Abordarea metodologica a organizarii

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Abordarea metodologica a organizarii si functionarii societatilor cu

raspundere limitata

Capitolul I

Noţiuni introductive

I.1. Introducerea în problematica societăţilor

comerciale

I.1.1. Funcţia economică a societăţii comerciale

Societatea comercială ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului îşi datorează apariţia

unor cauze economice sociale.1

Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice şi sociale au

crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost

ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acţiune individuală,

indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea

face faţă realizării unor activităţi economice de amploare. În aceste condiţii s-a născut ideea

cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activităţi.

Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului în conceptul de societate

comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a

unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor

rezultate.

Asemenea grupări de persoane şi capitaluri, îmbrăcată în haină juridică a societăţii

comerciale, au făcut posibile marile realizări ale veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de

Suez, Canalul Panama, exploatarea minelor şi zăcămintelor, reţele de căi ferate.

Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi comunicaţiilor,

care au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne.1 M. De Juglart, B. Ippolito, Cours de drait commercial, Les sociétés commerciales, Deuciéme volume,

Edition Mantchrestien, Paris 1983.

Pagina 7 din 66


Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic

de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru

satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

I.1.2. Scurt istoric

Societatea comercială, entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a

membrilor ei, are o istorie de mii de ani.

Codul lui Hammurapi (regele Babilonului), reglementa activitatea comercială în mai

multe dispoziţii. Astfel, art. 66-100 se referă la camată, art. 101-107 la activitatea negustorilor

şi a auxiliarilor lor, iar art. 108-112 la cârciumi.2

Erau prevăzute în detaliu contractele de locaţiune, de comision, precum şi cele de

împrumut.

La români, societatea comercială este considerată contractul consensual prin două sau

mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun, (un bun, o activitate a lor) pentru a

realiza un câştig. Scopul lucrativ deosebea societăţile de asociaţii.

Societăţile erau de mai multe feluri:

societăţile tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);

societatea în care se pune în comun un singur lucru, de pildă un sclav (societas unius

rei);

societatea în care se puneau în comun veniturile (societas quaestus), considerată tipul

comun de societate;

societatea cu un singur fel de afaceri (societas alicuius negations), ca de pildă

societatea publicanilor (societas publicanoru), care avea drept arendarea impozitelor statului.

De menţionat este că în dreptul roman societăţile comerciale, cu excepţia societăţii

publicanilor, nu aveau personalitate juridică.3

Odată cu extinderea schimburilor comerciale care au urmat cruciadelor a apărut

societatea în comandită. Ea constituia o soluţie pentru mobilizarea sumelor de bani deţinute

de persoanele lovite de interdicţia de a specula fondurile proprii (nobilii, clericii) şi folosirea

lor în acte de comerţ profitabile.

2 A se vedea Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti

1977, pag. 31-32.3 A se vedea, C. H. Tomulescu, Drept privat român, Universitatea din Buureşti, 1973, pag. 292-284.

Pagina 8 din 66


În aceeaşi perioadă apare şi societatea în nume colectiv, ce răspunde interesului că

negoţul întemeiat de un comerciant să poată fi continuat după moartea sa, de descendenţii lui

sub aceeaşi firmă.

Marile cuceriri coloniale din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au solicitat importante

capitaluri care au fost obţinute în Olanda, Franţa, Anglia, etc., prin înfiinţarea societăţilor

anonime pe acţiuni.

Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor

Occidentale, Compania Noii Franţe, Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India

de Vest, Compania Mărilor Sudului, celebre în epocă, au jucat un rol economic important în

procesul de colonizare. Această nouă formă de societate a adus servicii deosebite, facilitând

concentrarea capitalurilor de la populaţie, necesare marilor stabilimente de credit, cât şi

lucrărilor publice, dar a permis şi comiterea unor fraude de către administratorii lor, ce au

ruinat pe acţionari sau pe creditori sociali.

Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mult timp societăţile anonime pe acţiuni

se înfiinţau prin acte ale organelor de stat şi numai după anul 1867 (în Franţa, Belgia, Olanda,

Germania) şi din 1946 (în Anglia) s-a admis constituirea lor pe bază contractuală.

I.1.3. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în

România

Primele reglementări privind activitatea comercială la noi în ţară au fost Codul

Calimah al Moldovei şi Codul Caragea al Munteniei; ambele din 1817.

Primul conţine dispoziţia referitor la concursul creditorilor în caz de faliment, cel de-

al doilea dispozii penale pentru “Mafluzii minciunoşi”. Reglementele organice din 1821 au

creat, judecătorii de comerciu, la Bucureşti şi Craiova, precum şi un tribunal de Comerţ la

Galaţi.

În art. 241 al Regulamentului din Muntenia se prevedea că în “principatul Valahiei

pricinele de comerciu se vor judeca după, condica de comerciu al Franţei, care se va traduce

în legea românească, luându-se dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea ţării”. Tradus în

româneşte, Codul Comercial francez din 1838 devine la 1840 cel dintâi cod comercial al

Munteniei, iar din 1863 a fost şi în Moldova.

Pagina 9 din 66


Societatea comercială capătă o reglementare amplă, distinctă de cea a societăţii civile

prevăzută de codul civil, prin Codul comercial de la 1887, în vigoare, cu modificările

survenite ulterior, şi astăzi.

Legiuitorul nostru s-a inspirat, în cea mai mare parte, după Codul de Comerţ italian

din 1882, considerat cel mai modern cod al acelor timpuri. Codul comercial instituia

următoarele forme de societate comercială: societate în nume colectiv, societate în comandită

şi societate anonimă. Ele au avut un rol important în economia românească până la

naţionalizarea din 1948.

După această dată, întru-cât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul

comercial era în mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face

obiectul Legii 31/1990 privind societăţile comerciale.

Ca urmare a adoptării noii reglementări, dispoziţiile Codului comercial privind

societăţile comerciale au fost arogate, cu excepţia dispoziţiilor privind asociaţia în

participaţiune, art. 251-256 şi a celor referitoare la asociaţia de asigurare mutuală, art. 257-

263.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 reprezintă, în prezent, reglementarea

generală privind societăţile comerciale. Distinct de această reglementare generală a

societăţilor comerciale, pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări

speciale: în materie bancară, de asigurări etc.

reglementarea generală a societăţilor comerciale. Reglementa-rea generală, dreptul

comun, în materia societăţilor comerciale este cuprinsă în Legea nr. 31/1990 privind

societăţile comerciale. Această lege reglementează: societatea în nume colectiv, societatea în

comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu

răspundere limitată.

Caracterul de reglementare general al societăţii comerciale, pe care îl are Legea nr.

31/1990, se manifestă sub mai multe aspecte.

În primul rând, ea priveşte orice societate comercială, indiferent de obiectul ei de

activitate. În temeiul legii, activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se

stabilesc de Guvern art. 281 din Legea nr. 31/1990.4

4 A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 privind unele măsuri pentru aplicarea legii privind

societăţile comerciale (Monitorul Oficial nr. 149/1990).

Pagina 10 din 66


În al doilea rând, Legea nr. 31/1990 se aplică şi societăţilor comerciale cu participare

străină. Această reglementare se completează cu dispoziţii privind regimul investiţiilor

străine.5

reglementările speciale privind societăţile comerciale sunt guvernate de reglementări

speciale.6

Astfel, societăţile comerciale cu capital integral, de stat sunt reglementate de Legea

nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi

comerciale.7

Apoi, societăţile comerciale din anumite domenii de activitate sunt reglementate prin

legi speciale; în domeniul bancar sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1991 privind

activitatea bancară8; în activitatea de asigurare sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 47/1991

privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul

asigurărilor.9

I.2. Noţiune, definiţie şi caracteristicile societăţii cu

răspundere limitată.

I.2.1. Scurt istoric şi elemente de drept comparat.

Această formă de societate s-a născut în Germania, fiind consacrată prin legea din 20

aprilie 1892. Când Franţa a recuperat Alsacia şi Lorena a găsit aici numeroase societăţi de

acest fel faţă de care asociaţii manifestau un puternic ataşament şi a considerat că cea mai

potrivită măsură de uniformizare a legislaţiei este adoptarea acestei forme, ceea ce s-a şi

înfăptuit prin Legea din 7 martie 1925 care a realizat totuşi o operă originală de asimilare şi

nu o simplă traducere. Noua lege din 1966 a preluat apoi această moştenire, ameliorând

5 A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 privind unele măsuri pentru aplicarea legii privind

societăţile comerciale (Monitorul Oficial nr. 149/1990).6 A se vedea: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/1997 privind regimul investiţiilor străine în

România (Monitorul Oficial nr. 125/1997); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea

investiţiilor directe (Monitorul Oficial nr. 386/1997).7 Monitorul Oficial nr. 98/1990.8 Monitorul Oficial nr. 70/1991.9 Monitorul Oficial nr. 152/1991.

Pagina 11 din 66


protecţia creditorilor sociali şi a asociaţilor şi interzicând accesul societăţilor cu răspundere

limitată în anumite sfere de activitate: asigurări, case de economii, bănci, investiţii şi altele.

Legea germană din 1892 a inspirat legea austriacă din 1906 şi pe cea maghiară din

1925, după cum legea franceză din 1925 a servit ca model legii belgiene din 1935 şi altor legi

naţionale.

Codul civil italian din 1942 reglementează această formă de societate, recunoscută

mai târziu şi de legislaţiile din Spania (1953), Grecia (1955), Liban (1967) şi Olanda (1971).

Marea Britanie nu cunoaşte această formă de societate, cea mai apropiată formă cu rol

similar, fiind aşa-numitele private companies, mici societăţi pe acţiuni.

În dreptul nostru comercial această formă de societate comercială este ultima venită,

actul ei de naştere fiind Legea nr. 31/1990.

Anterior, în Bucovina, pe baza legii austriace din 1906, funcţionau unele societăţi cu

răspundere limitată, care au fost menţinute prin Legea de punere în aplicare a legii privitoare

la introducerea legislaţiei române în Bucovina din 2 noiembrie 1938.10

Opera legislativă cunoscută sub denumirea “Noul cod comercial român”, elaborat în

1936, dar care nu a intrat niciodată în vigoare, reglementa această formă de societate

comercială.

Astfel, societatea cu răspundere limitată, ca persoană juridică română, s-a născut abia

la sfârşitul anului 1990.11

I.2.2. Precizări prealabile

Cronologic, această formă de societate comercială este ultima născută, atât în dreptul

nostru comercial cât şi în legislaţiile altor ţări. Succesiunea enumerării din art. 2 al Legii nr.

31/1990 reflectă această cronologie. Considerăm însă că o prezentare sistematică a formelor

societăţilor comerciale trebuie să ţină seama în primul rând de natura lor.

Această formă de societate s-a ivit din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale

activităţii comerciale. Într-adevăr, societăţile de persoane (în special societatea în nume

colectiv) asigură condiţiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societăţile (mai cu seamă

societatea pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare

10 I.L.Georgescu, Societăţile cu răspundere limitată, Bucureşti, 1927.11 După primele şase luni, erau înregistrate 44269 S.R.L., faţă de numai: 6638 societăţi în nume

colectiv, 6853 S.A., 619 R.A., 7 S.C.A., 631 S.C.S.

Pagina 12 din 66


anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigenţelor fructificării

capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin forjarea societăţii cu răspundere limitată, ca

formă mixtă care împrumută anumite caractere atât de la societăţile de persoane, cât şi de la

societăţile de capitaluri.12

Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se bazează

pe încrederea asociaţilor. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile

sociale nu sunt liber cesibile.

Întocmai ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni, în societatea cu răspundere limitată,

asociaţii pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.

Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată are o mare

răspândire în activitatea comercială.

I.2.3. Definiţia şi specificul societăţii cu răspundere limitată

Art. 2 lit. e din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea cu răspundere limitată este

acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt

obligaţi numai în limita aporturilor lor.

Având în vedere definiţia generală a societăţii comerciale şi dispoziţiile legale

menţionate, societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe

baza deplinei încrederi, de două sau mei multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,

pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund

pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.

Căutându-se surprinderea specificului acestei forme de societate comercială, ea a fost

comparată uneori cu o societate în nume colectiv, în care răspunderea membrilor este însă,

limitată de valoarea aporturilor ca în societatea pe acţiuni13, alteori cu o societate în

comandită; formată numai din comanditori14, care împrumută un anumit număr de reguli de la

societatea pe acţiuni, pentru a se trage concluzia că este o specie hibridă care aparţine în

unele privinţe societăţilor de persoane, iar în alte privinţe societăţilor de capitaluri.15

12 A se vedea M. D. Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. 2, p. 758-76013 I.L.Georgescu, Drept Comercial Român. Societăţi comerciale, Editura Socec Co. S.A.R. Bucureşti,

1948, pag. 2214 G. Ripert, Traité élémentaire de Drait Commercial, Paris, 1977, pag. 569.15 R. Rodire, Drait Commercial, Graupments commerciaux, Dallaz, 1972.

Pagina 13 din 66


Societatea cu răspundere limitată consacrată legislativ în premieră naţională prin

Legea nr. 31/1990 prezintă următoarele specifice principale:

Denumirea ei trebuie să arate obiectul de activitate şi va fi însoţită de menţiunea scrisă

în întregime “societatea cu răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 34 alin. 1 şi art. 210).

Numărul asociaţilor poate varia între 1 şi maximum 50 (art. 34 alin. 1 şi art. 210).

Capitalul social nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei şi se divide în părţi sociale egale,

care nu pot fi mai mici de 100.000 lei. La constituirea societăţii, aporturile în natură pot

reprezenta cel mult 60% din capitalul social (art. 34 alin. 2 şi 3).

Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art. 34 alin. 4).

Răspunderea societăţii limitată la patrimoniul social, iar răspunderea asociaţilor faţă

de societate este limitată la obligaţia de a plăti părţile sociale (art. 3).

I.2.4. Utilitatea societăţii cu răspundere limitată

Avantajele pe care le reprezintă această formă hibridă sunt evidente. Limitarea

răspunderii este ispititoare deci, aşa cum s-a remarcat, moralitatea comercială nu a avut de

câştigat din această creaţie16. Scutită de neajunsul răspunderii solidare şi nemărginite care

caracterizează societăţile în nume colectiv sau cele în comandită simplă (pentru comanditaţi)

dar conservând caracterul intuitu personae care permite asociaţilor să rămână “între ei”17

societatea cu răspundere limitată beneficiază şi de avantajul unei proceduri de constituire mai

simple decât aceea a societăţilor pe acţiuni. În plus, este unica formă de societate comercială

care se poate constitui şi cu un singur asociat. Îngăduinţa facilă de a înlătura răspunderea

prezintă evidente neajunsuri şi pericole pentru viaţa comercială sănătoasă. Falimentele se pot

produce oricând, fără să-i atingă pe asociaţi, căci falimentează numai societatea comercială.

O încercare de a stăvili abuzurile s-a făcut prin reglementarea posibilităţii sau chiar a

obligaţiei de evoluare a aportului în natură, prin instituirea obligaţiei de a vărsa integral

capitalul subscris mai înainte de a începe operaţiile comerciale, sub sancţiunea penală (art.

200 pct. 1), ca şi a obligaţiei de a arăta capitalul social în orice act care emană de la societate

(art. 44).

Capitolul II

Pagina 14 din 66


Constituirea societăţii cu răspundere limitată

Introducere

Legea nr. 31/1990, în forma modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 32/1997, cuprinde, în Titlul II, reguli generale privind constituirea societăţilor

comerciale.

Aşa cum am arătat, societatea comercială este, în esenţă, un contract şi, totodată, o

persoană juridică.

La baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află voinţa asociaţilor, manifestată

în condiţiile legii. Asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, să desfăşoare o

activitate comercială şi să împartă beneficiile. Deci, fundamentul societăţii comerciale îl

reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.

Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor

formalităţi cerute de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, după caz,

pe actele constitutive.

II.1. Actele constitutive ale societăţii cu răspundere

limitată

II.1.1. Noţiuni generale

Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale trebuie să se

materializeze în condiţiile legii.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată se constituie

prin contract de societate şi statut.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, legea permite ca cele două acte – contractul

de societate şi statutul – să se încheie sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei

singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se

întocmeşte numai statutul.

Pagina 15 din 66


Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite,

de asemenea, act constitutiv.

Din cele arătate rezultă că, în concepţia Legii nr. 31/1990, denumirea de act

constitutiv are un caracter generic; ea desemnează atât contractul de societate şi/sau statutul

societăţii, cât şi înscrisul unic.

II.1.2. Contractul de societate

Consideraţii generale

Contractul de societate1, pentru a fi încheiat valabil, trebuie să îndeplinească anumite

condiţii.

În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl

particularizează faţă de celelalte contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis şi

împărţirea beneficiilor).

În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să îndeplinească

anumite condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii. La aceste condiţii de fond, se

adaugă şi condiţia formei contractului impusă de lege.

Condiţiile de fond ale contractului de societate

În lumina art. 948 C.civ., condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt

următoarele:

consimţământul valabil al părţilor care se obligă;

capacitatea de a contracta;

un obiect determinat;

o cauză licită.

Constituirea societăţilor comerciale, în condiţiile Legii nr. 31/1990, este dominată de

principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice (art. 37 din Constituţie).

Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile legii sunt de strictă interpretare.

1 Asupra naturii juridice a contractului de societate care stă la baza constituirii societăţii comerciale, a

se vedea: S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-6/1994, p.39-31; D. A. Popescu,

Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p.29-31.

Pagina 16 din 66


Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voinţă a părţilor, în

sensul încheierii contractului.2

Potrivit legii, societatea se constituie prin voinţa unei singure persoane în cazul

societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie să fie declarată,

să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterată de vicii.

Intenţia de a încheia contractul. În contractul de societate, spre deosebire de alte

contracte, consimţământul părţilor trebuie să aibă o natură specifică; voinţa fiecăreia dintre

părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în comun o activitate

comercială (affectio societatis). În absenţa acestui element psihologic nu există un contract de

societate.3

Părţile contractante (Fondatorii). Potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, persoanele care

încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au calitatea de fondatori.

O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice şi

de persoane fizice împreună cu persoane juridice. Aceste persoane fizice sau juridice pot fi

necomercianţi sau comercianţi.

Trebuie arătat că, în scopul asigurării, protecţiei împotriva unor acte de concurenţă

neloială, legea prevede că pot lua parte, asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi

concurente sau având acelaşi obiect decât cu consimţământul celorlalţi asociaţi (art. 82 din

Legea nr. 31/1990).

Viciile de consimţământ. Pentru a fi valabil, consimţământul dat la încheierea

contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol sau violenţă.

Eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară

de cazul când consideraţia persoanei este cauza determinantă pentru care s-a încheiat

contractul.

2 Două sau mai multe persoane fizice sau juridice nu pot fi obligate prin hotărâre judecătorească să

devină asociaţi, iar hotărârea nu se poate substitui contractului de societate. A se vedea D. Ciobanu,

Inadmisibilitatea obligării prin ordonanţă preşedinţială a unei persoane fizice sau juridice de a se asocia cu

alte persoane fizice sau juridice, în Dreptul nr. 2/1992, p. 40.3 Asupra simulaţiei în contractul de societate, a se vedea: Elena Cârcei, Constituirea societăţilor

comerciale pe acţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 26-27; R. Petrescu, Drept comercial român,

Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 95-96; F. Ţucă, Societatea comercială fictivă, în Revista de drept

comercial nr. 10/1996, p. 110-123.

Pagina 17 din 66


Cât priveşte eroarea asupra obiectului contractului, ea produce nulitatea numai dacă

poartă asupra substanţei obiectului contractului (art. 954 C.civ.). Eroarea asupra valorii

aportului sau asupra şanselor la beneficii nu duce la nulitatea contractului.

Dolul duce la anularea contractului numai când manoperele dolosive emană de la

cealaltă parte contractantă. În cazul contractului de societate, dolul viciază consimţământul

unui asociat numai dacă emană de la toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă

valabil entitatea colectivă şi are o anumită gravitate4, de exemplu, folosirea unui bilanţ fals

pentru a determina la subscrierea acţiunilor unei societăţi.

Când dolul provine numai din partea unuia dintre asociaţi, contractul de societate îşi

menţine valabilitatea.

Violenţa este un viciu de consimţământ care nu se întâlneşte în practică. În cazul în

care s-ar ivi, vor fi aplicabile principiile dreptului comun (art. 955-959 C.civ.).

Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacă

are capacitatea pentru a încheia acest act juridic.

Referitor la capacitatea cerută pentru încheierea contractului de societate, în doctrină

nu există un punct de vedere unitar.

Într-o opinie, se consideră că, în privinţa încheierii contractului de societate, condiţiile

de capacitate sunt aceleaşi ca şi cele cerute pentru a fi comerciant.

Aşadar, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă

capacitatea deplină de exerciţiu.

Având în vedere că, prin încheierea contractului, partea contractantă trebuie să

contribuie la formarea capitalului social (obligaţia de aport), se cere ca aceasta să aibă

capacitatea de a face acte de dispoziţie.

Întrucât constituirea unei societăţi poate fi apreciată ca o formă de plasament de

capital, nu este exclusă posibilitatea participării unui minor, prin ocrotitorul său legal, la

încheierea unui contract de societate, în condiţiile art. 105 şi 129 C.fam. Fiind vorba de un act

de dispoziţie, va fi necesară autorizaţia autorităţii tutelare, care va fi acordată dacă prezintă un

folos neîndoielnic pentru minor (art. 130 C.fam.). În acordarea autorizaţiei, un rol important

trebuie să-l aibă forma societăţii.

În privinţa persoanei puse sub curatelă, aceasta are capacitatea de a încheia un

contract de societate (art. 153 C.fam.).

4 A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, p. 164.

Pagina 18 din 66


În sfârşit, comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului nu

devine incapabil şi, deci, poate încheia un contract de societate. Dar, în cazul aplicării

procedurii falimentului, el pierde dreptul de a administra şi dispune de bunurile sale şi, în

consecinţă, este lipsit de posibilitatea de a efectua un aport în societate (art. 73 din Legea nr.

64/1995).

Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate are două

sensuri5: cel al dreptului comun şi cel de obiect al societăţii.6

În sensul dreptului comun, obiectul convenţiilor este acela la care părţile se obligă

(art. 962 C.civ.). Deci, obiectul contractului de societate îl constituie prestaţiile la care se

obligă asociaţii. Aceste prestaţii se materializează în aporturile asociaţilor, care pot fi în

numerar, în natură sau în industrie (în muncă sau prestări de servicii).

Obiectul contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral. În cazul în care aportul

are ca obiect anumite prestaţii ale asociatului, se cere ca obiectul să fie posibil şi personal.

În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect al

contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de comerţ

pe care le va săvârşi societatea comercială.

Obiectul societăţii trebuie să fie comercial, adică să privească săvârşirea de fapte de

comerţ7. În caz contrar, societatea va fi civilă.

Obiectul societăţii este convenit de către asociaţi şi trebuie arătat în contractul de

societate. Asociaţii trebuie să prevadă “obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea

domeniului şi a activităţii principale” (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990).

Activităţile comerciale care formează obiectul societăţii pot consta în producerea şi

comercializarea mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii.8

5 A se vedea art. 83 alin. 2 din Legea nr. 31/1990. A se vedea şi R. Petrescu, op. cit., p. 91-92. În sens

contrar a se vedea D. A. Popescu, op. cit., p. 153.6 A se vedea: G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol. I, p. 608; M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II, p.

69.7 În legătură cu obiectul contractului de societate, a se vedea: D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al

societăţii comerciale, în dreptul nr. 7/1993, p. 23 şi urm.; M. Şchiaua, Unele probleme legate de obiectul de

activitate al societăţii comerciale, în Dreptul nr. 9/1994, p. 8 şi urm. Nu poate face obiectul unei societăţi

comerciale consultanţa juridică (C.S.J. secţ. econ. şi com. dec. nr. 207/1992, în Dreptul nr. 9/1993, p. 77),

întrajutorarea bănească (C.S.J. secţ. econ. şi com. dec. nr. 150/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 139) şi practica

stomatologică (Trib. Maramureş sent. civ. nr. 97/1994, în Revista de Drept comercial nr. 3/1994, p. 97).8 Operaţiunile de export-import se pot efectua numai dacă în contractul de societate s-a prevăzut un

asemenea obiect. Nu este necesar să se precizeze contractele prin care se realizează aceste operaţiuni (C.S.J.

Pagina 19 din 66


Asociaţii sunt liberi să stabilească activităţile care vor fi desfăşurate de societate. Dar

obiectul societăţii trebuie să fie determinat, licit şi moral.

Societatea nu poate avea ca obiect activităţi care fac parte din categoria celor interzise

societăţilor comerciale sau, mai larg, iniţiativei private.9 Avem în vedere activităţile stabilite,

în temeiul art. 281 din Legea nr. 31/1990, prin Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990.

Cauza contractului. În general, cauza ca o condiţie a contractului, este scopul concret

în vederea căruia se încheie actul juridic. Ea constituie elementul psihologic care determină

consimţământul şi explică motivul încheierii actului juridic.

În privinţa contractului de societate, existenţa cauzei, ca element esenţial al

contractului, este o problemă controversată.10

Se consideră că, în fapt, obiectul contractului se confundă cu cauza contractului de

societate; obiectul contractului, constând în prestaţiunea reciprocă a părţilor, cauza

contractului nu este altceva decât contraprestaţia celeilalte părţi.

În contractul de societate, cauza este participarea fiecărui asociat la rezultatele

activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea beneficiilor.11

Potrivit dreptului comun, cauza contractului de societate trebuie să fie licită şi morală,

adică să nu încalce ordinea publică şi bunele moravuri (art. 968 C.civ.). Totdeauna, trebuie să

se ia în consideraţie scopul real al societăţii, iar nu numai scopul aparent, care poate fi licit.12

În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art. 948 C.civ., contractul de

societate este lovit de nulitate.

Finalitatea contractului de societate, aceea de a fi fundament al constituirii societăţii

comerciale, ca şi caracterul plurilateral al contractului determină anumite particularităţi

privind efectele nulităţii.

Consimţământul şi capacitatea părţilor sunt condiţii esenţiale ale contractului, care au

un caracter personal şi deci ele trebuie raportate la fiecare dintre asociaţi.

secţ. com. dec. nr. 34/1996, în Dreptul nr. 8/1996, p. 139).9 A se vedea Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat (Monitorul Oficial nr. 96/1996).10 A se vedea I. L. Georgescu, op. cit. vol. II, p. 73.11 Cauza contractului de societate este definită şi mai larg, ca finalitatea de a constitui un fond social

comun, e a-l afecta exerciţiului unor anumite acte de comerţîn vederea obţinerii de beneficii, destinate a fi

împărţite între asociaţi în modul convenit (O. Căpăţână, Societăţile comerciale, p. 172).12 M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II, p. 70. A se vedea şi C.S.J. secţ. com. dec. nr. 32/1993, în

Decretul nr. 4/1994, p. 91.

Pagina 20 din 66


Soluţia recunoaşterii valabilităţii contractului de societate, chiar în cazul anulării

raportului juridic privind un asociat, îşi găseşte un suport legal indirect în dispoziţiile art. 224

din Legea nr. 31/1990, care prevăd că societatea cu răspundere limitată supravieţuieşte în

cazul reducerii numărului asociaţilor până la limita minimă, datorită falimentului,

incapacităţii, excluderii, retragerii sau morţii asociaţilor.

În mod excepţional, sancţiunea va fi nulitatea societăţii, dacă toţi fondatorii au fost,

potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii

(art. 56 lit. b din Legea nr. 31/1990).

Trebuie arătat că celelalte două condiţii de fond ale contractului de societate –

obiectul şi cauza – nu ridică probleme deosebite. Întrucât nerespectarea prevederilor legale

privind aceste condiţii afectează întregul contract, sancţiunea este nulitatea societăţii (art. 56

lit. c din Legea nr. 31/1990).

Nulitatea societăţii pentru nerespectarea condiţiilor de fond ale contractului de

societate produce efecte specifice, diferite de cele ale nulităţii actelor juridice din dreptul

comun.13

Condiţiile de formă ale contractului de societate

Forma autentică a contractului de societate. Potrivit Legea nr. 31/1990, actul

constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori14 şi se

încheie în formă autentică (art. 5 alin. 5).

Prin consacrarea formei autentice a contractului de societate, Legea nr. 31/1990 se

abate de la regulile Codului comercial, care prevedeau numai forma scrisă, cu excepţia

societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru care se cerea forma autentică (art. 88,

în prezent abrogat).

Generalizarea formei autentice a contractului de societate se explică prin importanţa

pe care o are acest act pentru societatea comercială.

Contractul de societate este actul constitutiv al societăţii. Prin acest contract sunt

asumate obligaţiile asociaţilor, şi deci, se stabilesc relaţiile dintre asociaţi. Având în vedere

complexitatea acestor relaţii, precum şi valoarea pecuniară a obligaţiilor, forma autentică a

13 A se vedea Infra nr. 305.14 Noţiunea de fondatori este folosită în acest caz cu sensul din reglementarea iniţială a Legea nr.

31/1990. Ea desemnează pe promotorii constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin

subscripţie publică.

Pagina 21 din 66


contractului de societate asigură toate garanţiile pentru a înlătura orice dubii privind

constituirea societăţii.

Totodată, contractul de societate este actul în temeiul căruia se îndeplinesc

formalităţile legale pentru ca societatea să dobândească personalitate juridică. Pentru a

asigura eficienţa acestor formalităţi, care au ca efect naşterea unui subiect de drept, este

necesar ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică.

Cuprinsul contractului de societate

Precizări prealabile. Ca act constitutiv al societăţii, contractul de societate trebuie să

cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre asociaţi.

Ele privesc identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile

societăţii, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, dizolvarea şi

lichidarea societăţii.

Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în

contractul de societate. În cazul nerespectării acestei obligaţii, societatea nu va putea fi

înmatriculată.

Clauzele de identificare a părţilor. Părţile contractante se determină potrivit

principiilor dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice şi juridice.

În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele şi prenumele,

locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor.

În cazul unor persoane juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul şi naţionalitatea

persoanei juridice în cauză.

Numărul asociaţilor este lăsat la aprecierea persoanelor interesate să constituie

societatea. Fiind vorba de încheierea unui contract, se înţelege că trebuie să existe cel puţin

doi asociaţi.

Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societăţii, legea limitează numărul

asociaţilor la cel mult 50 de asociaţi (art. 12 din Legea nr. 31/1990).

Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze se

stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este cazul, emblema societăţii.

Denumirea sau firma societăţii. Acest atribut de identificare se stabileşte cu

respectarea dispoziţiilor legale referitoare la regimul firmelor societăţilor comerciale (art. 30-

36 din Legea nr. 26/1990).

Pagina 22 din 66


Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la

care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea

scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 33 din Legea nr.

26/1990).

Forma juridică a societăţii. Aceasta este una dintre formele de societate reglementate

de lege, pe care o aleg asociaţii (art. 2 din Legea nr. 31/1990), în cazul de faţă S.R.L.

Sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul social,

este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de

părţile contractante, având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura activitatea

comercială ori vor funcţiona organele sale.

Emblema societăţii. Acest element de identificare a societăţii are caracter facultativ.

El constă în semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen (art.

30 din Legea nr. 26/1990).

Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind

obiectul şi durata societăţii, precum şi capitalul social.

Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul societăţii sau obiectul

social. Legea cere să se arate obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a

activităţii principale.

Obiectul societăţii nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin arătarea

activităţilor ce urmează a fi desfăşurate de către societate.15

Durata societăţii. Prin contract, asociaţii urmează să hotărască asupra duratei

societăţii. Ei se pot înţelege asupra unui termen în carul căruia să existe societatea ori pot

conveni ca durata societăţii să fie nelimitată.

Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic; în cazul stabilirii unui termen, la

expirarea lui, societatea se dizolvă de drept; în cazul unei durate nelimitate, asociaţii trebuie

să precizeze condiţiile în care societatea de persoane va continua cu moştenitorii asociatului

decedat.

Capitalul social. Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990, contractul de societate trebuie

să prevadă capitalul social subscris şi vărsat.

15 Obiectul societăţii trebuie concretizat pentru a se putea verifica dacă nu se încalcă legea (C.S.J.secţ.

econ. şi com. dec. nr. 258/1992, în Revista de drept comercial nr. 5/1994, p. 76) şi pentru a aplica în mod corect

impozitul (C.S.J. secţ. cont. adm. dec. nr. 52/1994, în Revista de drept comercial nr. 5/1994, p. 78).

Pagina 23 din 66


Cu privire la capitalul social, legea prevede că acesta nu poate fi mai mic de

2.000.000 lei. Se înţelege că asociaţii vor fixa suma care reprezintă capitalul social, în funcţie

de nevoile societăţii, cu respectarea plafonului minim stabilit de lege.

În privinţa vărsării capitalului social, în doctrina şi în practica judiciară a existat o

controversă, care nu a fost înlăturată în actuala reglementare legală.

Din chiar dispoziţiile Legea nr. 31/1990 rezultă că asociaţii se pot înţelege, în sensul

vărsării unei părţi din capitalul social la constituirea societăţii, iar restul să fie vărsat ulterior,

la termenele convenite. Într-adevăr, art. 7 din lege cere ca în contract să se arate “capitalul

social subscris şi cel vărsat”, precum şi “data la care se va vărsa întregul capital social

subscris”.

Potrivit unui punct de vedere, întregul capital social subscris trebuie vărsat la

constituirea societăţii. Temeiul soluţiei l-ar constitui dispoziţiile art. 269 pct. 3 din Legea nr.

31/1990.

După părerea noastră, vărsarea capitalului social şi începerea operaţiunilor comerciale

ale societăţii sunt două probleme distincte. Legea permite o vărsare eşalonată a capitalului

social, dar pentru protejarea terţilor, interzice începerea operaţiunilor comerciale înainte de

vărsarea integrală a capitalului social. Aşa cum rezultă din art. 269 pct. 3 din lege, sancţiunea

priveşte începerea operaţiunilor comerciale fără respectarea condiţiilor stabilite, iar nu

nevărsarea integrală a capitalului social. Întrucât operaţiunile comerciale nu pot începe

înainte de vărsarea întregului capital social, fără a fi sancţionaţi administratorii, asociaţii

trebuie să prevadă în contractul de societate termene scurte pentru vărsămintele ulterioare sau

să prevadă vărsarea întregului capital social la constituirea societăţii.

Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie să se prevadă aportul fiecărui

asociat, în numerar sau alte bunuri (art. 7 din Legea nr. 31/1990).

Pentru protejarea intereselor societăţii şi ale terţilor, legea prevede că prestaţiile în

muncă şi creanţele nu pot constitui aport în societate.

În prezent, legea nu mai impune un plafon pentru aporturi; asociaţii sunt liberi să

stabilească cât din capitalul social va fi reprezentat de aporturi în natură şi cât în aporturi în

numerar.

În privinţa bunurilor care constituie aport în natură, în contractul de societate trebuie

să se arate valoarea lor, precum şi modul de evaluare.

Părţile sociale. Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o

valoare naminală egală, care nu poate fi mai mică de 100.000 lei.

Pagina 24 din 66


Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art. 11 alin.

2 din Legea nr. 31/1990).

În contractul de societate trebuie să se arate numărul părţilor sociale şi repartizarea lor

între asociaţi.

Întrucât părţile sociale se repartizează asociaţilor în schimbul aporturilor lor,

înseamnă că numărul părţilor sociale cuvenite fiecărui asociat este proporţional cu cota sa de

participare la capitalul social. Soluţia îşi găseşte un temei legal în dispoziţiile art. 67 din

Legea nr. 31/1990.

Clauzele privind conducerea şi gestiunea societăţii. Potrivit legii, în contractul de

societate, asociaţii trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea societăţii.

Asociaţii trebuie să stabilească persoanele, din rândurile asociaţilor ori din afara

societăţii, care vor administra şi reprezenta societatea, cu precizarea puterilor ce li s-au

conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.

Clauzele privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Asociaţii trebuie să stabilească în

contract drepturile ce le revin şi obligaţiile pe care şi le asumă.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea cere să se stabilească “partea

fiecărui asociat la beneficii şi pierderi” (art. 7 din Legea nr. 31/1990).

Obligaţiile asociaţilor privesc efectuarea aportului. În cazul în care la încheierea

contractului, capitalul subscris nu a fost integral vărsat, în contract trebuie să se prevadă

termene până la care asociaţii să efectueze vărsămintele privind întregul capital subscris.

Clauzele privind sediile secundare ale societăţii. Dacă asociaţii doresc ca societatea să

aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite menţiuni în acest

sens.

În concepţia legii, sediile secundare sunt unităţi fără personalitate juridică ale

societăţii, care poartă denumirea de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.

Potrivit legii, în contractul de societate se vor arăta sediile secundare, atunci când ele

se înfiinţează odată cu societatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în

vedere o atare înfiinţare.

Clauzele privind dizolvarea şi lichidarea societăţii. În contractul de societate trebuie

să se prevadă şi clauze privind încetarea existenţei societăţii. Asociaţii stabilesc condiţiile în

care societatea se va dizolva şi lichida.

Cel mai adesea, cu privire la această problemă, asociaţii reproduc dispoziţiile legale

ori fac trimitere la ele.

Pagina 25 din 66


II.1.3. Statutul societăţii

Precizări prealabile. Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea pe

acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de

societate şi statut.

Deci, în cazul acestor forme ale societăţii comerciale, constituirea societăţii are ca

fundament două acte constitutive: contractul de societate şi statutul.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, statutul este singurul act

constitutiv al societăţii (art. 5 alin. 2 Legea nr. 31/1990). Statutul trebuie întocmit în formă

autentică, iar cuprinsul său poate fi decât cel prevăzut de art. 7 din lege, cu adaptările impuse

de existenţa unui asociat unic.

Noţiunea şi condiţiile de validitate a statutului societăţii. Din dispoziţiile legale rezultă

că statutul societăţii este un act juridic de natură contractuală.16 Ca şi contractul de societate,

statutul societăţii reprezintă o înţelegere a asociaţilor. Obiectul statutului îl constituie

stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii.

Potrivit legii, statutul societăţii trebuie să se încheie, ca şi contractul de societate în

formă autentică (art. 5 alin. 5 din Legea nr. 31/1990). Forma autentică cerută de lege are

aceleaşi raţiuni, ca şi cele care justifică forma autentică a contractului de societate.

Cuprinsul statutului de societate. Statutul societăţii trebuie să cuprindă în mod

obligatoriu anumite clauze (elemente).

Statutul nu repetă clauzele contractului de societate; el dezvoltă elementele

contractului de societate privind organizarea, conducerea şi funcţionarea societăţii (modul de

constituire şi funcţionare a organelor de deliberare şi administrare a societăţii; condiţiile de

adoptare a hotărârilor; organele de control asupra gestiunii societăţii; întocmirea bilanţului şi

a contului de profit şi pierderi; repartizarea beneficiilor etc.).

Clauzele statutului trebuie să fie coordonate cu cele ale contractului de societate. În

caz contrar, înmatricularea societăţii va fi refuzată.17

II.2. Formalităţile necesare constituirii societăţii cu

16 Statutul nu are caracter contractual în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi nici în

cazul societăţilor comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.17 C.S.J. secţ. com. dec. nr. 183/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie,

1990-1992, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 480.

Pagina 26 din 66


răspundere limitată

II.2.1. Noţiuni generale

Aşa cum am arătat, o societate comercială are ca bază a constituirii sale voinţa

asociaţilor, manifestată după caz, în contractul de societate şi statutul societăţii ori în înscrisul

unic.

Dar, societatea comercială nu se poate constitui exclusiv prin voinţa asociaţilor.

Pentru constituirea societăţii, adică pentru ca societatea să devină persoană juridică, asociaţii

trebuie să îndeplinească anumite formalităţi impuse de lege.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 s-a realizat o simplificare a

formalităţilor cerute pentru constituirea societăţilor comerciale.

În prezent, procesul constituirii unei societăţi comerciale implică două formalităţi:

întocmirea actului sau a actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.18 Prima formalitate se

realizează de către asociaţi, cu contribuţia notarului public; a doua formalitate implică

participarea organelor competente.

II.2.2. Întocmirea actelor constitutive

Punctul de plecare în constituirea unei societăţi comerciale este întocmirea actului sau

actelor constitutive ale viitoarei societăţi.

Prin întocmirea actelor constitutive înţelegem redactarea şi autentificarea înscrisurilor

actelor respective.

Redactarea înscrisurilor actelor constitutive

Înţelegerea asociaţilor privind constituirea societăţii se concretizează în înscrisurile

actelor respective.

Întrucât încheierea contractului de societate şi a statutului reclamă cunoştinţe juridice,

trebuie să se apeleze la un specialist pentru redactarea înscrisurilor actelor de constituire a

societăţii.

18 În cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică, aceste

formalităţi sunt precedate de anumite operaţiuni speciale. A se vedea Infra nr. 512.

Pagina 27 din 66


Art. 44 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale prevede că

înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notarii

publici, de avocatul părţilor interesate sau de consilierul juridic ori reprezentantul legal al

persoanei juridice.

Legea permite însă persoanelor care au pregătire juridică superioară să redacteze

înscrisurile în care figurează ca parte, ele, soţii, ascendenţii sau descendenţi lor.

Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive

Înscrisurile actelor constitutive sunt prezentate notarului public, pentru autentificare,

de către persoana desemnată în calitate de administrator al societăţii ori de către un asociat

anume împuternicit.19

În vederea autentificării înscrisurilor, legea impune prezenţa tuturor asociaţilor,

personal sau prin mandatar cu procură specială în forma autentică (art. 5 alin. 5 Din Legea nr.

31/1990).20

La autentificarea actului sau actelor constitutive trebuie prezentată dovada eliberată de

oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei şi a emblemei (art. 16 din Legea

nr. 31/1990).

Această cerinţă a legii este menită să ateste că firma sau emblema stabilită de asociaţi

în actul constitutiv este disponibilă şi, deci, să evite riscul respingerii cererii de înmatriculare

a societăţii, pe motiv că firma sau emblema stabilită de asociaţi este înregistrată în registrul

comerţului.

Procedura de autentificare a înscrisurilor actelor constitutive ale societăţii este cea

prevăzută de lege pentru autentificarea înscrisurilor, care este reglementată în art. 58-67 din

Legea nr. 36/1995.

Înscrisurile redactate de părţi ori de către reprezentanţii lor vor fi verificate cu privire

la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public putându-le aduce modificările şi

completările corespunzătoare, cu acordul părţilor.

19 În cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică,

adunarea constitutivă desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actelor şi îndeplinirea

celorlalte formalităţi (art. 27 din Legea nr. 31/1990).20 În caz de subscripţie publică, actele constitutive sunt semnate numai de către membrii fondatori şi

deci numai ei trebuie să se prezinte la notarul public (art. 5 alin. 5 din Legea nr. 31/1990).

Pagina 28 din 66


În sfârşit, menţionăm că, potrivit legii, pentru autentificarea actului sau actelor

consecutive se vor plăti taxele de timbru şi onorariile notariale legale (art. 282 din Legea nr.

31/1990).

Unele consecinţe ale întocmirii actelor constitutive asupra viitoarei societăţi

comerciale

Întocmirea actelor constitutive în condiţiile cerute de lege are anumite consecinţe

asupra viitoarei societăţi comerciale. Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în virtutea

principiilor generale, viitoarea societate comercială dobândeşte anticipat o capacitate de

folosinţă restrânsă.

Deci, de la data autentificării înscrisurilor actelor constitutive, societatea comercială

aflată în curs de constituire, dobândeşte capacitate de folosinţă; ea priveşte numai drepturile

şi obligaţiile de care depinde valabila constituire a societăţii comerciale.

Existenţa anticipată a capacităţii de folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi

de exerciţiu corespunzătoare.

II.2.3. Înmatricularea societăţii cu răspundere limitată

Potrivit art. 35 din Legea nr. 31/1990, competenţa privind înmatricularea societăţii

comerciale aparţine oficiului registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul

societatea.

Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în condiţiile stabilite de Legea

nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990.

Cererea de înmatriculare

Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în temeiul cererii de

înmatriculare.

Înmatricularea societăţii se cere de către fondatorii sau persoanele desemnate ca

administratori ai societăţii ori un împuternicit al acestora.

Cuprinsul cererii. Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă datele necesare

înmatriculării, care, în esenţă, sunt elementele cuprinse în actul constitutiv (art. 14 din Legea

nr. 26/1990).

Pagina 29 din 66


Anexele cererii. Cererea de înmatriculare trebuie însoţită de actele prevăzute de lege

care sunt următoarele:

actul sau actele constitutive, în formă autentică;

dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite în actul constitutiv. Dovada

atestă liberarea aportului de către asociaţi şi, implicit, existenţa capitalului social vărsat. O

atare dovadă se face prin documentele emise de bancă sau CEC;

actele privind proprietatea asupra bunurilor care fac obiectul aportului în natură21.

Aceste acte pot fi acte de vânzare-cumpărare, donaţie, brevete de invenţie, contract de

concesiune etc. În cazul bunurilor imobile, trebuie anexat şi certificatul constatator al

sarcinilor de care sunt grevate;

actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de

asociaţi;

declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că

îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Sub imperiul reglementării iniţiale a Legea nr. 31/1990, practica judecătorească a

decis că la cererea de înmatriculare trebuie să se anexeze şi dovezi privind existenţa unei

suprafeţe locative destinate sediului societăţii. Cu toate că soluţia nu a fost consacrată legal,

considerăm că ea îşi păstrează actualitatea.

Termenul de înmatriculare

Înmatricularea societăţii trebuie cerută de către persoanele obligate să îndeplinească

această formalitate în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv (art. 17 lit.

b din Legea nr. 26/1990).

Controlul legalităţii înmatriculării societăţii

În temeiul art. 36 din Legea nr. 31/1990, controlul legalităţii actelor sau faptelor care,

potrivit legii, se înregistrată în registrul comerţului se exercită de către justiţie prin

judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului.

21 C.S.J. secţ. econ. şi. com. dec. nr. 149/1992, în Dreptul nr. 9/1993, p. 82. A se vedea şi Avizul nr. 8

din 28 septembrie 1993 al Comisiei de drept comercial a Camerei de Comerţ şi Industrie a României, în Revista

de drept comercial nr. 1/1994, p. 113.

Pagina 30 din 66


Obiectul controlului de legalitate îl reprezintă respectarea normelor imperative privind

constituirea societăţilor comerciale.

Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive, în privinţa

condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.

Apoi, se verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv

(numărul asociaţilor, capitalul social, subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor, obiectul

societăţii etc.).

De asemenea, se verifică existenţa sediului societăţii, care este esenţial pentru

existenţa societăţii ca persoană juridică.

În sfârşit, judecătorul delegat verifică existenţa şi valabilitatea actelor anexate cererii

de înmatriculare.

În acţiunea de verificare a legalităţii înmatriculării societăţii, judecătorul delegat are

dreptul să dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize.

Încheierea de înmatriculare

În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii sunt îndeplinite,

judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza constituirea societăţii şi va

dispune înmatricularea ei în registrul comerţului (art. 39 din Legea nr. 31/1990).

Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen de 5 zile de la data

îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii.

În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt îndeplinite

judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, afară de

cazul când neregularităţile sunt înlăturate în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990.22

Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea societăţii este supusă numai

recursului (art. 60 din Legea nr. 31/1990).

Termenul în care se poate exercita calea de atac a recursului este de 15 zile de la data

pronunţării încheierii.

Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin două zile înaintea termenului de

judecată (art. 60 alin. 4 din Legea nr. 31/1990).

II.2.4. Înmatricularea, publicarea şi înscrierea fiscală a

22 A se vedea Infra nr. 301.

Pagina 31 din 66


societăţii

Înmatricularea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen

de 24 de ore de la data la care încheierea a devenit irevocabilă (art. 40 alin. 2 din Legea nr.

31/1990).

Pe data înmatriculării în registrul comerţului, societatea se consideră constituită. Ca

efect al înmatriculării, societatea devine persoană juridică. În acest sens, art. 40 din Legea nr.

31/1990 dispune: “Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în

registrului comerţului”.

Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii sunt obligate să

depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990).

Publicitatea privind constituirea societăţii. Constituirea societăţii comerciale trebuie

adusă la cunoştinţă celor interesaţi.

Potrivit legii, odată cu efectuarea înmatriculării, încheierea judecătorului delegat se

comunică, din oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare, pe cheltuiala părţilor

(art. 41 din Legea nr. 31/1990).

Pe lângă publicarea încheierea judecătorului delegat, la cererea şi pe cheltuiala

părţilor, se poate publica şi actul constitutiv al societăţii, integral sau în extras. În acest caz,

actul constitutiv, vizat de judecătorul delegat, se publică în acelaşi Monitor Oficial al

României.

Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale

are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înmatriculării societăţii în condiţiile

prevăzute de lege.23

Înscrierea fiscală a societăţii. Potrivit legii, odată cu efectuarea înmatriculării,

încheierea judecătorului delegat se comunică, din oficiu, şi administraţiei financiare în raza

căreia se află sediul societăţii, pentru evidenţă fiscală (art. 41 din Legea nr. 31/1990).

Se va comunica şi numărul de înmatriculare a societăţii în registrul comerţului.

Capitolul III

Personalitatea juridică a societăţii comerciale

23 A se vedea Infra nr. 308.

Pagina 32 din 66


cu răspundere limitată

III.1. Caracteristici ale personalităţii juridice

III.1.1. Caracterizare generală

Art. 1 din Legea nr. 31/1990 dispune: “În vederea efectuării de acte de comerţ,

persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale, cu

respectarea dispoziţiilor prezentei legi.

Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

Societatea comercială este persoană juridică, deoarece ea are elementele constitutive

impuse de lege: organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop determinat

(art. 26 lit. E din Decretul nr. 31/1954).

Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale calitatea de a fi titulară de

drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect (colectiv) de drept.

Ca orice persoană juridică, societatea comercială are un statut care cuprinde anumite

elemente de identificare a subiectului de drept: firma, sediul şi naţionalitatea.

Societatea comercială are o voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale

asociaţilor, precum şi o capacitate care îi permite să dobândească drepturi şi să-şi asume

obligaţii.

Graţie personalităţii juridice, societatea comercială participă în nume propriu la

raporturile juridice şi răspundere pentru obligaţiile asumate.

III.2. Atribute de identificare a societăţii

III.2.1. Firma societăţii

Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un nume.

Acest nume poartă denumirea de firmă.1

1 Sub imperiul Codului comercial, în doctrină s-a folosit şi noţiunea de firmă socială, mai ales cu

privire la societăţile de persoane.

Pagina 33 din 66


Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi

exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).2

Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate (art. 7 şi art. 8 din

Legea nr. 31/1990). În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii

nr. 26/1990, care reglementează conţinutul firmei, diferenţiat după forma juridică a societăţii.

Firma societăţii cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care

se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în

întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.”.

Fiind un element de identificare a societăţii, firma stabilită de către asociaţi trebuie să

se deosebească de firmele existente, inclusiv cele folosite de comercianţii din sectorul public.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către oficiul registrului

comerţului.

În afară de firmă, legea reglementează şi emblema, ca element de identificare a

societăţilor comerciale. emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o societate de o

altă societate care desfăşoară acelaşi fel de activitate (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).

Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un regim juridic diferit

de cel al firmei.3

III.2.2. Sediul societăţii

Acest atribut este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la

care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor, sediul societăţii mai este

denumit şi sediul social.

Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în contractul de societate

(art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990).

Cu toate că instituie obligaţia determinării sediului societăţii, totuşi legea nu cuprinde

nici o dispoziţie privind criteriile de stabilire a acestui atribut de identificare a societăţii, aşa

cum prevede în privinţa firmei societăţii.

Determinarea sediului societăţii prezintă interes practic sub mai multe aspecte.

Astfel, sediul societăţii este unul dintre elementele în raport de care se stabileşte

naţionalitatea societăţii.

3 A se vedea Supra, nr. 175.

Pagina 34 din 66


Apoi, sediul societăţii este elementul principal care serveşte la rezolvarea unor

probleme procedurale; la sediul social se comunică societăţii actele procedurale şi în raport

de sediul societăţii se determină instanţa competentă să soluţioneze litigiile în care societatea

apare ca pârâtă.

Datorită importanţei sale pentru viaţa societăţii, sediul social poate fi schimbat numai

prin modificarea actelor constitutive ale societăţii, în condiţiile legii (art. 199 din Legea nr.

31/1990).

III.2.3. Naţionalitatea societăţii

Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa. Într-adevăr, deşi se

constituie de către persoane fizice, care au o anumită cetăţenie, societatea are o naţionalitate

proprie.

Cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu este folosită în

înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui individ la un anumit stat, ci în sensul de statut

juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii.

Deci, naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice.

Legea nr. 31/1990 a adoptat sediul societăţii drept criteriu pentru determinarea

naţionalităţii societăţii comerciale. Art. 1 alin. 2 din lege prevede: “Societăţile comerciale cu

sediul în România sunt persoane juridice române”.

III.3. Capacitatea juridică a societăţii

III.3.1. Capacitatea de folosinţă

Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi

şi obligaţii.

Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării în registrul comerţului

(art. 40 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Societatea are o capacitate de folosinţă restrânsă de la

data autentificării actelor constitutive, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei,

îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât

sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 33 alin. 3 din Decretul

nr. 31/1954).

Pagina 35 din 66


O trăsătură specifică a capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale o reprezintă

aptitudinea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin săvârşirea faptelor de comerţ

(art. 3 C.com.).

Deşi, ca vocaţie, capacitatea de folosinţă a societăţii se caracterizează prin

generalitate, totuşi, în concret ea este limitată. Într-adevăr, capacitatea de folosinţă a societăţii

comerciale este circumscrisă de scopul pentru care societatea a fost constituită. Ea este o

capacitate de folosinţă specializată. Aşa cum prevede art. 34 din Decretul nr. 31/1954,

“persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin

lege, actul de înfiinţare sau statut”.

Specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii este determinată prin precizarea

obiectului de activitate a societăţii în contractul de societate.

Trebuie observat că limitarea capacităţii de folosinţă a societăţii, prin stabilirea în

actul constitutiv a obiectului societăţii, este diminuată prin fixarea unui obiect de activitate

larg, care să asigure supleţea necesară pentru adaptarea la schimbările conjuncturale.

III.3.2. Capacitatea de exerciţiu

Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială beneficiază şi de

capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,

săvârşind acte juridice.

Potrivit legii, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin

organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-

au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi (art. 35 din Decretul nr. 31/1954).

Actele juridice prin care societatea dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii se

încheie de către administratorii societăţii cărora li s-a conferit puterea de reprezentanţi ai

societăţii.

Trebuie observat că dreptul de reprezentare este un drept special, deosebit de dreptul

general de administrare, care include numai dreptul de gestiune.4 În consecinţă, dreptul de

reprezentare îl au numai administratorii cărora li s-a conferit acest drept, prin actele

constitutive ori, ulterior, prin voinţa asociaţilor, în condiţiile legii.

Obligaţiile şi răspândirile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile

referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.

4 A se vedea I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 109.

Pagina 36 din 66


Societatea comercială dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data constituirii sale,

adică din ziua înmatriculării în registrul comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat

administratorul care reprezintă societatea. În limitele capacităţii de folosinţă restrânsă,

administratorul desemnat prin actele constitutive în calitate de reprezentant al societăţii, va

putea încheia actele cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

III.4. Voinţa societăţii comerciale

III.4.1. Rolul asociaţilor în formarea voinţei sociale

Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine-stătătoare, care nu se

confundă cu voinţele asociaţilor. Desigur, societatea comercială, ca orice persoană juridică,

nu are o existenţă organică şi nici o voinţă naturală. Societatea comercială este un procedeu

tehnic pentru realizarea unei finalităţi şi anume punerea în valoare în comun a resurselor şi

capacităţilor mai multor persoane, în scopul obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Neavând o existenţă organică, legea atribuie persoanei juridice voinţa persoanelor

fizice care o compun, în măsura în care acestea acţionează pentru realizarea scopului

persoanei juridice. Dar, voinţa persoanei juridice nu este suma voinţelor persoanelor fizice, ci

este o calitate nouă. Cu referire la societatea comercială, voinţele individuale ale asociaţilor,

prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa

socială, adică voinţa societăţii, ca persoană juridică.

La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii. În prezent, acest principiu se

aplică tuturor societăţilor comerciale, indiferent de forma juridică a societăţii.

Întrucât voinţa majorităţii este voinţa majorităţii, ca persoană juridică, ea este

hotărâtoare şi obligatorie în viaţa societăţii.

Legea consacră existenţa voinţei sociale şi rolul acesteia în luarea deciziilor în cadrul

societăţii. Potrivit Legii nr. 31/1990, hotărârile luate de adunarea asociaţilor, în limitele legii,

contractului de societate sau statutului sunt obligatorii chiar pentru asociaţii care nu au luat

parte la adunare ori au votat contra (art. 131).

III.4.2. Formarea voinţei sociale în societatea cu răspundere

limitată

Pagina 37 din 66


În societatea cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor decide prin votul

reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar pentru modificarea

actelor constitutive, cu votul tuturor asociaţilor (art. 187). Deci, în acest caz, majoritatea este

raportată, atât la numărul asociaţilor, cât şi la capitalul social.

Trebuie arătat că voinţa socială, ca voinţă colectivă a asociaţilor, se manifestă în

raporturile juridice prin anumite persoane, care au puterea de a reprezenta societatea. Prin

reprezentanţii săi, societatea încheie acte juridice, dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii.

Potrivit legii, dreptul de reprezentare se conferă unui asociat ori unei persoane străine

de societate, prin actele constitutive sau ulterior prin voinţa asociaţilor, în condiţiile legii.

III.5. Patrimoniul societăţii comerciale

III.5.1. Caracterul autonom al patrimoniului societăţii

Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter

patrimonial care aparţin societăţii.

Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul

social.

În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste

drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii. De

asemenea, intră în activul social bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul

desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.

În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi

extracontractuale (obligaţii sociale).

Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică,

înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct de

patrimoniile asociaţilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său

autonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social.

III.5.2. Consecinţele autonomiei patrimoniului

Autonomia patrimoniului societăţii, faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor,

determină anumite consecinţe juridice.

Pagina 38 din 66


a) Bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lr şi intră în patrimoniul

societăţii. Aceste bunuri devin proprietatea societăţii, afară de cazul când s-a convenit altfel

prin contractul de societate (art. 65 din Legea nr. 31/1990).

b) Bunurile aduse ca aport de către asociaţi, care sunt cuprinse în activul social,

formează gajul general al creditorilor sociali. Deci, ele vor putea fi urmărite numai de către

creditorii societăţii, adică pentru obligaţiile asumate de către societate, indiferent de izvorul

lor. Asupra acestor bunuri este exclus concursul creditorilor sociali cu creditorii asociaţilor.

c) Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă

de asociaţi. Potrivit art. 114 C.civ., pentru a opera compensaţia trebuie ca obligaţiile să existe

între aceleaşi persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp, una faţă de alta. Ori,

având patrimonii deosebite, societatea şi asociaţii sunt subiecte de drept distincte. În

consecinţă, dacă societatea are o obligaţie faţă de un terţ, iar acest terţ are o obligaţie faţă de

unul dintre asociaţi, cele două obligaţii nu se pot stinge prin compensaţie, deoarece obligaţiile

nu sunt reciproce; terţul se află în raporturi juridice cu două subiecte de drept diferite, fiecare

cu drepturile şi obligaţiile sale.

d) Aplicarea procedurii falimentului faţă de societate priveşte numai patrimoniul

societăţii. Deoarece societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile

asociaţilor, procedura falimentului are ca obiect exclusiv patrimoniul societăţii care a încetat

plăţile pentru datoriile sale comerciale, fără a se putea extinde asupra patrimoniilor asociaţilor

(art. 22 din Legea nr. 64/1995).

Funcţionarea societăţii comerciale


IV.1. Funcţionarea adunării generale

IV.1.1. Consideraţii generale

Aşa cum am arătat, ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existenţă

organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele

sale.

Pagina 39 din 66


Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea generală a

asociaţilor, respectiv a acţionarilor. Adunarea generală este un organ colectiv format din

totalitatea asociaţilor.

Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de

gestiune), care est administratorul sau administratorii societăţii.

Controlul gestiunii administratorului se realizează de către asociaţi sau, în anumite

cazuri, de un organ specializat – cenzorii societăţii.

De remarcat că organele societăţii apar mai mult ori mai puţin conturate, în funcţie de

forma juridică a societăţii comerciale.

În cazul societăţii pe acţiuni, care este forma cea mai evoluată, există toate cele trei

organe: adunarea generală a acţionarilor, administratorii şi, în anumite cazuri, consiliul de

administraţie, precum şi cenzorii societăţii.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, organele societăţii sunt aceleaşi, ca şi în

cazul societăţii pe acţiuni, dar cu unele particularităţi.

Trebuie arătat că pentru fiecare formă juridică de societate comercială, legea stabileşte

care sunt organele societăţii şi condiţiile de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile

lor.

Astfel, la constituirea societăţii, asociaţii nu vor putea să convingă asupra altor organe

ale societăţii decât cele prevăzute de lege pentru forma juridică de societate aleasă.

Tot astfel, deoarece organele societăţii au atribuţii diferite şi, în consecinţă, puteri

specifice, asociaţii nu vor putea să confere unui organ anumite atribuţii, cu încălcarea

separaţiei atribuţiilor consacrate de lege.

IV.1.2. Adunarea generală

Rolul adunării generale

Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţilor comerciale. ea

este formată din totalitatea asociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală exprimă

voinţa socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii.

Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală, ca atare, numai în cazul

societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată. În cazul

societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, chiar dacă legea nu

Pagina 40 din 66


instituţionalizează un atare organ al societăţii, deciziile privind viaţa societăţii se iau de către

asociaţi pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de cazurile când aplicarea

lor ar contraveni specificului acestor societăţi comerciale.

Adunarea ordinară

Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult trei luni de la

încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în

convocare.

Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în

ordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau să

modifice bilanţul contabil, după ascultarea raportului administratorilor şi cenzorilor şi să

fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă pe administratori şi cenzori; să

se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli

şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul următor etc. (art. 111 din Legea nr.

31/1990).

În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide

prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 187 din

Legea nr. 31/1990).

Cum se poate observa, luarea deciziilor în adunarea generală are la bază principiul

majorităţii. De regulă, legea are în vedere majoritatea în capital, iar nu majoritatea în număr.

Excepţional, în cazul societăţii cu răspundere limitată, legea cere o dublă majoritate, în

numărul părţilor sociale (capital) şi în numărul asociaţilor.

Prin majoritate sau majoritate absolută, legea înţelege jumătate plus unu.

Adunarea extraordinară

Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre în

probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii. Asemenea probleme:

prelungirea duratei societăţii; mărimea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului

ori a formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea anticipată a

societăţii etc. (art. 113 din Legea nr. 31/1990).

Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum şi

majoritate sunt mai riguroase.

Pagina 41 din 66


În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca obiect modificările

contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de

cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel (art. 187 din Legea nr. 31/1990).

Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii asociaţilor se impune şi în

cazul modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii

în comandită simplă.

IV.1.3. Convocarea adunării generale

Iniţiativa convocării

Adunarea generală se convocă de către administratori şi de către asociaţi.

Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin o dată pe an sau

de câte ori este necesar (art. 117 şi art. 190 din Legea nr. 31/1990). Soluţia este aplicabilă

oricărei societăţi comerciale, indiferent de forma sa.

Asociaţii sunt în drept să ceară convocarea adunării generale în cazul pasivităţii

administratorilor.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociaţi care

reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere convocarea adunării

generale, arătând scopul acestei convocări (art. 190 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Deşi legea

nu o prevede expres, cererea este adresată administratorilor, iar în cazul când aceştia nu îi dau

curs în termen de o lună, se va urma procedura reglementată de art. 119 alin. 3 din Legea nr.

31/1990.

Conţinutul convocării

Pentru o bună organizare a adunării generale, convocarea trebuie să cuprindă în mod

obligatoriu anumite elemente. Potrivit legii, ea trebuie să conţină locul şi data ţinerii adunării,

precum şi ordinea de zi.

Locul adunării este sediul societăţii, dacă în actele constitutive nu s-a prevăzut altfel.

În convocare trebuie să se precizeze şi localul unde se va desfăşura adunarea.

Pagina 42 din 66


Data adunării trebuie astfel fixată încât să asigure timpul necesar ajungerii convocării

la cunoştinţa asociaţilor. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 15 zile, de la data

comunicării convocării.

Ordinea de zi trebuie să fie explicită; ea trebuie să arate toate problemele care vor face

obiectul dezbaterilor adunării. Dacă în ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea

actelor constitutive, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor.

Comunicarea convocării

Convocarea trebuie adusă la cunoştinţă asociaţilor. Modalitatea de încunoştiinţare a

asociaţilor este diferită, ţinând seama de forma societăţii, în special de numărul asociaţilor.

În societatea cu răspundere limitată, datorită faptului că aceasta nu poate avea mai

mult de 50 de asociaţi, comunicarea convocării se face prin scrisoare recomandată, dacă prin

actele constitutive nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 190 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).

IV.1.4. Şedinţa adunării generale

Condiţii de participare şi desfăşurare a şedinţei

Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea generală.

Acest drept se exercită personal de către fiecare asociat. Legea permite şi reprezentarea

asociaţilor la adunarea generală, dar în condiţii speciale.

Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul arătate în convocare.

Potrivit legii, şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de administraţie sau

de către acela care îi ţine locul.

Adunarea generală va alege dintre acţionari unu până la trei secretari, care vor verifica

lista de prezenţă a acţionarilor, arătând capitalul pe care îl reprezintă fiecare, precum şi

procesul-verbal întocmit de cenzori pentru constatarea îndeplinirii tuturor formalităţilor

cerute de lege şi actul constitutiv pentru ţinerea adunării.

Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru prezenţa la adunarea

generală şi pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea problemelor care fac obiectul

ordinii de zi.

În cazul celorlalte forme ale societăţii comerciale, adunarea este condusă de unul

dintre administratorii societăţii şi se desfăşoară pe baza aceloraşi principii.

Pagina 43 din 66


Dreptul de vot şi exercitarea lui

Dreptul de vot este strâns legat de participarea la capitalul social.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, dreptul de vot al asociaţilor se bazează pe

acelaşi principiu, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni; fiecare parte

socială dă dreptul la un vot (art. 188 din Legea nr. 31/1990).

Pentru a-şi exercita dreptul de vot în adunarea generală, asociaţii trebuie să facă

dovada calităţii lor, în condiţiile legii.

Întrucât legea impune o deliberare asupra problemelor care intră în atribuţiile adunării

generale, dreptul de vot se exercită în adunarea asociaţilor. Pentru societatea cu răspundere

limitată, legea prevede că, prin actul constitutiv se va putea stabili că votarea se poate face şi

prin corespondenţă (art. 186 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).

În scopul asigurării formării corecte a voinţei sociale, legea stabileşte anumite

restricţii privind exercitarea dreptului de vot.

Astfel, dreptul de vot nu poate fi cedat. Mai mult, orice convenţie privind exercitarea

într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă (art. 127 din Legea nr. 31/1990). Prin valoarea

sa, principiul este aplicabil oricărei forme de societate.

Apoi, în cazul unui conflict de interese intre un asociat şi societate, asociatul trebuie

să se abţină de la deliberarea privind operaţia în cauză. În caz contrar, asociatul răspunde

pentru daunele produse societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută

(art. 126 şi art. 188 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).

În sfârşit, legea interzice administratorilor să voteze, chiar în baza acţiunilor pe care le

posedă, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în

discuţie. Ei pot vota însă bilanţul şi contul de profit şi pierderi, dacă fiind posesorii a cel puţin

jumătate din capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală, fără votul lor (art. 125 din

Legea nr. 31/1990).

Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret

este obligatoriu, oricare ar fi prevederile actelor constitutive, pentru alegerea membrilor

consiliului de administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor

referitoare la răspunderea administratorilor (art. 129 din Legea nr. 31/1990).

Aşa cum am arătat, în cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se poate face şi

prin corespondenţă, dacă prin statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate de vot.

Pagina 44 din 66


Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi

secretar. Procesul-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de

convocare, data şi locul adunării, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, precum şi

dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate. La cererea acţionarilor se vor consemna şi

declaraţiile făcute de ei în şedinţă (art. 130 din Legea nr. 31/1990).

La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum şi listele de

prezenţă a acţionarilor.

Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale.

Aceste cerinţe privind consemnarea lucrărilor adunării sunt deopotrivă aplicabile şi

celorlalte forme juridice ale societăţii comerciale.

IV.1.5. Hotărârile adunării generale

Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt

obligatorii pentru toţi asociaţii.

Obligativitatea hotărârilor adunării generale pentru toţi asociaţii este un corolar al

principiului majorităţii, care guvernează formarea voinţei sociale a oricărei societăţi

comerciale.

Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a actelor constitutive pot

fi anulate pe cale judecătorească.

Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca

hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată (art. 191 din Legea

nr. 31/1990).

Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile de

la data publicării ei în Monitorul Oficial.

Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială

societatea îşi are sediul (art. 131 din Legea nr. 31/1990).

Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere preşedintelui instanţei

suspendarea executării hotărârii atacate. Încuviinţând suspendarea, preşedintele poate obliga

pe reclamant la o cauţiune. Împotriva ordonanţei de suspendare se poate face recurs, în

termen de 15 zile de la pronunţare.

Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se va judeca în camera de consiliu a

instanţei.

Pagina 45 din 66


Hotărârea definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul comerţului şi

publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării ei, hotărârea de anulare este opozabilă

tuturor acţionarilor (art. 131 alin. 7 din Legea nr. 31/1990).

IV.2. Administratorii societăţii

IV.2.1. Precizări prealabile

Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de adunarea generală este

adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor anume învestite, care realizează

administrarea societăţii.1

Cu privire la administrarea societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990 cuprinde

dispoziţii diferite, în funcţie de forma juridică a societăţii.

În societatea cu răspundere limitată, administrarea societăţii este realizată de unul sau

mai mulţi administratori (art. 192).

Din dispoziţiile citate rezultă că o societate comercială, indiferent de forma ei juridică,

este administrată de un administrator ari de mai mulţi administratori.

În cazul unei pluralităţi de administratori, legea face o distincţie; în cazul societăţii în

nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată, pluralitatea

de administratori nu este organizată; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni,

pluralitatea administratorilor este organizată sub forma unor organe colegiale de administrare

(consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie).

IV.2.2. Reguli generale privind administratorii societăţii

În calitate de administrator este numită, în mod obişnuit, o persoană fizică. De multă

vreme s-a admis, însă, posibilitatea ca funcţia de administrator să fie îndeplinită şi de o

persoană juridică.2

1 A se vedea I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 463-464.2 Pentru dreptul francez, a se vedea art. 91 din Legea nr. 66-573 din 24 iulie 1966. Asupra necesităţii

consacrării soluţiei şi în dreptul nostru, a se vedea: Cristiana Irinel Stoica, Exercitarea funcţiei de administrator

al unei societăţi comerciale de către o persoană juridică, în Revista de drept comercial nr. 1/1995, p. 87 şi urm.;

E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţilor comerciale (I), în Revista

de drept comercial nr. 3/1997, p. 34-38.

Pagina 46 din 66


Soluţia a fost consacrată şi de Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală, care prevede că

o persoană juridică poate fi numită sau aleasă administratorilor al unei societăţi comerciale

(art. 7, art. 8 şi art. 136 din lege).

În cazul în care o persoană juridică a dobândit calitatea de administrator al societăţii,

ea trebuie să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, prin care să-şi

îndeplinească funcţia.

Persoana fizică desemnată ca reprezentant al administratorului persoană juridică

trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi are obligaţiile şi răspunderile pe care legea le

instituie pentru administratorului persoană fizică.

Condiţii cerute pentru numirea administratorilor

Având în vedere rolul care revine administratorului în gestiunea societăţii, persoana

care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege.

Capacitatea administratorului. Întrucât administratorului încheie acte juridice pentru

realizarea scopului societăţii, persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă

capacitate de exerciţiu deplină. În acest sens, art. 135 din Legea nr. 31/1990 prevede că

persoanele care potrivit acestei legi nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori. Ori,

potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, nu vor putea fi fondatori persoanele care, în condiţiile

legii, sunt incapabile.

Onorabilitatea administratorului. Persoana desemnată ca administrator trebui să aibă o

moralitate neştirbită.

Cetăţenia administratorului. În calitate de administrator al unei societăţi comerciale

poate fi desemnat un cetăţean român. Dar, această calitate o poate dobândi şi o persoană de

cetăţenie străină, dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumite interdicţii. Într-

adevăr, străinii au, în condiţiile legii, toate drepturile civile pe care le au cetăţenii români.

Calitatea de asociat a administratorului. În forma sa iniţială, Legea nr. 31/1990

cuprindea o distincţie; în societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă,

administratorul trebuia să aibă calitatea de asociat, pe când în societatea pe acţiuni sau în

comandită pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată, administrator putea fi un asociat

sau neasociat.

Limitarea cumulului. În privinţa societăţii cu răspundere limitată, cumulul este admis,

cu aprobarea adunării asociaţilor, în condiţiile art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.

Pagina 47 din 66


Desemnarea asociaţilor

Potrivit Legea nr. 31/1990, administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii

sau, ulterior, de către adunarea generală.

La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv.

Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea

cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociaţii care administrează şi

reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi, persoane fizice ori juridice, puterile ce li

s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 din lege).

Cât priveşte desemnarea ulterioară a administratorilor, de către adunarea generală,

aceasta se realizează în condiţii diferite.

În societatea cu răspundere limitată, administratorii sunt aleşi de adunarea asociaţilor

cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 189).

Durata funcţiei de administrator

Referitor la durata funcţiei de administrator, legea cuprinde puţine dispoziţii.

Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu

răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a

capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-se puterile şi

“durata însărcinării” (art. 77 şi art. 192 alin. 3).

În societăţile de persoane, asociaţii sunt liberi să stabilească durata mandatului

administratorilor, atât în cazul numirii prin actul constitutiv, cât şi al alegerii ulterioare de

către adunarea asociaţilor. Soluţia este aceeaşi şi în cazul societăţii cu răspundere limitată.

Publicarea numirii administratorilor

În scopul cunoaşterii de către terţi a persoanelor care administrează şi reprezintă

societatea, legea instituie anumite formalităţi de publicitate.

Potrivit Legea nr. 26/1990, cererea de înmatriculare a unei societăţi comerciale

trebuie să arate administratorii societăţii şi puterile acestora (art. 14). Referitor la puterile

Pagina 48 din 66


administratorilor, în cerere trebuie să se menţioneze care dintre ei au împuternicirea să

reprezinte societatea.

După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea societăţii

au obligaţia să depună, la registrul comerţului, semnăturile lor (art. 45 din Legea nr.

31/1990). Potrivit art. 19 din Legea nr. 26/1990, această obligaţie revine administratorilor şi,

după caz, reprezentanţilor şi, după caz, reprezentanţilor societăţii comerciale.

Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerţului trebuie să se facă în termen

de 15 zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării societăţii sau de la data alegerii

administratorilor de către adunarea asociaţilor.

Potrivit legii, nici societatea şi nici terţii nu pot opune, pentru a se sustrage de la

obligaţiile asumate, o neregularitate în numirea reprezentantului societăţii, atunci când

numirea a fost publicată în condiţiile legii (art. 54 din Legea nr. 31/1990).

Totodată, societatea nu poate invoca faţă de terţi o numire în calitate de reprezentant

al societăţii, dacă ea nu a fost publicată în condiţiile legii.

Obligaţiile administratorilor

Unele obligaţii privesc însăşi constituirea societăţii, iar altele funcţionarea societăţii.

Principalele obligaţii ale administratorului sunt următoarele:

a) obligaţia de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii (art. 35);

b) obligaţia de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul când a fost

desemnat reprezentant al societăţii (art. 45);

c) obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii (art.

29 alin. 2);

d) obligaţia de a administra societatea, adică de a face toate operaţiile cerute

pentru îndeplinirea obiectului societăţii (art. 70);

e) obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate (art.

70);

f) obligaţia de a ţine registrele cerute de lege şi corecta lor ţinere (art. 73);

g) obligaţia de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de beneficii şi pierderi,

precum şi de a asigura respectarea legii la repartizarea beneficiilor şi plata dividendelor (art.

73);

Pagina 49 din 66


h) obligaţia de a lua parte la toate adunările societăţii, la consiliile de

administraţie şi organele de conducere similare acestora (art. 70 alin. 2);

i) obligaţia de a aduce la îndeplinire hotărârile adunările generale a asociaţiilor

(art. 73);

j) obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv, precum şi

îndatoririle stabilite de lege (art. 73);

Puterile administratorului

Potrivit Legii nr. 31/1990, administratorul societăţii poate face toate operaţiile cerute

pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile arătate în actul

constitutiv (art. 70). În condiţiile prevăzute de lege, administratorul este îndreptăţit să

reprezinte societatea în raporturile juridice ale societăţii (art. 7 şi art. 8).

Din dispoziţiile legii rezultă că puterile administratorului sunt foarte largi; el poate

îndeplini toate operaţiunile de gestiune şi reprezentare pe care le reclamă realizarea scopului

societăţii.

Puterile administratorului nu sunt însă nelimitate; ele sunt ţărmuite de prevederile

actelor constitutive ale societăţii, de hotărârile adunării asociaţilor şi de dispoziţiile legii.

În limitele menţionate, administratorul este în drept să încheie acte de conservare, acte

de administrare şi acte de dispoziţie pe care le impune gestiunea societăţii.

Unele precizări se impun în legătură cu puterea administratorului de a reprezenta

societatea.

Potrivit legii, prin actul constitutiv, asociaţii trebuie să desemneze persoanele care vor

administra şi reprezenta societatea (art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990).

Trebuie observat însă că puterea de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de

administrare a societăţii. Puterea de reprezentare există numai dacă ea a fost conferită

administratorului. Excepţional, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi

cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară

de stipulaţie contrară în actul constitutiv (art. 75 şi art. 192 alin. 3).

În toate cazurile, puterea de reprezentare a administratorului trebuie exprimată expres.

Cu privire la societăţile de persoane şi societăţile cu răspundere limitată, Legea nr.

31/1990 prevede că dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de

stipulaţie contrară în actul constitutiv (art. 75, art. 90 şi art. 192 alin. 3). Deci, în cazul acestor

Pagina 50 din 66


societăţi, dacă prin actul constitutiv nu s-a conferit puterea de reprezentare unuia dintre

administratori, toţi administratorii sunt prezumaţi a beneficia de puterea de reprezentare.

În general, pentru orice formă a societăţii comerciale, actele juridice încheiate de

administratorul care are calitatea de reprezentant al societăţii angajează societatea comercială.

Încetarea funcţiei de administrator

Funcţia de administrator al societăţii încetează prin: revocare, renunţarea

administratorului, moartea, incapacitatea administratorului.

a) Revocarea administratorului. În privinţa revocării administratorilor, Legea nr.

31/1990 cuprinde dispoziţii diferite.

În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, asociaţii care

reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot decide asupra revocării

administratorilor sau asupra limitării puterilor lor, afară de cazul în care administratorii au

fost numiţi prin actul constitutiv (art. 77, art. 90 şi art. 192 alin. 3).

În toate cazurile, întrucât calitatea de administrator are caracter intuitu personae,

revocarea administratorilor este o revocare ad nutum, adică revocarea poate interveni oricând

şi independent de vreo culpă contractuală a administratorului.

Administratorul revocat se poate plânge instanţei judecătoreşti. Dar, având în vedere

caracterul ad nutum al revocării, instanţa nu poate să îl reintegreze în funcţie, chiar dacă ar

constata că revocarea este fără o justă cauză. Acţiunea administratorului nu poate fi decât o

acţiune în daune.

b) Renunţarea administratorului. Prin renunţarea sau demisia administratorului,

funcţia de administrator încetează.

Principiul simetriei impune că, dacă revocarea este ad nutum şi renunţarea are un

caracter discreţionar. Dar, în cazul în care datorită renunţării s-a cauzat un prejudiciu,

societatea are dreptul la despăgubiri (art. 391 C.com.).

Modul de lucru în cazul pluralităţii de administratori

Legea nr. 31/1990 cuprinde anumite reguli speciale privitoare la cazurile când

societatea are mai mulţi administratori. Aceste reguli vizează organizarea pluralităţii

administratorilor şi luarea deciziilor.

Pagina 51 din 66


În cazul societăţilor de persoane şi societăţii cu răspundere limitată, legea nu

organizează pe administratori în anumite organe speciale de administrare, ci reglementează

modul în care administratorii realizează gestiunea societăţii.

În societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu

răspundere limitată, asociaţii pot desemna mai mulţi administratori. Problema care se pune

într-un asemenea caz este aceea de a şti cum vor lucra aceşti administratori în îndeplinirea

mandatului lor. Legea nr. 31/1990 face o distincţie, după cum prin contractul de societate s-a

stabilit sau nu modul de lucru al administratorilor (art. 7 şi art. 8).

Dacă prin actul constitutiv s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună, legea

prevede că decizia trebuie luată în unanimitate. În cazul unei divergenţe între administratori,

vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea capitalului social (art. 76). Pentru cazul unor

acte urgente, a căror neândeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii, legea permite ca decizia

să fie luată de un singur administrator. Acest drept se poate exercita numai în absenţa

celorlalţi administratori, care se găsesc în imposibilitate, chiar temporară, de a lua parte la

administraţie (art. 76 alin. 2).

Potrivit legii, în cazul nerespectării obligaţiei privind înştiinţarea celorlalţi

administratori despre operaţiunea iniţiată, administratorul în cauză va suporta pierderile ce ar

rezulta pentru societate.

Trebuie observat că legea nu reglementează soarta actelor făcute de un singur

administrator, când acestea privesc operaţii obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea.

În absenţa unei reglementări speciale, considerăm că vor fi aplicabile regulile generale ale

mandatului. Art. 389 C.com. prevede că dacă mai mulţi mandatari sunt numiţi prin acelaşi

act, să se arate că ei trebuie să lucreze împreună, fiecare din ei poate lucra în lipsa celuilalt.3

IV.2.3. Răspunderea administratorilor

A. Răspunderea civilă a administratorilor

Această răspundere este supusă dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi principiilor generale

ale răspunderii civile.4

3 A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, p. 331-332.4 A se vedea St. D. Cărpenaru, Administrarea societăţilor comerciale în reglementarea Legii nr.

31/1990, în Revista de drept comercial nr. 2/1993, p. 40-44.

Pagina 52 din 66


Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au

revenit în baza mandatului încredinţat. Este vorba de obligaţiile cuprinse în actul constitutiv

ori stabilite de adunarea asociaţilor, precum şi cele prevăzute în lege. Aceste obligaţii privesc,

fie constituirea societăţii, fie funcţionarea acesteia.

În cazul pluralităţii de administratori, fără a distinge după forma juridică a societăţii,

legea prevede răspunderea solidară a administratorilor pentru nerespectarea unor obligaţii

care privesc: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor

plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor

adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le

impun (art. 73 din Legea nr. 31/1990).

În afară de răspunderea obişnuită pentru faptele proprii, administratorii răspund, în

anumite cazuri, şi pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane. Potrivit art. 144 alin. 2 din

Legea nr. 31/1990, comitetul de direcţie, toţi administratorii răspund faţă de societate pentru

actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei

ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. Deci, administratorii au şi o

răspundere.

Cât priveşte răspunderea indirectă a administratorilor, aceasta este o răspundere

conjunctă şi subsidiară.

Răspunderea este conjunctă (divizibilă) şi nu solidară, deoarece, potrivit principiilor

generale, solidaritatea nu se prevede solidaritatea, aşa cum o face în cazurile stabilite de art.

73 din Legea nr. 31/1990. În consecinţă, răspunderea aparţine administratorului căruia îi

revenea obligaţia de supraveghere a persoanei care a cauzat prejudiciul.

Răspunderea administratorilor are un caracter subsidiar. Ea are un rol de garanţie şi nu

înlocuieşte răspunderea persoanei care a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii. În consecinţă,

administratorii răspund numai dacă societatea nu a putut recupera prejudiciul de la persoana

vinovată.

În sfârşit, legea reglementează şi un caz special de răspundere a administratorilor. Art.

144 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 prevede că administratorii societăţii sunt solidar

răspunzători cu predecesorii lor imediaţi, dacă, având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite

de aceştia, nu le denunţă cenzorilor.

B. Răspunderea penală a administratorilor

Pagina 53 din 66


Potrivit Legii nr. 31/1990, unele fapte săvârşite de administratorii societăţii sunt

incriminate şi pedepsite ca infracţiuni. În Titlul VIII al legii (art. 265-276) sunt prevăzute

infracţiunile, precum şi sancţiunile corespunzătoare.5

Cu toate că art. 150 din Legea nr. 31/1990 se referă în mod general la “acţiunea în

răspundere”, totuşi acţiunea penală nu poate aparţine adunării generale, ci ea se exercită de

către procuror (art. 264 C.pr.pen.). Concluzia se bazează pe faptul că, reglementând

infracţiunile săvârşite de administratori, Legea nr. 31/1990 nu prevede că punerea în mişcare

a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate. Pe de altă parte, nici

Codul penal nu prevede pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă condiţia plângerii

prealabile.

Constituirea ca parte civilă în procesul penal contra administratorilor se realizează în

condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunii în răspundere civilă (art. 150 din

Legea nr. 31/1990). Soluţia se explică prin aceea că în acest caz se exercită o acţiune civilă în

cadrul procesului penal.

IV.3. Funcţia de control a gestiunii

În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societăţii se realizează

în mod diferit.

În anumite cazuri, controlul gestiunii se efectuează prin cenzorii societăţii, ca şi în

cazul societăţii pe acţiuni.

În alte cazuri, controlul gestiunii este asigurat de către asociaţi, ca şi în cazul societăţii

în nume colectiv.

IV.3.1. Cenzorii societăţii

5 Cu privire la această răspundere, a se vedea D. Clocotici. În legătură cu răspunderea penală,

contravenţională ori prin aplicarea unor amenzi civile, în cazul încălcării dispoziţiilor legale care

reglementează activităţile comerciale, în Revista de drept comercial nr. 4/1991, p. 27 şi urm.; V. Paşca,

Consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990, în Dreptul nr. 1/1992, p. 49 şi urm.; C.

Bârsan, V. Dobrinoiu, A. Ţiclea, M. Toma, C. Tufan, op. cit., vol. II, p. 343; A. Ungureanu, Infracţiuni

referitoare la constituirea, funcţionarea, fuziunea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, în Revista de

drept comercial nr. 4/1995, nr. 5/1995, nr. 6/1995, nr. 2/1996, nr. 3/1996; V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, în

Dreptul nr. 6/1995, p. 34 şi urm.

Pagina 54 din 66


Potrivit art. 194 din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societăţii cu răspundere

limitată poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaţilor.

Această facultate a asociaţilor privind alegerea cenzorilor cunoaşte o limitare. Art. 194 alin. 2

din lege dispune că dacă numărul asociaţilor trece de cincisprezece, numirea cenzorilor este

obligatorie.

Deci, cenzorii, ca organ de control al gestiunii, pot exista în orice societate cu

răspundere limitată, cu deosebirea că, în societăţile mici, cu cel mult 15 asociaţi, alegerea

cenzorilor este facultativă, pe când în societăţile mai mari, cu peste 15 asociaţi, alegerea

cenzorilor este obligatorie.

Cât priveşte statutul cenzorilor, art. 194 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 statuează că

dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din

societăţile cu răspundere limitată.

Fără a relua analiza dispoziţiilor menţionate, se impun unele precizări.

Aşa cum rezultă din art. 194 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată

poate avea unul sau mai mulţi cenzori. Deci, în cazul acestei societăţi nu se aplică dispoziţiile

art. 111 din lege, prevăzute pentru societatea pe acţiuni, care impun plafonul minim de trei

cenzori şi tot atâţia supleanţi. În consecinţă, societatea cu răspundere limitată poate avea un

cenzor şi un supleant. În cazul mai multor cenzori, numărul acestora va trebui să fie impar.

Se înţelege că şi în cazul societăţii cu răspundere imitată, trebuie respectată condiţia

ca unul dintre cenzori sau singurul cenzor să fie contabil autorizat.

Cenzorii societăţii trebuie să fie asociaţi, cu excepţia cenzorului contabil, care poate fi

şi un neasociat.

Art. 194 din Legea nr. 31/1990 dispune că cenzorii societăţii cu răspundere limitată se

aleg de adunarea asociaţilor. Legea nu prevede posibilitatea desemnării cenzorilor prin actul

constitutiv, aşa cum stabileşte pentru societatea pe acţiuni. Cu toate acestea, considerăm că nu

există nici un impediment legal ca cenzorii societăţii cu răspundere limitată să fie desemnaţi

şi prin actele constitutive ale societăţii.

IV.3.2. Controlul gestiunii de către asociaţi

Dacă în societatea cu răspundere limitată nu există cenzori, controlul gestiunii se

asigură de către asociaţi. În acest sens, art. 19 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 prevede că, în

Pagina 55 din 66


lipsă de cenzori, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, va exercita

dreptul de control.

Cât priveşte conţinutul dreptului de control, legea precizează că este similar dreptului

pe care asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv.

Trebuie arătat că trimiterea la societatea în nume colectiv este lipsită de eficienţă,

deoarece legea nu cuprinde dispoziţii exprese prin care să reglementeze dreptul de control al

asociaţilor în nume colectiv asupra gestiunii societăţii. În absenţa unei atare reglementări,

asociaţii efectuează controlul asupra gestiunii societăţii implicit prin exercitarea drepturilor

pe care le conferă calitatea de asociat în societatea cu răspundere limitată.

Astfel, asociaţii participă la deliberări şi luarea deciziilor privind toate problemele

esenţiale ale activităţii societăţii (art. 186 din Legea nr. 31/1990).

Apoi, asociaţii sunt îndreptăţiţi să cerceteze registrul asociaţilor, precum şi registrele

comerciale ale societăţii (art. 193 din Legea nr. 31/1990).

În sfârşit, asociaţii sunt în drept să ia la cunoştinţă, înainte de a fi prezentate spre

dezbatere adunării asociaţilor, de bilanţ şi contul de profit şi pierderi, ca şi de raportul

administratorilor.

IV.4. Bilanţul contabil, beneficiile şi dividendele.

Fondul de rezervă

IV.4.1. Bilanţul contabil

Societatea cu răspundere limitată trebuie ca, la sfârşitul exerciţiului financiar, să

întocmească bilanţul contabil, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 82/1991 asupra

contabilităţii (art. 177 şi art. 196 din Legea nr. 31/1990).

Bilanţul contabil se compune din: bilanţ, contul de profit şi pierderi, anexe şi raportul

de gestiune.6

Administratorii trebuie să prezinte, cu cel puţin o lună înainte de ziua stabilită pentru

şedinţa adunării asociaţilor, bilanţul exerciţiului precedent, cu contul de profit şi pierderi,

însoţit de raportul lor şi de documentele justificative.

6 A se vedea Supra, nr. 148

Pagina 56 din 66


Documentele menţionate, însoţite şi de raportul cenzorilor, dacă societatea are

cenzori, sunt puse la dispoziţia asociaţilor pentru a fi cercetate în vederea dezbaterii lor în

adunarea asociaţilor.

Bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi, după aprobarea lor de către adunarea

asociaţilor, vor fi depuse, în termen de 15 zile, la administraţia financiară şi la oficiul

registrului comerţului (art. 197 din Legea nr. 31/1990).

IV.4.2. Beneficiile şi dividendele

Scopul societăţii este acela de a obţine beneficii. Potrivit legii, aceste beneficii sunt

destinate împărţirii între asociaţi sub formă de dividende, precum şi constituirii fondului de

rezervă al societăţii.

Acţionarii au dreptul la dividende potrivit actului constitutiv, iar în lipsa unei

stipulaţii, proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat (art. 67 alin. 2 din

Legea nr. 31/1990).

Repartizarea beneficiului net se face de către adunarea asociaţilor, care fixează

dividendul.

Plata dividendelor este condiţionată de existenţa unor beneficii reale, constatate prin

bilanţul contabil.7

După stabilirea dividendului, fiecare asociat devine titularul unui drept de creanţă faţă

de societate, care poate fi valorificat în condiţii legii.

IV.4.3. Fondul de rezervă

În scopul asigurării condiţiilor pentru înlăturarea consecinţelor păgubitoare ale unor

împrejurări care afectează activitatea societăţii, legea instituie obligaţia constituirii unui fond

de rezervă al societăţii.

Art. 196 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 stabileşte că dispoziţiile prevăzute pentru

fondurile de rezervă la societatea pe acţiuni se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată.

Pentru constituirea fondului de rezervă, legea prevede că din beneficiile societăţii se

va prelua în fiecare an cel puţin 5%, până ce fondul va atinge minimum o cincime din

capitalul social.

7 A se vedea Supra nr. 248.

Pagina 57 din 66


Dacă după constituire, fondul de rezervă s-a micşorat, din orice cauză, el trebuie

completat cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru constituire (art. 178 din Legea nr.

31/1990).

IV.4.4. Interdicţia emiterii unor titluri de valoare negociabile

Întrucât nu este o societate de capitaluri, societatea cu răspundere limitată nu poate

emite titluri de valoare negociabile, adică acţiuni sau obligaţiuni.

Aşa cum am arătat, părţile sociale constituie fracţiuni ale capitalului social. Potrivit

art. 11 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri

negociabile.

Din aceleaşi considerente, societatea cu răspundere limitată nu poate emite nici

obligaţiuni. Interdicţia este prevăzută expres de art. 195 din Legea nr. 31/1990.

Capitolul V

Dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale


V.1. Dizolvarea societăţii comerciale cu răspundere

limitată

Procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale cuprinde mai multe operaţiuni

care trebuie îndeplinite în condiţiile legii.

Dizolvarea societăţii priveşte acele operaţiuni care declanşează acest proces şi asigură

premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operaţiuni se referă la hotărârea de dizolvare

a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi.

Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de adunarea

asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional, dizolvarea societăţii se produce în

temeiul legii.

Pagina 58 din 66


Cum se poate observa, dizolvarea priveşte însăşi societatea comercială ca entitate

juridică, iar nu încetarea actului constitutiv al societăţii.

Întrucât operaţiunile menţionate au numai rolul de a declanşa procesul de încetare a

existenţei societăţii comerciale, înseamnă că dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a

societăţii. Calitatea de persoană juridică este indispensabilă societăţii pentru îndeplinirea

celorlalte operaţiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.

V.1.1. Cauze generale de dizolvare

Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute de art. 222-224 şi art.

232 din Legea nr. 31/1990. Prin dispoziţiile citate sunt reglementate unele cauze de dizolvare

generale şi deci aplicabile tuturor societăţilor comerciale, precum şi anumite cauze de

dizolvare specifice unora dintre formele de societate.1

Societatea comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata

societăţii (art. 222 lit. A din Legea nr. 31/1990).

Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de realizare a obiectului

societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a realizat (art. 222 lit. B din Legea nr.

31/1990).

Dacă obiectul societăţii s-a realizat şi deci scopul asociaţilor a fost atins, societatea se

dizolvă (de exemplu, obiectul societăţii a fost construirea unei şosele, care s-a realizat.

Imposibilitatea realizării obiectului societăţii şi realizarea obiectului sunt chestiuni de

fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea societăţii.

Trebuie arătat că, atât în cazul imposibilităţii realizării obiectului societăţii, cât şi în

cazul realizării acestuia, asociaţii pot să modifice obiectul societăţii, în condiţiile art. 199 din

Legea nr. 31/1990.

Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulităţii ei (art. 222 lit. C din

Legea nr. 31/1990).

Aşa cum am arătat,2 nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii,

prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, atrage nulitatea societăţii. Pe data la care

hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează

1 Pentru o analiză amplă a cauzelor de dizolvare a societăţilor comerciale, a se vedea I. L. Georgescu,

op. cit., vol. II, p. 702-720. A se vedea şi: O. Căpăţână, Societăţile comerciale, p. 371-373; Y. Guyon, op. cit.,

vol. I, p. 197-205.2 A se vedea Supra nr. 305.

Pagina 59 din 66


fără efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a existenţei societăţii echivalează cu

dizolvarea societăţii.3

Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii adunării asociaţilor (art. 222 lit. D

din Legea nr. 31/1990).

Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor, manifestată

prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa asociaţilor privind

dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială.

Hotărârea tribunalului. Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în

condiţiile legii (art. 222 lit. e din Legea nr. 31/1990).

Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se

poate realiza prin hotărârea adunării generale.

Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţi pentru “motive temeinice”.

Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică

funcţionarea societăţii.

Societatea comercială se dizolvă în cazul când societatea a fost supusă procedurii

falimentului (art. 222 lit. f din Legea nr. 31/1990).

Potrivit Legii nr. 64/1995, societatea comercială care a încetat plăţile pentru datoriile

sale comerciale poate fi supusă procedurii reorganizării judiciare a falimentului.

Dacă societatea face obiectul procedurii falimentului, patrimoniul societăţii este

lichidat, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor şi, în consecinţă, societatea se dizolvă.

Societatea comercială se dizolvă şi în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite

prin actul constitutiv (art. 222 lit. g din Legea nr. 31/1990).

Art. 232 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea comercială se dizolvă în

următoarele cazuri:

a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;

b) societatea nu a depus timp de 3 ani consecutivi, bilanţul contabil sau alte acte

care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;

c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au

dispărut sau nu au domiciliu ori reşedinţă cunoscută.

Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată

organului fiscal şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani

(art. 232 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).

3 A se vedea Supra nr. 305.

Pagina 60 din 66


V.1.2. Cauze speciale de dizolvare

Art. 223 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede ca societatea cu răspundere limitată se

dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal. Societatea nu va fi dizolvată

dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii capitalului social, acesta este

reîntregit sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social existent

este corespunzător.

Art. 224 din Legea nr. 31/1990 dispune că societatea cu răspundere limitată se dizolvă

dacă datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre

asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.

Societatea nu se dizolvă în cazul când în actul constitutiv se prevede clauza de

continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii

sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea reglementează un

caz special de dizolvare. Această societate se dizolvă dacă au fost încălcate condiţiile

prevăzute de art. 14 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990. Dizolvarea trebuie cerută de Ministerul

Finanţelor, în numele statului. Ea se poate cere de camera de comerţ şi industrie teritorială

sau de orice persoană interesată.

V.1.3. Procedura de dizolvare voluntară

Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul

adunării generale.

Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile

stabilite de lege pentru modificarea actului constitutiv (art. 199 din Legea nr. 31/1990).

Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate

prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.

Actul care constata hotărârea privind dizolvarea adunării generale, în forma autentică,

se depune la oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registru, după care se

Pagina 61 din 66


transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare (art. 227 alin. 2 din Legea nr.

31/1990).4

În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa,

dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la

publicarea în Monitorul Oficial.

Pentru a proteja pe asociaţi, legea permite revenirea asupra hotărârii privind

dizolvarea societăţii.

Hotărârea privind revenirea asupra dizolvării societăţii trebuie luată în condiţiile de

cvorum şi majoritate cerute de lege pentru adunarea extraordinară. Revenirea este permisă

atâta timp cât nu s-a făcut nici o repartiţie de activ între asociaţi.

Noua hotărâre se va menţiona în registrul comerţului, după care oficiul registrului

comerţului o va trimite Monitorului Oficial, spre publicare.

Împotriva acestei hotărâri orice persoană interesată poate face opoziţie, în condiţiile

art. 62 din Legea nr. 31 / 1990.

V.1.4. Procedura de dizolvare judiciară

Societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului.

În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul investit cu

procedura falimentului (art. 227 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).

Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive tehnice,

dizolvarea societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre

asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Se înţelege că, dacă datorită neînţelegerilor

dintre asociaţi, se creează un blocaj care face imposibilă desfăşurarea activităţii, singura

soluţie este dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul

comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. Aceste formalităţi trebuie îndeplinite în termen

de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.

Trebuie arătat că pentru dizolvarea societăţii în cazurile prevăzute de art. 232 din

Legea nr. 31/1990 trebuie respectate şi unele reguli speciale.

4 Dacă societatea s-a dizolvat prin hotărârea adunării generale, nu se mai poate cere tribunalului

excluderea unui asociat din societate.

Pagina 62 din 66


În aceste cazuri, dizolvarea societăţii se poate cere de camera de comerţ şi industrie

teritorială sau orice persoană interesată.

Hotărârea tribunalului privind dizolvarea societăţii se publică în Monitorul Oficial şi

într-un ziar de largă răspândire.

Împotriva hotărârii orice persoană interesată poate face apel, în termen de 30 de zile

de la data publicării ei în Monitorul Oficial.

Pe data rămânerii definitive a hotărârii tribunalului, societatea va fi radiată din

registrul comerţului, din oficiu, afară de cazul când prin hotărârea tribunalului s-a dispus

astfel (art. 232 din Legea nr. 31/1990).

V.1.5. Efectele hotărârii voluntare sau judiciare de dizolvare

Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite efecte.

Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni

comerciale noi.

Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a

societăţii. Prin dizolvarea, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică,

însă numai pentru operaţiunile de lichidare.

Potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea

procedurii lichidării.

Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, administratorii au obligaţia de a convoca

adunarea generală a asociaţilor pentru desemnarea lichidatorilor.

Trebuie arătat că, în anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art. 228 alin. 2

din lege menţionează cazul fuziunii şi al divizării societăţilor comerciale. Deci, în aceste

cazuri, dizolvarea societăţii nu are ca efect deschiderea procedurii lichidării.

Potrivit ar. 228 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, din momentul dizolvării,

“administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni”.

Această interdicţie impusă administratorilor, de a angaja operaţiuni comerciale noi, se

explică prin starea în care se află societatea. Prin dizolvare, s-a consumat prima fază a

procedurii care are drept rezultate final încetarea existenţei societăţii comerciale. Din moment

ce a fost dizolvată, societatea nu poate decât să continue realizarea operaţiunilor comerciale

aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţiuni noi. Activitatea societăţii nu mai este

normală, care să urmărească realizarea de beneficii, ci o activitatea orientată spre lichidare.

Pagina 63 din 66


Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea personală si solidară a

administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.

V.2. Lichidarea societăţii comerciale cu răspundere

limitată

V.2.1. Noţiunea şi principiile generale ale lichidării

Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop

terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea

creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi

împărţirea activului net între asociaţi.5

Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale sunt reglementate de dispoziţiile

Legii nr. 31/1990. Totodată, vor fi aplicabile şi regulile stabilite prin actul constitutiv, în

măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 246 alin.4 din Legea nr. 31/1990).

Lichidarea societăţii, ca o fază subsecventă a dizolvării societăţii comerciale, este

guvernată de anumite principii. Aceste principii definesc statul juridic al societăţii aflate în

lichidare.

Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt următoarele: personalitatea

juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării; lichidarea societăţii se face în interesul

asociaţilor; lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă.

V.2.2. Modificări produse de trecerea la faza de lichidare

Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe asupra

societăţii.

Din momentul în care societatea dizolvată a intrat în lichidare, activitatea ei nu se mai

poate desfăşura în condiţiile iniţiale stabilite prin actul constitutiv. Activitatea pe care o va

desfăşura societatea în continuarea va fi subordonată exigenţelor lichidării.

Obiectul activităţii societăţii se restrânge; activitatea societăţii se limitează la

realizarea operaţiunilor comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării societăţii. Aşa

5 A se vedea şi I. L. Georgescu, op. cit., vol.II, p. 724. În acest sens, a se vedea C. Ap. Bucureşti, I, dec.

nr. 80 din 5 martie 1941, în Pandectele române, 1943, III, p. 145.

Pagina 64 din 66


cum am arătat, legea interzice administratorilor să întreprindă operaţiuni noi, iar dacă

angajează asemenea operaţiuni, ei răspund personal şi solidar (art. 228 alin. 2 din Legea nr.

31/1990).

Pentru a preveni pe terţi asupra situaţiei în care se află societatea, legea prevede că

toate actele emanând de societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.

De vreme ce obiectul societăţii se restrânge, însemnă că şi scopul societăţii suferă

anumite modificări; prin desfăşurarea activităţii societăţii nu se mai urmăreşte realizarea de

beneficii şi împărţirea lor între asociaţi, ci realizarea finalităţii lichidării societăţii.

Odată dizolvată, societatea intră în lichidare.

Potrivit legii, operaţiunile de lichidare a societăţii şi, în general, administrarea

societăţii in lichidare, nu se realizează de administratori, ci de către lichidatori.

După numirea lor, în condiţiile legii, lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori. Deci,

lichidatorii vor organiza şi conduce operaţiunile de lichidare şi repartizare a patrimoniului

social între asociaţi.

Lichidatorii intră în funcţie numai după îndeplinirea formalităţilor de publicitate

prevăzute de lege (art. 246 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).

Înlocuirea administratorilor de către lichidatori reclamă predarea gestiunii societăţii

către lichidatori. În acest scop, administratorii şi lichidatorii trebuie să întocmească anumite

documente de predare – primire.

Potrivit art. 247 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, îndată după intrarea lor în funcţie,

lichidatorii sunt obligaţi ca împreună cu administratorii să facă un inventar şi să încheie un

bilanţ.

Prin efectuarea inventarului şi încheierea bilanţului se constată starea patrimoniului

societăţii, adică activul şi pasivul societăţii.

Documentele menţionate trebuie semnate de către lichidatori şi administratori. În

cazul ivirii unor neînţelegeri, lichidatorul sau administratorul interesat poate face contestaţie

la instanţa judecătorească.6 Nefiind consacrată în mod expres , soluţia îşi poate găsi temei în

aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 259 alin.2 Legea nr. 31/1990.

În cazul societăţilor comerciale a căror activitate s-a desfăşurat în baza unei autorizaţii

de mediu, lichidatorii au obligaţia să ia măsuri pentru efectuarea bilanţului de mediu,

6 Pentru recunoaşterea acestui drept în favoarea lichidatorilor, a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile

comerciale, p.380.

Pagina 65 din 66


prevăzut de Legea nr. 137/1995 şi să comunice rezultatele agenţiei teritoriale pentru protecţia

mediului (art. 248 din Legea nr. 31/1990).

În temeiul inventarului şi bilanţului întocmit potrivit legii, lichidatorii sunt obligaţi să

primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de

administratori şi actele societăţii.

Pentru asigurarea unei evidenţe a operaţiunilor de lichidare, legea impune

lichidatorilor obligaţia de a ţine un registru în care trebuie să fie consemnate cronologic toate

operaţiile lichidării (art. 247 alin. 4 din Legea nr. 31/1990).

V.2.3. Numirea şi puterile lichidatorilor

Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de

lichidare a societăţii comerciale. Având în vedere rolul pe care îl au în administrarea

societăţii aflate în lichidare, legea reglementează condiţiile de numire a lichidatorilor, puterile

şi răspunderile lor.

Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul persoană

fizică, ca şi persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul

persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii (art. 247 din Legea nr.

31/1990).

Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor; în cazul societăţilor în

nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată în

unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societăţii pe acţiuni sau în

comandită pe acţiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru

modificarea actului constitutiv.

În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt

numiţi de către instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi.7

Soluţionarea cererii se face cu citarea asociaţilor şi administratorilor în condiţiile stabilite de

lege (art. 256 alin. 2 şi art. 258 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).

Împotriva hotărârii instanţei se poate declara recurs de către asociaţi sau

administratori în termen de 15 zile de la pronunţare.

7 Instanţa este obligată să numească lichidatori persoanele asupra cărora cad de acord asociaţii (Cas.

III dec. nr. 1726 din 21 octombrie 1936, în Pandectele române, 1937, III, p. 42).

Pagina 66 din 66


Hotărârea adunării asociaţilor de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul

trebuie depusă, prin grija lichidatorilor, la registrul comerţului, pentru a fi înscrisă de îndată şi

publicată în Monitorul Oficial.

După îndeplinirea formalităţilor menţionate, lichidatorii vor depune semnătura lor în

registrul comerţului şi vor intra în funcţie.

Pe lângă puterile conferite de către asociaţi, art. 249 din Legea nr. 31/1990 prevede şi

alte puteri ale lichidatorilor.

Lichidarea trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la

lichidare. Ei nu pot întreprinde noi operaţiuni comerciale, care nu sunt necesare scopului

lichidării. Dacă se angajează asemenea operaţiuni, lichidatorii răspund personal şi solidar de

executarea lor.

Lichidatorii trebuie să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii. Deci, dacă este

necesar, lichidatorii trebuie să îi urmărească pe debitorii sociali, pentru satisfacerea creanţelor

societăţii. În cazul în care debitorul social este supus procedurii reorganizării judiciare şi a

falimentului, lichidatorii trebuie să declare creanţele societăţii şi vor participa la această

procedură. Pentru creanţele încasate, lichidatorii sunt în drept să dea chitanţă.

Lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile mobile şi

imobile aparţinând societăţii. Legea cere ca vânzarea să aibă ca obiect bunurile ut singuli, cu

interzicerea vânzării în bloc a bunurilor societăţii.

Lichidatorii pot să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi

să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Legea are în vedere numai asumarea de

obligaţii care servesc scopului lichidării şi care nu sunt păgubitoare pentru patrimoniul

societăţii aflate în lichidare.

Lichidatorii sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării.

Acest lucru se explică prin aceea că, potrivit legii, de la data intrării în funcţie a lichidatorilor,

nici o acţiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele

lichidatorilor sau împotriva lor (art. 246 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).

Participând la soluţionarea litigiilor privind societatea în lichidare, lichidatorii sunt

îndreptăţiţi să facă tranzacţii, în condiţiile legii.

V.2.4. Lichidarea activului şi pasivului societăţii

Pagina 67 din 66


Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept

rezultat lichidarea patrimoniului societăţii. Aceste operaţiuni constau în lichidarea activului şi

pasivului societăţii.

Scopul operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii este prefacerea

bunurilor societăţii în bani şi achitarea datoriilor societăţii. Eventualul activ net se

repartizează asociaţilor.

Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor

societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi.

Transformarea bunurilor societăţii în bani. Această operaţiune se realizează pe calea

licitaţiei publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă, prin licitaţie publică, imobilele

şi orice avere mobiliară a societăţii (art. 249 lit. c din Legea nr. 31/1990).8 Ca măsură de

protecţie, legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea bunurilor

societăţii pe un preţ forfetar (global). Deci, fiecare bun care se vinde prin licitaţie trebuie

evaluat în mod individual.

Încasarea creanţelor. Lichidatorii trebuie să încaseze creanţele de la debitorii

societăţii. Această operaţiune se face la scadenţă, potrivit obligaţiilor asumate. Soluţia are la

bază faptul că starea de lichidare a societăţii nu are nici o consecinţă asupra raporturilor

juridice ale societăţii cu debitorii săi.

Acţiunile lichidatorilor. Legea reglementează calea de urmat în cazul când fondurile

societăţii, realizate din vinderea la licitaţie a bunurilor societăţii şi din încasarea creanţelor

societăţii, nu sunt îndestulătoare pentru plata creditorilor societăţii. Art. 251 din Legea nr.

31/1990 prevede că lichidatorii care probează, prin prezentarea bilanţului, că fondurile de

care dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil, trebuie să ceară sumele

necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele,

dacă aceştia sunt obligaţi să le procure, după forma societăţii, sau, dacă sunt debitori faţă de

societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de asociaţi.

Trebuie arătat că fondurile necesare plăţii creanţelor societăţii pot fi asigurate şi prin

contractarea de împrumuturi neipotecare şi de obligaţiile cambiale, în condiţiile prevăzute de

art. 249 din Legea nr. 31/1990.

Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor societăţii către creditorii

săi.

8 Referitor la regimul dreptului privind suprafaţa locativă folosind ca sediu al societăţii, a se vedea P.

Perju, Sinteză din practica secţiei civile a Tribunalului judeţean Suceava, în Dreptul nr. 10/1992, p. 66

Pagina 68 din 66


Operaţiunea de lichidare a pasivului societăţii se realizează de către lichidatori, în

condiţiile stabilite de lege.

Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din

lichidarea activului societăţii. Aşa cum am arătat, pentru stingerea datoriilor societăţii,

lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale ori împrumuturi, în condiţiile legii.

Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori cu proprii lor bani. Într-un

asemenea caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Potrivit legii,

lichidatorii nu vor putea reclama împotriva societăţii drepturi mai mari decât acelea ce

aparţineau creditorilor plătiţi (art. 252 din Legea nr. 31/1990). Soluţia reprezintă o aplicare a

instituţiei subroganţei în drepturile creditorului prin plata creanţei (art. 1106-1109 C.civ.).

Întrucât procedura lichidării ne afectează raporturile juridice ale societăţii cu creditorii

săi, plata datoriilor se face la scadenţă şi integral.

Acţiunile creditorilor. Pentru a proteja interesele creditorilor societăţii, legea consacră

anumite acţiuni prin care aceştia îşi pot valorifica drepturile lor.

Astfel, creditorii societăţii au dreptul de a exercita contra lichidatorilor acţiunile care

decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul

societăţii (art. 253 din Legea nr. 31/1990).

Apoi, în subsidiar, creditorii societăţii au o acţiune împotriva asociaţilor, pentru plata

sumelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise, sau din aceea a aporturilor la capitalul

societăţii (art. 253 din Legea nr. 31/1990).

În sfârşit, cu toate că art. 253 din Legea nr. 31/1990 nu cuprinde dispoziţii în acest

sens, totuşi creditorii sociali pot acţiona, în subsidiar, şi pe asociaţii care răspund nelimitat şi

solidar pentru obligaţiile sociale. Temeiul acestei acţiuni îl constituie dispoziţiile art. 3 din

Legea nr. 31/1990 şi priveşte pe asociaţii societăţii în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi

din societatea comandită. Această acţiune are caracter subsidiar, atât faţă de acţiunea

împotriva lichidatorilor, cât şi faţă de acţiunea contra asociaţilor pentru plata sumelor datorate

ca aport.

Trebuie arătat că, potrivit legii, lichidarea nu împiedică declanşarea procedurii de

faliment a societăţii (art. 254 alin. 4 din Legea nr.31/1990). Deci, în cazul când societatea a

încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale, ea poate fi supusă procedurii falimentului, în

condiţiile Legii nr.64/1995. Prin declanşarea procedurii falimentului, creditorii vor fi

satisfăcuţi în cadrul acestei proceduri.

Pagina 69 din 66


V.2.5. Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii


La încetarea existenţei societăţii ca urmare a dizolvării şi lichidării, asociaţii sunt

îndreptăţiţi să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu

ocazia majorării capitalului social, precum şi să primească partea ce li se cuvine din

eventualele beneficii rămase nedistribuite. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai

după ce au fost achitate toate datoriile faţă de creditorii societăţii şi numai dacă a mai rămas

un sold activ.

Art. 250 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o

sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii.”

Prin derogare de la această interdicţie, legea prevede că asociaţii vor putea cere lichidatorilor

ca sumele realizate prin operaţiunile de lichidare să fie depuse la Casa de Economii şi

Consemnaţiuni ori la administraţia financiară şi să se facă repartizarea asupra acţiunilor sau

părţilor sociale, chiar în timpul lichidării.

După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii,

lichidatorii sunt obligaţi să întocmească bilanţul final pentru a constata rezultatele lichidării.

Bilanţul final consemnează, pe de o parte, sumele de bani rezultate din vânzarea la

licitaţie publică a bunurilor societăţii şi din încasarea creanţelor societăţii şi, pe de altă parte,

sumele de bani achitate pentru plata datoriilor societăţii. Totodată, bilanţul constată

eventualul activ net, ca diferenţă între activul şi pasivul societăţii.

În principiu, problema partajului bunurilor societăţii între asociaţi nu se pune în

practică. Acest lucru se explică prin aceea că, aşa cum am arătat, în concepţia legii, toate

bunurile societăţii sunt prefăcute în bani, prin vânzarea la licitaţie publică; sumele de bani

obţinute vor servi pentru plata creditorilor sociali, iar restul va fi repartizat între asociaţi. De

aceea, Legea nr.31/1990 nu reglementează partajul bunurilor societăţii.

V.2.6. Închiderea lichidării societăţii cu răspundere limitată

După terminarea operaţiunilor de repartizarea a activului net între asociaţi, procedura

lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalităţi pentru

finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul

Pagina 70 din 66


comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi celorlalte documente ale

societăţii.

Potrivit art. 254 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii

trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului.

Îndeplinirea acestei formalităţi este obligatorie. În acest sens, art. 1 din Legea nr.

26/1990 prevede obligaţia comerciantului ca la încetarea comerţului să ceară oficiului

registrului comerţului radierea înmatriculării din registrul comerţului.

Radierea societăţii trebuie cerută oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile

de la data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociaţi (art. 22

din Legea nr. 26/1990). Radierea se poate face şi din oficiu.

De la data radierii încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale, cu toate

consecinţele care decurg din acest fapt.

După aprobarea socotelilor şi terminarea repartizării activului net între asociaţi,

registrele şi actele societăţii comerciale trebuie depuse pentru păstrare, în condiţiile stabilite

de lege (art. 255 din Legea nr. 31/1990).

În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată,

registrele şi actele societăţii se depun pentru păstrare la unul dintre asociaţi, desemnat prin

votul majorităţii asociaţilor. Dacă registrele şi actele societăţii sunt necesare unuia dintre

asociaţi, ele se vor preda acestui asociat.

Registrele şi actele tuturor societăţilor comerciale trebuie păstrate timp de cinci ani de

la data depunerii lor (art. 255 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).

CONCLUZII

Avantajele pe care le reprezintă această formă hibridă sunt evidente. Limitarea

răspunderii este ispititoare deşi, aşa cum s-a remarcat, moralitatea comercială nu a avut de

câştigat din această creaţie. Scutită de neajunsul răspunderii solidare şi nemărginite care

caracterizează societăţile în nume colectiv sau cele în comandită simplă (pentru comandiţi)

dar conservând caracterul intuitu personae care permite asociaţilor să rămână “între ei”

societatea cu răspundere limitată beneficiază şi de avantajul unei proceduri de constituire mai

simple decât aceea a societăţilor pe acţiuni. În plus, este unica formă de societate comercială

care se poate constitui cu un singur asociat. Îngăduinţa facilă de a înlătura răspunderea

prezintă evidente neajunsuri şi pericole pentru viaţa comercială sănătoasă. Falimentele se pot

Pagina 71 din 66


produce oricând, fără să-i atingă pe asociaţi, căci falimentează numai societatea comercială.

O încercare de a stăvili abuzurile s-au făcut prin reglementarea posibilităţii sau chiar a

obligaţiei de evaluare a aportului în natură, prin instituirea obligaţiei de a vărsa integral

capitalul subscris mai înainte de a începe operaţiile comerciale, sub sancţiunea penală (art.

200 pct. 1), ca şi a obligaţiei de a arăta capitalul social în orice act care emană de la societate

(art. 44).

Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată are o mare

răspândire în activitatea comercială.

Astfel, societatea cu răspundere limitată, ca persoană juridică română, s-a născut abia

la sfârşitul anului 1990.

După primele şase luni, erau înregistrate 44269 S.R.L., faţă de numai: 6638 societăţi

în nume colectiv, 6853 S.A., 619 R.A., 7 S.C.A., 631 S.C.S.

Pagina 72 din 66

http://www.tocilar.ro/

Abordarea metodologica a organizarii

Education

Transcript of Abordarea metodologica a organizarii