Ken Robinson: How schools kill creativity.

După vizionarea celor aproximativ 20 minute de dovadă a inteligenţei native a lui Ken

Robinson, am sustras câteva idei care reflectă realitatea sistemului educaţional, o realitate

generală, deoarece „sistemul educaţional are aceleaşi fundamente oriunde pe Pământ”.

O primă idee din discursul înţelept, dar şi amuzant în acelaşi timp al acestui britanic

„americanizat” şi atât de vizionat pe Ted talks, ţine de faptul că „Educaţia ne duce spre acest

viitor, pe care nu-l ştim încă”. E o idee pe care o accept şi o adopt în acelaşi timp, din

considerente proprii. Faptul că astăzi avem un anumit sistem educaţional şi punem accent pe

anumite abilităţi ale copiilor sau altfel zis ale celor în formare (căci şi adulţii trec prin

procesul educării, unii până la adâncile zile ale bătrâneţii) ne influenţează ziua de mâine. E

ceva gen: ”Aşa cum ne educăm copiii astăzi, vom fi respectaţi mâine!”. Educaţia constituie,

practic pilonul de susţinere a civilizaţiei. Nu ştim dacă vom evolua sau vom involua, dar cert e

că punem accent pe educaţie acum , pentru a avea un rezultat undeva în necunoscutul viitor.

Din păcate, părerea mea despre educaţie(şi sunt sigură că nu doar a mea) e că nu face

decât să creeze standarde şi matriţe: să fim toţi la fel, să gândim toţi ca unul şi să ne uităm

identitatea şi de ce/prin ce suntem unici. Avem dovadă biblioteci întregi de cărţi despre „cum

să fii, cum să ajungi, cum să faci... să devii”, dar de ce nimeni nu scrie o carte despre „cum

eşti TU” de fapt? ... Poate pentru că nu există aşa ceva, nimeni nu poate scrie despre oameni,

referindu-se la un întreg, suntem complecşi, nu ne putem identifica drept o singură entitate

raţională, pentru că unii au fost înzestraţi cu mai mult, alţii cu mai puţin. Nu putem fi nicicum

unul şi acelaşi. Iar educaţia încearcă prin creerea şi propagarea sistemelor de învăţământ să

„producă” matriţe de elevi, studenţi şi desigur angajaţi. Prin acest proces, se pierde identitatea,

creativitatea este „omorâtă” sau îngropată undeva într-o casetă de amintiri şi totul devine gri.

Exemplul cel mai relevant îl constituie copiii: lor nu le este frică de greşeală şi toată lumea

cunoaşte capacitatea lor de a inova, mai ales atunci când sunt într-o situaţie limită. Tot mai

mulţi adulţi se tem de inovaţie, dar cel mai rău se tem de greşeală. Incertitudinea îi ţine pe loc,

îi paralizează, mai ales dacă depind de cineva superior- vorbesc aici de cei care au fost educaţi

doar într-un singur sens: să-şi facă treaba bine şi atât, fără alte posibilităţi de dezvoltare sau de

schimbare. Toate acestea pot fi rezultatul creării sistemelor de educaţie naţionale unde

greşelile sunt cel mai rău lucru pe care îl poţi face. Dar mai ales a faptului că încă de mici nu

au fost încurajaţi să se individualizeze de ceilalţi, să-şi dezvolte propria abilitate şi să o

folosească pentru binele lor şi a celorlalţi, ci le-au fost predate şi inserate teoreme şi funcţii şi

critici literare ale altor „mari precursori”, care au ştiut încă din cele mai vechi timpuri ce e

bine pentru ei. Rezultatul este acela că oamenii sunt învăţaţi să-şi piardă capacităţile creative.

Şi totuşi Ken Robinson spune: „Dacă nu eşti pregătit să greşeşti nu vei veni niciodată cu

ceva original”. Acceptăm o idee contemporană, rezultat al multor analize şi experimente

educaţionale sau stagnăm în teorii „paşoptiste”, care ne taie aripile imaginaţiei? Dacă dorim

să evoluăm spre o lume mai bună, cred cu tărie că talentele native şi dobândite trebuie lăsate

în fluxul propriilor alegeri, fără a influenţa cumva acest lucru.

Dacă nu aveam pictori, sculptori, actori şi dansatori, cum ne-am mai fi petrecut timpul

liber? Cum am mai fi colecţionat opere de o valoare incomensurabilă şi am fi avut hobby-uri?

Şi totuşi, şcoala nu încurajează astfel de talente, iar prin asta ajung la o altă idee din video şi

anume că „Oriunde pe Pământ, sistemul educaţional are aceeaşi ierarhie a disciplinelor şi

anume: matematica şi limbile, apoi ştiinţele umaniste, iar ultimele sunt artele” . Vedem clar,

cum tot sistemul se bazează pe „concret”, căci până şi admiterile la universitate trebuie să

cuprindă neapărat o materie din ştiinţele exacte. Astfel că cei care erau buni la o anumită

materie în copilărie, mai târziu s-ar putea să nici nu-şi mai aducă aminte de ea, ori pentru că e

ignorată, ori stigmatizată şi astfel pe parcurs şcoala obligă elevul să respecte curriculum

întocmai. Putem spune că nu există flexibilitatea care conduce la originalitate, se pierde astfel

orice contact cu zestrea creativă, primită la naştere şi devenim toţi nişte intelectuali de

universitate.

Însă, partea optimistă e că din moment ce ne aflăm aici, analizând, discutând şi

criticând sistemul educaţional actual, ajungem să impunem o serie de amendamente,

influenţând sper într-un mod cât mai pozitiv propagarea şi încurajarea creativităţii în şcoli.

Dacă se spune că istoria e ciclică, sper cu ardoare ca şi educaţia să fie la fel, iar dacă e să mai

avem parte de mari genii creatore, precum cele din perioada Renaşterii, să le identificăm şi să

le încurajăm dezvoltarea talentelor pentru a ajunge la apogeul visat.