ALIANŢE POLITICO-MILITARE CONTEMPORANE

RISE –ANUL II MINI-GHID ORIENTATIV:

MICA ÎNŢELEGERE (1921)

Iniţiativa pentru constituirea alianţei dintre Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au avut-o Take Ionescu şi Eduard Beneş. Denumirea de „Mica Înţelegere”, dată în mod ironic de către ziarul maghiar „Pesti Hirlap” (la 20 februarie 1920), a fost reluată într-un discurs al lui Beneş. Primul act care a reprezentat (sub aspect juridic)- începutul Micii Înţelegeri, a fost convenţia dintre Cehoslovacia şi Iugoslavia, semnată la 14 august 1920, la Belgrad. A urmat o convenţie analogă cehoslovaco-română, încheiată la 23 aprilie 1921, la Bucureşti şi apoi o înşelegere româno-iugoslavă, semnată la 7 iunie 1921, la Belgrad. Aceste convenţii au fost completate cu înţelegeri militare. În martie şi octombrie 1921, Mica Înţelegere a protestat împotriva încercării aducerii Habsburgilor în Ungaria. Cele trei state au mobilizat, în acelaşi timp, pentru a interveni în caz de nevoie, cu forţa armată. TRATATUL ROMÂNO-POLON

(1921) La 3 martie 1921 s-a încheiat tratatul polono-român, care, în concepţia diplomaţiei româneşti, avea un scop defensiv. Cu toate că el nu se răsfrângea şi asupra partenerilor României din Mica Înţelegere, tratatul a reprezentat o punte de legătură între politica externă a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei cu politica externă a Poloniei. Articolul 5 al tratatului prevedea că el va fi reînnoit la fiecare cinci ani. TRATATUL DE LA RAPALLO, ÎNTRE REPUBLICA SOVIETICĂ FEDERATIVĂ RUSĂ ŞI GERMANIA (1922) Tratatul între Rusia Sovietică şi Germania, semnat la 16 aprilie 1922, în oraşul Rapallo din Italia, în timpul Conferinţei dela Geneva, stabilea procedura reglementării litigiilor dintre cele două ţări, prevedea renunţarea reciprocă la despăgubiri de război, Germania renunţând la orice pretenţii în legătură cu întreprinderile naţionalizate de guvernul sovietic. Tratatul prevedea, totodată, restabilirea relaţiilor diplomatice , clauza naţiunii celei mai favorizate şi măsuri de colaborare în domeniul economic- Tratatul a fost înlocuit în anul 1926 cu un tratat de „neutralitate şi neagresiune” între URSS şi Germania. Articolul 2 al acestui tratat prevedea: „Dacă, în pofida atitudinii sale paşnice, una din Părţile contractante va fi supusă unei agresiuni din partea unei terţe puteri, sau a unui grup de terţe puteri, cealaltă Parte contractantă va păstra neutralitatea în tot cursul conflictului”. În cadrul notelor schimbate între Părţile contractante cu prilejul încheierii „Tratatului sovieto-german de neutralitate şi neagresiune” din 1926, guvernul german declara că în cazul intrării Germaniei în Societatea Naţiunilor, fapt ce s-a petrecut în septembrie 1926, Germania nu se va socoti

obligtă să participe la aplicarea eventualelor sancţiuni decise de Societatea Naţiunilor împotriva URSS. Tratatul a fost prelungit în 1931 şi 1933. TRATATUL ÎNTRE FRANŢA ŞI POLONIA (1925) Cunoscut şi sub denumire de „tratat de garanţie franco-polon” a fost încheiat, alături de tratatul similar franco-cehoslovac, în timpul Conferinţei de la Locarno, din 5-16 septembrie 1925, dar nefăcând parte din documentele Acordurilor de la Locarno privitoare la garantarea frontierelor apusene ale Germaniei şi arbitraj. Ajutorul în caz de agresiune promis Poloniei era pus în dependenţă de poziţia Societăţii Naţiunilor, unde luarea de decizii depindea, mai ales de Anglia, care nu era legată prin niciun fel de obligaţii faţă de Polonia TRATATUL DE PRIETENIE FRANCO-ROMÂN (1926)

Împreună cu pactul de garanţie franco-cehoslovac din 1925 şi cu tratatul franco-iugoslav din 1927, tratatul franco-român din 1926 făcea parte din încercările Franţei de a-şi consolida poziţiile diplomatice erodate în urma adoptării în 1924 a planului Dawes şi în 1925 a Acordului de la Locarno. România s-a folosit de contradicţiile dintre Franţa şi celelalte puteri, pentru a obţine confirmarea Protocolului din 28 octombrie 1920, în care face aluzie articolul 4 al Tratatului. Acest protocol, semnat de Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Franţa, Italia, Japonia şi România , recunoştea integritatea teritorială a ţării noastre. PACTUL ITALO-.ROMÂN (1926) Încheierea acestui pact reprezenta o ilustrare a erodării poziţiilor diplomatice ale Franţei. Adoptarea în 1924 a planului Dawes şi semnarea în 1925 a Acordului de la Locarno au determinat întărirea poziţiilor Germaniei şi ale Italiei în detrimentul Franţei. Pactul dintre Italia şi România, semnat la 16 septembrie 1926 de Mussolini şi Averescu, proba eforturile României de a strînge legăturile şi cu alte state în afara alianţelor tradiţionale.

PACT DE NEAGRESIUNE ÎNTRE FRANŢA ŞI URSS (1932)

Tratatul a fost semnat la Paris de către E.Herriot, prim-ministru şi ministru de externe şi de ambasadorul URSS V.S. Dovgalevski. Convorbirile în vederea încheierii tratatului, începute la sfârşitul anului 1931, din iniţiativa ministrului de externe francez, A.Briand, au fost întrerupte în mai 1932 după asasinarea preşedintelui Franţei Paul Doumer, de către gardistul alb Gorgulov, fiind reluate după formarea la 3 iunie 1932, a unui nou guvern Herriot. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut la Moscova, la 15 februarie 1933. Odată cu tratatul a fost încheiată o convenţie care prevedea crearea unei Comisii de împăciuire din patru membri, câte doi de fiecare parte, pentru soluţionarea tuturor problemelor litigioase ce nu puteau fi rezolvate prin obişnuitele canale diplomatice.

PACTUL ANTICOMINTERN (1936) Proclamând drept scop lupta împotriva comunismului şi urmărind hegemonia mondială, Germania şi Japonia au semnat, la 25 noiembre 1936, la Berlin, „Pactul anticomintern”, căruia i s-a alăturat , la 6 noiembrie 1937, Italia, constituindu-se astfel alianţa politico-militară a celor trei state. Pactului i se alătură, la 24 februarie 1939, Ungaria şi statul Manciuko (stat marionetă creat de Japonia în 1932 pe teritoriul provinciei chineze Manciuria), la 27 februarie 1939 Spania. În 1939-1940, Pactul anticomintern se transformă într-o alianţă militarp a Germaniei, Italiei şi Japoniei, marcată prin semnarea la 22 mai 1939 a unui acord între Germania şi Italia, prin care părţile se angajau să-şi acorde reciproc sprijin în caz de război cu o terţă putere. La acest acord aderă, la 11 decembrie 1940 şi Japonia (în prealabil la 27 septembrie 1940 prin Pactul dela Berlin, Germania, Italia şi Japonia îşi împărţeau sferele de influenţă în lume, Germaniei şi Italiei revenindu-le instaurarea unei „noi ordini” în Europa, iar Japoniei rezervându-i-se dominaţia în Asia. La 25 septembrie 1941, Pactul anticomintern este prelungit cu 5 ani şi i se alătură România, Bulgaria, Finlanda, Danemarca precum şi guvernele marionetă din Slovacia, Croaţia şi Nankin, instaurate cu largul concurs al Gemaniei, respectiv Japoniei. CARTA ATLANTICULUI (1941)

Continuând politica de antrenare a SUA în războiul împotriva Germaniei „fără declararea oficială a războiului”, preşedintele F.D.Roosevelt a iniţiat prima întâlnire dintre el şi Churchill, care a avut loc între 9-15 august 1941, în golful Argentia din Newfoundland. Cu acel prilej ei au adoptat Carta Atlanticului, elaborată de Sumner Welles, subsecretar de stat, în care erau expuse direcţiile anglo-americane ale războiului. Guvernul URSS a aderat la 24 septembrie 1941, la principiile înscrise în Cartă, fiind urmat până la 1 ianuarie 1942 de alte 23 de guverne. Carta Atlanticului este considerată drept documentul care a stat la baza înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor Unite. NATO (1949)

Alianţă militară defensivă înfiinţată la 4 aprilie 1949, care a instaurat colaborarea militară între statele membre şi le-a impus să apere fiecare membru în parte în situaţia unui atac militar. Membrii săi au fost Belgia, Canada, Danemarca, Republica Federală Germania, (din 1955), Franţa, Grecia (în perioada 1974-1979 s-a retras din acest organism, la care aderase din 1952), Islanda (care nu are forţe militare), Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania (din 1982), Turcia (din 1952), Marea Britanie şi SUA. Motivul care a stat la baza creării acestei alianţe a fost ameninţarea militară pe care o reprezenta URSS şi statele sale satelit din Europa de Est. Desfiinţarea Tratatului de la Varşovia a obligat NATO să-şi redefinească rolul pentru a găsi o soluţie eficientă la instabilitatea din fosta URSS, precum eficientizarea structurii sale militare şi crearea unor Forţe Aliate de Reacţie Rapidă care să se mobilizeze imediat în zonele de criză. NATO a acceptat, totodată, ca trupele sale să fie la dispoziţia ONU, ceea ce a condus la prima desfăşurare de forţe în războiul civil din Bosnia.

TRATATUL DE LA VARŞOVIA (1955)

Alianţă militară înfiinţată la 14 mai 1955 sub titulatura de „Tratat de prietenie , cooperare şi ajutor reciproc”, reprezentând un răspuns oficial la intrarea R.F.G în NATO. Avea o funcţie dublă, aceea de organizaţie militară rivală a NATO şi era cea mai eficientă modalitate prin care se asigura controlul URSS asupra ţărilor din Europa de Est. Comandantul său era întotdeauna un general sovietic, iar tratatele bilaterale ulterioare au permis desfăşurarea trupelor sovietice în fiecare dintre statele membre. În 1956, trupele Tratatului de la Varşovia (sub conducerea URSS) au zdrobit revolta anticomunistă din Ungaria, iar în 1968 (cu excepţia României) au ocupat Praga, anihilând pentru o vreme tendinţele reformiste ale autorităţilor din Cehoslovacia. La 1 aprilie 1991 a fost desfiinţat. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Buşe, Relaţii Internaţionale în acte şi documente,

vol.I (1917-1939), Bucureşti, 1974 şi vol. II (1939-1945), Bucureşti, 1976. 2. Jan Palmowski, Dicţionar de Istorie Universală Contemporană de la 1900 până azi, 2 volume,

Bucureşti, 2005.

3. Derek Urwin, Dicţionar de istorie şi politică europeană. 1945-1995, Iaşi, 2000. 4. H.Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.

5. George Kennan, Memoirs, Boston, 1967. 6. Robert. J.O’Neill, The German Army and the Nazy Party 1933-1939, London, 1966.

7. Henri Michel, The Second World War, London, 1975. 8. George C.Marshall, Organizer of Victory, New York, 1973.

9. E.H.Carr, International relations between the Two World Wars. 1919-1939, London, 1990. 10. Ruth Henig, Versailles and after. 1919-1939, London, 1995.

11. Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales. 1914-1929, Paris, 1957. 12. B.H.Liddel Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, 2 volume, Bucureşti, f.a.

13. M.Baumont, R.Isay, H.German-Martini, L’Europe de 1900 a 1914, Paris, 1966. 14. M.Baumont, La Faillite de la Paix (1918-1939), II, Paris, 1961.

15. R.J.Crampton, Eastern Europe between the wars. 1918-1941, Cambridge, 1994.

Conf.dr. CRISTIAN SANDACHE