1

Universitatea Bucureşti Facultatea de Drept Învăţământ la distanţă

Prof. univ. dr. Ioan Muraru

Contencios constituţional -suport de curs-

Bucureşti 2008

2

NOTĂ Prezentul suport de curs este o sinteză a manualului universitar Contencios constituţional care are ca autori pe: Ioan Muraru, Nasty Vlădoiu, Silviu Barbu, Andrei Muraru. Manualul este în curs de apariţie.

3

I. Contencios constituţional, disciplină universitară de studiu.

• Facultăţile de drept au înscris în planurile lor de învăţământ noi discipline de studiu precum şi disciplina Contencios constituţional. Pentru început sunt necesare unele clarificări teoretice. Controlul constituţionalităţii legii este activitatea de verificare a conformităţii legii cu Constituţia. Este începutul doctrinei, legislaţiei şi jurisprudenţei în domeniu. • denumire clasică, corectă • nu acoperă însă conţinutul şi funcţiile actuale ale tribunalelor constituţionale. • supremaţia Constituţiei nu este asigurată numai prin acest control • Corect: controlul constituţionalităţii / sau / controlul general al aplicării Constituţiei Justiţia constituţională este una din denumirile date acestei discipline • denumire utilizată (I. Deleanu) • se fondează pe ideea că şi aici se face justiţie (dreptate) • este mai justificată în ţările unde tribunalele constituţionale fac parte din puterea judecătorească (Germania) • desigur evocă o anumită dimensiune a acestei activităţi. Justiţie constituţională, este o altă denumire sub care se prezintă această disciplină. • denumire largă sferă largă

• se fondează pe ideea că jurisdicţia are o sferă mai largă decât justiţia • evoluţia – justiţie – jurisdicţii Arbitrajul constituţional (Belgia) Mult timp activitatea de control al constituţionalităţii a fost cunoscută sub această denumire. Contenciosul constituţional este denumirea sub care această disciplină este cuprinsă în planul nostru de învăţământ. Ion Deleanu. Justiţia constituţională este o justiţie exclusivă şi concentrată, ea având monopolul contenciosului constituţional (p. 14). Denumirea disciplinei: Contencios constituţional • exprimă posibilitatea rezolvării conflictului dintre lege şi Constituţie, dar şi a altor conflicte ce ajung în faţa Curţii Constituţionale • contencios – implică – un litigiu, un conflict

- o procedură contencioasă, contradictorialitate - un proces - părţi cu interese divergente

4

- vezi şi Gheorghe Ţigăeru, Contenciosul administrativ, Lumina – lex, 1994, p. 6

• denumirile, convenţionale - rigiditatea nu duce la rezolvări

Problemă • art. 1 din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România. • discuţie asupra actelor ce intră în sfera contenciosului constituţional.

- Legile, ordonanţele, Curtea Constituţională. - Hotărârile de guvern, instrucţiuni, ordine, actele

instanţelor judecătoreşti. - vezi deciziile Curţii Constituţionale.

II. Curtea Constituţională dimensiune a statului de drept.

1. Autorităţile care realizează contenciosul constituţional. Structuri, ierarhii a) Tribunalul constituţional – dimensiune a statului de drept.

• Generalităţi – astăzi, în toate statele Uniunii Europene există asemenea autorităţi. • Istoric – s-au impus între cele două războaie mondiale, pe baza doctrinei lui Hans Kelsen. Sunt exigenţe ale statului de drept

- statul de drept – concept complex – 1) domnia dreptului 2) drepturi şi libertăţi 3) echilibrul puterilor 4) accesul liber la justiţie - sec. XVIII – evoluţii - noi procedee şi structurii

• Modele – american – european • Europa – Hans Kelsen – Austria

Modelul european se practică nu numai în Europa ci şi în alte zone ale lumii precum în Egipt, Mongolia, Rusia.

• Funcţiile controlului • Echilibrul puterilor • Garantarea (protecţia) libertăţilor publice • Rolul controlului • Echilibru majoritate opoziţie

- Prin controlul a priori al legilor - Prin controlul unor alte activităţi

5

- Regulamentele parlamentare sunt supuse şi ele acestui control

• Accesul cetăţenilor - Declaraţia franceză, echilibru puteri cetăţeni

b) Ierarhie

• Curtea Europeană a Drepturilor Omului • Autoritate de recurs • Conferinţa Europeană a Curţilor Constituţionale

- creată la iniţiativa curţilor constituţionale din: Austria, Iugoslavia, Germania, Italia, Elveţia. - există din 1972, anul primei reuniuni. - loc de dezbatere între jurisdicţiile cu statut constituţional. - favorizează cooperarea. - nu se afiliază la nici o organizaţie internaţională. - cuprinde, cu titlu permanent, jurisdicţii naţionale care realizează contencios constituţional de o manieră exclusivă sau parţială. - şi-a lărgit numărul membrilor.

• Funcţionare

- În principiu reuniuni la 3 ani. - Curtea gazdă se stabileşte de la o reuniune la alta. - secretariatul – Curtea care organizează reuniunea următoare.

Activitatea - o temă stabilită prin acord. - se publică un raport. Conferinţele au fost următoarele:

1. Dubrovnik (17-20 octombrie 1972), Competenţa curţilor constituţionale şi efectele juridice ale deciziilor.

2. Baden-Baden (1974) Interpretarea şi iniţiativa în controlul de constituţionalitate.

3. Roma (1976) Curtea Constituţională şi legislativul. 4. Viena (1978) Statul şi protecţia drepturilor fundamentale. 5. Laussane (25-30 octombrie 1981). Statul şi protecţia drepturilor omului

în învăţământ. 6. Madrid (1984). Relaţiile dintre autorităţile centrale şi cele locale în

jurisprudenţa constituţională. 7. Lisabona (26-30 aprilie 1987). Caracterul, conţinutul şi efectele deciziilor

privind constituţionalitatea normelor. 8. Ankara (7-10 mai 1990) Ierarhia normelor constituţionale şi funcţiile lor

în protecţia drepturilor omului.

6

9. Paris (10-11 mai 1993). Protecţia constituţională şi protecţia internaţională a drepturilor omului: concurenţă sau complementaritate.

• România participă pentru prima dată ca invitat. • s-a depus cerere pentru admitere ca membru cu drepturi depline. • patronajul lui Francois Mitterand.

10. Budapesta (6-9 mai 1996). Libertatea gândirii. Separaţia puterilor în jurisprudenţa curţilor constituţionale.

• România a participat ca membru cu drepturi depline. 11. Varşovia (mai 1999). Jurisprudenţa constituţională în materie de libertate confesională şi regimul juridic al cultelor şi libertăţii confesionale în Franţa. 12. Bruxelles (2001). Relaţiile dintre Curţile constituţionale şi celelalte instanţe judecătoreşti naţionale inclusiv interferismul în domeniu a jurisdicţionarilor europeni. 13. Nicosia, Cipru (2005). 14. Vilnius (2008). La această conferinţă Curtea Constituţională a României a preluat preşedinţia, urmând a fi gazda următoarei conferinţe din anul 2011. c) Asociaţia Curţilor Constituţionale francofone Paris 1997. România, devine membru de drept Tunisia 2003 Paris 2006 • Un sistem european integrat - discuţiile privind utilitatea tribunalelor constituţionale, un singur sens – perfecţionarea. - cine vrea sa renunţe, renunţă la integrare.

d) Curtea Constituţională din România • Scurt istoric 1912 procesul tramvaielor 1923-1938 - Curtea de Casaţie şi Justiţie era cea care controla 1948-1991 – a existat un control parlamentar 1991 – integrare, deschidere spre democraţie

• Adunarea Constituantă din anul 1991-opţiune pentru modelul european • Clară • Dificil de realizat • Teze. Consiliul Constituţional. Curte Constituţională – o instituţie cu multe particularităţi. • Argumente, orgolii, timpul istoric, au determinat discuţii aprinse, pentru introducerea fie a modelului american, fie a modelului vechi din România

- Curtea Supremă de Justiţie, a dat chiar o decizie. S-a exprimat evident o teamă de necunoscut.

• Receptarea Curţii Constituţionale în timp a întâmpinat dificultăţi

7

- În timp s-a realizat însă o bună conlucrare cu Parlamentul şi Guvernul.

- Cetăţenii au privit-o ca o speranţă.

• Natura juridică, este o autoritate politico-jurisdicţională. Trăsăturile şi funcţiile Curţii Constituţionale

a) Nu este o altă putere în stat. b) Este o autoritate politico-jurisdicţională şi acţionează ca un veritabil

judecător. c) Este garantul supremaţiei Constituţiei. d) Sprijină buna funcţionare a puterilor publice. e) Este protectorul libertăţilor publice.

III. Structurile Curţii Constituţionale 1. Judecătorii Curţii Constituţionale a) Numărul judecătorilor şi condiţiile de acces la funcţie

Curtea Constituţională este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României, conform art.142 alin.(2) din Constituţie şi art.5 din Legea nr. 47/1992 modificată şi republicată.. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi numit judecător la Curtea Constituţională: pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior (art. 143 din Constituţie). b) Numirea judecătorilor.

Procedura de numire cuprinde următoarele etape: a) candidaturile se depun la Comisia juridică a Camerei, de către grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori, însoţite de un „curriculum vitae” şi de actele doveditoare; b) audierea candidaţilor de către Comisie; c) întocmirea raportului Comisiei juridice, care trebuie să se refere motivat la toţi candidaţii; d) prezentarea în Cameră a candidaturilor, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandăriii Comisiei juridice; e) audierea candidaţilor în plenul Camerei; f) votul, cu majoritate absolută, al membrilor Camerei; g) depunerea jurământului, individual, în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. c) Mandatul judecătorului

8

Durata mandatului judecătorului este de 9 ani. Rezultă că aceasta nu se suprapune pe mandatul parlamentar şi nici pe cel prezidenţial. Durata mandatului a fost stabilită, de asemenea, în considerarea câtorva deziderate, între care: asigurarea continuităţii activităţii Curţii Constituţionale; adaptarea în ansamblu a compoziţiei ei, după o perioadă relativ scurtă de timp, din trei în trei ani, prin înlocuirea unei treini din totalul judecătorilor Curţii. Reînnoirea Curţii Constituţionale Curtea Constituţională se reînnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată. Mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale începe să curgă de la data depunerii jurământului. Judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi, câte trei, pentru o perioadă de 3, de 6 şi, respectiv, de 9 ani, fiecare dintre autorităţile publice îndreptăţite de textul constituţional să-i desemneze procedând la numirea câte unui judecător pentru fiecare perioadă. Mandatul celui numit nu poate fi prelungit sau înnoit.

Începerea exerciţiului mandatului. Potrivit art. 54 alin. (2) din Constituţie şi art. 63 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, judecătorii Curţii Constituţionale vor depune, în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, un jurământ de credinţă. Jurământul prevăzut de art. 63 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, are următorul conţinut: “Jur să respect şi să apăr Constituţia, îndeplinindu-mi cu bună-credinţă şi fără părtinire obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Depunerea jurământului marchează momentul de la care începe exercitarea funcţiei de judecător, iar nedepunerea jurământului împiedică exercitarea atribuţiilor de judecător al Curţii Constituţionale. (art. 63 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată) Încetarea mandatului de judecător de judecător al Curţii Constituţionale intervine în următoarele situaţii: - la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces; Excluderea de drept intervine în cazul prevăzut de art. 66 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, când judecătorul este condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni. Constatarea încetării mandatului se face de preşedintele Curţii Constituţionale. - în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6 luni; - în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie sau ale art. 40 alin. (3) din Constituţie, republicată sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la art. 64. d) Obligaţiile judecătorului

a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;

9

b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la vot nefiind permisă; d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor. e) Incompatibilităţi.

Constituţia, prin art. 144, stabileşte că „funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. Incompatibilitatea priveşte numai pe judecătorii Curţii Constituţionale, nu şi pe magistraţii – asistenţi ai acesteia, care, deşi participă la pregătirea lucrărilor şi la redactarea actelor emise de Curte, ei putând fi şi “consultaţi la deliberări” (art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată), nu fac totuşi parte din organul deliberativ de jurisdicţie. f) Protecţia judecătorilor

Cuprinde: regulile privind răspunderea; imunitatea judecătorilor; rezervarea postului; asimilarea cu funcţiile de conducere din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. g) Răspunderea judecătorilor Această răspundere este dimensionată mai întâi prin art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, care stabileşte că „Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor”, reflectand principiul constituţional al independenţei judecătorului. Răspunderea juridică a judecătorului constituţional poate să îmbrace, în mod excepţional, forma răspunderii penale şi, obişnuit, forma răspunderii disciplinare. Legea stabileşte unele reguli specifice privind răspunderea disciplinară şi răspunderea penală. Răspunderea disciplinară este reglementată, relativ detaliat, atât prin Legea nr. 47/1992, republicată, în art. 65, dar mai ales prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, în Capitolul VI (art. 38 - 47 din Regulament) denumit „Răspunderea disciplinară”. h) Imunitatea judecătorilor

Imunitatea nu exonerează de răspundere pentru faptul ilicit, ci ea este o garanţie procedurală a inocenţei, în sensul că măsurile prevăzute de lege vor putea fi luate, dar numai după ce anumite autorităţi, extrajudiciare, cenzurează faptele imputabile, cât priveşte mai ales existenţa lor reală şi, desigur, după ce se verifică implicarea demnitarului în cauza (acţiunea) respectivă.

10

Fiind asimilaţi cu înalţii demnitari de stat, judecătorii Curţii Constituţionale beneficiază de un regim special de imunitate, ei neputând fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 66 alin. (2) din lege. i) Rezervarea postului

Deoarece mandatul de judecător nu poate fi nici prelungit, nici înnoit [art. 142 alin. (2) din Constituţie], în mod firesc, la expirarea sa, judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi relua activitatea la locul de muncă de unde a plecat, astfel ca legea rezervă postul. În celelalte situaţii, legea prevede că judecătorul are dreptul să revină la postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea Constituţională s-a făcut cu condiţia rezervării acestuia [art. 69 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată]. j) Asimilarea cu funcţiile de conducere din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 70 din Legea nr. 47/1992, republicată, preşedintele Curţii Constituţionale este egal în grad cu preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale, cu vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, beneficiind de indemnizaţie egală cu a acestora. k) Independenţa şi inamovibilitatea judecătorului constituţional

Art. 145 din Constituţie statuează că „Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia”. Legea nr. 47/1992 republicată extinde, în art. 1 alin. (3), independenţa la întreaga Curte Constituţională: „este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi”. Independenţa judecătorilor Curţii se justifică întrucât ei exercită un mandat constituţional, nu în subordinea celor care i-au numit. Potrivit Legii nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională se supune numai Constituţiei şi legii sale organice. Independenţa ca atare a judecătorului constituţional are acelaşi conţinut şi aceleaşi dimensiuni precum aceea a judecătorului obişnuit. Independenţa judecătorului este asigurată prin sistemul de incompatibilităţi şi prin interdicţia acestuia de a face parte din partide politice [art. 40 alin. (3) din Constituţie] şi, mai ales, de regula potrivit căreia mandatul judecătorului constituţional nu poate fi reînnoit [art. 142 alin. (2) teza ultimă din Constituţie]. Judecătorul constituţional devine inamovibil din momentul începerii exerciţiului mandatului său, fiindu-i conferită direct de dispoziţiile art. 145 din Constituţie. 2. Preşedintele Curţii Constituţionale.

11

Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani. Alegerea se face prin buletine de vot, sub conducerea celui mai în vârstă judecător, în termen de 5 zile de la reînnoirea Curţii. Este declarat ales preşedinte cel care obţine majoritatea voturilor judecătorilor. De aceea, legea prevede alegerea în două tururi de scrutin. Dacă la primul tur de scrutin nici un candidat nu întruneşte majoritatea voturilor, se procedează la un al doilea tur de scrutin între primii doi clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin acelaşi număr de voturi. (art. 7 alin. (3) Legea nr. 47/ 1992, republicată). a) Durata mandatului, interimatul funcţiei.

Mandatul preşedintelui este de trei ani, durată stabilită prin Constituţie (art. 142 alin. (4)). Mandatul de preşedinte începe o dată cu alegerea sa în funcţie, dar alegerea se face în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii sau, eventual, de la constatarea vacanţei. Preşedintele numeşte un judecător care îi va ţine locul în timpul absenţei. b) Atribuţiile Preşedintelui Curţii Constituţionale

- coordonează activitatea Curţii Constituţionale; - convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale; - desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de judecată; - reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii, române sau străine; - constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în prezenta lege, şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant; - îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. • înştiinţează pe Preşedintele României în cazurile prevăzute de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, republicată; • dispune, potrivit legii, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor Curţii, precum şi comunicarea acestora autorităţilor publice îndreptăţite; • numeşte magistraţii-asistenţi şi coordonează activitatea acestora; • repartizează magistraţii-asistenţi pe lângă judecătorii Curţii; • aprobă statul de funcţii şi de personal; • dispune delegările de atribuţii; • încheie şi desface, în condiţiile legii, contractele individuale de muncă; • exercită autoritatea disciplinară; • dispune organizarea concursurilor pentru angajarea magistraţilor-asistenţi şi a examenului de capacitate pentru magistraţii-asistenţi stagiari. c) Calitatea de ordonator de credite

12

Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, preşedintele supraveghează activitatea de ordonator de credite a secretarului general al Curţii Constituţionale. d) Actele

- emite acte juridice, acestea denumindu-se ordine. Aceste ordine au caracterul unor acte de drept administrativ (art. 9 alin. (3) din Legea nr. 47/ 1992, republicată). 3. Plenul Curţii Constituţionale a) Denumirea. Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen. Plenul decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, dacă prin lege nu se prevede altfel, astfel incât se poate observa că ne aflăm în prezenţa Plenului doar când s-au întrunit cel puţin şase judecători. b) Competenţa

Potrivit art. 50 din Legea nr. 47/1992, republicată, „Plenul Curţii Constituţionale ... îndeplineşte atribuţiile acesteia, prevăzute de Constituţie şi de lege.” Plenul Curţii Constituţionale realizează toate atribuţiile date în competenţa Curţii, unele fiind explicit date plenului, altele implicit, prin trimitere la art. 50 din legea de organizare. Alte atribuţii sunt date Plenului prin art. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, din care menţionam pe cele mai importante: - adoptă reglementări şi normative proprii, în aplicarea dispoziţiilor legale; - aprobă proiectul de buget al Curţii Constituţionale şi rectificările aduse bugetului, în condiţiile legii; - aprobă structura organizatorică a secţiilor corpului de magistraţi-asistenţi, a Secretariatului General al Curţii Constituţionale, precum şi nomenclatorul funcţiilor, potrivit legii; - validează rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor de magistrat-asistent şi rezultatele examenului de capacitate a magistraţilor-asistenţi stagiari; - hotărăşte programul de lucru al Curţii şi stabileşte zilele în care au loc şedinţele de judecată; c) Procedura de lucru

Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa a două treimi din numărul judecătorilor. Plenul decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, dacă prin lege nu se prevede altfel. 4. Serviciile şi compartimentele Curţii Constituţionale a) Magistraţii – asistenţi

13

În cadrul Curţii Constituţionale funcţionează corpul magistraţilor-asistenţi, din care fac parte prim-magistratul-asistent, magistraţii-asistenţi şefi şi magistraţii-asistenţi, numiţi în funcţie, potrivit legii. Corpul magistraţilor-asistenţi îşi desfăşoară activitatea sub conducerea preşedintelui Curţii. Poate fi numită ca magistrat-asistent persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute pentru magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înscrise în Legea privind statutul magistraţilor. Magistraţii-asistenţi stagiari sunt asimilaţi, ca rang şi salarizare, cu judecătorii stagiari de la instanţele judecătoreşti. b) Secretariatul Curţii Constituţionale

Secretariatul General al Curţii Constituţionale răspunde de organizarea şi desfăşurarea activităţilor funcţionale şi tehnice ale acesteia, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin. Personalul auxiliar de specialitate şi personalul economic, administrativ şi de serviciu fac parte din Secretariatul General al Curţii Constituţionale, care este condus de un secretar general, asimilat, ca rang şi salarizare, secretarilor generali ai Camerelor Parlamentului şi secretarului general al Guvernului. Structura organizatorică a Secretariatului General al Curţii Constituţionale, nomenclatorul funcţiilor acestuia şi atribuţiile personalului se aprobă de plenul Curţii. Secretarul general îşi desfăşoară activitatea sub conducerea preşedintelui Curţii Constituţionale. Secretarul general asigură pregătirea, organizarea şi coordonarea activităţilor din cadrul Secretariatului General, fiind şi ordonator principal de credite. c) Personalul auxiliar de specialitate, compus din salariaţii care funcţionează la compartimentele grefă, registratură şi arhivă din cadrul Curţii Constituţionale, este asimilat, ca rang şi salarizare, personalului auxiliar de specialitate de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, beneficiind în mod corespunzător de drepturile acestuia. Personalul economic, administrativ şi de serviciu este asimilat, ca rang şi salarizare, personalului corespunzător din cadrul Parlamentului, beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile acestuia. d) Direcţia generală economică Este condusă de un director general şi are în structura sa mai multe compartimente: a) Serviciul financiar-contabil; b) Serviciul administrativ şi pentru achiziţii publice; c) Biroul salarizare, resurse umane şi relaţii externe. e) Serviciul grefă, registratură şi arhivă asigură pregătirea desfăşurării lucrărilor Curţii. f) Serviciul documentare, cercetare şi informatică urmăreşte realizarea şi prelucrarea fondului documentar necesar activităţii Curţii, efectuarea de

14

sinteze, informări şi traduceri, evidenţa jurisprudenţei şi a doctrinei, alte însărcinări. g) Compartimentul de audit public intern funcţionează în subordinea preşedintelui Curţii şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege şi de regulament, precum şi sarcinile dispuse de preşedinte privind activitatea din cadrul Secretariatului General al Curţii Constituţionale. 5. Răspunderea juridică

În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară pentru încălcarea, cu vinovăţie, a dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, republicată, şi ale Regulamentului, art. 45 din Regulament stabileşte că în cazul abaterilor disciplinare săvârşite de personalul din compartimentele Secretariatului General al Curţii Constituţionale, cercetarea, stabilirea şi sancţionarea acestora urmează procedura prevăzută de legea aplicabilă raportului de serviciu sau de muncă, după caz. Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate personalului prevăzut la art. 45 alin. (1), în funcţie de gravitatea abaterilor săvârşite, sunt: mustrare; avertisment; diminuarea drepturilor salariale şi a indemnizaţiei de conducere; suspendarea dreptului de avansare (promovare); trecerea într-o funcţie inferioară; destituirea din funcţie, respectiv desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Procedura de contestare a sancţiunilor disciplinare este cea prevăzută de lege. 6. Sediul Curţii Constituţionale

Este în municipiul Bucureşti. La sediul său, Curtea dispune de o sală de judecată, pentru şedinţele publice ce privesc art. 146 lit. d) din Constituţie, şi o altă sală a plenului, unde se ţin şedinţele de plen. În timpul şedinţelor publice, judecătorii, magistraţii – asistenţi, procurorii şi avocaţii poartă robă. IV. COMPETENŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE

1. Generalităţi Constituţionalitatea rezultă din ierarhia juridică, fiind consecinţa

supremaţiei Constituţiei în sistemul juridic. Raportarea legilor şi activităţilor (acţiunilor sau instituţiilor) trebuie făcută la Constituţia statului, aşa cum există ea, scrisă sau nescrisă, Constituţie ce guvernează, la momentul dat, ansamblul instituţiilor politice, statale şi juridice. În controlul de constituţionalitate, Constituţia trebuie privită ca o categorie juridică şi o realitate politico – juridică ce reprezintă fundamentul statului de drept şi democratic. Statul de drept există şi se exprimă cel mai clar prin supremaţia Constituţiei, înţeleasă nu numai ca o trăsătură sau principiu al sistemului juridico – statal, ci şi ca esenţa constituţionalismului, ca stare ce garantează Constituţiei

15

viabilitate şi eficienţă. Privită prin prisma ierarhiei normelor juridice (ierarhie necesară în orice sistem de drept), supremaţia Constituţiei implică stricta conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei a tuturor normelor juridice.

2. Clasificarea atribuţiilor a) Criteriul înscrierii în constituţie. • control explicit şi control implicit. b) Criteriul organului competent să efectueze controlul. • mai multe clasificări.

c) Criteriul temporal. • control anterior adoptării legilor a priori şi control posterior adoptării lor, a posteriori.

d) Criteriul procedurii de realizare a controlului. • controlul pe calea acţiunii şi controlul pe cale de excepţie. e) Criteriul sistemic. • modelul american şi modelul european

Curtea Constituţională statuează numai asupra problemelor de drept. f) Criteriul conţinutului atribuţiilor.

Domeniile de principiu ce intră în sfera controlului de constituţionalitate: a) controlul constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi în cadrul procedurii parlamentare a iniţiativelor legislative; b) controlul constituţionalităţii legilor, ca acte ale Parlamentului; c) controlul constituţionalităţii regulamentelor parlamentare; d) controlul constituţionalităţii normelor juridice cu putere de lege (legislaţia delegată); e) rezolvarea unor conflicte constituţionale; f) controlul constituţionalităţii formării, organizării şi funcţionării autorităţilor publice; g) controlul comportamentului constituţional (respectarea separaţiei puterilor, şefi de state şi de guvern); h) controlul constituţionalităţii actelor instanţelor judecătoreşti (în unele sisteme constituţionale). i) controlul constituţionalităţii formelor prin care se exercită suveranitatea poporului (referendum); j) controlul constituţionalităţii asociaţiilor ce au un rol aparte în formarea şi configurarea sistemului statal (sindicate, partide politice); k) controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale. l) alte atribuţii prevăzute de legea de organizare. g) Potrivit art. 146 din Constituţie, atribuţiile Curţii Constituţionale sunt: a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

16

b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului; e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii; f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic; l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

3. Asocierea altor autorităţi publice la controlul de constituţionalitate. Ca autoritate constituţională Curtea nu face parte din cele trei puteri

clasice – puterea legislativă, executivă şi judecătorească – ci este expresia colaborării lor în realizarea principiului supremaţiei Constituţiei, esenţial în definirea statului de drept şi a democraţiei constituţionale.

Curtea Constituţională, în soluţionarea acestor conflicte, exercită o jurisdicţie specializată. Ea „spune dreptul” în limita competenţelor sale şi, ca urmare a obligativităţii erga omnes a deciziilor sale, ele se impun prin forţa de constrângere a statului.

În controlul de constituţionalitate sunt asociate autorităţile nominalizate în Constituţie, un rol aparte având instanţele judecătoreşti.

V . ACCESUL LA CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

17

1. MIJLOACE DE ACCES LA CURTEA CONSTITUŢIONALĂ a) Controlul constituţionalităţii legii constă, în esenţă, în verificarea

legitimităţii constituţionale a acesteia. Legea fundamentală instituie un control prealabil intrării în vigoare a

legii, exercitat in abstracto (art. 146 lit. a) din Constituţie), şi un control posterior intrării în vigoare a legii, control cu caracter concret (art. 146 lit. d) din Constituţie). De asemenea, sunt supuse controlului de constituţionalitate şi alte acte normative: regulamentele Parlamentului, în condiţiile art. 146 lit. c) din Constituţie), fiind vorba despre un control abstract a posteriori, şi ordonanţele Guvernului, în aceleaşi condiţii ca şi controlul posterior al constituţionalităţii legilor. Varianta consacrată pentru controlul concret a posteriori este cea care asigură accesul persoanelor la jurisdicţia Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate şi sesizarea de neconstituţionalitate sunt mijloacele tehnice prin care se exercită cele două forme principale ale controlului constituţionalităţii legilor: controlul concret a posteriori şi controlul abstract a priori. Controlul a priori al legii, înainte de promulgare, se exercită prin soluţionarea unei obiecţii de neconstituţionalitate. Spre deosebire de procedura de control a posteriori a legii, declanşată prin excepţia de neconstituţionalitate, ce constituie un incident similar unei „chestiuni prejudiciale” ivite în cursul unui proces în faţa instanţelor judecătoreşti şi pe care judecătorul a quo, în faţa căruia s-a ridicat acest incident, o trimite judecătorului a quem spre soluţionare prin exercitarea controlului, în cadrul procedurii de control a legii a priori sesizarea Curţii este printr-o acţiune directă adresată acesteia, denumită obiecţie de neconstituţionalitate. b) dreptul comun îl constituie procedura civilă; aşadar, în măsura în care legea organică a Curţii nu prevede o regulă procedurală specifică, sunt aplicabile prevederile procedurii civile cu particularitatea de a fi compatibile cu procedura în faţa Curţii;

c) procedura de control este de drept public punând în mişcare o competenţă de atribuire exclusivă şi cu un caracter imperativ. Această procedură cuprinde două faze succesive: una prealabilă, scrisă, cu caracter pregătitor, condusă de judecătorul raportor; a doua fază cu caracter deliberativ, care în cazul excepţiei de neconstituţionalitate constituie un contencios constituţional deplin şi se încheie odată cu emiterea şi publicarea deciziei în Monitorul Oficial. 2. OBIECŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE Sesizarea de neconstituţionalitate în cadrul controlului anterior al constituţionalităţii legilor mai este cunoscută şi sub denumirea de obiecţie de neconstituţionalitate.

18

Conform art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională „... se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei”. Dreptul constituţional al Preşedintelui României de a sesiza Curtea potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, curge de la data primirii legii adoptate de Parlament spre promulgare, indiferent care ar fi termenul de promulgare – de 20 de zile sau de 10 zile. 3. EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE

a) Noţiuni generale. Controlul ulterior pe calea excepţiei de neconstituţionalitate are caracter concret, întrucât rezultă din contenciosul constituţional ivit în procesul de aplicare a legii. Excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţenilor, pentru apărarea lor împotriva unor eventuale atentate ale legiuitorului prin instituirea unor reguli neconstituţionale concrete.

Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident ivit în desfăşurarea unui proces în faţa instanţei judecătoreşti, constând în contestarea legitimităţii constituţionale a unei prevederi legale dintr-o lege sau ordonanţă de care depinde judecarea cauzei.

Având ca obiect o dispoziţie legală de care depinde soluţionarea cauzei, excepţia de neconstituţionalitate este caracterizată ca fiind o apărare de fond, dar ea constituie totodată un mijloc specific jurisdicţiei constituţionale pentru exercitarea controlului de constituţionalitate, cu o semnificaţie proprie în cadrul procedurii civile sau penale. b) Trăsăturile excepţiei de neconstituţionalitate: a) este o excepţie de ordine publică, putând fi invocată atât de părţile din proces, cât şi de Ministerul Public şi de instanţa de judecată din oficiu. b) este o excepţie dirimantă, sub aspect procesual, admiterea ei de către Curtea Constituţională putând conduce la respingerea acţiunii fără ca dreptul dedus judecăţii să mai fie examinat pe fond; c) este o chestiune prejudicială ce vizează compatibilitatea cu Constituţia a legii aplicabile în cauza în care excepţia a fost ridicată. d) procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate este de drept public, ea punând în funcţiune o competenţă exclusivă şi imperativă a unei autorităţi publice anume destinate prin voinţa constituantului, adică Curtea Constituţională. Soluţia pe care o adoptă Curtea se publică în Monitorul Oficial şi are efecte obligatorii erga omnes, pentru viitor;

19

e) Curtea Constituţională este singura autoritate competentă a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate, vând aşadar o competenţă exclusivă în materie. c) Elemente de comparaţie între excepţia de neconstituţionalitate şi obiecţia de neconstituţionalitate. Cele două excepţii privesc momente diferite în viaţa unei legi, obiecţia de neconstituţionalitate vizând controlul anterior promulgării legii, în timp ce excepţia de neconstituţionalitate priveşte controlul posterior concret, efectuat după ce legea intră în vigoare.

Ele au un obiect comun, anume legitimitatea constituţională a legii ca act juridic al Parlamentului, conformitatea acesteia cu Constituţia, având, totodată, şi un obiect comun al controlului de constituţionalitate, anume controlul constituţionalităţii legilor.

De asemenea, ambele forme de control au la bază un act de sesizare, Curtea Constituţională neputându-se pronunţa din oficiu.

Excepţia de neconstituţionalitate nu este o simplă o excepţie procesuală, în sensul atribuit de art. 137 Cod procedură civilă, decât cel mult sub aspectul calificării ei ca incident care apare în cursul unui proces. Excepţia de neconstituţionalitate constituie, în domeniul procedurii judecătoreşti, o excepţie de fond. Potrivit prevederilor art.146 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere motivată care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor si opinia instanţei asupra excepţiei.

Legea prevede că nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită în cadrul controlului a priori, precum şi cele constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii. Principii în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate: - Curtea Constituţională este singura autoritate competentă să soluţioneze aceste excepţii; - excepţiile de neconstituţionalitate pot fi ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti şi în faţa instanţelor de arbitraj comercial; - controlul de constituţionalitate pe cale de excepţie este un control concret şi, totodată, un control esenţialmente juridic şi jurisdicţional; - obiectul excepţiei de neconstituţionalitate include atât legile, cât şi ordonanţele Guvernului, acte cu forţă juridică legislativă; - excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de către Avocatul Poporului.

d) LEGEA

20

Avem în vedere conceptul de lege în accepţiunea restrânsă, de act juridic adoptat de Parlament şi promulgat de Preşedintele României, după procedura stabilită prin Constituţie. În stabilirea constituţionalităţii interne a legii, criteriul material interesează pentru verificarea competenţei legislative a legiuitorului.

Legea de revizuire a Constituţiei nu se supune promulgării. Între legile organice şi legile ordinare nu există vreo distincţie nici în Constituţie şi nici în Legea nr. 47/1992 în privinţa exercitării controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie.

Ca efect al principiului supremaţiei Constituţiei, legile preexistente Constituţiei din anul 1991 pot rămâne în vigoare numai dacă sunt compatibile, conforme cu prevederile constituţionale. Instanţele judecătoreşti au obligaţia de a interveni în procesul de aplicare în concret a legilor în cazul în care constată că o lege anterioară Constituţiei este contrară prevederilor acesteia şi, în cazul unei situaţii de neconformitate cu Constituţia, să constate abrogarea implicită a legii sau a dispoziţiei legale respective, în temeiul art. 154 alin. (1) din Constituţie.

Curtea Constituţională a tranşat această divergenţă de opinii, afirmând în primul rând competenţa instanţei de judecată, dar şi competenţa sa, aceasta din urmă având doar un caracter subsidiar.

Legea nr. 47/1992 a prevăzut în mod expres în art. 23 alin. (1) (devenit art. 29 după republicare) că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate forma numai o prevedere legală în vigoare.

e) ORDONANŢA DE GUVERN În ceea ce priveşte ordonanţele emise de Guvern, în cazul în care Curtea Constituţională este sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii dintr-o lege de aprobare a unei ordonanţe, ea îşi extinde controlul şi asupra ordonanţei, ale cărei prevederi nu pot fi disociate de legea de aprobare. Guvernul primeşte împuternicirea de a emite ordonanţe fie prin aplicarea directă a art. 115 alin. (4) din Constituţie, în cazul ordonanţelor de urgenţă, fie în temeiul unei legi de abilitare adoptate de Parlament în condiţiile art. 115 alin. (1), (2) şi (3), în cazul ordonanţelor simple. Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă poate fi supusă controlului de constituţionalitate anterior sau posterior, în aceleaşi condiţii ca şi legea de aprobare a ordonanţei simple. Pornind de la realitatea că actele normative, inclusiv ordonanţele, pot conţine dispoziţii neconstituţionale care produc efecte negative asupra drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, art. 126 alin. (6) din Constituţia revizuită introduce controlul instanţelor de contencios administrativ asupra ordonaţelor, cu unele particularităţi:”...Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin

21

ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”. Legea contenciosului administrativ, anume Legea nr. 554/2004 modificată, în art. 9, intitulat „acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului”, dezvoltă noua regulă constituţională şi introduce instituţia acţiunii la instanţa de contencios administrativ promovată de persoana vătămată printr-o ordonanţă de Guvern, acţiune însoţită de excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa, dacă apreciază că excepţia ridicată indeplineşte condiţiile prevăzute în art. 29 alin. (1) si (3) din Legea 47/1992 republicată şi modificată, sesizează Curtea Constituţională şi suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de către Curte. Dupa pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi, dacă a fost admisă excepţia de Curtea Constitutională, instanţa solutionează fondul cauzei; dimpotrivă, în cazul în care Curtea a respins excepţia, instanţa de contencios respinge la rândul său acţiunea ca inadmisibilă. f) ALTE ACTE.

Sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate pe cale de excepţie exercitat de Curtea Constituţională orice alte acte normative decât legile sau ordonanţele, cum ar fi hotărârile Guvernului, ordinele miniştrilor, normele metodologice etc. g) EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE INVOCATĂ ÎN FAŢA INSTANŢEI DE JUDECATĂ SAU DE ARBITRAJ COMERCIAL

Potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa instanţelor judecătoreşti şi a instanţelor de arbitraj comercial. Doctrina şi jurisprudenţa Curţii sunt în prezent unanime în privinţa faptului că sunt inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate care provin de la alte organe cu activitate jurisdicţională decât instanţele judecătoreşti enumerate de lege sau decât instanţele de arbitraj comercial. h) CAUZELE DE INADMISIBILITATE.

În cazul excepţiei de neconstituţionalitate limitele controlului sunt date şi de următoarele cauze de inadmisibilitate a excepţiei: a) o prevedere neconstituţională nu mai poate face obiectul unei noi excepţii, ca urmare a efectelor deciziei anterioare de constatare a neconstituţionalităţii în sistemul juridic; b) datorită efectelor erga omnes ale deciziilor pronunţate în cadrul controlului constituţionalităţii legii, excepţia iniţial respinsă poate fi reiterată de alte părţi şi pentru alte motive, c) dacă nu este pertinentă procesului din care a izvorât, excepţia este irelevantă şi, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatǎ, inadmisibilă; d) invocarea excepţiei privind neconstituţionalitatea unei ordonanţe după ce aceasta a fost aprobată sau respinsă de Parlament;

22

Prin modificarea operată aspura Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 138/1997 a fost introdusă noţiunea de „inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate”, prin art. 23 alin. (6), actualmente art. 29 alin. (6).

Prin „excepţie admisibilă” ar trebui să se înţeleagă excepţia care îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din lege. Cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ şi sunt de ordine publică, astfel încât se impun din oficiu, nici părţile şi nici instanţa neputând trece peste existenţa lor. Procedura de soluţionare a excepţiei cuprinde două faze: prima, cu caracter prealabil, în faţa instanţei judecătoreşti, a doua, cu caracter de contencios constituţional, la Curtea Constituţională. Din punctul de vedere al legalităţii sesizării, cauzele de inadmisibilitate pot fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia. i) CAUZELE DE INADMISIBILITATE PRIVIND OBIECTUL SESIZĂRII. Limitele întinderii controlului pot determina existenţa inadmisibilităţii în situaţia abrogării sau modificări legii ulterior ridicării excepţiei. In jurisprudenţa Curţii s-a precizat că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, iar conform alin. (6) instanţa este obligată să respingă excepţia fără a mai sesiza Curtea Constituţională.

Inadmisibilitatea reiterării unei excepţii de neconstituţionalitate este în primul rând consecinţa efectului obligatoriu erga omnes de care se bucură decizia Curţii Constituţionale în privinţa dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale, neconstituţionalitate care face ca o asemenea dispoziţie legală devine inaplicabilă pentru instanţele judecătoreşti. În temeiul principiului autorităţii lucrului judecat, o excepţie de neconstituţionalitate respinsă nu poate fi reiterată de aceleaşi părţi şi nici de instanţă în cadrul competenţei de a ridica din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate. O altă cauză de inadmisibilitate expres prevăzută în reglementările constituţionale şi legale privind justiţia constituţională este irelevanţa, care priveşte tot obiectul sesizării. Condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate este corelată cu noţiunea de interes al părţilor în introducerea cererilor în justiţie.

j) CAUZE DE INADMISIBILITATE PRIVIND SUBIECTUL SESIZĂRII.

Lipsa calităţii de parte în proces face ca excepţia de neconstituţionalitate astfel ridicată să fie inadmisibilă. Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impune justificarea unui interes.

23

k) CAUZE DE INADMISIBILITATE PRIVIND TEMEIUL CONSTITUŢIONAL INVOCAT ÎN SUSŢINEREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE.

O cauză de inadmisibilitate ce poate apărea în etapa judecătorească a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate o constituie neîndeplinirea obligaţiei de motivare a excepţiei şi neindicarea unui temei constituţional al acesteia. 4. ALTE FORME DE SESIZARE PREVĂZUTE DE LEGE

1. a) CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII TRATATELOR SAU A ALTOR ACORDURI INTERNAŢIONALE.

Art. 146 lit. b) Constituţie prevede: „Curtea Constituţionalǎ ...se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori”. Noua atribuţie a Curţii Constituţionale trebuie corelată cu dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Constituţia României: „În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.” În Constituţia României există norme exprese privind raportul de forţă juridică dintre tratatele internaţionale şi normele interne numai pentru două categorii de tratate: -tratatele internaţionale în materia drepturilor omului (art. 20 din Constituţie), care au o valoare interpretativă constituţională, integrându-se în blocul de constituţionalitate.

-tratatele internaţionale din dreptul comunitar (art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţie), prioritare faţă de dreptul intern. Analizând art. 11 din Constituţie desprindem faptul că toate tratatele internaţionale, la care România este parte, în urma ratificării lor de către Parlament, devin componente ale dreptului intern, indiferent de domeniul sau obiectul lor de reglementare. Aşadar, tratatele ratificate apar ca acte normative, în principiu, de aceeaşi valoare şi forţă juridică ca şi a celorlalte acte normative elaborate de autoritatea legiuitoare naţională. În ipoteza alin. (2) al art. 20 din Constituţie, când „există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne”, conform dispoziţiei constituţionale, „au prioritate reglementările internaţionale”. b) CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII REGULAMENTELOR PARLAMENTULUI.

Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

24

Controlul regulamentului parlamentar este, prin natura sa, un control de conformitate. Preşedintele Curţii primind sesizarea stabileşte data reunirii plenului judecătorilor, comunică sesizarea, dacă e cazul, preşedinţilor Camerelor şi numeşte un judecător ca raportor. Controlul se exercită numai in liminae litis. Ca şi controlul preventiv al legii, controlul constituţionalităţii regulamentului nu este sistematic şi nici din oficiu. c) CONTROLUL INIŢIATIVEI DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI.

Singurul caz în care Curtea îşi exercită atribuţiile de control din oficiu este cel prevăzut de fostul articol 144 lit. a) teza finală [devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, articolul 146 lit.a)], text care dă dreptul Curţii să se pronunţe asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor ... şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. În limitele precizate prin art. 150 şi art. 152 din Constituţia revizuită, legile constituţionale formează obiectul singurei atribuţii exercitate de Curtea Constituţională din oficiu. Este singurul caz în care controlul are un caracter sistematic. Având ca obiect proiectele de lege sau propunerile legislative pentru revizuirea Constituţiei, el are caracter preventiv şi abstract. d) SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR JURIDICE DE NATURĂ CONSTITUŢIONALĂ DINTRE AUTORITĂŢILE PUBLICE.

Conform art. 146 lit. e) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Această nouă atribuţie conferă Curţii rolul de arbitru în disputele dintre organele constituţionale. e) CONTROLUL CRITERIILOR CONSTITUŢIONALE PENTRU ÎNDEPLINIREA FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI.

Trei categorii de atribuţii ale Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 146 lit. f) – h) din Constituţie privesc nemijlocit exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, şi anume: - controlul respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului; - constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei prezidenţiale; - avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Rezultă deci că rolul Curţii Constituţionale de asigurare a supremaţiei Constituţiei este specializat, în ce priveşte funcţia preşedinţială, la controlul îndeplinirii condiţiilor de alegere, la înlocuirea temporară şi la suspendarea din

25

funcţie a preşedintelui. În aceste limite, Curtea este garantul constituţionalităţii învestirii cu funcţia de Preşedinte al României. Potrivit art. 146 lit. g) din Constituţie, Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul şi comunică Parlamentului şi Guvernului cele constatate. Curtea constată existenţa împrejurărilor ce justifică interimatului numai la sesizare, şi anume: - la cererea preşedintelui uneia din Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie, dacă împrejurarea ce justifică interimatul este vacanţa funcţiei; - la cererea preşedintelui care a condus lucrările şedinţei comune a Camerelor Parlamentului, prin care s-a aprobat suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, dacă împrejurarea ce justifică interimatul este hotărârea astfel aprobată; - la cererea Preşedintelui României sau a preşedintelui uneia din Camerele Parlamentului, în cazul în care împrejurarea ce justifică interimatul este imposibilitatea temporară a Preşedintelui României de a-şi exercita atribuţiile.

f) CONTROLUL REFERENDUMULUI ŞI AL INIŢIATIVEI POPULARE.

Potrivit Constituţiei referendumul se poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Potrivit art. 146 lit. i) şi j) din Constituţie, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia, precum şi verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. g) CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII PARTIDELOR POLITICE.

Potrivit art. 40 din Constituţie sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care, prin scopurile lor ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Constatarea neconstituţionalităţii unui partid politic revine Curţii Constituţionale. Potrivit art. 146 lit. k) din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Competenţa Curţii este limitată numai la acele asociaţii politice care, potrivit art. 8 alin. (2) din Constituţie, au ca rol să contribuie la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. 5. SUBIECTELE DE SEZINĂ (SESIZARE)

26

Termenul de părţi folosit de legislaţia procesuală română în materie are o sferă largă de cuprindere, incluzând atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, „particularii” şi autorităţile publice, în măsura în care acestea devin părţi ale unui litigiu în faţa instanţelor judecătoreşti şi justifică un interes de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate. Subiectele de sezină pot fi: justitiabilii, procurorul, instanta din oficiu, avocatul poporului. a) INVOCAREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE DE CĂTRE JUSTIŢIABILI.

Controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate poate fi iniţiat în cadrul unui proces în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, la sesizarea uneia din părţi, a Ministerului Public sau a instanţei, din oficiu. Unicul subiect cu drept de sesizare a Curţii Constituţionale, în acest caz, este instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial, atunci când consideră că excepţia ridicată este admisibilă în condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. Părţile reprezintă cea mai largă categorie de subiecte de drept ce au vocaţia de a invoca excepţii de neconstituţionalitate. Prin efectul sesizării Curţii Constituţionale, părţile din procesul aflat pe rolul instanţei care sesizează Curtea dobândesc calitatea procesuală de părţi în cadrul contenciosului constituţional privind controlul constituţionalităţii prevederilor legale ce fac obiectul excepţiei. În cazul în care excepţia este invocată din oficiu de către instanţa de judecată, părţile îşi reiau poziţia procesuală din procesul a quo. b) INVOCAREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE DE CĂTRE PROCUROR.

Procurorul poate invoca excepţia de neconstituţionalitate. Curtea, pornind de la dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie (devenit art. 131 alin. (1) după revizuire) care stabilesc că în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, a constatat că „una din formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata proceselor, în oricare fază a acestora, şi de a pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie”, astfel încât este permis procurorului de a participa la orice proces civil în oricare fază a acestuia şi de a ridica excepţii de ordine publică, inclusiv excepţia de neconstituţionalitate. c) INVOCAREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE DIN OFICIU DE CĂTRE INSTANŢA DE JUDECATĂ.

Legea nr. 47/1992, republicată, prin art. 29 alin. (2), dă posibilitatea instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial de a declanşa procesul de control concret al constituţionalităţii legilor, invocând, din oficiu, o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În procesul de aplicare a legii în cadrul litigiilor ce le sunt aduse spre soluţionare, instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial au obligaţia de a verifica validitatea normelor pe care le aplică.

27

d) AVOCATUL POPORULUI. În viziunea realizării compatibilităţii instituţiilor, în vederea integrării în

Uniunea Europeană s-a lărgit sfera subiectelor care pot sesiza Curtea Constituţională, în cadrul controlului prealabil (a priori), prin adăugarea Avocatului Poporului.

Acordarea dreptului Avocatului Poporului de a sesiza Curtea Constituţională cu neconstituţionalitatea legilor, alături de obligaţia Curţii de a cere punctul de vedere al Avocatului Poporului în privinţa altor excepţii de neconstituţionalitate care vizează protecţia drepturilor şi libertăţilor înseamnă lărgirea cadrului de acţiune al acestuia, în vederea unei mai eficiente protecţii a drepturilor fundamentale. Implicarea Avocatului Poporului în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie. Acest text constituţional, referitor la sfera controlului de constituţionalitate a priori, adaugă la subiectele de sezină şi Avocatul Poporului, această situaţie justificându-se pe capacitatea reală a instituţiilor de a identifica, prin contactul direct şi permanent cu societatea civilă, situaţiile legale care ar contraveni, în perspectiva legiferării, dispoziţiilor constituţionale.

Avocatului Poporului i se vor comunica şi sesizările făcute de către alte subiecte de sezină (art. 16 din Legea nr. 47/1992), pentru ca, până la data dezbaterilor, să potă prezenta, în scris, punctul său de vedere. Implicarea Avocatului Poporului în baza art. 146 lit. d) din Constituţie. Art. 146 lit. d) revizuit stabileşte: „...Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitateprivind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului”.

VI. Proceduri în faţa Curţii Constituţionale

1) Generalităţi - mai multe proceduri, diferenţiate pe tipuri de activităţi - să avem în vedere clasificarea atribuţiilor - nu există încă un cod al procedurii (procedurilor) - regulile pot fi extrase din:

• Constituţie • Legea de organizare şi funcţionare a Curţii • Codul de procedură civilă • alte legi

Trăsături – procedura de control al constituţionalităţii - este de drept public

• nu are şi nu are cum să fie în realizarea unui interes privat • chiar dacă declanşarea controlului se face din iniţiativa privată (părţi, proces)

28

- competenţa Curţii Constituţionale, ca unică autoritate care este garantul supremaţiei Constituţiei • nu poate fi contestată de nici o autoritate • Curtea, singura în drept să hotărască asupra competenţei sale • este independentă faţă de orice autoritate publică, se supune Constituţiei şi legii sale • nu poate exista conflict, pozitiv sau negativ, de competenţă, cu alte autorităţi • exclusivitatea Curţii în aprecierea propriei competenţe - procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care sunt compatibile • art. 14 din lege • nu există căi de atac împotriva deciziilor • nu se acordă cheltuieli de judecată - cererile, scutite de taxă de timbru • interesul general - deciziile se publică în Monitorul Oficial • se comunică, după caz: Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere, Guvernului, Avocatului Poporului, Tribunalului Bucureşti - termenele de soluţionare sunt prevăzute: • în Regulamentul Curţii • în legi (electoral) - cerinţa formei scrise pentru sesizare. Nulitate - cerinţa motivării. (art. 10) - soluţionarea în plenul Curţii Cvorum – 2/3 din numărul judecătorilor Decizii – majoritatea absolută - 2/3 la iniţiativele constituţionale - opinii separate – la excepţiile de neconstituţionalitate - partenerii Curţii – procedural pot fi subiecte de sezină şi pot trimite puncte de vedere • autoritatea legiuitoare (preşedinţii Camerelor) • Guvernul • Avocatul Poporului • instanţele judecătoreşti

29

2) Procedura în cazul obiecţiei de neconstituţionalitate - obiecţia de neconstituţionalitate. Concept. Este un control a priori - desemnează acţiunea prin care Curtea este sesizată - acţiunea directă - diferenţe procedurale faţă de excepţie • în esenţă acelaşi conţinut: contestarea legitimităţii constituţionale a legii - art. 146 lit. a) • Preşedintele României • preşedintele uneia din cele două Camere ale Parlamentului • Guvernul • Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie • Avocatul Poporului • cel puţin 50 de deputaţi • cel puţin 25 de senatori Protecţia subiectelor sesizării: • după adoptarea de către cele două Camere ale Parlamentului, legea se păstrează la dispoziţia senatorilor, deputaţilor timp de 5 zile pentru a putea fi atacată la Curte. Se trimite şi celorlalte subiecte de sezină • urgenţă se păstrează la secretariatul Camerelor 2 zile • obiecţia se poate formula oricând până la promulgare. Sesizarea (art. 15 alin. ultim)

• se trimite Curţii în ziua primirii ei de către secretarul general (la parlamentari) • preşedintele Curţii, o comunică, în ziua înregistrării Preşedintelui României • întrerupe termenul de promulgare • un judecător raportor • preşedintele stabileşte şi data judecăţii • se solicită punctele de vedere preşedinţilor Camerelor şi Guvernului, Avocatul Poporului (data, etc.) • redactarea deciziei – judecătorul raportor; definitivarea – planul • şedinţa nu este publică • primul votează judecătorul raportor, apoi cel mai tânăr, în final preşedintele • decizia se semnează de preşedinte şi magistratul asistent • minuta • decizia se comunică preşedintelui României

• dacă este de neconstituţionalitate se comunică preşedinţilor celor două Camere şi primului – ministru • este pe modelul hotărârii judecătoreşti

30

3) Procedura în controlul regulamentelor parlamentare • controlul are caracter abstract • se aseamănă cu obiecţia de neconstituţionalitate • însă, totdeauna, a posteriori • acţiune directă • subiectele de sezină sunt stabilite de art. 146 lit. c) • unul din preşedinţii celor două Camere • grup parlamentar • cel puţin 50 de deputaţi • cel puţin 25 de senatori • numai subiecte din interiorul Parlamentului • autonomia parlamentară • cuprinde şi grupurile parlamentare Sesizarea • dacă este făcută de parlamentari se depune la secretarii Camerelor în ziua primirii • poate fi formulată numai de parlamentarii din Camera a cărui Regulament este criticat • pentru Regulamentul şedinţelor comune la fel • preşedinţii Camerelor pot comunica punctul lor de vedere Controlul • unul de conformitate • preşedintele Curţii: • stabileşte data reuniunii judecătorilor • comunică sesizarea • numeşte un judecător raportor • judecata se face în liminae litis • decizia se pronunţă conform regulilor • se publică în Monitorul Oficial • art. 147 alin. (1) din Constituţie 4. Procedura în excepţia de neconstituţionalitate - controlul are un caracter concret - aplicarea legii este o problema a societăţii civile - excepţia este o garanţie a drepturilor şi libertăţilor - Curtea îndeplineşte rolul de garant al supremaţiei Constituţiei - este o excepţie de ordine publică - este un incident ivit în desfăşurarea unui proces - fiind de ordine publică poate fi invocată de orice participant la proces

31

- având ca obiect o dispoziţie legală de care depinde soluţionarea cauzei, excepţia constituie o apărare de fond – este o excepţie de fond nu de procedură - poate fi invocată oricând, în orice fază sau stadiu al procesului - poate fi invocată numai în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial - este o chestiune prejudicială - se limitează la obiectul litigiului - soluţionarea sa este de competenţa exclusivă a Curţii - sesizarea prin încheiere (art. 23 alin. 4) • excepţia • susţinerile părţilor • motivarea • probe • opinia instanţei (nu este obligatorie pentru Curte) - autorul excepţiei poziţia de reclamant - suspendarea cauzei - înainte de 1997: fond şi recurs - încheierea de sesizare: - preşedintele Curţii - desemnarea raportorului - o comunică preşedinţilor celor două Camere şi Guvernului, şi le indică data până la care pot să trimită punctul lor de vedere - o comunică Avocatului Poporului - raportorul ia măsurile necesare pentru administrarea probelor până la data judecăţii - la depunerea raportului, preşedintele stabileşte termenul de judecată - Judecata are loc: • pe baza raportului • a încheierii • a punctelor de vedere • a probelor administrate • a susţinerilor părţilor, care-s citate • părţile pot fi reprezentate de avocaţi ( Înalta Curte… ) • în şedinţă publică - Decizia, este definitivă şi obligatorie. Dacă prin ea se constată neconstituţionalitatea, se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului - Avocatul Poporului – excepţie, se adresează Curţii direct, procedură 5: Procedura în controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei - art. 146 lit. a), teza finală - se exercită din oficiu

32

• înainte de sesizarea Parlamentului, proiectul sau propunerea legislativă, însoţită de avizul Consiliului Legislativ, se depun la Curtea Constituţională, care este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunţe. Pronunţarea se face cu votul a doua treimi din judecători • discuţie cu legea privind iniţiativa populară

- are caracter sistematic - are ca obiect proiectul sau propunerea legislativă, care trebuie elaborate cu respectarea tehnicii legislative - se verifică condiţiile: • limitele revizuirii, material • subiectele revizuirii • reprezentativitatea la iniţiativa populară - controlul. • în 10 zile • iniţiativa, însoţită de avizul Consiliului Legislativ - decizia • în plen • 2/3 dintre judecători

• în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă din oficiu, asupra acesteia • Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei în acord cu decizia Curţii Constituţionale

6. Procedura în soluţionarea constituţionalităţii tratatelor sau acordurilor internaţionale - Constituţia, art. 146, lit. b) - procedura de la controlul a priori 7. Procedura în soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională - art. 146 lit. e) din Constituţie - pot solicita: • Preşedintele României • preşedinţii Camerelor • primul ministru • preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii - dacă s-a constatat neconstituţionalitatea, acestea nu pot fi ratificate - dacă s-a constatat constituţionalitatea, acestea nu pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate

33

8. Procedura în activitatea de veghere la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui româniei şi confirmarea rezultatelor sufragiului - în condiţiile prevăzute de legea electorală - se hotărăşte cu votul majorităţii judecătorilor 9. Procedura în cazul contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic - sesizarea:

• preşedintele uneia din Camere, numai pe baza unei hotărâri a Camerei, adoptată cu majoritate • Guvern • Motivată şi însoţită de motive

- Judecător raportor • Comunică contestaţia şi actele partidului politic • Memoriu în apărare - Contestaţia • judecată în plen • citarea contestatorului • citarea partidului politic • citarea Ministerului Public • pe baza raportului, dovezi - Decizia • votul majorităţii partidelor • de admitere se comunică Tribunalului Bucureşti pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite • nu este supusă nici unei căi de atac (inutilă reglementarea, ar trebui un text general) 10. Procedura pentru emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României • aviz consultativ • primeşte propunerea, împreună cu dovezile (în copie) de la preşedintele care a condus şedinţa comună a Camerelor • art. 95 din Constituţie, situaţia de suspendare • judecător raportor • avizul, majoritatea judecătorilor Curţii • Preşedintele încunoştinţat, data, poate da explicaţii

34

- Avizul, se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României 11. Procedura în constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României - art. 98 din Constituţie - Curtea constată şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului • la cererea preşedintelui uneia din Camere • la cererea preşedintelui interimar, în caz de suspendare • aici cererea se face de cel ce a condus şedinţa comună

• la cererea Preşedintelui României sau a preşedintelui uneia din Camere, dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile

• cererea, însoţită de dovezi - Curtea hotărăşte cu votul majorităţii judecătorilor

12. Procedura pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative populare (art. 48 din lege) - din oficiu sau la sesizarea preşedintelui Camerei la care s-a înregistrat propunerea - verifică constituţionalitatea propunerii, îndeplinirea condiţiilor, numărul de susţinători - judecător raportor, termen de judecată 13. Procedura pentru verificarea respectării regulilor de organizare şi desfăşurare a referendumului şi de confirmare a rezultatului acestuia - art. 46-47 din lege - Biroul Electoral Central are obligaţia să prezinte Curţii, la cererea acesteia, informări asupra valabilităţii referendumului se decide cu două treimi - înaintea publicării în M. Of. hotărârea se prezintă Camerelor, întrunite în şedinţă publică 14. Alte probleme procedurale a). Recuzarea judecătorilor - art. 27 din Codul de procedură civilă, judecătorul poate fi recuzat în următoarele situaţii: • când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă, sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi; • când el este soţ, rudă, sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului unei din aceste persoane;

35

• când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi, până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit au rămas copii; • dacă el, soţul sau rudele până la al patrulea grad inclusiv, au o pricină asemănătoare cu cea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător; • dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării; • dacă este tutore, curator sau consilier judiciar al uneia din părţi; • dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;

• dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori astfel de îndatoriri; • dacă există vrăjmăşie între el, soţul sau rudele până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv;

- art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale - procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fata Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărând-o exclusiv Curtea. - prevederile art. 24-36 din Codul de procedură civilă cu privire la recuzarea judecătorilor sunt aşadar aplicabile şi judecătorilor Curţii Constituţionale, în măsura în care sunt compatibile cu natura procedurii în faţa acesteia; - art. 30 din Codul de procedură civilă, recuzarea judecătorului se hotărăşte de instanţa respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat. În cazul în care din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, precum şi în cazul în care recuzarea priveşte pe toţi judecătorii unei instanţe, aceasta se judecă la instanţa la care se îndreaptă calea de atac respectivă; - recuzarea judecătorului săi, Curtea Constituţională s-a pronunţat astfel: • Hotărârea nr. 10 din 11 septembrie 1996 pronunţată în dosarul nr. 177 D/1996: “Recuzarea tuturor judecătorilor care alcătuiesc plenul Curţii Constituţionale nu este admisibilă, întrucât, într-o asemenea situaţie, potrivit art. 30 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra cererii de recuzare ar urma să hotărască „instanţa la care se îndreaptă calea de atac respectivă”. Or, cât priveşte hotărârile plenului Curţii Constituţionale, legea nu instituie nici o cale de atac, iar, în sensul prevederilor constituţionale şi ale legii organice a Curţii, nu există o instanţă ierarhic superioară Curţii Constituţionale. Cererea de recuzare nu este de altfel admisibilă nici în fond. Astfel cum rezultă din cuprinsul acesteia, s-a considerat a fi recuzabili toţi judecătorii Curţii Constituţionale, sub motivul că ei s-au pronunţat anterior, prin Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996, cu privire la candidatura domnului Ion Iliescu. Potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă judecătorul poate fi recuzat

36

„dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă”. Interpretarea riguroasă a prevederilor arătate conduce la concluzia că judecătorul poate fi recuzat numai dacă într-o anumită pricină şi-a spus părerea înainte de a se ajunge la deliberare în pricina care se judecă. Nu constituie deci, sub acest aspect, motiv de recuzare împrejurarea că judecătorul sau judecătorii şi-au consacrat părerea printr-o hotărâre pronunţată într-o altă cauză, cu acelaşi obiect, însă între alte părţi. • Hotărârea nr. 75 din 12 noiembrie 1996 pronunţată în dosarul nr. 333 D/1996, cu privire la cererea de recuzare a unui judecător pentru că a făcut parte din Comisia parlamentară de anchetă privind actele de corupţie: „nu există nici unul din motivele prevăzute de art. 27 din Codul de procedură civilă”. • Încheierea din 1 octombrie 1996 pronunţată în dosarul nr. 4c/1996: „Cu privire la cererile de recuzare formulate împotriva judecătorilor instanţei de recurs, potrivit art. 27 pct. 7 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt inadmisibile, urmând să fie respinse, deoarece, conform art. 16 (devenit art. 14) din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdicţională prevăzută de această lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Or, cât priveşte instanţa de recurs, în sensul prevederilor constituţionale şi ale legii organice a Curţii, nu există o instanţă ierarhic superioară Curţii Constituţionale, care potrivit art. 30 alin. (2) din Codul de procedură civilă, să soluţioneze cererile de recuzare”. b). Publicitatea dezbaterilor - judecarea de către Curtea Constituţională, în şedinţă nepublică şi fără citarea părţilor, a contestaţiilor împotriva înregistrării candidaturilor la alegerile prezidenţiale, este riguros legală. - art. 12 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prevede regula că şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea hotărăşte altfel. - dispoziţii în acord cu Constituţia României care prevede în art. 126 că şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege. - în deplină concordanţă cu prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului care, între altele, admit că judecata să nu se facă în public dacă instanţa apreciază că publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. - deşi nici un text constituţional, legal sau dintr-o convenţie internaţională, nu pretind instanţei să motiveze măsura luată, Curtea Constituţională a motivat-o, iar motivaţia se încadrează între cazurile admise într-o societate democratică. - rezolvarea contestaţiilor în şedinţă nepublică şi fără citarea părţilor a fost necesară, şi faţă de specificul activităţii Curţii, care se pronunţă numai asupra unor probleme de drept, fără să se cerceteze situaţii de fapt, iar interesul justiţiei este acela de a cerceta şi judeca toate contestaţiile în deplină independenţă şi obiectivitate, fără riscul unor presiuni exterioare.

37

- motivele contestaţiilor au fost larg mediatizate, deliberarea judecătorilor este, potrivit legii, secretă, iar hotărârea a fost comunicată integral şi imediat presei, radioului şi televiziunii, publicându-se şi în Monitorul Oficial. VII. ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE 1. DENUMIRE. GENERALITǍŢI

Curtea Constituţională adoptă decizii, hotărâri şi emite avize. Constituţia nu stabileşte, însă, în ce situaţii Curtea adoptă decizii şi hotărâri şi, respectiv, emite avize. Art. 146 din Constituţie privind atribuţiile Curţii Constituţionale foloseşte o terminologie diversă: se pronunţǎ [lit. a), b) şi c)], hotǎrǎşte [lit. d) şi k)], soluţioneazǎ [lit. e)], vegheazǎ [lit. f) şi i)], constatǎ [lit. g)], dǎ aviz [lit. h)], verificǎ [lit. j)].

Constituţia nominalizeazǎ, în art. 147 alin. (4) şi art. 146 alin. (1) lit. h) din Constituţie, douǎ acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ.

Atribuţiile în legǎturǎ cu care se pronunţǎ decizia şi avizul consultativ: A) decizii, în cazurile în care:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora;

b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte de ratificarea acestora de Parlament;

c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului; d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi

ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi a celor ridicate direct de Avocatul Poporului;

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice;

f) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. B) hotarâri, în cazurile în care:

a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;

b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al Românie;

c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumulu;

d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

C) avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Legea organicǎ a Curţii indicǎ soluţiile pe care le pot cuprinde unele dintre actele arǎtate: “constatarea neconstituţionalitǎţii legii” (art. 18 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicatǎ), “constatarea neconstituţionalitǎţii unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţǎ”

38

(art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatǎ), “admiterea contestaţiei” (art. 41 alin. (2) din Legea nr. 47/ 1992, republicatǎ), “constatarea împrejurǎrilor care justificǎ interimatul” (art. 45 din Legea nr. 47/1992, republicatǎ). 2. NATURA JURIDICǍ

În privinţa naturii juridice a actelor Curţii Constituţionale, specific pentru justiţia constituţionalǎ nu este autoritatea de lucru judecat, ci obligativitatea erga omnes a deciziei, fiind un efect ce se apropie de cel al legii şi nu de cel specific hotǎrârilor judecǎtoreşti definitive. Legea organică a Curţii Constituţionale precizează că deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii. Din această formulare rezultă caracterul jurisdicţional al celor două categorii de acte pronunţate de Curtea Constituţională. Constituţia de referă, în art. 147 la decizii, nu şi la hotărâri. Potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992, republicatǎ, procedura jurisdicţională urmată de legea organică se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale.

Deciziile Curţii Constituţionale au caracter general obligatoriu, potrivit art 147 alin. (4) din Constituţie. 3. CATEGORII DE DECIZII

Nici Constituţia, nici Legea nr. 47/1992, republicatǎ, nu oferă, însă, nici un indiciu în ceea ce priveşte tipurile de decizii şi hotărâri ce pot fi pronunţate de Curte. Curtea Constituţională a adoptat în cadrul jurisprudenţei sale privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate mai multe categorii de decizii, preluând modelul altor instanţe constituţionale europene şi adaptându-le la specificul activităţii sale.

Decizii care apar în practica Curţii Constituţionale a României: decizii simple sau extreme; decizii de neconstituţionalitate parţială; decizii interpretative, deciziile neutralizante, decizii aditive, deciziile de neconstituţionalitate parţială calitativă, deciziile-apel, deciziile de inadmisibilitate.

Excepţia de neconstituţionalitate şi sesizarea de neconstituţionalitate se deosebesc esenţial sub aspectul efectelor deciziilor Curţii Constituţionale prin care sunt soluţionate, în ambele cazuri deciziile Curţii putând fi de două feluri: decizii prin care se constată constituţionalitatea legii atacate şi decizii prin care se constată neconstituţionalitatea acesteia (antinomie juridică aparentă sau reală , care apare între lege sau ordonanţă şi Constituţie).

În practica Curţii Constituţionale pot fi identificate trei tipuri de decizii: 1) care se bazează pe compararea textelor criticate cu cele constituţionale; 2) care în interpretarea textelor constituţionale privitoare la drepturile omului dau prioritate reglementărilor internaţionale, când acestea sunt mai favorabile; 3) care se fundamentează pe determinarea conţinutului conceptelor constituţionale.

39

4. DECIZIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE PRODUC EFECTE NUMAI PENTRU VIITOR. Reglementările constituţionale şi legale din România prevăd expres efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale în art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Faptul cǎ deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor este o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al neretroactivităţii – tempus regit actum. Deciziile Curţii Constituţionale se bucură de autoritate de lucru judecat absolută sau relativă, după cum este vorba de respingerea sau de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Deciziile Curţii Constituţionale de soluţionare a unei excepţii de neconstituţionalitate sunt definitive, nefiind supuse nici unei căi de atac. Legea nr. 47/1992, republicată, nu mai prevede posibilitatea atacării deciziei Curţii Constituţionale cu recurs, soluţie prezentă în vechea reglementare. Efectele deciziei de soluţionare a unei excepţii de neconstituţionalitate diferă şi ele după cum este vorba de o decizie de confirmare sau de infirmare a constituţionalităţii dispoziţiei atacate. Efectele deciziei de neconstituţionalitate sunt şi trebuie să fie erga omnes. Conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, o prevedere declarată neconstituţională nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale au efecte numai pentru viitor, decizia neavând, aşadar, efecte retroactive. 5. PUBLICAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. [art. 11 alin. (3), teza I, din Legea nr. 47/1992, republicată]. Conform art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia. 6. REGULI PROCEDURALE CU PRIVIRE LA COMUNICAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Deciziile, hotărârile şi avizele se redactează în scris de către magistratul-asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-raportor. Termenul de redactare este de cel mult 30 de zile de la pronunţare. Deciziile, hotărârile şi avizele se certifică de către preşedintele Curţii Constituţionale şi de magistratul-asistent care a participat la dezbateri şi primesc număr în ordinea înscrierii lor în condica de şedinţă, separat pentru decizii, hotărâri şi avize. (art. 60 din Legea nr. 47/1992, republicată)

40

După centralizarea rezultatelor referendumului la nivel naţional de către Biroul Electoral Central, acestea se înaintează Curţii Constituţionale, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării.

Curtea prezintă Parlamentului un “raport” cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional şi confirmă rezultatele acestuia, după care publică rezultatul referendumului în Monitorul Oficial al României.

Curtea Constituţională se pronunţă în termen de 30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative. Hotărârea Curţii se comunică preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat-o şi se publică în Monitorul Oficial. Decizia Curţii se comunică celor care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora. (art. 21 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată)

În cazul controlului constituţionalitǎţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În ceea ce priveşte controlul constituţionalitǎţii regulamentelor Parlamentului, decizia cu privire la acest control se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii şi se aduce la cunoştinţa Camerei al cărei regulament a fost dezbătut, potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Dupǎ cum prevede art. 36 din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În ceea ce priveşte avizul Curţii Constituţionale pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, acesta se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.

Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. 7. PROCEDURI PRIVIND EXECUTAREA ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

Constituţia revizuită a prevăzut că toate deciziile Curţii date în soluţionarea obiecţiilor şi excepţiilor de neconstituţionalitate prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe au ca rezultat obligarea Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Până la realizarea acestei obligaţii prevederile constatate neconstituţionale rămân în vigoare, dar se suspendă. După 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei de

41

neconstituţionalitate a Curţii Constituţionale, dacă obligaţia sus-menţionată nu a fost realizată, legile şi ordonanţele respective îşi încetează efectele. Textul Constituţiei revizuite dispune expres, prin art.147 alin.(1), că “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Decizia Curţii Constituţionale prin care constată neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale atacate şi admite excepţia de neconstituţionalitate va avea ca efect crearea următoarelor obligaţii: - obligaţia Parlamentului sau a Guvernului, după caz, de a pune de acord dispoziţiile neconstituţionale cu prevederile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii; - obligaţia organelor de aplicare a legilor (autorităţi administrative şi judecătoreşti) de a se conforma deciziei Curţii, în sensul de a nu aplica dispoziţiile constatate ca neconstituţionale, inclusiv pe perioada de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii, perioadă în care aceste dispoziţii sunt suspendate de drept. După scurgerea termenului de 45 de zile, pe durata căruia dispoziţiile neconstituţionale sunt „suspendate de drept”, şi în cazul în care Parlamentul sau Guvernul nu au acţionat în sensul punerii de acord cu Constituţia, dispoziţiile neconstituţionale „îşi încetează efectele juridice”.

Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite. Potrivit art. 25 din Legea nr. 69/1992, dacă Curtea Constituţională validează alegerile prezidenţiale, rezultatul este publicat în presă şi în Monitorul Oficial al României, pentru fiecare tur de scrutin. Actul de validare se prezintă Parlamentului şi el produce următoarele consecinţe: a) dobândirea mandatului de către cel ales; b) obligaţia celui ales de a depune jurământul, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, întrucât exercitarea efectivă a mandatului începe de la depunerea jurământului. Înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună. (art. 47 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată). VIII. CARACTERUL OBLIGATORIU AL ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

42

1) EFECTELE OBLIGATORII ALE ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎNAINTE DE REVIZUIREA CONSTITUŢIONALĂ DIN ANUL 2003

În forma anterioară revizuirii din anul 2003, Constituţia României prevedea că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Curtea Constituţională a României, în jurisprudenţa sa, a afirmat în repetate rânduri caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor de neconstituţionalitate. Deciziile Curţii au efecte erga omnes fiind, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, obligatorii. Decizia prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei prevederi dintr-o lege sau a legii în ansamblul ei, înainte de promulgare, are ca efect obligaţia Camerelor de a reexamina acea prevedere sau legea, după caz. În cadrul procedurii de reexaminare, Parlamentul poate, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, să înlăture neconstituţionalitatea, substituind interpretării Curţii propria sa interpretare, dacă o adoptă din nou cu o majoritate de două treimi din voturile membrilor fiecărei Camere. În caz contrar, obligativitatea deciziei va avea ca efect eliminarea textelor neconstituţionale din legea supusă promulgării sau, după caz, netrimiterea legii la promulgare. În ce priveşte regulamentele parlamentare, obligativitatea deciziei implică revizuirea lor pentru a fi puse de acord cu prevederile Constituţiei. 2) EFECTELE GENERAL OBLIGATORII ALE ACTELOR CURŢII CONSTITUŢIONALE DUPĂ REVIZUIREA DIN 2003

În ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Legea de revizuire restructurează complet dispoziţiile fostului art. 145 al Constituţiei. Prin noile dispoziţii ale art. 147 din Constituţie, se conferă, în mod explicit, caracter general obligatoriu deciziilor Curţii Constituţionale de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României. În plus, se instituie obligaţia Parlamentului şi a Guvernului de a pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Prin modificările şi completările substanţiale aduse textelor Constituţiei, controlul de constituţionalitate, parte inseparabilă a statului de drept, a fost consolidat, afirmându-se în mai mare măsură ca principiu de bază al democraţiei constituţionale. Soluţiile oferite de jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost avute în vedere la Revizuirea Constituţiei din 2003 şi în noul text constituţional – art. 147 alin. (4) din Constituţie - s-a prevăzut că: “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. După revizuirea constituţională din anul 2003, art. 147 alin. (4) din Constituţie consacră efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, fără a face însă o distincţie între acestea

Caracterul general obligatoriu al deciziilor de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate poate fi interpretat şi în sensul existenţei unei obligaţii a

43

autorităţilor de a aplica în continuare dispoziţia a cărei constituţionalitate a fost confirmată prin decizia respectivă: „Nici o autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate dacă excepţia a fost respinsă”. Trebuie făcută distincţia între autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei faţă de instanţele judecătoreşti. Astfel, decizia de respingere a excepţiei are caracter obligatoriu pentru instanţa în faţa căreia aceasta a fost invocată şi se bucură de autoritate de lucru judecat în raport cu părţile procesului principal. Aceasta înseamnă că o decizie respinsă nu va putea fi reiterată de aceleaşi părţi sau de instanţă din oficiu, în aceeaşi cauză. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, în cadrul controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, trebuie conturată în raport cu prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie, conform cărora: “În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale” Deciziile Curţii Constituţionale îşi produc efectele numai dacă sunt publicate în Monitorul Oficial al României.

44

Bibliografie 1) Constituţia României 2) Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în M. Of. al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004. 3) Curtea Constituţională, Decizii de constatare a neconstituţionalităţii, 1992-1998, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2007. 4) Curtea Constituţională, Decizii de constatare a neconstituţionalităţii, 1999-2003, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2007. 5) Curtea Constituţională, Decizii de constatare a neconstituţionalităţii, 2004-2006, vol. III, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2007. 6) Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Silviu Barbu, Andrei Muraru, - Contencios constituţional, Editura

Hamangiu, Bucureşti – în curs de apariţie.

7) Ion Deleanu, - Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995.

8) Mihai Constantinescu, - Contencios constituţional, ediţia a II–a, Editura Augusta, Timişoara.

9)Tudor Drăganu, - Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, două volume, Lumina Lex, 1998.

10) Ioan Muraru, Gheorghe Iancu - Constituţiile României Texte. Note. Prezentare comparativă. Editura Actami, Bucureşti, 1999.

11) Ioan Muraru, Simina Tănăsescu - Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, All Beck 2006, vol. II,

45

All Beck, 2006.

12) Ioan Muraru, Mihai Constantinescu - Curtea Constituţională a României

Ed. Albatros, Bucureşti, 1997.

13) Ioan Muraru, Mihai Constantinescu - Drept parlamentar românesc Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

14) Ioan Muraru, Mihai Constantinescu - Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă. ediţia a II a, Editura Lumina - Lex, 2002.

15) Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu

- Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică. Lumina-Lex, 2002

16) Ioan Muraru - Avocatul Poporului, instituţie de tip ombudsman. All Beck, 2004

17) Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu

- Constituţia României, revizuită, comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, 2004.

18) Ioan Muraru şi colectiv - Alegerile şi corpul electoral, Editura

All Beck, Bucureşti, 2005.

19) Ioan Muraru şi colectiv - Perspective juridice privind instituţia Parlamentului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

20) Ioan Muraru - Despre Constituţie şi constituţionalism, liber amicorum, Editura Hamangiu, 2006.

21) Elena Simina Tănăsescu - Legile electorale, comentarii şi

explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

46

22) Coord. Elena Simina Tănăsescu - Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

23) Attila Varga - Constituţionalitatea procesului legislativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

24) Valentin Cârstea - Constituţionalitatea ordonanţelor

Guvernului, Editura Mirton, Timişoara, 2005.

25) Bianca Selejan - Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

26) Ion Deleanu - Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

Notă Cât priveşte manualele universitare precum şi monografiile nominalizate se recomandă acele pagini care privesc controlul de constituţionalitate.