ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

Organizaţia internă a corpului insectelor cuprinde

3.1. Sistemul digestiv

Sistemul digestiv la insecte este format din tubul digestiv şi organele anexe. Din punct de vedere

morfologic sistemul digestiv se compune din 3 părţi: intestinua anterior (stomodeum), intestinul mediu

(mezenteron) şi intestinul posterior (proctodeum). Intestinul anterior începe cu orificiul bucal în partea

anterioară a corpului, mărginit de apendici bucali. Orificiul bucal conduce în cavitatea bucală în care se

deschid glandele salivare. Urmează faringele prevăzut cu o musculatură specială, care ajută la înghiţirea

bolului alimentar. Faringele se continuă cu esofagul, un tub lung şi subţire care trece într-o porţiune mai

dilatată numită guşă. Urmează proventricolul ai cărui pereţi groşi sunt căptuşiţi cu chitină, servind la

fărâmiţarea hranei, iar la unele insecte pentru filtrarea ei. La locul de trecere dintre intestinul anterior către

cel mijlociu se află valvula cardiacă, cu rolul de a împiedica întoarcerea alimentelor din intestinul mediu în

cel anterior. Intestinul mediu variază ca structură după modul de hrănire al insectelor. Regiunea

anterioară a intestinului mediu prezintă o serie de excrescenţe numite cecumuri gastrice, care ajută la

digestie. Peretele intestinului mediu prezintă un strat epitelial alcătuit din celule care îndeplinesc funcţia

de digestie şi absorbţie.

La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este acoperit adesea cu o

membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rolul de a separa alimentele de peretele intestinului.

Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3 regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui

Malpighi (organ excretor); valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea conţinutului din intestinul

mediu în cel posterior; intestinul subţire în care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a

intestinului posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi

cu un număr variabil de papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind apa din ele.

La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este acoperit adesea cu o

membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rolul de a separa alimentele de peretele intestinului

Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3 regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui

Malpighi (organ excretor); valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea conţinutului din intestinul

mediu în cel posterior; intestinul subţire în care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a

intestinului posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi

cu un număr variabil de papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind apa din ele. Organele

anexe sunt reprezentate prin: glandele salivare şi sistemul de enzime (fermenţi). Glandele salivare sunt în

număr de una-două perechi situate pe diferite regiuni ale corpului deschizându-se în cavitatea bucală.

Sistemul de enzime sau fermenţi transformă hrana în produşi asimilabili organismului fiind specifici pentru

fiecare grupă de substanţe (proteine, glucide, lipide, etc.).

Hrana insectelor constă din substanţe de natură vegetală sau animală, în stare solidă sau lichidă.

Funcţiile tubului digestiv constau în continuarea masticaţiei, prelucrarea chimică a substanţelor cu

ajutorul fermenţilor şi absorbţia substanţelor asimilabile.

1

Oricare ar fi substanţele care servesc ca hrană insectelor, ele sunt alcătuite dintr-un complex de

molecule, care conţin energia necesară activităţii vitale ale acestora. La multe insecte (afide, coccide,

psilide) o parte din hrană rămâne nedigerată şi este evacuată odată cu excrementele. Acestea conţin de

obicei mari cantităţi de glucide, cunoscute sub numele de “rouă de miere”. De aceea sunt căutate

frecvent de unele insecte care se hrănesc cu sucuri dulci (furnici, viespi, albine).

Sistemul respirator

Sistemul respirator la insecte este reprezentat prin trahei – invaginaţiuni ale tegumentului în formă de

tuburi ramificate arborescent.Traheile se deschid la exterior prin orificii numite stigme, situate lateral în

perechi în regiunea toracelui şi abdomenului; la cap ele lipsesc. Stigmele la insectele inferioare conduc

direct în tubul traheii, pe când la cele superioare, după orificiul de deschidere mărginit de un cadru

chitinos numit peritrem, urmează o cameră numită atrium prevăzută cu perişori şi excrescenţe chitinoase

cu rolul de a filtra aerul. Trunchiul traheii, care pleacă de la camera atrială se ramifică în 3 părţi: una

dorsală care merge la inimă, una mijlocie la intestin şi a treia ventrală cu ramificaţii în regiunea lanţului

ganglionar. Fiecare ramură se divide dicotomic în tuburi din ce în ce mai mici numite traheole care

pătrund în interiorul celulelor organelor şi ţesuturilor. Traheolele au pereţii permeabili pentru gaze şi

lichide la nivelul lor făcându-se aerisirea ţesuturilor. La unele insecte (ortoptere, diptere) tuburile traheene

prezintă dilatări în regiunea capului şi abdomenului, numite saci aerieni, care servesc ca rezervoare de

aer în timpul zborului. La insecte respiraţia se face prin sistemul trahean. Pătrunderea aerului în sistem

are loc pasiv, iar evacuarea lui în mod activ, prin acţiunea muşchilor dorso-ventrali şi presiunea sanguină.

Difuzarea oxigenului în ţesuturi şi evacuarea bioxidului de carbon din organism are loc la nivelul

traheolelor. Numărul mişcărilor respiratorii variază în raport cu intensitatea activităţii şi cu temperatura

mediului.

Sistemul circulator

Sistemul circulator la insecte este deschis şi simplu. Organele de pulsaţie sunt reprezentate prin vasul

dorsal, alcătuit din inimă şi aortă şi două septe fibro-musculare: diafragma dorsală şi diafragma ventrală.

Acestea împart cavitatea corpului în 3 compartimente sau sinusuri: dorsal (pericardial), mijlociu (visceral)

şi ventral (perineural). Între diafragme şi pereţii corpului rămân orificii prin care circulă sângele. Inima este

situată în sinusul pericardial, în regiunea abdomenului şi parţial în torace. În partea anterioară se continuă

cu aorta până în regiunea cefalică. Inima este susţinută de muşchi numiţi “aliformi” ce determină

pătrunderea ritmică a sângelui în inimă. La insecte, inima este formată dintr-o serie de cămăruţe care

comunică între ele prin orificii mărginite de valvule îndreptate înainte. Prima cămăruţă este închisă, restul

prezintă pe părţile lateroposterioare câte o pereche de orificii numite osteole prevăzute cu valvule. Sub

acţiunea muşchilor pereţii cămăruţelor se contractă şi se dilată. În momentul dilatării (diastola), toate

valvulele se deschid şi sângele pătrunde în inimă. Când se contractă (sistola) sângele este împins prin

valvula anterioară înainte, iar cele laterale se închid. Sângele ajuns în aortă se revarsă prin orificiul ei în

partea anterioară şi ventrală a cavităţii cefalice şi de aici circulă înapoi în tot corpul. Prin contractarea

diafragmelor se determină mişcarea sângelui de jos în sus şi din partea posterioară către cea anterioară.

2

Sistemul excretor

Organele de excreţiei la insecte sunt reprezentate prin: tuburile lui Malpighi, ţesutul adipos, celulele

pericardiale şi glandele labiale. Tuburile lui Malpighi sunt principalele organe de excreţie întâlnite la

insecte. Acestea sunt invaginaţiuni ale tubului digestiv în zona pilorului. Sunt în număr variabil de la 2 la

160. Au un capăt fix în pilor, iar celălalt pluteşte liber în cavitatea generală a corpului (mixocel). Tuburile

lui Malpighi au pereţii semipermeabili. Produşii de excreţie pătrund prin pereţii tuburilor, ajung la baza

acestora, în pilor, de unde sunt apoi evacuate, urmând traectul tubului digestiv. Deci tuburile lui Malpighi

provin din tubul digestiv şi nu au căi proprii de evacuare a excrementelor. Ţesutul adipos (gras) ocupă

spaţiile libere dintre organe şi este mai dezvoltat la stadiile hibernante. Prezintă celule specializate în

excreţie. Celulele pericardiale sunt celulele situate în jurul inimii, specializate în excreţie. Glandele labiale

se întâlnesc la insectele inferioare, având rol în excreţie.

Sistemul secretor

Sistemul secretor la insecte este format din glandele exocrine şi endocrine. Glandele exocrine secretă

substanţe, care pătrund în diferite organe prin canale speciale; ele diferă ca origine şi sunt repartizate pe

diferite regiuni ale corpului: tegument, tubul digestiv, organe genitale, etc. Printre acestea se numără:

glandele ceriere (secretă ceara), glandele sericipare (secretă firul de mătase), glande urticante, glandele

salivare, glandele producătoare de venin, glandele repulsive (respingătoare), glandele atractante, etc.

Glandele endocrine sunt lipsite de canale speciale de secreţie, conţinutul lor pătrunde direct în sânge prin

intermediul căruia este transportat în toate regiunile corpului. Produsele secretate sunt cunoscute sub

numele de hormoni având rol în dezvoltarea larvară, metamorfoză, diapauză, etc. Se cunosc 4 grupe de

glande endocrine la insecte: celulele neurosecretorii ale ganglionilor cerebroizi, glandele

protoracale, corpora allata şi corpora cardiaca.

3