Aforisme ...sugubete...RAU DE TOT...

1. Cu dragostea omori timpul, cu timpul omori dragostea.2. Răzbunarea e dulce şi nu are calorii.3.Când bărbatul are o situaţie proastă, caută o femeie. Când situaţia se îmbunătăţeşte, mai caută una.4.Dacă şeful e idiot, lasă-l s-o afle de la altul.5.Oamenii cu bani sunt de două feluri: apăraţi de poliţie ori căutaţi de poliţie.6.Oricât te-ai strădui, cineva va munci mai puţin decât tine şi va câştiga mai mult.7.Cine munceşte toată ziua nu mai are timp să câştige.8.Prietenii pot fi şi falşi, duşmanii sunt întotdeauna autentici.9.Femeile fac din nimic trei lucruri: salate, coafuri şi drame.10.A doua căsnicie e victoria speranţei asupra

Odată, un grup de copii vorbeau despre Dumnezeu. La un moment dat, unul dintre copii a zis: "- Iată, fiecare dintre noi are două nume, unul de familie şi altul primit la Botez. Dumnezeu de ce are numai un nume? Haideţi să-i mai găsim un nume, ca să aibă şi el două".

Şi fiecare şi-a dat cu părerea ce nume să mai poarte Dumnezeu. "- Eu zic să se cheme Dumnezeu Soare, a spus unul, pentru că soarele ne dă lumină şi căldură, şi alungă noaptea". Un al doilea copil a spus: "- Eu zic să se cheme Dumnezeu Apă, pentru că fără apă, nimic nu poate trăi pe pământ". Un al treilea copil a spus: "- Eu zic să se cheme Dumnezeu Pământ pentru că pământul ne dă tuturor de mâncare". Al patrulea copil a spus: "- Eu zic să se cheme Dumnezeu Aer, pentru că fără aer nu putem trăi".

În acel moment, trecea pe lângă ei un tată cu un copil mic în braţe. Îl legăna, îl dezmierda şi din când în când îl săruta. Văzându-l, ultimul copil a spus: "- Eu zic să se cheme Dumnezeu Tatăl. Şi toţi au căzut de acord că acesta este numele cel mai frumos care i se poate da lui Dumnezeu.

Nichita Stănescu avea o vorbă: „Toţi ar vrea să scrie ca Eminescu, dar nimeni nu ar fi dispus să-i trăiască viaţa...” Putem spune, parafrazând, că: „Mulţi ar arde de nerăbdare să dea palma pe care a dat-o Sfântul Nicolae, dar extrem de puţini ar fi cei care ar avea şi îndreptăţirea morală să o facă...” Şi asta pentru că lucrurile de atunci nu mai seamană deloc cu cele din ziua de azi. În plus, palma a răsunat după timp îndelungat de convorbiri, discuţii, argumente, rugăciuni şi posturi aspre. Pe când în zilele noastre? Acuzaţiile plouă cu toptanul, „sfânta” inchiziţie ortodoxă s-a pus pe treabă iar calomnia s-a banalizat. În aceste condiţii, cred că palma Sfântului trebuie repusă în drepturile sale. Dar în sens invers...

Ghinion sau șansă....

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: “Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?” Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au spus “Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat! Ce mare ghinion.” “Ghinion sau sansa, zise bătrânul, Dumnezeu le ştie pe toate?” Doamne miluieste-ma pe mine pacatosul! Toţi au râs de el. După 15 zile însa calul s-a întors si nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el. “Ce mai noroc!” strigară sătenii. Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai. “Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!” “Ghinion, sansa, Dumnezeu le stie pe toate?” le răspunse bătrânul. Doamne miluieste-ma pe mine pacatosul! După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture ptr razboi. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt. “Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toţi copiii noştri au fost dusâşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.” Bătrânul le răspunse: “Ghinion, sansa… Dumnezeu le stie pe toate?” Doamne miluieste-ma pe mine pacatosul! Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă si plina de smerenie si de legatura cu Dumnezeu va fi mereu loc pentru bine şi vom putea fi mai fericiţi prin pronia Divina.

După faptă și răsplată

"Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig, singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare.Gasira aceste femei un pretext si se dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau. Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii? O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.- Un’ sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri dumnezeiesti.- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca, fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe jos si s-ar fi facut mare pacat…- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera femeile.

- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc, fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea. Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!”. Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sa-l caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit."

O extraordinară poveste cu tâlc... despre Mihai Eminescu 

“Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, intr-o noapte ploioasa, au ajuns la marginea unui sat si abia au indraznit sa bata cu toiagul in prima poarta. Caini mari s-au repezit sa-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit un glas barbatesc intreband:– Cine bate?– Oameni buni!Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit in casa, unde nevasta si copiii abia se trezisera din somn, si a inceput a da porunci, dar cu blandete.– Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, da fuga la fantana dupa o ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.Si le-a dat sa se spele si sa se stearga cu stergare albe si i-au ospatat, si i-au dus sa doarma intr-o odaie in care mirosea a gutuie si busuioc…..A doua zi dimineata iar le-a dat sa se spele, i-a ospatat si le-a pus in traista niste mere cum nu mai vazusera si le-a urat drum bun.Si cum au iesit din sat, Sf. Petru a inceput sa se roage de Dumnezeu:– Doamne, fa ceva pentru oamenii astia, ca tare ne-au primit frumos!– Ce-ai vrea sa fac Sf. Petre, c-ai vazut ca nu erau nevoiasi.– Doamne, fa ceva ca sa-si vada macar o data sufletul!– Sa-si vada sufletul spui Sf. Petre?– Da, Doamne, sa-si poata vedea sufletul, asa cum vedem noi plopul cel de-acolo!– Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din vale.Iar dupa o vreme, in neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu”.

fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic.

Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă, apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora.

Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric.

Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” Apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi, nepăsători, total indiferenţi.

În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător! Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”

“Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?”, se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.”

În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi.

Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?”

Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor.

A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta.

După o lună, vindea şi câştiga aproape de două ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi hrană, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă.

Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie.

Dar încă era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa până seara şi vindea aproape tot ce producea.

De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare, o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.

Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric.

“Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” Şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut.

Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa.

Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.

În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice.

Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nicio oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile.

Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii.

Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât.

Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală.

“Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând”

Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou!

Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor.

Ajuns la colibă, bătu la uşă, iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată.“Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul.

Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă…

O povestioară spune:

Un călător s-a rătăcit şi a ajuns pe un nisip mişcător. Confucius a văzut situaţia în care se afla omul şi a spus: "Este evident că trebuie evitate astfel de locuri". Apoi, Buda, trecând şi el pe acolo, văzând eforturile disperate ale omului a spus: "Fie ca problema acestui om să fie o lecţie pentru întreaga lume!" După aceea a trecut pe acolo Mohamed. La vederea omului care se afunda tot mai mult în nisipul mişcător, a spus: "Aceasta e voia lui Alah!" La sfârşit a apărut şi Iisus. El a spus: "Apucă-mă de mână, frate! Te voi ajuta eu să scapi!"

Rugăciunea unui copil!

Un copil, rugându-se a spus aşa: - Doamne, în seara asta, te rog ceva special. Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul. Mi-ar placea să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. Să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu. Să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. Mi-ar placea să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului atunci când ceva nu funcţionează. Şi să-i ţin de urât tatălui când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă. Şi mama în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită. Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine... Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar plăcea să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine. Doamne, nu-ţi cer prea mult. Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor!!!