de învăţământ existente în Putna, doar cele din

comunele Adjudu- Nou, Bârseşti, Fitioneşti, Paltinul şi Valea Seacă,

erau dotate cu mobilierul necesar 235. În concluzie, la nivelul judeţului

Putna, erau necesare în anul 1907, un număr de 400 bănci 236, pentru

realizarea cărora Prefectura l-a contractat pe Arnold Brend, la 1 august

1907. Acesta se angaja să confecţioneze şi să predea cele 400 de

pupitre până la 1 septembrie 1907, contra unei sume de 7.200 lei 237.

Termenul de execuţie a fost devansat, astfel că, la 12 noiembrie 1907,

erau gata numai 249 bănci 238.

Comuna urbană Focşani, reşedinţa judeţului Putna, a oferit

întotdeauna un exemplu pozitiv, vis a vis de modul în care a gestionat

problema învăţământului.

Deoarece, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice

constatase că nu întotdeauna cărţile oferite drept premiu corespundeau

vârstei şi moralei elevilor, putând constitui un real pericol pentru

educaţia naţională 239, la data de 1 iulie 1907, se constituia în Focşani,

o comisie ce urma să selecteze volumele destinate premierii elevilor.

Din această comisie făceau parte: revizorul şcolar G. I. Rarincescu,

Elena Rahtivan, directoarea Şcolii Primare de Fete nr. 3 din Focşani şi

Constantin Vasilescu, directorul Şcolii de Băieţi nr. 3 din Focşani.

Împreună cu preşedintele Comisiei Interimare, N. N. Săveanu, aceştia

234 Ibidem, f. 150. 235 Ibidem, f.140. 236 Ibidem, f. 141. 237 Ibidem, f. 166. 238 Ibidem, f. 167. 239 Idem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 24 / 1907, f. 25.


au ales la data de 6 iunie 1907, cărţile ce urmau a fi achiziţionate drept

premii, în limitele sumei de 600 lei 240. Dintre titlurile ce se regăseau

în lista alcătuită de comisie, amintim: „Povestea unei coroane”,

„Resboiul pentru neatârnare” de George Coşbuc, „Geografia

judeţului Putna”, „Opere complete” de Ion Creangă, „Basme” de

Petre Ispirescu, „Ostaşul” de maior Chiriţescu şi „Poveşti din

resboiu” de Mihail Sadoveanu. Comisia Interimară a oraşului Focşani

distribuia din biblioteca proprie pentru premierea şcolarilor din anul

1907, 20 de volume din „Poeziile unei Regine” şi 47 de exemplare

din „Poema Istorică” 241.

Autoritatea locală a oraşului de pe Milcov, îşi arăta

disponibilitatea şi pentru popularizarea exerciţiilor fizice în şcoli,

conformându-se Adresei ministeriale din 27 mai 1907 242 dar încuraja

şi studiul şi cercetarea, mandatând la 22 iunie 1907, suma de 1.165 lei

pe adresa Liceului „Unirea”, pentru achitarea aparaturii necesare

laboratorului de chimie 243. Acelaşi prestigious liceu focşănean,

deschidea pentru publicul larg, la data de 16 octombrie 1907, porţile

bibliotecii proprii, dotată cu 2.800 de volume, pentru funcţionarea

căreia şi-a adus aportul Comisia Interimară a oraşului 244.

Nici în anul 1907, nu au fost daţi uitării elevii nevoiaşi ai

oraşului, care au fost sprijiniţi de către autoritate locală pentru a

continua studiile, atât cu sume de bani cât şi cu haine şi îmbrăcăminte

în valoare de 350,10 lei 245.

În privinţa reparaţiilor necesare localurilor de şcoli primare

din Focşani, Comisia Interimară a acordat 60 de lei fiecăreia dintre

cele şapte şcoli primare urbane şi numai 30 de lei Şcolii de Fete nr. 4,

aflată într-un local închiriat, pentru curăţenia din vacanţa Paştelui 246

240 Ibidem, f. 44. 241 Ibidem, f. 47. 242 Ibidem, f. 48. 243 Ibidem, f. 36. 244 Ibidem, f.152. 245 Ibidem, f. 180. 246 Ibidem, dosar nr. 31 / 1907, f. 29.


iar pentru reabilitările din vacanţa de vară a anului 1907 s-a mandatat

suma de 2.341,55 lei 247.

Nu a fost dată uitării nici problema grădinilor şcolare. În acest

sens, în baza Procesului - verbal nr. 73, din 29 octombrie 1907 al

Consiliului Comunal Focşani, s-a aprobat „ca locul din strada Coteşti,

proprietatea comunei, fost mitoc al mănăstirei Dălhăuţ, să serviască

pe viitor ca grădină şcolară pentru Şcoala primară de băieţi nr. 3 din

Focşani” 248. La data de 7 februarie 1908, lotul respectiv era predat

domnului Bănică Stoicescu, institutor al sus numitei şcoli 249. Pentru

înzestrarea grădinii şcolare cu uneltele necesare, Comisia Interimară a

achitat la data de 16 martie 1908, suma de 133,95 lei, pentru ca la 19

mai 1908 să fie mandatată suma de 131,95 lei,

pentru instalarea unei surse de apă 250. În bugetul comunei urbane

Focşani pe 1908 / 1909, s-a prevăzut pentru întreţinerea acestei

grădini şcolare, suma de 600 lei, din care 400 reprezentau

indemnizaţia institutorului Stoicescu, 100 de lei erau repartizaţi pentru

lucrări ce nu se puteau realiza cu şcolarii şi 100 lei erau destinaţi

cumpărării de seminţe, răsadniţe şi unelte 251.

Întreţinerea localurilor de şcoli primare a continuat să

reprezinte o prioritate a autorităţilor focşănene, care la 10 aprilie 1908

dispuneau să se repartizeze suma de 50 de lei pentru fiecare şcoală din

oraş, în vederea curăţeniei din vacanţa Paştelui 252. Pentru reparaţiile

din vara anului 1908, s-a mandatat suma de 6.509,50 lei 253. În cursul

aceluiaşi an s-a realizat şi împrejmuirea cu gard a Şcolii Primare de

Băieţi nr. 1 din Focşani, lucrare ce s-a ridicat la un cost de

736,30 lei 254.

247 Ibidem, f. 79. 248 Ibidem, dosar nr. 63 / 1907, f. 3. 249 Ibidem, f. 5. 250 Ibidem, f. 11 verso. 251 Ibidem, f. 20. 252 Ibidem, dosar nr. 28 / 1908, f. 67. 253 Ibidem, f. 166 verso. 254 Ibidem, f. 34 verso.


În urma cutremurului din noaptea de 23 / 24 septembrie 1908,

majoritatea şcolilor din oraşul Focşani au trimis adrese primăriei,

privind pagubele suferite 255. Cele mai afectate au fost Şcoala Primară

de Fete nr. 1 şi nr. 3, dar şi Şcoala Primară de Băieţi nr. 2 şi nr. 3 256.

Pentru remedierea pagubelor produse de cutremur, s-a alocat de la

bugetul comunei, suma de 385 lei 257.

Ca urmare a numeroaselor solicitări venite pe adresa Primăriei

Focşani de la părinţi care nu dispuneau de bani pentru a-şi trimite

copiii la studii, se acordă ajutoare băneşti cuprinse între 10 şi 70 lei,

unui număr însemnat de locuitori ai oraşului 258. Graţie generozităţii

aceleiaşi primării, elevul Mihail N. Ion din Focşani era admis, la

30 septembrie 1908, ca bursier la Şcoala de Croitorie din Iaşi, fiind

susţinut de comună cu 300 de lei pe an 259.

Pentru achiziţionarea de manuale şi rechizite necesare elevilor

nevoiaşi ai oraşului, s-a mandatat la începutul anului şcolar 1908 /

1909, suma de 606,70 lei 260 iar în luna decembrie a anului 1908, s-au

cumpărat cu ajutorul primăriei oraşului Focşani, 32 de perechi de

cisme şi 32 de perechi de ghete, în valoare de 600 lei, pentru aceeaşi

elevi lipsiţi de mijloace materiale 261.

Autoritatea locală din oraşul de pe Milcov a sprijinit şi

dezvoltarea caracterului practic al învăţământului şi răspunzând

Adresei nr. 4.128 din 6 noiembrie 1908, a Revizoratului Şcolar al

judeţului Putna, a comandat un număr de patru războaie de ţesut în

valoare de 220 lei, pentru dotarea şcolilor primare de fete din oraş 262.

255 Ibidem, f. 241. 256 Ibidem, f. 255. 257 Ibidem, f. 288. 258 Ibidem, dosar nr. 21 / 1908, f. 84. 259 Ibidem, f. 148. 260 Ibidem, f. 157. 261 Ibidem, f. 179. 262 Ibidem, f. 169.


La nivelul judeţului Putna, anul 1908 a marcat debutul unei

noi campanii de construcţii şcolare, coordonată ca şi în trecut de către

prefectul N. N. Săveanu.

Pe adresa Prefecturii au sosit încă de la începutul anului 1908,

o serie de solicitări din partea comunelor putnene care doreau fie să

mărească localurile de şcoli, fie să construiască locuinţe pentru

diriginţi sau chiar să ridice noi localuri şcolare. În aceste adrese se

cerea întervenţia prefectului judeţului pe lângă „Casa Şcoalelor”, în

vederea acordării de împrumuturi 263.

În luna aprilie a anului 1908, Ministerul Instrucţiunii şi

Cultelor, Administraţiunea „Casei Şcoalelor”, transmitea tuturor

prefecturilor din ţară prin Adresa nr. 9.953 că, în zonele rurale,

întreaga comunitate trebuia să contribuie la construcţia noilor şcoli, fie

cu bani sau materiale de construcţie, fie cu mână de lucru 264. În

aceeaşi lună, printr-o informare a aceluiaşi minister, se anunţa că şi în

anul 1908, „Casa Şcoalelor” acorda împrumuturi comunelor care

doreau să construiască localuri de şcoli; suma împrumutată nu putea

depăşi 5.000 de lei de comună, bani ce urmau a fi returnaţi în cinci sau

10 ani, cu o dobândă de 5 % pe an 265.

La data de 3 iunie 1908, pleca spre Bucureşti Adresa nr.

2.125 a Prefecturii Putna, în care se preciza că la nivelul judeţului,

necesitau împrumuturi pentru construcţia de şcoli, următoarele

comune: Boloteşti (4.000 lei), Orbeni (3.500 lei), Pănceşti (5.000 lei),

Răcoasa (5.000 lei) şi Ţifeşti (5.000 lei), în total 22.500 lei 266. Prin

Adresa „Casei Şcoalelor” din 18 iunie 1908, împrumutul solicitat era

acordat 267. La 13 iunie 1908, comuna Câmpinanca contractase de la

aceeaşi instituţie un credit pe 10 ani în valoare de 4.000 de lei, pentru

construirea unei săli de clasă la şcoala din localitate 268.

263 Idem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 141 / 1908, f. 2. 264 Ibidem, f. 66. 265 Ibidem, f. 70. 266 Ibidem, f. 105. 267 Ibidem, f. 116. 268 Ibidem, f. 208.


Din lunga listă de comune care necesitau localuri de şcoli, pe

care Revizoratul Şcolar a trimis-o prefecturii Putna, la 27 mai 1908,

administraţia judeţeană decidea să sprijine cu suma de 4.000 de lei,

doar comuna Burcioaia 269. Construcţia urma să se realizeze pe un

teren de 17 prăjini, proprietetea comunei, în timp ce lemnăria necesară

era donată de contesa de Divonne 270. La finele anului 1908,

rămâneau nesolicitate cererile pentru noi construcţii şcolare, ale

următoarelor comune: Pădureni, Vulturul (cătunul Vadu Roşca), Mera

(cătunul Reghiu), Câmpuri (cătunul Gogoiu şi cătunul Rotileşti),

Străoanie de Sus (cătunul Varniţa), Păuneşti (cătunul Bou), Făurei

(cătunul Pradude), Ireşti, Nămoloasa Sat, Soveja, Găurile şi Valea

Seacă 271. Toate aceste localităţi au primit sprijin în campaniile de

construcţie ale anilor următori.

Pe lângă construirea de noi localuri şcolare, Prefectura Putna

s-a preocupat şi de soarta şcolilor existente, intervenind acolo unde se

semnalau nereguli. În limita fondurilor bugetare aferente anului 1908,

au fost sprijinite diferite şcoli. Spre şcoala din comuna Borşani, a

plecat suma de 400 lei, pentru împrejmuirea cu gard a localului 272, alţi

400 de lei au fost distribuiţi unui număr de cinci şcoli rurale, pentru

achiziţionarea războaielor de ţesut necesare 273 iar 150 lei, au fost

depuşi în conturile Administraţiei plăşii Şuşiţa, pentru acoperirea

cheltuielilor necesare împrejmuirilor localurilor şcolare şi asigurării

combustibilului pentru iarnă 274.

La 13 mai 1908, prefectul judeţului Putna trimitea în teritoriu

o circulară, aducând la cunoştinţa primarilor rurali că în luna martie

1908, s-a adoptat Legea prin care şcolile rurale erau înzestrate cu

2,5 – 3,5 ha teren, pentru aplicarea învăţământului practic agricol. În

269 Ibidem, f. 209. 270 Ibidem, f. 59. 271 Ibidem, f. 187. 272 Ibidem, dosar nr. 59 / 1908, f. 21. 273 Ibidem, f. 175. 274 Ibidem, f. 263 verso.


acest sens, se cerea luarea de măsuri pentru punerea în aplicare a sus

numitei legi 275.

Prin Ordinul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice,

nr. 44.869 din iulie 1908, se hotăra înfiinţarea cu data de 1 octombrie

1908, a următoarelor şcoli, în comunele: Câmpurile (cătunul Rotileşti

şi cătunul Ciuruc), Păuneşti (cătunul Bou), Tichiriş (cătunul Ruget),

Făurei (cătunul Balta Raţei), Străoane de Sus (cătunul Varniţa),

Domneşti (cătunul Domneşti). Cu aceeaşi ocazie se aducea la

cunoştinţa autorităţilor putnene faptul că urmau să se înfiinţeze nouă

posturi de învăţători, pentru şcolile din comunele: Moviliţa, Valea

Seacă, Găurile, Vulturul, Ţifeşti, Străoane de Sus, Sascut, Mărăşeşti şi

Suraia 276. Venind în întâmpinarea celor comunicate de la Bucureşti,

prefectul de Putna trimitea la data de 28 iulie, primăriilor mai sus

amintite, un ordin circular prin care le informa că, la fiecare dintre

cele şapte şcoli ce urmau să ia fiinţă de la 1 octombrie, erau necesare:

o sală de clasă, locuinţă pentru diriginte şi mobilier aferent 277.

Prefectura judeţului Putna a acordat o atenţie sporită şi

învăţământului profesional. Acolo unde acesta nu dădea rezultate, s-au

luat măsuri urgente.

Printr-o Adresă venită de la Şcoala de Meserii din comuna

Suraia la data de 8 martie 1908, Prefectura Putna era informată că

„la aceea şcoală au absolvit până în prezent 7 elevi, iar astăzi,

înscrişi pentru fregventare sunt numai 5” 278.

La data de 12 martie 1908, prefectul Săveanu scria ministrului

Instrucţiunii, următoarele: „Şcoala elementară de meserii înfiinţată în

comuna Suraia, n’a dat roadele la care ne aşteptam aici, fie din

neîncrederea locuitorilor, fie din direcţiunea greşită ce s’a dat şcolii,

numărul elevilor a fost redus la 4 – 5 pe an, lucru ce nu mai poate

275 Ibidem, f. 148. 276 Ibidem, f. 184. 277 Ibidem, f. 186. 278 Ibidem, dosar nr. 49 / 1908, f. 36.


dăinui” 279. În urma acestei comunicări, la 20 martie 1908, prin

Decizia ministerială nr. 17.012, se hotăra desfiinţare Şcolii de Meserii

din comuna Suraia, începând cu data de 1 septembrie 1908 280, pentru

ca la 9 aprilie 1908, să se revină asupra deciziei, dispunându-se

mutarea şcolii din Suraia la Adjud 281.

Şcoala elementară de meserii din Soveja se confrunta cu

aceeaşi problemă a frecvenţei reduse, motiv pentru care, la data de

4 iulie 1908, Prefectura Putna cerea Ministerului Cultelor şi

Instrucţiunii Publice, să aprobe mutarea ei în comuna urbană Panciu,

unde exista şi un imobil oferit gratuit de primăria din localitate 282.

Cererea era aprobată de Minister la data de 4 septembrie 1908 283

pentru ca spre finalul lunii, pe data de 20, să se comunice telegrafic că

„de la 1 octombrie 1908 Şcoala de meserii din Suraia se va muta la

Panciu iar la Adjudul Nou se va muta Şcoala din Soveja” 284.

Singura şcoală profesională din judeţul Putna, care funcţiona

cu o frecvenţă ridicată şi avea rezultate excelente, era Şcoala de

Viticultură şi Dogărie din Odobeşti. În anul şcolar 1907 / 1908 şcoala

a avut 49 de elevi iar în anul şcolar 1908 / 1909, frecvenţa era de

42 elevi 285. Subvenţionată atât de comuna Odobeşti cât şi de judeţul

Putna, dotată cu local model şi având o plantaţie de vie americană,

Şcoala de Meserii din Odobeşti era una din cele mai apreciate şcoli

profesionale din ţară 286.

Spre finalul anului 1908, la 5 noiembrie, lua fiinţă în comuna

urbană Panciu „prima şcoală a administraţiei de stat care a pregătit o

bună perioadă de timp, notarii primăriilor comunale” 287.

279 Ibidem, f. 30. 280 Ibidem, f. 42. 281 Ibidem, f. 45. 282 Ibidem, f. 71. 283 Ibidem, f. 112. 284 Ibidem, f. 129. 285 Ionel Budescu, op. cit., p. 134. 286 Ibidem. 287 Cezar Cherciu, op. cit., p. 224.


Pentru a da un imbold învăţământului profesional,

administraţia putnenă a acordat sume importante, în vederea susţinerii

elevilor din judeţ la cele mai prestigioase şcoli profesionale din ţară.

Dacă în anul şcolar 1908 / 1909, erau susţinuţi cu burse 14 elevi, la

şcolile din Nucet, Roman, Râmnicu Sărat şi Iaşi 288, în bugetul

judeţului pe 1909 / 1910, era prevăzută suma de 2.200 lei, cu titlul de

„Burse pentru şcoalele profesionale ale statului” 289. Pe lângă aceste

sume, Prefectura Putna, a acordat în cursul anului 1909, burse în

valoare de 3.200 lei, pentru elevii Şcolii de notari din Panciu 290.

Conducerea judeţului a continuat să susţină cu fonduri şi

propriile şcoli de meserii, acordând şi în cursul anului 1909, sume

importante atât pentru Şcoala de viticultură şi dogărie din Odobeşti 291

cât şi pentru întreţinerea cantinelor şcolilor de meserii din Panciu şi

Adjud 292.

În ceea ce priveşte construcţia de noi localuri de şcoli,

campania demarată în anul 1908 s-a continuat cu success şi în 1909.

Conform unui Raport întocmit de Prefectura Putna şi trimis la data de

14 februarie 1909, Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor.

Administraţiunea ,,Casei Şcolalelor”, se comunica că, în campania

anului 1908 nu s-a reuşit finalizarea nici unui local de şcoală; se spera

ca în campania curentă „să se facă localuri de şcoli dar şi locuinţe

pentru diriginţi, la 9 comune din judeţ iar la 2 comune, mici reparaţii” 293. În acest sens se solicita de la „Casa Şcoalelor”, următoarele

împrumuturi: 5.000 de lei pentru comuna Burcioaia, 1.000 de lei

pentru comuna Câmpineanca, 3.000 de lei pentru Domneşti, 1.000 de

lei pentru comuna Drăguşani, 2.000 de lei pentru comuna Pădureni,

1.500 lei pentru comuna Pănceşti, 2.500 lei pentru comuna Răcoasa,

1.000 de lei pentru comuna Scurta, 500 lei pentru Spineşti, 500 lei

288 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 83 / 1909, f. 2 verso. 289 Ibidem, f. 89. 290 Ibidem, f. 90. 291 Ibidem, f. 20. 292 Ibidem, f. 24. 293 Ibidem, dosar nr. 184 / 1909, f. 25.


pentru Valea Sării şi 2.000 de lei pentru comuna Vulturul 294. Pe lângă

comunele menţionate în această adresă, în tabloul localurilor de şcoli

ce urmau a se construi în anul 1909, întocmit de Revizoratul Şcolar

Putna, mai figurau şi localităţile: Boloteşti, Orbeni, Ţifeşti, Ireşti,

Cucova, Păuneşti (cătunul Bou), Pufeşti, şi Strrăoane de Sus 295.

La data de 18 aprilie 1909, pe adresa Ministerului Cultelor şi

Instrucţiunii Publice, era expediată o scrisoare, semnată de

147 locuitori ai comunei putnene Mirceşti, din satele Răduleşti şi

Paraipani, care îşi exprimau hotărârea de a construi din fonduri

comunale, un local de şcoală cu o sală de clasă şi o locuinţă pentru

diriginte, în satul Răduleşti 296.

Dacă în luna februarie a anului 1909, Prefectura Putna solicita

în numele mai multor comune din judeţ, împrumuturi pentru

construcţia de şcoli, la data de 5 mai 1909, aceeaşi prefectură anunţa

la Bucureşti că nu mai era necesar împrumutul solicitat, deoarece în

judeţul Putna luase fiinţă „Asociaţiunea comunelor rurale”, care

alocase pentru anul în curs, suma de 103.000 lei în vederea

construcţiei de şcoli 297. „Asociaţia comunelor din Putna, funcţiona pe

baza întrajutorării între comunele judeţului, fără obligaţia de

restituire a sumelor depuse” 298.

Prin intermediul unei adrese ajunsă la Prefectura Putna la data

de 20 mai 1909, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, felicita

iniţiativa comunelor din judeţul Putna, concluzionând: „Dorim ca şi

pe viitor să depuneţi acelaşi interes pentru binele şcolii,

asigurându-vă că în totdeauna veţi avea sprijinul şi solicitudinea

noastră” 299.

294 Ibidem, f. 25 verso. 295 Ibidem, f. 85 verso. 296 Ibidem, f. 105. 297 Ibidem, f. 115. 298 Ionel Budescu, op. cit., p. 150. 299 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 184 / 1909, f. 176.


În urma întocmirii proiectelor de construcţie şi a aprobării lor

de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice 300, s-a trecut la

contractarea antreprenorilor. Astfel, la data de 27 iunie 1909, prefectul

judeţului Putna, I. Panaitescu, semna cu inginerul Emil Balaban,

contractul pentru construirea locuinţei dirigintelui şcolii din comuna

Pufeşti, după proiectul întocmit de inginerul judeţului, în valoare de

4.200 lei, la care constructorul oferea un rabat de 2,5 % 301. Acelaşi

Emil Balaban era contractat la 30 iunie 1909, pentru construirea şcolii

şi locuinţei dirigintelui din comuna Pădureni, al cărei cost ajungea

după aplicarea reducerii, la 6.537,10 lei 302.

La data de 12 iulie 1909, prefectul Panaitescu semna cu

inginerul Balaban, contractele pentru construirea şcolilor din

comunele: Burcioaia 303, Păuneşti, cătunul Bou 304, Domneşti 305,

Vulturul, satul Vadu Roşca 306 şi Drăguşani 307. Toate contractele erau

încheiate în aceeaşi termeni, constructorul oferind o reducere de

2,5 % din preţul devizului estimativ şi timp de execuţie de trei luni. În

aceleaşi condiţii, se semna la data de 11 august 1909 şi contractul

pentru construcţia unei noi săli de clasă la şcoala din comuna Răcoasa 308 iar pe 19 august 1909, Emil Balaban se angaja să finalizeze la timp

şi locuinţa dirigintelui din comuna Pănceşti 309. Până la sfârşitul lunii

septembrie 1909, Prefectura Putna a mai semnat cu inginerul Balaban

şi pentru construcţia şcolilor din comunele: Cucova, Diocheţi,

Străoane de Sus şi Ţifeşti 310.

300 Ibidem, f. 155. 301 Ibidem, f. 212. 302 Ibidem, f. 229. 303 Ibidem, f. 265. 304 Ibidem, f. 278. 305 Ibidem, f. 291. 306 Ibidem, f. 304. 307 Ibidem, f. 321. 308 Ibidem, f. 411. 309 Ibidem, f. 450. 310 Ibidem, dosar nr. 185 / 1909, f. 26.


Fondurile pentru această amplă campanie de construcţii

şcolare au venit integral de la „Asociaţia comunelor putnene”, din al

cărei buget au fost mandatate sume importante pentru lucrări de mai

mică amploare, cum ar fi, împrejmuirea cu gard a localurilor şcolare

din comunele Vizantea, Parava şi Jorăşti 311.

Primăria oraşului Focşani, a prevăzut în bugetul anului 1909,

un fond substanţial pentru întreţinerea localurilor de şcoli primare,

alocând atât în vacanţa Paştelui cât şi în vacanţa de vară, sume

importante pentru reabilitarea lor. În plus, s-a construit o bucătărie

necesară cantinei Şcolii de Băieţi nr. 4, pentru care s-a mandatat la 30

mai 1909, suma de 190 lei 312. La aceeaşi şcoală s-a realizat cu fonduri

comunale şi o marchiză pentru lemne, pentru care se achita la data de

31 octombrie 1909, suma de 180 lei 313. Pentru Şcoala Primară de Fete

nr. 3, autoritatea locală a acordat suma de 991,75 lei, în vederea

împrejmuirii localului şi pentru construirea unei magazii cu lemne 314.

Achiziţia de noi terenuri destinate şcolilor primare din oraş, a

reprezentat o prioritate a primăriei focşănene în anii 1909 şi 1910.

Astfel, în urma ofertei domnului Petcu Teodor din Focşani, de a vinde

o parte din curtea casei sale, care se învecina cu Şcoala Primară de

Fete nr. 1, pentru lărgirea curţii instituţiei de învăţământ 315, Primăria

Focşani îl delega la 30 ianuarie 1910, pe inginerul arhitect al comunei,

să verifice respectivul teren 316. Conform Raportului întocmit de

acesta, terenul, în suprafaţă de 241,7 m. p., era estimat la suma de

1.000 lei. Singura problemă era reprezentată de faptul că, pentru a se

realiza o aliniere perfectă a curţii şcolii era necesar să se cumpere şi o

altă porţiune de pământ, ce aparţinea doamnei Elisa Barbescu 317.

În urma mai multor negocieri, la 1 noiembrie 1910, se achita

311 Ibidem, f. 116 – 119. 312 Idem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 28 / 1909, f. 59. 313 Ibidem, f. 277. 314 Ibidem, f. 133 verso. 315 Ibidem, dosar nr. 74 / 1909, f. 1. 316 Ibidem, f. 3. 317 Ibidem, f. 3 verso.


domnului Petcu Teodor suma de 1.500 lei pentru terenul oferit 318,

pentru ca la 29 decembrie 1910 să fie achiziţionat şi lotul doamnei

Barbescu, cu suma de 250 lei 319.

Nici în anul 1909, Primăria oraşului Focşani nu i-a dat uitării

pe elevii şi studenţii nevoiaşi, pe care i-a sprijinit cu sume cuprinse

între 10 si 100 de lei, încurajându-i astfel, să nu abandoneze studiul 320. La începutul anului şcolar 1909 / 1910, autoritatea comunală a

mandatat suma de 1.316,30 lei, pentru achiziţionarea de rechizite şi

manuale distribuite elevilor lipsiţi de mijloace 321 iar cu ocazia

sărbătorilor de iarnă a comandat pentru ei, încălţăminte în valoare de

300 lei 322.

Anul 1909 a adus cu sine şi două evenimente importante

pentru oraşul de pe malurile Milcovului. Cu ocazia împlinirii a 50 de

ani de la Unirea cea Mică, a avut loc la Focşani, Congresul „Asociaţiei

Române pentru Răspândirea Ştiinţelor”, organizat de către un comitet

compus din 108 persoane şi prezidat de către N. N. Săveanu. Această

mare sărbătoare, la care au luat parte atât profesorul universitar Petru

Poni (fost ministru al Instrucţiunii) cât şi Spiru Haret, ministru al

Cultelor şi Instrucţiunii Publice în funcţie, „ţinea să reamintească cele

petrecute în preajma lui 1859 şi să cinstească memoria marilor

patrioţi ce au contribuit la acest important moment din istoria

ţării”323.

La 23 septembrie 1909, se consuma un alt moment important

pentru judeţul Putna: lansarea studiului „Privire asupra judeţului

Putna”, întocmit de revizorul şcolar I. Teodoru şi de C. G.

Teodorescu, funcţionar la Prefectura Putna. Această lucrare făcea

printre altele, o radiografie a învăţământului vrâncean, informându-ne

că în anul 1909, funcţionau în judeţ „13 şcoli primare de stat, 9 la

318 Ibidem, f. 5. 319 Ibidem, f. 10 verso. 320 Ibidem, dosar nr. 22 / 1909, f. 74. 321 Ibidem, f. 166. 322 Ibidem, f. 177. 323 Cezar Cherciu, op. cit., p. 226.


Focşani şi câte două la Odobeşti şi Panciu, cu un total de

50 institutori şi 6 şcoli particulare din care 4 la Focşani……. iar în

mediul rural, funcţionau 96 şcoli primare mixte cu 147 învăţători” 324.

Pe parcursul anului 1910, autoritatea comunală a oraşului

Focşani, a încercat să rezolve o problemă mai veche a învăţământului

primar din oraş, intenţionând să construiască un local propriu pentru

Şcoala Primară de Fete nr. 4, singura care era încă situată într-un local

închiriat.

Ca urmare a faptului că la data de 17 mai 1910, expira

contractul de închiriere încheiat cu Hristea Ştefănescu, proprietarul

caselor în care funcţiona Şcoala Primară de Fete nr. 4, acesta se arăta

dispus să vândă localul primăriei, cu suma de 50.000 lei, care se putea

plăti în tranşe egale, timp de 10 ani 325. Se lua în calcul şi oferta

domnului N. Iosif din Focşani, care la 25 noiembrie 1910, scotea spre

vânzare un lot în strada Pichet nr. 2, în suprafaţă de 5.000 m. p.,

pentru construirea unui local de şcoală 326 dar şi propunerea lui Sterea

Drăgoi, care oferea un teren în strada Păcei nr. 24, colţ cu strada

Tăbăcari, în suprafaţă de 2.848 m. p. 327.

Fondurile destinate întreţinerii şcolilor primare urbane, au fost

alocate cu aceeaşi promptitudine de autorităţile focşănene şi pe

parcursul anului 1910. Pentru curăţenia din vacanţa Paştelui, s-a

mandatat la data de 7 aprilie 1910, suma de 380 lei, care era împărţită

în mode egal, tuturor şcolilor primare din oraş 328 iar pentru reparaţiile

din vacanţa de vară au fost cheltuiţi 3.888,20 lei 329.

În limitele bugetului acordat învăţământului pe anul 1910,

Primăria Focşani a încercat să satisfacă toate necesităţile şcolilor din

comună. Ca în fiecare an, administraţia oraşului s-a preocupat de

organizarea în cele mai bune condiţii a recensământului copiilor cu

324 Ibidem. 325 A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 22 / 1910, f. 2. 326 Ibidem, f. 10. 327 Ibidem, f. 12. 328 Ibidem, dosar nr. 41 / 1910, f. 39. 329 Ibidem, f. 180.


vârste şcolare, remunerând cum se cuvine, atât pe institutori cât şi pe

delegaţii primăriei, care s-au ocupat de acest proces 330. În paralel, au

fost sprijiniţi cu sume cuprinse între 10 şi 50 de lei, părinţii lipsiţi de

posibilităţi, ai căror copii funcţionau în sistemul şcolar focşănean 331.

La nivelul oraşului de pe Milcov, funcţiona încă din anul 1891

„Societatea pentru ajutorul copiilor săraci din Focşani”, condusă de

I. I. Langa. Această asociaţie avea drept scop sprijinirea elevilor lipsiţi

de mijloace materiale cu îmbrăcăminte, încălţăminte şi cărţi.

Veniturile se realizau din cotizaţiile membrilor, donaţii, dar şi din

subscripţii. Printre membrii fondatori îi regăsim pe mai mulţi

institutori focşăneni, precum: Gheorghe Păuleanu, Gheorghe

Rarincescu, Matilda Zalaru, Nanciu Petrescu dar şi pe profesorii Savel

Rahtivan şi I. P. Rădulescu 332. Această asociaţie, solicita la data de

22 ianuarie 1910, primăriei oraşului Focşani, o subvenţie 333.

Răspunsul primăriei a sosit cu promptitudine, constând într-un ajutor

bănesc în valoare de 500 lei 334.

Primăria oraşului Focşani a sprijinit cu fonduri şi „Instituţia

cantinelor şcolare” din oraş, pentru care s-a prevăzut în bugetul anului

1910 dar şi pentru 1911, suma de 600 lei 335.

Pe lângă ajutoarele băneşti, oferite cu atâta generozitate de

autoritatea comunală, au fost acordate şi o serie de burse, celor mai

studioşi dintre elevii oraşului 336.

Şi Prefectura judeţului Putna a continuat să susţină bursieri în

şcolile profesionale ale statului. Astfel, la data de 3 februarie 1910, era

mandatată suma de 500 lei, reprezentând bursa elevului Machedon

Gheorghe, susţinut de judeţ în Şcoala Centrală de Agricultură din

330 Ibidem, dosar nr. 28 / 1910, f. 101. 331 Ibidem, f. 44. 332 Ionel Budescu, op. cit., p. 104. 333 A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 28 / 1910, f. 5. 334 Ibidem, f. 281. 335 Ibidem. 336 Ibidem, f. 189.


Herăstrău 337, la 4 februarie 1910, suma de 250 lei, reprezentând

jumătate din bursa elevului Călin Gheorghe, era trimisă pe adresa

fermei model Laza 338 iar la data de 23 februarie 1910, era mandatată

elevului Topşa D. Corneliu, care studia la Şcoala Superioară de

Meserii din Iaşi, suma de 500 lei , reprezentând bursa aferentă anului

şcolar 1909 / 1910 339.

Datorită situaţiei financiare precare a judeţului, la

21 septembrie 1910, se deschidea un credit suplimentar de 350 lei

„pentru ajutoare de învăţătură şi cumpărare de cărţi elevilor ce

urmează la diferite şcoli din judeţ” 340, pentru ca la 9 noiembrie 1910,

să se aprobe un alt credit, de 550 lei, pentru plata a două burse, în anul

şcolar 1910 / 1911 341.

Deşi judeţul Putna trebuia să asigure anual, burse pentru

şcolile profesionale ale statului, în valoare de 4.160 lei, pentru anul

financiar 1911 / 1912, a fost prevăzută în buget doar suma de 1.250

lei, din cauza lipsei de fonduri 342. S-au înjumătăţit şi sumele cu care

erau susţinute şcolile de meserii din Panciu şi Adjud. Dacă în anul

şcolar 1909 / 1910, fiecare dintre cele două şcoli menţionate, au

beneficiat de 500 de lei din partea prefecturii Putna, pentru anul 1910

/ 1911, nu s-a prevăzut decât 500 de lei pentru ambele şcoli 343.

În ciuda situaţiei financiare precare din anul 1910, Prefectura

judeţului Putna a continuat să susţină construcţia de şcoli rurale,

finanţată de „Asociaţia comunelor putnene”.

Conformându-se solicitării secretarului general al Ministerului

de Interne, N. N. Săveanu, fost prefect al judeţului Putna, din 4 martie

1910 344, Prefectura Putna trimitea la Bucureşti, la 11 martie 1910,

337 Idem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 21 / 1910, f. 11. 338 Ibidem, f. 12. 339 Ibidem, f. 16. 340 Ibidem, f. 66. 341 Ibidem, f. 94. 342 Ibidem, f. 103. 343 Ibidem, f. 104. 344 Ibidem, dosar nr. 86 / 1910, f. 30.


tabelul statistic al şcolilor rurale. Din această situaţie statistică aflăm

că în judeţul Putna funcţionau 77 de şcoli rurale cu localuri proprii şi

23 de şcoli rurale, cu localuri închiriate 345. Şcolile din comunele:

Paltin (cătunul Ghebari), Sascut (cătunul Târgu Sascut), Păuleşti

(cătunul Coza), Tichiriş (cătunul Ruget) dar şi cele din localităţile:

Reghiu, Pădureni şi Herăstrău, deşi nu aveau încă localuri proprii, nu

plăteau nici chirie pentru casele în care erau instalate 346. În acelaşi

document erau enumerate şi comunele care aveau la aceea dată,

localuri în construcţie: Răcoasa, Vadu Roşca, Domneşti Sat, Păuneşti

(cătunul Bou), Burcioaia, Valea Sării, Nămoloasa (cătunul Sat

Nămoloasa), Cucova, Reghiu, Pădureni, Străoane de Sus, Pufeşti,

Diocheţi, Drăguşani, Pănceşti şi Ţifeşti 347.

Din adresa antreprenorului Emil Balaban, privind stadiul

lucrărilor la localurile de şcoli începute în cursul anului 1909 şi care

nu au fost finalizate în termen de trei luni, aşa cum prevedea

contractul, aflăm că la 15 aprilie 1910, urma să se termine construcţia

la şcolile din comunele Drăguşani, , Cucova şi Pănceşti; locuinţa

dirigintelui din comuna Străoane de Sus dar şi sala de clasă din

Răcoasa, urmau să fie gata până la 1 mai 1910 iar la 1 iulie se încheiau

şi lucrările de la şcolile din: Burcioaia, Pădureni, Domneşti, Pufeşti,

Ţifeşti, Păuneşti şi Diocheţi. Până la 1 august 1910, când, după

promisiunea constructorului se putea face recepţia şcolilor din

comunele Nămoloasa şi Vadu Roşca, toate lucrările contractate în

cursul anului 1909 se finalizau 348.

La data de 14 august 1910, Prefectura Putna îl contracta pe

B. Hainich, în vederea construirii localului şcolii din comuna Reghiu;

acesta oferea un rabat de 16 % din preţul devizului estimativ de 8.000

lei 349.

345 Ibidem, f. 33, 34. 346 Ibidem. 347 Ibidem, f. 35. 348 Ibidem, f. 122 – f. 122 verso. 349 Ibidem, f. 221.


Într-un raport înaintat la data de 25 august 1910, revizoratului

şcolar al judeţului Putna, se arăta că, în cursul anului 1910, pe lângă

finalizarea construcţiilor începute în 1909, s-au realizat şi reparaţii

radicale la localurile şcolilor din comunele: Văsui, Spineşti, Valea

Sării, Păuleşti şi Soveja, cu fonduri de la „Asociaţia comunelor

putnene” 350.

Începând cu data de 1 octombrie 1910, se reînfiinţau în judeţul

Putna, potrivit Adresei Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice

nr. 49.173, din 30 august 1910, şcoli primare în următoarele cătune:

Răduleşti (comuna Mirceşti), Purcei (comuna Găurile), Cucueţi

(comuna Ireşti) şi Mărăşeşti 351.

Sfârşitul anului 1910 aducea cu sine sfârşitul unei epoci

„epoca haretiană”. La 28 decembrie 1910, Spiru Haret îşi încheia ce

de-al trei-lea mandat ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice 352.

„Anii 1897 – 1899, 1901 – 1904 şi 1907 – 1910, în care i s-a

încredinţat frâiele instrucţiunii, alcătuiesc o epocă de muncă

necurmată şi cu nădejde săvârşită, de măsuri înţelepte şi patriotice,

pentru a pune şcoala pe drumul propăşirii harnice şi de a smulge din

întuneric, pătura cea mai numeroasă şi cea mai de preţ a

neamului”353.

Spiru Haret a avut o activitate multilaterală, lăsând urme

nepieritoare, atât ca profesor, ca ministru cât şi ca animator al vieţii

economice din ţară 354.

În timpul ministeriatului său s-au clădit 1.580 de şcoli cu

2.200 săli de clasă şi s-au înfiinţat 1.401, posturi noi de învăţători 355,

350 Ibidem, f. 234. 351 Ibidem, f. 252. 352 Stelian Neagoe, op. cit., p. 73. 353 Z. Sandu, op. cit., p. 8. 354 I. P. Rădulescu, op. cit., p. 1.714. 355 I. Nicolau, Un revoluţionar. Spiru Haret, în Revista Frământări didactice,

An VIII, nr. 9 – 10, Librăria şi Tipografia Vasile N. Nanu, Focşani, 1932,

p. 1.762.


s-au construit biblioteci şi cantine şcolare, grădini şi câmpuri de

experiment, au apărut grădiniţele de copii.

Numai la nivelul judeţului Putna, funcţionau la sfârşitul

mandatului lui Haret, „102 şcoli, dintre care 82 cu local model, 20 cu

localuri ce urmau a fi construite şi 35, cu locuinţe pentru directori” 356. În mai toate comunele vrâncene existau şcoli de adulţi, biblioteci

rurale, bănci populare, toate acestea reprezentând tot atâtea dovezi, ale

neobositei activităţi a lui Spiru Haret, de a-l ridica pe ţăran din

ignoranţă şi de a-i lumina calea spre viitor.

„Haret, prin legăturile sale de familie a fost putnean. O ştim

din propria sa mărturisire. Când a venit în Vrancea, singur ne-a

povestit de << Rateşul lui Haret >>, un loc de popas la o răscruce de

drumuri, nu departe de Mărăşeşti” 357.

Pentru că a fost „al nostru”, dar mai presus de toate, pentru

tot ce a lăsat moştenire, „noi, putnenii, ne plecăm cu pietate în faţa

mormântului celui care a însemnat o epocă vie în istoria

învăţământului românesc” 358.

356 Ionel Budescu, op. cit., p. 150. 357 Simion Mehedinţi, Amintiri despre Haret, în Revista Frământări

didactice, An VIII, nr. 9 – 10, Librăria şi Tipografia Vasile N. Nanu, Focşani,

1932, p.1.713. 358 Ibidem.


COPIII ORFANI AFLAŢI ÎN GRIJA PRIMĂRIEI

FOCŞANI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

(1901 - 1916)

Mihăiţă Negrei

Focşaniul, ca şi alte oraşe din România s-a confruntat cu

problema abandonului de copii.

Fiecare administraţie locală trebuia să asigure un

cămin adecvat copiilor asistaţi în care aceştia să trăiască.

Copiii fără părinţi erau crescuţi de doici până la şapte ani. De

la vârsta şcolară ei erau preluaţi de orfelinatele din Focşani. La întâi a

fiecărei luni, doicile îşi vizau carnetul de evidenţă în faţa medicului

oraşului şi erau plătite cu 15 lei pe lună.

Pentru a fi adoptaţi, erau preferaţi copiii sub patru ani. După

ce depuneau o cerere, părinţii erau verificaţi referitor la starea

marerială, conduita morală pe care o aveau în societate, de către

angajaţii primăriilor unde îşi aveau domiciliul.

Motivul principal al abandonului era lipsa laptelui matern sau

boala rezultată în urma naşterii, ce necesita internarea în spital. Marea

majoritate a copiilor daţi în grija primăriilor aveau vârsta de mai puţin

de un an.

Anul 1901. La începutul lunii ianuarie 1901, în oraşul Focşani

erau 10 copii orfani aflaţi în grija a 10 doici 1.

La 21 februarie 1901, Iorgu Poenaru, Preşedintele Comisiei

Interimare a oraşului Focşani, încheia un Proces - verbal din care

rezultau următoarele: ,,Ileana Chiţoiu cu un copil în vârstă de două

luni în braţe, numit Mihaiu Gheorghe, ne arată că acum trei


Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 71 / 1901, f. 2.


săptămâni a venit acasă la dânsa Ana Ferenţ şi a rugat-o să o

primească până a doua zi. Femeia a dispărut, lăsând copilul, iar

dânsa este săracă infirmă, bătrână, lipsită cu totul de mijloace de

supravieţuite” 2. A doua zi Mihaiu Gheorghe, a fost dat doicei Lina

Văcărescu 3. La 6 aprilie 1901, Lina Văcărescu anuţa pe ofiţerul stării

civile, Gavril Secără că ,,voind a părăsi oraşul împreună cu bărbatul

meu, urmează să ne stabilim în Brăila și nu mai pot îngriji de copilul

Mihaiu Gheorghe” 4. Acesta va fi dat doicei Tinca Chirilă.

La 19 aprilie 1901, comisarul Dimitriu înainta primarului un

Proces - verbal referitor la găsirea unui copil: ,,la nouă seara pe o

băncuţă de pe Bld. Gării am găsit aruncată, o fetiă de două luni

jumătate-trei având urmatoarele semnalmente: faţă lungă grăsulie,

păr negru, sprâncene mici castanii, ochii negrii, nasul puţin întins,

gura mică. Era îmbrăcată în petice de mai multe culori, legată la cap

cu un şal vechi cărămiziu, cu o căciuliţă roşie pe cap. Se face

menţiunea că la gâtul copilului am găsit un bilet pe care scria Elena

şi botezat, care s-a ataşat la lucrările de constatare” 5.

A doua zi, Elena se va da în mod provizoriu la femeia Luţa

Cristea până se va găsi o doică. După ce a fost examinată de medic,

pentru a vedea dacă poate alăpta, la 27 aprilie 1901, copilul va fi dată

în grija doicei Tăsica Iancu 6.

În data de 24 iunie 1901, Gavrilă Secară trimitea primarului

următorul Proces - verbal: „fiind informat din zvon public, că doica

Tăsica Iancu căreia i s-a dat spre îngrijire, copila Elena, ar fi bătută

de bărbatul său, a fugit lăsând fetiţa la voia întâmplării. Din

cercetările făcute de mine, m-am convins pe deplin, că numita trăieşte

foarte rău cu bărbatul său, iar în una din zile, a bătut-o, aceasta

fugind” 7. Elena, a doua zi va fi dată, la doica Mariţa Radu.



La 7 august 1901, Gavrilă Secară primea în audienţă pe moaşa

oraşului Focşani care: ,,mi-a prezentat un copil de sex bărbătesc cu

numele de Ioan, arătând că mama lui este grav bolnavă, săracă cu

desăvârsire şi în neputinţă de al alăpta. Dacă oraşul nu-l va lua sub

îngrijire poate muri” 8. În scurt timp, femeia Măndinca Luncă, în

urma examinării de către medicul oraşului, ce constata că poate alăpta,

primea spre creştere pe Ioan.

La 22 octombrie 1901, Elisaveta Ionescu se plângea

primarului că, fiind săracă, cu doi copii, de profesie servitoare, fără

locuinţă, fără rude, care să o ajute „vă rog cu lacrimi în ochi, să vă fie

milă atât de mine, cât şi de copii, să binevoiţi a dispune ca, copilul cel

mai mic, născut, a cum de curând, să fie luat sub îngrijirea Comunei,

spre creştere şi educaţie, urmănd ca şi eu, să pot intra la stăpân, că

sa-mi câştig hrana zilnică, pentru mine şi copilul care mi-ar mai

rămâne” 9. A doua zi, fetița Elena Ionescu, a fost dat la doica Puica

Solomn.

În 27 octombrie 1901, C. Voronin trimitea Primăriei,

următoarea Petiţie din care rezultă că are cinci copii, este om sărac, nu

are nici locuinţă, iar de curând soţia i-a născut o fetiță pe care nu o

poate alăpta. El ruga primarul: ,,să vă fie milă atât de mine, care mă

aflu în mare suferinţă, cât şi de copiii ce mă înconjoară, şi să

binevoiţi, a dispune, ca nou născutul, să fie luat de Comună, sub

îngrijirea şi creşterea sa” 10. Anica Voronin, va fi dat la doica Dochiţa

Drăghici.

La sfârşitul anului 1901, în evidenţile Primăriei se aflau

14 copii orfani şi abandonaţi, în grija a 14 doici 11.

Anul 1902. În data de 1 februarie 1902, ofiţerul stării civile,

Gavrilă Secară, încheia un Proces - verbal din care rezulta că, Doichiţa

Grigoraş căreia i s-a dat copilul Anica Voronin nu mai poate alăpta

8 Ibidem, f. 30. 9 Ibidem, f. 42. 10 Ibidem, f. 43. 11 Ibidem, f. 45 - 49.


pentru că se va muta cu soţul ei în Brăila. Anica va fi dată doicei Eva

Plesnilă care a fost examinată de medic, ce a constatat că ,,are lapte

bun şi poate să i se încredinţeze copila” 12.

La 18 aprilie 1902, comisarul de poliţie Constantin Albu

înainta Primăriei un Proces - verbal prin care prezintă cazul Profirei

Georgescu care, ,,de două luni i s-a lăsat o fetiţă în etate de şapte

luni, al femeii Didina mama legitimă şi de atunci copilul este

abandonat” 13. În urma cercetărilor, comisarul ajunge la concluzia că

mama copilului este în alt oraş ,,damă publică” 14. Mărioara va fi dat

în grija doicei Antonia Matache, care, în urma controlului medical se

constată că mai poate alăpta 15.

În ziua de 30 iunie 1902, Maria Drănescu trimitea primarului

următoarea cerere: ,,fiind săracă, bolnavă şi nu am nici un fel de avere

din care să-mi pot agonisi hrana zilnică şi imbrăcămintea necesară,

mai am un copil cu numele de Mihail, pe care nu-l pot hrăni din cauză

că nu am lapte fiind prea slabă.

Vă rog cu lacrimi în ochi să binevoiţi a lua acest copil sub

îngrijirea şi creşterea Comunei dându-l la o doică spre al hrăni” 16.

Copilul a fost dat la 1 iulie 1902, la doica Ioana Teodorescu.

La 7 iunie 1902, pe adresa Primăriei sosea o petiţie, din partea

cetăţeanului Constantin Ion, care reclamă că : ,,sunt mai bine de cinci

luni de când femeia Lina Radu a venit la lociunţa mea cu o copilă

spunând că vrea să intre servitoare la un domn în oraş, iar fata să o

lase soţiei mele, să o crească şi să-i plătească câte 16 lei pe lună. A

lăsat copila şi s-a făcut nevăzută fără a-mi da măcar un ban. Eu sunt

un om sărman şi nu pot să cresc fetița, deoarece am trei copii.

Vă rog să binevoiţi, a o lua sub părinteasca dvs. îngrijire” 17.

Copilul Sofica Radu a fost dat la doica Vasilica Ion.

12 Ibidem, dosar nr. 78 / 1902, f. 2. 13 Ibidem, f. 11. 14 Ibidem. 15 Ibidem, f 13. 16 Ibidem, f. 17. 17 Ibidem, f. 18.


Ioana Tenie, muncitoare, era internată la Spitalul Judeţean,

avea o fetiţă nou născută Elisabeta, pe care nu o poate îngriji din lipsa

laptelui. La 24 iulie 1902 cerea primarului: „având în vedere trista

poziţiune în care mă găsesc, apelez la bunăvoinţa dumneavoastră, ca

părinte al oraşului, ce îngrijeşte de orfani, să binevoiţi a lua pe

numita copilă în creşterea Comunei, pentru care rămân

recunoscătoare, căci altfel işi poate pierde viaţa” 18. La 25 iulie 1902,

Elisabeta a fost dată la doica Nedelea Lincu.

La 11 august 1902, Neculai Mihaiu din Focşani cerea

primarului să adopte un copil, ce era încredinţat spre creştere la doica

Ivanca Iosef ,,voiesc a lua acea fetiță spre creştere, ca copil de suflet,

pentru care mă oblig să o îngrijesc şi să o adopt, cu toate formele şi

regulile cerute de lege” 19. Cererea a fost aprobată de primar.

În data de 12 august 1902, Radu Dobrin se adresa Primăriei,

cu rugămintea de a înfia pe Dominica Cosma, ce a fost încredinţat

spre creştere, soţiei sale Maria „ca copil de suflet, pentru care mă

oblig, a o îngriji, căuta de ea ca de un copil al meu, şi a o adopta de

tribunal, cu toate formele şi regulile cerute de lege” 20. Primarul va

aproba cererea.

La jumătatea lunii august, Vasile Radu cerea ca fetiţa

abandonată, Lina, ce se află în grija soţiei sale, să o poată adopta.

Cererea va fi aprobată de primar 21.

La 26 august 1902, Costache Popescu, împreună cu soţia sa

Ioana, doreau să înfieze copilul Anica Mihaiul, ce este încredinţată, la

doica Stana Botezatu. Primarul se adresează ofiţerului stării civile

Gavrilă Secară care, a doua zi, înainta următorul raport: „copiii care

sunt în grija Comunei, sunt mici şi se alăptează de doici. Anica

Mihaiul este în vârstă de patru ani, şi se află la doica Stana Botezatu,

ce are mai mulţi copii ai ei. Petiţionarul este meseriaş, neavând nici

18 Ibidem, f. 22. 19 Ibidem, f. 26. 20 Ibidem, f. 27. 21 Ibidem, f. 31.


moştenitor, acesta se obligă să o înfieze, prin tribunal, cu toate

formele legale, pe când doica nu o poate adopta, fiincă mai are copii” 22. Cererea este aprobată de primar.

La 17 septembrie 1902, Gavril Secară încheiea următorul

Proces - verbal din care rezultă că Antona Mitachi, ce creşte copila

Mărioara, nu o îngrijeşte bine: „are mai mulţi copii ai săi, şi acel dat

de Comună la lăsat în părăsire iar acesta este foarte slab” 23. A doua

zi, fetiţa a fost dată la doica Mariţa Radu.

În data de 9 octombrie 1902, Primăria primea următoarea

cerere de la Maria Ionciu, ce lucra ca sevitoare: „sunt bolnavă, de mai

multe luni de zile, nu am casă de locuit, iar copilul cu numele Ştefan,

ce l-am născut luna trecută, vă rog să-l luaţi sub îngrijirea Comunei,

şi al da spre creştere la o doică” 24. Ştefan Ionciu a fost dat, în aceeaşi

zi, la femeia Maria Constantinescu.

La data de 25 octombrie 1902, Lucsiţa Alexandrescu,

servitoare, se adresa Primăriei cu rugămintea de a-i primi spre creştere

copilul: ,,fiind bolnavă de mai mult timp, şi în neputinţă de a munci şi

a câştiga hrana zinică, am un băieţel numit Nicolae, de tata

necunoscut.

Vă rog cu lacrimi în ochi, să binevoiţi, al lua sub îngrijirea

Comunei, şi al da la o doică spre al creşte” 25. În aceeaşi zi a fost dat

la doica Marica Mocanu, dar, din păcate, a murit la 1 noiembrie 1902.

În ziua de 7 noiembrie 1902, Ana Ferenţ, sevitoare, trimitea

Primăriei: „am fost silită să ies de la stăpân, pentru a trăi cu un tânăr,

care mi-a făgăduit că mă ia de soţie. După un interval de trei luni,

văzând că sunt gravidă acesta a fugit. Naşterea copilului, ce am astăzi

am făcut-o, la Spitalul Judeţean, şi nu am nici un mijloc de trai şi nici

o rudă.



Aşa, că astăzi, sunt căzută, într-o mizerie atât de grea, că nu

mai am hrana zilnică, din care cauză, mi-a pierit şi laptele, necesar

acestui copil.

Cu lacrimi în ochi am făcut aceasta cerere, rugându-vă să

binevoiţi a-mi da sfatul şi ajutorul părintesc, căci eu ca nenorocită ce

sunt, aş dori a dona acest copil, onoratei Primării, ce de mulţi prunci

îngrijeşte. Cu acastă ocazie poate că şi eu voi găsi stăpân, pentru a nu

fi muritoare de foame” 26. A doua zi, Maria o fost dată la doica Ioana

Măzăreanu.

În urma controalelor efectuate în luna noiembrie a anului

1902, de către Gavrilă Secară rezulta că două doici nu îngrijesc bine

copiii daţi în grijă de către Primărie. Astfel, Tăsica Ion nu îngrijeşte

bine pe Sofica Radu pentru că: „are mai mulţi copii ai săi şi e săracă

cu desăvârşire” 27. Fetița a fost dată la doica Ivanca Iosef.

La fel, Stefan Ionciu dat în grija doicei Maria Constantinescu

care: „nu îngrijeşte de el din cauză că este femeie săracă şi

împovărată cu mai mulţi copii” 28. Stefan Ionciu a fost dat la Sultana

Macsim.

Anul 1903. La începutul anului 1903, în oraşul Focşani, erau

10 copii abandonaţi aflaţi în grija a 10 doici 29. La data de 8 februarie

1903, Doina Moldoveanu, se plângea primarului că are doi copii, este

săracă şi bolnavă, iar de curând i s-a născut un băieţel cu numele de

Ion: ,,vă rog a vă face milă, atât de mine care mă aflu în mare

suferinţă, cât şi de copii care ma încojoară, şi să binevoiţi, a dispune,

nou născutul, să fie luat de Comună sub îngrijirea şi creşterea ei” 30.

A doua zi, copilul a fost dat la doica Margheoala Parfire.

În ziua de 13 februarie 1903, subcomisarul de poliţie Voicu

Panaitescu înainta Primăriei, un Proces - verbal referitor la găsirea

26 Ibidem, f. 44. 27 Ibidem, f. 47. 28 Ibidem, f. 52. 29 Ibidem, dosar nr. 56 / 1903, f. 1. 30 Ibidem, f. 2.


unui copil: „astă noapte fiind de serviciu, pe la orele trei, s-a

prezentat vardistul cu un nou născut de sex feminin, în etate de patru

sau cinci zile, înfăşurat într-o scoarţă de petece, raportând că la găsit

la Bariera Micolvului, între nişte butoaie cu vin.

Nu s-a găsit nici un bilet, asupra sa, spre a se constata dacă

este botezat sau nu. Am dispus a se înainta copilul Primăriei, spre a

se da spre creştere, iar pe de altă parte am mers în urmărire, pentru

descoperirea denaturatei mame” 31. În urma constatării că nu este

botezat sunt necesare: „o plapumă, doi metri tifon, un metru stambă,

sfeşnic, faşă, scufie, un preot. Costul total este de zece lei” 32. În

aceeaşi zi, copilul a fost creştinat sub numele de Martiniana şi a fost

dat în grija doicei Elena Popescu.

La 17 februarie 1903, comisarul gării locale raporta

primarului găsirea unui copil: ,,de sex femeiesc în noapte, la ora două

pe o bancă din gara Focşani” 33. Acesta a fost dat la doica Sultana

Macsim.

În ziua de 23 februarie 1903, Neculai şi Ileana Stoian se

adresau Primăriei, dorind adoptarea unei fetițe: „Elena ce este dată la

doica Puica Gheorghiţă, spre creştere, iar noi vrem să o luom, ca

copil de suflet, pentru care mă oblig, a o îngriji şi căuta de ea.

Această adopţie, o voi face prin tribunal cu toate formele şi regulile

cerute de lege” 34. Cererea le este aprobată de primar.

La 1 aprilie 1903, Florea Ferenţ, de profesie muncitoare,

văduvă, se adresa Primăriei cerând: „fetița ce am născut-o de curând

pe nume Tinca, este bolnavă din cauză că eu nu am cu ce so întreţin,

pentru că nu am lapte” 35. A doua zi copilul o fost dat la doica

Vasilica Moise.



În ziua de 30 aprilie 1903, Ştefan Niţulescu de profesie fecior

reclamă primarului faptul că: „Safta Cismaru a dispărut din oraş,

lăsând la mine, un copil numit Gheorghe, care are numai 20 de zile,

iar eu sunt sărac şi lipsit de mijloace pentru al întreţine” 36. Copilul a

fost dat la doica Luţa Busuioc.

La 17 mai 1903, Maria Stavru cerea primarului ca, băieţelul

său să fie dat în grija unei doici: „în luna februarie anul curent am

născut un copil caruia i s-a dat numele de Ion. De la un timp sunt

foarte rău bolnavă, şi în mare suferinţă din cauză că nu am casă şi

nici nu pot munci, ca să-mi procur hrana zilnică, atât pentru mine cât

şi pemtru copil. Starea de mizerie în care sunt impune o internare în

spital” 37. Copilul a fost dat, în aceeaşi zi, la doica Mariţa Manea.

În ziua de 1 iulie 1903, Primaria, din partea lui Nicolai şi

Aneta Păsărică, primea o cerere de adopţie: ,,neavănd nici un urmaş,

iar noi dorim să luăm copilul Elena Ionescu, pentru care ne obligăm a

o creşte şi îngriji, să o adopta prin tribunal cu toate formele şi

regulile cerute de lege” 38. În aceeşi zi, primarul aproba cererea.

În luna august se înregistrau încă două cereri de adopţie.

Astfel, la 2 august 1903, Tache şi Safta Udrea ,,neavând nici un copil,

şi având mare dorinţă, vrem să înfiem, pe Elisabeta ce se află la doica

Nedelea Iancu” 39. La 10 august 1903, Ion şi Dumitra Iani nu au nici

un urmaş şi: „suntem amatori, să luăm un copil de suflet, pe fetiţa

Tinca de la doica Vasilica Moise” 40.Cele două cereri vor fi aprobate

de primar.

Tinca Răstoceanu, văduvă, la 1 septembrie 1903, se adresa

Primăriei, cu dorinţa de a da un nou - născut spre adopţie: „de pe urma

soţului meu, au mai rămas mai mulţi copiii, iar unul cu numele Ion,

este născut acum de curând, eu neavând cu ce să-l alăptez, din cauză



ca sunt foarte grav bolnavă, trebuind să mă internez în spital” 41. La

2 septembrie 1903, Ion a fost dat la doica Anica Nicolau.

Erau şi cazuri fericite când mame, ca Maria Ionciu, după ce se

însănătoşeau îşi cereau copiii înapoi.

La 1 noiembrie 1903, pe adresa Primăriei sosea o cerere din

partea lui Neculai şi Ziţa Mihai, referitoare la posibilitatea unei

adopţie ,,fiind amatori a lua spre creştere, un copil, cu numele de

Sofica Radu, pentru că noi nu avem nici un moştenitor, iar toată

averea noastră va rămâne lui” 42. A doua zi primarul a aprobat

cererea.

La 23 octombrie 1903, subcomisarul Gheorghe Copianu

încheia un Proces – verbal, adresat Primăriei, referitor la găsirea unui

bebeluş: „am zărit pe trotuarul de lângă Primărie, un copil înfăşat,

într-o plapumă roşie, aşezat cu faţa în sus. Copilul, a fost transportat

la oficiul poliţiei, este de sex femin şi deasemenea de curând născut.

Am găsit un bilet ce ne informa, că este născut la 22 octombrie1903 şi

este nebotezat” 43. La 24 octombrie, copilul a fost dat spre îngrijire, la

doica Tinca Chirilă, iar, ulterior, va fi botezat pe cheltuiala Primăriei,

pentru suma de 10 lei, cu numele de Ana Averchie” 44.

La sfârşitul anului 1903, populaţia Focşaniului era de 23.996

de locuitori 45.

Anul 1904. În ianuarie 1904, erau în grija Primăriei 12 copii

daţi la 12 doici 46.

În data de 5 ianuaruie 1904, Costache Stoica din

Câmpineanca, ce nu avea urmaşi, dar dorea să înfieze, pe Tinca

Rădulescu, se adresa primarului Gheorghe Poenaru: „vă declar că,

41 Ibidem, f. 48. 42 Ibidem, f. 56. 43 Ibidem, f. 58. 44 Ibidem, f. 57. 45 Cezar Cherciu, Focşanii - o istorie în date şi mărturii (sec. XV - 1950),

Editura Andrew, Focşani, 2010, p. 281. 46 A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani , dosar nr. 72 / 1904, f. 8.


această copilă, o iau de suflet, cu obligaţiunea, de a o înfia prin

tribunal conform legii” 47. Adopţia este aprobată de primar.

Referitor la abandonul copiiilor de către mamele lor, se pot

întîmpla şi lucruri bune. Astfel, la 13 ianuarie 1904, Ioana

Moldoveanu, din Sihlea, cerea Primăriei: „anul trecut fiind grav

bolnavă, şi avănd un copil cu nume de Ioana, l-am dat spre creştere,

la o doică. Astăzi, făcându-mă sanătoasă, vă rog să binevoiţi, a

dispune ca să mi se dea înapoi fetița spre a o îngriji” 48. Cererea este

aprobată de primarul Iorgu Poenaru.

La 15 ianuarie 1904, Paraschiva Silvestru se adresa

primarului: ,,am dat naştere la trei copiii, fiind femeie săracă, iar

bărbatul meu este militar în Regimentul 10 Putna, astfel că nu are

cine să-mi aducă, cele necesare spre creşterea lor, eu devenind

bolnavă. Vă rog cu lacrimi în ochi, să binevoiţi a-mi lua, pe unul din

copii, spre îngrijirea Comunei” 49. Peste trei zile, Nicolai a fost dat la

doica Ruxandra Dumitrachi.

Nu toate doicile ce primeau de la Primărie copiii îi îngrijeau

cu responsabilitate.

În februarie 1904, funcţionarul Gavrilă Secară, ce se ocupa cu

problema copiilor abandonaţi, trimitea primarului: „fiind înformat că

Marica Simil, căreia i s-a dat spre creştere pe Mihail Avramescu, nu

îngrijeşte de el, pentru că este spălătoreasă, iar băieţelul este lăsat

acasă în voia întâmplării. Având în vedere, că după ce noi înşine

ne-am convins, de ce le arătate mai sus, s-a constatat că, copilul este

foarte rău îngrijit şi poate muri oricând” 50. În aceeşi zi, Mihai

Avramescu a fost dat la doica Ecaterina Iorga.

Acelaşi lucru se petrecea şi în cazul Mariţei Radu, căreia i

s-a dat spre creştere, Mărioara: „nu îngrijeşte copilul pentru că are

prea mulţi ai ei, şi chiar acum este lăuză. Fetiţa ce i s-a dat este foarte



slabă, şi poate muri oricând din cauza lipsei de îngrijire” 51.

În aceeaşi zi, Mărioara a fost dată la doica Ivana Iosef.

La 9 mai 1904, primarul, Iorgu Poenaru primea un Proces -

verbal, de la comisarul Petrescu, referitor la găsirea unui copil: „când

mă aflam în Piaţa Independenţei, unde fiind şi zi de târg, eram

însărcinat, a ţine buna ordine, sunt înformat din public, că o femeie ar

fi găsit un copil mic. Cercetând imediat, am găsit acea femeie, care cu

copilul în braţe, ne-a declarat următoare: mă numesc Nastasia Euc, şi

împreună cu soţul meu Gheorghe, suntem muncitori la via domnului

căpitan Crăciunescu din Cârligele. Împreună cu bărbatul meu,

trecând prin piaţă lângă o baracă, am văzut lăsat jos, un copil mic.

Eu acasă am un copil de lapte, mi s-a făcu milă, şi l-am luat dându-i

să sugă.

Observând acel copil, de sex bărbătesc, în etate de două sau

trei luni, înfăşutat într-o plapumă roşu închis, am găsit un bilet pe

care era scris următoarele: este botezat cu numele de Gheorghe,

mama acestui copil este moartă.

În urma cercetărilor făcute până în prezent nu s-a putut

descoperi denaturata mamă, care şi-a aruncat copilul” 52. În aceeaşi

zi, Gheorghe a fost dat la doica Mariţa Radu.

În data de 1 iunie 1904, Marica Olaru cerea primarului Iorgu

Poenaru: ,,în luna februarie am dat naştere la un copil cu numele de

Vasile, iar la facere am rămas bolnavă, cum sunt şi astăzi. Copilul

este lipsit de hrană, eu fiind decisă să intru într-un spital, spre a mă

căuta de boala de care sufăr. Vă rog, cu lacrimi în ochi, să binevoiţi,

a lua, sub îngrijirea onorabilei Primării acest prunc” 53. A doua zi,

Vasile a fost dat la doica Tăsica Panţâru.

Din păcate, destinul imediat a lui Vasile Olaru nu este unul

bun. La 20 iunie 1904, funcţionarul Vasile Secară înainta primarului



următorul Proces - verbal: „doica Tăsica Panţâru, nu îmgrijeşte

copilul, acesta se află într-o stare mizeră, fiind şi foarte slab.

Având în vedere că numita, are mai mulţi copii ai săi, iar

acum este însărcinată, îi este peste putinţă de a îngriji de orfanul ce îi

este dat de Primărie” 54. În aceeşi zi, băieţelul va fi mutat la doica

Nedelea Minulescu.

Drama prin care trece Vasile Olaru nu se opreşte aici. În urma

unui nou Proces - verbal, functionarul Vasile Secară constată:

,,în urma controlului, am observat că, copilul este foarte rău îngrijit,

slab, aproape muribund.

Din informaţiile ce am putut lua, numita doică, are mai multi

copii mici ai săi, şi din cauza mizeriei în care trăieşte, nu îngrijeşte de

ei, astfel că dacă s-ar mai lăsa pruncul dat de Primărie, la ea ar fi

expus a muri.

Dispunem

Cu începere de la 1 iunie 1904, Vasile Olaru se ia de la

Nedelea Minulescu şi se dă, la doica Ioana Răileanu, după ce mai

întîi, va fi examinată, de domnul doctor al Primăriei, dacă este bună

de a alăpta, şi pe acest copil” 55. În urma controlului, medicul

constată: „are piept pentru alăptat al doilea copil, ce voieşte al lua”56.

La 31 august 1904, Puica Parafireanu, înainta primarului

următoarea cerere: „acum timp de o lună, am dat naştere la un copil,

cu numele de Ştefan iar din lăuzie am rămas bolnavă. Nu pot munci,

pentru a-mi câştiga existenţa zilnică, a mea şi să cresc şi copilul, ce

l-am născut. Pentru a mă vindeca sunt nevoită sa intru în spital.

Vă rog, cu lacrimi în ochi, ca fiinţa ce am născut, ca să nu

moară, să fie luată de onorabila Primărie, şi să fie dată spre creştere

la o doică” 57. A doua zi, Stefan a fost dat la femeia Gherghina

Vrânceanu.

54 Ibidem, f. 26. 55 Ibidem, f. 34. 56 Îbidem, f. 35. 57 Ibidem, f. 39.


La 6 septembrie 1904, Ştefan Neţulescu, camerier la

Prefectură, înainta o cerere, Primăriei: „vreau să adopt copilul

Gheorghe Cismaru, şi mă oblig al creşte, ca un părinte” 58.

În urma inspecţiilor efectuate de medicul oraşului, în luna

octombrie, rezultă că, unele doici, nu îngrijesc bine copiii aflaţi în

plasament. Astfel, Gherghina Vrânceanu, căreia i s-a dat spre creştere

pe Ştefan Parafireanu ,,nu îngrijeşte de copil, lăsându-l în stare de

mizerie, din care cauză, acesta a slăbit. Numita doică, fiind

împovărată, cu mai mulţi copii ai săi, a lăsat băieţelul Comunei în

părăsire” 59. La 2 octombrie 1904, Ştefan a fost dat la femeia Sanda

Dumitru.

Probleme referitoare la îngrijirea copilului s-au descoperit şi

la Sultana Maxim căreia: ,,la înspecţiunea ce s-a făcut, s-a constatat,

că îngrijeşte foarte rău, acesta fiind slab şi în stare de necurăţenie.

Având în vedere, că la prezentarea sa la Primărie, s-a

observat şi de noi, că numita doică nu îngrijeşte de copil, şi dacă s-ar

mai lăsa ar fi expus a muri.

Cu începere de chiar azi, 8 octombrie 1904, se ia fetiţa

Theodora Tiron, de la numita doică, şi se încredinţează, la Siţa

Comănescu” 60.

În ziua de 27 octombrie 1904, Maria Creţu se adresa

primarului Iorgu Poenaru: „acum şase zile, am dat naştere la doi

gemeni, şi din cauza lăuziei, am rămas bolnavă. Nu pot sa-mi asigur

hrana zilnică, iar copiii pe care îi am nu are cine să-i îngrijesacă.

Vă rog, cu lacrimi în ochi, ca părinte al oraşului, să binevoiţi,

a dispune ca un copil din cei doi, cu nume de Tinca, să se ia de

onorabila Primărie spre creştere” 61.



A doua zi, Tinca Creţu a fost dată la doica Tudoriţa David, nu

înainte ca medicul oraşului să certifice că: „are sân, suficient pentru a

alăpta al doilea copil ce voieşte al adopta” 62.

Anul 1905. La începutul anului 1905, în Focşani se aflau în

plasament, nouă copii.

În 5 februarie 1905, Florea Cristianu, muncitoare, se plângea

primarului Ernest Vârnav, referitor la stituaţia foarte grea în care se

găsea: ,,fiind femeie săracă, şi lipsită de mijloace, întrucât hrana

zilnică îmi este procurată din mila publică, acum două săptămâni, am

dat naştere la un copil iar, din cauza lăuziei am rămas bolnavă şi în

neputinţă de a munci, spre a-mi câştiga hrana, aşa că, atât eu cât şi

nou născutul putem muri oricând.

Vă rog cu lacrimi în ochi, să binevoiţi, ca copilul, pe care

l-am născut să fie luat, sub îngrijirea şi creşterea Comunei pe spezele

sale” 63. Copilul Ghiţă a fost dat la femeia Paraselina Dumitru.

La 27 februarie 1905, subcomisarul Constantin Ionescu

înainta primarului un Proces - verbal, referitor la un abandon:

„s-a prezentat Ion Mihalache, îngrijitorul bisericii Sf. Gheorghe, ce

ne-a declarat că astăzi dimineaţă a găsit în curte un copil mic de sex

feminin. Acesta era înfăşurat în nişte scutece albe şi într-un şal de

culoare închisă, la cap având o scufiţă de culoare albă. Copilul pare

a fi născut de o săptămână, aupra sa nu s-a găsit nici un bilet care să

indice dacă este sau nu botezată.

Cu toate cercetările făcute nu s-a putut descoperi denaturata

mamă, a acestui copil” 64. Nou - născutul numit Vasilica Ion, a doua

zi, va fi dată la doica Ioana Alexandrescu 65.

În ziua de 1 martie 1905, Primăria primea de la subcomisarul

Constantinescu angajat al poliţei Focşani: „s-a prezentat Alecu

Băltăreţ, care ne-a declatat, verbal, că pe la ora doua după - amiaza,

62 Ibidem, f. 50. 63 Ibidem, dosar nr. 73 / 1905. f. 4. 64 Ibidem, f. 6. 65 Ibidem, f. 5.


au venit la cârciuma sa un ţăran şi o femeie, pe care nu-i cunoaşte,

nici nu ştie cum se numesc, spunând că au venit cu vite de vânzare.

Sub pretextul că se duc în târg, au lăsat un copil mic de sex femin,

făcându-se nevăziţi” 66.

A doua zi, fetiţa a fost dată la doica Tinca Gavrilă. Tot a doua

zi, Primăria cerea ultimativ subcomisarului Constantinescu să

cerceteze cu multă atenţie acest caz, bănuind şi împlicarea

cârciumarului care: „credeţi, dumneavoastră că, nu a cunoscut pe acei

oameni, ce au tras la dânsu, aceasta nu este decât o înscenare din

partea lui, pentru a lepăda acel copil.

Aşadar, vă invit domnule Constantinescu, să luaţi toate

măsurile cuvenite, să cercetaţi cine sunt, acei oameni, care au lăsat

copilul şi să încheiaţi actele cuvenite pentru darea lor în judecată” 67.

La 6 martie 1905, poliţistul Constantinescu primea următoarea

anonimă: „această copilă este făcută de o fată cu un comerciant, din

comuna noastră, şi ca să nu se afle toate aceste lucruri, am adus-o

aici, ca dumneavoastră să aveţi milă şi să o trimiteţi foarte urgent la

casa de copiii, şi veţi avea multă plată de la Dumnezeu.

Este botezată avănd numele Sofiţa” 68.

Din păcate, relele tratamente aplicate copiilor aflaţi în

plasament continuau şi în anul 1905. În urma inspecţiei făcută de

medicul oraşului, la 15 martie 1905, se constată că Tăsica Dumitriu:

,,îngrijeşte foarte rău pruncul, lăsându-l singur închis în casă şi

nemâncat ore întergi, iar dânsa, umblă prin oraş după alte interese

particulare cheltuind retribuţia pentru gusturile ei personale şi mai

nimic pentru hrana copilului. Pentru aceste lucruri sunt martori

vecinii” 69. Copilul va fi încredinţat la doica Maria Mălăiasa.

Se întâmplau câte o dată şi lucruri fericite, când mamele după

ce se însănătoşesc, cer copiii înapoi. Atfel, la 30 martie 1905, Florea



Cristian, se adresa primarului: „făcându-ma pe deplin sănătoasă şi în

stare de a putea munci, pentru a-mi câştiga existenţa zilnică, doresc

să-mi iau copilul înapoi” 70.

La 11 aprilie 1905, ofiţerul stării civile, Gavrilă Secară,

trimitea primarului un Proces - verbal, din care rezulta starea jalnică în

care se aflau copiii, daţi în grija doicilor: „sunt aproape goi şi lipsiţi

de îmbrăcămintea necesară. În vederea apropierii, sfintelor sărbători

pascale, va rog a încuviinţa pentru copiii ce sunt mai mari, câte un

rând de hăinuţe, ghete, ciorapi şi pălării, iar pentru cei mici, le

trebuiesc scufiţe, scutece, cămăşuţe, şi ciorapi. Pentru cumpărarea

necesarului este nevoie de suma de 100 lei” 71.

În ziua de 13 aprilie 1905, subcomisarul Florescu încheia un

Proces - verbal referitor la găsirea unui nou născut: ,,s-a prezentat

înaintea noastră, Vasile Oprea cu un copil în braţe, declarând că la

găsit lepădat în dreptul orfelinatului. Imediat cum s-a primit copilul,

l-am desfăcut, din cârpele în care se afla şi am observat că este de sex

masculin. La gâtul lui s-a găsit o hârtie, pe care era scrisă litera B şi

numele Ion, probă că este botezat.

Văzând acestea am mers la ofiţerul stării civile, şi observând

registrul de nou născuţi de la 1 martie 1905, până în prezent, nu am

găsit nici un copil cu numele de Ion, care să ne dea de bănuiala, că ar

fi cel găsit” 72. În aceeşi zi, copilul a fost dat la doica Paraschiva

Dumitriu.

La 24 aprilie 1905, Maria Croitoru se adresa primarului Ernest

Vârnav: ,,fiind bolnavă de mai mult timp şi în neputinţă de a munci,

hrana zilnică fiindu-mi procurată din mila publică, în luna martie

1904 am dat naştere la un copil cu numele de Tinca din care cauză

sunt bolnavă. Copilul este foarte slab şi poate muri oricând, aşă că vă

rog, cu lacrimi în ochi, să luaţi pruncul sub îngrijirea Primăriei, ca eu



să pot întra într-un spital” 73. Copilul a fost dat la doica Stela

Comănescu, cu începere de la 1 mai 1905.

În ziua de 25 mai 1905, Maria Lupu, muncitoare, se adresa

ofiţerului stării civile Gavrilă Secară: „acum patru luni am dat naştere

la o copilă, cu numele de Ivanca, iar din cauza lăuziei, am rămas

bolnavă. Nu sunt în stare să muncesc pentru a creşte acestă fetiţă, iar

hrana zilnică îmi este asigurată, din mila publică. Pentru a mă

însănătoşi am trebuinţă de a întra într-un spiltal, iar de copil nu mai

are cine să mai aibă grijă” 74. În aceeaşi zi, Ivanca a fost dată la doica

Arghira Ionescu.

Tot în aceeaşi lună, vor fi formulate încă trei cereri de

renunţare la copii, către funcţionarul primăriei, Gavrilă Secară. Astfel,

Margheoala Găină: „fiind săracă, lipsită de mijloace de mai mult timp,

băieţelul meu Gheorghe, născut în iunie, poate muri oricând” 75.

Maria Coleş se plânge că: ,,fiind săracă cu desăvârşire, în

luna mai am dat naştere la o fetiţă cu numele Maria, iar din cauza

lăuziei am rămas bolnavă. Am fost operată la un sân, astflel din cauza

suferinţelor am rămas foarte slabă şi în neputinţă de a munci, pentru

a-mi căştiga hrana zilnică a mea şi a copilui” 76. Nou născutul a fost

dat la femeia Maria Dimitriu.

Maria Coteanu, sevitoare: ,,acum trei luni am născut-o pe

Evdochia, rămânând bolnavă, încît nu mai sunt în stare de a munci şi

câştiga hrana zilnică atât pentru mine cât şi pentru creşterea ei” 77.

Evdochia a fost dat la doica Zoiţa Sandu.

Situaţia în care se găseau nou - născuţii, daţi la doici capătă

aspecte dramatice. La 20 iunie 1905, Gavrilă Secară, înainta

primarului un Proces - verbal, din care rezultă starea precară în care se

găseau unii copii: „fetiţa Ivanca ce a fost dată la doica, Arghira



Ionescu, este goală, neavând îmbrăcăminte. Vă rog, să aprobaţi suma

de 10 lei, pentru a-şi cumpăra îmbrăcămintea necesară. Copiii de la

femeile Marghioala Găină şi Maria Coleş, sunt cu desăvârşire goi,

fiind cu necesar să se cumpere următoarele obiecte: o plapumă, o

scufie, trei metri stambă, pentru rochiţe ce necesită suma de zece

lei”78.

În atribuţiile de serviciu ale lui Gavrilă Secară intra şi

verificarea periodică a situaţiei materiale a mamelor ce îşi dădeau

copiii în grija Pimăriei. La 10 iulie 1905, acesta încheie următorul

Proces - verbal adresat primarului: ,,după informaţiile ce le avem,

femeia Ruxandra Mihăiescu, ce a a dat spre creştetre pe copilul

Dumitru, astăzi este pe deplin sănătoasă şi în stare de a putea munci

ca să-l hrănească. Cu începere de astăzi 10 iulie 1905, Dumitru se va

da mamei sale cu îndatorirea de al îngriji şi hrăni pe spezele sale” 79.

Anul 1905 mai consemnează, din păcate, încă două

abandonuri de copii. La 12 septembrie 1905, Politia anunţa Primăria

că un ,,copil de sex masculin, de curând născut a fost găsit pe

bulevardul Gării. Nu se ştie dacă este sau nu botezat, deoarece nu s-a

găsit nici un indiciu în acest sens. Prcesul verbal original şi rufele în

care s-a găsit copilul au fost înaintate Perchetului Tribunalului Putna,

spre a deschide actiune publică, pentru descoperirea mamei

criminale” 80. A doua zi, băieţelul a fost dat la doica Tiţa Vasilache.

La 8 decembrie 1905, poliţia trimitea Primăriei următoarea

informare referitoare la găsirea unui copil de către Ioana Olaru din

comuna Diocheţi care: „pe când venea în Focşani, a găsit în strada

Regina Elisabeta, la uşa bisericii Sf. Apostoli, un copil de sex

femeiesc, îmbrăcată cu o cămaşă albă, o bonetă de lănă, şi o rochiţă

bleomaren. S-a găsit un bilet, pe care era scris că este botezată cu



numele de Ana” 81. În aceeaşi zi, fetiţa a fost dată la doica Dobriţa

Pârvulescu.

Anul 1906. În ianuarie 1906, erau pe statul de plată al

Primăriei 14 doici ce îngrijeau 14 copii 82.

La 11 februarie 1906, Anica Ciubotaru se adresa primarului:

,,am un copil născut de curând, cu numele de Mihai, fiind femeie

sărmană, bolnavă, viu a vă ruga, cu lacrimi în ochi, să-l luaţi, sub

îngrijirea Comunei” 83. În aceeaşi zi, Mihai a fost dat la doica Sanda

Lungu.

Ileana Brat, ce are un nou născut de două luni, pe nume Ion,

la 14 februarie 1906, adresa o cerere primarului: „sunt bolnavă şi

lipsită de mijloace spre al putea alăpta, viu a vă ruga cu lacrimi în

ochi, să fie adoptat de Comună, căci altfel ar muri” 84. A doua zi, Ion

a fost dat la doica Catrina Marin.

Tot în luna martie, Elena Popescu avea un copil cu numele de

Toader şi cerea ajutorul Primăriei, pentru că: „este bolnavă şi lipsită

cu desăvârşire, de mijloace de trai.

Viu, a vă ruga, cu lacrimi în ochi, să binevoiţi, a lua copilul

sub îngrijirea Comunei, căci altfel ar fi expus să pieră” 85. La

20 martie 1906, Toader a fost dat la spre creştere la Elena Olteanu.

Tratamentele rele aplicate de doicile ce îngrijesc copiii,

continuau şi în anul 1906. Astfel, în urma unui Proces - verbal, din

22 aprilie 1906, medicul oraşului constată că: „Sanda Lungu, căreia i

s-a dat spre creştere copilul Mihai Ciobanu, este foarte rău îngrijit,

din cauză că, numita doică, nu are îndeajuns, laptele necesar pentru

alăptare” 86. În aceeaşi zi, Mihai Ciobanu a fost dat la doica Tinca

Chirilă.

81 Ibidem, f. 75. 82 Ibidem, dosar nr. 70 / 1906, f. 6. 83 Ibidem, f. 1. 84 Ibidem, f. 2. 85 Ibidem, f. 12. 86 Ibidem, f. 17.


La 3 mai 1906, subcomisarul Dumitriu, de la Poliţia Focşani,

încheia un Proces - verbal, adresat Primăriei, referitor la găsirea unui

copil: „sergentul Creţu Neagu, pe la ora zece jumătate seara, trecând

spre postul său, a văzut lăngă un zaplaz, un coş de papură mic, şi

ceva ţipând. Bebeluşul se afla înfăşat în nişte petice de rochie, iar pe

deasuprea avea un şorţ frumos de culoare albastră cu dungi. S-a

ridicat copilul spre a fi trimis, onor Primăriei, pentru a fi dat la o

doică, iar noi am rămas în urmărirea şi descoperirea mamei

denaturate” 87. Nou - născutul a fost dat, în aceeaşi zi, la Veta

Dumitrache.

În ziua de 10 noiembrie 1906, subcomisarul Malhasovici

trimitea un nou Proces - verbal Primăriei, refeitor la găsirea unui copil

abandonat: „s-a adus de către Trifan Vaida, portar la Orfelinatul

Focşani un nou născut de sex masculin înfăşat în nişte cârpe, în care

s-a găsit un bilet din care rezulta, că este botezat. Copilul a fost

abndonat pentru că mama, nu are putinţă de al creşte trăind pe

drumuri, neavând nici casă nici masă.

În urma acestora, am luat interogatoriu portarului Trifan

Vaida, care ne-a declarat următoarele: azi dimineaţă pe când se

lumina de ziuă, am vrut să mă duc la barieră, să-mi iau ţigări. În faţa

orfelinatului am văzut ceva învelit în nişte cârpe. Observând mai bine

şi din curiozitate am dat la o parte cârpele, şi atunci am văzut un

copil care dormea.

Luându-l de acolo, m-am dus cu el la orfelinat, am sunat pe

soţia domnului director, căreia i-am arătat copilul. În acelaşi timp au

venit şi pedagogii orfelinaului, iar nevasta mea i-a dat să mănânce

lapte. Nu cunosc a cui poate fi iar, la orfelinat nu e nimeni care să fi

avut copil” 88.

La 9 decembrie 1906, Maria Popa, văduvă, mamă a cinci

copii, toţi mici, se adresa Primăriei: „din lipsă de mijloace vreau ca



unul din copii, cel mai mic care este de un an şi jumătate, numit

Gheorghe, sa dispuneţi să se ia de Comună pentru creştere.

Cu lacrimi în ochi, vă rog domnule primar, să luţi în

consideraşie cerea mea, şi să nu lăsaţi, pe micu orfan să piară în

mizerie” 89. În aceeaşi zi, Gheorghe a fost dat la Elena Corbu.

Anul 1908. La începutul anului 1908, în Focşani, se aflau în

grija Primăriei 20 de copii, daţi la tot atâtea doici.

La începutul lunii ianuarie, Ioana Dumitru se adresa

primarului Iorgu Poenaru: „am născut pe Constantin, iar datorită

lăuziei, am rămas suferindă. Boala pe care o am, este idioţenie

înăscută, astfel că nu sunt primită, de nimeni pentru a munci” 90. Nu

peste mult timp, Dumitru a fost dat la doica Ileana Dumitriu.

La 9 ianuarie 1908, Zinca Ionescu, nemăritată, fără părinţi şi

fără nici o rudă se adresa Primăriei: „având nenorocirea să dau

naştere, unei fetiţe, ce are acum, 11 luni, numite Ecaterina, fiind

bolnavă atât ea cât şi eu, la stăpân nu mai sunt primită din cauza

copilului, să muncesc nu pot din cauza bolii de care sufăr.

Aducându-vă la cunoştinţă, vă rog respectos, a lua

dumneavoastră copila şi a o da la o doică” 91. În aceeaşi zi, Ecaterina

a fost dată la doica Maria Radu.

În luna februarie, Primăria înregistra alte trei cereri de

abandon ale copiilor nou - născuţi, având ca motiv îmbolnăvirea de

după naştere. Astfel, Sofia Bocăneanu a dat naştere unui copil de sex

feminin şi „am rămas bolnavă, din cauza naşterii, fiind fără mijloace

de al putea întreţine” 92. Maria a fost dată la doica Ştefana

Mărdărescu.

Eugenia Ionescu a născut un băieţel ce avea şase săptămâni,

numit Vasile ,,din cauza lăuziei, am rămas bolnavă şi nu pot munci,

89 Ibidem, f. 60. 90 Ibidem, dosar nr. 75 / 1908, f. 1. 91 Ibidem, f. 3. 92 Ibidem, f. 4.


fiind nevoită să intru într-un spital pentru a mă trata” 93. Copilul a

fost dat la femeia Angela Theodorescu.

Elvira Corbu a născut un copil cu numele de Emanuel iar, din

cauza lăuziei, nu poate munci şi trebuie să se interneze în spital

„pentru a ma curăţi de boala de care sufăr.

Vă rog, cu lacrimi în ochi, domnule Primar, să binevoiţi, să

luaţi copilul, sub îngrijirea dumneavoastră, până la însănătoşirea

mea” 94. Emanoil a fost dat la doica Elvira Cherchez.

La 25 februarie 1908, Ion Florescu, ofiţerul stării civile,

înainta primarului un Proces - verbal referitor la găsirea unui copil:

,,sergentul de oraş, Vasile Găureanu, pe la ora şase jumătate a. m.

când se afla de seviciu, a găsit o fetiță în strada Ghergheasa. Copilul

era invelit într-un şal roşu. Pe un bilet s-a găsit scris nume copilului,

Maria” 95. În aceeaşi zi, Maria a fost dată la doica Ioana Bosoiu.

În 10 martie 1908, soţii Gheorghe şi Florica Atanasiu,

domiciliaţi în Coteşti, judeţul Râmnicu - Sărat, se adresau primarului

oraşului Focşani: ,,avem dorinţa de a lua un copil orfan spre creştere

şi înfiere, obligându-ne cât mai curând posibil, să facem formalităţile

de adopţie” 96. La 12 martie 1908, primarul din Coteşti certifică

următoarele: „Gheorghe Atanasiu este locuitor sabil în această

Comună, având propietăţi pe teritoriul ei, are bune purtări nefiind

niciodată dat judecăţii pentru fapte infamante” 97. La sfârşitul lunii

martie, fetiţa, Vasilica Ion, a fost dată spre înfiere, familiei Atanasiu.

La 26 martie 1908, Nicu Marinescu informa Primăria că:

,,timp de 17 ani de când sunt căsătorit nu am putut să avem nici un

copil, aşa că doresc să iau spre creştere pe Maria Timotei cu

obligaţiunea din partea mea de a o înfia cu toate formele şi regurile

cerute de lege” 98. Funcţionarul Primăriei, Georgescu efectuează



ancheta referitoare la adopţie şi ajunge la următoarea concluzie:

,,petiţionarul întradevăr nu are copii, şi dacă s-ar da fetița spre

înfiere, Comuna ar scăpa de plata pe care o face lunar către doică” 99.

La 5 mai 1908, procurorul Gavrilescu se autosesizează şi

trimetea Primăriei: ,,copilul Stan Alexandru este făcut la beţie de

mama lui, şi se găseşte în stare muribundă din cauza lipsei de

hrană”100.

În 13 iulie 1908, Anton Săvulescu din comuna Goleşti, judeţul

Râmnicu Sărat, se adresa Primăriei Focşani, cu dorinţa de a înfia un

copil, ce se afla în grija unei doici: „obligându-mă de al creşte, de al

da la şcoală, şi de a face toate formele legale pentru înfiere” 101.

A doua zi, primarul comunei Gologanu elibera următorul certificat din

care rezulta că: „Anton Săvulescu, se bucură de o bună purtare în

societate, având drepturi civile şi politice, nefiind certat de justiţie

niciodată, pentru fapte reprimate de lege” 102. La sfârşitul lunii iulie

primarul aproba cererea de adopţie a Constanţei Irimiea.

La 19 august 1908, Iftimie şi Sanda Pelin, din comuna

Ciuşlea, judeţul Putna, se adresau Primăriei Focşani, pentru că, vroiau

să înfieze fetiţa Tinca Croitoru, deoarece: ,,noi de la căsătorie, până

în timpul de faţă, nu avem nici un copil” 103. La 22 august 1908,

primarul din Ciuşlea trimitea la Focşani: „numitul este locuitor stabil

al Comunei, de profesie agricultor, şi are bune purtări printe

consăteni, nefiind condamnat de nici un fel de lege” 104. La 1

septembrie 1908, copilul a fost dat spre adopţie familiei Pelin.

În ziua de 28 august 1908, Maria Samoilă trimitea o cerere

către Primărie în care relata că: „acum 11 luni am dat naştere unui

copil cu numele de Mariţa, şi fiind săracă, bolnavă, nu pot să-mi

câştig hrana zilnică, sunt nevoită să mă internez într-un spital.



Cu lacrimi în ochi, vă rog domnule primar, să binevoiţi, a lua

copilul meu, sub grija dumneavoastră” 105. În septembrie, Mariţa a

fost dată doicii Mărioara Bostanu.

La 1 septembrie 1908, primarul Iorgu Poenaru primea o

scrisoare din partea publicistului George Urseanu care scria: „fiind

grav bolnav, suferind de o crudă boală de piept, şi absolut lipsit de

mijloace, neputând a-mi întreţine copila mea Elena, născută pe

22 august, iar soţia mea trebuind să fie liberă pentru îngrijirea mea,

cu onoare vă rog să binevoiţi, a dispune luarea ficei mele în îngrijirea

onor Primăriei.

Primul meu copilaş a murit din cauză că s-a molipsit de la

mine, vă puteţi închipui de umanitatea ce faceţi, salvând viaţa unei

fiinţe nevinovate” 106. În aceeaşi zi, Elena a fost dată la doica Luţa

Albu.

În luna septembrie 1908, medicul şef al Focşaniului trimitea

următoarea informare primarului, referitoare la decesul unei paciente:

,,la 6 septembrie s-a internat Tinca Diaconu, gravidă în luna a opta,

bolnavă de albuminurie şi eclampsie, iar peste două zile a dat naştere

unui făt de sex feminin, în aceeaşi zi mama a încetând din viaţă. Rog,

ca copila să fie crescută de Primărie” 107. În 15 septembrie, Tiţa a fost

dată la doica Maria Bostan.

La 8 septembrie 1908, Maria Croitoru se adresa Primăriei,

cerând revenirea copilului său în cadrul familiei: ,,în aprilie 1905 am

dat spre creştere, un copil cu numele de Tinca, din cauză de boala şi

mizerie, în care mă aflam.

Vă rog să-mi încredinţaţi copila spre a-i da creştere şi

educaţie cuvenită” 108.

Sunt foarte dese cazurile în care mamele cer Primăriei să le

preia copiii pentru că ele se îmbolnăveau din cauza lăuziei şi trebuiau



să se interneze în spital. În cerere, de obicei, se menţinează că, copilul

va reveni la mamă după ce aceasta se va vindeca.

În septembrie 1908, Maria Vasiliu a dat naştere la un copil şi,

fiind foarte bolnavă, este nevoită să se interneze în spital. Roagă

Primăria să-i dea copilul la o doică, pe perioada bolii sale 109.

În octombrie 1908, Maria Gheorghiu se adresa aceleaşi Primării:

„am dat naştere la un copil de sex bărbătesc, cu numele Costică, iar

din cauza lăuziei, am rămas bolnavă şi în neputinţă de de munci.

Vă rog, cu lacrimi în ochi, să dispuneţi luarea copilului meu

sub îngrijirea onor Primărie, până la însănătoşirea mea” 110.

La 19 octombrie 1908, Maria Chitic se adresa Primăriei:

,,fiind bolnavă şi săracă cu desăvârşire, am o copilă în etate de trei

luni numită Margareta, pe care nu am cu ce să o hrănesc şi îngrijesc.

Spre a nu muri pe drumuri, vă rog domnule primar, să binevoiţi a

dispune, luarea şi îngrijirea e de catre Comună” 111. Cele trei cereri au

fost soluţionate favorabil.

În 28 octombrie 1908, Stănica Grama cerea disperată

primarului Iorgu Poenaru: ,,de meserie servitoare, având nenorocirea

de a naşte un copil nelegitim, şi neputând să-l alăptez, există riscul de

a muri de foame.

Vă rog respectos, să binevoiţi, a mă ajuta luând copilul sub

protecţia dumneavoastră, subsemnata găsind pe femeia Dobriţa Petre

care a promis că-l va alăpta” 112. Primarul aprobă cererea.

La 27 noiembrie 1908, Vasilica Feraru se adresa Primăriei,

rugând ca copilul ei să fie dat în plasament: „fiind grav bolnavă şi

având un nou născut de trei luni, cu numele de Anica, din cauza bolii

de care sufăr, nu am nici un mijloc cu care să mă hrănesc, iar acum



am intrat în spital” 113. Cu începere de la 1 noiembrie 1908, Anica a

fost dată în grija doicei Mariţa Feraru.

Florica Sandu din comuna Onisei, judeţul Roman se adresa, la

sfârşitul lunii decembrie, Primăriei: „am dat naştere unui copil, cu

numele de Ion, şi fiind grav bolnavă, vreau să intru într-un spital din

Focşani.

Vă rog, cu lacrimi în ochi, ca copilul meu, să fie luat de onor

Primărie, pentru îngrijirea şi creşterea lui până la însănătoşirea

mea”114. Ion Sandu a fost dat la doica Lisaveta Constantinescu.

Anul 1909. În ianuarie 1909, erau în Focşani 27 de copii

abandonaţi, daţi în grija a 27 de doici 115.

La 10 ianuarie 1909, Ion Hasan Cantemir, ce locuia într-o

casă pe şoseaua naţională Focşani – Mărăşeşti se adresa primarului:

,,la începutul lunii ianuarie, soţia mi-a născut doi copii gemeni, iar

aceasta a încetat din viaţă imediat după naştere. Sunt om sărman, şi

nu dispun, de mijloace de a mă putea întreţine.

Vă rog, să binevoiţi, a da dispoziţie ca gemenii, să fie daţi în

îngrijirea unei doici, spre a putea fi crescuţi” 116.

Tot în ianuarie, Elena Barnea din Focşani, nemăritată, se

plângea primarului: ,,din nenorocire dând naştere unui copil, în ziua

de 1 decembrie 1908, ce se numeşte Vasile şi fiind lipsită de mijloace,

pentru al întereţine, întrucât, am rămas bolnavă chiar de la facere,

din care cauză nu pot munci. De aceea trebuie, să plec la Bucureşti,

pentru a-mi se face operaţia, şi nu am nici o rudă pentru a-l lăsa în

îngrijire, iar acest copil poate muri de foame.

Împlor mila dumneavoastră, şi cu mult respect, vă rog să

binevoiţi, al lua în îngrijirea Comunei, iar cu aceasta veţi face, un act

umanitar, faţă de mine, o femeie, nenorocită, săracă şi bolnavă” 117.

113 Ibidem, f. 67. 114 Ibidem, f. 73. 115 Ibidem, dosar nr. 83 / 1909, f. 7. 116 Ibidem, f. 1. 117 Ibidem, f. 2.


La 21 ianuarie 1909, Tinca Bostan, soţia lui Gheorghe Bostan,

deţinut de doi ani, la Închisoarea Centrală Craiova, cerea primarului:

,,am ramas cu patru copii şi am dat naştere altuia, numit Toader, iar

acum sunt grav bolnavă din cauza lăuziei şi în neputinţă de a-i mai

creşte, neavând nici un ajutor.

Viu, respectos, a vă ruga, să binevoiţi ca, Toader, să fie luat

de Primărie, spre creştere şi protecţie, până la însănătoşirea mea” 118.

A doua zi, copilul a fost dat la doica Mariţa Iliescu.

La începutul lunii februarie, Ion Mănăilă se adresa primarului

Iorgu Poenaru: „soţia mea Neacşa a dat naştere unui copil, numit

Anica, iar apoi a încetat din viaţă din cauza facerii. Pe lângă acest

copil, mi-au mai rămas încă trei, pe care eu nu îi pot hrăni.

Cu lacrimi în ochi, vă rog să binevoiţi, ca nou născutul, să fie

luat de Primăriei, până o să se facă mai mare, când mă oblig să-l iau

sub îngrijirea mea” 119. Anica Mănăilă a fost dată la doica Elena

Dumitriu.

La 21 aprilie 1909, funcţionarul stării civile, Florescu, adresa

primarului un Proces - verbal din care rezulta că: ,,doica Frăsina

Neamţu ce i sa dat spre creştere pe Dumitru Cojocaru,îl îngrijeşte

rău, iar acesta este slab. Domnul medic, a constatat că, copilul este

rău îngrijit şi în pericol de a muri” 120. În aceeaşi zi, pruncul a fost dat

la doica Tudora Secu.

Văduva Paraschiva Cazacu, la începutul lunii aprilie, se

adresa Primăriei: „am dat nastere unui băieţel, cu numele de Dumitru,

iar datorită lăuziei sunt bolnavă. Acasă, mai am un copil mic pe care

nu am cu ce să-l hrănesc, fiind săracă” 121. La sfârşitul lunii aprilie,

Dumitru a fost dat la doica Trăsina Neamţu.

La 1 mai 1909, Elena Rotaru, ce avea un copil născut de

curând şi alţii mai mari, se adresa primarului: „fiind cu desăvârşire



lipsită de mijloace, aşa încât nu pot să-mi câştig existenţa mea zilnică,

cu lacrimi fierbinţi, vă rog, să binevoiţi, a face ca, fiul meu, să fie

alăptat de o femeie plătită de Comună. În acest fel aş avea mai mult

timp liber, pentru muncă” 122. A doua zi, copilul a fost dat la doica

Mariţa Răducanu.

La 2 mai 1909, funcţionarul stării civile, Florescu, reclama la

Poliţie următorul fapt: ,,anul trecut în luna septembrie, Maria Vasiliu,

a cerut ca copilul său, de curând născut să fie luat de Primărie, sub

îngrijirea sa, deoarece este bolnavă şi în neputinţă de al hrăni.

Acum după informaţiile ce le avem, dânsa s-a făcut sănătoasă

şi trăieşte de mai mult timp, cu comerciantul Vasile Năstase, din Piaţa

Moldovei, astfel că dispune de toate mijloacele de a-şi hrăni copilul.

Vă rog domnule poliţist, să binevoiţi a da ordin ca numita

femeie, să fie adusă, înaintea nostră, spre a-şi lua copilul spre

creştere” 123.

În 14 mai 1909, Poliţia răspundea lui Florescu că a luat

legătura cu Maria Vasiliu, care a fost de acord să se prezinte la

Primărie, dar aceasta ,,nu mai trăieşte cu comerciantul Vasile

Năstase” 124.

Maria Chetrosu, la 8 mai 1909, se adresa primarului: ,,dând

naştere la doi copii gemeni, cu numele de Elena şi Maria, am rămas

bolnavă de lăuzie şi îmi este imposibil de a-i creşte ne avănd cu cei

alăpta.

Vă rog, cu lacrimi în ochi, să binevoiţi a da dispoziţie ca

numiţii mei copii, să fie luaţi de onor Primărie, pentru a-i creşte, până

mă voi face bine, rămându-vă eternă recunoscătoare” 125.

La 25 mai 1909, Constantin şi Veta Dragomirescu din Focşani

se adresau Primăriei, dorind: „a lua o copilă din acelea ce se cresc, de

doicile Comunei, şi anume pe Marica Golescu, cu obligaţia de a o



înfia, îngriji de ea şi a o adopta cu toate formele cerute de lege” 126.

Primarul aprobă cererea.

Ecaterina Tânescu se adresa, la 18 mai 1909, Primăriei,

relatând că: „având patru copii, şi în luna aprilie am mai născut unul,

cu numele de Şerban, iar din cauza sarcinei am rămas bolnavă şi în

neputinţă de a-mi hrăni atât copiii ceilalţi cât şi pe cel nou născut.

Pentru a mă însănătoşi urmează să intru în spital, şi rog pe onor

Primărie să dea nou născutul la o doică din cele pe care le are

Comuna” 127. Cererea este aprobată pe loc, iar copilul va fi dat la doica

Teofila Migaservici.

La 2 iunie 1909, Constantin Buţan, văduv, se plângea

primarului, referitor la situaţia disperată în care se găsea:

,,fiind împovărat cu cinci copii, acum două săptămâni, mi-a născut

soţia o fetiţă cu numele de Florica. Datorită lăuziei nevasta mea s-a

îmbonăvit şi a murit, iar eu am rămas sărac şi lipsi de mijloace de a-i

putea creşte.

Vă rog, cu lacrimi în ochi, ca pe copila ce o am născută de

curând, să o luaţi sub îngrijirea Comunei” 128. În timp scurt, cererea a

fost admisă de primar.

La 24 iunie 1909, Tinca Tudorel, sevitoare, ce avea doi copii,

se adresa primarului: „am un nou născu, pe care îl alăptez, cu numele

de Costică, şi o fetiţă cu numele de Tinca de doi ani şi jumătate. De la

ultima naştere, umblu pe drumuri, nefiind primită la nici un stăpân cu

doi copii. Pentru a mă putea hrăni, atât eu cât şi unul din copii, mai

ales cel pe care îl alăptez, vă rog domnule primar, ca pe un bun

părinte al oraşului, ca pe Tinca să o luaţi sub îngrijirea Comunei” 129.

A doua zi fetiţa fost dată la doica Anica Gavrilă.

Funcţionarul stării civile, Florescu, la 30 iulie 1909, se adresa

primarului, prezentând cazul copilului Mihai Zărnescu care: „a fost



luat sub îngrijirea Comunei în 1902, motiv că mama este săracă, şi nu

are cu ce-l îngriji. Astăzi, de mama sa nu se mai ştie nimic, iar copilul

a atins vărsta de a fi dat la şcoală.

Vă rog să dispuneţi ca numitul să fie internat la un orfelinat

din Focşani” 130.

La 4 august 1909, Lisaveta Stoica ce a dat naştere unei fetiţe,

cu numele de Lizica, se adresa primarului: „fiind rămasă bolnavă, din

cauza facerii, nu am nici lapte cu ce să-mi hrănesc copilul.

Vă rog, domnule primar, să-mi luaţi fetiţa, până la

însănătoşirea mea, după care mă oblig să o iau de tot pentru a o

creşte” 131. În aceeaşi zi, Lizica a fost dată la doica Maria Bostan.

În 27 august 1909, directoarea Şcolii Primare de Fete nr. 3

primea următoarea Adresă din partea Primăriei: „copila Marica

Didina, născută în anul 1902, a atins vărsta şcolară, şi spre a nu

rămâne fără stiinţă de carte, vă rog, să binevoiţi, a o înscrie printre

elevii acestei înstituţii” 132.

La 20 octombrie 1909, Vasilica Tudor cerea primarului: „fiind

femeie săracă şi debilă, mamă a copilului Gheorghe Tudor, de două

luni, vă rog să încuviinţaţi, alăptatea lui, de către una din doici” 133.

A doua zi, Gheorghe a fost dat la femeia Ioana Gligori.

La 15 noiembrie 1909, Lina Sâmbotin părăsită de soţul

nelegitim, de pe urma căruia a rămas o fetiţă, se adresa primarului:

,,fiind cu totul lipsită de mijloace de trai şi neputând munci pentru

a-mi câştiga existenţa, părinţii mei fiind deasemenea sărmani şi în

neputinţă de a mă ajuta, copilul meu suferă de lipsa laptelui şi pot să

o pierd oricând.

Vă rog, respectos a dispune si aproba, de a se da în

îngrijirea, şi alăptarea unei femei din care are angajate oraşul, spre



a-i salva viața” 134. În aceeaşi zi, fetiţa a fost dată la doica Mariţa

Sturza.

La 19 decembrie 1909, Vasilica Toader cerea primarului:

,,voind să-mi cresc singură copilul, cu numele de Gheorghe, ce a-ţi

binevoit să fie dat la doica Ioana Grogore, vă rog, să dispuneţi să-mi

fie restutuit, mulţumundu-vă cu recunoştinţă pentru bunătatea ce a-ţi

avut” 135. Cerea a fost aprobată de Primărie.

Maria Constantinescu, servitoare în vârstă de 16 ani se

plângea, la 20 decembrie 1909, primarului: „având nenorocirea, de a

da naştere, unui copil în ziua de 12 decembrie a. c. la Spitalul

Judeţean, şi cum am un salariu lunar de 15 lei, îmi este imposibil, de

al creşte.

Vă rog, cu respect, a mă judeca dacă pot trăi şi creşte singură

copilul. Pentru aceasta, viu a vă ruga, cu lacrimi în ochi, să mi se ia

copilul, şi da în grija Primăriei” 136. În aceeaşi zi, Paganini

Constantinescu, a fost dat la doica Anghelina Doiciu.

Anul 1910. La începutul anului 1910, în evidenţele Primăriei,

se aflau 19 copii în grija a tot atâtor doici 137.

La 3 aprilie 1910, Margheoala Matei se plângea primarului:

,,din ale mele păcate am făcut o fetiţă, ce până în prezent nu este

botezată. Copilul este în etate de trei săptămăni, iar eu sunt o femeie

săracă şi fără mijloace de existenţă.

Vă rog, să binevoiţi, ca meţionata fetiţă, să fie adoptată de o

doică ce le are Primăria”.

În aceeaşi zi, primarul Iorgu Poenaru, cerea ofiţerului stării

civile, Florescu, să efectueze o anchetă referitoare la acest caz. La

12 aprilie 1910, Florescu prezenta următoarele fapte: „petiţionara nu

posedă mijloace de trai, dar de loc este din Comuna Găgeşti, din

134 Ibidem, f. 55. 135 Ibidem, f. 57. 136 Ibidem, f. 60. 137 Ibidem, dosar nr. 30 / 1910, f. 5.


acest judeţ, pentru care, vă rog a dispune ce credeţi de cuviinţă” 138.

Primarul aprobă cererea.

Anul 1911. La începutul anului 1911, în grija Primăriei se

aflau 25 de copiii daţi spre creştere la 25 de doici 139.

În martie 1911, noua administraţi locală, condusă de primarul

Th. M. Bassarabianu, este nemlţumită de cheltuiala făcută cu numărul

mare de copii aflaţi în grija sa. Primarul hotărăşte să fie plătite doar

doicile ce au în plasament copiii cu părinţi necunoscuţi. Din păcate,

această decizie nu va rămâne, cum se va vedea, fără urmări tragice în

anii următori. Datorită acestui fapt, în luna martie vor fi plătite doar

două doici 140.

Tot în luna martie, primarul Bassarabianu cerea şefului

Biroului Stării Civile, Georgescu, să găsească mamele ce şi-au

abandonat copiii şi să-i ia pe aceştia înapoi.

La 3 aprilie 1911, Georgescu prezenta primarului un Raport

din care rezulta că, numărul doicilor a scăzut de la 25 la 15. Următorii

copii se vor întoarce la mamele lor:

,,1) Ştefan Paraschiv a cărui mamă se află în serviciu

domnului Gavrilă Secară.

2) Gherghina Tudorel doică a copilului Ana care nu s-a

prezentat la plată.

3) Alexandra Ionaşcu doica copilului Maria care este chiar

mama sa, ce urmează al creşte.

4) Sultana Lupu, a cărui mamă se află ca servitoare la

domnul Holban.

5) Ioana a cărui mamă se află în serviciu domnului

Chivulescu.

138 Ibidem, f. 13. 139 Ibidem, dosar nr. 28 / 1901, f. 3. 140 Ibidem, f. 4.


Patru dintre doici, şi anume: Marghioala Nicolae, Elena

Groapă, Maria Vasiliu, Marişa Radu au dat copiii, la mamele lor încă

din luna februarie” 141.

Funcţionarul Georgescu înainta o cerere referitoare la

botezul unui nou născut: ,,în ziua de 12 mai, s-a găsit un copil de sex

femeiesc, care a fost dat la doica Agripina Chelaru. Deoarece nu s-a

găsit nici un bilet asupra sa, prin care să se constate că este botezat,

vă rog domnule primar, a binevoi să mandataţi suma de 20 de lei” 142.

Primarul va aproba suma de 12 lei şi recomanda ca: ,,rufele şi

prosoapele să fie luate din depozitul Primăriei” 143.

La 9 iunie 1911, medicul şef al Focşaniului trimitea o

informare primarului Bassarabianu, referitoare la abandonul unui nou

născut: „s-a prezentat Anica Gheorghiu, spunînd că o femeie i-a lăsat

un copil nou născut spre creştere, şi după ce i-a plătit câteva luni, a

fugit. Anica Gheorghiu este sărmană, şi e drept ca să fie ajutată, iar

copilul luat de de Primărie până se va găsi mama lui” 144.

Peste o săptămână, primarul sesiza medicului că: „femeia care

a primit copilul trebuie neapărat să cunoască pe părinţi.

Vă rog domnule medic, să stăruiţi să se descopre cine sunt

părinţii, căci astfel de cazuri s-ar purea prezenta la nesfârşit” 145.

La 17 iunie 1911, medicul şef al oraşului se adresa Poliţiei,

pentru ca aceasta să ,,i-a măsurile pentru aflarea părinţilor acelui” 146.

Referitor la cazul de mai sus, Poliţia răspundea Primăriei:

,,făcând cercetări am găsit-o pe mama copilului, care se numeşte

Lucia Ludrig. Aceasta şi-a luat angajamentul, că va lua copilul cât

mai curând posibil” 147.

141 Ibidem, f. 8. 142 Ibidem, f. 26. 143 Ibidem, f. 27. 144 Ibidem, f. 28. 145 Ibidem, f. 31. 146 Ibidem, f. 32. 147 Ibidem, f. 33.


La 29 iunie 1911, Joiţa Grigoraş se adresa primarului: „viu a

vă ruga ca un părinte al oraşului ce sunteţi şi ajutaţi pe cei nevoiaşi

a-mi da concursul, pentru a ordona ca domnul ofiţer al stării civile

să-mi ia spre creştere pe copila mea Lucia, în etate de trei săptămâni.

Eu sunt în divorţ cu soţul meu Constantin Grigoraş, nu am hrană

îndeajuns, iar acum nu sunt în stare să alăptez” 148. A doua zi

primarul va aproba cererea.

Anul 1912. La începutul anului 1912, pe statul de plată al

Primăriei, se aflau 10 copii îngrijiţi de 10 doici 149.

În luna iunie 1912, Mihai Tudorel din Focşani, se adresa

primarului dorind „să înfieze fetiţa Ana Mazilu, ce este dată spre

creştere la soţia mea. Vrem să o adoptăm fără nici o plată din partea

Primăriei, iar la timpul potrivit o să o trecem pe numele nostru” 150.

Primarul acceptă cerea.

La 11 iunie 1912, Georgescu, funcţonarul stării civile se

adresa primarului: ,,Copila Smărăndiţa a femeii Lucia Ludrig, care se

creşte de Primărie din cauză că mama ei este absolut săracă şi

bolnavă, este nebotezată. Mama vrea să-şi boteze fetiţa în religia

creştin ortodoxă, pentru aceasta vă rog, să aprobaţi, să se elibereze

suma de 15 lei” 151. Cererea este aprobată de primar.

În august 1912, Ion Vasile Chirilă din Boloteşti cerea

primarului: „voiesc a lua un copil de suflet, care să fie al meu pentru

totdeauna. Acesta să fie în etate de doi ani, pe motiv că eu dispun de

avere şi nu am nici un copil” 152. Primăria aprobă cerea iar solicitantul

va primi băieţelul, Dumitru Vlăsceanu, crescut până atunci de Sultana

Grigore.

Anul 1913. În ianuarie 1913, pe statele de plată ale Primăriei,

se aflau opt copii îngrijiţi de opt doici 153.

148 Ibidem, f. 39. 149 Ibidem, dosar nr. 32 / 1912, f. 2. 150 Ibidem, f. 22. 151 Ibidem, f. 23. 152 Ibidem, f. 31. 153 Ibidem,dosar nr. 25 / 1913, f. 2.


La 11 februarie 1913, Ileana Gheorghe, casnică, necăsătorită,

de profesie servitoare, se plângea primarului: „am dat naştere unui

copil cu numele de Gheorghiţă, iar de la naştere şi până în prezent nu

mi-am revenit laptele la piept. Sărmanul meu copil, este în pericol să

moară, fără hrana necesară fragedei lui vârste.

Respectos şi stăruitor, vă rog, domnule primar, să binevoiţi ca

gingaşa fiinţă, să fie luată spre creştere de Comună până va fi în stare

să se hrănească cu alimente” 154. Din păcate, cererea va rămâne fără

obiect, pentru că micuţul a murit la 14 februarie 1913.

Anul 1914. La începutul anului 1914, în Focşani, erau

întreţinuţi de Primărie, 12 copii în grija a 12 doici 155.

În martie 1914, Ioan Vechiu se adresa Primăriei: „soţia mea a

fugit de acasă, şi mi-a rămas un copil în vârstă de şase luni. Eu nu

dispun de mijloace de al da la o doică pentru al alăpta.

Rog, să binevoiţi, să-l primiţi dumneavoastră, şi să îl daţi la o

doică a Primăriei cum mai sunt şi alţi copii” 156.

La 10 decembrie 1914, pe adresa Primăriei Focşani, condusă

de Ion Graur sosea o informare din partea ministrului de Interne

C. Dimitriu: ,,Primăria capitalei ne aduce la cunoştinţă, că foarte des

i se prezintă cereri, pentru primirea în asistenţă, a copiilor orfani,

sosiţi din diferite părţi ale ţării.

În mod obişnuit, vin săteni cu copii mici în braţe, înfometaţi şi

degeraţi, însoţiţi fiind de acte eliberate de primările oraşelor, prin

care se certifică, starea civilă şi materială a acestora.

Pe motiv de umanitate, în loc de a-i refuza cum ar fi drept, ei

sunt trecuţi în rândul copiilor orfani ai capitalei. Acest fapt sărăceşte

bugetul în mod simţitor, şi împiedică a da asistenţă copiilor orfani din

Bucureşti.

154 Ibidem, f. 3. 155 Ibidem, dosar nr. 25 / 1914, f. 2. 156 Ibidem, f. 7.


În consecinţă, am onoarea a vă ruga, domnule primar, să

binevoiţi, a lua măsuri ca pe viitor, să nu se mai îndrepte către

primăria capitalei, solicitatorii mai sus menţionaţi” 157.

Anul 1915. În ianuarie 1915, în grija doicelor din Focşani,

erau 14 copii 158.

La 28 martie 1915, Voinica Bostică se adresa primarului:

,,am dat naştere în luna ianuarie, unui băieţel, cu numele de Ion, iar

din cauza lăuziei, sunt în imposibilitate de a-mi hrăni singură copilul.

Vă rog, respectos, să binevoiţi a lua sub îngrijirea Comunei,

copilul până la însănătoşirea mea” 159. Cererea este aprobată de

primar.

În ziua de 13 iunie 1915, Georgescu, ofiţerul stării civile,

trimitea o informare Primăriei, referitoare la abandonarea unei fetiţe:

,,s-a adus la acest oficiu, un copil lepădat, ce a fost găsit de către

sergentul de noapte în faţa Primăriei. Din cercetăriele făcute asupra

copilului, nu s-a găsit nici nu bilet, din care să se constate, că este sau

nu botezat. Micuţul este foarte slab, şi ca să nu moară nebotezat, vă

rog, să binevoiţi, a ordona suma de 25 lei, pentru cumpărarea celor

necesare” 160. Primarul aproba cerea.

La 10 septembrie 1915, funcţionarul Georgescu expedia

primarului un Proces - verbal referitor la găsirea unui nou născut:

,,segentul de serviciu a zărit în grădina din Bulevardul Lascăr

Catargi, un copil la care nu s-a găsit nici un bilet referitor la faptul

dacă este botezat sau nu. Copilul fiind bolnav, am onoarea, a vă ruga,

să binevoiţi a dispune, mandatarea sumei de 25 de lei, pentru

cumpărarea obiectelor necesare botezului” 161.

Primarul aprobă cerea dar, din păcate, aceasta a rămas fără

obiect datorită decesului prematur al copilul.

157 Ibidem, f. 32. 158 Ibidem, dosar nr. 29 / 1915, f. 2. 159 Ibidem, f. 11. 160 Ibidem, f. 18. 161 Ibidem, f. 31.


Anul 1916. În ianuarie 1916, în grija Primăriei Focşani, se

aflau 15 de copii.

La 11 ianuarie 1916, funcționarul Georgescu încheia un

Proces - verbal referitor la abandonul unui copil: „Sultana Chiper,

menajeră, caznică, mi-a relatat prin viu grai, că are un copil mic,

numit Josefina, de şase luni, lăsată de o servitoare, Covaci, prenumele

necunoscut, ce a dispărut din oraş. Reclamanta este săracă, mai are

alţi patru copii, iar soţul nu munceşte” 162.

În aprilie 1916, primarul Ştefan Graur cerea prim -

procurorului Parchetului Focşani, să se autosesizeze că: „femeia

Păuna Coman ar fi cauzat moartea copilui Maria, în etate de patru

ami, prin îngrijire rea, şi neglijenţă.

Vă rog să dispuneţi cele necesare” 163.

La 8 iunie 1916, cu puţin timp înainte de intrarea României în

Primul Război Mondial, primarul Focşaniului primea următoarea

cerere din partea doicilor care doreau: „să fim şi noi avansate cu o

plată mai bună, deoarece din cauza scumpirii alimentelor de primă

necesitate, nu putem să hrănim copiii, cu 15 lei pe lună” 164.

În urma hotărârii Consiliului Local din 1 iulie 1916, se

stabileşte ca fiecare doică să primească 20 de lei pe lună.

La 10 iulie 1916, Tudora Nistor se adresa primarului,

plângându-se de starea jalnică în care se afla: ,,am fost părăsită de

soţul meu, numitul Neculai Nistor, din Târgu Neamţ, de aproape un

an fără să mai ştiu nimic de el. Sunt femeie săracă, nu am nici soţ şi

nici avere. Am un copil numit Gheorghe, de un an şi patru luni pe

care nu am cu ce să-l hrănesc sau să-l întreţin. Nu am nici un ajutor

de la părnţii mei, care sunt bolnavi, săraci, iar tatăl meu este infirm şi

întreţinut de sora mea.

162 Ibidem, dosar nr. 28 / 1916, f. 2. 163 Ibidem, f. 13. 164 Ibidem, f. 15.


Aşa că, respectuoasă vă rog, să binevoiţi, a dispune ca copilul

meu să fie plasat la o femeie ca să fie crescut, şi la nevoie pot să-l dau

de suflet la alţi părinţi care l-ar dori” 165.

În perioada cercetată, 1901 - 1916, politica Primăriei Focşani,

faţă de fenomenul abandonului de copii, a avut, din partea factorilor

de decizie, două abordări:

1) 1901 - martie 1911, primarii succedaţi la conducere au fost

destul de permisivi, primind marea majoritate a copiilor ce le erau

încredinţaţi de părinţi. Numărul maxim de copii abandonaţi, aflaţi pe

statele de plată, a fost de peste 25.

2) martie 1911 - 1916, Primăria hotărăşte să aibă în grijă doar

copiii a căror părinţi nu sunt cunoscuţi. Numărul acestora va fi de

maxim 15 copii.

165 Ibidem, f. 20.


GREVA BRUTARILOR FOCŞĂNENI DIN 1920

Gheorghe Miron

Terminarea Primului Război Mondial a găsit România într-o

situaţie economică foarte grea, situaţia materială a naţiunii

înrăutăţindu-se considerabil în anii următori.

Imediat după 1918, nivelul producţiei industriale globale se

situa cu mult sub cel antebelic, transporturile erau dezorganizate, iar

situaţia financiară era caracterizată prin creşterea continuă a inflaţiei.

Agricultura, ocupaţia de bază a majorităţii locuitorilor, se găsea într-o

situaţie gravă, inventarul agricol fiind complet distrus, iar şeptelul,

suprafeţele însămânţate şi producţia la hectar reduse simţitor. Dacă în

anii 1911 - 1915 suprafeţele însămânţate însumau 13,7 milioane ha, în

1919 - 1920 s-au însămânţat abia 8,3 milioane ha, în condiţiile în care

suprafaţa ţării se dublase.

În unele ramuri ale industriei, cum ar fi siderurgia, producţia

de cărbune şi cea de petrol, nivelul se situa la sub jumătate faţă de cel

realizat în anul 1913 1.

Condiţiile de trai ale oamenilor în anii postbelici au depins de

evoluţia situaţiei economice, iar pentru diverse clase şi pături sociale

(ţărănime, proletariat, categorii de mijloc, intelectualitate etc.), între

anii 1918 şi 1923, aceste condiţii au fost improprii. Inflaţia crescută

afecta toate categoriile de salariaţi, ale căror venituri nu puteau ţine

pasul cu creşterea preţurilor. Condiţiile de muncă în industrie şi

agricultură erau deosebit de grele, iar dispoziţiile legale privind durata

zilei de muncă de opt ore nu erau aplicate.

1 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX

(1918 - 1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 93.


Situaţia maselor, în discrepanţă cu cea a clasei conducătoare, a

reprezentat temeiul pe care între 1918 - 1921 s-au desfăşurat acţiuni de

protest ale muncitorilor, care au organizat greve şi demonstraţii pe tot

cuprinsul ţării. Silite de avântul maselor, dar şi presate de necesităţi

obiective, clasa conducătoare a admis înfăptuirea unor largi reforme,

cum ar fi acordarea votului universal în noiembrie 1918, proclamarea

egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, reforma agrară din 1921, care

a dus la îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii etc. 2.

Sarcina organizării muncitorilor a revenit socialiştilor,

principalii responsabili pentru mişcările de protest, care au speculat la

maxim situaţia grea a oamenilor.

În luna noiembrie 1918, Partidul Social - Democrat din

Vechiul Regat şi-a schimbat numele în Partidul Socialist. După

votarea Unirii de la 1 Decembrie 1918, delegaţii social - democraţi

prezenţi la Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-au întrunit într-o

şedinţă, în cadrul căreia au luat hotărârea de a stabili legătura cu

Partidul Socialist din Vechiul Regat pentru a unifica mişcarea

muncitorească din întreaga ţară. Şi Partidul Social - Democrat din

Bucovina a procedat la fel.

Sarcina de a unifica întreaga mişcare muncitorească şi-au

asumat-o socialiştii din Vechiul Regat, care, la 22 decembrie 1918, au

publicat ,,Declaraţia de Principii”, prin care se considerau un partid

de clasă, inspirat din ideile socialismului ştiinţific şi arătau că

urmăreau desfiinţarea exploatării muncii sub orice formă, prin trecerea

tuturor mijloacelor de producţie şi de schimb în stăpânirea societăţii.

De asemenea, socialiştii urmăreau cucerirea puterii politice prin orice

mijloace şi introducerea dictaturii proletare în vederea realizării

idealului comunist 3.

La Focşani, agitaţiile întreprinse de socialiştii locali au fost

concretizate încă din luna noiembrie 1918, printr-un ,,Apel” adresat

muncitorilor cu ocazia împlinirii unui an de la Revoluţia din Rusia,

2 Ibidem, p. 94. 3 Ibidem, p. 118.


caracterul antistatal al acestuia fiind foarte clar: ,,Revoluţia nu mai

poate fi oprită! Un fluer de sirenă numai, un strigăt: < La arme ! > şi

sute de mii de muncitori şi muncitoare vom năvăli pe străzi, vom

ridica din trăsuri şi tramvaie baricade, vom pune în mişcare trenurile,

mitralierele, puştile, granadele, vom ocupa ministerele, poliţiile,

poştele, telegrafele, gările, cazărmile şi vom pune mâna pe

conducerea Statului. Un semn numai şi în vârful palatelor şi al

catargurilor, până-n ţări şi mări departe steagul roş va fâlfâi” 4.

Prefectul judeţului Putna era informat, la începutul lunii

ianuarie 1920, că socialiştii focşăneni şi-au întemeiat o poliţie proprie

care să-i urmărească pe muncitorii bănuiţi că nu ar reacţiona conform

hotărârilor luate de către sindicat. Astfel, cel dovedit că se abătea de la

sarcinile primite sau nu participa la grevă, pe lângă alungarea din

atelier sau fabrică, era pasibil şi de ,,bătaia ce i se va da de către

muncitori în momentul în care i se va comunica că el este un

trădător”5.

La 1 martie 1920, autorităţile locale erau înştiinţate că

socialiştii, în strânsă legătură cu Comisia Generală a Sindicatelor, au

hotărât declanşarea de greve între 15 şi 20 martie, iar agitatorii vor

încerca să-i convingă pe muncitori că în acest interval va izbucni

revoluţia 6.

La Focşani, intenţiile socialiştilor s-au concretizat prin

declanşarea unei greve a brutarilor, la 15 martie 1920. Încă de la

începutul lunii martie, Sindicatul lucrătorilor brutari şi franzelari, prin

secretarul Culiţă Vasiliu, înaintase un Memoriu atât patronilor

brutăriilor cât şi primarului oraşului Focşani, prin care aceştia erau

înştiinţaţi să vină în sala Sindicatului, din strada Teatrului, nr. 12,

pentru tratative, până în ziua de 3 martie 1920.

4 Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita: A.N.Vn.), fond

Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 18 / 1918, f. 118. 5 Ibidem, dosar nr. 49 / 1920, f. 14 verso. 6 Ibidem, f. 20.


La 3 martie 1920, neprezentându-se nici primarul şi niciun

patron pentru tratative, sindicaliştii au declarat că duminică, 5 martie

1920, vor înceta lucrul, ameninţându-i pe patroni cu ,,demascarea în

faţa opiniei publice” 7.

La 5 martie 1920, sindicaliştii nu au încetat lucrul, dar au

înaintat un nou Memoriu, atât patronilor, cât şi primarului:

,,Noi, lucrătorii brutari, întruniţi astăzi în adunare generală

pentru a ne solidariza cu toţii la sporirea salariului etc. Din cauza

vieţii insuportabile şi a salariului de foamete, vă declarăm că nu mai

putem duce munca zilnică în condiţiunile de până astăzi. Aşa dar, noi

lucrătorii brutari cerem de a trăi într-o stare mai omenească.

Cerinţele noastre sunt următoarele:

Cerem pentru pâinea de calitatea I - a, 36 bani de kg; pentru

calitatea a II - a, 18 bani de kg.

Totodată mai cerem respectarea repausului duminical.

Mai cerem respectarea delegaţilor pe ateliere, a delegatului

sindical şi a demnităţei de om. Totodată cerem ca nici un lucrător

brutar neorganizat să nu fie primit în lucru de către patron fără

încuviinţarea sindicatului nostru şi nici nu va avea voie patronul să

concedieze nici un lucrător din atelierul său fără a înştiinţa sindicatul

nostru de breaslă.

Repausul duminical va ţine 24 ore.

Totodată cerem ca lucrul să fie introdus de zi, numai în caz

contrar, când va fi 2 echipe, se va lucra şi noaptea.

Cerem ca joi, la ora 1 p.m., să veniţi în sala sindicatului

nostru, strada Teatrului n-ru 12, etaj 1 pentru a stabili condiţiunile de

lucru.

Comitetul” 8.

Însă, nici de această dată patronii şi primarul nu s-au prezentat

la negocieri, nefiind de acord cu cererea muncitorilor de a trata această

7 A.N.Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 67 / 1920, f. 7. 8 Ibidem, f. 8.


problemă la sediul clubului socialist din localitate. Primarul a adnotat

pe Memoriul ce i-a fost adresat următoarele: ,,Domnii lucrători să

poftească la primărie pentru a trata. Nu admit nici o ştirbire a

libertăţii muncii” 9.

La jumătatea lunii martie 1920 conflictul a escaladat, Poliţia

Oraşului Focşani informându-l pe prefect că ,,un grup de 40 de

lucrători brutari ce sunt constituiţi în sindicate au declarat grevă,

cerând a li se plăti fix pe bucata de pâine ce scot patronii. S-au dus

aseară [14 martie 1920], pe la ora 8,30 la Brutăria dlui Vasile

Nicolau din str. Toamnei, Nr. 28, unde erau câţiva brutari ce lucrau şi

i-au ameninţat de ce lucrează şi că are să-i bată, voind să spargă şi

geamurile. S-au luat măsuri de ordine” 10.

Cum greva brutarilor ameninţa să lase întreg oraşul fără pâine

pe durata desfăşurării acesteia, ceea ce era un fapt foarte grav,

primarul se pregătise pentru această situaţie din timp, adresându-se, la

15 martie 1920, comandantului Diviziei a VI - a, pentru rezolvarea

acestei probleme: ,,Conform înţelegerii ce am luat cu dvs., vă rugăm

să daţi ordin să ni se pună la dispoziţie, cu începere chiar de azi,

treizeci de lucrători brutari, dintre soldaţii ce pricep această meserie,

deoarece lucrătorii civili de la brutării s-au pus în grevă şi populaţia

este în suferinţă. Fiecare soldat lucrător va primi câte 30 lei pe zi de

la proprietarii brutăriilor” 11.

În aceeaşi zi, treizeci de soldaţi au fost repartizaţi la brutăriile

din oraş pentru ca locuitorii să aibă pâine, oştenii fiind luaţi de la

Campania a III - a Subzistenţă şi Manutanţă Focşani 12.

În ceea ce priveşte salariul acestor soldaţi şi pentru ca aceştia

,,să fie cu mai multă tragere de inimă la lucru, să nu greşească pâinea

la frământat sau la copt, suntem de opinie a li se face plata direct în

9 Ibidem, f. 73. 10 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 48 / 1920, f. 31. 11 Idem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 67 / 1920, f. 11. 12 Ibidem, f. 14.


mâinile lor, după cum majoritatea şi-au exprimat dorinţa” 13, arăta

primarul Focşanilor, la 16 martie 1920, comandantului Diviziei a

VI-a.

Pentru a verifica activitatea soldaţilor brutari au fost făcute

mai multe inspecţii, însă rezultatele nu au fost pe placul inspectorului

Florescu, care la brutăria lui Costache Vanghele a găsit un cuptor cu

320 de pâini fără etichete, iar la brutăria Rabinovici, pe lângă faptul că

nu toate pâinile erau etichetate, acestea aveau şi o greutate mai mare

faţă de toleranţa acceptată 14.

La 21 martie 1920, cum militarii puşi la dispoziţia primăriei

erau rezervişti şi urmau, conform ordinelor superioare, să fie

demobilizaţi, primarul a cerut comandantului Diviziei a VI - a ca

aceştia să fie înlocuiţi cu militari activi, pentru ca aprovizionarea

oraşului cu pâine să nu aibă de suferit 15.

Greva brutarilor focşăneni avea să se încheie la 25 martie

1920, în urma arbitrajului Comisiei formată din Marin Simionescu -

Râmniceanu, prefectul judeţului, Alexandru Ionescu Ioan, preşedintele

Comisiei Interimare a Oraşului Focşani şi I. Negulescu, poliţaiul

oraşului. Această Comisie a mediat diferendul dintre patroni,

reprezentaţi de Anton Polatos şi N. Serafini şi lucrători, reprezentaţi

de socialiştii Culiţă Vasiliu şi Dumitru Constantin.

Comisia de arbitraj, luând în considerare atât interesele

patronilor, cât şi pe cele ale lucrătorilor, precum şi interesele generale,

problema alimentării cu pâine a oraşului fiind de o importanţă

capitală, a hotărât:

,,1) Salariul brutarilor va fi de 15 lei pentru fiecare cuptor de

pâine, fixându-se capacitatea cuptorului la 200 kg de pâine de

calitatea I şi de 350 kg de pâine cel de calitatea a II -a.



2) A fost admis repaosul duminical de 24 de ore, cu condiţia

ca pâinea populaţiei pentru ziua de luni să se fabrice în noaptea de

sâmbătă.

3) Nici un patron nu va concedia un lucrător decât numai

pentru greşeli în serviciu, orice litigiu în această chestiune urmându-

se a se judeca de către primarul oraşului sau de către poliţai.

4) Toţi lucrătorii care au participat la grevă urmau să fie

reprimiţi la muncă.

5) Lucrul în ateliere urma să se facă numai ziua, excepţie

făcând noaptea de sâmbătă, când se lucra pâinea pentru luni.

6) Tot ceea ce trece peste cantitatea maximă a cuptorului,

prevăzută la punctul 1, va fi plătit de către patron cu câtă pastă

reprezintă din alt cuptor.

Aceste hotărâri sunt obligatorii şi executorii pentru ambele

părţi şi intră în vigoare la 25 martie 1920” 16.

Odată greva terminată, primarul s-a adresat comandantului

Diviziei a VI - a, ,,în numele populaţiei oraşului Focşani, pentru a vă

mulţumi de binevoitorul concurs ce Dvs. ne-aţi dat pentru a procura

pâinea zilnică a locuitorilor cât a durat greva” 17.

Au fost şi cazuri când nu toţi brutarii au intrat în grevă şi au

lucrat alături de soldaţi pentru asigurarea aprovizionării cu pâine a

oraşului. Evident, aceştia au avut de suferit din cauza acestui fapt,

fiind mereu şicanaţi de către ceilalţi colegi, cu care nu se

solidarizaseră. Este şi situaţia lui Teodor Cărămidaru, lucrător la

brutăria lui Nicolae Cocolis. La o zi după încheierea grevei, el s-a

adresat primarului, arătând că ,,astăzi, încetând greva lucrătorilor

Sindicatului, mi se impune să fiu şi eu înscris în Sindicat. Întrucât

Societatea Demobilizaţilor de Războiu, din care fac parte ca membru,

nu ne permite a fi Socialişti, întrucât Societatea noastră este morală şi

nu imorală ca a Socialiştilor, vă rog, D-le Primar, să daţi ordine



celor în drept spre a mă lăsa să-mi caut de muncă pentru a-mi hrăni

familia” 18.

În urma investigaţiei făcute de către primar, acesta a intervenit

pentru ca Teodor Cărămidaru să rămână la locul său de muncă, căci

,,nu se poate impune cu sila unui cetăţean un anumit mod de a gândi,

deci nu pot admite înscrierea forţată în sindicat. De asemenea, nu pot

admite un atentat la libertatea muncii” 19.

Tot la brutăria lui Nicolae Cocolis a mai avut loc un incident

care a atras atenţia prefectului din prima zi a reluării lucrului. Axente

Ovanez nu mai fusese primit la muncă de către patron şi concediat

fără a i se fi dat un preaviz de opt zile, aşa cum prevedea Legea

meseriilor. Ceilalţi lucrători, aflaţi şi ei sub influenţa socialiştilor, au

ameninţat, la 27 martie 1920, că vor relua greva dacă acesta nu va fi

primit la lucru.

Cazul a fost cercetat de către subcomisarul de Siguranţă

Enoliu, care l-a interogat pe patronul Nicolae Cocolis, acesta

declarând: ,,După încetarea grevei lucrătorilor brutari, urmărindu-se

tratative de împăcare între patroni şi brutari, am primit lucrătorii

aduşi de Sindicat, afară de cocătorul Axente Ovanez, deoarece am alt

cocător, om sărac, fost luptător în război şi cu o casă de copii. Chiar

atunci am spus lui Culiţă Vasiliu, secretarul Sindicatului lucrătorilor

brutari că nu-l mai pot primi pe Ovanez Axente în serviciu ca cocător,

ci ca frământător, celălalt cocător fiind mai bun lucrător. Cred că nu

mai pot să fiu forţat să primesc în serviciul meu pe un om care nu-mi

poate fi de folos. Nu este adevărat că pe Ovanez l-aş fi concediat fără

a-l aviza” 20.

În faţa acţiunilor socialiştilor, mai ales a celor de orientare

bolşevică, care căutau să destabilizeze Statul prin greve şi alte

mijloace subversive, primul - ministru, generalul Alexandru Averescu,

a cerut prefecţilor din întreaga ţară să fie luate măsuri de

18 Ibidem, f. 20. 19 Ibidem. 20 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 48 / 1920, f. 64.


contrapropagandă, mai ales în mediul rural, pentru a contracara

intenţiile acelora care căutau să lovească în Neamul Românesc.

Pentru a contura o imagine cât mai clară asupra modului în

care guvernul a încercat să răspundă propagandei socialiste, grăitor

este următorul document:

,,Domnule Prefect,

Pe când de jur împrejurul ţărei noastre, agenţi provocatori au

semănat anarhia şi au contribuit la distrugerea economică a ţărilor

cu mari bogăţii, România, graţie virtuţilor strămoşeşti ale fiilor ei, a

rămas strajă neadormită contra tututor tendinţelor de conrupere şi

aţâţare.

Şi la noi, duşmanii ordinei încearcă, prin propagandă scrisă

sau vorbită, să producă turburarea minţilor celor mulţi şi muncitori,

făcând pe unii să creadă că nu se va face împroprietărirea, pe alţii, că

au dreptul, în mod egal, asupra tuturor bunurilor din ţară, în fine,

încearcă să-i facă a crede că va fi mai bine într-o viaţă pe care ei le-o

pregătesc.

Aceste tendinţe anarhice şi distructive, oriunde şi oricum s-ar

ivi, trebuiesc combătute cu toată energia. În acest scop, o acţiune de

contrapropagandă trebuie să pornească imediat. Ea trebuie să fie

rezultatul acordului tuturor oamenilor de ordine, indiferent de

gruparea politică căreia ar aparţine.

Vă rugăm, deci, apelaţi la toţi intelectualii din acel judeţ ca

să se pună în serviciul acestei cauze.

Rugaţi pe preoţi şi pe învăţători să facă din misiunea lor la

sate un adevărat apostolat, rugându-i ca, în predicile şi cuvântările

lor, să lumineze pe săteni şi să-i convingă că adevărata cale spre

fericire, nu o pot găsi decât prin muncă liniştită şi spornică.

Faceţi apel la demobilizaţi, ca să spună tuturor câte jerfe au

făcut pentru a păstra şi apăra pământul strămoşesc şi să nu lase sub

streaşina caselor lor să se oploşească oamenii distrugerii şi ai răului.

Întrebuinţaţi, acolo unde este nevoie, şi pe invalizii de războiu

cari - suntem siguri - că vor răspunde cu dragoste la apelul nostru, de

a se face propagatorii liniştei, muncei şi ordinei. Acelora dintre


invalizi, cari ar fi lipsiţi de mijloace, Ministerul le va plăti transportul

şi o indemnizaţie de deplasare, pe care o veţi aprecia în raport cu

cheltuielile pe care vor fi nevoiţi să le facă pentru îndeplinirea

misiunei lor.

Rezultatele obţinute de Dvs pe acest tărâm, ni le veţi face

cunoscute.

Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne,

gl. Averescu” 21.

Faptul că aproape toţi lucrătorii brutari din Focşani se aflau

sub influenţa socialiştilor radicali, a făcut ca autorităţile să vegheze tot

timpul asupra lor şi să caute, prin mijloace paşnice, de mediere,

preîntâmpinarea izbucnirii unei noi greve, atât de dăunătoare

locuitorilor oraşului.

La 7 mai 1920, prefectul era înştiinţat despre posibilitatea

izbucnirii unui nou conflict de muncă între brutari şi patronii lor.

Delegaţii brutarilor, Culiţă Vasiliu şi Dumitru Constantin reclamau

faptul că patronii nu mai respectau arbitrajul din luna martie şi că le

impuseseră să lucreze noaptea. Mai mult, patronul Damaschinopol

concediase câţiva lucrători care refuzaseră acest lucru.

Prefectul era informat de către delegaţie că aşa ,,cum cuvântul

Dvs. nu este auzit de către exploatatorii patroni ca să ia în

considerare procesul verbal iscălit în faţa Comisiei de Arbitraj, vă

anunţăm că în ziua de 16 mai 1920 vom declara grevă, dacă nu luaţi

măsurile necesare” 22.

În urma intervenţiei Poliţiei şi prefectului conflictul a fost

aplanat, fără a se mai ajunge la grevă.

Cu toate acestea, au continuat să existe tensiuni între brutari şi

patroni, de cele mai multe ori făcându-se vinovaţi lucrătorii care

căutau prin orice mijloace să saboteze afacerea proprietarului.

Patronii se plângeau că lucrătorii refuzau să scoată pâinea

pentru ziua de luni sau nu făceau pâinea pentru dimineaţă, ci abia după

21 Ibidem, f. 9 - 9 verso. 22 Ibidem, f. 55.


prânz, când clienţii ,,au făcut mămăliguţă şi s-au lipsit de pâine pentru

masă la ora 12” 23.

Proprietarii brutăriilor arătau primarului că, pe lângă

pierderile băneşti ce le sufereau, ,,noi, patronii, nu suntem stăpâni la

brutăriile noastre, ci suntem expuşi de 2 - 3 ori pe zi la control, nu din

partea autorităţilor respective, ci din partea propagandiştilor care

sunt în număr de 7 - 8 şi cărora nu le prea place lucrul şi nu lasă şi pe

ceilalţi lucrători să lucreze” 24.

Situaţia patronilor s-a deteriorat, atât datorită fricţiunilor cu

angajaţii, cât şi datorită scumpirii materiei prime, ajungând în pragul

falimentului, nemaiputând face faţă cheltuielilor, preţul pâinii fiind

fixat de către Primărie. Atât pretenţiile lucrătorilor cât şi scumpirea

materiei prime, i-au determinat pe patroni să expună situaţia Primăriei

Oraşului Focşani, într-un Memoriu înaintat la 13 mai 1920:

,,Subsemnaţii, patroni brutari din Oraşul Focşani, respectuoşi

venim prin prezenta să vă supunem la cunoştinţa D-voastră

următoarele: Este mai bine de un an de zile de când facem cele mai

mari jertfe pentru a fabrica pâinea necesară pentru hrana populaţiei

acestui oraş, crezând că vom intra în timpuri normale, dar vedem că

pe zi ce trece totul se schimbă în mai scump, astfel că situaţia noastră

devine cu totul critică, expuşi celor mai mari pierderi, riscând chiar a

ne pierde capitalurile faţă de cheltuielile enorme ce le avem azi de

suportat, după cum vă vom descrie mai jos.

În timpurile normale, făina de calitatea I - a se cumpăra de la

fabrică cu preţuri destul de avantajoase, taxa la comună era de un

ban pentru una pâine de un kilogram, iar lucrătorii erau plătiţi lunar,

cu preţul de cel mult 120 lei pentru cei mai buni meseriaşi şi noi eram

nemulţumiţi de câştigul de 5 bani la fiecare pâine de 1 kilogram.

Ce facem însă astăzi, când făina de calitatea I - a costă 4 lei

25 bani kilogramul, iar făina de calitatea a II - a costă 2 lei

kilogramul, la care mai adăugând taxa timbrului de 10 bani la

23 A.N.Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 67 / 1920, f. 49. 24 Ibidem.


kilogramul de pâine, lemnele 3.000 lei vagonul, tăiate gata pentru

cuptor, plus alte dări care ne costă întreit faţă cu timpurile normale,

aceste toate cheltuieli ar fi cum am zice de suportat, dar vine rândul

lucrătorilor care ne ia 60 - 70 lei zilnic fiecare pentru a ne scoate trei

cuptoare de pâine, plus tainurile, care se urcă la 12 lei pe zi de

fiecare. Pretenţiile acestor lucrători au ajuns foarte mult exagerate şi

ar urma ca noi, patronii brutari, care am muncit o viaţă întreagă, să

fim supuşi lucrătorilor, făcându-i pe ei stăpâni, iar noi să le luăm

locul, căci este de neînchipuit pretenţiilor lor, căci judecând drept, nu

este nici o ramură de meserie mai bine plătită decât aceşti lucrători şi

numai în Oraşul Focşani, aceşti lucrători au fost au fost favorizaţi,

datorită arbitrajului pe care nu-l putem suporta.

Mai mult încă că pe lângă că le plătim atât de scump acestor

lucrători dar neplăcerile care le fac aceştia, care nu sunt cel puţin

corecţi, ne fac să fim foarte mult deprimaţi, vom cita câteva fraze de

felul neplăcerilor ce suferim şi anume:

S-a orânduit ca pentru ziua de 10 Mai să se scoată două sau

trei cuptoare de pâine; ce se întâmplă însă, că parte dintre ei lasă

lucrul de se trece, astfel că pâinea nu mai poate eşi aşa cum cere

regula, sau fac altceva, ca să scape mai curând de lucru, vâră pâinea

la cuptor dulce şi de aici curg numai nenorociri, uneori suntem

hotărâţi a închide brutăriile numai şi numai din cauza şicanelor ce

aceşti lucrători ne fac.

După cum vedeţi, de aici decurg toate nenorocirile ce le-am

suportat până în prezent de la lucrătorii noştri, care au ca scop de a

ne nenoroci şi a ne face tot felul de şicane.

Sunt oraşe ca Bacăul, Romanul, Dorohoiul etc., unde

lucrătorii până în ultimul timp au fost plătiţi între 12 - 15 lei pe zi şi în

urma grevei făcute de curând li s-a augmentat salarul la 18 - 20 lei pe

zi, fapt care i-a făcut să reînceapă lucrul, numai la Focşani

pretenţiunile acestor lucrători, care în majoritate sunt aproape streini

de judeţul nostru, cât şi de ţară, cerând preţuri aşa de mari şi aceasta

numai datorită câtorva propagandişti, care caută să ne facă cele mai


negre mizerii, cerând urcarea sporurilor de lefuri şi alte pretenţiuni

pe care noi nu le vom putea primi.

Acestea fiind doleanţele noastre, vă rugăm, în numele

populaţiei acestui oraş, ca luând act de plângerile ce vă adresăm, să

puneţi la ordine pe aceşti lucrători, care caută pe orice căi a

introduce ura şi invidia populaţiei paşnice contra noastră pe de o

parte, iar pe de altă parte, a ne face pagube în detrimentul nostru ca

patroni, stricându-ne pâinea, iar în cazul când dânşii se opun, vă

rugăm a interveni la Comandamentul Diviziei a 6 - a pentru a ne pune

la dispoziţie lucrătorii necesari, pentru ca la un moment dat să nu

rămână populaţia fără pâinea necesară hranei” 25.

Brutarii focşăneni au avut o ultimă răbufnire, la 8 august

1920, când şase lucrători de la brutăria lui Anton Polatos, un sârb şi

cinci greci au încetat lucrul. De această dată însă, Brigada de

Siguranţă Focşani arăta că nu a fost vorba de influenţa socialiştilor în

declanşarea grevei, ci era un conflict de muncă generat din cauza

patronului. Acesta le impusese angajaţilor să lucreze şi duminica şi, la

refuzul acestora, i-a înjurat. Cei şase au intrat în grevă, fără însă să

încerce să provoace şi lucrători de la alte brutării să li se alăture,

declarând că nu vor relua lucrul decât în urma unui arbitraj 26.

Intervenţia promptă a prefectului a făcut ca aceştia să reia lucrul, fără

alte incidente.

25 Ibidem, f. 50 - 50 verso. 26 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 48 / 1920, f. 197.


CALEA FERATĂ DIN MUNŢII VRANCEI (ZONA

TULNICI – LEPŞA) REALIZATĂ DE CĂTRE ARMATA

GERMANĂ ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL.

MĂRTURII DOCUMENTARE

Ionuţ Iliescu

Cu începere din 1907 – 1908, transportul în vechea Ţară a

Vrancei a fost, practic, revoluţionat prin punerea în funcţiune a unei

căi ferate înguste, cu o lungime de 94 km. Mergând pe traseul

Mărăşeşti – Soveja – Tulnici, aceasta aparţinea Societăţii forestiere

„Tişiţa”, care avea întinse exploatări în Munţii Vrancei 1.

Evenimentele Primului Război Mondial aveau să însemne

pentru judeţul Putna, între multe altele şi separarea acestuia. Mai

precis, o parte a judeţului a fost ocupată de trupele invadatoare

germane şi austriece, restul rămânând sub jurisdicţie românească,

sediul Prefecturii fiind mutat la Sascut. Situaţia aceasta a durat

aproximativ doi ani de zile (decembrie 1916 / ianuarie 1917 –

noiembrie 1918) 2.

În intervalul mai sus menţionat, prezenţa armatei germane a

avut implicaţii destul de importante asupra populaţiei putnene. Una

dintre ele s-a concretizat în realizarea căii ferate din Munţii Vrancei,

menţionată în sursele arhivistice locale.

1 Ionuţ Iliescu, Aspecte ale activităţii Societăţilor forestiere străine cu vechea

Vrance (I), în Cronica Vrancei, vol. III, coordonator: Horia Dumitrescu,

Editura Pallas, Focşani, 2002, p. 276. 2 Petru Obodariu, Judeţul Putna în timpul Primului Război Mondial, în

„România şi Primul Război Mondial”, coordonatori: Gheorghe Buzatu,

Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Editura Empro, Focşani, 1998,

p. 272 – 278, passim.


După cum rezultă din corespondenţa purtată în lunile

septembrie şi octombrie 1918 – între Direcţia militară a căilor ferate

Bucureşti şi Societatea forestieră „Tişiţa” cu sediul în Focşani,

realizarea obiectivului mai sus menţionat a impus alcătuirea

Comandamentului mişcării căii ferate Putna. Acesta a dispus luarea

unor materiale de cale ferată de la drumul de fier care aparţinea

Societăţii Anonime pe Acţiuni pentru Exploatare de Păduri „Tişiţa”

pentru a fi refolosite.

Este vorba, în fapt, de 9.565 m de cale ferată, luată din mai

multe puncte aparţinând unor porţiuni de pe linia Mărăşeşti – Munţii

Vrancei, menţionată mai sus, după cum urmează:

a) porţiunea Lunca Largă – Tunel (Pârâul Tişiţa, Lunca

Largă, Ramificaţia Condratu, Aripa Lepşa, Macaz Scăldătoare, macaz

Caprei, Aripa Scăldătoare)

b) Gara Putna – domiciliul inspectorului silvic

c) Tunel – Gara Putna (Tişiţa, Gara Veche)

d) Lespezi

e) Gara Putna – Soveja (Staţia Tulnici).

Din cei 9.565 m de cale ferată ridicaţi, 8.166 m au fost folosite

de trupele germane de căi ferate, în mai multe scopuri:

a) realizarea, pentru nevoile frontului, a liniei Lepşa I – Lepşa

II (5.920 m)

b) asigurarea unui material de rezervă pentru staţia Lepşa I

c) utilarea corespunzătoare a macazului Dogăria

d) e) montarea unor „şine de forţă” pe traseele (segmentele)

Putna – Rucăreni şi Putna – Gociu.

Partea germană mărturisea că nu poate justifica folosirea a

1.399 m şine de cale ferată („… nu s-a putut stabili nimic precis”) 3.

Conform opiniei conducerii Societăţii „Tişiţa”, trupele

germane au realizat linia încă de la începutul ocupaţiei prin rechiziţie4,

zona respectivă fiind cunoscută sub numele de Gura Lepşa 5.


Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 73 / 1922, f. 68 – 69.


Referitor la existenţa şi funcţionalitatea liniei aflate în discuţie

în perioada 1917 – 1920, documentele surprind atât relatările unor

martori, cât şi referirile Prefecturii judeţului Putna şi Primăriei

comunei Tulnici.

Reţinem astfel pe Gh. Frăsin care avea – 61 de ani în 1920 –

pădurarul Societăţii forestiere „Unicom”, de loc din Tulnici 6, Sandu

V. Rusu – 20 de ani în 1920 – şef de coloană la Societatea „Tişiţa”,

din Negrileşti 7; Costin R. Măciucă care avea – 34 de ani în 1920 –

agricultor din Tulnici; J. Marin – 32 de ani în 1920 – tot din Tulnici;

Toader Bârsescu în vârstă – 61 de ani în 1920 – agricultor din Tulnici8

şi Hoffman Alfons – 54 de ani în 1920 – inginer, şeful Serviciului de

întreţinere la linia Societăţii forestiere „Tişiţa”, cu domiciliul la sediul

Societăţii „Carpaţii” din Soveja 9.

Aceştia afirmă că în primăvara anului 1917 armata germană a

desfăcut şinele de pe traseul Parcul Condratului – Pârâul Lespezi –

staţia Lunca Largă, transportându-le pe Valea Lepşei. Aici a fost

realizată o cale ferată lungă de aproximativ 5 km, între Gura Lepşei şi

Funicularul Societăţii „Union”. Ocupantul a apelat la mâna de lucru

existentă în zonă, echipele fiind formate din locuitori ai comunelor

Tulnici, Păuleşti, Soveja şi Negrileşti. După terminarea lucrărilor,

aceştia au fost lăsaţi să plece la casele lor. Pentru fiecare zi de lucru,

un muncitor primea 50 de bani, hrana fiindu-i asigurată de către

armata germană. Şinele şi celelalte materiale au fost transportate cu

vagoanele trase de cai 10.

În iunie 1918 linia a intrat în reparaţie, fiind rapid repusă în

circulaţie. În toamnă, cu două luni înainte de plecarea germanilor, o

4 Ibidem, dosar nr. 84 / 1923, f. 27. 5 Ibidem, dosar nr. 73 / 1922, f. 66. 6 Ibidem, dosar nr. 70 / 1920, f. 96. 7 Ibidem, f. 97. 8 Ibidem, f. 96 verso. 9 Ibidem, f. 97 verso. 10 Ibidem, dosar nr. 73 / 1922, filă nenumerotată.


porţiune de circa 400 m din această linie – cuprinsă către funicularul

Societăţii forestiere „Union” şi podul de peste Lepşa, din punctul

numit Poiana Porcului – a fost demontată. Iniţial, Societatea „Tişiţa” –

care a acţionat după ce a primit aprobarea ocupanţilor – dorea ca

şinele, traversele şi materialele dislocate să fie folosite pentru

completarea unor lipsuri semnalate la linia Mărăşeşti – Munţii Vrancei

în zona Varniţa 11. De buna desfăşurare a operaţiunii au răspuns nu

doar angajaţii străini ai Societăţii, ci şi cei români (inginerul Ciolan)12.

Se pare însă că ulteriror distanţa demontată s-a mărit la 1300 m, întreg

materialul fiind însuşit de Societatea „Tişiţa” 13.

În 1919 demontarea liniei a continuat, pe traseul Poiana

Porcului – Gura Lepşa (zona pârâului Lepşuleţ), Societatea

transportând materialele în Gara Putna. Cu şinele demontate,

Societatea „Tişiţa” a prelungit linia în zona Lepşa cu circa 400 m „…

cu scopul de a înlesni transportul de traverse şi lemne făcute în

pădure de lucrătorii din comuna Tulnici pentru Societatea noastră” 14.

Tot în acest an se pare, pentru utilarea corespunzătoare a Gării

Societăţii Tişiţa din punctul Ciutele (zona Tulnici – Lepşa), s-a folosit

atât terasamentul cât şi inventarul tehnic abandonat de germani (cinci

locomotive funcţionabile, alte două demontate, material de cale etc.) 15. În anul 1920, Societatea „Tişiţa” mai având nevoie de şine în zona

Tişiţa Mare, a desfiinţat prelungirea din zona Lepşa.

La scoaterea şinelor s-a lucrat de la începutul lunii ianuarie

până în lunile iulie - august 16.

Operaţiunea aceasta ar fi durat până la finalizare, dacă la

24 iulie 1920 Comisia Interimară a comunei Tulnici, prin preşedintele

ei, Ion Bociu, nu trimitea Prefecturii judeţului Putna o adresă prin care

11 Ibidem, dosar nr. 70 / 1920, f. 96 verso – 97 verso. 12 Ibidem, dosar nr. 73 / 1922, f. 70. 13 Ibidem, dosar.nr. 70 / 1920, f. 96. 14 Ibidem, f. 96 verso – 97 verso. 15 Cezar Cherciu, Vrancea şi ţinutul Putnei. Un secol de istorie: 1820 – 1920,

Editura „Neuron”, Focşani, 1995, p. 252 – 253. 16 A. N. Vn, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 70 / 1920, f. 96 – 97.


atrăgea atenţia instituţiei amintite asupra demontării liniei germane de

către Societarea „Tişiţa”.

Linia - se menţionează în document – a fost pe deplin

utilizabilă după război, fiind folosită de Societate fără a avea vreo

autorizaţie în acest sens. În opinia autorităţilor locale din Tulnici, linia

nu aparţine Societăţii „Tişiţa”, nu peste proprietatea ei şi nu este

realizată de către aceasta. Deoarece drumul de fier aflat în discuţie

„…cade pe proprietăţile particulare şi cade vălmăşie a locuitorilor

acestei comune”, el este bunul obştesc al tulnicenilor 17.

În luna august, revendicările comunei Tulnici ajung pe masa

conducerii Ministerului Comunicaţiilor, care va demara în scurt timp o

anchetă. Delegatul Inspecţiei Căilor ferate Particulare a fost inginerul

Mihail Slătineanu, însoţit la faţa locului de administratorul Plăşii

Vrancea şi de şeful de post din Tulnici.

Comisia de anchetă a surprins angajaţii Societăţii „Tişiţa”

lucrând la demontarea a ceea ce mai rămăsese la acea dată din linia de

pe Valea Lepşei, cu un ecartament de 0,76 m şi o lungime iniţială de

5.800 m. Pe multe porţiuni, din linie nu mai rămăseseră decât urmele

treverselor şi şinelor, acestea fiind deja încărcate în vagoane. După

audierea martorilor – localnici cu proprietăţi pe Valea Lepşei şi

angajaţi ai Societăţii „Tişiţa” comisia a cerut acesteia din urmă nu

doar încetarea demontării liniei, ci refacerea ei 18.

Tot în cursul lunii august, această linie avea să fie revendicată

de Societatea „Tişiţa” de Statul român, prin organismele sale şi de

comuna Tulnici.

La 13 august, subsecretariatul de Stat al Refacerii şi

Aprovizionării cerea Prefecturii judeţului Putna, prin intermediul

Ministerului de Război, să-i fie cedată această linie „pentru a ne servi

la refacerea ţărei” 19. Peste numai trei zile acelaşi departament cere

17 Ibidem, f. 72. 18 Ibidem, f. 89 – 89 verso, f. 95 – 97 verso. 19 Ibidem, f. 83 – 83 verso.


din nou ca Prefectura să împiedice Societatea „Tişiţa” să continue

demontarea liniei în cauză „…urmând a fi întrebuinţată de noi” 20.

La 23 august, Primăria comunei Tulnici atrăgea atenţia

Prefecturii că „Dl.Controlor Inspector a obligat pe numita Societate

să refacă de îndată această linie aşa cum a fost rămasă de la plecarea

inamicului dimpreună cu maşinile şi tot ce se găsea în bună stare de

funcţionare şi să o predea în bună stare Comunei nostre”.

Această decizie - se menţionează în document – a declanşat

entuziasmul tulnicenilor. În vederea aplicării cât mai grabnice a

hotărârii mai sus menţionate, Primăria comunei Tulnici ruga

Prefectura să intervină pe lângă Ministerul Comunicaţiilor. Refacerea

liniei ar fi ajutat mult pe localnici, mai ales în perspectiva sosirii

anotimpului rece: „…locuitorii au nevoie pentru refacerea

gospodăriilor distruse în timpul războiului şi cum această linie este

chiar în pădurea locuitorilor şi care leagă prin proprietăţile lor de

satul reşedinţa comunei unde au gospodăriile lor le apucă tot

neterminate”.

Prefectura Judeţului Putna s-a conformat, lăsându-se aşteptat

însă rezultatul demersului făcut 21. Şi tot Prefectura a cerut Companiei

de jandarmi Putna să împiedice demontarea liniei în cauză, întârziind

atât Societăţii „Tişiţa”, cât şi tulnicenilor să se folosească de ea, sub o

formă sau alta 22.

Opinia acestei instituţii în legătură cu revendicarea liniei, avea

să fie împărtăşită Ministerului de Interne prin Adresa trimisă la

26 august. În condiţiile în care ocupanţii germani au construit şi au

folosit acest drum de fier doar în scopuri exclusiv militare, el

„de drept urmează să revină Statului ca pradă de război”.

Linia germană era, în fapt, ramificaţia liniei ferate a Societăţii

„Tişiţa”, pe care aceasta din urmă a folosit-o, trecând apoi la

demontarea ei şi la însuşirea materialelor rezultate în urma unei

20 Ibidem, f. 87 – 87 verso. 21 Ibidem, f. 89 – 89 verso. 22 Ibidem, f. 83 – 83 verso.


asemenea operaţii. Fapta era însă ilegală, deoarece linia de pe valea

Lepşei nu se afla în proprietatea Societăţii „Tişiţa” 23.

Peste numai doi ani însă, Prefectura şi-a schimbat radical

opinia. La 13 noiembrie 1922, Societatea „Tişiţa” cerea instituţiei mai

sus menţionată acordarea autorizaţiei pentru transportul şi utilizarea

materialului de cale ferată aflat pe Valea Lepşa. Prefectul

V. Mamigonian va acorda autorizaţia cerută, recunoscând astfel

Societăţii în cauză statutul de proprietar al liniei germane 24.

Reluarea operaţiunii de demontare şi reutilizare a acestui

drum de fier de către Societatea „Tişiţa”, în luna decembrie, a

declanşat reacţia violentă a tulnicenilor, încurajaţi de unii

reprezentanţi ai autorităţilor locale.

Astfel, lucrătorii Societăţii au fost alungaţi de către localnici,

la îndemnul preşedintelui Comisiei Interimare a comunei Tulnici, Ion

Luca.

Reclamaţiile înaintate organelor abilitate atât de către Primăria

comunei Tulnici, cât şi de Societatea „Tişiţa” au prilejuit efectuarea

unei anchete, la 21 decembrie 1922. Cu această ocazie, autorităţile şi

locuitorii din Tulnici au cerut Societăţii mai sus menţionate să renunţe

la demontarea liniei. Pentru a fi şi mai convingători în ceea ce priveşte

justeţea cauzei lor, ei au trecut la ameninţări. În fruntea lor nu era

altcineva decât, acelaşi Ion Leuca, criticând dur Prefectura Judeţului

Putna şi Ministerul Comunicaţiilor pentru autorizaţia acordată

Societăţii „Tişiţa”. În opinia sa, locuitorilor comunei Tulnici li se

cuveneau despăgubiri, fie din partea Societăţii „Tişiţa”, fie din partea

Statului, dar mult mai mari decât propunerile făcute până atunci 25.

Prefectura Judeţului Putna, având probabil şi girul autorităţilor

centrale a reconfirmat în 1923 Societăţii forestiere „Tişiţa” calitatea de

23 Ibidem, f. 82 – 82 verso. 24 Ibidem, f. 66 – 66 verso. 25 Ibidem, f. 77 – 78.


proprietar al liniei de pe valea Lepşa, permiţând ridicarea materialelor

depozitate aici 26.

Cu ele s-a refăcut linia Gara Putnei – Tunel – Tişiţa Mare 27,

în lungime de 11.500 m, folosită de Societatea „Tişiţa” şi de

Societatea forestieră „Oituz”, succesoarea acesteia. Demontarea

acestei ramificaţii a liniei Mărăşeşti – Munţii Vrancei, în 1929,

marchează dispariţia ultimelor dovezi materiale ale existenţei căii

ferate realizate de germani în timpul Primului Război Mondial 28.

26 Ibidem, dosar nr. 84 / 1923, f. 27. 27 Ibidem, dosar nr. 73 / 1922, f. 68 – 69. 28 Ibidem, dosar nr. 65 / 1929, f. 6.


DRAMĂ ŞI UMANISM PRIVIND SITUAŢIA

ORFANILOR DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ÎN

JUDEŢUL PUTNA (1917 – 1924)

Maria Mihăilescu

După Primul Război Mondial, una din grijile statului a fost de

a ajuta pe cei ce au avut de suferit, invalizi, orfani, văduve.

Cei mai oropsiţi de soartă, au fost copiii celor care au murit

eroic pe câmpurile de luptă, cei care şi-au dat viaţa pentru România

Mare.

S-a pornit iniţial de a avea o evidenţă a celor rămaşi fără

părinţi, având ca scop, adăpostirea şi îngrijirea lor, primind hrană,

îngrijire medicală şi o bună educaţie.

„În întreg judeţul, în toate plăşile se ia hotărârea de a înainta

prefecturii judeţului Putna, statisticile privind situaţia orfanilor din

război” 1.

Astfel, pe listele respective au fost trecuţi toţi copiii cărora

le-au murit unul sau ambii părinţi.

Este de remarcat faptul că, pe ele figurează copii de la vârsta

de câteva luni, până la etatea de 17 ani, cu următoarele rubrici: „Satul,

numărul casei, numele gazdei care adăposteşte orfanul, numele de

familie şi prenumele de botez al orfanului, etatea, data morţii tatălui,

a mamei, unde locuiau părinţii orfanului (judeţul, comuna). Listele

sunt semnate de primarul comunei şi de notar” 2.

De remarcat că pe unele din listele întocmite, în afara

rubricilor stas apar şi unele specificaţii, de exemplu: în comuna

1 Arhivele Naţionale Vrancea, fond Prefectura judeţului Putna, dosar nr. 10 /

1917, f. 30. 2 Ibidem, f. 33.


Angheleşti, la 10 octombrie 1917, este specificat înafara datei morţii şi

data mobilizării: „Gheorghe N. Savin, mobilizat la data de 14 aprilie

1917, Simion Gh. Muşat, mobilizat în 7 noiembrie 1916, Gheorghe

Ilie, mobilizat la 9 septembrie 1917” 3.

„Pe listele comunei Păuneşti realizată la 10 octombrie 1917,

sunt trecuţi un număr de 76 orfani, listele fiind semnate şi de preotul

comunei” 4.

La Adjudul Vechi, pe listă figurează, ca o menţiune, la numele

tatălui, „mobilizat şi căzut, Miron C. Tinca, în luptele de la Mărăşeşti,

lăsând în urmă un copil de doar 3 ani” 5.

Comuna Pufeşti figura cu 10 orfani, Rugineşti cu 148, Adjudu

Nou cu 36, Orbeni cu 78, Coţofăneşti cu 21, Cucova cu 44, Scurta cu

51, Cornăţel cu 26, Sascut cu 151, aici la rubrica tatălui figurând Ion

N. Vătămanu „căzut pe front în ianuarie 1917, lăsând în urmă un

copil de 8 ani” 6.

„Valea Seacă figura cu 70 de orfani, Urecheşti cu

27, Pănceşti cu 110, Drăguşeni cu 50, Parva cu 76 de orfani” 7.

Nu puţine au fost apelurile venite din partea primăriilor, către

conducerea judeţului, pentru ajutorarea copiilor orfani.

Astfel pe data de 18 noiembrie 1908, primarul comunei

Vulturu se adresează:

„Domnule Prefect,

Am respectul a înainta tabloul întocmit de noi, de numele

copiilor rămaşi orfani de tată în timpul şi din cauza răsboiului –

rugându-vă să bine voiţi a dispoza.

Primar Georgescu Notar

ss indescifrabil

D-sale Domnului Prefect al Judeţului Putna” 8.

3 Ibidem, f. 34. 4 Ibidem, f. 35. 5 Ibidem, f. 40. 6 Ibidem, f. 53. 7 Ibidem, f. 54, 55, 56, 57, 58. 8 Ibidem, dosar nr. 13/1918, f. 1.


În multe din tabelele întocmite, a fost adăugată o rubrică din

care reiese situaţia şcolară a orfanilor.

Astfel în comuna Vulturu, din cei 161 de orfani, doar 11 copii

aveau 2 până la 5 clase, 93 fiind analfabeţi 9.

Din tabelele trimise la prefectură de la comunele Năneşti,

Bilieşti, Mirceşti, Ciuşlea, Vulturu, Răstoaca şi Jariştea, reiese „că din

totalul de 572 orfani, mai bine de jumătate erau analfabeţi cu vârste

cuprinse între 8 şi 18 ani” 10.

La rubrica observaţii este menţionată situaţia materială a

orfanilor de război.

Astfel, situaţia din Mărăşeşti, situaţie semnată de primarul

E.Balaban, sunt menţionaţi 31 de copii orfani, cu vârste între 3 şi 18

ani.

Numele şi

pronumele

minorului

Secsul

Vâsta Observaţiuni şi

situaţia materială

Elena Ion I.

Kelaru

Dumitra – ” –

Dragomir – ” –

Neculai - ” –

Constantin - ” -

Feminin

- ” -

bărbătesc

- ” –

- ” -

18

18

15

13

10

O familie

Deşi au puţină avere,

au nevoie de ajutor

Elena Ap.

Ciubotaru

Constantin - ” –

Catrina - ” -

Feminin

Bărbătesc

Feminin

17

14

12

O familie săracă are nevoie

de ajutor

Ioan I. Apostu

Maria - ” –

Vasile - ” –

Bărbătesc

Feminin

Bărbătesc

15

13

9

O familie săracă are nevoie

de ajutor

9 Ibidem, f. 9. 10 Ibidem, f. 15 – 36.


Vasile Gr.

Stoica

Costică - ” –

Dumitru - ” -

Ioan - ” -

Bărbătesc

- ” –

- ” –

- ” -

13

6

12

3

O familie săracă cu

desăvârşire şi are nevoie de

ajutor

Costică Olteanu

Ioan - ” -

Bărbătesc

- ” -

9

5

O familie. Au puţină avere au

nevoie de ajutor”.

11.

Se găsesc în unele din tabelele întocmite, mai multe date

privind orfanii, constituind astfel o oglindă completă.

De exemplu, în comunele plasei Trotuş sunt trecuţi „un număr

de 580 de orfani, cuprinşi între 1 an şi 18 menţionându-se numele

tatălui mort sau dispărut în război, gradul (soldat, sergent, caporal),

regimentul din care a făcut parte, situaţia materială” 12.

Un alt tabel purtând semnătura prefecturii judeţului Putna,

prezintă evidenţa orfanilor atât de mamă cât şi de tată, fiind menţionat

sexul şi etatea, numele lor, ale părinţilor şi comuna din care făceau

parte „înregistrându-se 539 de orfani din: Pufeşti, Pădureni, Orbeni,

Cucova, Drăguşani, Scurtu, Sascut, Pănceşti, Cornăţel, Moviliţa,

Ireşti, Ţifeşti, Diocheţi, Domneşti, Păuneşti, Angheleşti, Rugineşti,

Copăceşti, Valea Seacă, Bereşti, Mândrişca, Parva, Adjudu - Nou,

Adjudu - Vechi, Bâlca, Borşani, Burcioaia, Coţofăneşti, Urecheşti,

Străoane de Sus, Mânăstioara, Crucea de Sus, Crucea de Jos,

Răcoasa” 13.

Comitetul de sprijin „Familia Luptătorilor şi Orfanilor” din

judeţul Putna, prezintă un tabel cu „orfanii trimişi pentru a fi internaţi

la Mănăstirea Agapia din judeţul Bacău, ce purta numele soţiei

generalului (mareşalului) Alexandru Averescu, Clotilde General

Averescu” 14.

11 Ibidem, dosar nr. 14 / 1920, f. 3. 12 Ibidem, f. 9 – 17. 13 Ibidem, dosar nr. 76 / 1918, f. 29 – 37. 14 Ibidem,, f. 39.


Tabelul conţinea „numele şi pronumele orfanilor, etatea,

secsul, numele şi pronumele părinţilor minorilor, comuna din care

face parte minorul, data când au fost trimişi (anul, luna, ziua),

observaţiuni” 15.

Astfel că „între 14 septembrie 1917 şi 20 noembrie acelaşi

an, au fost trimişi la mănăstire, 263 de copii orfani, cu vârste cuprinse

între 4 şi 14 ani” 16.

La Orfelinatul din Bacău, „pe data de 29 noiembrie 1917, au

fost trimişi 41 de copii cu vârste cuprinse între 5 şi 11 ani” 17.

Situaţia orfanilor de război a fost mereu în atenţia forurilor

superioare şi ale judeţului.

Astfel, „Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei

Judeţene şi Comunale prin adresa nr. 1598, din 14 Ianuarie 1919, dă

dispoziţie conducerii Prefecturii Judeţului Putna de a realiza o

statistică privind numărul de orfani, aflaţi pe teritoriul judeţului, în

vederea alocării de fonduri de la buget” 18:

„Domnule Prefect,

În scopul de a putea veni în ajutorul comitetelor judeţene ale

societăţii pentru ocrotirea orfanilor rămaşi de pe urma răsboiului, vă

rugăm să luaţi cuvenitele măsuri de a se face o statistică de numărul

acestor orfani din comunele rurale şi urbane reşedinţe din acel judeţ,

comunicând Ministerului, cât mai neîntârziat, rezultatul acestei

statistici.

Totodată, veţi dispune ca la votarea bugetelor numitelor

comune, pe exerciţiul viitor 1919 / 1920, să se înscrie subvenţiile

necesare în această privinţă şi care vor trebui prevăzute proporţional

cu numărul orfanilor din fiecare comună, iar delegaţiunea judeţeană

va îngriji ca aceste subvenţii să fie negreşit trecute în buget.

15 Ibidem, f. 40. 16 Ibidem, f. 41. 17 Ibidem, f. 46 – 47. 18 Ibidem, dosar nr. 11 / 1919, f. 22.


Ministru

s.s.indescifrabil Director

C.Tănăsescu

Domnului Prefect al Judeţului Putna” 19.

De altfel în anul 1919 se instituie la Focşani „Societatea

orfanilor de război”, care va coordona activitatea căminelor de orfani,

„Va ţine evidenţa orfanilor, preluaţi de unele unităţi militare

generoase („copii de trupă”), apoi a copiilor cu mame văduve,

organizând donaţii în bani, medicamente, îmbrăcăminte, lemne.

Uneori au apărat şi drepturile ce li se cuveneau orfanilor de

pe urma reformei agrare” 20.

Pe data de 23 februarie 1919, prefectul judeţului Putna, se

adresează cu o scrisoare emoţionantă, primarului oraşului Focşani,

arătând că:

„În timpul răsboiului pentru întregirea şi unitatea neamului

nostru românesc, zeci de mii dintre vitejii noştri luptători şi-au găsit

mormântul pe câmpul de onoare, îndeplinindu-şi cu preţul vieţii, cea

mai înaltă datorie către neam şi ţară, lăsând în urmăle tot ce a avut

mai drag şi scump, pe micii lor copilaşi, dintre care cei mai mulţi,

fără nici un alt sprijin pe lumea aceasta, de cât pe D-zeu.

Cine nu cunoaşte mizeria cumplită ce domneşte astăzi în toate

căminele sărace, dar mai cu seamă în satele de pe linia frontului,

unde lipseşte aproape cu desăvârşire chiar şi mămăliga, alimentul de

căpetenie al săracului.

Nenorociţii orfani, rămaşi de pe urma eroilor căzuţi în lupta

pentru înălţarea şi întregirea neamului, sunt expuşi a muri de foame şi

mizerie ne mai găsind adăpost în casă, odinioară, atât de ospitalieră

a românului.

19 Ibidem. 20 Cezar Cherciu, Focşanii – O istorie în date şi mărturii (sec. XVI, 1950),

Editura Andrew, Focşani, 2010, p. 355.


Faţă de această stare de lucruri, facem un apel călduros la

sentimentele D-voastră, rugându-vă să binevoiţi a ne onora cu

prezenţa D-voastră la întrunirea ce va avea loc în ziua de

26 Februarie 1919 orele 5 p.m. în localul Prefecturii pentru a pune

bazele comitetului judeţean al „Societăţei pentru ocrotirea orfanilor

de răsboi” şi în acest judeţ, care a avut atât de mult de suferit de pe

urma acestui groaznic război.

Este o sacră datorie din parte-ne a ne îngriji de urmaşii

acestor bravi fii ai patriei, cari la Mărăşeşti, Mărăşti şi Nămoloasa,

au făurit cu piepturile lor de oţel, acel zid de apărare, de care s’a

sdrobit ca de o stâncă de granit, toată furia duşmanulu cotropitor,

cinstind şi prea mărind în lumea întreagă numele de Român” 21.

Situaţia dramatică a orfanilor din război, a sensibilizat mult

forurile locale de pe întreg judeţul Putna.

Numeroase sunt documentele de arhivă de la primăriile,

preturile şi plăşile de pe întreg teritoriul său.

Astfel, adresa din 4 iunie 1918, având menţiunea urgent se

referă la situaţia orfanilor, fiind expediată de Administraţia plăşii

Plaineşti, primarului şi notarului comunei Tâmboieşti:

„Ministerul de Interne, urmând a cunoaşte situaţia orfanilor

rămaşi de pe urma războiului vă invit a ne înainta în cel mai scurt

timp, câte un tablou de: copii, a căror tată militar sau chemat să

îndeplinească un serviciu armatei, a murit în timpul şi din cauza

răsboiului şi a căror mamă a murit din orice cauză, înainte sau după

moartea tatălui. Copii fără mamă a invalizilor de răsboi, internaţi sau

în neputinţă de a îngriji de ei.

Copii, orfani de mamă, părinţi fără mijloace şi fără

supraveghere de părintele lor mobilizat sau chemat să îndeplinească

un serviciu pentru armată în afară de comuna unde locuieşte. Aceste

dispoziţiuni privesc numai pe copiii rămaşi fără rude, legalmente

obligate de a-i îngriji, fără tutore sau fără alte rude sau amici, cari să

voească a îngriji persoana lor.

21 Ibidem, fond Primăria oraşului Focşani, dosar nr. 114 / 1919, f. 15.


Nu se va face deosebire între copii legitimi, legitimaţi sau

nerecunoscuţi. Fiecare tablou va cuprinde comuna, numele şi

pronumele copiilor grupaţi pe familii, secsul, etatea, starea civilă,

situaţia în şcoală, starea materială, situaţia militară a tatălui, dacă

au lăsat avere şi ce anume, alte menţiuni.

Administrator

s.s.indescifrabil” 22.

Referitor la recensământul orfanilor de război din comuna

Hânguleşti, tabelul întocmit conţine 30 de rubrici, realizându-se un

tablou complet al situaţiei lor.

Rubricile conţineau: „Numele şi pronumele organului, etatea,

secsul, gradul militar al tatălui, Regimentul din care a făcut parte

tatăl, data şi locul unde a murit şi cauza decesului, domiciliul

orfanului, dacă era copil legitim sau nu, naţionalitatea orfanului,

religia, numele şi pronumele tutorelui legal, numărul şi data

dosarului tutorelui, gradul de rudenie între orfan şi tutore, domiciliul

tutorelui, dacă copilul este orfan de ambii părinţi, pensia lunară ce o

primeşte, dacă i s-a stabilit dreptul la pensie, împroprietărit (cu câte

hectare), ce altă avere mai posedă, dacă este internat în orfelinat, sau

altă instituţie şi localitatea, dacă trăieşte mama şi ce ajutor lunar

primeşte, dacă mama s-a recăsătorit, motivele pentru care tatăl a

decedat şi unde, sau e dispărut (pe front, în timpul

bombardamentelor), moralitatea de care se bucură orfanul, studiile,

starea de sănătate” 23.

Tabelul întocmit de către primăria comunei Ciuşlea, din anul

1919, prezintă faptul că din cei 12 orfani „născuţi între 1901 – 1914,

doar unul figurează cu 4 clase, restul fiind neştiutori de carte” 24.

În sprijinul ajutorării orfanilor, alături de societăţile aflate sub

patronajul reginei Maria, precum „Societatea Naţională de Crucea

22 Arhivele Naţionale Vrancea, fond Primăria comunei Tâmboieşti, dosar nr.

1 / 1918, f. 38. 23 Ibidem, fond Primăria comunei Hânguleşti, dosar nr. 11 / 1919, f. 9. 24 Ibidem, fond Primăria comunei Ciuşlea, dosar nr. 4 / 1919, f. 1.


Roşie”, Societatea „Ocrotirea orfanilor de război”, aflată sub

patronajul reginei Maria, filiala judeţului Putna şi-a adus contribuţia ei

în ameliorarea situaţiei celor aflaţi după război, orfanii.

Obiectivele avute în vedere de societate au fost:

„De a îngriji de adăpostirea, întreţinerea şi educaţiunea fizică

şi morală a orfanilor din răsboi:

a) De a cerceta în toate comunele ţărei, de a înregistra pe toţi

orfanii din răsboiu fără deosebire de naţionalitate, confesiune şi

stare.

b) De a îngriji de câte ori va fi cazul de instituirea şi

exercitarea tutelei orfanilor.

c) De a asigura adăpostul, întreţinerea, creşterea şi

supravegherea în familie, la îngrijitori, sau în orfelinate.

d) De a îngriji de instrucţiunea şi educaţiunea acestor orfani,

pregătindu-i pentru meserii sau profesiuni.

e) De a înfiinţa aşezăminte ce se vor găsi necesare pentru

creşterea, învăţătura şi îngrijirea sanitară a orfanilor.

f) De a se interesa de plasarea orfanilor în vârstă de a munci

şi a acelora care au meserie sau profesiune.

g) De a îngriji de internarea orfanilor atinşi de boale cronice

sau infirmităţi, în case speciale de sănătate, spitale, ospicii, etc.

h) De a da asistenţă juridică de care ar avea nevoe orfanii

pentru susţinerea drepturilor şi intereselor lor.

i) De a acorda ajutoare la căsătoria orfanilor, sau pentru

exercitarea meseriilor sau profesiunilor orfanilor ocrotiţi de societate.

j) De a lua orice alte măsuri ce crede necesare în interesul

ocrotirea orfanilor” 25.

La nivelul comunelor existente pe teritoriul judeţului, au luat

fiinţă comitetele comunale ale societăţii, pentru ducerea la îndeplinire

a sarcinilor. De exemplu:

25 Ibidem, fond Primăria comunei Tâmboieşti, dosar nr. 1 / 1919, f. 299.


Pe 25 iulie 1919, Societatea „Ocrotirea orfanilor de război”,

comitetul judeţean Râmnicu Sărat trimite următoarea adresă primăriei

comunei Tâmboieşti:

„Domnule Primar,

Pentru a ne conforma instrucţiunilor date prin statutele

Societăţii „Ocrotirea Orfanilor din Război”, având în vedere scopul

înalt al acestei societăţi de a da întreţinere şi educaţie copiilor orfani

din război, vă rugăm ca îndată după primire a prezentei să luaţi

măsuri pentru înfiinţarea comitetului comunal din comuna Dv.

Din acest comitet vor face parte: Primarul, proprietarii sau

arendaşii moşiilor, preoţii, învăţătorii, notarul, perceptorul sau

agentul fiscal şi şeful de secţie sau de post (unde sunt judecătorii veţi

face apel şi la judecători).

Acest comitet va lua toate măsurile de supraveghere şi

îngrijire a orfanilor din război.

Pentru a putea controla şi urmări de aproape activitatea şi

modul cum comitetele comunale se achită de îndatoririle ce le au - ne

veţi înainta cel mai târziu până pe 30 iulie st.n. corent un tablou care

să cuprindă:

a) Numele şi pronumele tuturor orfanilor din război care sunt

în comuna Dv.

b) Vârsta şi secsul

c) Dacă sunt orfani numai de tată sau şi de mamă.

d) Numărul orfanilor rămaşi la fie care casă.

e) Situaţia materială pentru fie care caz în parte.

f) Dacă sunt daţi spre îngrijirea cuiva arătând şi starea

materială a îngrijitorului şi anume de cine sunt îngrijiţi.

g) Dacă a urmat sau urmează cursul primar sau altă şcoală.

h) Dacă sunt înfiinţate tutelele.

i) Dacă s-ar putea încredinţa orfelinatului ce vom înfiinţa în

acest oraş, ţinând seama că pentru orfelinat se cere vârsta între 2 –

12 ani.

j) Ne veţi arăta dacă aveţi orfani ce ar dori să înveţe o

meserie şi dacă au nevoe să li se găsească un loc pentru acest lucru.


Pentru orice fel de relaţiune veţi mai crede necesar vă rugăm

a vă adresa Comitetului Judeţean al Societăţii Ocrotirea Orfanilor

din Război cu sediul la Prefectura Judeţului.

Preşedintele Comisiei Judeţene al Soc. Ocrotirea Orfanilor

din Război

Prefect, Al.I.Zamfirescu

Secretar contabil

Ştefan I.Dumitrescu

D-lui Primar al comunei Tâmboieşti” 26.

Această adresă a fost expediată la toate comunele din judeţ.

Încă din februarie acelaşi an, Societatea „Ocrotirea orfanilor

de răsboi” filiala judeţului Putna, emite o circulară trimisă tuturor

comunelor din judeţ:

„CIRCULARĂ

către D-nii Primari ai comunelor rurale din judeţ

Pe urma eroilor morţi pe câmpul de luptă, îndeplinindu-şi cu

preţul sângelui lor cea mai înaltă datorie către neam şi ţară, au

rămas o mulţime de orfani, cari în cea mai mare parte, nu mai au alt

sprijin decât pe Dumnezeu.

Dacă din sângele vărsat cu atâta îmbelşugare pentru

îndeplinirea visului nostru secular a răsărit o Românie Mare şi

puternică, noi, aceşti cari am avut norocul să supravieţuim, avem o

pioasă datorie faţă de memoria celor dispăruţi; avem datoria de a

îngriji de orfanii rămaşi pe urma lor – pe urma celor mai buni fii ai

patriei. Vom face astfel, în acelaşi timp o faptă creştinească şi una de

bun român; căci dacă acei viteji luptători şi-au dat fără şovăire

sângele pentru gloria şi mărirea neamului, se cuvin ca şi noi, la

rândul nostru să îngrijim de creşterea orfanilor lipsiţi de mijloace,

precum şi de instrucţiunea şi educaţia lor, făcându-i să devină nişte

membrii folositori lor şi societăţii în cari vor trăi.

Cu onoare vă rugăm dar, Domnule Primar, să binevoiţi ca în

unire cu preotul, învăţătorul, proprietarul, perceptorul, notarul şi

26 Ibidem, f. 292.


notabilii din comună, să formaţi un comitet comunal filial al

„Societăţii pentru ocrotirea orfanilor din război”, din Iaşi, de sub

Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regina Maria, reprezentată în

judeţul nostru prin Comitetul Judeţean din Focşani.

Numărul membrilor din comitetul comunal poate varia după

oameni de inimă, muncă şi energie, cari vor primi a lua asupra lor

această frumoasă şi nobilă sarcină” 27.

Societatea „Ocrotirea orfanilor din război” pe 2 septembrie

1919 face un apel emoţionant şi stăruitor celor care pot contribui la

ajutorarea celor sărmani, la strângerea de fonduri.

„APEL

Dacă avem astăzi o ţară mărită aşa de frumos şi dacă idelaul

ce strămoşii noştri l’au mângâiat în sufletele lor veacuri întregi s’a

realizat, netăgăduit, acestea se datoresc în cea mai mare parte

vitejilor ce şi-au dat sângele lor nobil pentru ţară şi neam.

Amintirea lor va trebui să fie veşnic în sufletele noastre şi ale

urmaşilor. Dar atât nu e de ajuns.

Ei plecând dintre vii ni-au lăsat o scumpă moştenire de care

datori suntem să ne îngrijim.

Când martirii neamului şi-au dat sufletul, buzele lor

tremurânde şi arse sub îngheţul fioros al morţei, au rostit numele

copiilor lor, la care desigur s-a oprit gândul lor cel de pe urmă „Nu-i

uitaţi şi nu-i lăsaţi pe drumuri voi care vă veţi bucura de o ţară mare

şi bogată de pe urma sângelui vărsat de noi”, au fost desigur cea din

urmă a lor şoaptă.

ORFANII DIN RĂSBOIU CÂT TIMP VOR SUFERI, VA FI

BLESTEMUL CE DINCOLO DE MORMÂNT CEI CE I-A ADUS LA

VIAŢĂ NI-L VA ARUNCA NOUĂ CELOR CE AM RĂMAS.

SĂ NE ÎNGRIJIM DAR DE EI ŞI SĂ O FACEM CU TOT

SUFLETUL” 28.

27 Ibidem, fond Pretura Plaşii Panciu, dosar nr. 1 / 1919, f. 68. 28 Ibidem, fond Primăria comunei Chiojdeni, dosar nr. 1 / 1919, f. 34.


În continuarea apelului societatea prezintă faptul că dispune

de mijloace de ajutor restrânse şi cere ca „toţi oamenii de bine, din

oraş şi judeţ şi în special proprietarii, agricultorii, producătorii, de

orice fel, toţi desigur, patrioţi buni, să dea dovadă de sentimentele lor

înalte de dragoste pentru orfanii celor ce ni-au părăsit în chip aşa de

glorios şi să dăruiască pentru ei tot ce le stă la îndemână: bani,

producte, vite, păsări, brânză, prune, lână, îmbrăcăminte,

încălţăminte, etc. într’un cuvânt ori-ce ar putea folosi acestor

plăpânde şi nenorocite fiinţe de care trebue, datori suntem toţi să

îngrijim” 29.

La cererea conducerii prefecturii, Societatea „Ocrotirea

Orfanilor din Război”, prezintă evidenţa orfelinatelor de pe teritoriul

judeţului.

„Pe teritoriul acestui judeţ sunt 2 Orfelinate ale Societăţii

Ocrotirea Orfanilor din Răsboiu şi unul al Ministerului Instrucţiunii

Publice. Din aceste trei orfelinate, două în prezent funcţionează, iar

unul va începe a funcţiona de la 1 Octombrie.

Orfelinatul Principele Mircea al Societăţii O.O.R.

funcţionează în comuna Sascut, într’un local cedat gratuit de către

Dl. Jaques Elias, mare proprietar. În acest orfelinat s’au adăpostit

câte 60 – 100 orfani anual, îngrijiţi de către Societatea Ocrotirea

Orfanilor din Răsboiu, Filiala Putna.

Orfelinatul Principesa Elisabeta al Ministerului Instrucţiunii

Publice din Focşani funcţionează în local propriu anume construit

foarte bun higienic şi spaţios în care se adăpostesc 200 – 250 orfani

de toate categoriile precum şi surdo-muţi.

Orfelinatul din Focşani al Societăţii Ocrotirea Orfanilor din

Răsboiu care va începe a funcţiona de la 1 Noembre cu cel puţin

50 orfani.

Toţi absolvenţii şi absolventele cursului primar au fost

înscrişi la alte şcoli secundare, potrivit cu aptitudinile lor” 30.

29 Ibidem, f. 35. 30 Ibidem, fond Prefectura judeţului Putna, dosar nr. 12 / 1921, f. 140.


Pentru strângerea de fonduri, societatea „Ocrotirea orfanilor

de război”, a recurs la diferite modalităţi pe parcursul anilor, atât în

timpul războiului, cât şi în anii ce au urmat.

Societatea confruntându-se cu „greutăţi financiare ce

depăşesc bugetul alocat pentru cei 360.000 orfani de război, s-a văzut

nevoită să recurgă la opinia publică, editând calendarul orfanilor din

război” 31.

În aceeaşi adresă din 19 septembrie 1923, către conducerea

judeţului, se menţionează că: „Pătrunşi fiind de datoria morală, pe

care o avem faţă de orfani şi având în vedere scopul pentru care s’au

editat aceste calendare, vă rugăm stăruitor a da ordine şi a interveni

în acelaşi timp ca o parte din ele să fie cumpărate de toate autorităţile

şi instituţiile publice, iar restul să fie distribuite prin organele

administrative şi poliţieneşti, tuturor societăţilor particulare,

comercianţilor, industriaşilor şi populaţiei cu dare de mână, pe preţul

de lei 40 – exemplarul” 32.

În continuare sunt trecute tabelele cu distribuţia acestor

calendare pe plăşi şi comune: „plasa Bilieşti, Suraia, Caregna,

Păuneşti, Gârlele, Odobeşti, Trotuş, Vidra, Bârseşti, Zăbrăuţi,

Societatea „Frăţia”, bănci „Putna”, „Milcovul”, poliţia din Focşani,

Odobeşti, Panciu, Adjud, Mărăşeşti” 33.

Demersurile au avut de cele mai multe ori, rezoluţii

favorabile, mărturie stând şi documentul datat, 18 septembrie 1924,

fiind trimis primăriei oraşului Focşani, de către societatea „Ocrotirea

orfanilor de război”:

„Domnule Primar,

Avem onoarea a vă trimite un exemplar din „Dările de

seamă” a activităţii Societăţii, rugându-vă să binevoiţi a lua

cunoştinţă de rezultatele obţinute de Societatea noastră pentru

asistenţa materială şi morală a „Copiilor naţiunii”.

31 Ibidem, dosar nr. 71 / 1923, f. 282. 32 Ibidem, f. 282 verso. 33 Ibidem, f. 287 – 288.


Cu această ocaziune, veţi putea constata toate eforturile pe

care le facem, pentru a veni cât mai efectiv în spiritul imensului

număr de copii orfani şi care se cifrează la peste 370.000 INŞI.

Membrii Societăţii noastre n’au cruţat nimic din timpul şi

energia lor pentru a organiza asistenţa orfanilor în tot cuprinsul

României Mari, pentru a înfiinţa 9 secţiuni Regionale şi filiale

judeţene în fiecare capitală de judeţ, pentru a creia 100 Orfelinate ce

întreţin şi dau cultură primară, secundară ori profesională la peste

9.000 orfani, pentru a asista la domiciliu 50.000 orfani, pentru a

urmări în fine instituirea de tutele, controlul lor şi fixarea drepturilor

la pensie pentru toţi orfanii.

Întinderea asistenţei la toţi orfanii, cari până acum deşi au

avut nevoe, nu s’au putut bucura, din motive de ordin material, în

mod efectiv de protecţiunea Societăţei.

Pentru realizarea acestui ideal nici o jertfă n’o socotim prea

mare.

Sutele de mii de morţi de pe urma cărora trăim liberi, într’o

ţară mare şi bogată şi Viitorul Neamului Nostru , cari are nevoe de

oameni, bine pregătiţi şi raportul economic şi cultural, impun fiecărui

român adevărat acest ideal, mai mult decât ca o compătimire, ca o

datorie.

Pentru aceste motive, am apelat şi apelăm la toţi Românii

înţelepţi şi buni cerându-le în numele orfanilor concursul moral şi

material.

Tot sprijinul pe care statul îl acordă în cea mai largă măsură,

este insuficient pentru a satisface cât mai complect nevoile de

asistenţă ale orfanilor.

Acest lucru a fost înţeles pe deplin de opinia publică

românească conştientă şi cu această convingere adresăm acum

chemarea noastră către toate instituţiile financiare ale ţărei româneşti

solicitându-le preţiosul lor concurs.

Cunoscând şi apreciind la justa valoare Binele pe care aceste

instituţii le-au făcut totdeauna pentru orfani, solicitudinea pentru

operele naţionale şi de cultură în care nu permiteau să apelăm şi de


astă dată la sprijinul Dvs., rugându-vă să binevoiţi a acorda o

subvenţie ca ajutor pentru Societatea noastră.

Cât ne priveşte, vom şti să răspundem solicitudinei ce veţi

binevoi a ne acorda, continuând munca pentru idealul căruia servind

cu credinţă având ca satisfacţie mulţumirea datoriei împlinite.

Cu aceste idei şi sentimente ne adresăm Dvs. şi vă rugăm să

primiţi viile noastre mulţumiri şi expresiunea celor mai distinse

sentimente.

Preşedinta generală

s.s. indescifrabil

Secretar

s.s. indescifrabil” 34.

Pe adresă, este trecută rezoluţia primăriei:

„S’a avut în vedere la formarea bugetului pe anul 1925

Contabil,


Pentru strângerea de fonduri s-a recurs şi la chete,

specificându-se că „măsura a fost luată în urma ordinului prefectului

judeţului Putna din 30 iulie 1923 şi dat tuturor preturilor şi

primăriilor” 36.

Şi nu întâmplător: „s-a aranjat pentru întreaga ţară că în ziua

de 6/19 August, Aniversarea marei biruinţi de la Mărăşeşti, să se facă

o chetă publică în acest scop. Apreciind scopul ce se urmăreşte,

ajutorarea copiilor orfani, fii eroilor care s’au jertfit pentru ţară,

avem speranţa că acest apel va găsi răsunet în toate inimile nobile şi

fiecare se va grăbi să-şi dea obolul” 37.

Aceste chete au fost organizate cu prilejul diverselor serbări

religioase de către societatea „Ocrotirea orfanilor de război” şi au

34 Ibidem, fond Primăria oraşului Focşani, dosar nr. 85 / 1924, f. 94. 35 Ibidem. 36 A.N.Vn., fond Primăria comunei Odobeşti, dosar nr. 13 / 1923, f. 39. 37 Ibidem.


avut sprijinul conducerii judeţului Putna, aşa cum reiese şi din adresa

din 17 mai 1924:

„Domnule Prefect,

Cunoscând bunăvoinţa ce aţi arătat totdeauna operei

naţionale a asistenţei orfanilor din răsboi, şi cum întreţinerea lor în

orfelinat, în aceste împrejurări cer cheltuielile foarte mari, am onoare

a vă ruga să binevoiţi, a da ordin organelor în subordine, ca în

fiecare comună din judeţ, să se organizeze pentru ziua de 21 Mai a. c.

câte o chetă publică.

Vă inconştiinţăm că ziua aceasta este destinată de Ministerul

Sănătăţii (Sf. Constantin şi Elena), a se face astăzi, pentru orfanii din

toată ţara

Preşedinte,

s.s.indescifrabil

Secretar,

s.s. indescifrabil

Domniei Sale

Domnului Prefect al Judeţului Putna” 38.

Numeroase au fost prezenţele delegaţiilor societăţilor de

binefacere ca cea a luptătorilor demobilizaţi, văduve de război şi

invalizi, „Crucea Roşie”, fiind mereu alături şi societatea „Ocrotirea

orfanilor de război”, la evenimentele memorabile ca alegerea

„Ostaşului necunoscut”, ceremoniile legate de Mausoleul de la

Mărăşeşti.

La ceremonia alegerii sicriului „Ostaşului necunoscut” de la

Mărăşeşti, pe data de 14 mai 1923, care apoi a fost transportat cu toate

onorurile la Bucureşti, în parcul Carol, alături de autorităţi, au

participat şi delegaţiile societăţilor amintite mai sus , aşa cum reiese şi

din ordinul telegrafic transmis de către Ministerul de Interne, la 10

mai 1923:

„Rog să bine voiţi să puneţi în vedere societăţilor de invalizi,

văduve şi orfani de răsboiu, precum şi societăţile de demobilizaţi, de

38 Ibidem, fond Prefectura judeţului Putna, dosar nr. 48 / 1924, f. 75.


foşti luptători din judeţul Dv să desemneze delegaţiuni care să asiste

la Mărăşeşti, luni 14 curent, la ceremonia alegerii sicriului ostaşului

necunoscut” 39.

Participarea delegaţiilor orfelinatelor şi orfanilor de război

reiese şi din programul ceremoniei din 14 - 17 mai 1923, program

„aprobat de Ministrul de Război, General de divizie

Gh. Mărdărescu” 40.

Alături de I.P.S.S. Mitropolitul Moldovei; reprezentantele

S.O.N.F.R. (Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române), a

armatei, studenţilor ş. a., apare şi delegaţia orfanilor de război, în

cadrul ceremoniei comemorării luptelor de la Mărăşeşti şi la punerea

pietrei fundamentale a Mausoleului, la 6 / 19 august 1923.

Reproducem emoţionanta adresă a conducerii prefecturii

Putna, către conducerea Comisiei Interimare:

„Nr 3167

1923 August 8

Domnule Preşedinte,

În ziua de 19 August a.c. aniversarea luptelor şi biruinţei de

la Mărăşeşti, se va pune piatra ctitorească a bisericei Neamului şi

mausoleului în care se va adăposti de veci osemintele a zece mii

ostaşi.

La această piaosă ceremonie făcută din îndemnul

Soc. Ordodoxe Naţionale a femeilor Române sunt chemaţi a lua parte

toţi cei cu inima românească, cei care s’au înălţat de fiorul luptelor,

cari au avut o rudă, un frate, un soţ, un părinte, un prieten, un

camarad, cari jertfindu-se pentru ţară, au făurit Unitatea Neamului.

Foştii luptători, invalizi, văduvele, orfanii din răsboiu,

societăţile lor, cu toţii în acea zi să vie la Mărăşeşti şi să

îngenuncheze la mormintele celor morţi pentru patrie şi să iscălească

pergamentul nemuritor care se va zidi în piatră şi va rămâne

39 Ibidem, dosar nr. 76 / 1923, f. 66. 40 Ibidem, f. 85.


deapururi mărturie a recunoştinţei noastre către eroii umili cunoscuţi

sau necunoscuţi.

Societatea Ortodoxă, ridicând cuibul de odihnă al eroilor

roagă pe toţi bunii Români să participe în număr cât mai mare la

acest praznic al Neamului. Ceremonia religioasă va începe la orele

9,30 dim. În ziua de 6/19 August „Schimbarea la Faţă”, pe câmpia

unde se ridică acel mausoleu în faţa gărei Mărăşeşti.

Ar fi de dorit ca fiecare comună să aibă steagul ei şi o

placardă în care să se arate numele comunei şi locuitorii vor veni pe

câmp grupaţi sub conducerea Dvs.

Oamenii vor avea asupra lor hrana necesară.

Prefect

ss indescifrabil Director

ss indescifrabil

Domnului Preşedinte al Comisiei Interimare…” 41.

Prezenţa orfanilor de război s-a făcut simţită şi cu ocazia

sfinţirii criptelor de la Mausoleul Mărăşeşti, în prezenţa reginei Maria.

Evenimentul a avut loc pe data de 28 septembrie 1924:

„APEL

În ziua de DUMINICĂ 28 SEPTEMBRIE a.c.

orele 9 dim. în faţa

MAJESTĂŢII SALE REGINA

Va avea loc la

MĂRĂŞEŞTI

Sfinţirea Criptelor, unde s’au depus osămintele ostaşilor

morţi pentru apărarea ţărei, precum şi a capelei mortuare.

Sunt rugaţi şi sunt datori a lua parte la această pioasă

ceremonie şi la veşnica pomenire ce se va face pentru morţii noştri

scumpi: părinţii, fraţii, surorile, soţiile, copiii celor căzuţi pentru

scumpa noatră Patrie pe câmpurile Mărăşeştilor şi celorlalte

împrejurimi şi toţi cei ce au evlavie pentru memoria celor sacrificaţi

pentru neam şi lege.

41 Ibidem, f. 165.


Vor găsi alinarea sufletelor lor în acest sfânt lăcaş, unde

cunoscuţi şi necunoscuţi luptători îşi odihnesc de veci rămăşiţele

pământeşti” 42.

Acestea sunt câteva mărturii – document din perioada

anilor 1917 – 1924, a universului copilăriei fără copilărie, unde

statul român s-a străduit să amelioreze soarta celor mulţi şi

nevinovaţi, orfanii de război.

42 Ibidem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 66 / 1924, f. 123.


REGINA MARIA ŞI MISIUNEA AMERICANĂ ÎN ANII

PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ÎN JUDEŢUL PUTNA

Maria Mihăilescu

Sutelor de mii de jertfe din anii Primului Război Mondial li

s-au adăugat dramele umane din spatele frontului.

Şi nu puţine au fost societăţile ce s-au înfiinţat în acei ani,

societăţi de binefacere, mare parte din ele aflate din iniţiativa şi sub

patronajul reginei Maria, soţia regelui Ferdinand I.

Regina, cu multele ei calităţi, a fost neobosită şi însufleţită în

demersurile ei de dorinţa de a ajuta pe cei nevoiaşi, bolnavi şi lipsiţi

de orice speranţă în acei ani grei.

În anii de război şi, după, au funcţionat pe teritoriul României,

Societăţile „Principele Mircea”, „Crucea Roşie”, societatea „Pentru

Profilaxia tuberculozei”, „Ocrotirea orfanilor de război”, „Ajutorul

elevilor săraci”, ş. a.

Lor li s-a adăugat Misiunea Americană cu societatea ei

„Crucea Roşie Americană”.

„Scopul ei a constat în a distribui ajutoare constând în hrană

şi îmbrăcăminte populaţiei greu încercate de război, atât cea

băştinaşă, cât şi cea refugiată” 1.

Forurile locale se mobilizează în primirea şi distribuirea

ajutoarelor date de Misiunea Americană.

Procesul - verbal întocmit de conducerea Primăriei Sascut,

judeţul Putna din 8 decembrie 1917, este edificator:

„Proces – Verbal

Anul 1917 luna decembrie în 8 zile

1 Arhivele Naţionale Vrancea, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 67 /

1917, f. 2.


Noi Grigore Tache Primarul Comunei Sascut Judeţul Putna

am convocat în oficiul Primăriei persoanele mai jos notate care fac

parte din Comitetele de sprijin familiilor luptătorilor din Comitetele,

Comunelor respective Sascut, Străoane de Sus şi Fitioneşti după

dorinţa exprimată de Domnul Membru al Misiunei Americane care se

referă a distribui ajutoare populaţiei lipsită de mijloace, atât cea

refugiată cât şi cea băştinaşă constituindu-ne în Comitet precum

urmează:

Preşedinte Domnul Grigore Tache Primarul Comunei Sascut

Secretar Domnul Vasile Hanu Notarul Comunei Sascut.

Membrii: Domnul Vasile Preotul Iordache Primarul Comunei

Străoane de

Sus

Domnul Neculai I. Mazăre Primarul Comunei Fitioneşti

Preotul Neculai Mihăilescu Parohul Comunei Sascut

Preotul Grigore Gr. Mazăre Parohul Comunei Fitioneşti

Preotul V.Taftă Parohul Comunei Negrileşti

Domnul Mihai Stoean Învăţător al Comunei Fitioneşti

Domnul Neculai Cintea Şeful Postului de Jandarmi Sascut

Domnul Vasile Andronache Notarul Comunei Străoane de

Sus.

Toţi aceştia ne vom conforma îndatoririlor date de onorata

Misiunea Americană a primi şi distribui ajutoarele oferite

populaţiunei nevoeaşe lipsită cu totul de alimente şi îmbrăcăminte şi

cu aprobarea Domnului Prefect.

Pentru care am dresat presentul Proces - Verbal în trei

exemplare din care unul a se înmâna Domnului Prefect al Judeţului

Putna, iar al treilea se va păstra la dosarul Comitetului de sprijin al

familiei luptătorilor din Comuna Sascut.

Preşedinte

Grigore Tache

Secretar


Pr. N. Mihăilescu


Dovadă a mobilizării forurilor locale stă şi adresa purtând

antetul societăţii „Ocrotirea orfanilor de război”:

„Doamnelor şi Domnilor

Membrii ai Comitetului Judeţean al „Societăţii Ocrotirea

Orfanilor din Război”

Ministerul de Interne cu telegrama N. 33.641 ne face

cunoscut că Misiunea Americană, secţia ajutorărei copiilor, a

binevoit să pună la dispoziţia ţărei alimente în valoare de cinci

milioane lei pentru a fi distribuiţi copiilor înfometaţi.

Pentru îngrijirea distribuirii acestor alimente în judeţul

nostru, Comitetul Central, de pe lângă M. S. Regina, a hotărât să se

institue un comitet judeţean.

Cu onoare vă rugăm, dar, să bine voiţi a vă întruni azi 14 mai

c. orele 5 p. m. în localul acestei prefecturi pentru a proceda la

alegerea sus numitului Comitet.

Preşedinte

Alaci

Secretar

N. Stănescu” 3.

„Proces – verbal

Şedinţa din 14 mai 1919

Şedinţa se deschide la orele 5 p. m. sub preşedenţia Dlui

Anton Alaci, Prefectul Judeţului, Preşedinte al Societăţii Ocrotirea

orfanilor din Războiu, Filiala Putna.

La invitarea făcută au răspuns: Dnele Hortenzia Papadat

Bengescu, Victoria Bibescu, Maria Alaci, Elena Rahtivanu, Alice

Gheorghiu, Eliza Lupu, Dnii N.D. Chirculescu, T. Basarabeanu,

I. Pătârlăgeanu, Iftimie Florea, I. Panea, medicul primar al Judeţului,

2 Ibidem, f. 3. 3 Ibidem, dosar nr. 12 / 1919, f. 11.


Ovidiu Tino, directorul Liceului, Tomiţă Petrescu, protoereul

Judeţului şi N. Stănescu, institutor, secretarul comitetului.

Domnul Ariton Alaci, Preşedintele Societăţii, declară şedinţa

deschisă, dând cetire telegramei Ministerului de Interne N. 33.641,

prin care ni se face cunoscut că Misiunea Americană, a binevoit să

pună la dispoziţia ţării alimente pentru copii săraci, în valoare de

cinci milioane.

Se procedează la alegerea Comitetului Judeţean, însărcinat

cu distribuirea acestor alimente care se compune din următoarele

persoane: Dl I. Sărăţeanu, Directorul Prefecturii, ca delegat al

Prefecturii, Dl. Dr. I. Panea, delegatul Asociaţiei medicilor din ţară,

Dr. I. Rădulescu şi Dr. Locot. Colonel I. Constantinescu. Ca

Preşedinte al acestui comitet este aleasă, Dna Maria Alaci.

S’a hotărât ca alimentele să se depoziteze în depozitul

Prefecturii.

Controlor al depozitului este delegat Dl I. Sărăţeanu,

Directorul Prefecturii.

S’a hotărât a se înfiinţa în oraşul Focşani două cantine cari

vor funcţiona în localurile ce se vor ficsa ulterior.

Se procedează apoi la alegerea comitetului de conducere al

cantinelor, care se compune din următoarele Doamne: Victoria

Bibescu, Hortenzia Papadat Bengescu, Elena Rahtivanu, Kirmeier,

Rozin, Gravet, Stănescu Putna, Prisceanu, Maria Colonel Botez,

Col. Grigoriu, Ţiroiu, Dna O. Tino, Stănescu, Maria Rusovici,

Minigonianu, Georges Ilie, Colonel Dr. Constantinescu, Lt. Colonel

Dr. Stănculescu, Dra Ţiroiu Camelia.

Dna Alice Gheghiu, Dna Eliza Lupu, M. Chirculescu, Mincu,

Plopeanu, Remer, Apostoleanu, Avram, Dra Micioru, Dna Colonel

Costescu, Maior Cristopol, Maior Tomescu.

Se hotărăşte ca cotizaţiunile membrilor aderenţi să se poată

încasa şi lunar sau trimestrial.

Se procedează apoi la alegerea unui vice-preşedinte, în

persoana Dlui I. Pătârlăgeanu.


S’a decis a se interveni către Onor Primăria Focşani pentru a

se obliga pe antreprenorii de cinematografie a da două

reprezentaţiuni lunar, în beneficiul Societăţii Orfanilor din Războiu

din acest judeţ.

Pentru mărirea fondurilor Societăţii adunarea mai hotărăşte

a se organiza diferite serbări şi Kermeze la Grădina Publică, atunci

când timpul va fi favorabil.

Drept care s’a încheiat prezentul Proces verbal.

Preşedinte,

Anton Alaci

Secretar,

N. Stănescu” 4.

Misiunea Americană a dispus funcţionarea pe teritoriul

judeţului Putna a numeroase cantine pentru populaţia săracă, invalizi,

orfani de război.

Astfel, administraţia plăşii Vidra, prezintă pe 30 august 1919,

un tabel cu localităţile din această plasă, unde au fost instalate cantine

şi anume: Colacu, Năruja (satul Stoeşti); Valea Sării, Vizantea,

Tichiriş, Vidra 5.

Conducerea Prefecturii Putna este informată că în oraşul

Panciu, „funcţionează din luna aprilie anul curent, chiar în curtea

Primăriei, o cantină care este întreţinută de Crucea Roşie Americană

şi unde se hrănesc 150 copii săraci şi orfani ” 6.

Reţeaua de cantine a funcţionat pe întreg teritoriul judeţului,

astfel că administraţia plăşii Zăbrăuţi informează la rândul ei,

conducerea Prefecturii că, pe teritoriul ei „în toate comunele au fost

instalate cantine” 7.

Printr-o Adresă datată 11 iulie 1919, administraţia plăşii

Vrancea, aduce la cunoştinţa autorităţilor că „instalarea cantinelor s-a

4 Ibidem, f. 9. 5 Ibidem, dosar nr. 50 / 1919, f. 175. 6 Ibidem, f. 172. 7 Ibidem, f. 179.


făcut în comunele Bârseşti, Herăstrău, Negrileşti, Nereju, Nistoreşti,

Paltin, Păuleşti, Poiana, Spineşti, Spulber, Tulnici, Văsui” 8.

Conform Adresei din 30 iulie 1919, nr. 139 a societăţii pentru

„Ajutorul copiilor săraci” prezidată de M.S. Regina Maria conducerea

judeţului, se precizează încă odată că „toate cantinele sunt întreţinute

de Crucea Roşie Americană, de la care se hrănesc nu numai copii

săraci, dar chiar şi invalizi, văduvile şi orfani din războiu şi populaţia

săracă” 9.

Regina Maria a fost alături de Misiunea Americană având

cuvinte de laudă şi persoanelor din misiune, care şi-au consacrat mult

timp, întreaga putere de muncă în spitale, cămine şi prin satele

României:

„Ceea ce face Crucea Roşie Americană în ţară, nu se poate

exprima în cuvinte, îi voi fi veşnic recunoscătoare, precum şi

prietenului Anderson, care a reprezentat-o atât de bine şi cu

devotament în ţara noastră” 10.

Impresiile consemnate de regină în însemnările sale poartă

amprenta sensibilităţii şi implicării ei directe, alături de membrii

Misiunii Americane:

„Pretutindeni, americanii au muncit minunat făcând o

mulţime de lucruri foarte bune. Peste tot, fete tinere au stat la diferite

centre mergând până în cele mai îndepărtate sate, unde au înfiinţat

cantine, au îngrijit oameni. Oriune au mers se organizaseră mari

distribuiri de hrană, zahăr, săpun, haine şi am fost rugată să împart

eu lucrurile, mi-a plăcut să o fac, întrucât puteam să dau împărăteşte,

lucrurile fiind în cantităţi enorme” 11.

Ajutoarele în alimente constau în special în zahăr, orez,

cacao.

8 Ibidem, f. 180. 9 Ibidem, dosar nr. 12 / 1919, f. 25. 10 Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918 – decembrie

1919), vol. I, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 231. 11 Ibidem, p. 225.


Distribuţia acestor alimente s-a făcut pe teritoriul judeţului

Putna şi pe plăşi, de exemplu: „Plasa Bilieşti – Suraia, Plasa Caregna

– Păuneşti, Plasa Gârlele – Odobeşti, Plasa Trotuş (Adjudu – Nou),

Plasa Vidra” 12.

La Focşani, ajutoarele au fost repartizate şi în şcoli,

făcându-se liste cu evidenţa orfanilor:

„Şcoala primară de fete nr. 1 Focşani cu 42 orfane au primit

50 kg zahăr, 25 kg orez, 10 kg cacao” 13.

„Şcoala de fete nr. 2 Focşani cu 20 fete – 20 kg zahăr, 10 kg

orez, 7 kg cacao” 14.

„Şcoala de fete nr. 3 Focşani, 30 fete, 45 kg zahăr, 45 kg

orez, 20 kg cacao ” 15.

„Şcoala nr. 4 băieţi Focşani, 31 elevi, 40 kg zahăr, 20 kg

orez, 10 kg cacao” 16.

„Şcoala primară băieţi nr.1, 20 elevi, 20 kg zahăr, 10 orez,

7 cacao” 17.

Ajutoarele americane au constat şi în îmbrăcăminte, astfel la

Mărăşeşti conform tabelului întocmit pentru 356 copii cuprinşi între

3 şi 18 ani „li s-au repartizat haine de Comisia Americană, copiilor

desbrăcaţi” 18.

A existat în acei ani, o colaborare strânsă între „Crucea Roşie

Română” şi „Crucea Roşie Americană”, în rezolvarea problemelor

legate de ajutorarea celor lipsiţi de mijloace materiale.

Acest fapt reiese şi din următoarea adresă a primăriei Focşani:

12 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 13 / 1919, f. 47. 13 Ibidem, f. 14. 14 Ibidem, f. 16. 15 Ibidem, f. 17. 16 Ibidem, f. 19. 17 Ibidem, f. 20. 18 Ibidem, dosar nr. 76 / 1919, f. 21.


„România

Primăria Comunei Focşani

Comisiunea Interimară

1919 luna Iunie ziua 9

Doamnă Prezidentă

Cu ocasiunea acordării ajutoarelor de Sf. Sărbători ale

Sf. Paşte, membrii Comisiunei interimare au constatat la locuinţa lor

persoanele absolut lipsite de mijloace şi au întocmit tabloul din care

se înaintează Dvs cu aceasta un exemplar rugându-vă să binevoiţi a

stărui ca Crucea Roşie Americană să’i aibă în vedere la darea

ajutoarelor.

Veţi binevoi a cunoaşte, că, persoanele prevăzute în

alăturatul tablou sub absolut sărace şi majoritatea lor bătrâni şi

infirmi, aşa că merită a fi ajutaţi.

D-sale

Doamnei Prezidentă a societăţei Crucea Roşie, secţia

Focşani” 19.

Tabelul conţinea numele şi prenumele persoanelor, adresa

respectivă, în total 121 de persoane din oraşul Focşani 20.

În însemnările sale zilnice regina Maria consemnează şi

ajungerea Misiunii Americane în judeţul Putna, fiindu-i alături.

„Luni, 7 iulie 1919

Focşani, Mărăşeşti

O zi ocupată, inspectarea cantinelor şi împărţirea, împreună

cu Crucea Roşie Americană, de haine şi provizii la săraci. Am avut-o

pe Alice cu mine, desigur, şi Teribilul, apoi Anderson, Mills şi

Bachelor.

Am început cu două cantine din oraşul Focşani, unde am fost

primiţi cu mare entuziasm.

Aici americanii au lucrat trei luni, au hrănit mii şi mii de

oameni şi au împărţit haine cu generozitate. Ei au fost ajutaţi de

19 Ibidem, fond Primăria oraşului Focşani, dosar nr. 35 / 1919, f. 142. 20 Ibidem, f. 143 – 144 şi verso.


doamnele de la Crucea Roşie Română. Ei oferă din abundenţă o supă

excelentă şi o pâine minunată făcută în fiecare loc cu făina lor. Toţi

săracii mi-au adus flori, le-au aruncat la picioarele mele şi mulţi au

îngenuncheat.

Li se părea aproape un miracol să fim din nou în mijlocul lor

după lunga şi groaznica ocupaţie germană” 21.

Regina consemnează oprirea la Mărăşeşti şi la vila ruinată a

moşierului Negropontes, cel care mai târziu, în anul 1921, avea să

doneze pământul pe care s-a ridicat Mausoleul de la Mărăşeşti:

„De la Focşani ne-am dus la ruinele de la Mărăşeşti şi acolo

am avut o mare distribuire pentru săraci în grădina vilei ruinate a lui

Negroponte. Tot drumul de la Focşani era plin de superbe flori de

câmp, ce acopereau până sus nesfârşitele tranşee printre care erau

răspândite morminte solitare” 22.

Pretutindeni rămâne impresionată atât de primirea localnicilor,

dar mai ales de neajunsurile, de sărăcie, în contrast cu frumuseţea

locurilor:

„După - masă, ne-am dus la Panciu, unde avea loc o mare

distribuire, şi aici totul este ruină, iar oamenii îngrozitor de săraci.

De la Panciu, spre munţi, la Vidra, un sat foarte frumos situat în

Vrancea. Pe tot parcursul drumului, ruine şi flori de câmp, într-o

extraordinară risipă, totul încă minunat de verde, din cauza ploilor

numeroase din acest an.

Aici oamenii poartă costume foarte bogate, acum din păcate,

foarte jertpelite. Erau acolo două tinere americane devotate, care au

muncit neobosit tot timpul în această regiune. Cu adevărat, admir un

astfel de devotament dezinteresat, ele s-au ataşat foarte mult de

popor” 23.

21 Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918 – decembrie

1919), vol. I, Editura Albatros, Bucureşti 1996, p. 233. 22 Ibidem, p. 234. 23 Ibidem, p. 235.


„Avem nevoie de fapte, nu doar de cuvinte frumoase” 24 -

mărturisea regina.

Împreună cu „Misiunea Americană”, a contribuit substanţial,

la îmbunătăţirea stării materiale şi morale a populaţiei, greu încercată

de război.

24 Ibidem, p. 259.


VIZITA PROFESORILOR ŞI ELEVILOR ŞCOLII

NORMALE „ANDREI ŞAGUNA” DIN SIBIU

LA FOCŞANI – 29 APRILIE 1924

Marilena Sima

Horia Dumitrescu

În condiţiile istorice, politice, diplomatice şi militare ale

Europei anului 1918, pe fundamentul puternicului, entuziastului şi

impresionantului simţământ patriotic al întregului neam românesc,

printr-o voinţă şi determinare de nezdruncinat, idealul multisecular de

desăvârşire a unităţii naţionale şi statale a României şi-a găsit

împlinirea.

După Unirea Basarabiei (Chişinău – 27 Martie 1918), Unirea

Bucovinei (Cernăuţi – 28 Noiembrie 1918) a urmat corolarul – Unirea

Transilvaniei cu România – 1 Decembrie 1918.

Printre zecile de mii de participanţi la Marea Adunare

Naţională de la Alba - Iulia, de pe Câmpia Libertăţii, care au pecetluit

prin voinţă şi hotărâre actul Marii Uniri , s-a aflat şi preotul,

profesorul, folcloristul, compozitorul şi dirijorul corului Şcolii

Normale ,,Andrei Şaguna” din Sibiu 1, bănăţeanul Timotei Popovici 2.

1 Şcoala Normală ,,Andrei Şaguna” din Sibiu a fost înfiinţată prin Ordinul

Imperial nr. 2.676 din 15 martie 1786. 2 Timotei Popovici (1870 – 1950). Din 1899, va activa timp de 37 de ani la

Sibiu, unde a predat muzica la Seminarul Andreian, Şcoala Normală ,,Andrei

Şaguna” (1919 – 1936) şi la Şcoala Civilă de Fete. A dirijat corul Catedralei

Metropolitane (1899 – 1945). Membru fondator al Societăţii Compozitorilor

Români (1920). În 1946 a înfiinţat Conservatorul de Muzică din Sibiu (azi

Şcoala Populară de Arte).


Atunci, în acea zi măreaţă, prin vocile reunite într-o energică

şi emoţionantă armonie, corul Şcolii Normale a făcut să răsune peste

capetele mulţimii cuvintele creaţiei sale ,,Sosit-a ceasul liberării”.

În anii care au urmat Marii Uniri, corul Şcolii Normale a

organizat excursii în principalele oraşe moldave pentru a cunoaşte

aceste ţinuturi ale României Întregite şi a realiza o mai strânsă

apropiere sufletească între ardeleni şi moldoveni.

Firesc, Focşanii – Oraşul Unirii de la 1859, le erau sibienilor

popasul mult dorit şi purtau în ei înţelesurile adânci a ceea ce simţiseră

la Alba – Iulia.

La 9 aprilie 1924, profesorul V. Stan – directorul Şcolii

Normale care purta numele mitropolitului Andrei Şaguna (vezi Anexa

nr. 1), scria Primăriei Focşani următoarele:

„Şcoala noastră va face o excursiune cu cca. 110 persoane

profesori, elevi şi (56) eleve în principalele centre ale Moldovei, în

timpul vacanţei Sf – telor Paşti, începând cu ziua de 24 Aprilie a. c. în

programul acestei excursiuni am luat şi oraşul D – voastră.

O facem aceasta pentru a cunoaşte unul dintre frumoasele

ţinuturi ale scumpei noastre Românii întregite, ţinut atât de bogat în

momente de măreţ eroism şi în momente istorice, dar cu deosebire

pentru o mai strânsă apropiere sufletească a fiilor aceleaşi mame,

pentru întărirea dragostei de frate.

Cu ocazia excursiunii dorim să dăm în oraşul D – voastră şi

un concert. Corul şcoalei noastre, compus din 80 elevi şi eleve sub

conducerea prof. T. Popovici a cântat la sfinţirea catedralei

încoronării din Alba Iulia, la festivalul dat în metropolia din Sibiu cu

ocazia serbărilor în memoria mitropolitului Andreiu Şaguna – în

prezenţa M. M. L. L. şi a înalţilor prelaţi şi demnitari ai ţării, la

concerte şi serbări naţionale în Sibiu şi alte localităţi şi cântă la

serviciile religioase din mitropolia din Sibiu.

Programul concertului se compune din muzică corală,

religioasă, populară şi naţională.

Pentruca excursiunea să poată avea succes, apelăm la

sprijinul binevoitor al D. voastră şi Vă rugăm să ne daţi vastul Dv.


concurs pentru cartiruire şi hrană în condiţiile cele mai favorabile, în

zilele de 29 / IV – 1 / V.

Vă mai rugăm să reţineţi din timp sala de teatru, sau în caz de

absolută imposibilitate o altă sală încăpătoare din oraşul Dv. pentru

seara zilei de Marţi 29 Aprilie.

În ce priveşte detaliile, Vă rugăm să luaţi contact cu P. S. S.

Lucian Triteanu, episcop de Roman.

Vă rugăm să primiţi asigurările distinsei noastre stime

Sibiu, 9 Aprilie, 1924.

În numele corpului didactic

Director:

D – sale D – lui Iorgu Poenaru

primarul oraşului Focşani” 3.

Primarul Focşanilor, Iorgu Poenaru 4 a primit din partea

episcopului Romanului, ardeleanul Lucian Triteanu (vezi Anexa nr. 2)

o scrisoare prin care era rugat să facă excursioniştilor o primire

călduroasă:

„Stimate Dle Primar,

Probabil, că şcoala normală „Andrei Şaguna” din Sibiu,

făcând o excursie prin Moldova să se oprească şi în Focşani pentru a

da un concert.

În acest caz vă rog şi din parte-mi a le acorda preţiosul

D-Voastre concurs pentru strângerea legăturilor de prietenie şi

înfrăţire între fiii aceluiaşi neam. Faceţi să simtă şi ei căldura şi

dragostea focşănenilor aşa cum le-am simţit eu.


Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 85 / 1924, f. 27. 4 Iorgu Poenaru. Primar între 29 aprilie 1901 – 22 decembrie 1904 şi 1

octombrie 1907 – 5 ianuarie 1911, preşedinte al Comisiunii Interimare între

19 februarie – 28 aprilie 1901, 28 ianuarie 1919 – 1 februarie 1920 şi 29

ianuarie 1922 – 19 aprilie 1926 (Maria Dumitrescu, Horia Dumitrescu,

Primarii din Focşani între anii 1862 – 1937, în Cronica Vrancei, vol. III,

coordonator: Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focşani, 2002, p. 220 – 221).


Cu respectuoase salutări

12 / IV 924

Episc. Lucian” 5.

Municipalitatea focşăneană, prin primarul Iorgu Poenaru, a

făcut toate pregătirile pe care le-a considerat necesare în vederea

primirii excursioniştilor sibieni. Astfel, la 14 aprilie 1924 directorii de

la Liceul ,,Unirea”, Internatul Liceului ,,Unirea” şi Şcolii Normale din

Focşani au fost convocaţi la Primăria Focşani pentru a stabili modul în

care vor fi cazaţi excursioniştii:

„Dlui Director al Liceului „Unirea”

Loco...

În ziua de 29 Aprilie curent urmând a sosi în localitate un

număr de 110 persoane (profesori, elevi şi eleve) dela Şcoala

Normală „Andrei Şaguna” din Sibiu, pentru a vizita oraşul nostru,

avem onoare a vă ruga să binevoiţi a vă întruni la Primărie în ziua de

14 Aprilie curent ora 4 p. m. ca împreună cu Dl. Director al

Internatului şi Dl. Director al Şcoalei Normale, să stabilim modul de

cartiruire şi hrană al excursioniştilor.

Preşedinte (n) Poenaru

Secretar (ss), I. Georgescu

Dlui Director al Internatului

Nr. 3176 Liceului Unirea

Loco

Idem, idem

Dlui Director al Şcoalei

Nr. 3177 Normale

Loco

Idem, idem” 6.

5 A.N.Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 85 / 1924, f. 29. 6 Ibidem, f. 32.


Concertul pe care corul mixt al Şcolii Normale urma să-l

susţină pe scena Teatrului Comunal ,,Maior Gheorghe Pastia”

cuprindea muzică religioasă, muzică populară românească şi muzică

naţională românească. Programul acestui concert a fost înaintat

Primăriei Focşani pentru a putea fi făcut cunoscut iubitorilor muzicii

corale:

„CONCERT

DAT DE

CORUL MIXT AL ŞCOALEI NORMALE

ANDREI ŞAGUNA DIN SIBIU

conducerea prof. TIMOTEI POPOVICI dir[ijorul] Corului

mitropoliei din Sibiu

____________________

PROGRAM

I. Muzică religioasă pentru cor mixt:

Musicescu: Doamne, buzele mele vei deschide, (din Î-ul

Concert).

T. Popovici: Irmosul Crăciunului.

G. Dima: Cu trupul lui Hristos (cu solo de bas).

Adam: Cântec de Crăciun (pentru 4 voci femeieşti).

G. Dima: De tine se bucură.

N. Oancea: Imn de mărire (cu solo de sopran şi alt şi acomp.

de armoniu).

II. Muzică populară românească pentru cor mixt:

G. Musicescu: Răsai, lună.

G. Musicescu: Zis-a badea.

G. Dima: Fântână cu trei izvoară.

T. Popovici: Cântec de leagăn (cu solo de sopran).

N. Oancea: Foaie verde de trifoi.

N. Oancea: Trandafir de pe cetate.

T. Popovici: Doina (cu solo de bas).

I. Vidu: Răsunetul Ardealului (cu solo de sopran).

N. Oancea: Cătălina (cu solo de sopran).

G. Dima: Hai la horă.


III. Muzică naţională românească:

N. Popovici: Hora dobrogeană.

C. I. Baciu. (Iaşi): Unirea Basarabiei, horă.

T. Popovici: Marşul legionarilor români (din zilele de

desrobire a Ardealului, cântat la sfinţirea steagului Legiunii române

din Sibiu şi în biserica Catedrală din Alba – Iulia cu ocazia adunării

naţionale din 1 Decembrie 1918).

Solişti: Paraschiva Luca (sopran), Lia Popovici (alt) şi Ioan

Macarie (bas). La armoniu: Viorica Stroia.

Tipografia arhidiecezană Sibiu, 15 – IV 1924.

Preţurile locurilor:

anvascena şi logi rangu 1 – 400

logi parter - 250

„ balcon - 100

Loc rezervat - 80

„ stal I 00 - 60

„ II - 40

Balcon - 30

galerie - 10” 7.

Primăria Focşani s-a adresat şi comandantului Garnizoanei

Focşani, în vederea aprobării acestuia ca muzica Regimentului Putna

10 să cânte la primirea la gară a excursioniştilor şi să-i conducă pe

străzile oraşului până la Şcoala Normală:

„Domnule COMANDANT

La 29 Aprilie curent, Marţi a treia zi a Sft. Paşte – soseşte în

localitate 110 excursionişti din Sibiu, profesori, elevi şi eleve dela

şcoala normală „ANDREI ŞAGUNA” – spre a vizita oraşul nostru, cu

care ocazie, corul de sub conducerea profesorului T. Popovici, care a

cântat la sfinţirea Catedralei Incoronărei din Alba – Iulia şi la alte

festivaluri date în prezenţa M. M. L. L. şi a înalţilor prelaţi şi

demnitari ai ţărei – va da şi un concert de muzică corală religioasă,

populară şi naţională la teatrul comunal „Maior G. Pastia”.

7 Ibidem, f. 34 – 34 verso.


Această excursiune contribuind la strângerea legăturilor de

prietenie şi întărirea dragostei de frate, Primăria în unire cu

Direcţiunile Liceului, Internatului şi şcoalei normale, a programat

primirea şi cuartiruirea ce urmează a se face excursioniştilor.

Pentru o cât mai frumoasă reuşită a primirei, avem onoarea a

vă ruga Domnule Comandant, să binevoiţi a aproba şi ordona ca

muzica regimentului Putna N 10 să cânte la primirea la gară a

excursioniştilor în citata zi şi conducerea până la şcoala normală.

Vă rugăm să binevoiţi a ne da răspunsul D – voastră.

PREŞEDINTE, (ss)

Poenaru

SECRETAR,

I. R.

Domniei – Sale

Domnului COMANDANT AL garnisoanei

LOCO” 8

Profesorul Timotei Popovici, în scrisoarea adresată

primarului Poenaru îi detalia programul excursiei şi îi oferea

informaţii suplimentare asupra desfăşurării concertului:

„Dle Primar !

Din partea şcoalei normale Andrei Şagun din Sibiu, aţi primit

o adresă în chestiunea excursiei şi a concertului ce vrem să dăm în

Focşani a 3 zi de Paşti (Marţi, 29 IV).

În acest scop V-am trimis ieri, conf. invitaţiei P. S. sale episc.

Lucian dela Roman, 100 afişuri, că Vi rugăm să binevoiţi le da spre

afişare şi distribuire conf. usului locului.

Pe afişe nu am pus preţurile, fiindcă nu le ştiam şi nici situaţii

sale nu o cunoşteam. Vă rugăm să dispuneţi a se tipări preţurile pe o

fâşie şi să se lipească pe afişe. Preţurile să fie cele obişnuite la Dv.

Deasemeni Vă rugăm să daţi spre tipărire acolo şi biletele

pentru concert, stabilind DV. preţurile.

8 Ibidem, f. 37.


Imposit plătim numai 10 % conf. Ord. Minister de finanţe de

sub Nr. 74933 din 3 / IV 924, ce s’a comunicat parcepţiii din Focşani

am trimis separat şi 300 programe mici, ce se vor vinde eventual cu

câte 1 – 2 lei cu ocazia vânzării biletelor.

Concertul va fi Marţi 29 / IV, seara

Miercuri d. a. ori seara plecăm peste Bârlad – Vaslui la Iaşi,

deci ne rugăm să fim găzduiţi şi alimentaţi de Marţi (a 3-a zi de Paşti)

la amiază până Miercuri la aceiaşi oră d. a., cum va pleca trenul.

Numărul aproximativ este: 60 fete, 50 băieţi, restul profesori,

profesoare şi personalul auxiliar (pedagog, pedagogă şi un învățător

dela aplicaţie), la olaltă până la 120 persoane.

Masa zi o avem cât posibil la olaltă.

Pentru aranjament cred că puteţi designa pe dl coleg

Dartanian Rădulescu dela şc. normală de va fi acasă, în sărbători, cu

care mă cunosc mai demult şi căruia i-am şi scris în acest sens.

Alte eventuale comunicări pentru primiri în Sibiu până cel

mult Miercuri

Joi, 24 (IV) dimineaţa la 2 ½ plecăm, Vineri vom fi în Roman,

unde până Duminică seara (I-a zi de Paşti) puteţi trimite informaţii la

P. S. episcop Lucian Triteanu pentru mine (Timotei Popovici). Luni la

amiază vom fi în Bacău, iar Marţi cam tot atunci la DV. în Focşani.

Cred că informaţiile ce ni-am luat noi a vă comunica sunt

deajuns pentru a Vă putea orienta în toate privinţele.

Binevoiţi a ne arăta eventual persoane ce aţi designat cu

aranjamentul, pentru ca eventual să luăm contact direct şi să nu vă

supărăm pe DV.

Vă rog Dle Primar să primiţi şi din partea mea expresia

recunoştinţei profunde pentru preţiosul concurs ce binevoiţi a ne da

întru reuşita planului nostru.

Cu distinsă stimă

Timotei Popovici

profesor” 9.



Focşănenii au fost informaţi asupra vizitei printr-un afiş tipărit

de Primăria Focşani care îi invita să participe la întâmpinarea

excursioniștilor la gară și să pavoazeze străzile pe unde aceștia urmau

să treacă spre locul de cazare:

„Primăria Comunei Focşani

AVIZ

Marţi 29 Aprilie 1924 la ora 4 p. m.

Va sosi în localitate

Un grup de Excursionişti

Profesori, eleve şi elevi

ai Şcoalei Normale „Andrei Şaguna” din Sibiu,

pentru a vizita oraşul nostru şi împrejurimile lui cu regiunea

fostului front din 1918, care ne-a lărgit hotarele şi nea creat România

Mare.

Se cuvine să dăm acestei vizite, a fraţilor din Sibiu, toată

atenţiunea cuvenită unui eveniment menit să strângă şi să închege

definitiv, unirea cea veşnică dintre noi şi ardeleni.

Pentru aceea, Primăria oraşului Focşani, invită călduros pe

toţi cetăţenii să iasă întru întâmpinarea excursioniştilor la gară, în

ziua şi la ora mai sus arătată şi să contribuie într’o largă măsură la

pavoazarea străzilor, care conduc dela gară la Şcoala Normală unde

vor fi găzduiţi.

Seara la ora 9 p. m., excursioniştii vor da UN FRUMOS

CONCERT în Sala Teatrului Comunal „Maior Pastia”.

Preşedintele Comisiei Interimare,

IORGU G. POIENARU

1924 Aprilie 22” 10

Programul primirii excursioniştilor a fost făcut cunoscut de

către Primăria Focşani comandantului Garnizoanei Focşani:

„COMANDANT,

Ca urmare la adresa noastră No. 3257 din 16 Aprilie a. c.

avem onoare a vă înainta pe lângă aceasta programul recepţiei

10 Ibidem, f. 33.


Şcoalei Normale mixte „Andrei Şaguna” din Sibiu, care va avea loc

în ziua de 29 Aprilie c. ora 4 p. m. şi vă rugăm să binevoiţi a lua şi D-

VS parte cu D-nii Ofiţeri din Garnizoană şi a dispune ca muzica Regt.

10 Inf. să se găsescă pe peronul staţiei Focşani în sus citata zi la ora

3 ½ pentru a întâmpina excursioniştii zisei şcoli şi a’i conduce pânăla

Şcoala Normală din localitate. –

PREŞEDINTE,

SECRETAR,

COMANDANT AL GARNIZOANEI FOCŞANI” 11.

Membrii Comisiunii Interimare au fost înştiinţaţi prin adrese

individuale și rugați să confirme prezenţa lor la primirea

excursioniştilor la gară şi la masa comună de la Şcoala Normală:

„D-lor Membrii ai Comisiunei Interimare

LOCO

În ziua de 29 Aprilie a. c. ora 3 ½ (Marţi a treia zi de Paşti),

urmând a sosi în localitate un grup de profesori, eleve şi elevi dela

Şcoala Normală din Sibiu, pentru a vizita oraşul nostru, avem onoare

a vă ruga să binevoiţi a lua şi D-vs. parte la recepţia care va avea loc

pe peronul gărei Focşani în sus citata zi şi oră, după care

excursioniştii vor fi conduşi de întreaga asistenţă, la Şcoala Normală,

iar în seara aceliaşi zile, la ora 7 ½, vă rugăm a lua parte la masa ce

se va da de comună la Şcoala Normală, în onoarea excursioniştilor. –

Rugăm a ne răspunde dacă luaţi parte sau nu. –

PREŞEDINTE,

(M) Poenaru

SECRETAR,

I. Roman

1924 Aprilie 24

No. 3511 ... Dlui Vet. Ignat Pascu

Vice-P. Com. Int. Loco

No. 3512 „ Const. T. Tatovici Membru

No. 3513 ... „ Vasile Nicolau „

11 Ibidem, f. 38.


No. 3514 ... „ Col. Dr. Zorcuibo „

No. 3515 ... „ V. Mamigonian „

No. 3516 ... „ Dr. N. Donescu „

No. 3517 ... „ Const. Beloiu „

No. 3518 ... S. Sale „

No. 3519 ... D-lui Const. Gorciu „

No. 3520 ... „ Gavril Secară „

No. 3521 ... „ Ştefan Bărbulescu „

No. 3522 ... „ N. Velicu „

No. 3523 ... „ Dr. B. Flituian „

No. 3524 ... „ Fr. Landan „” 12.

În şedinţa din 25 aprilie 1924, membrii Comisiunii Interimare

au decis deschiderea unui credit extraordinar din bugetul comunei în

sumă de 9.000 lei care urma să acopere cheltuielile cu primirea, masa

şi cazarea excursioniştilor:

„Decizia comisiei interimare N 12 punctul 5 dela 25 aprilie

1924

S’a luat în discuţie

D. Preşdinte comunică comisiunei că Marţi, a treia zi de

Paşte, 29 aprilie curent, v’a sosi în localitate un grup de 110

persoane; profesori, elevi şi eleve dela şcoala normală „Andrei

Şaguna” din Sibiu, care vizitează câte-va oraşe din Moldova, cu care

ocazie v’a da şi un concert la teatrul comunal „Maior G. Pastia”,

concert care se compunea din muzică corală religioasă, populară şi

naţională.

Pentru primirea şi incuartiruirea excursioniştilor arată că s-a

primit intervenire şi din partea P. S. S. Lucian Triteanu, Episcop de

Roman. –

În acest scop D. Preşedinte comunică comisiei că împreună

cu Dnii Directori ai Liceului Unirea, Internatului Liceului şi a Şcoalei

normale, au întocmit programul pentru primirea şi incuartiruirea

excursioniştilor – şi cum pentru seara de Marţi 29 curent, este stabilit

12 Ibidem, f. 39.


a se da de comună o masă – roagă comisiunea de a aproba facerea

cheltuelilor respective.

Comisiunea Deliberând:

Decide:

Aprobă în totul dispoziţiunile luate de D. Preşedinte pentru

primirea, încuartiruirea şi masa escursioniştilor – pentru care se v’a

deschide un credit extraordinar din bugetul comunei de 9000 în

limitele cărei sume, se v’a face cheltuelile cu primirea, masa şi

încuartiruirea excursioniştilor” 13.

Programul primirii oaspeţilor sibieni a fost minuţios întocmit

de Primăria Focşani şi cuprindea următoarele:

„PROGRAMUL

RECEPŢIEI ŞCOALEI NORMALE MIXTE „ANDREI

ŞAGUNA” DIN SIBIU. –

29 Aprilie Marţi: ora 4 p. m.

a). Primirea în gara Focşani.

Pe peronul gării vor fi întâmpinaţi de autorităţile locale,

reprezentanţii clerului precum şi de elevii şcoalei normale din

Focşani împreună cu corpul profesoral, elevii liceului „UNIREA”,

elevele şcoalei secundare de fete, şcoalei profesionale şi elevii şcoalei

de meserii.

b). Convoiul se va forma în piaţa gării în ordinea următoare:

1). În frunte autorităţile şi corpul profesoral, urmează:

2). Elevele şcoalei normale, elevele şcoalei secundare,

elevele şcoalei profesionale, elevii şcoalei normale din Sibiu, elevii

şcoalei normale din localitate, elevii liceului „UNIREA” şi elevii

şcoalei de meserii sub conducerea domnilor maeştri şi a doamnelor

maestre. Convoiul format cu muzica în frunte va parcurge:

Str. Gării până în str. Mare, apoi str. Mare până la

întretăerea cu Bulevardul P. P. Carp, se îndreaptă pe Bulevard prin

faţa palatului municipal până la Statuia Independenţei unde se va

încinge hora mare a înfrăţirei. –

13 Ibidem, f. 28.


c). De aici excursioniştii se vor îndrepta spre şcoala normală

unde vor fi încartieraţi. –

d). La ora 7 ½ masa comună la şcoala normală. –

e). La ora 9 ½ va avea loc concertul dat de elevii şi elevele

excursionişti, sub conducerea domnului maestru T. Popovici, în sala

teatrului Comunal „MAIOR PASTIA”14.

Ospitalitatea tradiţională a focşănenilor, a celor care îl

primiseră cu bucurie şi căldură pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza la

5 februarie 1859, a impresionat conducerea Şcolii Normale ,,Andrei

Şaguna” din Sibiu, care a simţit nevoia de a exprima în scris

sentimntele de gratitudine către conducerea Primăriei Focşani:

„Direcţiunea şcoalei normale „Andreiu Şaguna”, Sibiu.

Nr. 644 – 1923 / 4.

Primăria Oraşului Focşani Într. 22 MAI 1924 No. 05166

În consiliu

Preşedinte,

DOMNULE PREŞEDINTE,

Excursioniştii şcoalei normale „Andreiu Şaguna” din Sibiu,

în oraşul D – voastră au avut parte de adevărate clipe de fericire,

fiind întâmpinaţi şi îmbrăţişaţi atât de D – voatră, cât şi de întreg

consiliul D – voastră cu atâta căldură şi dragoste, încât a întrecut

închipuirea lor despre ospitalitatea românească de toţi lăudată.

Pentru bunăvoinţa şi dragostea ce li-aţi arătat, Vă rog cu tot

respectul, binevoiţi a primi, împreună cu consiliul orăşenesc, întreaga

recunoştinţă a şcoalei noastre, asigurându-Vă, că excursioniştii

păstrează din oraşul D – voastră vii amintiri cari nu se vor şterge nici

odată din sufletul lor.

Primiţi, Domnule Preşedinte, şi asigurarea distinsei

consideraţiuni ce Vă păstrează.

Sibiu, 16 Maiu, 1924

14 Ibidem, f. 30.


Director:

V. Stan” 15.

Scrisoarea a fost adusă la cunoştinţa membrilor Comisiunii

Interimare în cadrul şedinţei din 22 mai 1924:

„Decizia comisiunei interimare No. 15 punctul 1 dela 22 Maiu

1924

S-a cetit adresa No. 644 a Direcţiunei Şcoalei Normale

„Andrei Şaguna” din Sibiu, prin care exprimă mulţumiri pentru

primirea ce s’a făcut excursioniştilor zisei şcoale cu ocaziunea

vizitărei oraşului în zilele de 29 şi 30 Aprilie curent – adresă a cărei

cuprindere este:

(A se trece cuprinsul adresei înreg. la No. 5166)

COMISIUNEA

Luând cunoştinţă de adresa de mai sus ia act de mulţumirile

exprimate de Direcţiunea zisei şcoli” 16.

Scrisoarea de mulţumire a directorului Şcolii Normale

,,Andrei Şaguna” confirma un adevăr care răzbătea cu uşurinţă dincolo

de înţelesul intrinsec al cuvintelor: căldura, sinceritatea şi preţuirea

focşănenilor pentru gestul şi fapta mesagerilor veniţi de pe plaiurile

transilvane.

Împreună, focşăneni şi sibieni, deopotrivă simţind şi gândind

româneşte, au trăit atunci reale şi emoţionante momente de înâlţare

sufletească.

Anexa nr 1

MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA

Românii macedoneni, Naum şi Anastasia, născuţi în comuna

Grabova, trăiţi la Voscopolie şi stabiliţi la Miskolc au avut trei copii:



Avreta (Francisc) născut în 1803, Ecaterina (1806) şi Anastasie (20

decembrie 1808 / 1 ianuarie 1809).

Cel care avea să devină mitropolit a absolvit Şcoala primară

grecească din Miskolc, apoi cursul secundar şi Gimnaziul catolic la

Pesta. Cu sprijinul protectorului său, Gabrovschi, timp de trei ani a

urmat la Universitatea ,,Crăiască” din Pesta, studii de filosofie şi

drept.

În 1829 a intrat la Seminarul Teologic din Vârşeţ - secţia

română - pe care l-a absolvit după trei ani şi mitropolitul sârb

Stratimirovici al Karlowitz - ului l-a numit profesor de teologie, la

acelaşi Seminar, şi l-a luat ca secretar particular.

La vârsta de 25 de ani, a intrat în tagma monahală (1

noiembrie 1833) la Mănăstirea sârbească Hopova, luându-şi numele

de Andrei. Înaintările din grad în grad, în ierarhia bisericească -

călugărească nu s-au lăsat aşteptate: diacon (2 februarie 1834),

arhidiacon (1835), arhimandrit (1842), superior al Mănăstirii Covil din

Eparhia sârbească a Neoplatei (1845).

La 15 / 27 iunie 1846, hotărârea regească şi împărătească îl

numea pe arhimandritul Andrei Şaguna, ca vicar general administrator

al Bisericii române - ortodoxe a Ardealului.

În acelaşi an (21 august), Andrei Şaguna a sosit la Sibiu

pentru a-şi lua în primire cârmuirea cu care fusese investit.

Alegerea noului episcop a avut loc la Turda, la 1 decembrie

1847. S-au prezentat trei candidaţi: Moise Fulea, Ion Moga (nepoţii

fostului episcop Moga) şi Andrei Şaguna. Rezultatul votului a fost

următorul: Ion Moga - 33 voturi, Moise Fulea - 31 şi Şaguna - 27

voturi.

Înalta Curte Imperială l-a numit episcop pe Şaguna.

Confirmarea sa ca episcop a avut loc în ziua de 18 aprilie 1848, în

ziua de Duminica Tomii, în Catedrala Metropolitană sârbească din

Karlowitz, în faţa şi cu slujba făcută chiar de patriarhul sârb Rajacics

şi cu doi episcopi, ca ajutoare.

Încă de pe când era la Karlowitz, guvernul l-a anunţat că a

încuviinţat adunarea românilor, la Blaj, în ziua de 3 / 15 mai 1848, şi


că el, episcopul Şaguna, va prezida această adunare, împreună cu

episcopul unit Ioan Lemeni.

În fruntea unei comisiuni de 30 de români, după cum se

hotărâse la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la

Blaj, Şaguna a mers la Viena pentru a susţine cauza bisericească a

românilor, dar şi toate chestiunile politice stabilite acolo.

Şaguna a stat tot anul 1848, la Viena, pentru rezolvarea

acestora.

A fost primit în audienţă , în mai multe rânduri, de împăratul

Ferdinand, dar nu a obţinut rezultatele aşteptate.

La întoarcerea în Ardeal, a organizat la 16 decembrie 1848, o

adunare a românilor, la Sibiu, în cadrul căreia toţi participanţii s-au

pronunţat de partea noului împărat Francisc Iosif şi împotriva

maghiarilor.

Anul 1849, Şaguna l-a petrecut la Olmütz (Olomouc, în

Cehia), Praga şi Viena, unde a încercat din răsputeri să câştige

drepturile sfinte româneşti.

La începutul anului 1850, Şaguna a obţinut de la guvernatorul

Ardealului învoirea convocării unui sinod diecezan. Acesta a avut loc

la 12 martie 1850 şi la el au participat 20 de deputaţi mireni, între care

şi Avram Iancu şi 24 din cler. În acelaşi an a primit titlul de baron.

Angajamentul luat de Şaguna la Karlowitz a început să prindă

viaţă.

La 27 august 1850 s-a deschis la Sibiu, Tipografia

Arhidiecezană, unde vor apărea broşuri politico - bisericeşti (,,Scrisori

apologetice” - 1862), opere canonice (,,Elementele dreptului canonic”

- 1854, ,,Compendiu de dreptul canonic - 1868, ,,Enchiridionul” -

1871, ,,Istoria bisericii ortodoxe răsăritene universale” - două

volume, 1860), studii pastorale (,,Teologia pastorală” - 1857,

,,Manual de studiu pastoral” - 1872), scrieri omiletice.

Lui i se datorează tipărirea, în 1862, a primei lucrări româneşti

de pedagogie - ,,Instrucţiune pentru învăţători”, urmată, în 1865, de o

,,Instrucţiune” pentru directorii şcolilor, în care protopopii ortodocşi

aveau şi funcţia de directori. A organizat peste 800 de şcoli primare


confesionale. Sub îndrumarea sa au fost întemeiate Gimnaziile

ortodoxe din Braşov şi Brad. Gimnaziul din Braşov, inaugurat în

1850, este una dintre cele mai vechi şcoli româneşti, astăzi purtându-i

numele: Colegiul Naţional ,,Andrei Şaguna”. Începând cu anul 1855, a

reorganizat învăţământul teologic din Sibiu sub forma unui Institut de

Teologie şi Pedagogie (Seminarul Andreian). Sub îngrijirea lui au ieşit

de sub teascuri, cărţi de ritual, precum şi o serie de manuale

pedagogice (25 de titluri).

Între 1856 - 1858, sub privegherea şi cu o frumoasă prefaţă a

lui Şaguna, s-a tipărit ,,Biblia”. În 1853, a contribuit la apariţia

,,Telegrafului român”, trecut la început sub redacţia lui Florian Aaron.

Aici a publicat articole politice, dar şi pe teme bisericeşti sau şcolare,

unele nesemnate, cuvântări, scrieri pastorale etc. A fost deputat în

două rânduri.

Multe dintre discursurile sale au apărut în ,,Foaie pentru

minte, inimă şi literatură” şi în ,,Gazeta Transilvaniei”, ziar pentru a

cărei reapariţie a intervenit pe lângă guvern.

La 24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif l-a numit

,,arhiepiscop şi mitropolit al Românilor greco - orientali din

Transilvania şi Ungaria”.

Şaguna a militat permanent pentru emanciparea şi întărirea

Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, prin separarea de Mitropolia

sârbească şi prin reorganizarea ei; în acest scop, a elaborat ,,Statutul

organic”.

A fost unul dintre întemeietorii ,,Astrei” (23 octombrie 1861)

al cărui prim preşedinte a fost. Membru de onoare (7 septembrie 1871)

al Societăţii Academice Române.

S-a stins din viaţă la 28 iunie 1873, la Sibiu (Dicţionarul

literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei

R.S.R., Bucureşti, 1979, p. 823 - 824; Dorina N. Rusu, Membrii

Academiei Române. 1866 - 1996. Mic dicţionar, Editura A 92, Iaşi,

1996, p. 350; Generalul de Divizie C. Găvănescul, Din Geniile

Neamului. Mihai Viteazul (1558 - 1601). Mitropolitul Andrei Şaguna


(1808 - 1873). Gheorghe Lazăr (1779 - 1823), Editura Ziarului

,,Universul”, Bucureşti, 1932, p. 163 - 290).

Anexa nr.2

EPISCOPUL LUCIAN TRITEANU (1872 - 1953)

Viitorul episcop s-a născut la Feldioara - Războieni, judeţul

Alba, la 15 august 1872, într-o familie de ţărani săraci, fiind al

cincilea copil din cei şapte ai lui George şi Ana Triteanu.

La vârsta de cinci ani a rămas orfan de mamă.

Cu eforturi materiale deosebite, tatăl său l-a înscris pentru un

an la Şcoala evanghelico - lutherană din Aiud, după care Lazăr

Triteanu şi-a continuat studiile la Gimnaziul românesc din Aiud şi

Liceul de Stat din Sibiu (1890 - 1894). Pentru că în 1894, alături de

alţi tineri, a ieşit în întâmpinarea memorandiştilor care se întorceau

din închisorile maghiare, a fost exclus de două ori de la examenul de

baccalaureat. După lungi stăruinţe pe lângă autorităţi, a fost admis să

susţină examenul de maturitate al clasei a VIII - a la Liceul românesc

din Braşov. Aici, i-a întâlnit pe Sextil Puşcariu şi Ioan Scurtu.

Împreună cu aceştia şi inspiraţi de redactorul revistei ,,Tribuna” din

Sibiu, profesorul Gheorghe Bogdan - Duică a organizat tinerimea

română din liceele transilvane într-o asociaţie care avea ca deviză

,,Venin vom lua, în foc ne vom scălda, pentru idealul naţional”.

A urmat cursurile Institutului Seminarial Teologic - Pedagogic

(Academia Teologică) Sibiu (1895 - 1898), după care a fost trimis ca

bursier de către Arhidieceza Sibiu la Universitatea din Budapesta

pentru limbile română, maghiară şi germană, urmând cursurile

Facultăţii de Filozofie, pe care le-a finalizat în anul 1901.

În acelaşi an, la 1 iulie, a fost numit ca ajutor de referent

şcolar pe lângă dr. Daniil Popovici Barcianu, cel mai distins profesor

de pedagogie de la Şcoala Normală din Sibiu.

După moartea profesorului Barcianu (1903), conducerea

destinelor şcolii rămâne în sarcina referentului şcolar Lazăr Triteanu.


În 1910, a fost ales de Adunarea arhiepiscopească , consilier

în Secţia bisericească, în locul consilierului dr. Miron Cristea, trecut

ca episcop la Caransebeş. În acelaşi an a fost hirotonisit diacon şi

preot de către mitropolitul Ioan Meţianu şi distins, după puţin timp, cu

rangul de protopop onorific.

În anul 1917, a fost însărcinat cu rezolvarea agendelor

Consistoriului mitropolitan, sarcină pe care a îndeplinit-o cu mult zel

şi pricepere, timp de şase ani.

La Marea Adunare Naţională de la Alba - Iulia din 1

Decembrie 1918, a fost desemnat, alături de Nicolae Ivan, viitor

episcop al Clujului, delegat oficial din partea Bisericii Ortodoxe şi

ales în Sfatul Marii Adunări.

În ianuarie 1921, a fost tuns călugăr de episcopul I. I. Pap din

Arad, la Mănăstirea Hodoş - Bodrog, primind numele de Lucian. A

fost ales deputat din partea partidului averescan în 1922, an în care a

fost ales arhiereu cu destinaţia de vicar al Episcopiei Râmnic - Noului

Severin, primind denumirea de ,,Craioveanul”. La 29 martie 1923,

Marele Colegiu Electoral l-a ales, aproape în unanimitate episcop al

Eparhiei Romanului, fiind înscăunat, cu un ceremonial fastuos, în

Catedrala Patriarhiei, în ziua de 10 iunie 1923, fiind prezenţi prietenii

săi, patriarhul Miron Cristea şi mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu.

Judeţul Putna, alături de Roman, Bacău şi Tecuci era parte

componentă a Eparhiei Romanului.

Rodnica sa arhipăstorie s-a concretizat în fapte remarcabile. A

restaurat Catedrala episcopală din Roman şi a reparat turnul -

clopotniţă. S-au curăţat straturile de pictură până s-a ajuns la stratul

originar: frescele din secolul al XVI - lea, contemporane cu domnia lui

Petru Rareş.

Lucrarea a costat 1,5 milioane lei, din care 80.000 lei au fost

contribuţia sa personală.

A susţinut Seminarul teologic din Roman, reînfiinţat în 1919.

A acordat o atenţie deosebită conferinţelor preoteşti, dar şi

calendarelor editate.

De numele lui se leagă şi alte realizări notabile:


- reorganizarea administraţiei, prin sporirea protopopiatelor

- renovarea completă a gospodăriei episcopale

- a întemeiat revista ,,Cronica Romanului”

- a patronat şi dezvoltat Fundaţia ,,Lucian Episcopul”

- a înfiinţat fondul milei

- a înfiinţat fondul misionar pentru susţinerea luptei de apărare

a bisericii şi tipărirea de scrieri religioase

- a construit case pentru personalul Episcopiei

- a aprobat proiectul pentru ridicarea unei vile la băile Slănic -

Moldova, pentru care s-a şi cumpărat locul

- a susţinut publicarea ,,Anuarului Episcopiei Romanului” în

1936

- a avut o contribuţie importantă la organizarea Bibliotecii

eparhiale şi la punerea bazelor Societăţii culturale ,,Miron Costin”.

Episcopul Lucian Triteanu a îndeplinit misiuni importante

încredinţate de Patriarhia română: a participat la Conferinţa Bisericilor

Ortodoxe desfăşurată la Vatoped, în Muntele Athos (1930) şi a fost cel

care a sfinţit apa şi a pus piatra fundamentală la Biserica ,,Sfântul Ioan

Botezătorul” din preajma Ierusalimului, nu departe de Iordan,

înconjurat de 150 de pelerini români la Locurile Sfinte (1935).

Întreaga sa activitate a fost răsplătită cu numeroase distincţii:

,,Răsplata Muncii pentru Biserică” - clasa I, ,,Coroana României” în

gradul de Comandor, ,,Coroana României” în gradul de Mare Cruce

(Cordonul), ,,Vulturul României” în gradul de Comandor, Medalia

,,Peleş” şi ,,Serviciul Credincios” în gradul de Mare Ofiţer.

Venirea comuniştilor la putere a adus şi întreruperea brutală a

activităţii păstoreşti a episcopului Lucian Triteanu. Prin Decretul nr.

1.836 din 10 septembrie 1947 a fost pus în retragere.

S-a stins din viaţă, la venerabila vârstă de 81 de ani (6

septembrie 1953), la Roman.

(Anuarul Eparhiei Romanului 1936, Institutul de Arte

Grafice ,,Marvan”, S.A.R - Bucureşti, p. 34 - 39).


ALEXANDRU DUILIU ZAMFIRESCU ŞI RELAŢIILE

DIPLOMATICE ÎNTRE ROMÂNIA ŞI BRAZILIA

Dumitru Huţanu

În decembrie 1927, Proiectul de lege privind înfiinţarea

Legaţiei române de la Rio de Janeiro a fost supus dezbaterilor

Corpurilor Legiuitoare ale României. Votat de Senat şi Camera

Deputaţilor, Proiectul dovedea, cum scria Nicolae Titulescu,

„sentimentele noastre de simpatie şi a învedera legăturile noastre

sufleteşti cu marea Republică a Braziliei” 1.

În calitatea sa de ministru al Afacerilor Străine, Nicolae

Titulescu îi scria şefului Legaţiei României de la Londra, la

27 decembrie 1927, să-i transmită ambasadorului Braziliei din Marea

Britanie această hotărâre şi că „am ţinut să fac prin dânsul această

comunicare guvernului brazilian” 2.

Guvernul brazilian „a primit cu cea mai mare satisfacţie

ştirea despre gestul plin de simpatie al guvernului şi parlamentului

român” 3, satisfacţie regăsită şi în cuvintele preşedintelui Braziliei,

Luis Péreira da Sousa, cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare,

1 Constantin Buşe, Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 2009, p. 361. 2 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Colectivul de redacţie: profesor

universitar George Macovescu; redactor responsabil, Dinu C. Giurescu,

Gheorghe Ploeşteanu, George Potra, Constantin I. Turcu, Editura Politică,

Bucureşti, 1967, p. 233. 3 Constantin Buşe, op. cit., p. 361.


la 10 mai 1928, de către Caius Brediceanu, în calitate de trimis

extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Brazilia 4.

Printre diplomaţii români, adepţi şi credincioşi ideilor,

principiilor şi acţiunilor lui Nicolae Titulescu privind soarta Europei şi

a României, pacea întregii Lumi, în contextul complexităţii relaţiilor

politice şi economice din primele decenii de după Primul Război

Mondial, s-a numărat şi fostul său student, apoi discipol şi prieten

devotat, Alexandru Duiliu Zamfirescu.

În 1932, apoi în 1933, cu prilejul dezbaterilor privind

„Definirea agresorului”, Nicolae Titulescu l-a dorit alături, la Geneva,

ca observator şi consilier personal.

La sfârşitul anului 1933, l-a convocat din nou la Geneva. Aici,

i-a propus misiunea de ambasador al României în Brazilia,

argumentând: „Avem motive puternice să inaugurăm relaţii

diplomatice cu ţările din America Latină. De ani de zile republicile

sud - americane votează cu noi la Geneva. Marii lor jurişti la Curtea

de la Haga ne susţin oriunde pot. Apoi originea noastră comună …

latinitatea” 5.

Ajuns la post, în primăvara lui 1934, Alexandru Duiliu

Zamfirescu avea să-şi dea „curând seama că se cuveneau create

misiuni distincte cel puţin în cele trei mari ţări: Argentina, Brazilia,

Chile” 6.

Astfel, într-o primă telegramă cifrată, confidenţială, adresată

„Excelenţei Sale Domnului Nicolae Titulescu, Ministru al Afacerilor

Străine”, Alexandru Duiliu Zamfirescu îi comunica faptul că sosirea

sa în Brazilia „a coincis foarte avantajos cu deciziunea Ungariei de a

4 Ibidem.(Caius Brediceanu a îndeplinit această misiune diplomatică între

1 februarie 1928 – 16 iunie 1929). 5 Alexandru Duiliu Zamfirescu, L-am cunoscut pe Titulescu, în Pro şi contra

Titulescu. Selecţie, cuvânt înainte, note biografice, adnotări şi explicaţii,

indice de George G. Potra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 622. 6 Ibidem; vezi şi cap. Din cronica relaţiilor româno - latino - americane.

Contribuţia lui Nicolae Titulescu, în Constantin Buşe, op. cit., p. 359 şi

următoarele.


muta sediul în America de Sud de la Rio de Janeiro la Buenos Aires”,

hotărâre „considerată în cercurile guvernamentale braziliene ca o

profundă jignire din cauza rivalităţii dintre Brazilia şi Argentina”. În

continuare, extinzând aria observaţiei, îl informa că „interesele Micii

Înţelegeri au fost până acum foarte slab reprezentate aici”, iar ştirile

despre România din presa braziliană „au fost relatări deplorabile din

sursă germană şi ungară”. Asigurându-l că „bineînţeles acţionez”, îi

solicită o permanentă ţinere la curent cu acţiunile României şi Micii

Înţelegeri, deoarece „Mica Înţelegere trebuie să se afirme aici, de

unde pornesc directive pentru toată America de Sud şi Centrală” 7.

Mai mult, ţine să-i confirme marelui diplomat român

clarviziunea: „Îmi permit a adăuga că interesele României privite de

aici, precum foarte just a văzut Excelenţa voastră (s. n.), vor fi

salvgardate în America de Sud numai în momentul în care vom avea

legaţiuni pentru cele două puncte cardinale: Rio de Janeiro în orbita

Statelor Unite şi Buenos Ayres în orbita engleză, dar este necesar

personal şi mijloace de presă, căci trebuie de urgenţă restabilită

situaţiunea” 8.

După aceste informaţii, de mare importanţă, se referă şi la

misiunea sa, notând succint: „Am remis scrisorile de acreditare ieri

Preşedintelui care, extrem de cordial, mi-a declarat pe faţă bucuria sa

că România a numit, în sfârşit, un ministru” 9.

Revine, cu telegrama din 14 mai 1934, în care prezintă pe larg

momentul oficial al depunerii scrisorilor de acreditare.

Conform uzanţelor, introducătorul diplomatic l-a preluat de la

Capacabana Palace „cu automobilul Preşedenţiei, precedat de o

escortă de motociclişti, iar, în faţa Palatului Guanabara, o companie

7 Apud Sanda Stolojan, Depărtări şi întoarceri – un diplomat de carieră:

Alexandru Duiliu Zamfirescu, în „Manuscriptum”, nr. 1 - 2, 1998, p. 26 – 27. 8 Ibidem. 9 Ibidem.


de infanterie, cu drapel şi muzică, a prezentat onorurile în sunetele

imnului naţional brazilian” 10.

Întâmpinat pe peronul Palatului de prim aghiotantul

Preşedintelui şi însoţit de Rubens Ferreira de Mello, a fost introdus în

sala de recepţie. Aici, în faţa demnitarilor prezenţi şi a „operatorilor

cinematografici”, i-a remis Preşedintelui scrisorile de acreditare,

„rostind cuvintele de rigoare”. Ministrul de Externe al Braziliei, Felix

de Barros Cavalcante, l-a prezentat „celor de faţă”. Împreună, Getulio

Vargas, Preşedintele, ministrul de Externe şi Alexandru Duiliu

Zamfirescu, s-au retras, pe o banchetă, pentru o scurtă convorbire

protocolară.

Păşind spre locul stabilit, „primele cuvinte ale domnului

Vargas au fost următoarele: sunt încântat că România a numit, în

sfârşit un ministru plenipotenţiar în Brazilia. Aşezându-se, adaugă:

sunt informat că eşti unul dintre cei mai buni dimplomaţi din ţara

dumitale şi mă bucură sincer că ai venit. (s. n.)” 11.

În timpul discuţiilor, preşedintele Braziliei s-a interesat de

Maiestatea Sa Regele României, de guvern, de Nicolae Titulescu, de

politica ţării noastre, „despre sentimentele şi vederile de viitor ale

poporului român, tendinţele sale social-politice, culturale. Răspund la

toate aceste puncte” 12. Ultima menţiune sugerează cu prisosinţă

cultura, multipla informaţie şi cunoaştere a realităţii româneşti,

deţinute de diplomatul Alexandru Duiliu Zamfirescu.

Interesat, Preşedintele a insistat asupra etnicităţii poporului

român. Impresionat de expozeul succint al diplomatului român despre

„originea noastră latină”, despre „păstrarea până astăzi a idiomei,

datinilor, formei de spirit latin ale românilor”, preşedintele Braziliei

concluziona: „deci suntem popoare înfrăţite, e un lucru foarte

însemnat pentru viitorul nostru” 13.

10 Ibidem, p. 27. 11 Ibidem, p. 28. 12 Ibidem. 13 Ibidem, p. 29.


Firesc pentru un diplomat, Alexandru Duiliu Zamfirescu îşi

încheia telegrama cu „Impresiunea generală” asupra momentului trăit:

„Din punct de vedere al ceremonialului, o mare simplicitate care nu

era lipsită de măreţie, prin pitorescul peisagiului, în afară, şi prin

sobrietatea ritualului şi gravitatea portugheză a personagiilor,

înăuntru…….

Cred de datoria mea a adăuga că preşedintele Republicii a

trimis a 3-a zi, de 10 mai, primul său aghiotant să asiste la serbarea

ce am dat la Legaţiunea României şi care cu acest prilej, a binevoit

să-mi împărtăşească din partea şefului Statului aprecierile cele mai

măgulitoare” 14.

Printre numeroasele mărturii despre respectul, preţuirea şi

admiraţia de care se bucurau Nicolae Titulescu şi politica externă a

României în ţările latino-americane se află, desigur, şi relatările

diplomatului Alexandru Duiliu Zamfirescu.

Astfel, la o întrevedere avută cu ministrul de Externe al

Republicii Uruguay la Rio de Janeiro, „acesta i-a declarat că

<< România se bucură de o simpatie deosebită în Uruguay, unde

toată lumea ştie că reprezintă sentinela cea mai înaintată a latinităţii

în Orient >>” 15.

Şi ministrul de Externe al Braziliei, „într-o discuţie cu dl

Alex.Duiliu Zamfirescu îşi manifesta admiraţia faţă de Titulescu, între

altele pentru că << singura enunţare a numelui său – spunea

Marcedo Soares – echivalează cu un întreg program >>” 16.

În acelaşi sens, unul dintre cele mai expresive şi

convingătoare momente a fost candidatura ministrului de Externe al

Braziliei la Premiul Nobel pentru Pace.

„Nicolae Titulescu, în dubla calitate de profesor la Facultatea

de Drept a Universităţii din Bucureşti şi de ministru al Afacerilor

Externe al României a susţinut pe lângă Comitetul Nobel al

14 Ibidem. 15 Constantin Buşe, op. cit., p. 377 – 378. 16 Ibidem, p. 378.


Parlamentului norvegian candidatura la Premiul Nobel pentru Pace a

ministrului brazilian de Externe, Afronio Mello-Franco 17, << Dând

astfel votul meu unuia dintre reprezentanţii cei mai străluciţi ai

Americii Latine - sublinia Titulescu - rămân consecvent liniei de

conduită pe care mi-am trasat-o din prima zi a înfiinţării Ligii

Naţiunilor…>>” 18.

Legat de acest fapt, redăm primul paragraf al telegramei lui

Alexandru Duiliu Zamfirescu adresată lui Nicolae Titulescu. Orice

comentariu este de prisos şi ar dilua, ca înţeles şi formă de exprimare,

claritatea şi expresivitatea celor relatate de plenipotenţiarul român:

„LEGATION ROYALE DE ROUMANIE

AU BRÉSIL

(Rio de Janeiro), 18 februarie 1935

Domnule MINISTRU,

Mă folosesc de plecarea rapidului aerian „Santos Dumont”

spre a aduce la cunoştinţa Excelenţei voastre cele de mai jos, atât ca

urmare la precedenta mea, cât şi drept răspuns la telegrama d-lui

Filotti, informând despre adeziunea României la candidatura Mello

Franco:

1) Încep cu Mello Franco:

De îndată ce am primit telegrama, am avizat telefonic pe

dl. Mello Franco care mult s-a bucurat şi mi-a dat o întâlnire pentru

azi dimineaţă. Ce-i drept, luasem deja parte săptămâna trecută la

banchetul ce i se oferise pentru sărbătorirea punerii candidaturii

(s. a.) – căci aici se sărbătoreşte tot şi chiar anticipat – cu care prilej

şi în spiritul divinator al Excelenţei voastre, dădusem semne mute de

asentiment la cuvintele înflăcărate ale oratorilor, iar sărbătoritului,

care îmi mulţumea în termeni ditirambici pentru un lucru vag,

17 Afronio de Mello Franco (1870 - 1943). Jurist, om politic, diplomat

brazilian. Delegat la Societatea Naţiunilor Unite (1923 - 1924). Membru al

Curţii de Arbitraj de la Haga. Ministru al Afacerilor Externe (1930 - 1933).

Premiul Nobel pentru Pace (1935). 18 Constantin Buşe, op. cit., p. 378.


(prezenţa mea sau adeziunea României ?) îi răspunsesem tot

ditirambic şi tot vag, astfel încât ştirea ce i-am adus la cunoştinţă

părea ca o urmare logică a prezenţei mele la banchet.

Dl. Mello Franco, în lunga convorbire de azi-dimineaţă, m-a

rugat să transmit Excelenţei voastre expresiunea profundei sale

recunoştinţe pentru gestul ce nu va uita niciodată şi care

caracterizează amiciţia, ce i-aţi dovedit într-un şir de ani, şi

cavalerismul României latine care, prin mijlocirea Excelenţei voastre,

a ştiut, şi cu acest prilej, să facă, faţă de sora ei trans-oceanică, gestul

de solidaritate menit a dovedi terţilor strânsa uniune de vederi care

călăuzeşte politica de pace a celor două ţări. (s. a.)

Candidatul la Premiul Nobel pentru 1935, pe lângă aceste

mulţumiri oficiale, m-a însărcinat de asemeni să vă asigur că, oricând

şi oricum, va sta la dispoziţie personal pentru tot ce aţi dori să-i

cereţi, fie referitor la politica braziliană, fie la cea sud - americană şi

nu a putut să-mi ascundă bucuria sa la această distincţie, conferită lui

prin gestul României, o datorează unei personalităţi de seamă,

Excelenţei voastre, pentru care nu păstrează numai sentimente de

admiraţie îndreptate către bărbatul de stat, ci un adevărat cult pentru

calităţile sufleteşti, pentru rarele însuşiri de realizator care întregesc

personalitatea. (s. n.)

Relata refero* (s.a.) şi deci vă rog a nu-mi lua în nume de rău

cele de mai sus.

Mărturisesc, de altminteri, că sinceritatea bucuriei şi

declaraţiunilor d-lui Mello Franco mi-a pricinuit o reală plăcere.

Interlocutorul meu amintind despre anii de colaborare cu

Excelenţa voastră la Geneva şi despre unele confidenţe ce-i făcuserăţi

pe vremuri, cu privire la necesitatea de a strânge mai trainic relaţiile

între România şi Brazilia, am profitat de ocazie spre a-i arăta

mâhnirea Excelenţei voastre, atât de îndreptăţită şi de împărtăşită de

* relata refero (lat.) = reproduc ce mi s-a relatat.


ceilalţi membri ai Societăţii Naţiunilor, faţă de retragerea unui factor

atât de însemnat al păcii ca Brazilia” 19.

Finul şi subtilul diplomat, dovedind o artă a disimulării atât de

necesară misiunii sale şi folosită la momentul oportun, ţinea să

sublinieze: „Bineînţeles că nu am spus-o decât în treacăt, ca să nu am

aerul de a cere moneda înapoi a piesei de aur ce-i adusesem

[adeziunea la Premiul Nobel –n. n.] dar totuşi am plasat un jalon bine

înfipt, ca să nu ne crează mai naivi decât se cuvine chiar unei fete

mari” 20.

Cum era de datoria sa şi o discuţie despre „interesele

României în Brazilia şi pe multe posibilităţi de apropiere, Alexandru

Duiliu Zamfirescu i-a obţinut concursul în asemenea chestiuni.

În finalul întrevederii, Mello Franco l-a rugat să-l informeze

pe Nicolae Titulescu „că, prin curierul aerian de mercuri, vă

trimitem, prin mijlocirea noastră, o scrisoare personală ce am

însărcinat pe Duca 21 să primească din mâinile sale miercuri

dimineaţa (M.[ello] F.[ranco] cunoscuse bine pe regretatul Ion Duca 22 şi a exprimat dorinţa să cunoască şi pe fiu); de asemeni, sus -

numitul mi-a făcut cunoscut, cu rugămintea de a vă transmite,

intenţiunea sa de a face, în semn de recunoştinţă, o călătorie la

Bucureşti de îndată ce va primi premiul, spre a vă mulţumi la faţa

locului” 23.

Cum „amicul Mello - Franco, în momentul de faţă se află în

dizgraţie”, Alexandru Duiliu Zamfirescu a ţinut să-l asigure pe

Nicolae Titulescu că: „Această ceartă nu scade întru nimic valoarea

pentru Brazilia a adeziunii României la candidatura Mello Franco, pe

care toată lumea o ia aici drept un omagiu adus ţării şi tot astfel am

prezentat-o şi eu (s. n.). E deasemeni zadarnic să adaug că M.[ello]

19 Sanda Stolojan, op. cit., p. 30. 20 Ibidem. 21 Gheorghe Duca, fiul lui Ion Gh. Duca, secretar al Legaţiei române de la

Rio de Janeiro. 22 I. Gh. Duca ….. 23 Sanda Stolojan, op. cit., p. 30.


F.[ranco] se bucură de o enormă popularitate şi are, lucru însemnat,

opoziţia de partea sa” 24.

După discutarea unor chestiuni de interes economic şi politic

pentru ambele ţări cu „titularul Afacerilor Străine” al Braziliei, îl

informa pe Nicolae Titulescu că „am profitat de ocazie spre a-i

strecura … câteva cuvinte despre Excelenţa voastră şi despre

Societatea Naţiunilor. L-am lăsat să înţeleagă, în legătură cu

dezbaterile în Parlamentul Brazilian referitoare la oportunitatea sau

nu a reîntoarcerii în sânul S.[ocietăţii] N.[aţiunilor] că Domnia sa are

în Excelenţa voastră un puternic sprijinitor al intereselor Braziliei

pentru ziua în care ţara sa ar înţelege să schimbe de macaz, iar

dânsul măgulit şi orgolios, mi-a răspuns (mi-a mai spus-o de vreo

zece ori până acum) că a avut prilejul să vă cunoască personal şi că

îmi mulţumeşte pentru dovada aceasta de amiciţie” 25.

Experimentatul şi abilul diplomat Alexandru Duiliu

Zamfirescu, pentru a nu-şi angaja ministrul său de externe, îşi ia

responsabilitatea acţiunii sale, mergând doar la sugestie, enunţând

ideea plantând-o în solul diplomatic cu încrederea rodirii.

„Aşadar – scrie - am pus şi aici un jalon foarte discret,

accentuând că nu aveam nici un mandat spre a-i vorbi despre asta şi

afirmând că numai faptul că sunt elevul dumneavoastră de la

Facultatea de Drept din juneţe şi deci cunosc simpatia dvs. naturală

pentru Brazilia şi, deasemeni, apreciind însemnătatea ce daţi Americii

Latine, am luat asupra-mi a-i face această confidenţă.

În realitate, vă mărturisesc, domnule ministru, că, după zece

luni de şedere în Brazilia, în care timp am tot umblat cu mănuşi albe

autour du pot (s. a.), am crezut că momentul a venit de a scoate un

deget foarte curăţel la iveală.

I-am adus de asemeni la cunoştinţă adeziunea României la

candidatura Mello Franco, subliniind că nu mă îndoiesc că guvernul

d-lui Getulio Vargas va aprecia cum se cuvine acest omagiu adus de

24 Ibidem, p. 31. 25 Ibidem.


România marii surori latino şi D[omnia] sa mi-a mulţumit de asemeni

simandicos” 26.

Conştient de importanţa misiunii pe care şi-a asumat-o şi pe

care nu şi-ar putea-o împlini fără sprijinul ministrului său, ţinea să-i

scrie: „La rândul meu, îmi permit a mulţumi Excelenţei voastre pentru

nepreţuitul concurs pe care aţi binevoit a da pe această cale modestei

opere ce încerc a aduce la bun sfârşit aici” 27.

În cei doi ani de activitate în Brazilia (1 februarie 1934 –

1 octombrie 1935), Alexandru Duiliu Zamfirescu a reuşit să-şi creeze

un nume şi o imagine de distins diplomat al continentului european în

lumea sud-americană, agreat, acceptat şi preţuit în cercurile politice,

economice şi culturale, probând o adevărată artă în atât de necesara

interdependenţă dintre relaţiile oficiale şi acelea personale în obţinerea

aceluiaşi scop – servirea intereselor României.

Într-o scrisoare adresată subsemnatului în aprilie 2001 de

Lascăr Al.Zamfirescu, fiul diplomatului, alături de un medalion făcut

părintelui său în această calitate, a ţinut să adauge, aşa cum le sesizase

la Alexandru Duiliu Zamfirescu, „calităţile ce trebuie să le aibă un

adevărat DIPLOMAT (s.a.) care este o elită a societăţii, pentru a

putea reprezenta în mod elogios ţara:

- să fie bine crescut [educat – n. n.] şi cultivat [studii, cultură

umanistă, politică, istorică, cunoaşterea limbilor de circulaţie

internaţională - n.n.];

- să se prezinte bine (aspect, ţinută, politeţe);

- să fie agreabil, plăcut în societate;

- să fie, ca urmare a celor de mai sus, primit şi agreat de

personalităţile marcante ale societăţii Ţării în care este acreditat;

- la acestea se adaugă … un spirit clar văzător, prudent dar

curajos în luarea de decizii în numele şefului statului pe care îl

reprezintă” 28.

26 Ibidem. 27 Ibidem. 28 Scrisoare aflată în arhiva personală.


Cu siguranţă, aceste calităţi dovedite în Brazilia, cărora li se

adaugă aprecierea şi încrederea în profesionalism, în capacitatea de a

percepe realitatea politică şi jocul de interese, de a se adapta situaţiilor

pentru a servi cu adevărat interesele ţării, au fost argumentele

chemării la Lisabona, ca ministru plenipotenţiar al României în

Portugalia.

Faptul avea să şi-l amintească diplomatul trei decenii mai

târziu: „De aceea m-a surprins întrucâtva telegrama prin care îmi

vestea [Nicolae Titulescu – n. n.] transferul meu la Lisabona.

Chemându-l la telefon, mi-a răspuns laconic: << nu mai întreba. Am

nevoie de un reprezentant în Peninsula Iberică. Caută-mă de cum

soseşti în Europa >>.

În primele zile ale lunii februaire (1935 – n. n.) l-am găsit la

St. Moritz, în Elveţia.

Referindu-se la obiectul convocării mele, schiţă în câteva

cuvinte: << Evenimentele din Spania se precipită … războiul civil …

fascismul şi acolo în plină ofensivă…>>.

Venit de pe alte meleaguri, prevestirile lui mi se păreau prea

sumbre, dar în această materie viitorul avea să-i dea o tragică

confirmare” 29.

Despre desfăşurarea momentului despărţirii de Brazilia avea

să-i scrie lui Nicolae Titulescu, de la Lisabona, la 8 noiembrie 1935:

„Domnule MINISTRU,

Deşi am şovăit a trimite până acum Excelenţei voastre

discursul rostit de ambasadorul Gilberto Amado – personalitate

oficială şi unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai culturii moderne

- braziliene – cu prilejul banchetului ce mi-a fost oferit la plecare,

deoarece aprecierile d-lui Amado sunt inspirate de simţul de

ospitalitate tradiţional în Brazilia, totuşi după matură reflexiune şi

crezând că este de datoria mea a-i înfăţişa felul în care a fost

încununată misiunea încredinţată în America de Sud, m-am hotărât a

înainta alăturat traducerea sa, împreună cu textul răspunsului meu.

29 Al. D. Zamfirescu, op. cit., p. 622.


La masa în chestiune au asistat peste o sută de persoane din

lumea oficială, culturală şi diplomatică, mai toţi reprezentanţii

diplomatici ai Americii Latine, printre care ambasadorii Argentinei,

Chilei, Peru Uruguay, Mexico şi de asemeni, bine înţeles,

ambasadorul Franţei, miniştrii Cehoslovaciei şi Poloniei; Comitetul

de apropiere româno-braziliană era prezidat de d-nii Mello Franco,

Felix Pacheco, Raul Fernandez, Herbert Moses, Armando Vidal,

Remus Schmettau, Gilberto Amado, Chermont etc.

Discursul d-lui Amado fusese analizat, pare-se, cu

de-amănuntul, în preziuă, de instanţele competente şi Ministerul

Afacerilor Străine hotărâse plasamentul individual a celor o sută şi

zece participanţi.

Comunic cele de mai sus în credinţa că ele ar putea interesa

pe Excelenţa voastră din punct de vedere al progreselor politicii

române în Brazilia, deoarece întreaga această vibrantă manifestaţie

de simpatie a fost îndreptată către România, iar plecarea

subsemnatului a oferit numai prilejul necesar opiniei publice spre a se

exterioriza. (s. n.)

Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea înaltei mele

consideraţiuni

Excelenţei Sale

Domnului Nicolae Titulescu

Ministrul Afacerilor Străine

Bucureşti

Al.D.Zamfirescu” 30.

Numărul mare de personalităţi prezente la plecarea din

Brazilia, în rândul cărora se aflau diplomaţii, oamenii de seamă şi

prietenii pe care-i cucerise în doar doi ani de şedere, confirmă intuiţia

pe care a avut-o la începutul misiunii sale despre importanţa locului

unde se afla şi marea responsabilitate pe care şi-o asumase ca

diplomat.

30 Sanda Stolojan, op. cit., p. 35.


Peste decenii avea să scrie: „Poeţi, dregători, diplomaţi, tot ce

se leagă cu viaţa intelectuală, politică, internaţională a unei mari

cetăţi – şi Rio este, prin excelenţă – oraşul în care breslele spirituale

se caută şi se atrag, indiferent de crez şi de culoare politică, atât este

de mare setea de informaţii şi de schimburi de vederi generale, cu

toţii, ei se regăseau – azi unii, mâine alţii” 31 la reuniunile oficiale ori

particulare pe care Alexandru Duiliu Zamfirescu le-a frecventat cu

stăruinţă, le-a fructificat în interesul ţării sale.

Reuşita misiunii sale diplomatice în Brazilia, rod al tuturor

calităţilor sale umane, de la aspectul fizic, ţinută, fineţe şi distincţie

comportamentală, cultură, până la intuiţia şi analiza corectă a

realităţilor politice mondiale, zonale şi braziliene, la abilitatea stabilirii

şi întreţinerii relaţiilor personale, a constituit motivul esenţial al

numirii sale, ca ministru plenipotenţiar, în punctele fierbinţi ale

Europei anilor 1935 – 1940: Lisabona – Portugalia (1 octombrie 1935

– 15 noiembrie 1936); Varşovia – Polonia (15 noiembrie 1936 –

1 aprilie 1938); Roma – Italia (1 aprilie 1938 – 25 septembrie 1939) şi

Copenhaga – Danemarca (1 noiembrie 1939 – 15 octombrie 1940) 32.

Retras din diplomaţie, de la Copenhaga, pe motiv de simpatii

carliste, scos apoi din Ministerul de Externe cu puţin înainte de Actul

de la 23 august 1944, Alexandru Duiliu Zamfirescu a mai făcut o

încercare de revenire în activitate, îndreptăţit de vârstă, de dreptul

firesc al reabilitării, de dorinţa de a-şi continua misia.

La 11 septembrie 1944, se adresa ministrului Afacerilor

Străine, Grigore Niculescu - Buzeşti: „Domnule MINISTRU,

SUBSEMNATUL Alexandru Duiliu Zamfirescu, ministru

plenipotenţiar cl.I-a, fiind fost: considerat ieşit din cadrele

Ministerului Afacerilor Străine (s. a.), printr-un decret dictatorial, pe

cât de absurd ca formă, pe atât de samavolnic ca fond de regimul

31 Al. Duiliu Zamfirescu, Pe căi de Miazăzi, Editura Luteţia, Craiova, 1947,

p. 35. 32 Dinu C. Giurescu (coord.) Istoria României în date, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2003, p. 889 – 896.


trecut, astăzi, când am intrat în legalitate şi pe baza Constituţiei în

vigoare – am onoare a vă aduce la cunoştinţă că, la rândul meu,

consider nulă şi neavenită măsura arbitrară la care am fost supus şi

totodată ridicând un vehement protest împotriva procedării de pură

răzbunare personală a fostului Mareşal Antonescu – vă rog să

binevoiţi a dispune cele de cuviinţă pentru reintegrarea mea în cadrul

Ministerului Afacerilor Străine cu rangul şi vechimea ce mi se cuvin şi

cu recunoaşterea tuturor drepturilor mele, pe data suspendării lor” 33.

Nici celelalte argumente (condiţiile de pensionare: 52 ani şi

vechimea de 26 ani; absenţa abaterilor profesionale şi a unei judecăţi

sau condamnări pentru vreo faptă), nici faptul că trecuseră „trei

sferturi de veac de activitate, consacrată de părintele meu Duiliu

Zamfirescu şi de către subsemnatul, exclusiv Serviciului Diplomatic şi

propăşirii ţării” 34 n-au avut rezultatul dorit.

Evenimentele politice ale anilor 1944 – 1946, ministeriatul

Anei Pauker la Externe (17 noiembrie 1947 – 10 iulie 1952), care

„a dat lovitura de graţie diplomaţiei româneşti dinaintea regimului

comunist” prin selecţionarea diplomaţilor „după originea sănătoasă şi

apartenenţa la partidul comunist” 35 au pus capăt oricăror speranţe de

revenire în activitate a diplomatului Alexandru Duiliu Zamfirescu.

Şi, totuşi, Ţara a mai avut o dată nevoie de serviciile sale.

Ecoul brazilian al activităţii sale s-a simţit, din nevoie, în cabinetele

Ministerului de Externe.

La 5 martie 1942, relaţiile diplomatice cu Brazilia fuseseră

întrerupte 36. După 1944, reticienţa autorităţilor române faţă de

Brazilia, unde emigrase o parte din membrii familiei regale şi ai

Mişcării Legionare, atitudinea rigidă a politicii externe braziliene în

relaţiile cu ţările „lagărului comunist” au dus la ineficienţa tatonărilor

33 Sandu Stolojan, op. cit., p. 55. 34 Ibidem, p. 56 . 35 Ibidem, p. 24. 36 Istoria României în date…, p. 887.


româneşti de restabilire a relaţiilor cu Brazilia, făcute între anii 1948 –

1961.

La o asemenea încercare a participat şi Alexandru Duiliu

Zamfirescu: „Anul 1957 a însemnat o nouă tentativă a părţii române

de refacere a relaţiilor diplomatice cu Brazilia. Acesta a fost

principalul scop al vizitei întreprinse între 4 – 20 noiembrie 1957 de

ministrul acreditat la Buenos Aires, dr.Victor Dimitriu, la Rio de

Janeiro. El a fost însoţit de Mihail Ciobanu, specialist în probleme de

comerţ exterior şi de Alexandru Duiliu Zamfirescu, fostul reprezentant

al României în Brazilia în perioada interbelică, rechemat în rândul

diplomaţilor români după o lungă perioadă de marginalizare,

experienţa şi legăturile sale profesionale cu importanţi oameni politici

brazilieni putând fi extrem de utile (s. n.) în tentativa de restabilire a

legăturilor tradiţionale româno-braziliene ” 37.

Vizita nu s-a soldat cu rezultate concrete, dar „s-au păstrat

însă intacte posibilităţile de dialog pentru perioada care a urmat” 38.

Coroborată această situaţie cu rezonanţa numelui Alexandru Duiliu

Zamfirescu în societatea braziliană, cu motivul prezenţei sale în

delegaţie, se subînţelege uşor şi contribuţia sa.

Mai mult, deşi minimalizată, aceasta este surprinsă şi de

Victor Dimitriu în raportul făcut la întoarcerea în ţară:

„<< tov Zamfirescu, spre deosebire de Argentina, a fost mult mai

activ, a avut o comportare serioasă, a susţinut, în mod patriotic cu

vehemenţă, realizările regimului nostru şi a lucrat în colectiv, cu toate

acestea, bilanţul practic al acestor relaţii ale sale destul de vechi a

fost redus…>>” 39.

Pe tot parcursul vizitei a fost supravegheat pas cu pas, de

vreme ce Victor Dimitriu menţiona că „<< iar pentru aparatul

37 Doru Bratu, Restabilirea relaţiilor diplomatice româno - braziliene după

cel de Al Doilea Război Mondial, în „Muzeul Vrancei. Omagiu istoricului

Ioan Scurtu”, coordonator: Horia Dumitrescu, Editura D. M. Press, Focşani,

2000, p. 687. 38 Ibidem, p. 689. 39 Ibidem.


M.A.E., respectiv pentru antenele nord - americane el a constituit

obiectivul unei analize foarte atente (s. n.) >>” 40.

Cum în arhiva familiei s-au păstrat puţine mărturii ale

activităţii diplomatice a părintelui său, Lascăr Zamfirescu a anexat

scrisorii trimise subsemnatului doar câteva fotocopii, dintre care patru

scrisori inedite răspund temei lucrării de faţă, cu explicaţia: „4 scrisori

de la Cyro de Freitas Valle, preşedintele Secţiei Politice a O. N. U.

brazilian, fost ministru al Braziliei la Bucureşti, unde o cunoscuse pe

Frosi Gărdescu, cumnata mamei (născută Bărbătescu) şi, în acelaşi

timp, cel mai bun prieten al tatălui meu.

Decedat, are acum un fiu în Rio de Janeiro, prieten mare al

României şi din scrisori se văd intenţiile de a colabora cu

A.[lexandru] D.[uiliu] Z.[amfirescu] pentru relaţiile economice cu

România”.

Scrisorile au fost expediate din Europa, în limba franceză şi pe

hârtie cu antetul „C. DE FREITAS-VALLE 115 FIFTH AVENUE.

NEW YORK. 28 N.Y.” 41.

Depăşind cu mult interesul personal, prin aluziile, referirile şi

informaţiile legate de politica externă a României anilor 1956 – 1958,

dincolo de ineditul lor, scrisorile capătă statutul de document în care

cercetătorul poate găsi informaţia, argumentul, imaginea, relaţia, omul

şi fapta, amănuntul dintr-o secvenţă a timpului istoric de după marea

conflagraţie mondială, care a zdruncinat omenirea, a spulberat o

ordine de dictat, a inaugurat alta, bipolară, antagonică, frământată,

dramatică prin noul raport democraţie-dictatură instaurat pe marile

continente ale mapamondului.

*

* *

40 Ibidem. 41 Traducerea: prof. Cristian Boos, Liceul „Unirea” Focşani.


9 iun[ie] 1956

„Dragul meu Aleco,

Primesc cu bucurie scrisoarea ta din 23 mai. I-am trimis şi

dragei Lucia 42 urări în fiecare an.

Clasna, ne césses (s.a.) spune Isaia şi am reuşit să am veşti

bune de la voi. Din Brazilia, în luna martie, am scris lui Frocsh 43 al

nostru.

Scrisoarea ta mi-a adus o enormă bucurie (enormă este

cuvântul exact) şi pentru veştile bune din noua Românie şi din cauza

dorului tău de Brazilia am rugat deja pe un librar să-ţi trimită un

dicţionar francez - portughez.

Dar sunt mâhnit să-ţi spun că patru dintre cumnaţii mei au

murit: Adalgisa, Cesar Proença, Rénató Logo şi Saovedra. Eu te-am

luat la Carmen Saovedra în ziua sosirii tale la Rio de Janeiro, pentru

o serată dansantă. Buarque de Macedo a murit şi el. Silda şi Carlos

mai rezistă din fericire.

Am fost mulţumit să văd România la Naţiunile Unite şi l-am

invitat imediat pe profesorul Athanase Joja la un dejun la mine. Când

îl voi revedea îi voi vorbi de tine.

Scrie-mi când vei putea. Voi merge probabil, la Geneva luna

viitoare, pentru Consiliul economic şi social. De la Conferinţa de la

Paris, acum zece ani, n-am fost decât în America, Ottawa, Buenos

Aires, Taiti şi apoi doi ani cu Fernandes, Secretarul General al

Ministerului.

Salutări şi copiilor tăi. Deasemeni Luciei. Un abraço de la

vechiul tău prieten.

ss indescifrabil

*

* *

42 Soţia diplomatului Alexandru D. Zamfirescu, născută Gărdescu. 43 Frosi Gărdescu, cumnata diplomatului.


Crăciun, 1956

Dragul meu Aleco

Îţi sunt dator de mai multe luni cu un răspuns (scrisoarea ta

este din 27 septembrie) dar gândeşte-te la tot ce a trebuit făcut aici

datorită groaznicilor evenimente care se precipitau.

Am primit fotografiile şi îţi sunt recunoscător. Am scris la

Minister când au apărut declaraţiile din Th.Times 44.

Cred că ar trebui să aşteptăm un pic. Tu ştii cât de mult

iubesc eu România, cât am fost de fericit la voi şi cât sunt de onorat,

în cel mai înalt grad, să ajut la reluarea relaţiilor noastre

(diplomatice – n.n.). Dar cred că n-a sosit încă momentul pentru a ne

ocupa de asta cu folos.

Eu mă gândesc totdeauna la acest lucru şi voi reveni asupra

subiectului mai târziu 45.

Îl văd mereu pe profesorul Joja şi am avut plăcerea să-l

cunosc pe Ministrul tău al Afacerilor Externe 46.

Salut-o pe Lucia din partea mea şi, dacă-l vezi, pe prietenul

nostru Froésh.

Al tău vechi prieten

ss indescifrabil

*

* *

7 decembrie 1957

Dragul meu Aleco, scrisoarea ta din 9 47 mi-a făcut o mare

plăcere. Tu te-ai întâlnit cu Rio „de ta saudote” 48. Şi eu sper că ceea

ce a rămas din familia mea ar fi avut aceeaşi plăcere să te revadă 49.

44 Se referă probabil la evenimentele din Ungaria. 45 Se subînţelege aceeaşi dorinţă şi la Alexandru Duiliu Zamfirescu de la

Geneva, din lumea diplomatică reunită la Naţiunile Unite, prietenul său vedea

şi înţelegea mai bine chestiunea. 46 Grigore Preoteasa, ministrul de Externe al României între 4 octombrie

1955 (în guvernul Gheorghe Gheorghiu - Dej ), păstrându-şi funcţia până la

16 iulie 1957 în guvernul Chivu Stoica (20 martie 1957 – 20 martie 1961) . 47 probabil 9 noiembrie.


Aici 50, Adunarea Generală [a Naţiunilor Unite – n. n.] intră

în ultimele săptămâni [de lucru – n. n.].

Şi munca devine foarte grea, mai ales pentru cei permanenţ 51,

care trebuie să se ocupe de plecarea delegaţiilor 52 şi, în plus, să le

asigure chieltuielile.

Spune-mi care sunt planurile tale !

Sunt mulţumit că l-ai văzut pe fiul meu. Poate că vei veni pe

aici cu ocazia viitoarei Adunări.

Guvernul tău ar trebui să înţeleagă importanţa faptului de a

se servi de bătrâni ca noi.

Froesh nu primeşte întotdeauna scrisorile mele. Ea ce mai

face? Numai bine scumpei tale Lucre [Lucia – n. n.] şi copiilor tăi.

Un an nou fericit!

Cu dragoste

ss indescifrabil

*

* *

8 aprilie 1958

Dragul meu Aleco

Îmi cer iertare pentru întârzierea cu care răspund la

scrisoarea ta. După trei luni de la Adunarea Generală am plecat în

Brazilia pentru a fi lângă tatăl meu în ultimile săptămâni [de viaţă –

n. n.].

El s-a sfârşit la 14 februarie. O lună am fost la Rio de Janeiro

şi mi s-a spus de treaba ta bine făcută în Brazilia (s. n.) 53.

48 de ta saudote (portugheză). 49 Cu ocazia vizitei delegaţiei române din noiembrie 1957. 50 Geneva. 51 Membrii permanenţi la Adunarea Generală a O. N. U. 52 Delegaţiile ţărilor participante la sesiunea Adunării Generale. 53 Obiectivi şi corecţi, brazilienii au evaluat aşa cum se cuvine contribuţia lui

Alexandru Duiliu Zamfirescu în cadrul delegaţiei române din noiembrie 1957

la Rio de Janeiro.


Nu pot risca să dau sfaturi guvernului din scumpa mea

Românie. Dar eu mă întreb de ce sunt lăsaţi în afara marelor

delegaţii oameni ca tine (s. n.) 54.

Regatul Unit îl trimite pe Balfour şi Statele Unite pe Arwour,

amândoi de multă vreme la pensie, dar numai pentrucă ei pot să

explice punctele de vedere (s. n.).

Cele mai bune din partea mea Luciei şi copiilor. Şi un

„abraço” de la vechiul tău prieten.

ss indescifrabil”

Brazilia i-a rămas până la sfârşitul zilelor sale în gând şi

suflet. „Ospitalitatea prietenilor brazilieni, programul de lucru în

funcţie de climat agreabil, călăria (caii au fost pasiunea lui) în

pădurea tropicală – într-un cuvânt viaţa la tropice, conveneau

temperamentului său meridional. Se gândea chiar să-şi cumpere o

proprietate undeva lângă Rio…” 55, mărturisea în scris fica sa peste

decenii.

Publicându-şi volumul Pe căi de miazăzi, „schiţe … alcătuite

din trăite, auzite sau născocite, în cadrul nepieritor al orizonturilor

latine”, mărturisea, în prefaţă: „Paginile următoare întruchipează un

prinos de recunoştinţă adus ospitalităţii de care m-am bucurat în

Brazilia, în Portugalia, în Italia – ţări a căror vrajă a răsfrânt în

sufletu-mi o lungă dâră de lumină”.

În acelaşi timp, „Ele vor să fie mai ales un omagiu adresat

concetăţenilor mei, îndeosebi cărturarilor care alcătuiesc podoaba

spiritualităţii neamului şi dintre care nu toţi au avut prilejul să

cunoască meleagurile depărtate pe unde soarta mi-a hărăzit să

colind” 56.

54 Cu experienţa, cultura politică şi diplomatică posedate de Alexandru Duiliu

Zamfirescu, prietenul său îl vedea oricând membru al delegaţiei României la

dezbaterile Adunării Generale a O. N. U. 55 Sanda Stolojan, op. cit., p. 22. 56 Al. Duiliu Zamfirescu, Pe căi de miazăzi…, p. 7 – 8.


Legat sufleteşte şi spiritual de unul dintre cei mai buni şi

apropiaţi prieteni ai tatălui său, scriitorul şi diplomatul Duiliu

Zamfirescu, ca o îndatorire adânc simţită, publică şi scrisoarea pe care

i-a adresat-o lui Nicolae Petraşcu, din Rio de Janeiro, în iulie 1935.

Destăinuindu-şi sentimentele încercate la desele plecări în

străinătate, îi scria: „…în gândul meu, toate trenurile venind din Apus

nu au avut decât o destinaţie, Focşanii, terminus sentimental al

existenţei mele, pe dealurile încununate cu vii, în acel minunat colţ al

Milcoviei unde odihnesc cei ce-mi sunt scumpi…” 57.

Aceleaşi trăiri le-a avut şi la plecarea în Brazilia. „De aceea –

scria Alexandru Duiliu Zamfirescu – am crezut potrivit a-ţi reda,

drept cadru psihologic al începutului călătoriei mele în America de

Sud această nostalgie a pământului românesc care mă cuprinsese şi

în acea dimineaţă mohorâtă de Aprilie, când trenul mă îndrepta cu

fiecare clipă către coasta Atlanticului, de unde, în două săptămâni de

navigaţie, un batisment avea să mă treacă la antipozi, pe ţărmul

Americii de Sud, către noul capitol de viaţă şi noul meu destin” 58.

A fost capitolul în care, deopotrivă, Nicolae Titulescu,

România şi Brazilia au însemnat suportul şi esenţa eforturilor sale de

a-şi împlini cu rodnicie, ca diplomat, datoria sa către Ţară..

57 Ibidem, p. 15. 58 Ibidem.


MONUMENTUL EROILOR DIN COMUNA NEREJU

Lelia Pavel

Una din cele mai mari comune din depresiunea Vrancei 1 este

Nereju, situată pe Valea Zăbalei. Urcând pe Valea Putnei, pe drumul

ce urmează această vale, se ajunge în comuna Valea Sării, unde

drumul judeţean se bifurcă: un drum urcă spre Bârseşti, iar celălalt

spre Năruja, pe Valea Zăbalei. La ieşirea din satul Spulber aparţinător

de comuna Paltin, drumul pătrunde în comuna Nereju.

Ca şi alţi vrânceni, nerejenii şi-au slujit patria, participând la

luptele din Primul Război Mondial. Numele lor, ale celor care şi-au

jertfit viaţa în acele lupte, au intrat în nemurire atunci când numele li

s-au dăltuit pe monumentele ridicate în memoria lor.

Urmaşii acestora au înălţat, prin subscripţie publică şi cu

ajutorul Echipelor Regale *, un monument în incinta bisericii din sat.

1 Emil A. Giurgea, Vrancea. Ghid turistic al judeţului, Editura Sport -

Turism, Bucureşti, 1977, p. 111. * Echipele Regale studenţeşti au fost coordonate şi finanţate de Fundaţia

Culturală Regală „Principele Carol II”. Activitatea echipelor a început în

anul 1934, s-a dezvoltat cu rezultate notabile, fiind chiar legiferate în anul

1938. Proiectul echipelor urmărea integrarea funcţională a tuturor locuitorilor

ţării în circuitul social, având în vedere că la începutul secolului al XX-lea

mediul sătesc rămăsese în urma dezvoltării celui urban. Activitatea a fost

patronată de regele Carol al II-lea şi îndrumată de personalităţi ca: Dimitrie

Gusti şi Henri H. Stahl. Încă din anul 1910, pentru o mai bună întemeiere a

ştiinţei, cât şi pentru formarea ştiinţifică şi naţională a studenţilor, s-a

preconizat cercetarea directă în lumea satelor, o cercetare monografică ce

trebuia să se finalizeze cu o monografie sociologică. Acţiunea de cercetare

monografică a lumii satelor româneşti, a echipelor studenţeşti, s-a desfăşurat

între 1925 - 1948, fiind coordonată de către Dimitrie Gusti, apoi de Henri

H. Stahl. La început se formau echipe de câte 8 - 10 studenţi completate cu

specialişti în domeniile: medicină, agronomie, teologie, gospodărie etc. şi


erau apoi repartizate în câte un sat tipic unei zonei. Aici dădeau consultaţii,

lecţii practice, având chiar şi realizări în domeniul edilitar (cămine culturale,

poduri, fântâni, monumente etc.) Astfel, în anul 1927 o echipă a fost

repartizată în satul Nereju din judeţul Putna. În urma cercetărilor care au

continuat şi în anii următori s-a realizat o monografie completă a satului cu

toate aspectele sale sociale, culturale, spirituale, intitulată „Nerej, un village

d’une région archaique” (în trei volume), autorul fiind Henri H. Stahl, unul

dintre coordonatorii echipei. În afara cercetărilor, aceste echipe s-au

preocupat şi de colecţionarea unor materiale care au constituit nucleul

Muzeului satului românesc constituit la Bucureşti în anul 1936 sau au fost

folosite la organizarea unor expoziţii. (Enciclopedia României, vol. I, Statul,

Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938; Dimitrie Gusti, Pagini alese, Editura

ştiinţifică, Bucureşti, 1965).

Dimitrie Gusti (13 februarie 1880 - 30 octombrie 1955). Sociolog, filozof şi

estetician. A studiat literele la Universitatea din Iaşi, apoi la Leipzig, în

Germania, obţinând diploma de doctor în filozofie în 1904. A continuat

studiile la Universitatea din Berlin. În 1910 a fost numit profesor la

Universitatea din Iaşi şi în 1920 la Catedra de Sociologie, Etică şi Estetică a

Facultăţii de Litere din Bucureşti. Ministrul învăţământului între anii

1932 - 1933. Membru al Academiei Române în 1919 şi Preşedintele acesteia

între 1944 - 1946. A fost fondatorul Şcolii sociologice din Bucureşti.

A fundamentat metoda monografică ce presupune abordarea simultan -

disciplinară a subiectului pe cadre şi manifestări, folosind Echipele Regale.

A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România

între anii 1925 - 1948. A fondat şi condus Institutul Social Român (1921 -

1939; 1944 - 1948); Institutul de Ştiinţe Sociale al României (1939 - 1944);

Consiliul de Cercetare Ştiinţifică (1947 - 1948). A creat împreună cu Henri

H. Stahl şi alţii Muzeul Satului Românesc din Bucureşti în anul 1936.

A înfiinţat şi condus revistele: „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”

(1919 - 1943) şi „Sociologia românească” (1936 - 1944). (Dicţionarul

enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Partea I, Dicţionarul Limbii

Române din trecut şi de astăzi de I. Aurel Candrea, Profesor la Facultatea de

Litere din Bucureşti, Partea II, Dicţionarul istoric şi geografic universal de

Gh. Adamescu, Profesor, membru corespondent al Academiei Române,

Editura „Cartea Românească” S. A., Bucureşti, 1926 -1931, p. 1674;

D. Gusti, Opere, III, texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bădina,

membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi Octavian Neamţu,

Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970 p. 197;

Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, Vocaţie şi destin. 600 fişe portret pentru


De fapt, în comuna Nereju luase fiinţă Comitetul de

conducere a mutilaţilor, invalizi de război, care a avut iniţiativa

înălţării acestui monument. În anul 1936, Comitetul înaintează

Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale o Adresă în acest

scop. Ministerul în cauză informa la 22 ianuarie 1936 prefectura

precum că: „în conformitate cu art. 1 din legea pentru reglementarea

şi controlul apelurilor la contribuţia benevolă a publicului, publicată

în Monitorul Oficial Nr. 51 din 8 iulie 1923, am autorizat Comitetul

de conducere a mutilaţilor invalizi din comuna Nereju să strângă

sumele necesare în scopul ridicării unui monument eroilor prin 10

(zece) liste de subscripţie a 25 de rânduri fiecare, care vor circula în

cuprinsul judeţului Putna până la 1 August 1936. Listele se vor viza

de un delegat al Prefecturii Putna.

La expirarea termenului acordat se vor aduce la prefectură,

unde se va încheia procesul verbal de rezultatul bănesc obţinut...” 2.

La data de 25 ianuarie 1936, cei de la prefectură îl informau

pe notarul comunei Nereju, ca acesta, la rândul lui să pună în vederea

un tablou spiritual - istoric al judeţului Vrancea, Editura Terra, Focşani,

2000, p. 149 - 150)).

Henri H. Stahl (1901 - 1991). Antropolog cultural, etnograf, istoric social,

memorialist, sociolog rural român, reprezentant de frunte al şcolii

monografice. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în

anul 1921, iar doctoratul şi-l dă în economie politică. După doctorat a devenit

colaboratorul lui Dimitrie Gusti. Se alătură Catedrei de Sociologie, Etică,

Politică, a Facultăţii de Litere şi Filozofie Bucureşti al cărei titular era

Dimitrie Gusti. Din anul 1926 se alătură echipei lui Dimitrie Gusti luând

parte la toate campaniile monografice. A ajutat la scrierea de monografii ale

satelor româneşti. În 1934 înfiinţează revista „Criterion”. În 1936 realizează

împreună cu Gusti şi alţii Muzeul Satului Românesc din Bucureşti. În 1939

publică monografia satului Nereju din judeţul Putna: „Nerej, un village d’une

région archaique”. Membru corespondent al Academiei Române în 1974.

Membru titular al Academiei Române din 1990. Se stinge din viaţă în anul

1991, la 9 septembrie. (Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, op. cit.,

p. 269 - 270). 2 Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita: A. N. Vn.), fond

Prefectura Judeţului Vrancea, dosar nr. 123 / 1936, f. 1.


Comitetului de conducere a mutilaţilor invalizi de război, că

Ministerul Muncii a autorizat cele 10 liste de subscripţie 3.

Întrucât ministerul ceruse ca listele să fie avizate de către un

delegat al prefecturii, comitetul le-a expediat la prefectură însoţite de

Adresa din 26 februarie 1936, în care se solicita: „Cu onoare vă

rugăm să bine - voiţi a dispune viza a 10 liste de subscripţie pentru

ridicarea unui monument eroilor în comuna Nereju conform ordinului

Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale...din 22 ianuarie

1936” 4, adresă care purta semnătura preşedintelui comitetului,

Ion Borcău.

În data de 26 iulie 1936, comitetul din Nereju revine cu o altă

Adresă însoţită de rugămintea de a se mai prelungi termenul colectării

fondurilor necesare construcţiei, care din „diferite cauze,

independente de voinţa noastră, au făcut să nu putem colecta nimic în

acest sens” şi se cerea ca „acestor liste să li se prelungească

valabilitatea pentru încă 6 luni de zile, adică până la 1 februarie

1937” 5.

Între timp comitetul a luat legătura cu membrii Echipei Regale

ca împreună să rezolve problema legată de colectarea banilor,

autorizând pe tehnicianul acestei echipe, în persoana lui O. Frăţilă, să

„încheie formalităţile de încheiere a colectei aprobate de Ministerul

Muncii...colectă ce expiră la 1 august 1936” 6.

Şeful acestor echipe, la data de 24 iulie 1936, s-a adresat

pretorului Preturii Zăbala solicitându-i ajutor bănesc pentru

monument: „Ca semn de recunoştinţă pentru cei ce şi-au jertfit viaţa

în războiul de întregire a Neamului Românesc, echipa Regală

Studenţească din Nereju, a luat iniţiativa ridicării unui monument în

acest sens.



Cum n’avem fondurile necesare acestei înfăptuiri, respectuos

vă rugăm a ordona primarilor din subordine să fim ajutaţi cu o sumă

ce veţi crede de cuviinţă.

Convinşi că veţi înţelege intenţiunile primiţi asigurarea

devotamentului nostru” 7.

Prefectura, la 8 august 1936 8, a înaintat ministerului în cauză

cererea comitetului de prelungire a termenului pentru colectarea

banilor, însoţită de procesul - verbal din 1 august acelaşi an, în care se

stipula că: „Noi Ioan Clincean, delegatul Prefecturii, astăzi data de

mai sus împreună cu Dl. Inginer O. Frăţilă, delegatul comitetului de

conducere pentru ridicarea unui monument în comuna Nereju, Eroilor

din acea comună.

Constatăm că nu s’a strâns nici o sumă de bani în scopul

arătat mai sus prin cele 10 (zece) liste de subscripţie” 9.

Ministerul Muncii a dat aviz favorabil cererii, prelungind

termenul până la data de 15 februarie 1937, încunoştiinţând, în acelaşi

timp, prefectura printr-o Adresă 10.

Având sprijinul Echipei Regale, comitetul din Nereju a reuşit

să strângă banii pentru monument şi să-l şi ridice până la data de

14 septembrie 1936, dată înscrisă pe Adresa trimisă Prefecturii Putna,

prin care Mareşalul Curţii Regale trimitea mulţumiri prefectului

pentru inaugurarea monumentului:

„Domnului

Prefect - V. Ţiroiu şi Inspector Măgureanu

Nereju - Putna

Majestatea Sa Regele mă însărcinează a vă transmite Înalte

Mulţumiri pentru sentimentele de dragoste şi credinţă exprimate de

Dvs., în numele autorităţilor, preoţilor, învăţătorilor şi poporului din

7 Ibidem, fond Pretura Plăşii Zăbala, dosar nr. 29 / 1936, f. 7. 8 Ibidem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 123 / 1936, f. 3. 9 Ibidem, f. 4. 10 Ibidem, f. 41.


Judeţul Putna, adunată cu ocazia inaugurării monumentului eroilor

din Comuna Nereju” 11.

Inaugurarea a avut loc la 6 septembrie 1936, aşa cum se

stipulează în invitaţia expediată primarului oraşului Focşani de către

şeful echipei regale încă din luna august 1936: „Avem onoare a vă

ruga să binevoiţi a ne onora cu prezenţa Domniei Voastre la

inaugurarea monumentului eroilor nerejeni, ce va avea loc în ziua de

6 septembrie a.c. orele 10 a.m.

Monumentul este ridicat din iniţiativa echipei regale cu

sprijinul populaţiei din comuna Nereju” 12.

La dezvelirea monumentului a vorbit şi prefectul Vasile

Ţiroiu aşa cum reiese din nota de pe spatele unei fotografii făcute cu

ocazia evenimentului: „Vasile Ţiroiu vorbind la inaugurarea

monumentului Nereju cu echipa regală - 6 septembrie 1936” 13.

Tot pe una din fotografii apare şi numele şefului echipei

regale: „D-lui V. Ţiroiu, prefectul jud. Putna, în semn de admiraţiune

din partea echipei regale din Nereju. D-l Bădiceanu” 14.

La inaugurarea monumentului s-a ţinut şi o slujbă religioasă

pentru sfinţirea acestuia, la care toţi cei prezenţi au îngenuncheat la

pomenirea numelor eroilor 15.

La 19 noiembrie 1936, prefectul Vasile Ţiroiu a susţinut în

faţa Consiliului Judeţean o dare de seamă despre activitatea depusă în

decursul a trei ani, în care s-a amintit de manifestările întreprinse cu

ocazia inaugurării unor monumente, printre care şi cele de la Nereju.

Darea de seamă a fost publicată şi în Monitorul Oficial al judeţului

Putna din anul 1936, la capitolul „Diferite manifestări culturale şi

sufleteşti”, în care se amintea de „serbările de comemorare a eroilor

dela Mărăşeşti şi dela Soveja; Ziua inaugurării Monumentului

11 Ibidem, dosar nr. 109 / 1936, f. 73. 12 Ibidem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 40 / 1936, f. 75. 13 Ibidem, Prefectura Judeţului Putna, fond Colecţia de fotografii, f. I / 77. 14 Ibidem, f. I / 78. 15 Ibidem, f. I / 82.


Biruinţii în prezenţa Majestăţii Sale Regelui, monument ridicat cu

strădania D-nului Pamfil Şeicaru; Monumentul martirilor Chilian,

Săcăluş, Pantazică şi eroilor Vrânceni ridicat pe dealul Vidrei;

monumentul eroilor de la Bârseşti ridicat din iniţiativa protopopului

de la Vrancea Dragomir Danţiş; monumentul eroilor de la Nereju

ridicat cu străduinţa studenţilor din echipa regală, sunt numai câteva

monumente ridicate în aceşti trei ani” 16.

Dintr-o Adresă însoţită şi de un tabel în care erau trecute toate

datele legate de monumentul ridicat la iniţiativa teologului Echipelor

Regale reiese că monumentul a costat 13.500 lei 17.

După inaugurare, prefectura, având în vedere că la 15

februarie 1937 expirase ultimul termen pentru colecta celor 10 liste de

subscripţie, a solicitat notarului comunei Nereju să se prezinte cu

listele şi lucrările relative, spre a se încheia procesul-verbal privind

rezultatul bănesc obţinut 18.

Neprimind răspunsul solicitat, prefectura revine cu o nouă

Adresă, la 9 iulie 1937, solicitând aducerea listelor de subscripţie şi

situaţia banilor strânşi 19, pentru a se putea încheia acţiunea, avându-se

în vedere că monumentul era deja înălţat.

Monumentul realizat din beton se constituie dintr-un soclu

format din patru trepte placate cu piatră de râu (cioplită şi zidită) şi o

coloană paralelipipedică din beton, căreia i s-a montat în vârf o cruce

din marmură albă. Coloana se sprijină pe un postament

dreptunghiular, din beton.

Înălţimea totală a monumentului este de patru metri.

Pe postamentul coloanei sunt redate în relief elemente

simbolice: arme încrucişate, casca şi ramura de laur.

O placă de marmură albă, montată pe faţada coloanei, este

inscripţionată cu numele celor care plecând din Nereju şi-au jertfit

16 Ibidem, dosar nr. 45 / 1936, f. 171. 17 Ibidem, dosar nr. 121 / 1936, f. 116. 18 Ibidem, dosar nr. 124 / 1937, f. 26. 19 Ibidem, f. 28.


viaţa pe frontul bătăliilor Primului Război Mondial. La apelul „Eroii

nerejeni căzuţi pe câmpul de onoare. 1916 - 1918” au răspuns:

„Plutonier Cârlioru Toma

Caporal Hurjui Macovei

Soldaţi

Negru Macovei Buleti Toader

Puţoi Dănilă Chirică Costache

Floroiu Radă Chirică Ion

Butnaru Ion Chirică Radu

Glavan Miclea Chirică Ionaşc

Oglavi Radu Ghermănaş Radu

Anton Toader Coman Macovei

Stăruială Pavel Badiu Stanciu

Irimia Grafu Cofărea Ion

Malacu Radu Cimpoeşu Pavel

Cimpoeşu N-lai Buloi Ion

Popa Luca Bratu Const.

Caba Marin Cărbunaru Th.

Bulboarcă Seraf Burlăciţă M-vei

Beteringhe Macovei Postolache Manolache

Invalizi: Bâră Pavel, Coman Pavel”.

Monumentul a fost amplasat în incinta bisericii din Nereju,

într-un spaţiu verde, fiind protejat de către împrejmuirea bisericii.

Monumentul Eroilor din

Nereju căzuţi în Primul

Război Mondial.


CONTRIBUŢII LA ISTORICUL CĂII FERATE ÎNGUSTE

MĂRĂŞEŞTI – MUNŢII VRANCEI

Ionuţ Iliescu

Dintre toate căile ferate particulare cu ecartament îngust din

fostul judeţ Putna, cea care a avut cea mai îndelungată existenţă şi cel

mai lung traseu a fost cea cunoscută îndeobşte sub numele „calea

ferată Mărăşeşti – Munţii Vrancei”, proprietate a Societăţii forestiere

„Tişiţa” (cu intermitenţe).

Aceasta a fost doar una din Societăţile de profil cu o intensă

activitate în străvechea Ţară a Vrancei. Zona ei de exploatare

cuprindea circa 7.000 ha, limitele naturale ale acesteia fiind Văile

Şuşiţei, Putnei şi Ţişiţei 1.

Pentru eficientizarea activităţii, Societatea „Tişiţa” a instalat

în anii 1907 – 1908 linia ferată cu ecartament 0,76 m, pe traseul

Mărăşeşti – Soveja – Tulnici (94 km) 2.

În 1907, Societăţii Anonime pe Acţiuni pentru exploatare de

Păduri (vechea denumire a Societăţii „Tişiţa”, schimbată un an mai

târziu 3) I se acordă de către Ministerul Lucrărilor Publice şi

Comunicaţiilor dreptul de construire şi exploatare a liniei ferate cu

ecartament îngust care pornind din zona păduroasă a Munţilor

1 Ionuţ Iliescu, Aspecte ale activităţii Societăţilor forestiere străine în vechea

Vrance, în „Cronica Vrancei”, vol. III, Editura Pallas, Focşani, 2002,

p. 275 – 276. 2 Petru Obodariu, Societăţile forestiere şi impactul acestora asupra

societăţilor tradiţionale vrâncene, manuscris, p. 8 – 9. 3 Ionuţ Iliescu, op. cit., loc. cit.


Vrancei, după un parcurs de 70 km (lungimea acceptată iniţial)

ajungea la cantonul 44 C. F. R. aflat lângă staţia Mărăşeşti 4.

Plecând din importantul nod feroviar Mărăşeşti, linia mergea

de-a lungul Văii Şuşiţei şi bazinului Putnei, între Soveja şi Tulnici,

urcând apoi paralel cu albia râului Putna, până la vechea frontieră cu

Austro - Ungaria 5.

Societatea concesionară a preferat Valea Şuşiţei, în

detrimentul Văii Putnei, deoarece a dorit ca terenul viitoarei căi ferate

să fie cât mai stabil, iar traseul ei – cât mai scurt cu putinţă. De la

Soveja – unde Societatea „Tişiţa” deţinea Fabrica de cherestea

„Carpaţi” fostă proprietate a Societăţii cu acelaşi nume – linia ferată

traversa culmile deluroase care separă Soveja de Tulnici, ajungând în

zona Cheilor Tişiţei şi până la poalele muntelui Lăcăuţ 6.

Cu excepţia ramificaţiilor, linia deservea comunele Satu Nou,

crucea de Jos, Străoane, Varniţa, Răcoasa, Câmpuri, Soveja (staţia

fiind în satul Dragosloveni, locul fiind numit şi în prezent

„Gara Veche” 7), Tulnici şi Lepşa.

Construirea liniei a dus la ocuparea unor terenuri aflate fie în

patrimoniul public, fie în proprietate privată, acestea din urmă fiind

arendate 8.

Documentele de arhivă păstrează o serie de mărturii

referitoare la acest aspect. Aflăm astfel că în intervalul septembrie –

noiembrie 1907, directorul tehnic al Societăţii concesionare, Berthold

Eichner, a ajuns la o înţelegere cu epitropia parohiei Câmpurile de Jos

şi Administraţiunea Casei Bisericii din cadrul Ministerului Cultelor şi

Instrucţiunii. Era vorba despre arendarea unui teren aflat în parohia

4 Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita A.N.Vn.), fond

Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 124 / 1907, passim. 5 Petru Obodariu, op. cit., p. 9. 6 Florica Albu, Iulian Albu, Monografia comunei Soveja, Editura Universal

Dalsi, Bucureşti, 2002, p. 94 – 95. 7 Ibidem. 8 Petru Obodariu, op. cit., p. 9.


mai sus amintită. Acesta era absolut necesar pentru construirea

viitoarei căi ferate, inclusiv a Staţiei 9.

Lucrările la linie au continuat în următorii doi ani, fiind

precedate de exproprieri 10.

Autorităţile feroviare centrale şi locale au realizat în 1920,

împreună cu administratorul plăşii Vrancea, Emil M. Băiatu şi şeful

Postului de jandarmi Tulnici, plutonierul Gh. Bârcă, o schiţă

referitoare la traseul căii ferate Mărăşeşti – Munţii Vrancei, cu toate

ramificaţiile acesteia.

Pornind din Gara Mărăşeşti, parcurgând 3 km în direcţia

podului de peste Şuşiţa şi a fabricii de cherestea „Tişiţa”, paralel cu

artera feroviară Adjud – Focşani, linia Societăţii „Tişiţa” atinge

localitatea Satu Nou, la km. 12,6. Trecând pe la sud de Panciu, ajunge

la km 15, de unde începe prima ramificaţie, pe direcţia SV, care

deserveşte Moara Apostoleanu. Îndreptându-se în continuare spre

vest, linia ajunge în dreptul comunelor Varniţa (km 24), Răcoasa (km

34) şi Câmpuri (km 46) 11. De aici pornea o altă ramificaţie - linia

Cerchez , ce se îndreaptă spre sud - vest pe o distanţă de 6.800 m.

Continuându-şi drumul pe direcţia vest, linia atingea la km

52,9 Fabrica de cherestea „Carpaţi” şi apoi comuna Soveja. De aici,

linia ajunge la Tulnici, atingând la km 70 punctul „Triunghiu”.

De aici, linia se îndreaptă spre Gara Putna, de unde începe

ramificaţia care duce, tot pe direcţia sud - vest, la punctele Greşu

(km 96) şi Pârâul Ţiganului (km 16,5), paralel cu râul Putna,

intersectându-se cu albia pârâului Lepşa.

De la km 2 al acestei ramificaţii porneşte un alt drum de fier,

spre nord - est, care traversează Lepşa la km 4 + 400, îndreptându-se

spre funicularul Societăţii forestiere „Union” (km 5 + 800).

9 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 17 / 1907, f. 13, 19. 10 Ibidem, dosar nr. 166 / 1908, passim, dosar nr. 199 / 1909, passim. 11 Ibidem, dosar nr. 70 / 1920, f. 98. Vezi Anexa nr. 1.


Din punctul Greşu, amintit anterior, începe o a doua

subramificaţie, spre sud - vest, parcurgând 9.500 m şi atingând

punctul Lespezilor.

Traseul principal al liniei îşi continuă drumul spre vest,

plecând din Gara Putna şi traversând râul cu acelaşi nume şi atingând

punctul „Tunel”, la km 65. De aici pleacă o altă ramificaţie, pe direcţia

sud-vest, parcurgând 500 m pentru a atinge punctul Tişiţa Mare.

De la punctul „Tunel”, traseul de bază străbate jumătate de km

pentru a ajunge în punctul Pârâul Caprei şi alţi 2.500 m pentru a atinge

punctul Scăldătoare.

Parcurgând de aici încă 10 km, se ajungea la punctul Lunca

Largă.

În faza iniţială, deplasarea spre vest continua până la punctul

terminus Lespezi, scos din circulaţie la data realizării schiţei amintite.

Exactitatea schiţei este dovedită de o serie de documente din

aceeaşi perioadă, din care rezultă că această cale ferată se

intersectează de două ori cu şoseaua vicinală Pod Şuşiţa – Panciu –

Soveja – Lepşa şi o singură dată şoseaua Focşani – Vidra – Greşu 12.

Tot acum este amintit podul peste Putna de la kilometrul 28, „…de

lemn, pentru căruţe şi cale ferată îngustă” 13.

O altă serie de documente, din 1926 de această dată, oferă mai

multe informaţii ce dovedesc modificările survenite în legătură cu

traseul liniei aflate în discuţie.

În primul rând, lungime acestuia s-a mărit, de la 70 km (faza

iniţială) la 80 km (mai puţin însă decât cea maximă atinsă, amintită

deja de 94 km).

În al doilea rând la acea dată, linia îngustă a Societăţii „Tişiţa”

avea asigurată legătura directă cu drumul de fier cu ecartament

normal Mărăşeşti – Panciu , în punctul Găvanele 14.

12 Ibidem, fond Serviciul Tehnic al Judeţului Putna, dosar nr. 20 / 1920, f. 8. 13 Ibidem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 68 / 1921, f. 38. 14 Ibidem, fond Pretura plăşii Panciu, dosar nr. 6 / 1926, f. 114.


De asemenea, izvoarele arhivistice oferă o serie de indicii

referitoare la stare liniei de-a lungul timpului, la necesităţile şi

detaliile de ordin tehnic al acesteia.

Aflăm astfel că în ianuarie 1915 Societatea „Tişiţa” ar fi dorit

să renunţe la unul din podurile de peste Putna, c eea ce a provocat

protestul comunelor vrâncene. Ele doreau ca acesta să fie neapărat

lăsat în funcţiune, având foarte mare nevoie de el. Şi aceasta cu atât

mai mult cu cât în perioadele de ploi îndelungate, când apa Putnei

avea un nivel mult mai ridicat decât de obicei, podul în cauză era

singurul loc de trecere. În plus, el facilita simţitor comunicaţia către

zona de graniţă cu Imperiul Austro – Ungar. La insistenţele

vrâncenilor, Prefectura Judeţului Putna a cerut cu insistenţă să renunţe

la desfiinţarea podului 15.

Primul Război Mondial a provocat distrugeri serioase acestei

linii, cu deosebire în sectorul Mărăşeşti – Satu Nou. În acest areal,

fabrica de cherestea a Societăţii „Tişiţa” aproape că fusese rasă de pe

faţa pământului, în urma bombardamentelor: „fabrica … cu toate

împrejurimile abea de i se mai cunoşteau urmele”, afirmă un martor

ocular 16.

Efectele războiului asupra stării liniei se resimţeau încă în

1921. Atunci aceasta necesita atât material rulant – opt maşini şi

100 de vagoane platformă, cât şi de cale (vagoane de marfă

descoperite) 17.

Mulţi ani mai târziu, în 1935, apele învolburate ale Şuşiţei şi

Putnei au distrus mai multe poduri şi au întrerupt chiar circulaţia pe

mai multe segmente 18.

15 Ibidem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 62 / 1915, f. 1 – 5. 16 C. Bobulescu, Schiţă Istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos

cu bisericile lor cum şi asupra schiturilor Brazii şi Moşinoaiele din judeţul

Putna, Tipografia Naţională, Jean Ionescu & Co, Bucureşti, 1926, p. 9 – 30. 17 A.N.Vn., dosar nr. 68 / 1921, f. 54. 18 „Mişcarea Putnei”, Anul I, nr. 1, 10 iulie 1935, p. 2.


Linia Mărăşeşti – Munţii Vrancei a avut mai mulţi proprietari:

Societatea forestieră „Tişiţa” (contele Castiglione – Castiglioni) a fost

primul dintre aceştia, între 1907 – 1926 19.

În acel an, Societatea „Tişiţa” a fost desfiinţată. Dreptul de

folosinţă al patrimoniului acesteia a fost preluat de Societatea „Oituz” 20. În 1935, linia se afla în posesia Statului român 21, pentru ca în 1938

să figureze din nou în rândurile căilor ferate înguste particulare 22.

Până în 1915 pe calea ferată Mărăşeşti – Munţii Vrancei se

puteau transporta doar produse forestiere, în baza autorizaţiei deţinute

de Societatea „Tişiţa” 23. Cu începere din acest an, Societatea

proprietară primeşte autorizaţia necesară efecturării transporturilor

pentru produse agricole 24 şi „orice fel de material” 25.

Câţiva ani mai târziu, aceeaşi Societate va primi şi mult

solicitata autorizaţie pentru transport de personae, după un orar anume

stabilit şi practicând preţuri neprohibitive (acceptabile) în genere 26.

De altfel, încă din 1916 locuitorii comunei Soveja au cerut Societăţii

„Tişiţa” dreptul de a călători cu trenul acesteia 27.

În urma reformei agrare din 1921, populaţia putneană din

zona de munte a dobândit terenuri în zona de câmpie. Sovejenii şi

câmpurenii, de exemplu, au fost împroprietăriţi în zona Viile Noi –

Tişiţa, spre Mărăşeşti. Din acest moment, trenul care circula pe linia

Mărăşeşti – Munţii Vrancei a devenit o necesitate stringentă pentru

aceştia. Folosind calea ferată, locuitorii comunelor montane puteau

19 Petru Obodariu, op. cit., p. 1 – 15 passim; A se vedea şi A.N.Vn., fond

Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 68 / 1921, f. 54. 20 Petru Obodariu, op. cit., p. 15. 21 „Mişcarea Putnei”, anul I, nr. 1, 10 iulie 1935, p. 2. 22 *** Enciclopedia României, vol. II, Ţara Românească, Bucureşti,

Imprimeria Naţională, 1938, p. 355. 23 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 62 / 1915, f. 9; A se

vedea şi Florica Albu, Iulian Albu, op. cit., p. 96, 325. 24 Petru Obodariu, op. cit., p. 19. 25 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 6 / 1926, f. 112. 26 Petru Obodariu, op. cit., p. 19. 27 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 76 / 1916, passim.


ajunge mult mai rapid şi mai sigur la proprietăţile de la şesm, pentru

efectuarea tuturor lucrărilor agricole, de la semănat şi până la

strângerea recoltelor şi depozitarea acestora. Uşurinţa deplasărilor

însemna şi o productivitate cu mult sporită faţă de cea obişnuită. În

plus, linia în cauză asigura legătura acestora cu Focşaniul şi celelalte

oraşe ale judeţului, facilitându-le astfel rezolvarea tuturor problemelor

de natură publică (interes de serviciu) sau privată.

Aşadar, trenului de marfă i se ataşează la început un vagon de

călători, care se adăugă celui deja folosit pentru muncitori 28, fiind cu

adevărat de utilitate publică pentru locuitorii judeţului Putna 29.

În 1924, în vederea încurajării turismului local, Prefectura

Judeţului Putna, ca urmare a cererii publicului doritor de odihnă şi

cură de ape minerale în Staţiunea Soveja, a cerut Societăţii Anonime

„Tişiţa” (direcţiunea Mărăşeşti) ataşarea unui vagon pe persoane pe

ruta Mărăşeşti – Soveja, destinat vilegiaturiştilor 30.

În 1938, aceeaşi instituţie solicita Societăţii forestiere „Oituz”,

succesoarea Societăţii „Tişiţa” acordarea de reducere la bilete pentru

cei care doreau să ajungă în Staţiunea Soveja 31.

În primăvara anului 1929, sovejenii cer Prefecturii judeţului

Putna să intervină la Ministerul Comunicaţiilor „… pentru a suspenda

plata de transport pe călători pe linia Societăţii „Oituz”, fostă

„Tişiţa”…”, nefiind convinşi de legalitatea încasărilor obţinute de

proprietara liniei 32.

Chiar dacă era vorba de „transport de călători în vagoane de

persoane pe platforme deschise” 33, Ministerul solicitat răspunde că

28 Florica Albu, Iulian Albu, op. cit., p. 95, 155. 29 A.N.Vn., fond Pretura plăşii Panciu, dosar nr. 6 / 1926, f. 109, 112. 30 Ibidem, dosar nr. 211 / 1921 passim. 31 Ibidem, dosar nr. 105 / 1938, passim; A se vedea şi dosar nr. 44 / 1930,

f. 9, 15. 32 Ibidem, dosar nr. 65 / 1929, f. 11. 33 Ibidem, f. 13.


„…nu poate pretinde Soceităţii „Oituz” de a face cărăuşie publică

gratuită” 34.

În opinia aceluiaşi minister, preţurile percepute de Societatea

„Oituz” la transportul mărfurilor erau rezonabile. Primul criteriu de

diferenţiere al acestora era specificul – cherestea, lemn cioplit şi alte

mărfuri, pe de o parte – şi lemne de foc, pe de altă parte. Cel de-al

doilea a fost distanţa, traseul fiind împărţit în nouă zone kilometrice, a

câte zece km fiecare (1 - 90 km). Doar greutatea era comună,

luându-se în calcul o unitate de zece kilograme. De exemplu,

transportul pentru 10 kg de marfă din prima categorie costa între 1,5 şi

6 lei, respectiv 0,90 – 3 lei pentru cea de a doua 35.

Conform reglementărilor ministeriale, Societatea „Oituz” avea

dreptul să perceapă 10 lei opentru fiecare călător aflat în vagon cu

platformă deschisă, indiferent de distanţă. Dublarea acestei taxe însă

era într-adevăr ilegală 36.

În cazul vagoanelor acoperite, călătorul plătea, în funcţie de

zona kilometrică, între 15 şi 85 lei 37.

Din punctul de vedere al confortului călătorului, nu

întotdeauna acesta a fost mulţumit de condiţiile oferite. În vara anului

1929 bunăoară, preşedintele Comisiei Interimare din Soveja l-a rugat

pe şeful de tren – un anume Timmerman – să permită doamnelor

aflate în vagonul – platformă (descoperit) ca pe timp de ploaie „să se

adăpostească în clasă” (în vagonul de călători acoperit). Funcţionarul

feroviar nu a fost însă deloc amabil, răspunzând sec că „cine vrea să

călătorească pe ploaie să aibă umbrelă; cine intră în clasă plăteşte

85 lei imediat”.

Jignit de „aroganţa şi respingătoarea purtare a Domnilor de la

Societatea „Oituz”, liderul sovejan era hotărât să reclame cazul la



Ministerul Comunicaţiilor, pentru ca „să se curme odată cu credinţa

ce o au Dlor că suntem în lagărul Dlor de prizonieri”.

Acelaşi personaj, se pare, a cerut Prefecturii judeţului Putna să

intervină pe lângă ministerul mai sus menţionat pentru ca Societatea

„Oituz” să fie obligată să folosească pe timp de ploaie platforma

acoperită, ca să nu mai pună în pericol sănătatea călătorilor. În ceea ce

priveşte „clasa” deţinută de Societate, aceasta „…e neîncăpătoare

(10 – 12 persoane), e şi cu ferestrele fixate închise, aşa că pe timp de

vară …e imposibil a sta fiind prea cald” 38.

Aşa cum se va vedea în cele ce urmează, existenţa liniei

Mărăşeşti – Munţii Vrancei a fost pusă sub semnul întrebării în dese

rânduri. Aceste dificile momente au prilejuit conducerii Societăţii,

opiniei publice şi autorităţilor locale, judeţene şi ministeriale să

acţioneze în sensul menţinerii drumului de fier prezentat în rândurile

de faţă.

Asemenea lucruri s-au petrecut de exemplu, la finele anului

1924, când directorul zonal al Societăţii „Tişiţa” atrăgea atenţia

Prefecturii judeţului Putna asupra pericolului închiderii circulaţiei pe

această linie. Deoarece Staţia C. F. R. Mărăşeşti nu mai asigură

vagoanele necesare transportului de cherestea de la Soveja până în

Gara Mărăşeşti, se putea întrerupe oricând activitatea Fabricii de

cherestea a Societăţii, aflată în Soveja.

Consecinţele unui asemenea deznodământ – se afirmă în

Memoriul înaintat de către Soceitate instituţiei judeţene mai sus

menţionate – ar fi multiple şi negative.

Suprimarea curselor zilnice pe ruta Mărăşeşti – Tulnici şi retur

ar împiedica nu doar aprovizionarea populaţiei rurale vrâncene, ci şi

efectuarea lucrărilor agricole pe cuprinsul noilor lor proprietăţi din

zona de câmpie.

În ultimul timp, menţinerea traficului feroviar a costat mult

Societatea „Oituz”, din cauza numărului mic de vagoane de marfă

puse la dispoziţie de C. F. R.

38 Ibidem, f. 18.


Deoarece de aproape două luni Societatea obţinea cu mare

greutate câte un vagon pe zi din Staţia Mărăşeşti, s-a recurs la

restrângerea activităţii fabricii de cherestea din Soveja, concedind

majoritatea lucrătorilor, „făcând … jertfe enorme pentru menţinerea

circulaţiei pe linia noastră ferată aproape exclusiv pentru deservirea

populaţiei rurale”. S-a împiedicat astfel izolarea vrâncenilor de restul

judeţului.

Societatea ceruse Direcţiei Generale C. F. R. ridicarea

interdicţiei referitoare la furnizarea de vagoane pentru transportul de

cherestea, dar demersul ei s-a dovedit a fi zadarnic. Cele minimum opt

vagoane necesare transportului zilnic de cherestea s-au lăsat aşteptate

câteva zile, dolenţele Societăţii fiind în cele din urmă acceptate, ca

urmare a intervenţiei Prefecturii judeţului Putna la organele locale

C. F. R. 39.

La scurt timp de la preluarea liniei de la Societatea „Tişiţa”

(1926), Societatea „Oituz” era dispusă să o vândă Prefecturii judeţului

Putna, în vederea exploatării ei, în primăvara anului 1928. Prefectura

opunându-se desfiinţării liniei, avea să declare în februarie 1929 că,

totuşi, „linia ferată în cestiune nu prezintă nici un interes pentru acest

judeţ” 40.

În 1933, linia era deja în proprietatea Statului, dar efectele

dure ale marii crize economice din 1929 – 1933 nu puteau să nu-şi

facă simţită prezenţa, condiţii în care circulaţia pe această linie fusese

întreruptă.

În această situaţie, la 20 ianuarie 1933, Prefectura Judeţului

Putna înaintează Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor un

Memoriu referitor la starea deplorabilă în care se afla linia Mărăşeşti –

Munţii Vrancei şi necesitatea repunerii ei în funcţiune. Din document

rezultă că linia, nefiind dată în exploatare, nu era păzită de nimeni. În

plus, linia în cauză era expusă la deteriorare, în condiţiile în care nu

mai era întreţinută. Prefectura dorea să ia asupra sa grija întreţinerii şi

39 Ibidem, dosar nr. 74 bis / 1924, f. 21 – 21 verso, 22. 40 Ibidem, dosar nr. 65 / 1929, f. 67.


folosirii acestui drum de fier în interesul putnenilor din următoarele

localităţi: Satu Nou, Crucea de Jos, Crucea de Sus, Străoane de Jos,

Străoane de Sus, Dumbrava, Panciu, Taloponi, Varniţa, Verdea,

Mărăşti, Răcoasa, Gogoiu, Câmpuri, Rotileşti, Soveja, Lepşa, Tulnici,

Negrileşti.

Prefectura afirmă că linia asigura 75 % din transportul

călătoriilor şi mărfurilor din Vrancea către şes şi invers, doar 25 %

revenind, căilor rutiere.

În 1932 însă, din cauza nefuncţionării liniei, s-a ajuns la

imposibilitatea ducerii produselor forestiere din Vrancea la Mărăşeşti

(şi de aici mai departe, la Focşani), în zona de munte nemaiajungând

produsele agricole strict necesare aprovizionării populaţiei din zonă.

Mai mult decât atât, suprasolicitarea şoselelor – realizate în cea mai

mare parte pe terenuri fugitive – a dus la distrugerea lor.

Datorită acestor inconveniente, Prefectura Judeţului Putna

declară că este hotărâtă să repună linia în exploatare, chiar dacă acest

lucru implica refacerea pe anumite segmente, a terasamentului,

digurilor şi podurilor şi înlocuirea traverselor.

Argumentând că realizarea acestui obiectiv contribuia

semnificativ la redresarea economică a Vrancei şi a localităţilor de pe

Valea Şuşiţei, Prefectura cere totuşi ajutor ministerului mai sus

menţionat. Acesta constă în darea în exploatare a unui „Vagon ….

automotor pentru 50 persoane, ecartament 76” sau „un motor cu

benzină sau ţiţei 4 - 5 vagoane”. Dacă nici una din aceste cereri nu

putea fi onorată, Ministerul era rugat să furnizeze Prefecturii „una

maşină cu aburi şi 10 vagoane, din care 1 de persoane, din cele aflate

în depozitul Soveja”.

Menţionând că va întreţine linia din încasările obţinute de pe

urma asigurării traficului de mărfuri şi călători, în vederea susţinerii

unor interese economico - administrative, Prefectura spera să readucă

la viaţă regiunea deservită de acest drum de fier 41.

41 Ibidem, dosar nr. 70 / 1933, f. 6 – 6 verso.


Doi ani mai târziu, situaţia era aproape neschimbată. Linia –

evaluată la aproximativ 50 milioane lei – nu era nici întreţinută, nici

dată în exploatare, Prefectura renunţând la iniţiativa prezentată mai

sus.

Renumitul profesor Constantin C.Giurescu, în calitate de

deputat a încercat să sensibilizeze Parlamentul României în ceea ce

priveşte repunerea liniei în circulaţie, dar discursurile domniei sale

„…nu au găsit ecou în sufletul guvernanţilor” 42.

În primăvara anului 1937, ca urmare a insistenţelor venite din

partea Prefecturii judeţului Putna, Ministerul Lucrărilor Publice şi al

Comunicaţiilor consimte să demareze o anchetă referitoare la

posibilităţile de repunere în circulaţie a liniei Mărăşeşti – Munţii

Vrancei. Evenimentul urma să aibă loc la 4 mai 43.

Membrii Comisiei de anchetă s-au întrunit în Staţia C. F. R.

Mărăşeşti, alcătuirea ei fiind următoarea:

- un inspector, delegat al Direcţiei Tehnice din cadrul

ministerului amintit anterior

- delegatul Marelui Stat Major pe lângă Grupul Inspecţiilor de

Exploatare C. F. R. Galaţi

- doi delegaţi ai Direcţiei de Întreţinere C. F. R.

- delegatul Inspecţiei Teritoriale Galaţi

- delegatul Direcţiei Generale a Drumurilor

- delegatul Direcţiei Generale Poştă – Telegraf – Telefon

- doi delegaţi ai Casei Pădurilor Statului

- Preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Focşani

- Secretarul aceleiaşi instituţii

- Reprezentantul proprietarilor din zona deservită de linie,

E. Balassinovici 44.

În cadrul lucrărilor Comisiei s-a amintit faptul că în 1928 linia

în cauză a fost concesionată Societăţii „Oituz” pe o perioadă de zece

42 „Mişcarea Putnei”, Anul I, nr. 1, 10 iulie 1935, p. 2. 43 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 97 / 1937, f. 57. 44 Ibidem, f. 58.


ani, ea obligându-se să efectjueze „cărăuşie publică de mărfuri şi

călători”.

Ulterior, Societatea „Oituz” a renunţat la concesionare în

favoarea fostului proprietar, ajungându-se la izbucnirea unui conflict

de interese între Ministerul de Finanţe şi Societatea „Tişiţa”.

În cele din urmă, Statul s-a decis să predea acesteia inventarul

propriu (instalaţii de exploatare forestieră, material de cale ferată şi

material rulant).

Deoarece Societatea „Tişiţa” nu avea drept de concesionare

pentru această linie, dar „…sunt interese generale şi capitale ca

această linie să fie redată circulaţiei”, s-a decis desfăşurarea unei noi

anchete, la 4 iunie, la Focşani.

Pe lângă cei deja prezenţi la 4 mai, erau aşteptate să participe

la lucrări toţi cei interesaţi de linia Mărăşeşti –Munţii Vrancei, un alt

mare proprietar din zona deservită de linie, deţinător el însuşi de cale

ferată – Al. S. Zisu (Zisso), Direcţia Minelor şi „…parlamentarii cari

au făcut interpretări în parlamentul Ţării”. Tuturor participanţilor li

se cerea să redacteze „un memoriu în care să argumenteze temeinic

necesitatea punerii în funcţiune a liniei”, cu evaluări financiar –

contabile şi situaţii statistice 45.

Prefectura Judeţului Putna şi Consiliul Judeţean aveau să

convoace şi Consiliile comunelor deservite de linie, „astfel încât toate

avizele să fie prezentate prin delegaţii respectivi la data anchetei” 46.

Se ajunge acum la concluzia că cei 120 de km de cale ferată

(luându-se în calcul probabil toate ramificaţiile, inclusiv liniile de

garaj) sunt mult prea importanţi pentru economia judeţului pentru a se

renunţa la acest drum de fier.

Linia în cauză avea drept punct terminus importantul nod

feroviar Mărăşeşti, care asigură legătura cu Ţara (inclusiv cu porturile

Dunărene Galaţi şi Brăila).

45 Ibidem. 46 Ibidem, f. 59.


Linia deservea comunele Făurei – Garoafa şi Bătineşti, de

unde se încărcau – în vederea aprovizionării întregului judeţ – un

număr mare de vagoane cu legume produse în zonă, grădinăritul fiind

şi astăzi – ca şi atunci – ocupaţia exclusivă a locuitorilor acestor

aşezări.

Tot de această linie beneficiau şi comunele care intră în

componenţa celebrei podgorii Panciu – Ţifeşti, Clipiceşti, Panciu cu

actualele cartiere, Străoane – şi care furnizau pentru piaţa internă

vinurile foarte apreciate şi căutate, în cantităţi mari.

Linia era de mare folos şi pentru comunele Varniţa –

producătoare de var şi piatră de var -, Vizantea şi Soveja – staţiuni

balneare şi climaterice, fără a uita pe cele forestiere ( de la Răcoasa la

Tulnici).

Cu alte cuvinte, afirmau participanţii, existenţa liniei garanta

starea înfloritoare a zonei deservite de linie, bazată pe valorificarea şi

schimbul de produse.

Devenind agricultori şi la câmpie, în urma împroprietăririi din

1921, locuitorii din zona de munte au receptat linia ca pe un „enorm

avantaj, transportând cu uşurinţă recoltele de porumb şi de grâu …

cu tot preţul urcat ce Societatea îl percepea” 47.

Întreruperea circulaţiei a însemnat o stare generală de

înapoiere: „Viaţa e mai aspră, mai grea, locuitorii mai sărăciţi, copii

prost hrăniţi şi piperniciţi şi bolile sociale nemiloase şi-au făcut

apariţia”.

Drept urmare, Prefectura Judeţului Putna relua ideea preluării

liniei şi reînceperii circulaţiei, ideal fiind a se normaliza (lărgi)

ecartamentul acesteia.

Materialul rulant se găsea într-un stadiu destul de bun de

conservare, rămânând însă de refăcut terasamentele, podurile şi

podeţele.

Linia Mărăşeşti – Munţii Vrancei avea şi o reală importanţă

strategică, fapt dovedit în timpul Primului Război Mondial.



Prin menţinerea liniei „s-ar da acestei frumoase şi bogate

regiuni … un nou impuls de viaţă şi oamenii ar începe să cunoască o

nouă eră de propăşire” şi nu s-ar abandona „în întuneric şi mizerie”.

Populaţia din zonă – considera Prefectura - „curat românească,

harnică şi cuminte” – merita efortul cerut Statului român 48.

La rândul ei şi Camera de Comerţ şi Industrie Focşani a

intervenit pentru menţinerea liniei, primind „toate asigurările date de

organele superioare” 49.

Cu toate acestea, cursul evenimentelor a avut o altă evoluţie

decât cea dorită de autorităţile putnene.

În condiţiile în care Societatea Anonimă pe Acţiuni pentru

exploatarea de păduri „Tişiţa” intrase în lichidare, nemaiavând front

de lucru, la 11 iunie 1937 aceasta a solicitat acordarea autorizaţiei de

demontare a liniei aflate în discuţie, a cărei lungime totală, cu tot cu

ramificaţii, era de 120 km.

În ziua următoare, Ministerul Lucrărilor Publice şi al

Comunicaţiilor înştiinţa Prefectura Judeţului Putna că linia Mărăşeşti

– Munţii Vrancei a redevenit proprietatea Societăţii „Tişiţa”, în urma

unei înţelegeri încheiate cu Ministerul de Finanţe. Pentru a aproba

cererea Societăţii referitoare la demontarea liniei, ministerul în cauză

cerea Prefecturii întocmirea unui aviz din care să rezulte dacă este sau

nu de acord cu desfiinţarea acestui drum de fier 50.

Totodată însă, Ministerul amintit atrăgea atenţia Prefecturii să

nu aprobe Societăţii „Tişiţa” „nici un fel de demontare sau ridicare

din linie sau material rulant”, decât numai după obţinerea aprobărilor

necesare. Şi aceasta deoarece „chestiunea” era „în curs de tratare” 51.

În cursul aceleiaşi luni, Societatea „Tişiţa” avea să obţină

autorizaţia cerută 52, la 26 iunie litigiul fiind deja stins. Tot atunci,

48 Ibidem, f. 64. 49 Ibidem, dosar nr. 34 / 1939, f. 18 – 19. 50 Ibidem, dosar nr. 97 / 1937, f. 62. 51 Ibidem, f. 67. 52 Ibidem, dosar nr. 76 / 1937, passim.


amintita Societate a dat dispoziţii referitoare la ridicarea întregului

material rulant (locomotive şi vagoane), la „demontarea şinelor de pe

traseul liniei pe toată întinderea” şi a instalaţiilor Fabricii de cherestea

„Carpaţi” din Soveja 53.

Reacţiile vrâncenilor nu au întârziat să apară. Reţine atenţia

astfel Adresa înaintată de Primăria comunei Câmpuri Prefecturii

judeţului Putna, prin care se justifică şi se susţine menţinerea liniei

Mărăşeşti – Munţii Vrancei.

Din document rezultă că toată populaţia rurală din zona Văii

Şuşiţei dorea refacerea liniei, care „mai dădea puţină viaţă” regiunii.

Distrugerea ei însemna pauperizarea locuitorilor. În noile condiţii, ei

nu mai puteau face negoţ rapid şi profitabil cu lemnul tăiat din

pădurile proprii. De asemenea, prin dispariţia liniei se dădea o grea

lovitură regimului de exploatare a acestora, prin intermediul

Cooperaţiei forestiere existente. În plus, vizitarea Mausoleelor de la

Mărăşeşti şi Soveja şi a fostei zone a frontului din timpul Primului

Război Mondial (Câmpul istoric de la Mărăşti şi înălţimile Momâia,

Răchitaşul, Cocoşilă etc.) nu mai avea să fie atât de intensă ca în

trecut. La rândul său turismul local avea mult de pierdut, de pe urma

dispariţiei drumului de fier, făcându-se referire directă la Staţiunile

balneo-climaterice Vizantea şi Soveja.

În fine, se reaminteşte faptul că linia are o dublă importanţă şi

pentru armată. Pe de altă parte, ea poate oricând fi de folos Marelui

Stat Major şi Garnizoanei Focşani asigurând rapid aprovizionarea cu

furaje şi lemne pentru foc şi nu numai, existente în zonă din belşug. Pe

de altă parte, pentru detaşamentul încartiruit la Soveja, părţile locului

oferă condiţii ideale pentru instrucţie (trageri, aplicaţii etc.) şi pentru

cazarmă, utilizându-se terenurile Statului.

În opinia Primăriei comunei Câmpuri, „salvarea” ar veni doar

din partea Guvernului, care ar putea opri demontarea cel puţin pe

porţiunea Mărăşeşti – Soveja, deservindu-se astfel „strictele nevoi ale

regiunii”. Pentru aceasta era însă nevoie de cel puţin două locomotive

53 Ibidem, dosar nr. 97 / 1937, f. 69, dosar nr. 51 / 1939, f. 191.


şi 20 de vagoane platformă şi un singur vagon de călători. Cât despre

refacerea liniei, aceasta s-ar putea realiza cu eforturi minime din

partea Statului, în condiţiile în care s-ar apela la Regimentul C. F. R.

din cadrul Garnizoanei Focşani.

În încheierea Adresei, Primăria comunei Câmpuri cere

Prefecturii de Putna „să interveniţi pentru satisfacerea acetei mari

doleanţe” 54.

Lucrările de demontare a liniei continuă şi în 1938, ritmul lent

de desfăşurare al acestora fiind impus de rezolvarea problemei

despăgubirilor datorate de Societatea „Tişiţa” comunelor deservite de

linie, ele reprezentând contravaloarea terenurilor pe care trecea drumul

de fier în cauză 55. La fel au stat lucrurile şi pentru perioada 1939 –

1940 56.

De altfel, problema despăgubirilor se regăseşte din plin în

documentele cercetate.

Lucrările de documentare a liniei au afectat din nou terenurile

locuitorilor putneni. La Tulnici de pildă, la începutul anului 1937

Societatea „Tişiţa” a fost nevoită să plătească proprietarilor individuali

30 lei pentru fiecare metru liniar de teren utilizat, pe o perioadă de

patru ani 57. Ulterior, în cursul aceluiaşi an , Ministerul de Finanţe a

dat un Ordin în virtutea căruia Societatea „Tişiţa” îşi putea demonta

linia fără a plăti despăgubiri, ceea ce a declanşat protestul comunelor

Răcoasa, Câmpuri, Soveja, Tulnici şi Negrileşti 58.

La 23 martie 1938, Prefectura Judeţului Putna a emis Ordinul

nr.409, în baza căruia Societatea „Tişiţa” era liberă să-şi demonteze

linia, informând comunele deservite că între cele două părţi s-a

încheiat o tranzacţie, despăgubirile cuvenite fiind virate în contul

acestei instituţii. În baza aceluiaşi Ordin, materialul rulant şi de cale

54 Ibidem, f. 69. 55 Ibidem, dosar nr. 105 / 1938, passim. 56 Petru Obodariu, op. cit., p. 20. 57 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 95 / 1939, f. 118 – 118

verso. 58 Ibidem, dosar nr. 51 / 1939, f. 191.


urmau a fi păzite de jandarmi, prevenindu-se astfel producerea unor

excese de către localnici 59.

La Răcoasa, de pildă, forţele de ordine îi ameninţau pe

reclacitranţi „cu bătae şi pedeapsă” 60.

La 2 octombrie 1938, locuitorii din Răcoasa au trimis

Prefecturii judeţului Putna, prin doi delegaţi (preotul din comună şi un

fospodar de fronte) o declaraţie referitoare la despăgubirile ce aveau

să le primească din partea Societăţii „Tişiţa” pentru terenurile pe care

s-a instalat calea ferată Mărăşeşti – Munţii Vrancei. În document se

precizează următoarele: „suma de lei 30.000 cuvenită – să fie

întrebuinţată de Dl.Prefect al judeţului pentru lucrări obşteşti ca:

biserică, şcoală şi alte opere, declarând categoric că noi obştenii

renunţăm la drepturile ce ni se cuvin fiecăruia în parte din această

sumă. … Domnia sa să decidă cum crede de cuviinţă” 61.

În octombrie 1938, se stabilesc şi suma cuvenită obştii

Tulnici: 120.000 lei . Banii urmau să aibă o triplă destinaţie: refacerea

şcolii, achitarea impozitelor obştii şi a drepturilor băneşti pentru

fiecare dintre membrii acesteia 62.

La 16 martie 1939, urgentarea achitării despăgubirilor către

comunele îndreptăţite a făcut obiectul unei şedinţe desfăşurate la

Prefectură. Se reaminteşte faptul că în baza înţelegerii survenite între

Societatea „Tişiţa” şi acestea din urmă, suma de 400.000 lei a fost

depusă de către fostul proprietar al liniei la Administraţia Financiară

Putna. Timp de peste un an, în marea majoritate a cazurilor, comunele

respective nu se hotărâseră cum să cheltuiască banii primiţi 63. Tocmai

acest lucru avea să-l facă acum Prefectura, ce repartizează banii astfel:

a) Comuna Răcoasa – aceeaşi sumă menţionată anterior

pentru repararea Bisericii

59 Ibidem, dosar nr. 95 / 1939, f. 118 – 118 verso. 60 Ibidem, f. 118. 61 Ibidem, f. 119 – 121. 62 Ibidem, dosar nr. 51 / 1939, f. 145 – 145 verso. 63 Ibidem, f. 191.


b) Comuna Câmpuri – 42.000 lei, destinaţi întreţinerii

drumurilor comunale

c) Comuna Soveja – 70.000 lei, pentru construirea Băii

Populare

d) Comuna Negrileşti – 60.000 lei, pentru construirea

localului de şcoală

e) Comuna Tulnici – aceeaşi sumă şi aceeaşi destinaţie

menţionate anterior.

Era însă vorba de o primă etapă de împărţire a despăgubirilor.

În cea de a doua, situaţia a fost următoarea:

a) comuna Răcoasa – încă 10.000 lei, pentru construirea de

drumuri

b) comuna Câmpuri – încă 16.500 lei pentru localul de şcoală

c) comuna Soveja – încă 30.000 lei pentru clădirea Băii

Populare

d) comuna Negrileşti – încă 10.000 lei, pentru localul şcolii

e) comuna Tulnici – încă 10.000 lei, în acelaşi scop 64.

În luna iulie, locuitorii comunei Tulnici, panicaţi de faptul că

nu şi-au primit încă despăgubirile, ameninţau Prefectura Judeţului

Putna că-şi vor căuta dreptatea în instanţă. Totodată, obştenii nu se

sfiau să afirme răspicat: „… pe nedrept ne-a fost răpit un bun al

nostru (n.n. – pământul) cari noi l-am apărat până la ultima picătură

de sânge, iar acum pe nedrept ni l-a răpit căci noi n-am autorizat pe

nimeni să facă tranzacţie în numele nostru, iar dacă s-a făcut, nu s-a

făcut cu voia noastră şi nu ne-a făcut nici forme de exproprieri”.

Prefectura Judeţului Putna nu a cedat însă acestor ameninţări.

Cu alte cuvinte, decizia luată de fostul prefect, colonelul Arbore –

suma cuvenită obştii Tulnici să intre în bugetul comunei rurale cu

acelaşi nume – avea să rămână în picioare 65.

În fine, în noiembrie 1939, ca urmare a cererii comunităţii

locale, la Răcoasa banii rezultaţi din despăgubiri aveau să se

64 Ibidem, f. 191 – 191 verso, 192. 65 Ibidem, dosar nr. 95 / 1939, f. 118 verso.


cheltuiască pentru repararea localului de şcoală, renunţându-se la

obiectivul iniţial (repararea bisericii) 66.

Desfiinţarea liniei ferate Mărăşeşti – Munţii Vrancei a

însemnat un adevărat şoc pentru localităţile pe care le deservea,

regresul fiind mai mult decât evident. Grăitoare în acest sens este

opinia Prefecturii judeţului Putna din 1937, anul în care au început

lucrările de demontare a liniei: „Starea sanitară era bine influenţată

cum şi starea culturală a regiunei, lucru firesc prin mişcarea vioaie şi

viaţă civilizată ce împrăştie în juru-i o cale ferată, cu personal

selecţionat”. Acest drum de fier „întreţinea, dacă nu complecta buna

stare a populaţiei neaoş vrânceană, cel puţin o viaţă mai

omenească”67.

La mai bine de şase decenii de la desfiinţarea liniei, profesorii

Florica şi Iulian Albu, autorii ultimei monografii dedicate comunei

Soveja, afirmă că localitatea şi Staţiunea cu acelaşi nume „au pierdut

cel mai valoros mijloc de transport, oamenii trebuind să se întoarcă

exclusiv la căruţele cu cai, pe drumurile desfundate de ploi şi trecând

apele prin vaduri” 68.

Refacerea căii ferate Mărăşeşti – Munţii Vrancei a constituit

subiectul a nu mai puţin de zece memorii întocmite de fostul secretar

al Primăriei oraşului Focşani, Ioan Romanoai (1885 – 1978), în

colaborare cu diverşi intelectuali ai acestor locuri. Autor şi coautor al

multor proiecte care au dus la modernizarea judeţului Putna (ulterior

Vrancea) şi a capitalei acestuia, Ioan Romanoai a atras atenţia

autorităţilor locale asupra importanţei reînfiinţării liniei aflate în

discuţie în anii 1945, 1948, 1959, 1960, 1963, 1965, 1966, 1967, 1968

şi 1972.

În viziunea sa, linia trebuia să aibă traseul Mărăşeşti –

Câmpuri – Vizantea – Soveja – Tulnici – Greşu, fiind deschisă astfel o

nouă cale de comunicaţie cu Transilvania. Fiecare staţie avea nevoie

66 Ibidem, dosar nr. 51 / 1939, f. 238 – 239. 67 Ibidem, dosar nr. 97 / 1937, f. 63 verso. 68 Florica Albu, Iulian Albu, op. cit., p. 156.


de rampe de încărcare, ştiut fiind că în zonă se puteau exploata nu

doar masa lemnoasă, ci şi zăcămintele de piatră atât de necesare

pentru pavaje şi construcţii 69. Din păcate totul a rămas la stadiu de

deziderat.

Pentru Văile Şuşiţei şi Putnei deopotrivă, linia Mărăşeşti –

Munţii Vrancei a fost o adevărată fereastră spre lume, spre

modernitate. Şi dacă transportul mărfurilor a asigurat, prosperitatea

economică a zonei, cel a persoanelor a avut drept consecinţă

vehicularea fără precedent a unor idei care au schimbat, încet – încet,

mentalităţi mai mult sau mai puţin anacronice 70.

69 Ionuţ Iliescu, Ioan Romanoai (1885 – 1978), în Cronica Vrancei, vol. III,

Editura Pallas, Focşani, 2002, p. 371 – 373. 70 Petru Obodariu, op. cit., p. 19.


CONTRIBUŢII LA ISTORICUL CĂII FERATE ADJUD –

COMĂNEŞTI – GHIMEŞ. SECŢIA DE CIRCULAŢIE

CORESPUNZĂTOARE FOSTULUI JUDEŢ PUTNA

Ionuţ Iliescu

Necesitatea construirii acestei linii a fost deopotrivă de ordin

politico - strategic şi economic. Existenţa ei asigura, pe de o parte,

legătura directă între Transilvania şi Moldova 1, prin pasul Ghimeş

Palanca 2. Pe de altă parte, se rezolva astfel problema transportului

sării pentru export, de la Târgu Ocna 3, prin Adjud, Mărăşeşti şi Buzău

către porturile de la Dunăre şi Marea Neagră 4.

În perioada 1873 – 1874, Mihail Kogălniceanu cerea ca

legătura feroviară dintre Moldova şi Transilvania să se realizeze şi pe

la Oituz – Adjud, pe Valea Trotuşului, făcându-se astfel joncţiunea cu

drumul de fier care avea drept punct terminus portul Galaţi 5.

Încă din 1874, Statul român, dorind să continue lucrările la

reţeaua feroviară a ţării, a apelat la mai mulţi specialişti străini. În

1 Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, Istoria ştiinţei şi tehnicii în România.

Date cronologice, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

Bucureşti, 1985, p. 227. 2 Radu Bellu, Mică monografie a Căilor ferate din România, vol. IV,

Regionalele de cale ferată Galaţi şi Constanţa, Editura Publiferom,

Bucureşti, 1999, p. 163. 3 Constantin Botez, Dem. Urmă, Ion Saizu, Epopeea feroviară românească,

Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1977, p. 138. 4 Ibidem, p. 191. 5 Ibidem, p. 96.


1875, anglezului Crawley i se aprobă concesionarea drepturilor de

construire a liniei Adjud – Tg. Ocna 6.

Deoarece lucrările se făceau contra unei sume cu mult peste

valoarea reală şi cu o încetineală aproape suspectă, acestea vor fi

sistate 7.

În 1877, Statul a decis să încredinţeze la Anghel Saligny

direcţia construcţiei liniei Adjud – Tg. Ocna, dând astfel credit spiritul

creator autohton 8.

În anii 1879-1880, inginerii din Ministerul Lucrărilor publice

lucrează intens la Caietele de sarcini, traseul şi proiectul acestei linii,

stabilind totodată amănunte legate de costuri şi de plăţile ce trebuiau

efectuate 9.

Lucrările reîncep în 188110, după ce linia a fost declarată de

utilitate publică prin decret Regal, în aprilie acelaşi an. Lucrările

aveau să fie coordonate de Direcţia Liniilor Adjud – Tg. Ocna şi

Bârlad – Vaslui, în fruntea căreia se afla Petru Ene 11 (inginer calsa I).

Din echipa sa au făcut parte Anghel Saligny (inginer clasa a II-a),

M. Romniceanu, Math. Brăescu şi Ioan Catargiu (ingineri ordinari

clasa a III-a), Victor Daniilopolu şi Arghir Chiriac (elevi – ingineri),

Nicolae Davidescu şi Pandele Iliescu (conductori clasa I) 12.

Pe acest drum de fier, Anghel Saligny a înfăptuit primele

poduri duble (pentru şosea şi cale ferată). Din România 13.

6 Alexandru Cebuc, C. Mocanu, Din istoria transporturilor de călători în

România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 121. 7 Virgil Cobileac, Adrian I. Avram, Petru C. Buculei (coord.), Oraşul Adjud.

Monografia istorico – geografică, Adjud, 1998, p. 68. 8 Constantin Botez, Dem. Urmă, Ion Saizu, op. cit., p. 140. 9 Ibidem, p. 94, 138. 10 Virgil Cobileac, Adrian I. Avram, Petru C. Buculei (coord.), op. cit., p. 68. 11 Radu Bellu, op. cit., p. 166 – 167. 12 Ibidem, p. 166. 13 Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu, op. cit., p. 189.


În lungime de 50.162 m, cu cinci staţii, calea ferată Adjud –

Tg. Ocna a fost pusă în circulaţie la 22 iunie 1884 pentru călători şi la

28 septembrie acelaşi an, pentru transportul de mărfuri 14.

Tot la 22 iunie 1884 s-a inaugurat, în partea de est a staţiei

Adjud 15, Depoul C. F. R. La început, acesta a fost doar un punct de

alimentare şi de întreţinere a locomotivelor compus din două canale şi

o remiză de lemn pentru adăpost şi reparaţii” 16. Două din cele patru

remize de locomotive dependente de acest depou – care asigură

circulaţia pe linia aflată în discuţie – se află în raza judeţului nostru, la

Mărăşeşti şi Focşani 17.

Linia care, pe teritoriul judeţului nostru, străbate Valea

Trotuşului … a presupus realizarea mai multor poduri 18. În arealul

fostului judeţ Putna – actualmente Vrancea – impresionează podul

realizat de Anghel Saligny, la Urecheşti, peste Trotuş 19.

Şi această linie a impus efectuarea unor exproprieri, în

repetate rânduri. Documentele de arhivă fac unele referiri la această

problemă.

Deşi trecuseră doi ani de la expropriere, în vara anului 1883

locuitorii din comuna Urecheşti au înaintat M. S. Regelui Carol I un

protest motivat de neplata terenurilor pe care au fost obligaţi să le

cedeze. Mai mult decât atât, semnatarii considerau că preţurile

propuse de Stat erau derizorii. Ei menţionează şi faptul că îşi vor căuta

dreptatea în instanţă, la Tribunalul judeţean Putna, în condiţiile în care

14 Mihail Canianu, Aureliu Candrea, Dicţionar geografic al judeţului Putna

de … . Lucrare premiată de Societatea Geografică Română în şedionţa

adunării generale din martie 1893, Bucuresci, Tipografia şi Fonderia de

Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1897, p. 1. 15 Alexandru Deşliu, Adjud. Ghid Turistic, Guide Touristique, Touristic

Guide, Editura Pallas, Focşani, 2002, p. 26. 16 Virgil Cobileac, Adrian I. Avram, Petru C. Buculei (coord.), op. cit.,

p. 68 – 69. 17 Radu Bellu, op. cit., p. 72. 18 Ibidem, p. 167. 19 Ibidem, p. 172.


Comitetul Permanent al Judeţului Putna, Prefectura judeţului Putna şi

Ministerul Lucrărilor Publice nu au manifestat interes pentru

soluţionarea cererilor lor.

Situaţia în care se găseau aceşti oameni – se afirmă în

documente – era critică. Pe de o parte, nici clădirile expropriate,

supuse deteriorării şi nici terenurile expropriate, cu recoltele

compromise, nu au fost evaluate şi, în consecinţă, nu s-a plătit nici

contravaloarea lor. Pe de altă parte, diminuându-li-se drastic sursele de

venit, prin exproprierea bunurilor, fără a li se da posibilitatea de a

achiziţiona altele similare, aceste persoane abia dacă-şi mai puteau

plăti taxele şi impozitele către Stat, riscând să intre sub incidenţa

prevederilor legale.

Văzând că nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să înfrunte

sărăcia cruntă şi „… noi cu familiile şi bagajele să ne transportăm sub

corturi pe câmp”, cetăţenii îşi îndreaptă un ultim gând către Rege:

„…implorăm la misericordia Alteţei Voastre ca siliţi expropriaţi cel

puţin să fim evaluaţi şi plătiţi de pagubele la care suntem expuşi” 20.

Apelul lor nu a avut însă efectul scontat. Statul român nu

plătise despăgubirile civenite nici în vara anului 1885, când Comitetul

Permanent al judeţului Putna încă se mai judeca la acelaşi tribunal

judeţean, cu aceiaşi împricinaţi. Dovedind o profundă nepăsare faţă de

soarta păgubiţilor din Urecheşti, Direcţia Generală a căilor ferate

Adjud – Tg. Ocna, Bacău – Piatra şi Câmpina – Doftana solicita în

repetate rânduri Comitetului Permanent al judeţului Putna şi

Prefecturii judeţului Putna docuemntaţia referitoare la exproprierile

făcute cu ocazia construirii liniei Adjud – Tg. Ocna. Direcţia fusese

informată însă că acestea se găseau la Tribunalul din Focşani, din

cauza procesului mai sus menţionat. Ruperea de realitate a

organismului de conducere feroviar a mers până acolo încât acesta

solicita „rezolvarea procesilor de aseminea natură”, doar pentru ca

20 Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita A. N. Vn.), fond

Prefectura judeţului Putna, dosar nr. 3 / 1883, f. 331 – 332.


„astfel să putem avea mai degrabă mencionatele documente” 21. Fără

îndoială că Direcţia pomenită anterior nu avea decât atribuţii de ordin

tehnic, neputând soluţiona litigii financiare. Dar un asemenea

organism ar fi putut contribui la soluţionarea conflictului de o manieră

benefică ambelor părţi. În nici un caz atitudinea adoptată – încercarea

de tergiversare a actului justiţiar, doar pentru a intra în posesia unor

dosare nu poate fi aprobată, în joc fiind soarta unor oameni lăsaţi

efectiv pe drumuri.

Linia a fost refacţionată de două ori până în 1948 22,

instalaţiile de siguranţa circulaţiei din staţiile Urecheşti şi Bâlca,

montate în 1884 fiind înlocuite în două rânduri (în 1912 şi în 1938).

Aceste staţii au beneficiat de la bun început nu doar de clădiri de

călători, ci şi de birouri de mişcare, cabine pentru acari şi telegraf

Morse 23.

În timpul Primului Război Mondial, linia Adjud – Tg. Ocna a

trecut prin momente deosebit de grele. Referindu-ne strict la porţiunea

putneană a acesteia, trebuie menţionate bombardarea gării din Adjud

şi scoaterea din funcţiune a unor instalaţii şi linii 24. Linia aflată în

discuţie avea o importanţă deosebită pentru Armata Română,

asigurându-i transportul trupelor, materialului de război, hranei şi

combustibilului (petrol şi cărbune).

Curajul şi strădania ceferiştilor şi soldaţilor au asigurat un

trafic permanent şi intens, în ciuda bombardamentelor inamice 25.

Nu de puţine ori, ignoranţa sau reaua voinţă a locuitorilor din

comunele deservite de această linie au pus traficul în primejdie. Aşa

s-a întâmplat, de exemplu, în 1928, când autorităţile judeţene erau

înştiinţate de comiterea unor „atentate pe calea ferată Adjud –

21 Ibidem, f. 14, 19 – 20. 22 Radu Bellu, op. cit., p. 173. 23 Ibidem, p. 178 – 179. 24 Ibidem, p. 170. 25 Constantin Botez, Dem. Urmă, Ion Saizu, op. cit., p. 206.


Tg. Ocna 26 (n. n. „atentat”, fireşte, în sensul de infracţiune care punea

sub semnul întrebării siguranţa circulaţiei).

Peste numai cinci ani conducerea C. F. R. a hotărât

construirea unui canal pe pârâul Borşani care să deservească Staţia

Bâlca. În februarie 1933, conform planului, avea să înceapă

exproprierea unor terenuri aflate în proprietatea comunei Bâlca 27.

Ulterior, pe marginea canalului, aflat lângă gara Bâlca, s-au plantat

salcâmi, pentru consolidarea terenului şi, implicit, protejarea lucrării.

În toamnă însă, locuitorii acestei comune, uitând că şi ei beneficiau de

linia în cauză, au lăsat vitele să distrugă plantaţia. Doar la cererea

Prefecturii, Primăria comunei Bâlca a apelat la forţele de ordine pentru

supravegherea canalului, vitele locuitorilor din comunele Bâlca şi

Borşani lăsate slobode urmând a fi confiscate 28.

În perioada 1940 – 1941, linia Adjud – Tg. Ocna a intrat

într-un program de extindere a staţiilor, din motive strict strategice 29.

De asemenea, după cel de-Al Doilea Război Mondial, această

linie a fost supusă iminentului proces de modernizare 30.

De la două perechi de trenuri zilnic, în 1884, traficul se

intensifică la patru perechi de trenuri pe zi (1900, 1914 şi 1938) şi

şapte (1928) 31.

Inaugurată la 13 septembrie 1872, staţia Adjud beneficia de

patru linii de circulaţie.

Staţia Urecheşti a fost dată în folosinţă la 22 iunie 1884,

dispunând de două linii de circulaţie 32 având clădire de călători din

ianuarie 1881, cu o suprafaţă de aproape 180 m 2 33.

26 A. N. Vn., fond Prefectura judeţului Putna, dosar nr. 49 / 1928, passim. 27 Ibidem, dosar nr. 70 / 1933, f. 9, 16 – 17. 28 Ibidem, f. 27 – 28. 29 Constantin Botez, Dem. Urmă, Ion Saizu, op. cit., p. 283, 293. 30 Radu Bellu, op. cit., p. 170. 31 Ibidem, p. 175. 32 Ibidem, p. 174. 33 Ibidem, p. 335.


În 1892, din staţia Urecheşti au urcat 5.382 călători, cu bilete

cumpărate la toate cele trei clase, în valoare de 2.486,40 lei. Venitul

global al staţiei era însă de 44.156,20 lei, diferenţa de peste 40.000 lei

fiind asigurată de transportul mărfurilor 34. La 1904, pe lista

personalului C. F. R. din staţie figura un şef de gară clasa a III-a şi un

telegrafist clasa a III – a 35.

La rândul ei, staţia Bâlca a fost inaugurată tot la 22 iunie

1884, având în dotare două linii de circulaţie 36 şi clădire de călători

din 1899, cu o suprafaţă de 140 m ² 37. Personalul staţiei era identic –

numeric şi ca funcţii – cu cel al staţiei din Urecheşti 38.

La începutul secolului, călătorul care folosea un tren mixt pe

această linie parcurgea distanţa Adjud – Urecheşti în 20 de minute,

Urecheşti – Bâlca în 19 minute şi Bâlca – Căiuţi (comună în judeţul

Bacău) în 15 minute. Cu alte cuvinte, cei 23,2 km erau străbătuţi în

54 de minute. Pe acest segment, timpul de oprire însuma nouă

minute39.

Pe această linie au circulat, până la jumătatea secolului trecut

(şi după) nu mai puţin de şapte tipuri de locomotive, pentru transport

de călători, mărfuri şi mixt, după cum urmează:

1) Seria 500, între 1884 – 1916

2) Seria 1.400, între 1915 – 1925

3) Seria 2.034, între 1925 – 1944

4) Seria 130.500, între 1925 – 1947

5) Seria 50, între 1944 – 1967

6) Seria 230, între 1944 – 1967

7) Seria 150.100, între 1946 – 1968 40.

34 Mihail Canianu, Aureliu Condrea, op. cit., p. 362. 35 Radu Bellu, op. cit., p. 168. 36 Ibidem, p. 174. 37 Ibidem, p. 355. 38 Ibidem, p. 168. 39 Ibidem, p. 180. 40 Ibidem, p. 177 – 178.


Cu excepţia locomotivelor din seria 2034, toate celelalte au

fost menţionate odată cu liniile pe care au circulat (Focşani –

Odobeşti, Făurei – Tecuci şi Mărăşeşti – Tecuci).

Locomotivele cu abur din seria 2034 – 2073 au fost fabricate

între 1911 – 1915 la Henschel & Sohn - Kassel, Atelierele Mecanice

Tubize - Belgia şi Schwartzkoff - Berlin. Destinată garniturilor pentru

transportul de persoane, o asemenea locomotivă a costat Statul Român

76.900 lei. Era dotată cu componente de provenienţă germano -

engleză, utilizând drept combustibil cărbuneele şi păcura.

Aceste locomotive au fost folosite de Depoul Adjud până în

1960. Cele patru mocomotive care mai funcţionau în 1946, au fost

casate, treptat - treptat, între 1955 – 1966. Aveau o greutate de

aproape 60 de tone şi o viteză maximă de 90 km / h 41.

Alăturându-se liniilor deja existente – Roman – Bacău –

Adjud – Mărăşeşti – Tecuci, inaugurată în 1872 şi Buzău – Mărăşeşti,

inaugurată în 1881, linia Adjud – Tg. Ocna – Comăneşti – Ghimeş, a

însemnat nu numai un câştig strategico – militar, ci şi unul economic,

facilitând exportul sării, lemnului, păcurii şi cărbunelui din zona

Tg. Ocna – Comăneşti – Ghimeş şi mărind astfel veniturile Statului

Român.

41 Radu Bellu, Locomotive cu abur…, p. 341.


ASPECTE PRIVIND ÎNVĂŢĂMÂNTUL PUTNEAN

ÎNTRE ANII 1944 – 1948

Gheorghe Miron

Anii 1944 – 1948 s-au caracterizat printr-o puternică inflaţie,

o creştere a costului vieţii, lipsa produselor alimentare şi specula, la

care se adaugă efortul achitării datoriei de război a ţării noastre.

Aceste elemente, adăugate altora, au pus cultura românească din anii

imediat postbelici în faţa unor greutăţi insurmontabile. A fost o gravă

criză economică ce va continua, după 1948, cu una de conţinut 1.

În luna februarie 1948 a avut loc la Congresul de constituire a

partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, prin contopirea

Partidului Social - Democrat cu Partidul Comunist. Importanţa acestui

act era capitală, întrucât el înlătura din capul locului orice posibilitate

a unei eventuale opoziţii politice organizate. Concentrarea întregii

puteri, odată pentru totdeauna în mâinile unui singur partid politic,

însemna instituirea unei voinţe unice, a unei discipline unice, a unei

ideologii unice, a unei prese care vorbea cu o singură voce, a unei

literaturi monocorde. Consecinţele acestei concentrări fără precedent a

puterii nu vor întârzia să se producă 2.

Tot în primăvara anului 1948 s-a definitivat reforma justiţiei,

pregătită încă din anul 1947, iar în luna iunie au fost naţionalizate

întreprinderile industriale, miniere, bancare, de asigurări şi transport 3.

1 Ion Cristoiu, 1944 – 1948. Criza economică loveşte grav cultura, în

,,Historia”, An I, Nr. 6 / 2002, p. 44. 2 Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 1994,

p. 142. 3 Ibidem, p. 144.


Astfel, tipografiile, fabricile de hârtie, fondurile băneşti etc. au

trecut în mâinile Statului. Prin aceasta, Statul a dispus de unul dintre

cele mai eficiente mijloace de control asupra vieţii culturale şi literare,

ceea ce a făcut practic imposibilă tipărirea unui singur rând, care în

prealabil n-ar fi fost autorizat. Imediat după Naţionalizare a fost

elaborată o nouă Lege pentru editarea şi difuzarea cărţii (care înlocuia

Legea 596 / 1946, referitoare la aceeaşi problemă), instituţionalizând,

în esenţă, cenzura preventivă 4.

În agricultură au fost instituite cotele obligatorii şi, odată cu

ele, a început lunga campanie împotriva ,,chiaburilor”, adică a

ţăranilor mai înstăriţi, care erau declaraţi ,,duşmani de clasă” şi trataţi

în consecinţă5.

La măsurile luate pe plan intern în scopul instituirii

controlului deplin şi asupra vieţii culturale, s-a adăugat orientarea

totală şi necondiţionată spre Uniunea Sovietică, paralel cu ruperea

legăturilor culturale seculare cu Europa Centrală.

În anul 1948 a fost denunţat Acordul cultural dintre România

şi Franţa, încheiat în 1939. Măsura a fost justificată astfel, în ziarul

,,Scânteia” din 21 septembrie 1948: ,,Acest acord se caracterizează

prin inegalitatea clauzelor în defavoarea României şi prin

unilateralitatea lui. El avea scopul să transforme din punct de vedere

spiritual România într-o provincie franceză sau într-un fel de

dominion francez, pentru a face din ea pe tărâm economic şi politic o

adevărată semicolonie” 6. Tot aici, se vorbea despre ,,spiritul

ploconimii servile faţă de tot ce este occidental” 7.

Această atitudine, ca şi limbajul, au fost imediat adoptate şi de

presa literară, în care s-a desfăşurat o lungă şi furibundă campanie

4 Marin Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 56. 5 Romulus Rusan, Instaurarea Comunismului – între rezistenţă şi represiune,

Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 130. 6 Marin Niţescu, op.cit., p.63. 7 Ibidem.


împotriva aşa – zisului ,,cosmopolitism”, a ,,ploconimii servile” faţă de

cultura occidentală ,,decadentă” şi ,,descompusă”.

Izolarea pe plan cultural de Europa Occidentală a fost, poate,

mai adâncă faţă de cea pe plan politic. În afară de câţiva scriitori şi

compozitori clasici, nimic din valoarea culturii contemporane nu a

putut să ajungă până la noi. Presa şi cartea occidentală, filmul şi

teatrul, dar mai ales ideile au fost considerate periculoase pentru

societatea românească, iar importul cultural a fost mai drastic cenzurat

decât cel material.

Orientarea exclusivă spre Uniunea Sovietică a fost impusă ca

singura alternativă binefăcătoare, ca un izvor nesecat de regenerare

culturală şi de progres pe toate planurile 8. Sub influenţa sovietică,

cultura românească şi-a format un trunchi diferit faţă de acela pe care

l-a avut în ultimul secol, ea răsucindu-şi direcţia de orientare, de la

Apus la Răsărit 9.

Prin urmare, ocupaţia sovietică nu s-a limitat prin a impune

României obligaţii politice şi economice, ci a pretins şi o aservire

culturală deplină. Sub pretextul că se urmărea o adevărată democraţie

populară, ocupaţia sovietică cerea, de fapt, eliminarea tuturor creaţiilor

individuale româneşti, care nu se potriveau ideologiei comuniste. Prin

aceasta, o întreagă pleiadă de intelectuali români a fost constrânsă

,,la o veşnică sterilitate, la o simplă imitare a modelelor culturale

ruseşti”10.

Guvernul şi Partidul Muncitoresc Român au acordat

învăţământului – parte integrantă a ,,revoluţiei culturale” – o atenţie

permanentă, el fiind considerat ,,un factor activ în lupta pentru

constituirea şi desăvârşirea societăţii socialiste” 11.

8 Ibidem, p. 64. 9 Richard Wagner, Popoare în derivă. Europa de Est la răscruce de epoci,

Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 16. 10 Constantin Rădulescu – Motru, Revizuiri şi adăugiri. 1948, Editura Floarea

Darurilor, Bucureşti, 2000, p. 30. 11 Ştefan Bălan (coord.), Momente ale evoluţiei culturale din România,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 9.


La Congresul al III – lea al Partidului Muncitoresc Român,

Gheorghe Gheorghiu – Dej afirma că ,,O problemă de însemnătate

capitală pentru economie şi cultură, care se află în permanenţă în

atenţia partidului şi a statului nostru, este pregătirea de cadre

calificate în toate domeniile de activitate” 12.

Pentru a motiva noua reformă din învăţământ, acelaşi

Gheorghe Gheorghiu - Dej preciza că ,,în domeniul public, regimul

burghezo – moşieresc a lăsat ţării o grea şi tristă moştenire. Clasele

exploatatoare nu erau interesate să dea o largă dezvoltare şcolii … să

lichideze analfabetismul, deoarece acesta ar fi dus la o creştere a

conştiinţei maselor, la intensificarea luptei lor pentru un trai mai

bun”13.

În acea perioadă se afirma că una dintre cele mai grave urmări

ale politicii ,,burgheze” în învăţământ a fost analfabetismul. Statistica

oficială arăta că în anul 1930 analfabetismul cuprindea 38,9 % din

populaţia de vârstă şcolară. Deşi dreptul la învăţătură şi obligativitatea

învăţământului elementar fuseseră înscrise în Constituţia din 1948, în

realitate, învăţământul elementar rămânea inaccesibil majorităţii

copiilor. Reţeaua de şcoli elementare era redusă, iar o parte din copiii

înscrişi nu putea frecventa cursurile din cauza lipsei de mijloace

materiale 14.

Despre situaţia învăţământului românesc înainte de 23 august

1944, Dimitrie Gusti preciza că ,,se poate spune, cu oarecare

aproximaţie, că în şcolile primare de stat, numai o treime din copiii

înscrişi în clasa întâi reuşesc să termine clasa a patra …” 15.

În 1945, existau în România 4.000.000 de analfabeţi. La

conferinţa Partidului Muncitoresc Român din acelaşi an, s-au expus

12 Gh. Gheorghiu - Dej, Raport la cel de – al III – lea Congres al P.R.M.,

Editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 107 – 108. 13 Idem, Articole şi cuvântări, Ediţia a IV – a, Editura Politică, Bucureşti,

1966, p. 453 – 455. 14 Ştefan Bălan (coord.), op. cit., p. 11. 15 Dimitrie Gusti, Un an de activitate la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi

Artelor, Tipografia ,,Bucovina”, Bucureşti, 1934, p. 25.


principalele obiective care se aveau în vedere pentru organizarea

învăţământului: lichidarea analfabetismului şi reorganizarea întregului

învăţământ pe ,,baze democratice” 16.

Reforma învăţământului românesc a început în 1946, când, la

24 august, guvernul Petru Groza a elaborat Legea Nr. 658, prin care se

anula autonomia universitară care data de la începutul învăţământului

universitar de la noi, adică din 1860 17.

Un alt pas important pe drumul ,,democratizării

învăţământului” a fost epurarea masivă a cadrelor didactice, începând

de la profesorii universitari şi până la profesorii de liceu, şcoli medii şi

învăţători, pe criterii politice sau etnice.

Profesorii erau obligaţi să completeze o declaraţie adresată

Comisiei pentru Purificarea Aparatului de Stat din cadrul Ministerului

Educaţiei Naţionale, în care trebuiau să declare: numele şi prenumele,

vârsta, domiciliul, profesia, starea civilă, starea patrimonială,

veniturile şi activitatea politică pe care au desfăşurat-o. Împotriva

acestor epurări din cadrul personalului didactic, Sindicatul Corpului

Didactic a depus la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor

numeroase memorii prin care se încerca să apere interesele

profesionale şi morale ale membrilor săi. De asemenea, sindicatele

cereau să fie consultate în astfel de cazuri, deoarece, ele erau singurele

în măsură să ofere informaţii despre cei vizaţi. Se preciza că

informaţiile despre cadrele didactice au fost luate de la organe şi

instituţii care nu aveau nimic în comun cu membrii corpului didactic

şi că acestea erau ,,insuficiente şi neconcludente fără o verificare a

probelor prin sindicat” 18.

Personalul didactic aflat pe lista de epurări a Comisiei era

acuzat, de cele mai multe ori, de apartenenţă sau, în cel mai fericit caz,

de simpatie faţă de Mişcarea Legionară. Unii dintre aceştia au

16 Gh. Gheorghiu - Dej, Articole şi cuvântări … , p. 79. 17 Marin Niţescu, op. cit., p. 61. 18 Ibidem, p. 96.


contestat, cu acte doveditoare, acuzaţiile ce le-au fost aduse, înaintând

Ministerului Educaţiei Naţionale memoriile lor.

Epurările din învăţământ se făceau, de cele mai multe ori, pe

baza unor informaţii rău – voitoare, pornite din răzbunare. La

6 ianuarie 1945, pentru a ,,evita eventualele nedreptăţi şi suferinţe

pentru cei în cauză” 19, învăţătorii şi profesorii care ştiau despre ei că

sunt suspectaţi de afinităţi cu Mişcarea Legionară, puteau prezenta,

din proprie iniţiativă, Comisiilor de Epurare, petiţii sau memorii prin

care să dovedească nevinovăţia lor.

La 20 iunie 1945, Comisia de Epurare din cadrul Ministerului

Educaţiei Naţionale a cerut Organizaţiei Partidului Naţional Liberal

din judeţul Putna să cerceteze şi să comunice relaţii în legătură cu

activitatea ,,legionară, fascistă, antisemită, antidemocratică a lui

Gheorghe Dumitraşcu, învăţător din comuna Fitioneşti şi dacă a

activat tot timpul la liberali sau a fost şi legionar” 20. Atât prefectul

judeţului, Constantin Chele, cât şi Vasile Ţiroiu, preşedintele

liberalilor putneni, au confirmat faptul că Gheorghe Dumitraşcu era

liberal activ, neavând nicio legătură cu legionarii 21.

Învăţătorul Marin N. Ion, care funcţiona la şcoala primară din

comuna Mera – Şindrilari, a cerut şi a obţinut, la 5 iulie 1945, din

partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Putna, o Adeverinţă, din care

rezulta că ,,din anul 1936, de când este numit în această comună, a

fost un bun element al corpului didactic, având o purtare demnă şi

potrivită cu funcţia de slujbaş al statului. După 23 august, s-a înscris

şi activat în P. S. D.” 22.

Aceeaşi Adeverinţă, folosită pentru a se apăra în faţa

acuzaţiilor aduse de către Comisia de Epurare, a obţinut-o şi

învăţătoarea Elena N. Miron, din comuna Jariştea, ,,distinsă membră a


Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 92 / 1945, f. 3. 20 Ibidem, f. 65. 21 Ibidem, f. 66 – 67. 22 A.N.Vn., fond Inspectoratul Şcolar Judeţean Putna, dosar nr. 102 / 1945,

f. 21.


corpului didactic din acest judeţ, care după evenimentele de la

23 august s-a încadrat în mişcarea democratică a statului român,

înscriindu-se şi activând în P. S. D.” 23.

La 19 iulie 1945, Inspectoratul Şcolar Judeţean Putna a

raportat Comisiei Centrale de Informaţii din cadrul Ministerului

Educaţiei Naţionale că învăţătorii acuzaţi de activitate legionară

(Stoica Tănase, din comuna Păuneşti, Ion Donescu, din comuna

Lămoteşti, Ştefan Raiu, din comuna Străoane de Sus, Ion N. Marin,

din comuna Mera, Elena N. Miron, din comuna Jariştea şi Gheorghe

Mălăcescu, din comuna Ţifeşti) au înaintat declaraţii şi memorii în

legătură cu activitatea lor, Comisiei de Epurare. Alţi 14 învăţători din

judeţ erau căutaţi pentru a da explicaţii în legătură cu activitatea

legionară din trecut, însă nu erau găsiţi, fiind dispăruţi sau

mobilizaţi24.

Încă din 9 iunie 1945, prefectul judeţului Putna a cerut

directorilor de la Liceul Industrial de Fete, Liceul „Unirea”, Liceul

Comercial, Gimnaziul de Băieţi, Şcoala Profesională de Ucenici,

Gimnaziul Industrial de Băieţi din Odobeşti şi Şcoala Profesională de

Fete din Panciu, să comunice date, cerute de Comisia pentru Epurarea

personalului din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, în legătură

cu activitatea legionară, fascistă, antisemită şi antidemocratică a

membrilor corpului didactic de la aceste instituţii 25. Toţi directorii au

răspuns că nu aveau în subordinea lor astfel de profesori, în afară de

Gheorghe Chiriac, directorul Liceului ,,Unirea”, care arăta că singurul

care putea fi acuzat că ar fi avut o atitudine fascistă, antidemocratică şi

antisemită era profesorul Alexandru Ispas, dar acesta fusese pensionat

din 1 aprilie 1945. În rest, directorul menţiona că toţi profesorii care

au fost arestaţi şi învinuiţi că ar fi fost legionari, au fost eliberaţi din

lipsă de probe 26. Mai mult, la 6 octombrie 1945, Poliţia Oraşului

23 Ibidem, f. 22. 24 Ibidem, f. 12. 25 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 92 / 1945, f. 86. 26 Ibidem, f. 90.


Focşani a raportat prefectului că Alexandru Ispas nu avea cazier şi nici

nu era cunoscut ca simpatizant legionar 27. Cu toate acestea, Comisia

de Epurare din învăţământ a solicitat prefectului să comunice

activitatea presupus legionară a încă 54 de învăţători din judeţ 28.

La 18 septembrie 1945, Biroul de Siguranţă din cadrul

Comisariatului de Poliţie Panciu a relatat prefectului situaţia

profesoarei Rodica Dumitru de la Şcoala Profesională de Fete din

Panciu. Rodica Dumitru avea cazier şi era cunoscută ca simpatizantă a

Mişcării Legionare încă din anul 1940, când i se întocmise şi un dosar

penal. Poliţia din Panciu preciza că ea nu fusese trecută însă în tabloul

de epurare în anul 1945. În timpul rebeliunii legionare nu a participat

la nicio activitate dăunătoare Statului, însă mai târziu a menţinut

legăturile cu legionari din Panciu şi comuna Neicu, fără însă a se

putea dovedi că submina interesele Statului. După 23 august 1944, a

fost filată şi supravegheată îndeaproape de organele de siguranţă şi s-a

constatat că ,,nu mai activează în mişcarea legionară şi nici nu este

văzută în anturajul foştilor membri, încadrându-se în noua ordine de

stat ” 29.

Nu întotdeauna informaţiile solicitate Poliţiei erau cerute

pentru a proba sau nu activitatea legionară din trecut a profesorilor sau

învăţătorilor. Existau cazuri când informaţiile oferite de Poliţie atestau

activitatea ,,democratică”, ,,sănătoasă” a unor cadre didactice, fapt

binevenit în noua conjunctură politică.

Astfel, Poliţia din Panciu a raportat prefectului, la

12 octombrie 1945, că cercetând activitatea soţilor Onoriu şi Aglaia

Baciu, învăţători din Panciu, înainte de 23 august 1944 aceştia

făcuseră politică comunistă, fapt pentru care au fost supravegheaţi de

organele de poliţie. Efectuând investigaţii printre cetăţenii oraşului

Panciu, Poliţia a confirmat prefectului că cei doi soţi erau cunoscuţi ca

activişti comunişti înfocaţi. Tot în Panciu, era cercetată Maria



Goldman, profesoară de ţesut la Gimnaziul Industrial de Fete şi care în

timpul războiului întreţinuse relaţii de prietenie cu armata germană.

Maria Goldman a afirmat că ar fi de origine austriacă. La 1 mai 1945,

aceasta, în prezenţa directorului Gimnaziului, s-a opus ca elevele să

participe la manifestaţia organizată cu prilejul Zilei Muncii, însă în

urma presiunilor a fost nevoită să cedeze.

În octombrie 1945, Nelu Cristea, directorul Şcolii Primare de

Băieţi din Panciu, a adus insulte Armatei Roşii, a fost arestat de către

Comandamentul Sovietic din Panciu şi înaintat Poliţiei Oraşului

Focşani pentru cercetare. Este evident faptul că, în afară de soţii

Baciu, care dovediseră ataşament faţă de cauza comunistă, toţi ceilalţi

au fost epuraţi 30.

În luna noiembrie 1945, în judeţul Putna a început ,,ofensiva

alfabetizării”. Inspectoratul General Cultural, în colaborare cu

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Putna, a lansat un apel către toţi

intelectualii de la sate şi oraşe, pentru a se face un recensământ al

tuturor neştiutorilor de carte, în vârstă de până la 40 de ani. De la

1 decembrie 1945, toţi învăţătorii care nu aveau numărul legal de elevi

în clasă, trebuiau să predea cursuri de alfabetizare adulţilor. În satele

în care nu existau învăţători disponibili, cursurile urmau să fie predate

de alţi intelectuali sau chiar de către absolvenţi a şapte clase primare,

prin aceasta urmărindu-se ca, până la 1 martie 1946, analfabetismul să

fie eradicat. Inspectoratul Şcolar Putna trebuia să numească un

inspector cultural şi doi subinspectori, care să lucreze direct cu

Inspectoratul General Cultural, cu sediul în Iaşi 31.

La 16 noiembrie 1945, învăţătorul Grigore Toderaşcu, din

Focşani, a fost numit director al cursurilor de alfabetizare din acest

oraş, el fiind ajutat în munca sa de către următorii colegi: Maria

30 Ibidem, f. 137. 31 A.N.Vn., fond Inspectoratul Şcolar Judeţean Putna, dosar nr. 103 / 1945,

f. 5.


Toderaşcu, Maria Ioniţă, Maria Bejan, Ioniţă Avram, Bejan

Constantin, Octavia Apostol şi Ignat Simion 32.

Numărul analfabeţilor din oraşul de pe Milcov nu era foarte

mare, situându-se sub 200 de persoane, însă, la 14 decembrie 1945,

inspectorul şcolar Ichim a raportat Ministerului Educaţiei Naţionale că

eforturile depuse de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Putna au fost

zadarnice: ,,Constatăm astăzi că cei opt învăţători nu au decât doi

elevi, iar o parte din învăţătorii încadraţi nu au înţeles să depună

suflet pentru opera de mare deziderat a Neamului. Pentru ca Statul să

nu facă cheltuieli inutile, vă rugăm să aprobaţi ca şase învăţători să

fie chemaţi la catedră şi să rămână numai doi învăţători încadraţi

pentru alfabetizare şi anume: Apostol Octavia şi Ignat Simion.

Credem şi sperăm că cei doi învăţători vor face mai mult decât

ceilalţi, care până la această dată n-au realizat nimic” 33.

Nici nu aveau cum să funcţioneze bine cursurile de

alfabetizare, atât timp cât directorul care conducea această activitate

nu-şi dădea nici un interes.

Transferat de la Şcoala Primară Nr. 1 din Pănceşti la Focşani,

ca învăţător pentru alfabetizare, până la 27 noiembrie 1945 Grigore

Toderaşcu nu şi-a făcut deloc datoria. Invitat la cancelaria

Inspectoratului Şcolar al Judeţului Putna pentru a primi instrucţiuni,

acesta a refuzat să se prezinte, făcând cerere de concediu pentru

10 zile. Mai mult, când i s-a solicitat să comunice numele celui care-l

va suplini în perioada concediului, Toderaşcu a răspuns că va fi

înlocuit de către fiul său, care era elev la liceu, însă, potrivit

Inspectoratului, ,,nu avea cum să-l suplinească, deoarece nu

organizase cursurile” 34. Soţia acestuia, Maria Toderaşcu, titulară la

şcoala din Pănceşti între 15 iunie şi 15 noiembrie 1945, nu a depus



nicio activitate în domeniul şcolar, motiv pentru care i-a fost reţinut

salariul pe luna octombrie 35.

Cursurile de alfabetizare nu mergeau bine nicăieri în ţară,

motiv pentru care, la 31 decembrie 1945, Ministerul Educaţiei

Naţionale a transmis o Circulară inspectoratelor şcolare judeţene, prin

care se încerca remedierea acestei situaţii: ,,Cursurile cu analfabeţi nu

se organizează după tipic. Lăsaţi libertate iniţiativelor locale.

Săptămânal să se lucreze 12 – 18 ore, iar restul, până la 30 de ore,

învăţătorul cultural trebuie să viziteze familia acasă la ea. Învăţătorii

şi inspectorii culturali să fie aleşi cu toată grija, să aibă aptitudini

vocaţionale, să fie însufleţiţi şi nu selecţionaţi birocratic. Nu faceţi

prozelitism politic. Democraţia adevărată nu are tangenţă cu

demagogia electorală. Prin luminarea poporului se zideşte prima

piatră de temelie a lumei democrate. Fiţi ziditori de lume nouă! ” 36.

La 15 decembrie 1945, Ministerul Educaţiei Naţionale a luat o

decizie cel puţin ciudată. Motivând că stările excepţionale din ultimii

ani au sustras, în mare măsură, pe membrii corpului didactic de la

îndatoririle lor profesionale, dar şi că în timpul şcolii din perioada

interbelică nu au putut dobândi o pregătire profesională completă,

examenele de definitivat şi de grad au fost desfiinţate. O altă

justificare a acestei măsuri a fost faptul că se considera că profesorii,

din cauza salarizării insuficiente, nu-şi puteau procura cărţile şi

revistele necesare pentru perfecţionarea cunoştinţelor. Considerate

inoperante, examenele de definitivat şi de grad se înlocuiau cu o

permanentă acţiune privitoare la completarea şi perfecţionarea culturii

generale şi profesionale: lectura şi studiul personal, reuniuni

pedagogice săptămânale obligatorii, cercuri culturale pedagogice,

conferinţe pedagogice judeţene, teoretice şi practice trimestriale şi

cursuri prin corespondenţă. Pentru organizarea şi îndrumarea acestor

acţiuni, pe lângă fiecare inspectorat şcolar judeţean se înfiinţa câte un

Consiliu Pedagogic, compus din cinci învăţători, dintre cei mai

35 Ibidem. 36 Ibidem, f. 29.


distinşi. Membrii Consiliului erau degrevaţi de ore, având biroul

permanent în reşedinţa judeţului 37. Desfiinţarea examenelor pentru

profesorii din ciclul primar va duce, în anii ce vor urma, la

promovarea acelor cadre care vor arăta ataşament ,,cauzei democrate”,

mai ales că regimul care se prefigura, cel comunist, avea nevoie de

învăţători devotaţi, care să modeleze noile generaţii de copii în spiritul

unei ,,educaţii sănătoase”.

În anul 1946, în judeţul Putna a fost întocmit un Plan de

alfabetizare şi culturalizare. Astfel, la fiecare şcoală primară din judeţ

s-au organizat cursuri cu neştiutorii de carte, cu vârsta cuprinsă între

13 şi 25 ani. Acolo unde numărul neştiutorilor de carte până la 25 de

ani era sub 15, se trecea şi la a doua etapă, organizându-se cursuri cu

analfabeţii în vârstă de 25 – 30 de ani.

Conducerea cursurilor de alfabetizare la fiecare şcoală era

încredinţată învăţătorului cu aptitudinile cele mai vădite şi cel mai

iubit din sat. În şcolile unde existau peste opt posturi de învăţători, cel

care era însărcinat cu alfabetizarea era degrevat de ore, ocupându-se,

exclusiv, cu această activitate. Fiecărui învăţător i se repartizau câte

cinci neştiutori de carte, restul revenind învăţătorului cultural, care

avea şi obligaţia de a verifica, periodic, dacă învăţătorii de la şcoli se

ocupau în mod serios de pregătirea adulţilor ce le-au fost încredinţaţi.

Dacă şcoala avea sub opt învăţători cel care era însărcinat cu

pregătirea adulţilor nu era degrevat de ore, însă, preda la clasă 15 ore

din cele 30, cât era norma, restul urmând să fie acoperite de către

colegii săi. În cele 15 ore în care preda la clasele normale,

alfabetizarea era condusă de către învăţătorul cultural.

Pe lângă fiecare Cerc Cultural a fost înfiinţat câte un Post

Cultural, care cuprindea toate şcolile din raza Cercului, aflat sub

conducerea preşedintelui acestuia, care numea învăţătorii culturali de

la fiecare şcoală în parte şi le îndruma activitatea 38. Subinspectorii



şcolari şi cei culturali verificau pe teren aplicarea planului de lucru, iar

realizările le prezentau Inspectoratului Şcolar al Judeţului Putna.

Cursurile cu adulţii se ţineau zilnic, între orele 17 – 19, în

localul şcolii respective sau, la nevoie, în case particulare. Erau

chemaţi în ajutor preoţii, intelectualii şi chiar şi absolvenţii destoinici

a şapte clase primare. În ceea ce priveşte manualele, cu toate că

Ministerul Educaţiei Naţionale editase un abecedar special pentru

astfel de cursuri, acesta nu era disponibil în toate judeţele şi se

recomanda folosirea celor existente până la procurarea acestuia. Cum

nu exista o programă analitică, învăţătorii culturali predau cursurile

întrebuinţând orice metodă practică şi după un plan bine stabilit,

pentru a se însuşi rapid cunoştinţele. Pentru asigurarea frecvenţei se

întrebuinţa convingerea, pentru fiecare caz în parte, prin vizite dese la

domiciliu, iar în cazul în care adultul nu se lăsa convins, acesta era

amendat 39.

O atenţie deosebită se acorda răspândirii culturii la sate.

Ministerul Educaţiei Naţionale preciza: ,,La sate, acţiunea culturală

se realizează prin organizarea şezătorilor şi serbărilor culturale de

către învăţători, în cadrul Cercurilor Culturale, iar şedinţele publice

fiind înlocuite cu serbări şi şezători, vor da maximum de

randament”40.

Programul unei şezători sau serbări culturale trebuia să

respecte următorul model:

,,1) Un cor religios (,,Cu noi este Dumnezeu” sau alt imn)

2) Imnul Naţional pe două voci

3) Cuvânt de deschidere

4) Două – trei recitări cu caracter naţional, social etc.

5) Un cor popular pe două voci

6) ,,Ştiri din lumea largă şi de la noi din ţară”

7) Câteva anecdote populare

8) O conferinţă de 15 minute

39 Ibidem, f. 46. 40 Ibidem.


9) Un dans naţional

10) Pentru deşteptarea gustului de citit: se citeşte o schiţă,

nuvelă sau povestire din cei mai buni scriitori. La terminare se

distribuie cărţi.

11) O piesă de teatru sau o comedie populară. Când piesa de

teatru este mare, se reduc celelalte puncte din program. Se va urmări

ca piesa să satisfacă toate exigenţele” 41.

Cu toate eforturile depuse, se recunoştea că ,,activitatea s-a

început, însă merge puţin mai greu, populaţia fiind alarmată din

cauza lipsurilor de tot felul, dar sperăm ca în timp să realizăm planul

de lucru propus” 42.

În judeţul Putna, pentru a se asigura frecvenţa la cursurile de

alfabetizare, au fost întocmite tabele nominale la primării, percepţii

financiare şi posturile de jandarmi, în care erau trecute persoanele care

nu urmau cursurile, iar autorităţile nu mai eliberau nici un act

familiilor adulţilor care nu făceau dovada că merg regulat la şcoală. Se

considera că acest fapt ,,este un mijloc de constrângere destul de

eficient, mai ales că rostul este curativ, să-i avem prezenţi, nu să-i

nemulţumim” 43.

De asemenea, la unităţile militare din judeţ au fost predate

cursuri de alfabetizare, urmând ca ostaşii în termen să dea un examen,

la 15 aprilie 1946, în faţa unei comisii prezidate de către un

reprezentant al Inspectoratului Şcolar al Judeţului Putna 44.

La 31 ianuarie 1946, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Putna

centralizase datele privitoare la numărul neştiutorilor de carte, însă

numai de la un anumit număr de şcoli din judeţ, deoarece nu toate

şcolile întocmiseră rapoarte în acest sens.

Astfel, în judeţ exista un număr de 4.022 de semianalfabeţi,

adică cu doar două clase primare terminate, cu vârsta cuprinsă între

41 Ibidem, f. 47. 42 Ibidem. 43 Ibidem, f. 48. 44 Ibidem, f. 69.


16 şi 40 de ani. Dintre aceştia, 1.651 erau bărbaţi iar 2.371 erau femei.

Numărul celor care nu ştiau deloc carte era de 5.133 de persoane,

dintre care 1.161 erau bărbaţi iar 3.972 erau femei. La începutul anului

1946, cursurile de alfabetizare erau conduse de către inspectorul şcolar

cultural Gheorghe N. Trandafir, ajutat de doi subinspectori culturali,

Ionescu Nădejde şi Petre Ghionoiu 45.

La 18 februarie 1946, a avut loc la Inspectoratul Şcolar

Judeţean o şedinţă în care au fost prezentate problemele legate de

alfabetizare în oraşul Focşani, condusă de către inspectorul general

Theodor Corneliu, care sublinia faptul că în oraş lucrurile merg

anevoios: ,,S-a constatat că se fac cursuri numai în Circ. II şi III din

oraş, cu un număr extrem de redus de adulţi. Această situaţie m-a

indispus şi alarmat. Fiindcă recensământul a fost făcut incomplet şi

defectuos, se dau dispoziţii ca domnii directori de şcoli de băieţi din

localitate să întreprindă de urgenţă pe teren un nou recensământ al

adulţilor de până în 40 de ani, în termen de patru zile” 46.

Învăţătoarea Ana Nicolau urma să verifice personalul de la

Fabrica de tăbăcărie din Focşani şi Fabrica de ţesătorie ,,Kahane”, iar

învăţătoarea Ana Corneliu era însărcinată cu verificarea personalului

de la Fabrica ,,Ştrulovici”. La Gara din localitate, muncitorii urmau să

fie verificaţi chiar de către inspectorul Theodor Corneliu 47.

La 8 martie 1946, Theodor Corneliu a vizitat cursul de

alfabetizare condus de către Maria Ioniţă, unde a găsit prezente trei

eleve, ,,două analfabete şi una semialfabetă … le-am examinat şi am

găsit două din acestea bine îndrumate la cetire, iar una, care a venit

mai târziu la curs, este nesigură la cetire” 48. Dacă elevele s-au

prezentat mulţumitor, nu era şi cazul învăţătoarei Maria Ioniţă care,

până la ora 16,30, când inspectorul a plecat, nu se prezentase la

cursuri.

45 Ibidem, f. 51. 46 Ibidem, f. 50. 47 Ibidem. 48 Ibidem, f. 69.


La 16 martie 1946, Şcoala Primară de Fete Nr. 4 din Focşani a

înştiinţat Inspectoratul Şcolar Judeţean că trei învăţătoare ţineau

cursuri unui număr de 10 adulte, două dintre ele fiind servitoare,

acestea fiind vizitate la domiciliu pentru predarea cursurilor 49.

La şcoala din Sascut, directorul Nicolae Deciu informa că,

aici, erau înscrişi 58 de adulţi, însă nu frecventau cursurile decât 18.

De alfabetizare se ocupa soţia acestuia, învăţătoarea Lucia Deciu care,

a vizitat la domiciliu pe cei înscrişi, trimiţându-le şi avize de chemare

pentru a se prezenta la cursuri, dar fără prea mare succes 50.

La Odobeşti, învăţătorul Vasile Anghelescu a fost repartizat să

predea cursuri de alfabetizare ostaşilor din Regimentul 10 Infanterie51.

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Putna a raportat, la 16 aprilie

1946, Ministerului Educaţiei Naţionale, că numărul total al celor

înscrişi la cursurile de alfabetizare pe anul şcolar 1945 / 1946 era de

2.680 de persoane, dintre care 597 de bărbaţi şi 2.083 de femei. Dintre

aceştia, frecventau cursurile numai 340 de bărbaţi şi 1.060 de femei.

Numărul învăţătorilor care predau cursurile de alfabetizare pentru

adulţi era în tot judeţul de 195 52.

De multe ori, pentru a-i determina pe adulţi să vină la şcoală,

erau utilizate diferite presiuni asupra lor, mergându-se până la

amendarea acestora sau la refuzul autorităţilor de a elibera diferite acte

familiilor. Acestea au dus la unele frământări, mai ales în lumea

satelor, Legiunea de Jandarmi informând, la 9 aprilie 1946, Prefectura,

că ,,populaţia judeţului este foarte nemulţumită contra măsurilor luate

de Ministerul Educaţiei Naţionale, cu privire la înfiinţarea cursurilor

de analfabeţi” 53.

Prefectul s-a adresat Inspectoratului Şcolar al Judeţului Putna

cu rugămintea de a nu se mai folosi măsuri coercitive împotriva celor



care nu frecventau şcoala, însă răspunsul primit a fost tranşant:

,,Cu privire la nemulţumirile semnalate de dumneavoastră, în

legătură cu înfiinţarea cursurilor de alfabetizare, vă facem cunoscut

că unele cazuri de nemulţumiri, izolate, nu pot impune măsuri

generale. Trebuie să se înţeleagă că poporul are nevoie de cât mai

multă ştiinţă de carte pentru binele său” 54.

La 27 mai 1946, Inspectoratul Şcolar al Regiunii Galaţi

comunica Inspectoratului Şcolar al Judeţului Putna, referitor la

alfabetizare, că, oficial, prin susţinerea examenelor, aceasta a încetat,

însă ,,preocuparea noastră nu se va sfârşi decât atunci când nu vom

avea nici un analfabet. Culturalizarea nu încetează niciodată. Serbări

culturale organizate cu un scop bine determinat, urmărind ridicarea

culturală, economică, patriotică, socială şi politică a păturilor

muncitoare din oraşe şi sate, constituie mijlocul esenţial de

răspândire a culturei binefăcătoare. Conferinţele, fie la serbări ori

ocazionale, bine pregătite şi din orice domeniu de activitate,

bibliotecile pentru copii ori oamenii maturi, contactul direct luat,

mersul acasă la muncitor ori gospodar al satului, căminele culturale,

şcolile ţărăneşti şi multe altele sunt mijloace de ridicare culturală.

Imperativul ceasului de faţă impune tuturor lumină, frăţie, umanitate,

progres, patriotism şi ridicarea sub toate raporturile” 55.

La examenele susţinute în judeţul Putna, din cei înscrişi la

Ciclul I la cursurile de alfabetizare, adică fără nicio clasă primară, au

promovat 106 bărbaţi şi 353 de femei, iar 339 de bărbaţi şi 818 femei

au fost declaraţi repetenţi. La Ciclul II, adică cei care aveau una sau

două clase primare, au promovat 58 de bărbaţi şi 117 femei, iar un

total de 196 de elevi au fost declaraţi repetenţi 56.

În anul şcolar 1946 / 1947, între 15 decembrie 1946 şi

30 aprilie 1947, Ministerul Educaţiei Naţionale a organizat, în

colaborare cu Fundaţiile ,,Regele Mihai I” şi ,,Astra” din Transilvania,

54 Ibidem, f. 94 verso. 55 Ibidem, f. 115. 56 Ibidem, f. 120.


noi cursuri de alfabetizare ,,pentru înlăturarea neştiinţei de carte, cu

cel puţin trei şedinţe pe săptămână, organizate în şcolile primare, cu

un efectiv de minim 15 elevi” 57.

Cei care urmau cursurile timp de un an primeau un certificat

de absolvire a două clase primare, cei cu doi ani primeau echivalentul

a patru clase primare, iar dacă urmau trei ani, se puteau prezenta la

examenul de absolvire a cursului primar complet (şapte clase

primare).

Din păcate, la 27 februarie 1947, în judeţ nu se organizaseră

cursuri cu analfabeţi şi nici nu funcţionau şcoli ţărăneşti, deoarece

inspectorul cultural Gheorghe Trandafir, în a cărui grijă intra

organizarea acestora, nu făcuse nimic în acest sens, în ciuda ordinelor

primite 58. Gheorghe Trandafir a fost demis din funcţie, dar va fi

rechemat la 3 aprilie 1947 59.

Nu numai Gheorghe Trandafir era vinovat de nefuncţionarea

acestor cursuri, ci şi situaţia gravă în care se afla România în acea

perioadă caracterizată de grave lipsuri economice.

Astfel, subinspectorul şcolar Răduc a raportat Inspectoratului

Şcolar al Judeţului Putna, la 27 martie 1947, date referitoare la situaţia

din şcolile Circumscripţiei Şcolare Vidra, că singura şcoală care a

organizat cursuri cu adulţi era Şcoala din Răcoasa, unde erau înscrişi

opt bărbaţi şi 19 femei, instruiţi de învăţătorii Traian şi Elena Alexiu.

Cu această ocazie, subinspectorul Răduc a menţionat cauzele pentru

care în alte sate nu se organizaseră cursuri: ,,…cei care ar trebui să

frecventeze şcoala sunt plecaţi în alte regiuni din cauza foametei în

care cei rămaşi în localitate, neavând hrană şi îmbrăcăminte, nici nu

voiesc să audă de asemenea cursuri” 60. Oricum, primăvara, ţăranii nu

se mai prezentau la şcoală, mergând la munca câmpului.



În anul 1948, toţi profesorii şi învăţătorii trebuiau să-şi arate

devotamentul faţă de noul regim, depunând şi un Jurământ, legându-se

a fi ,,credincioşi poporului şi de a apăra regimul Republicii Populare

Române împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru, de a respecta

legile Republicii Populare Române şi de a păstra secretul în

serviciu”61.

În toate şcolile au fost organizate ,,întreceri la învăţătură pe

grupe, s-a amenajat vitrina cărţii” (recomandare a cărţilor bune) şi

s-a înfiinţat „Colţul R.P.R. şi A.R.L.U.S.” [este acronimul pentru

Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea

Sovietică], o asociaţie a cărei scop declarat era cunoaşterea reciprocă

şi promovarea legăturilor de prietenie între România şi U.R.S.S.; a

fost înfiinţată la 20 octombrie 1944, de Ziua Prieteniei româno -

sovietice, în casa profesorului Constantin Ion Parhon], cu vederi şi

tablouri” 62. Din manualele şcolare au fost scoase lecţiile legate de

monarhie şi cele în care se ,,constata şovinism sau misticism” 63.

Cursurile de alfabetizare au fost intensificate, ,,cu scopul de a lumina

minţile celor lăsaţi în întuneric de regimurile istorice” 64.

Profesorii şi învăţătorii care scăpaseră epurărilor din anii

trecuţi au fost obligaţi să prezinte câte o autobiografie, din care nu

trebuiau să lipsească simpatiile politice din trecut şi ,,activitatea

democrată” din prezent. Învăţătorul Constantin Racoviţă de la Şcoala

de Băieţi din Mărăşeşti, menţiona în autobiografia sa: ,,Sunt născut în

anul 1879, la 31 iulie, în comuna Obârseni, satul Pleşa, judeţul

Tutova. Am terminat cele cinci clase primare în satul natal iar în anul

1913 am intrat la şcoala normală ,,Principele Ferdinand” din Bârlad.

În anul 1931 am fost transferat la Şcoala de Băieţi din Mărăşeşti,

funcţionând neîntrerupt până în anul 1946, când am fost detaşat la

Şcoala de Băieţi nr. 1 din Focşani. Politic am fost neexistent. N-am

61 Ibidem, dosar nr. 16 / 1948, f. 18. 62 Ibidem, f. 17. 63 Ibidem, f. 18. 64 Ibidem, f. 19.


făcut politică militantă niciodată, datorită cărui fapt am şi suferit mult

de la toate partidele. N-am putut să mă înregimentez în nici unul din

ele, deoarece am constatat la toate aceleaşi defecte: minciună, ură şi

răutate, ba de multe ori şi crime, în alegeri. Ori, subsemnatul, urând

aceste fapte, am stat totdeauna departe de ele şi nu m-am putut

alătura. Am căutat ca prin muncă cinstită să-mi câştig existenţa, fiind

un adevărat idealist” 65.

Din biografiile tuturor cadrelor didactice nu lipseau aprecierile

negative la adresa ,,vechiului regim” şi a partidelor politice,

considerate ,,mincinoase” şi ,,criminale”, marea majoritate a

profesorilor descoperindu-şi vocaţia politică abia în anii 1944 – 1945,

când s-au înscris în P.S.D. pentru a face o politică ,,sănătoasă”.

Ion Robu, născut în comuna Ciuşlea la 23 august 1907, a fost

învăţător la şcoala din Tichiriş între anii 1929 – 1931, iar în luna

septembrie 1931 a fost transferat la şcoala din Ciuşlea – Răchitosu. În

anul 1945 a ajuns, tot prin transfer, la Focşani. El a afirmat că nu a

făcut nici un fel de politică, până în luna mai 1945, ,,dată la care

m-am înscris în P.S.D., iar de la unificare iau parte la şedinţele de

celulă unde am prelucrat Raportul Politic al tov. Gh. Gheorghiu - Dej

” 66. În judeţ a fost numit ca îndrumător politic, iar din partea

sindicatului a fost trimis la şcoala de activişti a Consiliului Sindical

Judeţean.

Viorel Ciocârlan, născut în anul 1900 în comuna Păuneşti, din

părinţi învăţători, a absolvit şcoala normală în anul 1921 cu media

generală 9,04, fiind premiantul seriei. După ce a predat la mai multe

şcoli din judeţ, în anul 1937 a fost transferat la Focşani, iar în toamna

anului 1940, în timpul guvernării legionaro – antonesciene, a fost

numit inspector şcolar judeţean. Cum numirea sa ca inspector în

timpul regimului menţionat putea părea cel puţin suspectă, el nu a

uitat să precizeze: ,,Nu am făcut parte din cadrele legionare. Nu am

activat în spirit legionar ca exponent al corpului învăţătoresc,



apărând şcoala primară din judeţul Putna de a se face politică

legionară în ea. Ca dovadă e faptul că în nici o şcoală primară nu s-

au organizat Frăţii de Cruce sau alte organizaţii şi nici un învăţător

nu a suferit vreo pedeapsă sau jignire, oricare ar fi fost crezul său

politic” 67.

Coincidenţă sau nu, a ocupat funcţia de inspector şcolar atât

timp cât legionarii au fost la putere. Conform declaraţiilor sale, nu a

luat parte la nicio manifestaţie legionară şi nici la rebeliunea din

ianuarie 1941, iar mai târziu ,,înţelegând, de la început, în mod corect

şi sincer, să mă încadrez în noul spirit democratic, înscriindu-mă în

P.S.D. încă din anul 1944, iar acum cerând să pot face parte din

Partidul Muncitoresc Român” 68.

Aurora Enciu, fiică de învăţători, născută la 2 octombrie 1915,

a fost învăţătoare în comuna Clipiceşti din anul 1939. Reuşind să se

transfere la Focşani, la Şcoala Nr. 4 de Fete, va deveni directorul

acesteia. A fost căsătorită cu învăţătorul Neculai Enciu, căzut pe front

în luptele din Cuban, ,,în războiul injust şi fără sens, pornit contra

U.R.S.S…” 69. După moda timpului, a căutat să-şi sublinieze ,,originile

sănătoase” şi dragostea faţă de cei năpăstuiţi: ,,Primii ani ai copilăriei

mi i-am trăit în mijlocul ţăranilor, de aceea, am învăţat de la aceştia

şi de la părinţii mei să preţuiesc pe muncitori şi să ridic munca la

rangul de cult. Suferinţele şi apăsările lor au avut o mare influenţă

asupra formării mele sufleteşti, căci am simţit necesitatea să mă

înrolez în grupul socialist încă din anul 1946, iar în prezent, în

P.R..M., prin fuzionarea celor două partide muncitoreşti. Atât în

şcoală, cât şi în afară din şcoală, activez cu toată convingerea şi

abnegaţia pentru infiltrarea ideii de muncă sinceră şi loială, pusă în

serviciul maselor muncitoreşti, care de mult merită o soartă mai bună,

în ţara noastră bogată şi frumoasă. Exploatatorii, speculanţii,

trântorii şi alte lepre de soiul acesta, au supt vlaga muncitorimii de la

67 Ibidem, f. 22. 68 Ibidem. 69 Ibidem, f. 36.


oraşe şi sate şi au huzurit de bine ceva mai mult decât un secol. Şi de

aceea, atât în ordine publică, cât şi în ordine socială, m-am angajat

să lupt, din toate puterile, pentru ridicarea celor năpăstuiţi şi obidiţi.

În şcoală am organizat o secţie a A.R.L.U.S., o secţie a Crucii Roşii şi

am condus o cantină pentru copiii săraci ai muncitorilor din cartierul

şcoalei mele. Am difuzat revista ,,Săteanca” către elevele analfabete

adulte pe care le-am şcolit, iar copiilor am împărţit revista

,,Licurici”, cultivându-le în suflet ideile de libertate, muncă şi

armonie socială. Până la înscrierea mea în P.R..M., n-am făcut

politică, căci am fost în epoca de formare şi orientare” 70.

Ştefania Tudosiu, învăţătoare în Focşani din anul 1943, fusese

născută în comuna Ruda, judeţul Hunedoara, localitate auriferă din

Munţii Apuseni. A urmat şcoala primară în altă localitate, căci în satul

ei nu exista şcoală, fiind prea puţini locuitori. După terminarea

cursului primar a făcut şcoala elementară la Brad, după care, neavând

posibilităţi materiale, fiind şapte fraţi, iar salariul tatălui, lucrător

calificat în exploatarea aurului, era insuficient, a intrat în învăţământul

primar, ca suplinitor. Mai târziu a urmat cursurile pedagogice la

Piteşti, unde a obţinut diploma de învăţător, intrând în învăţământ în

anul 1926. Pentru a fi pe placul celor care erau la putere, ea şi-a

exprimat dezacordul faţă de partidele politice şi şi-a manifestat

ataşamentul faţă de clasa muncitoare şi noul regim: ,,Nu am făcut

politică niciodată, am dispreţuit orice politică din trecut, care mi-a

răvăşit sufletul prin atitudinea lor de nepăsare faţă de atâta lume

necăjită şi săracă din popor, în mediul cărora am trăit. În toată

activitatea carierei mele m-am străduit să luminez şi să deschid ochii

celor nedreptăţiţi, arătându-le cum ar trebui să trăiască. Am dus o

viaţă foarte grea, trăind pe picioarele mele dintr-un mic salariu de la

vârsta de 16 ani. Regret că acest regim democrat care este format din

mulţimea celor în al căror suflet clocotea de mult timp, ca şi-n sufletul

meu, dorinţa de îndreptare a vieţii sociale şi individuale, viaţa nouă

care să aducă un drept uman, mă găseşte într-o stare epuizată de

70 Ibidem.


puteri fizice şi nu pot corespunde prin contribuţia mea în măsura în

care aş vrea şi ar fi necesar la această operă măreaţă de refacere şi

reconstrucţie a tinerei noastre republici ” 71.

Dacă unii profesori îşi arătau ,,ataşamentul” faţă de regim

numai pe hârtie şi nu credeau cu adevărat în ,,binefacerile” sistemului,

alţii, în schimb, erau dedicaţi cauzei comuniste, evidenţiindu-se în

acţiunea de îndoctrinare a elevilor.

Astfel, profesoara Suzetta Ciauşu, consilier educativ la

Gimnaziul Unic de Băieţi din Adjud, era foarte apreciată pentru

eforturile depuse în slujba partidului. În fişa individuală a acesteia se

preciza: ,,Frecventează în mod regulat şedinţele de celulă şi ia parte

la orice manifestaţie a partidului. Pentru democratizarea şcolii a

arătat şi explicat întotdeauna structura sufletească pe care trebuie să

o aibă orice democrat azi. Această structură are la temelie munca şi

dragostea adâncă faţă de oameni. De aceea, a căutat să pătrundă în

sufletele lor dragostea pentru ţăranul care munceşte la câmp, pentru

meseriaşul şi ucenicul din fabrici. Este foarte iubită şi apreciată de

elevi. La promovarea ideilor democratice în şcoli contribuie

explicând pe înţelesul tuturor însemnătatea actelor democratice,

căutând, mai ales prin paralelism, să scoată în evidenţă ideile de

dreptate, frăţie şi omenie, ce stau la baza acestor reforme democrate.

Scoate în evidenţă munca uriaşă pe care oamenii guvernului de

astăzi, ei înşişi muncitori, o duc pentru a stârpi pentru totdeauna

exploatarea omului de către om şi a face pe cel sărman să privească

cu încredere în propriile lui mijloace, ridicându-l la un nivel de viaţă

superior. Este înscrisă în Sindicatul profesorilor secundari din 1

septembrie 1946, frecventează regulat şedinţele, luând parte activă la

discuţii. De asemeni, este înscrisă în A.R.L.U.S. din septembrie 1947.

Corespunde cu prisosinţă postului de consilier cultural, dar

deocamdată este detaşată pentru anul acesta la Adjud” 72.


*


Nici profesorii de liceu nu au scăpat de privirile vigilente ale

partidului, fiind atent supravegheaţi şi evaluaţi, cei suspectaţi că nu se

încadrează în noua ordine socială fiind marginalizaţi sau chiar

eliminaţi din învăţământ.

La Liceul Teoretic ,,Unirea” din Focşani, în anul 1948 au fost

întocmite evaluări ale personalului didactic, în special al diriginţilor de

clasă, de către consilierul educativ Constantin Apostol. Diriginţii de la

grupele cultural – educative au fost evaluaţi, luându-se în considerare

nu calităţile pedagogice şi munca depusă, ci capacitatea acestora de a

răspunde la comenzile politice.

Alexandru Arbore era caracterizat ca un profesor bine

pregătit, ,,dar într-un spirit cu totul învechit. Refractar acţiunii de

înnoire a şcolii. Priveşte cu neîncredere metodele noi disciplinare şi

organizarea elevilor. Propunem înlocuirea din dirigenţie” 73.

Alexandru Arbore (1890 - 1953). Profesor de română, etnograf şi

publicist. Primele două clase liceale le-a urmat la Iaşi, restul la Tulcea;

licenţiat în Drept (1913) şi Litere şi Filozofie (1914) la Bucureşti. Participant

la Războiul de Reîntregire al Neamului, profesor suplinitor la Turnu - Severin

(1915 - 1916), directorul Şcolii Normale din Târgu Bujor, judeţul Galaţi

(1918 - 1919), profesor titular la Liceul ,,Gheorghe Lazăr”, Sibiu, (1919 -

1923) şi la Liceul ,,Unirea” din Focşani (1923), la ultimul fiind şi director

(1931 - 1933). A primit, în 1915, premiul ,,Hillel” al Universităţii Bucureşti,

pentru lucrarea ,,Etnografia Dobrogei în trecut şi în prezent”; a debutat în

1916, în revista ,,Arhivele Dobrogei”. A publicat numeroase articole în

,,Arhivele Dobrogei”, ,,Transilvania”, ,,Anuarul Liceului Unirea”,

,,Convorbiri literare”, ,,Milcovia”, ,,Ethnos” etc.; a fost ctitorul Muzeului de

Istorie şi Etnografie din Focşani. Din vasta sa operă se remarcă titluri precum

,,Din etnografia Dobrogei. Aşezările bulgarilor” (1916), ,,Rolul culturii în

crearea unităţii politice a neamului românesc” (1926), ,,Informaţii

etnografice şi mişcări de populaţie în Basarabia Sudică şi Dobrogea în

veacurile XVIII - XIX” (1929), ,,Informaţiile unor călători străini şi alte

notiţe răzleţe despre Focşani şi împrejurimile lui” (1930), ,,Toponimie

putneană” (1930) etc. (Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, Vocaţie şi destin.

600 fişe – portret pentru un tablou spiritual – istoric al judeţului Vrancea,

Editura Terra, Focşani, 2000, p. 32 - 33). 73 Ibidem, dosar nr. 142 / 1948, f. 88.


Ion Diaconu , profesor de limba română, diriginte la clasa a

VII – a A şi şef de grupă, era considerat ,,bun profesor, adaptabil

spiritului nou care este introdus în şcoală. Pregătit din punct de

vedere ideologic, deşi numai gândeşte această ideologie, n-o trăieşte.

Propunem menţinerea” 74.

Ioan Enescu , diriginte la clasa a VII – a B, profesor de limba

română, era ,,energic, poate prea autoritar. Bine pregătit profesional,

caută să se pună la punct cu noile obiective ale literaturii şi ale şcolii.

Propunem menţinerea” 75.

Aurel Budescu a fost şi el menţinut, căci era ,,foarte

apropiat de sufletul elevilor. Fiind tânăr, s-a putut adapta mult mai

uşor tuturor inovaţiilor introduse în şcoală” 76.

Ion Diaconu (1903 - 1984). Profesor de română, folclorist, etnograf şi

publicist. A făcut cursurile primare la Tulnici şi Spineşti, primele două clase

secundare la Colegiul Naţional ,,Unirea” (1915 - 1916), din cauza războiului

înscriindu-se în clasa a III - a abia în 1918, iar la Universitatea din Bucureşti

a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie (1923 - 1926). A debutat cu

cercetări folclorice în revista ,,Grai şi suflet” (1926), a fost profesor secundar

la Liceul ,,Unirea” din Focşani, din 1930 începe să scoată volumele ,,Ţinutul

Vrancei” (vol. I - VI), colaborând şi cu alte reviste, precum ,,Ethnos”… În

noaptea de 14 / 15 august 1952, a fost arestat şi dus în lagărul de la Capul

Midia, fără să fie judecat. A fost reabilitat în 1968, stabilindu-se apoi, până la

moarte, la Iaşi (Horia Dumitrescu, File din istoria muzeelor vrâncene,

Editura Pallas, Focşani, 2011, p. 115 - 116; Valeriu Anghel, Alexandru

Deşliu, op. cit., p. 106 - 107). 74 Ibidem. Ioan Enescu, profesor de limba română, născut în comuna Moeciul de Jos,

judeţul Braşov, în 1899. A fost perceput ca un dascăl exigent cu elevii săi,

dorind ca aceştia să înveţe gramatica pentru o exprimare frumoasă, afirmând

că cel care nu citeşte este infirm (Tudora Ciobotaru, Monografia Colegiului

Naţional Unirea Focşani, Editura Andrew, Focşani, 2007, p. 89). 75 Ibidem. Aurel Budescu, absolvent al Liceului ,,Unirea”, Focşani (1938) şi al

Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi, din 1 septembrie 1946 a devenit

profesor (de română, franceză şi istorie) la liceul focşănean, unde odinioară

fusese elev, tot aici fiind numit în funcţia de director în perioada 1968 - 1975.


Bine văzut era şi Iosef Popovici, ,,plin de tact şi înţelegere,

militează intens şi cu pregătire pentru adâncirea spiritului democratic

în şcoală” 77.

Anastase Mavrodin se afla la limită, putând oricând să intre

în dizgraţie, cu toate că era ,,bine pregătit profesional. Face toate

eforturile să se menţină pe linie, dar nu reuşeşte întotdeauna. În lipsa

altuia mai bun, poate fi menţinut” 78.

Traian Axente era ,,apropiat şi iubit de elevi, gata să treacă la

aplicarea oricărei iniţiative constructive. Se încadrează perfect în

spiritul nou” 79.

Ştefan Baicu, chiar dacă era prea autoritar şi deprins cu

metodele vechi, ,,a făcut însă eforturi, s-a pregătit serios şi a reuşit

S-a remarcat ca un excepţional pedagog, reuşind cu succes să depăşească

greutăţile create de lipsa mijloacelor didactice (Ibidem, p. 146). 76 Ibidem. Iosef Popovici, profesor de limba franceză, născut la Brăila, în 1900. Aici a

urmat renumitul liceu ,,Nicolae Bălcescu”, a absolvit Facultatea de Litere şi

Filozofie a Universităţii Bucureşti (1925), cu menţiunea ,,o bilă albă şi patru

roşii”, precum şi Seminarul Pedagogic (1928) cu lucrarea ,,Avantajele şi

dezavantajele sistemului de educaţie al lui Rousseau”. Ca profesor a trecut

prin licee precum ,,Barbu Ştirbei” (Câmpina), ,,Regele Ferdinand” (Râmnicu

- Sărat), ,,Unirea” (din 1936) şi Liceul Evreiesc (Focşani). În 1940, odată cu

legile rasiale, a fost nevoit să părăsească cancelaria Liceului ,,Unirea”,

revenind, însă, în 1947 (Ibidem, p. 86). 77 Ibidem. Anastase Mavrodin, născut în Mărăşeşti, Vrancea, în 1896, absolvent al

Liceului ,,Unirea” şi al Facultăţii de Filologie, specialitatea limba şi literatura

franceză. Profesor al învăţământului secundar orădean, la Şcoala Normală

,,Iosif Vulcan” şi Liceul de Băieţi ,,Emanoil Gojdu”, iar în perioada 1939 -

1946 a slujit la catedra de limbă franceză a Liceului ,,Unirea” (Ibidem, p. 92). 78 Ibidem. 79 Ibidem. Ştefan Baicu, născut în 1897 în comuna Călăraşii Vechi, judeţul Ialomiţa.

După absolvirea Şcolii Normale de Învăţători din Constanţa a urmat

Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti, pe care a

terminat-o în 1928 cu cinci bile albe şi menţiunea ,,Magna cum laude”.

Încadrat la Liceul ,,Unirea”, Focşani de la 1 septembrie 1939, a devenit o


mai bine şi mai repede ca mulţi alţii să se încadreze printre profesorii

de tip nou ai liceului” 80.

Profesorul N. Stăet, legionar, era deja arestat 81.

În primăvara anului 1948, inspectorii şcolari ai judeţului Putna

au avut o intensă activitate, urmărind, pe teren, situaţia alfabetizării,

administrarea şcolilor, dar şi aplicarea ideologiei comuniste în

programa şcolară.

La 13 aprilie 1948, inspectorul şcolar Smărăndescu a inspectat

şcoala primară mixtă din cătunul Scoruş, comuna Mera, aflată sub

conducerea învăţătorului suplinitor Mihai State. Din cei 38 de elevi

înscrişi, şcoala era frecventată de numai 19. Localul şcolii avea doar o

singură sală de clasă şi o cancelarie, bine îngrijite, iar grădina şcolară

era lucrată şi însămânţată. În ceea ce priveşte alfabetizarea, directorul

şcolii depusese eforturi intense, reuşind să iniţieze în tainele slovelor

30 de neştiutori de carte din cei 54 care fuseseră găsiţi la recensământ.

Inspectorul menţiona despre corpul didactic că acesta ,,şi-a făcut

datoria la recensământ, în campania împotriva tifosului exantematic,

ca şi în prezent, în campania însămânţărilor. Vor lua fiinţă de

urgenţă: muzeul cu obiecte locale, care se găsesc din abundenţă şi

măcar un început de bibliotecă. La o inspecţie ce o voi face cât de

curând posibil, cel mai târziu la sfârşitul lunii actuale, mă voi

convinge de realizările efectuate” 82.

Şcoala din Mândreşti – Moldova era condusă de preotul

Vasile Mihăiescu, iar localul era închiriat, cu o singură sală de clasă.

Inspectată de către I. Pichiu, la 19 mai 1948, acesta a constatat că ,,nu

sunt copii, căci cursurile se fac pe jumătăţi de zile, nu sunt cataloage,

evidenţa prezenţilor se ţine pe cataloage improvizate, iar sala de

clasă este prea mică în raport cu numărul elevilor” 83. Din cei 43 de

persoană indezirabilă pentru comunişti, fiind transferat la gimnaziul din

Mărăşeşti (Ibidem, p. 93). 80 Ibidem. 81 Ibidem. 82 Ibidem, dosar nr. 16 / 1948, f. 139. 83 Ibidem, f. 130.


elevi înscrişi, inspectorul a aflat că 36 frecventau cursurile, procentajul

fiind foarte bun. Pentru a funcţiona mai bine, inspectorul a făcut ,,o

cerere la Casa Şcoalelor, care înzestrează şcolile în mod gratuit cu

material didactic” 84.

La 8 iunie 1948, în drum spre satul Tichiriş, inspectorul şcolar

Teodor Răducu a vizitat şcoala mixtă, cu un singur post, din Vidra –

Scafari, gospodărită cu multă vrednicie de către învăţătorul Constantin

Caragaţă. Cu toate că era singur la această şcoală şi, ca urmare, foarte

ocupat cu pregătirea elevilor, acesta găsise timp să se ocupe şi de

îngrijirea grădinii şcolare care era, de departe, cea mai frumoasă din

judeţ. Despre impresia pe care i-a lăsat-o această şcoală şi modul în

care era administrată, Teodor Răducu nota: ,,Privind localul şcoalei

din acest sat, cu tot decorul din jurul său, ai impresia că în faţă este o

casă de odihnă, unde cei ce n-au norocul să trăiască într-un astfel de

mediu au venit aici să-şi împrospăteze forţele. Atât în curte cât şi în

interiorul localului, domnesc cea mai desăvârşită ordine, curăţenie şi

aranjament estetic. Ca întotdeauna, şi în scriptele şcolare se poate

vedea grija deosebită ce o are dl. director în notarea la zi a tuturor

datelor cerute. Prin felul în care este gospodărită, şcoala din acest sat

poate servi de model şi pentru şcolile vecine, precum şi pentru

locuitorii ce doresc să aibă o gospodărie bine organizată” 85.

O altă problemă legată de învăţământ a fost distrugerea

cărţilor considerate necorespunzătoare, aflate în bibliotecile şcolare,

interzise prin Legea nr. 364 / 2 mai 1945 şi prin articolul 16 al

Convenţiei de Armistiţiu.

La 3 iunie 1948, Constantin Lupu, şef de secţie la Prefectura

Judeţului Putna şi Mihai Tomescu, notar detaşat la aceeaşi instituţie,

au asistat la arderea publicaţiilor interzise de la Liceul Industrial de

Fete din Adjud. Pe lista cărţilor distruse în flăcări s-au numărat:

,,Povestea unei Coroane de oţel”, de George Coşbuc, ,,Cartea omului

matur”, de I. Popescu – Bejenaru, ,,Visuri împlinite” şi ,,Povestea

84 Ibidem. 85 Ibidem, dosar nr. 28 / 1948, f. 24.


României Mari”, de Petre Dulfu, ,,Legenda Coroanei”, de Mircea

Rădulescu, ,,Sfaturi pe întuneric”, de Nicolae Iorga, ,,Firimituri”, de

I. A. Brătescu – Voineşti şi ,,Patrie şi Neam”, de Marin Ştefănescu 86.

Tot la Adjud, la Şcoala Tehnică Profesională de Fete,

directorul şcolii, Paulina Lucasievici, împreună cu profesoara Aura

Ursache, secretara şcolii, V. Guţu şi eleva Matilda Manea au verificat

cărţile aflate în biblioteca instituţiei, au identificat şi distrus

următoarele titluri: ,,Vieţile Sfinţilor”, vol. I, II şi III şi ,,Alte flori

creştine”, de Alexandru Lascarov – Moldovanu, ,,Tot anecdote

populare”, de Theodor Speranţia, ,,Cartea foloaselor şi neajunsurile

ei”, de Paul Papadopol, ,,Iisus Mântuitorul”, ,,Odinioară” şi

,,Isprăvile lui Păcală”, de Petre Dulfu, ,,Educaţia prin Iisus”, de

Elisabeta Mănescu, ,,Brevet de pilot”, de Ioan C. Veliciu, ,,Cântări de

stea şi colinde”, de N. I. Dumitrescu, ,,Ziua Învierii”, de Gheorghe

Hagina, ,,Scene”, de Ion Agârbiceanu, ,,De – ale lui Păcală”, de C.

Frunză, ,,Păcatul” şi ,,Ofranda”, de Serafim Ionescu, ,,Pustiuri”, de

Georgeta Mircea Cancicov, ,,Poveşti de Crăciun”, de Charles

Dickens, ,,Din traista lui Moş Crăciun”, de Elena Farago, ,,În

grădinile lui Sf. Antonie”, de Gala Galaction şi ,,Pe Drumul

Damascului”, de Alexandru T. Stamatid 87.

De la Liceul Comercial din Focşani au fost distruse 168 de

cărţi 88.

Din ce în ce mai mult, învăţământul a devenit o unealtă de

îndoctrinare a tinerilor, sub atenta supraveghere a partidului unic. La

serbarea de sfârşit de an şcolar, din 27 iunie 1948, directorul şcolii

primare din comuna Floreşti, O. Dogaru, n-a uitat, după festivităţile de

premiere, să treacă în revistă ,,realizările” regimului: „Reforma

agrară, abolirea monarhiei, Marea Adunare Naţională, noua

Constituţie, precum şi naţionalizarea industriei mari. Aceste reforme

s-au făcut cu scopul de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale poporului

86 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 144 / 1948, f. 3. 87 Ibidem, f. 9. 88 Ibidem.


nostru şi de a ridica nivelul de trai al oamenilor muncii. Aceste

reforme în domeniul economic şi politic, netezesc calea pentru

înfăptuirea reformei învăţământului, menită să şcolarizeze pe toţi

copiii ţării, să lichideze analfabetismul şi să dea un conţinut realist,

legat de viaţă, de nevoile poporului, pregătind cetăţenii luminaţi de

mâine, care vor desăvârşi cuceririle de azi ale clasei muncitoare şi

ale întregului popor” 89.

Anunţata reformă a învăţământului avea să se concretizeze în

curând, când, la 3 august 1948, era publicată Legea Învăţământului.

Această lege a schimbat radical principiile de organizare a şcolii şi de

orientare a conţinutului învăţământului, acesta devenind o problemă

de stat, oferind posibilităţi egale tuturor cetăţenilor.

O trăsătură caracteristică a noii legi este obligativitatea

învăţământului general şi accesibilitatea celui de toate gradele.

Obligativitatea învăţământului a cunoscut mai multe etape. De la

realizarea învăţământului obligatoriu de patru ani, s-a trecut la

generalizarea celui de şapte ani, iar mai târziu la cel de opt ani. Au

fost înfiinţate şcoli cu predare în limba maternă pentru populaţiile

minoritare şi formele de învăţământ seral şi fără frecvenţă 90.

Conform legii, ,,învăţământul constituie un drept egal pentru

toţi cetăţenii ţării, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă sau

religie. Învăţământul elementar este de şapte ani şi este gratuit,

primele patru clase fiind obligatorii” 91.

Principalele obiective ale legii erau controlul strict al

partidului asupra şcolilor elementare, medii şi superioare, formarea

tinerilor în spirit comunist, dar şi asigurarea cadrelor pentru planul de

industrializare, prin extinderea învăţământului tehnic mediu şi

superior. Şcolile tehnice pregăteau cadre medii în diferite domenii de

89 A.N.Vn., fond Inspectoratul Şcolar Judeţean Putna, dosar nr. 103 / 1948,

f. 182. 90 Ştefan Bălan (coord.), op. cit., p. 14 – 17. 91 Legea pentru reforma învăţământului, în ,,Scânteia”, Organ al Comitetului

Central al P. M. R., An XVII, Duminică, 8 August 1948, p. 1.


activitate, precum industrie, comerţ, agricultură, sănătate,

administraţie sau în sectorul juridic. Durata şcolarizării era de patru

ani, iar elevii dădeau un examen de absolvire. Şcolile profesionale se

organizau pe lângă întreprinderi şi aveau ca scop pregătirea de ,,cadre

calificate”. Liceele şi şcolile pedagogice erau organizate, conduse,

finanţate şi administrate direct de către Ministerul Învăţământului

Public 92.

Noua lege şcolară a făcut să crească numărul unităţilor de

învăţământ, cât şi numărul elevilor cuprinşi în şcoala medie. Până în

1948, şcoala medie îşi deschidea porţile în general pentru elevii care

proveneau din familii mai înstărite. Dacă în 1938 / 1939 existau

211 şcoli medii (licee teoretice), cu 29.004 elevi, numărul acestora a

crescut, ajungând în 1963 / 1964 la 551 de şcoli, cu 376.620 de elevi.

În 1956 s-a trecut de la durata şcolii medii de 10 ani la cea de 11 ani,

iar pregătirea elevilor s-a realizat diferenţiat pe două secţii: reală şi

umanistă. Au fost introduse discipline pentru pregătirea ideologică a

elevilor în spirit marxist – leninist, precum socialism ştiinţific şi

economie politică.

Legea din 1948 a acordat o anumită importanţă formelor de

învăţământ seral şi fără frecvenţă, fiind înfiinţate 32 de unităţi cu

2.541 de elevi în clasele VIII – XI. Creşterea numărului de şcoli şi

licee a dus la creşterea numărului de cadre didactice 93.

Pentru toate categoriile de elevi, Statul acorda gratuit manuale

şcolare. Concomitent, a crescut numărul cadrelor didactice în

învăţământul profesional la 4.767 în 1948 / 1949.

Secţiunea a IV – a din Capitolul II al Legii învăţământului se

referea la organizarea învăţământului superior. Durata studiilor

universitare era cuprinsă între patru şi şase ani. În întreg învăţământul

superior s-au întocmit programe analitice minimale, obligatorii şi

unice, pentru toate catedrele de aceeaşi specialitate, iar pentru fiecare

disciplină erau puse la îndemâna studenţilor manuale şi tratate de

92 Ibidem, p. 3. 93 Ştefan Bălan (coord.), op. cit., p. 21 – 23.


specialitate. Orice absolvent al învăţământului superior putea urma

cursurile pentru doctorat, în urma unui examen de admitere, în funcţie

de numărul de locuri stabilite de Consiliul de Miniştri. Durata

cursurilor era stabilită la trei ani 94.

O grea lovitură dată învăţământului superior a fost aplicată

prin suprimarea autonomiei universitare, desfiinţarea acesteia fiind

esenţială pentru a se putea efectua comprimări masive în învăţământul

superior, profesorii universitari fiind numiţi direct de către minister şi

nu prin concurs.

Evident, lichidarea autonomiei universitare a fost făcută tot

după modelul sovietic: între anii 1918 – 1921, bolşevicii au desfiinţat

autonomia universitară şi au permis înscrierea la universităţi a

studenţilor cu ,,origini sănătoase”, foarte slab pregătiţi, dar cu

simpatii comuniste 95.

În programa pentru învăţământul universitar au fost introduse

discipline care aveau ca obiect de activitate teoria marxist – leninistă,

iar funcţiile de conducere au fost preluate de către oameni care nu

aveau pregătire în domeniul respectiv.

După reformă a urmat o nouă masivă epurare a cadrelor

didactice care câştigaseră aceste locuri prin merite reale, în urma unor

îndelungate activităţi şi concursuri. Practic, aproape toţi profesorii de

prestigiu au fost înlăturaţi şi înlocuiţi cu nume de care nimeni nu

auzise, dar care prezentau încredere din punct de vedere politic.

Astfel, de exemplu, au fost scoşi de la catedre Lucian Blaga, Tudor

Vianu, George Călinescu, Liviu Rusu etc. şi numiţi Leonte Răutu,

N. Moraru, M. Novicov, Ion Vitner, Paul Cornea etc. 96.

94 Legea pentru reforma învăţământului, în ,,Scânteia”, Organ al Comitetului

Central al P.M.R An XVII, Duminică, 8 August 1948, p. 3. 95 Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1998, p. 300. 96 Marian Niţescu, op. cit., p. 63.


Din anul 1948 a dispărut educaţia neutră din punct de vedere

politic şi ideologic, învăţământul şi cultura devenind anexe ale

administraţiei de stat.

În judeţul Putna, reducerea posturilor din învăţământ a

determinat o vie agitaţie în rândul membrilor Corpului didactic. La

8 august 1948, prefectul era înştiinţat, printr-o Notă Informativă, că

,,în urma noilor comprimări din învăţământ se observă nemulţumiri,

fiindcă sunt daţi afară chiar acum, în pragul iernii, fără nici o măsură

pentru a li se asigura existenţa până în primăvară, iar cei mai mulţi

dintre ei sunt cu familii împovărate. Aceste nemulţumiri sunt în

comuna Vărsătura. Cea mai mare parte dintre reacţionarii comunei

Vărsătura, care au fost plecaţi la băi sau la aer, s-au înapoiat acasă

şi se observă o vie nemulţumire şi o nelinişte în mijlocul lor, însă nu

se manifestă cu nimic” 97.

Organizaţiile A.R.L.U.S. din judeţul Putna erau obligate să

organizeze serbări cu prilejul zilei de 23 august, în toate şcolile, însă,

s-au constatat că au fost unele cazuri în judeţ, unde, nu numai că

serbările nu au avut loc, ci, mai mult, au fost întrerupte de către unii

locuitorii care nu erau de acord cu politica partidului unic.

Astfel, în comuna Ciorani nu s-a putut ţine serbarea deoarece

preotul Poede, preşedintele organizaţiei A.R.L.U.S., plecase în

comuna Domneşti, la un cerc pastoral şi nu lăsase nici un locuitor care

să se ocupe de organizarea acesteia. De asemenea, învăţătorul

Constantin Trandafir refuzase să vină la serbare. La Soveja, cetăţeanul

Ion Stan Plăvan ,,a oprit a se face serbarea la şcoală şi nu a lăsat

elevii să cânte imnul Republicii Populare Române” 98. Cel mai grav

fapt, în opinia autorităţilor, s-a petrecut în comuna Câmpuri, unde, la

serbare, preotul Ioniţă ,,a început a vorbi despre barbarii de la

Răsărit” 99.

97 A.N.Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 54 / 1948, f. 44. 98 Ibidem, f. 76. 99 Ibidem.


Eforturile partidului de a pune învăţământul în slujba sa erau

tot mai evidente, iar rezultatele nu se lăsau aşteptate. Subinspectorul

Constantin Bejan, cu prilejul unei vizite la Şcoala din Sascut, a găsit

trei săli de clasă şi două cancelarii foarte bine întreţinute prin grija

directorului şi a comitetului de ajutorare şi întreţinere. Raportul său

către Inspectoratul Şcolar Judeţean Putna, cu privire la inspecţia din

21 noiembrie 1948, s-a axat mai puţin pe situaţia şcolară, accentul

fiind pus pe planul ideologic: ,,Sălile sunt foarte curate şi ornate în

spirit socialist. Cu această ocazie am prezidat şedinţa plenară a

grupei sindicale din Sascut, care s-a ţinut în această şcoală. După

discuţia la rapoarte, a urmat un seminar despre istoria partidului

comunist – bolşevic, făcut de tov. Dumitru Ichim, învăţător din

Bereşti. Seminarul de verificare a cunoştinţelor de ordin ideologic a

fost făcut de tov. Sicu Berman, secretarul P.M.R. al sectorului Sascut.

Din toate aceste seminarii, s-a putut constata că majoritatea

tovarăşilor din grupare a început să se orienteze destul de bine pe

linia ideologică, fiecare membru din grupare căutând a-şi ridica

nivelul” 100.

Trei zile mai târziu, acelaşi inspector a vizitat şcoala din satul

Lunca Dochiei, din comuna Cornăţel, aflată sub conducerea

învăţătorului Andrei Gal. Şi aici, localul şcolii era bine întreţinut,

inspectorul neuitând să precizeze că sălile de clasă erau ornate cu

tablourile ,,marilor învăţători ai socialismului Marx, Engels şi Lenin,

nelipsind nici figurile proeminente ale conducerii poporului român” 101. Constantin Bejan a asistat la lecţia de istorie, unde elevii clasei a

IV – a au citit despre ,,Starea economică a ţărilor române în secolul

al XVIII – lea”. Lipsa manualelor, care nu se găseau în librării sau

depozite, determina învăţătorii ,,să le facă elevilor lecturi istorice,

100 A.N.Vn., fond Inspectoratul Şcolar Judeţean Putna, dosar nr. 28 / 1948,

f. 365. 101 Ibidem, f. 367.


imprimându-le copiilor ştirile sociale de mizerie în care erau ţinuţi

muncitorii în trecutul istoric al neamului românesc” 102.

În toate şcolile din judeţ a fost afişat ziarul de perete, fiind

prezentate fotografii din ,,paradisul sovietic”. Politizarea s-a făcut şi

prin organizarea de şedinţe cu părinţii, discutându-se, de exemplu,

,,Şcoala în U.R.S.S. – exemplu de şcoală în statul socialist” 103.

La orele de activitate practică, ,,elevii lucrau dulăpiorul

bibliotecii clasei, numită de ei „Biblioteca Lenin”, nume care a fost

mult popularizat printre ei. Elevii au cumpărat şi cartea ,,Triumful

ideilor marxist – leniniste” 104. Copiii erau obligaţi să citească

,,Scânteia” şi revista „Licurici”, urmărind anumite aniversări şi

învăţând poezii referitoare la glorificarea socialismului.

Tot pentru îndoctrinare, Ministerul Învăţământului Public a

tipărit în 1948, pentru bibliotecile şcolilor medii, o serie de publicaţii

cu ,,caracter progresist”, în limbile română şi maghiară, recomandând

şcolilor să cumpere următoarele titluri: ,,Sarcinile Uniunii

Tineretului”, de V. I. Lenin – 20 lei, ,,Sarcinile tineretului”, de

I. V. Stalin – 15 lei, ,,Drumul glorios al Comsomolului”, de

M. I. Kalinin – 50 lei şi ,,Filimon Sârbu”, de Petre Iosif – 30 lei 105.

Şcoala din cătunul Rădoaia, condusă de învăţătorul Titus

Melinte, a fost vizitată de către subinspectorul şcolar Gheorghe Ichim,

care a rămas impresionat de cele văzute aici. Şcoala avea o singură

sală, închiriată, cu lut pe jos, mobilierul şi materialul didactic fiind

foarte vechi şi insuficiente. Sărăcia din sătuc era lucie: „Casele mici şi

goale, neîncălzite, îţi lasă o durere în suflet, cunoscând azi, mai mult

ca oricând, că se mai găsesc încă multe nevoi, pe care doar

conducerea de azi să le poată pune la punct, îmbunătăţind prin muncă

şi bunăvoinţă, viaţa, trecând peste nevolnica soartă şi destin” 106.

102 Ibidem. 103 Ibidem, dosar nr. 20 / 1948, f. 37. 104 Ibidem. 105 Ibidem, dosar nr. 16 / 1948, f. 215. 106 Ibidem, dosar nr. 61 / 1949, f. 169.


Inspectorul a fost plăcut surprins, deoarece în ciuda sărăciei, 52 de

elevi erau prezenţi la cursuri, din cei 72 înscrişi. După ce copiii au citit

povestirile ,,Vasile Luca” şi ,,Constantin Dobrogeanu – Gherea”, un

elev a răspuns la toate întrebările adresate de către inspector, fără nicio

greşeală , ,,dar ce păcat că n-are posibilitate, fiind foarte sărac, lipsit

complet de orice! … cred că numai azi e singura ocazie când un copil

capabil, chiar sărac ca acesta, să poată merge într-o şcoală, pentru a

putea deveni cu timpul, mai util societăţii şi Republicii” 107, arăta

Gheorghe Ichim.

Odată cu introducerea studiului limbii ruse a intervenit şi o

problemă care a fost tot mai des semnalată de către inspectorii şcolari.

De multe ori, în cazul unei inspecţii de specialitate, lucrările la limba

rusă care fuseseră corectate de către profesori care nu aveau, însă,

calificarea necesară, prezentau greşeli grave, neobservate de aceştia.

De aceea, s-a impus serioasa triere pentru anul şcolar 1949 / 1950, a

solicitanţilor de catedre pentru limba rusă. La începutul anului 1949,

în judeţul Putna existau 58 de profesori care predau limba rusă, cei

mai mulţi dintre ei fiind necalificaţi 108.

Politizarea învăţământului a fost un obiectiv atins pe deplin de

autorităţile comuniste. Chiar dacă unii profesori nu credeau în sistem,

erau obligaţi să predea istoria după manualul lui Roller, singurul

acceptat, să facă apologia mişcării muncitoreşti la cursuri, să participe

la şedinţele de partid şi de sindicat, iar inspectorii şcolari trebuiau

,,să-şi ia angajamentul, după fiecare raport lunar de activitate, că vor

depăşi norma inspecţiilor şi să urmărească îndeaproape activitatea

instructiv – educativă” 109.

Acelaşi subinspector Gheorghe Ichim arăta, într-un Raport

întocmit în urma unei inspecţii, cum erau predate cursurile primare, în

tonul vremii, la şcoala din Domneşti: ,,Am interogat copiii clasei

a III – a. Mi-au adunat 843+1.005=1.848, reuşind să dea însemnătate

107 Ibidem. 108 Ibidem, dosar nr. 142 / 1949, f. 19. 109 Ibidem, dosar nr. 142 / 1948, f. 18.


anului 1848. Cetirea: Bucata ,,Cum trăiau înainte muncitorii”. Mi-au

citit şi povestit şi am observat că sunt alături de muncitori şi de

săraci. Memorare. Poezii: ,,Azi ţara ta e casa ta”, ,,Tractorul”,

,,Imnul libertăţii”. La clasa a II – a au citit şi povestit ,,Cumătra

vulpe”, râzând de păţania celui ce voia să facă negustorie pe spinarea

celor săraci. Au cântat frumos ,,Imnul tinereţii” şi ,,Suntem stegari”.

Ţi se încălzeşte sufletul de plăcerea ce-ţi provoacă conţinutul şi felul

de exprimare al copiilor! ” 110.

La şcoala din comuna Parava, aflată sub conducerea

învăţătorului Vasile Pişcu, elevii clasei a IV – a i-au citit

subinspectorului Gheorghe Ichim din Friedrich Engels şi au povestit

aspecte din viaţa lui Marx şi Lenin. Copiii, vioi, disciplinaţi şi îngrijiţi

au cântat ,,Doftana Veselă” şi l-au ,,uimit” pe subinspector, deoarece

,,cunoşteau la perfecţie prietenii şi duşmanii ţării, pe prieteni

iubindu-i, iar pe duşmani urându-i. Ştiu că la conducere e poporul,

care are dreptul la o viaţă mai bună, cunosc pe conducătorii ţării şi le

ştiu viaţa ce au dus prin închisori” 111.

Au existat şi învăţători care nu s-au lăsat îndoctrinaţi şi nici nu

au depus eforturi prea mari pentru a pune şcoala în slujba partidului,

însă au fost foarte puţini, căci cei care nu se aliniau directivelor erau

mai întâi marginalizaţi, mergându-se până la a fi daţi afară din

învăţământ, pe diferite motive.

Gheorghe Ichim se arăta nemulţumit, la sfârşitul anului şcolar

1948 / 1949, că nu toţi învăţătorii din plasa Adjud au răspuns chemării

partidului ,,de a trece la muncă constructivă, din convingerea că

servesc poporul ce are dreptul la o viaţă mai bună, şi au rămas la

aceeaşi idee ce le-a călăuzit sufletul: frica” 112.

Astfel, în opinia subinspectorului Gheorghe Ichim, frica era

motivul pentru care nu toţi învăţătorii se înghesuiau să proslăvească

partidul în timpul orelor de şcoală şi ,,să contribuie printr-o muncă

110 Ibidem, dosar nr. 28 / 1948, f. 86. 111 Ibidem, f. 110. 112 Ibidem, f. 367.


conştiincioasă şi neîntreruptă la eforturile de reconstrucţie a

patriei”113.

Dar mai există şi frica, reală, de a nu vorbi ceva în plus, de a fi

denunţat ca ,,duşman al poporului”, catalogat drept ,,reacţionar” sau

,,chiabur” şi de a dispărea, într-o noapte, în temniţele comuniste.

Aceasta era adevărata frică.

Supărat pe învăţători, Gheorghe Ichim nota: ,,M-am apropiat

de ei, le-am înţeles nevoile şi grijile, respectându-le, am crezut că le-

am căpătat încrederea şi dragostea, ca ura şi delăsarea să fie mai

puternice. De aceea, mă văd în situaţia proastă în faţa partidului şi a

şefilor, când învăţătorii n-au răspuns chemării ce li s-a făcut de partid

şi de mine, de a se prezenta la întrecerile pe plasă…În activitatea

instructiv – educativă nu este permis ca nici un învăţător să nu

cunoască el, în primul rând, lupta dusă, dimpreună cu sacrificiul

celor ce-au pierit, formând pleiada conducătorilor noştri, ca la rândul

lor, să dea copiilor exemple de patriotismul clasei muncitoare, ca la

Copăceşti, clasa a V – a, unde despre Dej, Groza etc., nici habar nu

au” 114.

Legea învăţământului a dus la introducerea a tot felul de

restricţii şi mai ales la restructurarea programei analitice. În loc să

ducă la însuşirea temeinică a cunoştinţelor, aceasta a fost sufocată de

materii obligatorii, absolut inutile (învăţământ ideologic, marxism –

leninism, materialism dialectic, economie politică socialistă etc.).

Aceeaşi programă analitică a înlocuit limbile străine doar cu limba

rusă, a modificat sau eliminat capitole întregi din cărţile de istorie, din

istoria literaturii române şi a celei universale. Personalităţi ca Titu

Maiorescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian

Blaga, Ion Barbu sau Vasile Voiculescu au fost eliminate din

manualele şcolare. Istoria naţională a fost răstălmăcită şi falsificată

113 Ibidem. 114 Ibidem.


după criteriul luptei de clasă, iar elementul slav a devenit factorul

principal în formarea poporului şi limbii române 115.

Istoricii români au fost acuzaţi de ,,cosmopolitism” şi că nu au

putut face faţă sarcinilor trasate de democraţii liberali. În 1948, au fost

închise Institutul de Istorie Naţională, Institutul de Studii Bizantine,

Institutul de Cercetări Balcanice, precum şi toate revistele editate de

acestea.

Toate scrierile istoricilor au fost declarate ,,vechi”,

,,perimate”, scrise la comanda burgheziei.

Golul lăsat în istoriografie a încercat să fie umplut printr-o

interpretare nouă a istoriei românilor şi printr-o traducere masivă a

operelor istoricilor sovietici 116.

Marilor istorici ai neamului le-au fost interzise operele şi

numele terfelite, singura istorie acceptată fiind cea a lui Roller, o

istorie falsificată, deformată şi insultătoate pentru orice român de bun

simţ. Figurile marilor domni de pe frontispiciul Ateneului Român au

fost acoperite integral cu ipsos, iar dărâmarea statuilor unor oameni

politici nu a însemnat, la rândul ei, decât un episod minor al

vandalismului proletcultist pe care românii nu-l vor uita niciodată 117.

115 Marin Niţescu, op. cit., p. 62. 116 Ibidem, p. 126. 117 Ibidem, p. 127.


MONUMENTELE ECATERINEI TEODOROIU

DIN JUDEŢUL VRANCEA

Lelia Pavel

Cele două monumente ridicate în memoria acestei eroine se

află în localităţile: Glodu, comuna Fitioneşti (unde a fost mormântul

vremelnic al eroinei) şi Muncelu, comuna Străoane (aici pierind în

focul luptelor din vara anului 1917).

Pe aceste meleaguri se poate ajunge plecând din oraşul

Panciu. Pentru prima localitate se străbate drumul judeţean ce leagă

Panciu de comuna Fitioneşti, iar de aici, un drum forestier conduce

călătorul până la punctul Glodu unde se află monumentul.

La monumentul de la Muncelu se ajunge mergând pe traseul

turistic către Soveja, pe şoseaua care „străbate satul Muncelu al cărui

nume aminteşte de grelele bătălii ce s-au dat, în aceste locuri în

timpul Primului Război Mondial” 1.

Monumentele sunt omagiul adus de către locuitorii judeţului

eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, „copila plaiurilor Jiului,

vrednic vlăstar din rasa care a dat pe Tudor Vladimirescu, a însemnat

cu viaţa ei scurtă o dâră luminoasă pe cărările întunecate ale

calvarului războiului nostru, începând cu Jiul, unde a răsărit şi

sfârşind cu Muncelu unde a apus” 2.

Ecaterina Teodoroiu (pe numele ei de naştere Teodoroiu

Cătălina) s-a născut în comuna Vădeni, judeţul Gorj, la 14 ianuarie

1 Emil Giurgea, Vrancea. Ghid turistic al judeţului, Editura Sport - Turism,

Bucureşti, 1977, p. 125. 2 Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României

1916 - 1919, volumul al II-lea, a fost premiat de Academia Română cu

Premiul Năsturel 1923, Tipografia „România Nouă” Teodor I. Voinea,

Bucureşti, p. 394.


1894 şi a murit la 22 august 1917, în zona Muncelu, judeţul Putna.

A urmat cursurile primare la Tg. Jiu, aici studiind, între altele, vioara

şi limba germană, apoi la Bucureşti până în clasa a VI-a de liceu. Cu

ocazia războiului din anul 1913 se înscrie la cercetaşi. În anul 1916,

întoarsă în Gorj, continuă activitatea în rândul cercetaşilor, începând

„să îngrijească răniţii veniţi în Tg. Jiu după primele lupte cu nemţii.

Infirmieră voluntară pe câmpul de bătaie, în octombrie generalul

Dragalina îi oferă propria-i manta pentru a o feri de frig. După

moartea fratelui său, Ecaterina Teodoroiu - cum e înregistrată în

evidenţele militare - îmbracă haina ostăşească şi se distinge în luptele

de la Tg. Jiu” 3.

A intrat în vârtejul războiului din propriul său imbold în ziua

de 14 octombrie 1916, în timpul primei bătălii de la Tg. Jiu, la lupta

de la Podul Tg. Jiului 4.

În luna noiembrie 1916, când începe a doua ofensivă la Jiu, s-

a prezentat la colonelul Obogeanu ca să fie primită ca voluntar în unul

din regimentele de infanterie. A fost primită în Regimentul

18 Infanterie cu care a participat la ofensivă 5. În timpul luptelor a fost

rănită la ambele picioare şi la umăr şi internată în spital. În timpul

retragerilor spre Moldova a ajuns în spitalul de la Iaşi unde a rămas

până în primăvara anului 1917. Aici a fost decorată cu Virtutea

Militară de Război şi înaintată la gradul de sublocotenent.

După ieşirea din spital a intrat în Regimentul 43 / 59

Infanterie cu gradul de locotenent. A primit comanda unui pluton de

infanterie cu care a început pregătirile pentru luptele ce urmau.

Împreună cu regimentul său a plecat pe front în ziua de 4 august

1917. La data de 21 august 1917 a fost trimisă pe front cu Divizia a

3 Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, Vocaţie şi destin. 600 de fişe - portret

pentru un tablou spiritual - istoric al judeţului Vrancea, Editura Terra,

Focşani, 2000, p. 289. 4 Jipa Rotaru, O iniţiativă vrânceană demnă de toată lauda întru cinstirea

eroilor neamului, în Cronica Vrancei, vol. III, coordonator: Horia

Dumitrescu, Editura Pallas, Focşani, 2002, p. 252. 5 Ibidem.


XI-a română, intrând în focul luptelor înverşunate ce s-au dat pe

platoul Muncelului: „În seara zilei de 22 august 1917, după o zi

sângeroasă de luptă, Ecaterina Teodoroiu se afla cu plutonul ei în

tranşee, pe Dealul Secuiului, deasupra pârâului Zăbrăuciorului, în

zona Muncelului. Observând cu binoclul forţe inamice îndreptându-se

spre liniile româneşti, se ridică deasupra parapetului şanţului -

adăpost, îndemnându-şi soldaţii să pornească la atac” 6. A fost

răpusă de două gloanţe germane dându-şi jertfa supremă din dorinţa

de a-şi apăra pământul patriei.

A doua zi a fost citată pe Ordinul de zi N-o 1 de către

Comandantul Regimentului 43 / 59 Infanterie Lupeni: „În timpul

ciocnirilor de eri noapte, pe Dealul Secuiului, a căzut în fruntea

plutonului său, lovită în inima-i generoasă, de două gloanţe de

mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania 7-a. Pildă

rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie,

aceea, pe cari unii au numit-o pe drept cuvânt „Eroina dela Jiu” şi-a

dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie,

numai din dragoste de-a apăra pământul ţărei noastre, cotropită de

duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji

apărători ai ţărei sale, pe cari i-a întrecut prin puterea, cu care îşi

înfrângea slăbiciunea femeiască, ştiind să dovedească vigoarea

bărbăţiei de trup şi suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş, îndrăzneţ,

neobosit şi plin de entuziasmul de-a se face folositor cu orice preţ. ... .

Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa când se

descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: „Înainte băeţi, nu vă

lăsaţi, sunteţi cu mine” - are drept din clipa aceasta la cinstirea

veşnică a tuturor românilor.

Pentru dragostea de ţară, pentru simţu-i rar al datoriei,

pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea

6 Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, op. cit., p. 290.


misiunea ei, până la jertfa supremă, o citez la ordin de zi pe Regiment,

dând-o ca pildă tuturor ostaşilor” 7.

A fost înhumată a doua zi, 23 august 1917, în Valea

Zăbrăuciorului (Valea Glodului), locul fiind marcat cu un monument

câţiva ani mai târziu. Mormântul i-a fost vremelnic deoarece

osemintele vor fi deshumate şi reînhumate la Tg. Jiu, în iunie 1921,

după un popas la Focşani.

În ziua de 5 iunie 1921 „au fost aduse în oraş, pe un afet de

tun, osemintele Ecaterinei Teodoroiu. Detaşamente din toate unităţile

garnizoanei, în frunte cu muzica Regimentului 50 Infanterie, au

întâmpinat sfintele moaşte, la 2 km. În afară de oraş, pe drumul

Mărăşeştilor...La sosirea carului mortuar, corurile şi muzica

Regimentului 90 Infanterie, toate şcoalele au intonat în chip măreţ

„Imnul Regal”...Cortegiul a străbătut Calea Cuza Vodă, strada

Centrală, strada Mare, Bulevardul Carol până la Capela Militară,

unde s-a depus sicriul cu osemintele” 8.

Cu ocazia acestui eveniment s-a întocmit un program în care

s-a prevăzut ca în ziua de 7 iunie 1921, osemintele eroinei să fie

transportate spre Tg. Jiu 9. La data respectivă, cu acelaşi ceremonial,

rămăşiţele Ecaterinei Teodoroiu au fost duse la gara din Focşani, de

unde au pornit spre Tg. Jiu.

Societatea „Mormintele Eroilor” din Craiova, la iniţiativa

comitetului local, a luat hotărârea să ridice cu această ocazie un

monument eroinei chiar în oraşul Craiova. Pentru realizarea acestuia

erau necesare fonduri băneşti care s-au strâns, ca la mai toate operele

comemorative, prin colectă publică şi liste de subscripţie. Poliţia din

Focşani a răspuns afirmativ la apelul celor din Craiova. La data de


Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 104 / 1919, f. 16. 8 I. M. Dumitrescu, Însemnări cu privire la oraşul Focşani, cu o prefaţă de

G. G. Longinescu, tipărit cu prilejul Congresului Ligii Culturale dela Focşani

din 28 şi 29 iunie 1931, extras din Revista „Natura”, Institutul de Arte

Grafice „Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1931, p. 71 - 72. 9 A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 62 / 1921, f. 45.


16 iunie 1920, prefectul judeţului primea o recipisă în valoare de

860 de lei, sumă colectată de către Poliţia Focşani „în scopul ridicării

unui monument eroinei sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, fecioara

de la Jiu şi Siret” 10.

Acţiunea craiovenilor nu a fost una singulară întrucât şi

locuitorii din fostul judeţ Putna, unde a căzut eroic Ecaterina

Teodoroiu, au luat iniţiativa înălţării unor monumente atât pe locul

unde aceasta şi-a găsit sfârşitul, cât şi acolo unde şi-a avut mormântul

vremelnic, şi anume: la Muncelu şi Glodu.

Întrucât locul de la Glodu nu era marcat cu nici un semn de

aducere aminte că eroina a fost înhumată aici, în anul 1936, s-a

înfiinţat un comitet care avea datoria de a se preocupa de ridicarea pe

acest loc a unui monument. În acest sens, pretorul plăşii Zăbrăuţi

înainta prefectului o Adresă în care îşi exprima dorinţa de a înălţa, la

Valea Glodului, o cruce eroinei:

„Domnule Prefect,

Locul unde a fost mormântul vremelnic al Eroinei Ecaterina

Teodoroiu „Valea Glodului”, comuna Fitioneşti, nefiind simbolizat cu

nici o cruce, deşi deseori ni se cere a-l arăta numeroşilor vizitatori -

excursionişti, au luat iniţiativa, împreună cu primarii, notarii, preoţii,

învăţătorii şi şefii de secţii şi posturi depe valea Zăbrăuţului, de a

ridica o cruce (troiţă) de piatră, cu un grilaj de fier în beton, pe fostul

mormânt al acestei eroine. Crucea urmează a fi inaugurată în luna

martie.

Comitetul v’a desemnat pe Dv. Preşedinte de onoare,

rugându-vă să binevoiţi a-i face deosebită cinste de a accepta, fiind

aceasta un puternic stimulent şi imbold pentru ducerea la bun sfârşit

şi neîntârziat a acestei iniţiative” 11.

Adresa a fost însoţită de procesul - verbal încheiat cu ocazia

înfiinţării comitetului, la data de 4 decembrie 1936, din care făceau

parte: „Subs. D. R. Russu Pretorul Plăşii Mărăşeşti, Jud. Putna,

10 Ibidem, dosar nr. 66 / 1921, f. 17. 11 Ibidem, dosar nr. 122 / 1937, f. 3.


Grigore Balanca, Petrachi Grigoraş, Eugen Drilea, Const. Codiţa, şi

Lazăr Vrabie, Primarii ai Comunelor Mănăstioara, Fitioneşti,

Străoane de Sus, Moviliţa şi Diocheţi, Gheorghe Dumitraşcu, Neculai

Gafton Învăţători din Comuna Mănăstioara, Neculai Trandafir

Învăţător în comuna Moviliţa, Gheorghe Lazăr Învăţător în comuna

Diocheţi, Ioan Crişan Învăţător în comuna Străoane de Sus, şi preot

C-tin Bacalu Parohul Bisericei Muncelu, Plut. Major Traciuc Teodor

Şeful Secţiei Păuneşti, Plut. Major D. Dolea Şeful Secţiei Jandarmi

Crucea de Sus şi sergent Instructor Mândricel Gheorghe Şeful Post

Jand. Mănăstioara, ne-am constituit astăzi data de mai sus într-un

Comitet pentru ridicarea unei cruci comemorative pe locul Valea

Glodului Com. Fitioneşti, unde a fost mormântul vremelnic al Eroinei

Ecaterina Teodoroiu răpusă de inamic în luptele de la Muncelu -

Putna.

Desemnăm ca Preşedinte de onoare pe D-nul Prefect al Jud.

Putna, iar ca Preşedinte activ pe domnul Pretor al Plăşii Mărăşeşti

D. R. Russu.

Comitetul are însărcinarea de a strânge fonduri prin donaţii

ori ce alte mijloace pentru ridicarea crucei comemorative şi a îngriji

de efectuarea lucrărilor” 12.

Nefiind documente care să ateste înălţarea unui monument la

Glodu în anii următori anului 1936, presupunem că a fost aşezată o

cruce simplă din lemn cu o inscripţie pictată cu alb, pe care citim

„Viteazul sublocotenent Ecaterina Teodoroiu”.

În anul 1983, din iniţiativa a doi localnici: Pătrăşcan

Gheorghe şi Graur Constantin, s-a ridicat alături un monument din

beton, care a fost inaugurat la data de 30 octombrie.

Monumentul se constituie dintr-un postament în trei trepte şi o

coloană paralelipipedică, surmontată pe cea de a treia treaptă, având

înălţimea de 2,75 metri.

La baza coloanei, pe toate cele patru laturi s-a redat în relief

căsca militară purtată de ostaşii români în Războiul Întregirii.

12 Ibidem, f. 4.


Pe faţada sudică s-a săpat în beton inscripţia prin care cel ce

trece pe lângă monument este invitat să-i cinstească pe eroi:

„Călătorule, cu tot ce este mai frumos cinsteşte eroii”. Pe latura estică

a postamentului se menţionează că monumentul s-a înălţat

„În amintirea eroilor din iulie - august 1917. Slt. Ecaterina

Teodoroiu. Deced. 22 Aug. 1917”.

„Lângă mormântul eroinei a fost îngropat cpt. D. Morgan

mort 21 Aug. 1917” ne informează cea de a treia inscripţie.

Execuţia monumentului a fost încredinţată unor meşteri locali

ce şi-au lăsat amprenta pe monument: „Lucrat în septembrie 1983 de

Pătrăşcanu Gh. şi Graur C-tin”, de fapt cei doi fiind şi ctitorii acestui

monument.

În jurul monumentului s-a turnat o placă din beton în care s-au

încastrat piloni din fier, legaţi între ei cu lanţuri, constituind protecţia

acestuia.

O altă iniţiativă demnă de laudă au avut-o şi locuitorii

comunei Străoane, care doreau ridicarea unui monument chiar pe locul

unde a căzut Ecaterina Teodoroiu. În acest sens au format un comitet

de iniţiativă în anul 1934, aşa cum reiese din Adresa pe care

Prefectura Putna a înaintat-o Ministerului Muncii, Sănătăţii şi

Ocrotirilor Sociale, la data de 16 februarie 1934, în care se specifica

precum că: „Avem onoare a înainta în original petiţia

înregistrată...însoţită de un proces verbal prin care se constitue un

comitet care are drept scop ridicarea unui monument Ecaterinei

Teodoroiu. Acest monument urmează să fie ridicat în satul Muncelu,

comuna Străoane de Sus din acest judeţ.

Rugându-vă să bine voiţi a aproba să se lanseze un număr de

150 liste de subscripţie pentru strângerea fondurilor necesare, liste ce

vor circula în întreaga ţară” 13.

Prefectura a trimis procesul - verbal la Ministerul Muncii,

care, la data de 12 martie 1934, comunica prefecturii că a autorizat

comitetul constituit la Străoane, precum şi listele de subscripţie:

13 Ibidem, dosar nr. 106 / 1934, f. 1.


„Avem onoare a vă face cunoscut că am autorizat Comitetul constituit

în satul Muncelu, comuna Străoane de Sus să strângă sumele

necesare ridicării unui monument eroinei Ecaterina Teodoroiu prin

150 (una sută cincizeci) liste de subscripţie care vor circula în

cuprinsul judeţului Putna şi a judeţelor învecinate până la 15 martie

1935. Listele se vor aviza de un delegat al Prefecturii judeţului

Putna” 14.

Autorizaţia este remisă comitetului din Muncelu print-o

Adresă a prefecturii Putna, care solicita acestuia să trimită cele 150 de

liste pentru a fi avizate de către un delegat al acesteia până la data de

15 noiembrie 1934 15.

Pe lângă strângerea de fonduri, comitetul s-a preocupat şi de

comemorarea eroinei de la Jiu. La 9 septembrie 1935, prefectul era

invitat „la parastasul anual pentru odihna sufletului eroinei naţionale

Ecaterina Teodoroiu” 16, programat pentru data de 23 noiembrie, la

ora 10 dimineaţa, la biserica „Sfinţii Apostoli” din satul Muncelu.

Termenul de circulaţie al listelor expirase deja la 15 martie

1935, fără a se înregistra rezultate notabile, ceea ce a determinat

comitetul să se adreseze, la 28 august 1935, din nou prefecturii cu

rugămintea de a-i permite prelungirea termenului până la data de 15

noiembrie acelaşi an 17.

Termenul a fost prelungit cu autorizarea Ministerului Muncii,

Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale până la 15 martie 1936, cu condiţia ca

atunci când acesta va expira, „în asistenţa unui delegat al prefecturii

judeţului Putna se va încheia un proces verbal de rezultatul bănesc” 18, rezultat care la rândul lui trebuia comunicat ministerului mai sus

menţionat. Dar nici această prelungire n-a adus rezultatele scontate,

astfel că membrii comitetului au apelat din nou la prefect cu aceeaşi

14 Ibidem, dosar nr. 107 / 1934, f. 20. 15 Ibidem, f. 57. 16 Ibidem, dosar nr. 114 / 1935, f. 8. 17 Ibidem, dosar nr. 117 / 1935, f. 51. 18 Ibidem, f. 54.


rugăminte de a interveni pe lângă minister pentru o nouă prelungire a

colectei. În Adresa comitetului se specifica precum că: „Criza care a

stăpânit piaţa economică în ultimii ani, a fost o mare piedică în

avântul nostru. Prea puţine liste au fost lansate, prea puţine şi

neînsemnate sume au fost colectate...” 19. În continuarea Adresei se

solicita o prelungire de încă şase luni a colectei şi totodată prefectul

era rugat să stăruie „să se prevadă în bugetul fiecărei comune, cu

ocazia alcătuirei bugetului pe anul 1936 / 1937, câte o sumă ca

contribuţie sau ajutor la ridicarea monumentului Ecaterinei

Teodoroiu” 20.

La 9 iulie 1936, prefectura face o nouă intervenţie pe lângă

acelaşi minister solicitând o nouă prelungire a termenului pentru

listele de subscripţie, anexând la Adresa respectivă şi un proces -

verbal încheiat de către reprezentantul prefecturii în persoana şefului

serviciului administrativ al acestei prefecturi, Ioan M. Dimitrescu,

care verificase rezultatul bănesc strâns până la acea dată şi care

constatase cu această ocazie că se plasaseră doar 10 liste şi nici una nu

se returnase comitetului 21.

Procesul - verbal fusese cerut de către Ministerul Muncii după

ce expirase termenul de colectare 22. În urma analizării procesului -

verbal, ministerul în cauză autorizează o nouă prelungire a termenului

de circulaţie a listelor până la 1 februarie 1937, autorizaţie pe care o

comunică Prefecturii Putna la 18 iulie 1936 23.

Înainte de a trece şi acest ultim termen, prefectura cerea

comitetului din Muncelu situaţia exactă a fondurilor strânse prin

listele de subscripţie în vederea întocmirii unui proces - verbal de

constatare a rezultatelor obţinute până atunci. Ca răspuns, comitetul

19 Ibidem, dosar nr. 123 / 1936, f. 17. 20 Ibidem. 21 Ibidem, f. 29. 22 Ibidem, f. 18. 23 Ibidem, f. 31.


trimitea prefecturii o Adresă, la 21 ianuarie 1937 24, în care se prezenta

astfel situaţia:

„1) Un tablou de 20 liste plasate şi

2) în fiinţă 130 liste

Total 150 liste” ,

Iar în continuarea Adresei se consemna „chiar azi am făcut

adresă pentru Dl. Comandant al Diviziei locale cu 10 liste şi D-lui

Inspector Şcolar al judeţului Putna şi R. Sărat, 30 liste.

De asemenea tot azi voi trimite la Buzău 8 liste cerute

personal de Dl. Maior Filibiu, însă am ţinut ca să fie întâi prezentate

D-voastră pentru a se dresa cuvenitul proces - verbal, care de altfel a

fost dresat la timp când s-a cerut amânarea.

...vă rugăm, Domnule Prefect, să binevoiţi odată cu

înaintarea rezultatului şi intervenţia pentru ultima amânare până la 1

Noiembrie a.c., cunoscând că până în prezent şi viitor toate

cheltuielile se suportă de comitet” .

Adresei i s-a anexat şi un proces - verbal încheiat între

„I. M. Dimitrescu şeful serviciului Ad-tiv din Prefectura Jud. Putna şi

cu D-l Constantin Manoliu Preşedintele Comitetului instituit pentru

ridicarea monumentului Eroinei Ecaterina Teodoroiu din satul

Muncelu din acest judeţ am verificat situaţia listelor de subscripţie ... .

Din cele 150 liste de subscripţie ce au fost aprobate a se lansa

s’au plasat la diferite persoane şi autorităţi un număr de 69, din care

nu s’a încasat până astăzi nici o sumă, iar restul de 81 liste găsite

astăzi în fiinţă urmează a fi răspândite” 25.

Expirând şi ultimul termen acordat comitetului pentru

răspândirea listelor, prefectul Sărăţeanu, la data de 8 aprilie 1937, se

adresa notarului comunei Străoane de Jos cu rugămintea de a pune în

vederea „Domnului Preşedinte al Comitetului pentru ridicarea

monumentului să se prezinte la Prefectură cu toate actele relative spre



a se încheia procesul - verbal de rezultatul bănesc obţinut întrucât

termenul de colectare a expirat la 1 Februarie a. c.” 26.

La 19 octombrie 1937, s-a încheiat un nou proces - verbal în

urma verificărilor făcute asupra celor 150 de liste, constatându-se, în

urma prezentării scriptelor relative de către preşedintele comitetului,

domnul Manoliu, următoarele:

„Din 150 de liste s-au plasat 78 din ele, pe la diferite

persoane, 72 liste rămân nedistribuite în arhiva comitetului.

Din listele plasate s’a primit un număr de opt, cu diferite

sume care se înglobează în total. ... lei 1.092.

După o listă proprie formată din iniţiativa Cohortei „Timotei

Cipariu” din Târnava - Mică în urma unui anunţ din ziare ... lei 891.

Cu lista Nr. 26 la care este anexată recent Ad-ţiei Finan.

Putna depusă la dispoziţia Comitetului de către Reg. 10 Dorobanţi

…lei 290.

Total: 2.273 lei.

Din această sumă nu s’a cheltuit nimic, întrucât toate

cheltuielile au fost suportate de D-l C. Manoliu, preşedintele

Comitetului” 27.

La colecta pentru monument a contribuit şi editura

„Ţărăncuţa” din Balş, judeţul Romanaţi, care, la 13 decembrie 1935,

comunica Prefecturii Judeţului Putna că fusese informată din presă că

„în comuna Muncelu din judeţul d-voastră se va ridica un monument

Ecaterinei Teodoroiu...” 28 şi trimitea, în acest scop, un număr de

100 exemplare din cartea „Ecaterina Teodoroiu eroina de la Jiu şi

Muncel” apărută la acea editură, urmând ca fondurile realizate din

vânzarea acestora să fie folosite la înălţarea monumentului.

Având în vedere puţinele fonduri colectate, prefectul făcea, la

data de 5 noiembrie 1937, o nouă intervenţie pe lângă Ministerul

Muncii pentru prelungirea termenului colectei cu încă un an, având în

26 Ibidem, f. 29. 27 Ibidem, f. 115. 28 Ibidem, dosar nr. 56 / 1935, f. 93.


vedere faptul că „locuitorii judeţului au promis ajutorul lor în urma

convingerilor ce li s-au făcut de către organizatori” 29.

La data de 17 noiembrie 1937 30, prefectura intră în posesia

autorizaţiei Ministerului Muncii, prin care termenul stabilit pentru

colectă fusese prelungit până la 15 martie 1938, dar numai pentru

listele de subscripţie rămase necompletate. Rezultatul primit de la sus

numitul minister a fost comunicat preşedintelui comitetului din

Muncelu câteva zile mai târziu, la 22 noiembrie 31 .

Comitetul s-a preocupat, în afara acţiunii de strângere de

fonduri pentru monument, şi de alte acţiuni, mai ales de comemorare a

eroinei, aşa cum a fost parastasul pregătit pentru data de 27 noiembrie

1938, în satul Muncelu, „unde neprihănita fecioară a luptat vitejeşte

şi unde şi-a dat obştescul sfârşit” 32. La acest eveniment a primit

invitaţie şi prefectul, căruia i se adresase rugămintea de a interveni pe

lângă autorităţile din comunele Străoane de Sus, de Jos şi Crucea de

Sus ca să participe la acest eveniment.

Cu toate eforturile depuse, comitetul de iniţiativă de la

Muncelu, nu a reuşit să strângă toate fondurile necesare pentru a putea

demara lucrările de ridicare a monumentului. La patru ani de la

înfiinţarea sa, încă mai continua să plaseze liste de subscripţie sau să

adune fondurile băneşti de pe listele deja plasate cu ani în urmă. Cele

afirmate mai sus sunt confirmate de Adresa din 4 mai 1938, prin care

comitetul amintea prefectului că trecuseră patru ani de la înfiinţarea

sa, dar „din diferite împrejurări nu s’au putut distribui toate listele

deşi sunt în număr de 150 şi care sunt vizate de Onorata Prefectură a

judeţului Putna” 33. În adresa respectivă se solicita prefecturii să

restituie cele şase liste pe care aceasta le primise cu un an înainte, încă

din 16 noiembrie 1937. În cazul în care se reuşise răspândirea acestor

29 Ibidem, f. 114. 30 Ibidem, f. 121. 31 Ibidem, f. 123. 32 Ibidem, dosar nr. 129 / 1938, f. 465. 33 Ibidem, dosar nr. 134 / 1938, f. 364.


liste în judeţ, atunci să se trimită sumele strânse prin listele respective,

ţinând cont de faptul că termenul de circulaţie expirase de mult.

De asemenea, se menţiona faptul că Primăria comunei Ţifeşti

alocase din bugetul comunei suma de 1.000 de lei pentru sprijinirea

comitetului în ridicarea monumentului 34.

Plasarea listelor şi strângerea sumei necesare construcţiei a

fost destul de dificilă, având în vedere faptul că nici până în anul 1940

nu reuşise să plaseze toate listele şi nici să demareze înălţarea

monumentului.

În aprilie 1940, Inspectoratul Silvic din Focşani a venit cu o

propunere pe care a înaintat-o printr-o Adresă prefecturii şi care

consta într-un „Monument viu”, însoţită şi de o schiţă şi de

următoarele explicaţii:

„ 1) Toţi pueţii prevăzuţi a se planta de speciile de molid,

stejar, tue, ulm de samară, se găseşte la pepinierele, aparţinând

serviciului Judeţean Silvic Putna.

2) Dl. inginer Dan Stelian, va pune în mod gratuit aceşti

pueţi la cererea autorităţilor însărcinaţi cu înfăptuirea acestui

monument.

3) Înainte de a începe plantarea, vă rugăm să dispuneţi ca

terenul să fie împrejmuit cu material lemnos...

4) Îndată ce lucrările de mai sus vor fi terminate, să se

anunţe acest Inspectorat pentru a proceda imediat la plantare.

5) Odată cu aceasta, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a

interveni pe lângă Pref. Gorj, ca să ni se comunice adresa rudelor

eroinei cum şi o fotografie dacă au - a acestei cercetaşe eroice.

6) Serviciul tehnic al judeţului va scoate mai multe copii

după alăturata schiţă” 35.

Pentru protecţia acestui „Monument Viu” trebuia realizată o

împrejmuire care necesita material lemnos. În acest sens, Pretura

Plăşii Mărăşeşti se adresa, la 1 aprilie 1940, Prefecturii Judeţului

34 Ibidem. 35 Ibidem, dosar nr. 96 / 1940, f. 5 - 5 verso.


Putna, cu rugămintea de a interveni pe lângă Ocolul Silvic ca „să ni se

dea dela Ocolul Silvic din pădurea Varniţa următorul material

necesar unei împrejmuiri de protecţia plantaţiei.

110 ţăruşi de stejar a 2,50 m. lungime.

156 leţuri de plop a 5 - 6 m. lungime.

Această împrejmuire este necesar a se face de urgenţă,

neputând face plantaţia fiind expus încălcărei cu vitele” 36.

Transportul materialelor necesare împrejmuirii trebuia să se

facă cu ajutorul locuitorilor din comună. Tot prin aceeaşi adresă se

mai solicitau şi 300 de puieţi de brazi şi de molid pentru a se realiza o

plantare ornamentală a terenului stabilit pentru monument 37. Puieţii

de stejar trebuiau procuraţi de la Panciu.

Adresa către prefectură a fost însoţită de o schiţă a terenului

cu viitoarea amenajare 38.

Prefectul a înaintat spre aprobare această adresă la Casa

Autonomă a Pădurilor Statului - Bucureşti, la data de 3 aprilie 1940 39.

În acelaşi timp s-au trimis adrese la Inspectoratul Silvic Judeţean

pentru procurarea puieţilor, precum şi la Ocolul Silvic din Soveja

pentru materialul lemnos necesar împrejmuirii 40. Cei de la Soveja

erau rugaţi ca să pună la dispoziţia comitetului din comuna Străoane

de Sus materialul lemnos de care aveau nevoie pentru a îngrădi

terenul41.

Pentru a intra în posesia locaţiei rudelor Ecaterinei Teodoroiu,

precum şi a unei fotografii, prefectura s-a adresat Poliţiei din Tg. Jiu,

la 13 aprilie 1940 42, specificând că această fotografie este necesară

pentru realizarea monumentului eroinei de la Muncelu.

36 Ibidem, f. 1. 37 Ibidem. 38 Ibidem, f. 6. 39 Ibidem, f. 2. 40 Ibidem, f. 7. 41 Ibidem, f. 9. 42 Ibidem, f. 8.


Pe de altă parte, comitetul însărcinat cu realizarea

monumentului a trimis la Societatea „Cultul Eroilor”, la 18 aprilie

1940, o Adresă prin care se solicita un model de monument din

albumul pe care societatea îl deţinea şi în care se aflau schiţe de

monumente avizate de către Ministerul Culturii şi Artelor. În această

adresă se specifica precum că: „În urma celor stabilite în convorbirea

avută cu D-vstră, am onoare a vă aduce la cunoştinţă că vizitând

atelierele Dvs. am găsit confecţionată Troiţa de piatră Model Nr. 1

(pag. 6 din albumul Dvs.) pentru a fi instalată pe locul unde a încetat

din viaţă Eroina Ecaterina Teodoroiu.

Faţă de permisiunea ce a-ţi binevoit a ne face că acest

monument va fi donat de Dvs. cu onoare vă rugăm să binevoiţi a

dispune să ni se trimită planul acestei troiţe pentru a putea începe de

urgenţă construirea soclului pe care va fi aşezată” 43.

La data de 11 mai 1940, prefectura intră în posesia planului

troiţei (a fost executat de către arhitectul Florin Stănculescu în anul

1939) 44 trimis de către Societatea „Cultul Eroilor” , care atenţiona

că: „troiţa în chestiune nu este nu este din piatră ci din beton armat şi

Ministerul Culturii şi Artelor nu permite ridicarea de monumente din

astfel de material.

În acest sens există I. D. nr. 4250, publicat în Mon. Oficial nr.

293 din 16. XII. 1938.

Dacă Dvs. puteţi obţine aprobarea relativă, Societatea poate

expedia monumentul oricând - comunicaţi şi inscripţia ce doriţi a fi

gravată pe monument cum şi staţia C. F. R. unde să o trimitem” 45.

Atât comitetul, cât şi prefectura s-au preocupat în continuare

de realizarea „Monumentului viu” de la Străoane, aşa cum rezultă

dintr-o altă Adresă a Preturii Plăşii Mărăşeşti, din 18 septembrie 1940,

în care propunea: „ca şoseaua judeţeană Tişiţa - Panciu - Soveja care

o plantăm anul acesta cu pueţi de nuci de la Muncelu, pe punctul



Monument „Ecat. Teodoroiu” şi până la 6 km. Spre Tişiţa dela

monumentul Victoriei până la Bătineşti să fie continuată plantarea de

către comunele Bătineşti şi Făurei” 46.

Pentru materialul lemnos necesar împrejmuirii, Ocolul Silvic

din Soveja şi-a dat acordul, anunţând, printr-o Adresă, comitetul că

acesta poate fi achiziţionat contra cost de la cantonul din Varniţa 47.

În Adresă se comunica precum că materialul putea fi cumpărat „la

preţ de regie, numai să se prezinte un delegat cu suma necesară la

Cantonul Varniţa la Brig. Popa Zainea care va emite bonul de

vânzare” 48.

În acest sens, Direcţia V Regională Silvică din Bucureşti

anunţă prefectura, la 24 iunie 1940, că materialul lemnos necesar

împrejmuirii nu putea fi livrat decât contra cost 49.

De la înfiinţarea Comitetului din Muncelu în anul 1934, au

trecut şase ani fără ca eforturile depuse de către membrii săi să se

finalizeze cu înălţarea unui monument eroinei Ecaterina Teodoroiu.

Credem că ambele variante: atât „eternizarea în bronz”, cât şi

„Monumentul viu” nu s-au putut ridica din cauza lipsei fondurilor

băneşti întrucât listele de subscripţie nu s-au răspândit în totalitate şi

alte posibilităţi nu au mai existat. Apoi, începutul celei de a doua mari

conflagraţii mondiale a determinat abandonarea acestor proiecte.

Visul locuitorilor din satul Muncelu şi al celor din comuna

Străoane s-a realizat mult mai târziu, în anul 1972, când s-a înălţat

monumentul Ecaterinei Teodoroiu, care poate fi admirat trecând prin

localitate pe traseul turistic spre Soveja, la ieşirea din satul Muncelu,

pe cel mai înalt punct al traseului, la aproximativ 1 km. nord - vest de

sat.

Monumentul se înfăţişează ca o coloană paralelipipedică,

înaltă de şase metri, realizată din beton, surmontată de un postament



prismatic, amplasat la rândul său pe o platformă din beton, de plan

dreptunghiular. Aproximativ la jumătatea coloanei a fost montat un

basorelief de formă dreptunghiulară, ce o înfăţişează pe eroină bust,

din profil, sub care s-a aplicat o placă de marmură albă pe care se

poate citi inscripţia: „Pe aceste locuri a căzut eroic în luptele pentru

apărarea patriei la 22 august 1917 sublocotenentul Ecaterina

Teodoroiu”.

Autorul basoreliefului şi-a pus semnătura în dreapta, jos, pe

basorelief: „Octav Iliescu, 1972”.

Monumentul a fost amplasat în mijlocul unei platforme

pietruite, în trepte, protejată pe trei din laturi de un zid din piatră de

râu.

Monumentul Ecaterinei Teodoroiu (Muncelu, comuna Străoane)


MONUMENTUL EROILOR DIN COMUNA BÂRSEŞTI

Lelia Pavel

În localitatea Bârseşti se poate ajunge plecând din Focşani pe

drumul judeţean ce merge spre „Ţara Vrancei” până la Vidra, iar de

aici pe drumul de pe Valea Putnei până la Valea Sării, de unde trebuie

urmată şoseaua modernizată ce urcă pe traseul unui fost drum

forestier, de pădure, pe dealul Scaune până în comună 1.

Din Bârseşti, ca şi din toate localităţile Vrancei, au plecat pe

frontul Primului Război Mondial şi fiii acestei comune, unii dintre ei

jertfindu-şi viaţa în marile bătălii ale acestei confruntări de la început

de secol XX. Pentru cinstirea memoriei acestor eroi, locuitorii

comunei au ridicat un monument, o operă de recunoştinţă, chiar în

incinta bisericii din sat.

La data de 23 martie 1932, primăria din comuna Bârseşti

înainta prefectului o Adresă în care îşi exprima dorinţa ridicării unui

monument: „Avem onoare a aduce la cunoştinţa Domniei Voastre că

Societatea Culturală „Tudora Vrâncioaia” cu sediul în această

comună împreună cu Primăria a luat iniţiativa de a se ridica în

centrul comunei, un monument în amintirea eroilor căzuţi în războiul

pentru independenţă şi întregirea neamului.

Pentru destinarea locului şi întocmirea unei schiţe de plan în

această privinţă, respectuos vă rugăm să bine voiţi a dispune ca

D-l Inginer şef al Serviciului tehnic judeţean să bine voiască a veni în

comună pentru întocmirea acestei lucrări” 2.

1 Emil A. Giurgea, Vrancea. Ghid turistic al judeţului, Editura Sport -

Turism, Bucureşti, 1977, p. 95. 2 Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita: A. N. Vn.), fond

Serviciul Tehnic al judeţului Putna, dosar nr. 12, f. 5.


În vederea realizării acestei doleanţe, încă din 2 februarie

1932 3, s-a constituit un Comitet de iniţiativă pentru ridicarea

monumentului în comuna Bârseşti, aşa cum reiese din procesul -

verbal încheiat în adunarea la care au participat mai mulţi locuitori ai

comunei, din rândul cărora s-a ales comitetul respectiv:

„Astăzi 2 februarie 1932

Subscrişii: Preot T. Danţiş, I. Istrate şi Ion Lăduncă

învăţători, Ion Pogan notar, Toader T. Ivan, Preşedintele comisiunii

interimar, Alex. Văsuianu şi Alex. Lăduncă studenţi, Vasile Matei

proprietar şi C. Istrate Agent Fiscal toţi din Bârseşti.

Pentru promovarea ideii naţionale şi respectul pentru cultul

eroilor care s’au jertfit pentru ţară, s’a luat iniţiativa ca în centrul

satului Bârseşti să se construiască un monument cu o cruce

comemorativă în amintirea celor căzuţi în război din cuprinsul Com.

Bârseşti.

Membrii mai sus arătaţi roagă autorităţile comunale precum

şi Societatea Tudora Vrâncioaia cu sediul în Com. Bârseşti să ia toate

măsurile pentru strângerea fondurilor”.

Acţiunea de strângere a fondurilor necesare ridicării

monumentului nu a fost deloc uşoară întrucât comitetul format în

adunarea din anul1932, a organizat o nouă întrunire a membrilor săi

doi ani mai târziu, în 16 septembrie 1934, în vederea de noi alegeri

pentru preşedinte şi casier. La finalul şedinţei s-a încheiat un proces -

verbal care, însoţit de o Adresă, a fost expediat prefectului spre

aprobarea celor solicitate:

„Domnule Prefect,

Avem onoare a înainta aci alăturat un proces - verbal de

constituire a unui Comitet de iniţiativă pentru ridicarea unui

monument în această Comună, rugând să bine voiţi a dispune

aprobarea de funcţionare” 4.

3 Ibidem, fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 106 / 1934, f. 26. 4 Ibidem, f. 24.


În procesul - verbal menţionat în adresă au fost nominalizaţi

membrii comitetului nou ales: „Astăzi, 16 septembrie anul 1934.

Subsemnaţii membri în Comitetul de iniţiativă pentru ridicarea unui

monument eroilor din Comuna Bârseşti constituiţi la 2 februarie

1932, întrunindu-se astă zi am procedat la constituirea acestui

Comitet după cum urmează: se alege preşedinte al Comitetului Preot

Dragomir Danţiş, Vice Preşedinte D-l Ion T. Lăduncă, învăţător şi

casier al Comitetului D-l Ion T. Pogan notar.

Membrii în Comitet: Ionel Istrate, Ion I. Neagu, Al. Văsuian,

V. Matei, C. Istrate, Pr. Al. Lăduncă, Toader V. Ivan şi Virgil S. Popa.

Drept care au încheiat prezentul proces - verbal în dublu

exemplar din care unul se va înainta Prefecturii Judeţului Putna spre

a decide cele legale” 5.

Câteva zile mai târziu, la 18 septembrie 1934, la prefectură s-a

primit o nouă Adresă din partea aceluiaşi comitet, care solicita

acesteia să trimită cererea la Ministerul Instrucţiunii Publice, singurul

în măsură să autorizeze proiecte de monumente: „Comitetul de

iniţiativă pentru ridicarea unui monument eroilor din această

comună, solicitând autorizaţia de a construi şi ridica în piaţa publică

din această comună un monument.

În conformitate cu dispoziţiunile ordinului Domniei - Voastre

nr. 700 din 1 februarie a. c., avem onoare aci alăturat actele notate pe

verso, rugându-vă să bine voiţi a dispune înaintarea onor Ministerului

Instrucţiunei Publice pentru a fi supuse aprobărei << Comisiunei

superioare pentru Monumente Publice >> conform art. 2 din

regulamentul respectiv, publicat în Monitorul oficial N. 52 / 930” 6.

Aşa cum reiese din adresa respectivă, construcţiile şi ridicările

de monumente trebuiau aprobate de către această comisie, care avea în

vedere faptul că multe dintre monumentele construite nu

corespundeau scopului propus, erau „lipsite de măreţie, cari în loc să



întărească sentimentele pioase de înălţare naţională, mai mult le

micşorează” 7.

Prefectura Putna a înaintat adresa ministerului care, la data de

5 noiembrie 1934, a comunicat Prefecturii Judeţului Putna că proiectul

se respinge ca nefiind corespunzător cu cerinţele Comisiunii pentru

Monumente Publice: „... vă aducem la cunoştinţă că proiectul pentru

Monumentul Eroilor din comuna Bârseşti a fost examinat de Comisia

Monumentelor Publice în şedinţa din 11 Octombrie şi respins întrucât

e cu totul nepotrivit pentru scopul ce urmăreşte.

Alăturat vă înaintăm un exemplar din Jurnalul No. 87 al

Comisiei referitor la aceste monumente, precum şi un proect de

monument tip văzut şi aprobat de comisie, rugând a le trimite locului

în drept cu arătarea că dacă va găsi de cuviinţă, Comitetul local va

putea executa proectul trimis de noi” 8.

Jurnalul a fost trimis de către prefectură comitetului din

Bârseşti, care, probabil, a acceptat unul din aceste proiecte, întrucât

construirea monumentului a început în acelaşi an în care s-au făcut

demersurile, 1934, aşa cum reiese din inscripţia de pe monument:

„Vouă eroilor care v’aţi dat viaţa pentru ţară. Patria

recunoscătoare. 1934. Comitetul de iniţiativă com. Bârseşti Putna”.

Sfinţirea şi inaugurarea monumentului a avut loc în anul

următor, 1935, la care, printr-o „Chemare”, au fost invitaţi să participe

toţi vrâncenii, mai ales că inaugurarea monumentului a coincis cu

sfinţirea bisericii din comuna Bârseşti:

„Chemare 9

Vestim şi facem chemare Vrâncenilor şi tuturor creştinilor că

Duminică 29 Septembrie a.c. se va sfinţi biserica parohială din

comuna Bârsrşti.

Tot în aceeaşi zi, se va sfinţi şi monumentul eroilor ridicat în

amintirea vitejilor strănepoţi a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al

7 Ibidem, dosar nr. 122 / 1937, f. 5. 8 Ibidem, f.31. 9 Ibidem, dosar nr. 97 / 1935, f. 86.


Moldovei,morţi pentru ţară şi glie. Aşteptăm întreaga Vrance, ca şi

odinioară la glasul buciumilor, tânăr şi bătrân să ia parte la această

prăsnuire mare, creştinească şi românească. Eşiţi din văi, din munţi şi

după toate meleagurile noastre scumpe şi dragi tuturor. Împletind

simţirea creştină cu dragostea de neam, credinţa cu vitejia uniţi şi

înfrăţiţi, să bem din pocalul sfânt al iubirei creştine şi să vărsăm o

lacrimă la monumentul vitejilor, căzuţi jertfă pentru ţară.

Protoereul”.

Printr-o Adresă, din 12 septembrie 1935, Protopopiatul din

Vrancea invita pe prefectul judeţului Putna să ia parte la „sfinţirea

bisericii şi monumentului din comuna Bârseşti...fixată pentru ziua de

29 septembrie 1935, de însuşi Prea Sfinţitul Episcop al Romanului

D. D. Lucian, care va oficia sfinţirea. Va fi pe meleagurile Vrancei, o

mare sărbătoare creştinească şi naţională” 10.

Având în vedere că „Micul monument ridicat la Bârseşti

pentru eroii neamului este unicul în acest fel în Ţinutul nostru” 11, se

solicita prefectului să dispună participarea tuturor primarilor din

Ţinutul Vrancei la acest eveniment.

Invitaţia adresată prefectului, Vasile Ţiroiu, de a participa la

„sfinţirea Bisericii „Cuvioasa Paraschiva din comuna Bârseşti” 12 a

fost însoţită şi de programul sărbătorii:

„Program

Sâmbătă 28septembrie 1935

1. Ora 6 - 10 p.m. slujba vicerniei cu privigherea

2. Duminică dimineaţa, ora 7 - 11 Dem. Sfinţirea bisericii şi

oficierea Sf. Liturghii

3. Duminică de la orele 11,30 - 1 Sfinţirea monumentului,

cuvântările şi defilările tineretului Premilitar Vrâncean şi şcoalelor

primare”.

10 Ibidem, f. 82. 11 Ibidem. 12 Ibidem, f. 84.


Dintr-o altă Adresă expediată prefectului în anul 1936, rezultă

că înălţarea „Monumentului Eroilor căzuţi în războiul de

independenţă 1877 şi al războiului reîntregirii 1916 - 1919, a costat

12.000 lei” 13. La adresa respectivă au fost anexate fotografii şi desene

care înfăţişau monumentul, precum şi locaţia.

Acesta a fost amplasat în partea de vest a incintei bisericii, în

faţa accesului în biserică, astfel că cei care calcă pragul lăcaşului de

cult, trecând pe lângă monument, să-şi amintească de jertfa eroilor ale

căror nume s-au înscris pe marmura albă.

Monumentul cu aspect de coloană simplă se înalţă peste un

piedestal din beton, de formă paralelipipedică. Piedestalul a fost

montat pe un soclu de formă dreptunghiulară, cu două trepte din piatră

de râu. Coloana are înălţimea de 3,50 metri, iar ca terminaţie i s-a

montat o cruce din marmură albă. La bază, piedestalul prezintă în

relief simboluri militare: o cască de război aşezată între ramuri de laur

şi stejar şi două săbii încrucişate.

Pe faţada principală s-a amplasat placa de marmură pe care

s-au inscripţionat numele celor plecaţi din Bârseşti, care au pierit pe

câmpul de luptă în Războiul Neatârnării (1877 - 1878), precum şi a

celor căzuţi în marile bătălii ale Primului Război Mondial (1916 -

1918). Pe lista celor înscrişi citim următoarele nume:

„EROILOR din 1877 - 1878

REGIMENTUL 10 DOROBANŢI

Matei Simion - sergent

Popa Radu - soldat

EROILOR din 1916 - 19

REGIMENTUL PUTNA Nr. 10

Lazăr Ion - soldat

Gheorghiţă Gavrilă - soldat

Mironică Ion - soldat

Ivan Ion II „

Moleşoiu Ion „

13 Ibidem, f. 95.


Popa Neculai „

Ghimpu Grigore „

Popa I. Gheorghe „

Mitrofan Anghel „

Burloiu Costachi „

REGIMENTUL 50 INFANTERIE

Luncianu Ion „

Lechea Vasile „

Dublea Vasile „

Apostică Gheorghe „

Tănase Toader „

Popa Duţă Ion „

Burloiu Toader „

Besa Toader „

Cojocaru Alexandru „

Ivan St. Ion I „

Răghină Ion „

Ignat V. Gheorghe „

Taftă Toader „

Oprea Neculai „

Costin Gheorghe „

Urdă Stoica „

Lupu Ştefan „

Rîia Gheorghe „

Burloiu M.. Toader „

Răghină D. Ion „

Niţu Constantin „

Chiriţă Nicolae „

Hîrşu Gh. Ion „

Sbârciog I. D. Toader „

Botez Ion „


REGIMENTUL 5 INFANTERIE

Andrieş Şt. Ion caporal

Lădaru T. Ion soldat

Ghimpu D. zis Toader „

Sercan Vasile „

REGIMENTUL 7 VÂNĂTORI

Chirilă Ştefan caporal

Sbârciog Ilie soldat

Comp. 3 - a subsistentă

Bucă Stoica soldat

Istrate Ion „

Tandără Toader „

Burloiu Neculai „

Soare Simion „

REGIMENTUL 2 GRĂNICERI

Apanaghie Ion soldat

REGIMENTUL DE SPECIALITĂŢI

Mâţu Neculai Soldat”

La finalul listei s-a săpat în marmura albă omagiul adus de

către urmaşii acestora: „Vouă eroilor care v’aţi dat viaţa pentru ţară.

Patria recunoscătoare. 1934. Comitetul de iniţiativă comuna Bârseşti

Putna”.

O alee din plăci de beton conduce către monument. Protecţia

monumentului este asigurată de gardul bisericii.


Monumentul Eroilor din comuna Bârseşti ridicat în anul 1934.

În satul Bârseşti, tot în memoria eroilor comunei căzuţi la

datorie în conflagraţiile secolului al XX-lea, a fost ridicată, în anul

1990, o Troiţă din lemn chiar în centrul satului, în stânga drumului

judeţean ce urcă de la Bârseşti spre Tulnici.

Troiţa îmbrăcând forma unui sfeşnic cu patru braţe, sculptat în

lemn, se ridică pe un soclu pătrat, format din trei trepte din piatră de

râu, fasonată şi zidită.

Pe piciorul troiţei s-a decupat o cruce, pe ale cărei braţe s-au

pictat două cruci negre. Suprafaţa troiţei a fost sculptată cu motivul

solar - rozeta. La partea superioară s-a montat un medalion ce

înfăţişează scena răstignirii lui Isus Christos şi o cruce mică.

Troiţa este protejată de un acoperiş piramidal cu marginile

evazate, prevăzut cu învelitoare de şindrilă.

Pe prima treaptă a soclului s-a săpat în beton inscripţia ce

relevă numele ctitorilor: „Fondată la iniţiativa şi cu osteneala D-lui

N. F. Burlui şi a unui grup de credincioşi. Sfinţită la 22 iulie 1990”.


Pe inscripţia de la baza troiţei, săpată în lemn, citim: „Eroilor

martiri prinos de recunoştinţă. 1990”.

Monumentul a fost amplasat într-un spaţiu special amenajat,

mărginit cu borduri din piatră de râu zidită, pe care s-au montat stâlpi

din ţeavă de fier, legaţi cu lanţuri. Aleea către troiţă a fost betonată, iar

în rest s-a amenajat un spaţiu verde în care s-au aşezat două corpuri de

iluminat, realizate din fier forjat, îmbrăcând forme de sfere.

Astfel au înţeles urmaşii acestor eroi din Bârseşti să-şi

cinstească înaintaşii, înălţând aceste monumente care să le păstreze vie

amintirea jertfei lor, care nu şi-au precupeţit viaţa pentru a-şi apăra

glia străbună şi de care generaţiile viitoare să-şi amintească şi să-i

comemoreze în fiecare an de Ziua Eroilor,

Troiţa Eroilor din comuna Bârseşti ridicată în anul 1990.


UN VRÂNCEAN ÎN AUSTRALIA: ŞERBAN NEREJU

Ecaterina Olariu

Larisa Şoldănescu

Horia Dumitrescu

Un român în Australia este, acum, un fapt obişnuit al zilelor

noastre.

Un român, fiinţă plecată din inima Ţării Vrancei, plai umbrit

de cetina brazilor, mângâiat de susurul apelor repezi de munte,

înzestrat cu harul dumnezeiesc al creaţiei, este un fapt pe cât de rar, pe

atât de deosebit şi emoţionant pentru cei rămaşi acasă.

Harul dăruit de Cel de Sus şi l-a descoperit târziu, la început

de maturitate, pentru a erupe apoi, în alte condiţii, sub un alt cer,

surprinzând oamenii locului cu ineditul, căldura, originalitatea şi

talentul unui suflet zămislit pe plaiurile carpatine.

Cunoscut în Australia sub numele de Şerban Nereju,

vrânceanul s-a născut la 11 decembrie 1945 (act de naştere nr. 58 /

1945) în familia Stoica şi Maria Coforea din Nereju Mic.

Familia Coforea avea 12 copii, dintre care Şerban şi o soră

erau gemeni. Viaţa grea a silit familia să-l dea spre adopţie (act nr. 14

/ 1952) familiei Neculai şi Măriuţa Necula din Nereju Mare.

La o vârstă destul de fragedă, când încă nu împlinise 16 ani,

din cauza tratamentului inuman din familia care l-a adoptat, Şerban a

plecat de acasă. A lucrat prin diferite locuri în Constanţa şi Brăila şi,

în cele din urmă, a ajuns în Bucureşti, unde s-a stabilit pentru o

perioadă mai lungă. S-a angajat la Întreprinderea de Transport

Bucureşti (I. T. B.), a absolvit mai multe cursuri de calificare şi a

reuşit să-şi cumpere casă în Bucureşti.


Muzica populară a reprezentat pentru el şi pasiune şi alinare

sufletească. Ea l-a ajutat să-şi uşureze sufletul şi să-i alunge

amărăciunea acumulată de la părinţii adoptivi şi de la neajunsurile

vieţii.

A trecut examenul şi s-a înscris la Şcoala Populară de Artă din

Bucureşti, unde a avut ca profesor de canto în anul I pe Ecaterina

Muraveic, de la care a învăţat primele vocalize, ca în anii II şi III să

treacă la clasa marii artiste Angela Moldovan. Cu ajutorul ei, a reuşit

să cânte în câteva spectacole cu George Hasgan, Sofia Vicoveanca,

Angela Moldovan. Prin talent şi perseverenţă a reuşit să obţină

atestatul de artist liber profesionist (1984), care i-a permis să cânte pe

litoral în sezonul estival.

Fire de artist, în timpul liber vizita muzeele, galeriile de artă,

magazinele cu obiecte de artă etc., lucru pe care îl face şi astăzi, ori de

câte ori are ocazia. A fost impresionat şi influenţat de picturile

Margaretei Sterian 1. Creaţiile pictoriţei se vindeau în magazine

1 Margareta Sterian (născută Weinberg la 16 martie 1897, Buzău -

9 septembrie 1991, Bucureşti). Studiază la Academia Ranson din Paris (1926

- 1929) cu profesorii Bissière şi Amédée de la Patellière, şi, în acelaşi timp,

frecventează, la École du Louvre, cursurile lui Louis Hautecoeur (istoria

picturii) şi Paul Vitry (istoria sculpturii). Revenită în ţară, în 1929, participă

la saloanele oficiale, la expoziţiile organizate de grupările ,,Sindicatul artelor

frumoase”, ,,Arta nouă”, ,,Grupul nostru”, ,,Criterion”, ,,Contimporanul”

etc., dar şi la diferite manifestări internaţionale: Varşovia (1934), Paris

(1937), Praga (1962), Istanbul (1967), München (1968), Lausanne (1968).

Inspirată de lumea circului, ca şi de spectacolul străzii, pictura sa are un

nedisimulat suport literar. Schiţate sumar, personajele plutesc în mase de

culori antrenate de tuşe largi care le condensează sau le dizolvă. Simplitatea

desenului şi a ,,scenariului” compoziţiei figurative slujeşte exprimării unei

viziuni în care umorul se întâlneşte cu inocenţa observaţiei infantile. Pe lângă

o serie de traduceri, realizate îndeosebi din literaturile engleză şi americană, a

publicat cărţi originale de versuri şi proză: ,,Poezii” (1945), ,,Poeme” (1969),

,,Evocări de călătorie” (1971), ,,Castelul de apă” (1972), ,,Din petece

colorate - patch work” (1977) etc. Asimilând elemente ale artei moderne

nonfigurative, a atribuit culorii funcţia principală în exprimarea

semnificaţiilor plastice. Reflecţia poetică şi lirismul atitudinii sunt alte


speciale, pe valută. A cunoscut-o personal la câteva vernisaje, dar nu a

putut să comunice cu artista. La unul din vernisaje, a avut şansa să-l

întâlnească pe artistul şi pictorul Mircea Barzuca, nepotul pictoriţei,

căruia i-a mărturisit că este îndrăgostit de picturile Margaretei Sterian.

La una din expoziţiile lui Barzuca, Şerban a reuşit să-i cumpere unul

din tablouri.

Mai târziu, la un spectacol, Şerban a cunoscut o fată din

Băileşti, Ana Preda şi între cei doi s-a înfiripat o prietenie, bazată mai

mult pe pasiunea lor comună: pictura.

Ei i s-a confesat că ar vrea să picteze, dar nu ştie cum, pentru

că nu a văzut pe nimeni pictând. Ea i-a spus ce materiale necesare să -

şi cumpere. Şerban avea în casă o vază cu lalele şi Ana i-a pictat-o.

A rugat-o să-i deseneze şi un bust,apoi , dar Ana i-a promis că vine

altă dată. Până atunci, Şerban l-a pictat singur. A prins curaj şi a mai

pictat câteva tablouri pe care le-a agăţat pe pereţi.

Ocazional, l-a întâlnit pe Barzuca, căruia i-a spus că prietena

lui pictează. Acesta a venit să-i vadă tablourile şi i-au plăcut foarte

mult. Dorea să-i cunoască prietena, dar Şerban i-a recunoscut că sunt

pictate de el. Nu-i venea să creadă şi l-a încurajat: ,,Şerbane, tu

pictează înainte că eşti născut cu talent, mai târziu voi veni să văd

ce-ai făcut”.

După aproape un an, în 1988, Barzuca i-a cerut un tablou

pentru a-l arăta mătuşii sale. La câteva ore, l-a sunat pe Şerban şi i-a

spus că Margaretei Sterian îi place foarte mult stilul şi l-a sfătuit să nu

aspecte ale formulei sale artistice. Lucrări: ,,La moşi” (un ciclu de tablouri),

,,Băiat din Drăguş”, ,,Răstignire”, ,,Studiu pentru autoportret”, ,,Proiect de

cortină”, ,,A trăi, a muri”, ,,Soare difuz”, ,,Culorile cântecului” etc. Pentru

realizările sale plastice a primit Premiul Ministerului Artelor pentru pictură

(1930) şi Premiul special al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1985).

A realizat şi tapiţerii şi ceramică (,,Bestiarul”, ,,Adam şi Eva”, ,,Talerul”).

A mai publicat şi proză poetică (,,Oblic peste lume”, ,,Castelul de apă”) şi

antologii din poezia universală. (Constantin Prut, Dicţionar de artă modernă,

Editura Albatros, Bucureşti, 1982, p. 420; Enciclopedia Universală

Britannica, vol. 14, Editura Litera, Bucureşti, p. 350).


se ducă la şcoală că îi va strica stilul. L-a rugat să nu vândă tabloul,

pentru că îl vrea în colecţia ei. L-a sfătuit să înrămeze tablourile şi i-a

promis că îi va închiria o sală de galerie unde să le expună.

La îndemnul celor doi, Şerban a început să picteze, dar în paralel, în

anul 1988, a depus o cerere la A.R.C.O.M. 2, pentru a pleca să lucreze

în străinătate.

În foarte scurt timp, cererea i-a fost aprobată pentru Siria şi

Şerban a renunţat la expoziţie.

În iulie 1988, a obţinut paşaportul şi împreună cu alţi

muncitori, însoţiţi de trei securişti, au luat avionul de la Otopeni spre

Adana (Turcia). După ce au trecut de vamă, li s-au luat paşapoartele şi

toţi au fost îmbarcaţi în trei autobuze, comunicându-li-se că vor merge

prin Turcia timp de trei zile. În fiecare autobuz era un securist.

La ultimul popas din Turcia, Şerban a riscat şi a ales libertatea. I-a

trebuit o săptămână ca să ajungă la Istanbul, unde s-a predat, a cerut

azil politic care i-a fost acceptat şi apoi a fost internat în lagăr.

Pentru imigranţi viaţa în lagăr era foarte grea: nu aveau voie

să iasă din curtea lagărului, nu aveau dreptul la muncă, nu aveau

îmbrăcăminte, lame de bărbierit, plicuri pentru corespondenţă sau

bani. Mâncarea era raţionalizată şi foarte rea: linte, soia şi orez. Pâinea

şi iaurtul erau foarte bune, dar raţia era prea mică. Chiar dacă erau

imigranţi din multe ţări, tratamentul era acelaşi cu cel aplicat

românilor. Au fost totuşi poliţişti care îi păzeau şi cărora , cunoscând

situaţia lor, li se făceau milă şi închideau ochii, lăsându-i să lucreze pe

şantiere, în construcţii etc. Munceau din greu, căci numai aşa puteau

supravieţui, deşi riscul era enorm: dacă erai prins, erai închis sau

deportat. Dreptul imigranţilor era de a alege numai două ţări şi să

aştepte până le venea rândul, când soseau delegaţi din ţările pentru

2 A.R.C.O.M. - Societate din domeniul construcţiilor, Antrepriza Română de

Construcţii - Montaj a fost înfiinţată în anul 1969. Înainte de 1989 avea cele

mai multe contracte externe, dar ulterior s-a confruntat cu o scădere puternică

a comenzilor din străinătate. Privatizată prin metoda MEBO, în anul

1995.*****


care optau. Aceşti delegaţi aveau limită de persoane şi dacă erau mulţi

înainte, trebuia să aştepţi altă ţară. Mai exista o condiţie: dacă nu

treceai de interviu, trebuia să alegi alte două ţări şi tot aşa.

Erau imigranţi care aşteptau de 10 - 12 ani până îi lua o ţară. Mulţi

cedau nervos sau se îmbolnăveau din cauza stresului.

Şerban a optat pentru Australia şi America. După un an şi

jumătate a ajuns la delegatul venit pentru interviu. A obţinut acelaşi

punctaj şi pentru America şi pentru Australia. S-a decis să meargă

unde obţinea prima viză. După trei luni de aşteptare, Australia a fost

cea care i-a dat viza, urmată la două săptămâni de America.

Şerban nu a mai aşteptat încă două săptămâni şi a plecat în

Australia, care este o ţară de vis, foarte frumoasă şi cu condiţii de viaţă

superioare Americii. Sunt foarte mulţi australieni şi imigranţi care nu

au muncit o zi în viaţa lor şi au primit din partea Statului locuinţă,

ajutor de şomaj, pensie. Este o ţară unde se pătrundea greu, dar este o

ţară nouă, de viitor.

În luna martie 1990, Şerban a ajuns la Sydney (capitala

statului New South Wales), oraş care deţine recordul superlativelor în

Australia: cel mai mare oraş, cel mai mare centru industrial, cultural şi

financiar, cel mai mare port, cel mai mare nod de comunicaţie.

Aici, s-a angajat la o fabrică, unde a lucrat o lună de zile.

Un coreean care lucra cu el l-a accidentat: a scăpat un fier din macara

pe piciorul lui Şerban şi i-a fracturat degetul mare şi talpa piciorului.

A fost pensionat pe caz de boală şi după pensionare s-a ocupat numai

de cele două mari pasiuni ale lui: pictura şi muzica.

Între timp, a început să viziteze Australia şi i-a plăcut foarte

mult partea de nord din Queensland* - zona Marea Barieră de Corali,

oraşul Cairns - Chenti - Palm Cove, unde s-a stabilit. Este o zonă

turistică, cu climă tropicală, aşezată între Oceanul Pacific şi munţi, cu

un aer curat, nepoluat.

Şerban şi-a tradus câteva texte în limba engleză şi în 1994 a

venit în România, unde l-a contactat pe dirijorul George Sârbu de la

Ansamblul ,,Ciprian Porumbescu” din Suceava. Negativele au fost


realizate cu orchestra Ansamblului, la ,,Electrecord” * din Bucureşti.

A luat legătura cu marea interpretă a cântecului popular românesc,

Angela Moldovan, cunoscătoare a limbii engleze, care l-a ajutat să

pregătească albumul de muzică populară românească în limba engleză.

Întors în Australia cu materialul realizat, l-a dat la staţiile de radio

australiene. Cântecele sale au fost bine primite şi difuzate pe staţiile de

radio naţionale în limba engleză. În presă au apărut articole laudative

despre folclorul românesc şi despre mesagerul acestuia.

Şerban a cântat în spectacole, la festivaluri, fiind bine primit

de public.

,,O pasiune dragă sufletului aduce şi noroc” – este deviza

după care se conduce în viaţă Şerban Nereju. O familie de australieni

l-a sponsorizat şi a realizat un nou album în limba engleză, care s-a

bucurat de succes.

Într-un interviu acordat unei publicaţii australiene, Şerban

Nereju declara: ,,Doresc să sugerez colegilor mei, în special din noua

generaţie, să nu asculte de gurile rele Cântaţi folclor în toate limbile

posibile, dar atenţie mare la traducerea textelor. Nu traduceţi identic

că se pierd sensul, rima, măsura. Ţineţi cont de gramatica limbii în

care traduceţi, de sens, măsură, rimă, de versuri folclorice. Când

cuvântul este mai lung sau scurt se poate înlocui, de exemplu

cojocelul cu sumănelul, cămăşuţa cu catrinţa, aşa cum se procedează

şi în limba română, respectaţi ,,canoanele folclorului”, cântaţi cu

curaj că succesul vine de la sine, vă spun din propria experienţă.

Nu vă bazaţi pe suportul românilor (mă refer la suportul publicului

român la spectacol). Eu pe unde am cântat în 12 ani am întâlnit un

singur român la un spectacol. S-a interesat prin impresar cum poate

să mă găsească. A venit la mine cu impresarul, mi-a spus că este

român din Banatul Sârbesc şi are 80 de ani, ne-am îmbrăţişat, am

* Electrecord – este prima casă de discuri românească, înfiinţată în 1932 de

comerciantul evreu Nathan Mischonyniki. Sediul actual se află pe strada

Corneliu Coposu, nr. 11, în clădirea fostului cinematograf „Tomis”.


plâns, mi-a spus că nu a mai văzut un român cântând pe viu de 30 de

ani”.

Succesele sale nu i-au creat o stare de automulţumire şi

Şerban Nereju a perseverat, a continuat să înregistreze noi piese de

muzică populară. Al patrulea album în limba română a cuprins

18 piese, majoritatea culese din comuna natală. Albumul a fost realizat

cu maestrul Viorel Leanca, împreună cu orchestra Ansamblului

,,Ciprian Porumbescu” din Suceava. În curând va apărea şi al cincilea

album în limba engleză.

În acest an - 2011 - , Şerban Nereju a participat la două

festivaluri în North Queensland (Australia) şi a avut două expoziţii de

pictură. A realizat un album care cuprinde 20 de piese în limba

engleză (18 cântece populare şi două cântece de muzică pop).

Despre cum a perceput un australian, specialist în domeniu,

această colaborare pentru realizarea ultimului album, este relevant

articolul scris de ing. David John Lynch:

„I have really enjoed working with Serban Nereju over the

last 2 years on this wonderful music. From the outsed although I

hadn’t worked with this style of music before I quickly picked up on it

and feel in love with it. It’s not an easy style of music by any means as

this is traditional and authentic Romanian folklore music at it’s best.

We initially recorded Serban’s vocals and worked together

using original backing music from Romania and also Australia to

produce this album. More recently I hade the honor of actually

playing Mandolin and Drum Music Performed and Arranged on 2 of

the tracks on the album.

It’s been an absolute plesure for myself to be working with

Serban to keep this great music alive as part of Romanian culture.”

David John Lynch

Diamond Recording Studio Australia3.

3 „Mi-a făcut o deosebită plăcere să lucrez alături de Şerban

Nereju, de-a lungul ultimilor doi ani, la realizarea acestei muzici minunate.

Deşi nu mai lucrasem cu acest stil de muzică înainte, m-a captivat rapid încă


Şerban Nereju nu este numai un mesager al cântecului

popular, ci şi al picturii naive româneşti. El nu a pierdut ocazia să facă

cunoscută tradiţia din Nereju, iar căsuţa în care s-a născut a transpus-o

în pictura sa, dar şi în cântecul ,,Nerejule cu mult dor” (băncuţa la

poartă şi dulăpiorul tradiţional din care nu lipsesc fructele de sezon şi

apa rece de izvor pentru călători). Pe coperta CD - ului, apare această

pictură considerată de criticii de artă ca o operă de valoare, pe care a

denumit-o ,,Legea ospitalităţii din Nereju”.

Şerban Nereju a avut organizate mai multe expoziţii în

Australia, fiind apreciat de critici şi obţinând diplome şi premii. Dintre

lucrările sale au reţinut atenţia criticilor şi vizitatorilor: ,,Îngerul

florilor”, ,,Îngerul apei”, ,,Pelicanul şarpe”, ,,Omul copac”, ,,Soacra

trandafir”, ,,Casa din flori”, ,,Cocoşul şarpe”, ,,Armonia florilor”,

,,Rapsodii în blue - albastru”, ,,Fantoma coralilor”, ,,Legea

ospitalităţii din Nereju” (ultimele două fiind donate Muzeului Vrancei

din Focşani).

Toate aceste evenimente care s-au derulat în anii petrecuţi în

Australia i-au întreţinut mândria că este român şi că, la aşa depărtare

de ţară, de locurile natale, a reuşit să facă cunoscute cântecele

populare româneşti, tradiţiile noastre, frumuseţea costumului popular.

de la început şi m-am îndrăgostit de ea. Nu este deloc un stil uşor de muzică,

fiind vorba de folclorul românesc tradiţional şi autentic în forma sa cea mai

bună. Pentru realizarea acestui album, iniţial am înregistrat partea vocală

interpretată de Şerban şi am lucrat apoi împreună folosind negativele,

muzica de fundal originală din România şi Australia, de asemenea.

De curând însă, am avut onoarea de a cânta la mandolină şi tobe,

muzică ce apare pe două melodii de pe album.

A fost o absolută plăcere pentru mine să lucrez cu Şerban Nereju

pentru a ne aduce contribuţia în menţinerea vie a aceastei muzici deosebite,

ca parte a culturii româneşti”.

David John Lynch

Diamond Recording Studio Australia.


Şerban Nereju este primul român care a înregistrat muzică

populară românească în limba engleză, totuşi vrâncenii nu-l cunosc

decât foarte puţin.

O iniţiativă remarcabilă a avut-o ziaristul Ciprian Dumitru

care insera în presa locală articolul ,,Folclorul vrâncean în Australia”:

,,Cunoscut în Australia sub numele de Şerban Nereju,

vrânceanul s-a născut în 1945 în Nereju Mic şi a fost adoptat de

familia Necula la vârsta de 6 ani. Peste 10 ani părăseşte comuna

natală şi, după ce a lucrat în Constanţa, Brăila, ajunge la Bucureşti

unde absolvă cursurile Şcolii Populare de Arte. Şerban Nereju

povesteşte într-un interviu, experienţa din acea perioadă a vieţii când

a cântat cu George Hasgan, Sofia Vicoveanca, Angela Moldovan.

A reuşit să plece din România în 1988, sub pretextul unui contract de

muncă în Siria. Plecarea grupului era prin Turcia, unde Şerban

Nereju a reuşit să scape de sub supravegherea oamenilor Securităţii.

Doi ani a rămas într-un lagăr de emigranţi din Turcia, până când, în

1990 a primit acceptul pentru a plecat în Australia. În acelaşi an,

1990, a participat cu poetul Florentin Smarandache la spectacolele

organizate de Institutul Francez din Ankara, când i-a venit şi ideea

unui CD cu muzică populară românească în limba engleză.

După patru ani, vrânceanul s-a întors acasă pentru a pregăti albumul

de muzică folclorică. Lansat în Australia, CD - ul a fost difuzat la

posturile de radio din Sydney.

A doua dragoste a vrânceanului este pictura. Unul dintre

tablourile apreciate de criticii de artă australieni este ,,Încoronarea

lui Iisus Christos”. ,,Am fost inspirat de locurile pitoreşti, de lucrurile

frumoase, iar cel mai mult m-au atras şi inspirat coralii din Australia.

Am început să îi pictez împreună cu peisaje, buchete de flori”, spune

Şerban Nereju. Două dintre lucrările vrânceanului, ,,Fantoma

coralilor” şi ,, Legea ospitalităţii din Nereju” se găsesc şi la Muzeul


Vrancei, din Focşani. Şerban Nereju pregăteşte acum un nou album

de muzică folclorică în limba engleză şi în limba română”4.

Acolo, în depărtata Australie, spiritele creatoare ale celor două

popoare s-au întâlnit, s-au contopit, s-au topit în cântecul vrânceanului

de la Nereju, în simplitatea şi expresivitatea picturilor sale. Totul şi

toate sunt învăluite de sensibilitate, de vibraţie sufletească, de lumină,

de frumos, de esenţă.

Omul şi artistul ni se prezintă acum, în anii maturităţii sale

artistice, prin cântec şi vers, prin culoare şi lumină, un ambasador şi

mesager al spiritualităţii româneşti şi australiene deopotrivă.

4 Ciprian Dumitru, Folclorul vrâncean promovat în Australia, în ,,Monitorul

de Vrancea”, luni, 10 septembrie 2007, p. 32.


CIMEC CUPRINS . Argument...

Documents

Transcript of CIMEC CUPRINS . Argument...