ABORDAREA EXPERIMENTALĂ PERCEPŢIEI11:09  ABORDAREA EXPERIMENTALĂ, PERCEPŢIE  No comments

10.1. Perspective asupra modelelor de abordare experimentală a percepţiei

Modelul gestaltist (psihologia formei sau Scoala de la Berlin) este legat de contribuţia lui Max Wetheimer (1880-1943), Wolfgang Kohler (1887-1958) si Kurt Koffka (1886-1941). In 1890, cel care a anticipat teoria a fost von Ehrenfels în articolul “Asupra calităţilor formei”. Articolul este despre faptul că dacă se schimbă ceva, nu se pierde forma. Experimentul demonstrativ pentru descrierea fenomenului “phi” sau mişcarea aparentă i-a avut ca subiecţi pe Kohler şi Koffka: într-un dispozitiv, două becuri se aprindeau succesiv, din ce în ce mai rapid, până când nu mai erau percepute ca surse independente de lumină şi se vedea o bandă luminoasă continuă între surse (în 1912 Wertheimer a publicat un articol în care a descris experimnetul şi fenomenul”phi” ). Astfel, Wertheimer a dorit să demonstreze ca percepţia nu este reductibilă la o simplă sumă de senzaţii. În anul 1923, el a enunţat legile organizării percepţiei, valabile şi astazi (Reuchlin, 2005).

Modelul structuralist genetic este reprezentat de cercetarile lui J. Piaget, care în1961 a elaborat lucrarea “Mecanismele percepţiei”. Piaget se inspiră din psihologia formei atunci când aminteşte despre structură, formă, dar consideră că mecanismele perceptive nu sunt înnascute, ci se dezvoltă datorită evoluţiei structurilor operatorii ale inteligenţei. Cercetările sale asupra conservării invarianţilor perceptivi constituie modele experimentale remarcabile prin simplitate şi precizie. S-a demonstrat astfel felul în care copilul achizitionează treptat invarianţii perceptivi ai substanţei masei cantităţii, volumul sau vitezei (Reuchlin, 2005).

Modelul expectanţă-ipoteză a lui Postman şi BrunerLucrând separat, au ajuns practic la concluzii asemănătoare, ceea ce justifică asocierea lor în aceeasi teorie. Bruner a elaborat teoria aşteptării sau a ipotezei, iar Postman defineşte conceptul de ipoteză prin aşteptarile sau predispoziţiile organismului. Cei doi consideră că procesul perceptiv se desfasoară în trei etape:a.                   etapa analitică debutează cu nivelul de aşteptare şi se avansează o ipoteză.b.                  Etapa captării informaţiei, care va permite extinderea sau micşorarea sferei de acţiune a ipotezelor avansatec.                   Etapa de confirmare sau infirmare a ipotezei specifice.

În legatură cu forţa ipotezei, cei doi afirmă: cu cât o ipoteza e mai puternică, cu atât probabilitatea de activare este mai mare şi poate fi pusă mai uşor în aplicaţie. Cu cât suma informaţiilor adecvate pentru a o confirma va fi mai mică, cu atât suma informaţiilor contradictorii, va fi mai mare.Conncepţia celor doi autori asupra percepţiei este modernă, întrucât fac apel la modele decizionale implicate în utilizarea indicilor discriminanţi şi avansează ideea ca percepţia este un proces de clasificare inferând indicii la identitatea categorială.

Modelul tranzacţionalist al lui Ames (1952) şi Ittelson (1960) tratează percepţia în cadrul schimburilor dintre organism şi mediu. Aici are loc o interacţiune, o tranzacţie şi toate parţile tranzacţiei (obiect şi subiect) intervin ca participanţi activi şi îşi dovedesc existenţa numai prin aceasta participare activă. Conform celor doi, percepţia presupune emiterea unei supoziţii, dar fară ca acest proces să fie neaparat conştient. Oamenii tind să aleagă supoziţii verificate în experienţa anterioară, iar semnificaţia obiectului ţine de experienţa personală a subiectului, iar aceasta experienţă implică un raport anticipativ cu viitorul.

Modelul senzorio-tonic elaborat de Wener si Wapner (1949) afirmă că percepţia este de origine exclusiv senzorială, pentru ca la realizarea ei participă şi tonusul muscular ce asigură postura şi activitatea motrice. Pentru amplasarea perceptivă a obiectului faţă de subiect nu e suficientă considerarea poziţiei obiectului în câmpul vizual, ci trebuie să ţinem seama şi de postura corporală, de poziţia capului în raport cu restul corpului.În anul 1951, cei doi au realizat un experiment devenit clasic, prin care au încercat să demonstreze maniera în care o stimulare externă influenţează percepţia unui obiect. Prin stimularea externă, au avut în vedere stimularile organismului care provin din altă sursă decât cel al obiectului perceput. Experimentul a avut loc într-o cameră întunecoasă, iar sarcina subiectului era sa amplaseze o tija luminoasă pe verticală, în timp ce era supus unor stimulari externe cum ar fi o stimulare electrică foarte uşoara a muşchilor gâtului în stânga şi dreapta pe durata a 10 secunde şi o stimulare auditivă în căşti la nivelul de 800 Hz şi 11dB alternativ la urechea stangă şi dreaptă. Subiectul e introdus în camera pe întuneric şi are ochii acoperiţi cu ochelari care i se ridică atunci când trebuie să realizeze ajustările tijei. Rezultatul: în jumătate din încercări poziţia iniţială a tijei este la 30grade vertical-stânga, iar în cealaltă jumătate a încercărilor poziţia este la 30grade vertical-dreapta. Deci starea organismului constituie o parte integrantă a unui eveniment perceptiv, astfel încât percepţia va fi afectată de o stimulare provenind din surse nonvizuale.

Modelul ecologic, elaborat de Gibson (1979), considera percepţia ca o priză de contact cu mediul. Conceptul reuneşte termenii priza de conştiinţă şi comportament. Informaţia este organizată deja în stimuli şi funcţia percepţiei este aceea deaprehensiune sau de rezonanţă cu aceasta informaţie organizată. Astfel, individul devine capabil să detecteze trăsăturile caracteristice ale obiectului şi să extragă proprietăţile lui generale.

Modelul congnitivist, al lui Neisser (1967), porneşte de la teoria lui Gibson şi propune conceptul procesare de informaţii, reabilitând rolul experienţei şi al factorilor nonperceptivi. Totuşi, el acorda un rol predominant anticipării sau expectaţiei.

Modelul neural este rezultatul unor cercetări îndelungate, pe parcursul ultimilor 200 de ani. În 1798, F. Gall a încercat să identifice o serie de raporturi între diverse funcţii psihice şi anumite zone corticale, considerând că există facultăţi înnascute şi independente. Palpând craniul, se poate examina cortexul. Aceasta metodă a fost

iniţial denumită cranioscopie, mai apoi frenologie. Gall a alcatuit o lista cu 27 de capacităţi corespunzând fiecare unei zone corticale bilaterale echivalente celor 2 emisfere. Prima grupă de trăsături comune omului şi vertebratelor corespunzător părţii posterioare şi inferioare a encefalului este constituită din: instinct de conservare, dragoste pentru progenituri, ataşament şi prietenie, nevoie de autoritate, etc. Cea de-a doua grupă este comună omului şi vertebratelor superioare şi corespunde părţii inferioare a lobilor anteriori: memoria persoanelor, cea verbală, simţul limbajului şi al cuvântului, simţul cromatic, talentul muzical s.a.m.d. A treia grupă de trăsături este proprie numai omului şi corespunde părţii superioare a lobilor anteriori: spiritul metafizic, spiritul caustic, talentul poetic, sentimentul dreptăţii s.a.m.d (Viney, 1993). Cercetarile ulterioare au confirmat anumite opinii ale lui Gall. S-a ajuns la localizari corticale mai precise: prima localizare realizata de catreBrocca in 1961 a demonstrat ca sediul limbajului articulat se afla în emisfera stângă care coordoneaza mişcările mâinii şi piciorului drept şi că este mai precoce în dezvoltarea sa decât emisfera dreaptă. El susţine că emisfera cerebrală cea mai dezvoltaăa şi precoce dirijează execuţia şi coordonarea actelor intelectuale şi musculare. Autorul sustine o ipoteză ce va fi ulterior confirmată pe deplin, şi anume  că facultatea de a concepe aceste raporturi verbale aparţine în acelaşi timp celor două emisfere care, în caz de boală, se pot suplini reciproc.

10.2. Metodologia abordării experimentale a percepţieiExperimentatorul speră ca în cazul percepţiei subiectul să relateze ceea ce vede în mod obiectiv,  să prezinte relatări riguroase, dar adesea acesta spune ceea ce crede el că vede. Atunci când aşteptările noastre sunt absolute în această privinţă, vom constata că de fapt, realitatea ne contrazice. O primă problemă metodologică în studiul experimental al percepţiei este relaţia dintre percepţia directă şi percepţia indirectă.

10.2.1. Percepţia directă – percepţia indirectă

Dacă asociaţioniştii considerau că percepţia este rezultatul unei sume de impresii senzoriale, în schimb gestaltiştii apreciau ca percepţia este primară în raport cu senzaţia şi rezultă din tendinţele înnascute ale omului spre integralitate perceptivă şi spre alte calităţi ale percepţiei, cum ar fi profunzimea.Gibson (1979) susţine că impresiile senzoriale oferă, într-o manieră directă, informaţii despre profunzime şi perspectivă. Perspectiva de abordare directă presupune că în procesul percepţiei omul captează informaţiile pe care le oferă mediul într-o manieră spontană, fără să reflecteze asupra lor.Gregory (1970) afirmă că în procesul percepţiei se produce o interpretare a informaţiei în vederea elaborarii impresiei de adâncime şi perspectivă. De aici rezultă o perspectivă de abordare indirectă conform căreia percepţia adâncimii, profunzimii, distanţelor perspectivei se realizează pe baza experienţei anterioare. Aceasta controversă între abordarea directă şi cea indirectă se regăseşte în psihologia cognitivă în termenii de procesare perceptivă de tip top-down (indirectă) şi bottom-up(directă).

Perceptia directă se realizaează în baza unei procesari a informaţiei senzoriale direcţionate de date. Este o procesare de tip inductiv, care porneste de la baza de date de tip senzorial sş ajunge la elaborarea unor perceptii mai complexe.Percepţia indirectă este rodul unei procesari perceptive orientate de sus in jos, respectiv de la concepte, experienţe şi indici ai profunzimii şi perspectivei. Este o procesare dirijată conceptual într-o manieră deductivă. Un exemplu din care deducem raporturile dintre perceptia directă şi cea indirectă îl reprezintă iluziile ce derivă din perceperea perspectivei. O iluzie clasică din acest fel este cea a şinelor de cale ferată care dau senzţtia că se unesc.

10.2.2. Percepţia înnascută – perceptia dobândităProblema relaţiei dintre înnascut şi dobândit în percepţie se subordonează şi ea primei direcţii metodologice care se referă la relaţia dintre percepţia directă şi percepţia indirectă. De fapt, problema se reduce la reliefarea rolului experienţei anterioare şi a factorilor înnascuţi în percepţie. Helmholtz aprecia că toate impresiile noastre despre profunzime sunt rezultatul experienţei anterioare. Atunci cand percepem o scenă vizuală nouă, tindem să o interpretam printr-un proces de inferenţă cu ajutorul căruia deducem impresiile de perspectivă pe care le sesizam în baza unor indici sau a unor “deducţii inconştiente”, care apar rapid, fară o gândire conştientă, în baza unui automatism vizual.La polul opus se află teoria nativistă proprie curentului gestaltist, care consideră că oamenii manifestă o tendinţă înnascută de a percepe aspectele de profunzime, perspectiva.În urma discuţiei privitoare la perceptia directă-indirectă, înnascută-dobândită, rezultă ca o dispută exhaustivă privitoare la relaţia dintre senzaţii şi percepţii este neproductivă. Nimeni nu poate pune în discuţie autonomia funcţională a celor doua procese şi specificitatea lor. În concluzie, putem încerca o definiţie a percepţiei mai apropiată de realitatea acestor interacţiuni: definim percepţia ca proces psihic de integrare a informaţiei senzoriale într-o imagine cu sens pentru subiect.

10.2.3. Rolul factorilor comportamentali în perceptieCercetatorii în laborator se aşteaptă ca subiecţii să relateze ceea ce se întamplă, dar constatam ca ei sunt tentati sa spuna ceea ce cred ei despre ceea ce se intampla. Mai mult decat atat, putem avea surpriza sa constatam ca diverse stari biologice, psihofiziologice, emotionale, motivationale, culturale, atitudinale pot influenta modul in care subiectii vor oferi raspunsuri la stimulii pe care incercam sa-i manipulam.F.H. Allport(1955) a conturat “teoria starilor centrale directioare, conform careia oamenii tind sa perceapa in functie de trebuinte, valori, tensiu, anxietati, reactii, defensive, personalitatea si experienta lor, sub forma a sase ipoteze specifice: trebuintele, nevoile biologice ale subiectului tind sa determine ceea ce este perceput. In cercetarile lui Wispe si Drambarean (1955) s-a observat o scadere sensibila a pragurilor perceptive pentru cuvintele care au legatura cu nevoile alimentare ale subiectilor (dupa o perioada de 84 de ore de flamanzire); recompensa si pedeapsa asociate perceptiei obiectului tind sa determine ceea ce este perceput. Experimentele lui Proschansky si Murphy (1942) au utilizat imaginea stilizata a unei figuri simple, prezentata la tahistoscop, insotita fie de recompensa, fie de pedeapsa:

s-a constatat ca lotul experimental caruia i s-a prezentat unul dintre profile insotit de recompensa tinde sa realizeze un timp de recunoastere mai scurt decat grupul la care prezentarea a fost insotita de pedeapsa; valorile caracteristice individului tind sa determine viteza de recunoastere a cuvintelor asociate acestor valori. In experimentul lor, Postman, Bruner si McGinnies (1948) au examinat in prealabil subiectii cu ajutorul chestionarului de valori Allport-Vernon evidentiind tipuri de valori cu care se identifica: teoretice, economice, estetice, sociale, politice si religioase. Apoi s-au prezentat la tahistoscop cuvinte ale valorilor amestecate cu altele neutre si s-a constatat o scadere sensibila a timpului de recunoastere necesar pentru cuvintele asociate valorilor dominante ale subiectului; valoarea pe care o atribuim unui obiect tinde sa determine modul in care percepem aparenta de marime a acestuia; personalitatea individului il predispune sa perceapa in conformitate cu structura si dinamica acesteia. Cercetarile lui Korchin, Basowitz et al. (1955) au demonstrat influenta ancietatii endogene a subiectului, precum si a anxietatii legate de o situatie. Experimentul a fost realizat pe trei grupe de prasutisti carora li s-a masurat in prealabil nivelul anxietatii. Subiectilor le-a fost cerut sa realizeze o proba perceptiva de completare a unor figuri geometrice ce prezinta goluri. Dovada palpabila a faptului ca structura si dinamica personalitatii tind sa determine modul in care percepem o constituie testele proiective. Personalitatea subiectului il face sa acorde anumite semnificatii imaginilor si scenelor si apoi, pe cale de inferenta, psihologul se intoarce la personalitatea subiectului interpretand-o prin prisma raspunsurilor sale; stimulii verbali perturbatori, afectogeni, tind sa prelungeasca timpul de recunoastere fata de stimulii neutri. In acelasi timp, forma si semnificatia stimulilor neutri tind sa fie percepute alterat. Cuvintele afectogene provoaca reactii emotionale inainte de a fi percepute. Experimentul celebru al lui McGinnies (1949) a avut la origine o intamplare aparent banala: i-a solicitat laborantei sale sa verifice stimulii prezentati la tahistoscop, iar ea, numindu-i cu voce tare s-a oprit la un moment dat si s-a inrosit. Ceea ce declansase acea reactie, era cuvantul “curva”. De aici a pornit ideea de a masura timpul de raspuns la cuvinte considerate tabu(injurii) amestecate cu cele neutre, iar rezultatele obtinute au arat o crestere semnificativa a latentei de raspuns la cuvintele afectogene fata de cele neutre.

10.2.4. Percepţia şi controlul conştientIn conditiile in care, dupa cum rezulta din cele sase ipoteze teoretice ale lui F.H. Allport, cel care percepe adauga un anumit inteles si o anumita interpretare, problema e daca aceste completari sunt rezultatul unor deliberari constiente. Putem realiza interpretari ale informatiilor senzoriale intr-o maniera automatizata, fara a fi constienti de aceasta? Helmholtz sustinea rolul unor deductii si inferente incostiente automatizate. Subiectii care ofera date interesante sunt persoanele care sufera de asa-numita “vedere oarba”. Cercetarile lui Weiskrantz sunt prezentate de catre Kantowitz et al. (2005)/ El a realizat un studiu pe 13 ani asupra unei persoane care suferea de scotoma in jumatatea stanga a campului vizual al fiecarui ochi, dar el localiza obiecte in zona oarba a campului vizual. Cercetarile curente sugereaza existenta a doua tipuri de sisteme vizuale in creier: unul dedicat identificarii obiectelor, celalalt detectiei si miscarii.

Rapoartele verbale constituie expresia unei evaluari introspective a nivelului de constientizare. Cel mai vechi experiment a fost realizat de Boris Sidis, Harvar, 1898. Fiind plasati foarte departe, subiectilor le erau prezentate cartonase cu o singura cifra sau litera, astfel ei vedeau ceva nedefinitm ba chiar un punct. Apoi, Sidis le-a cerut sa spuna  ce era scris pe cartonase si proportia raspunsurilor corecte a fost mult mai mare decat ar fi fost normal sa fie in baza intamplarii. Sidis a concluzionat ca exista un nivel de constiinta care percepe si stimuli de care eul nostru nu e constient.

10.2.5. Rolul diferentelor individualeDiferentele individuale constituie, pentru cercetarea experimentala a perceptiei, atat o variabila independenta, cat si o variabila de control. Acest factor este studiat in stransa legatura cu relatia de dependenta-indepepndenta fata de campul perceptiv si modul in care ea se manifesta, tinand seama de diferentele de sex sau personalitate.Thurstone (1944) a elaborat un studiu factorial al perceptiei utilizand figurile lui Gottschaldt sub forma unui test “creion-hartie”, in care figurile simple sunt prezentate simultan cu figurile complexe. Analiza factoriala a performantelor a permis evidentierea factorului de inchidere perceptiva, apoi a factorului de iluzii perceptive, precum si a altor trei factori de rapiditate: timpul de reactie, viteza perceptiei si rapiditatea rationamentului. Comparand intre ele persoanele care citesc rapid cu persoanele care citesc lent, cu ajutorul unor teste de rapiditate in citire si intelegere, autorul a demonstrat ca cititorii rapizi identifica mai repede contururile punctate si sunt mai rapizi in denumirea culorilor sau in rezistenta la “efectul Stroop”.Cercetarile lui Witkin si Goodenough (1981) au demonstrat ca barbatii manifesta un grad mai ridicat al independentei fata de camp decat femeile, iar femeile si persoanele introverte tind sa manifeste un nivel mai ridicat al dependentei de camp. S-a constatat ca persoanele preocupate sa se adapteze la normele de grup, persoanele submisive, tind sa manifeste o dependenta crescuta fata de camp.In ceea ce priveste relatia dependenta-independenta, raportata la campul perceptiv si la trasaturi de personalitate de genul introversie-extroversie, a reiesit o tendinta spre dependenta a introvertilor si o tendinta spre independenta a extrovertilor.

10.2.6. Rolul factorilor socioculturaliVariate studii interculturale au pus in evidenta diferente semnificative in ceea ce priveste modul in care se realizeaza perceptia tridimensionala la diferite populatii.Diferentele de ordin ecologic si cultural se exercita asupra mecanismelor perceptiei vizuale, iar efectele acestor diferente pot fi anticipate pornind de la o analiza a necesitatilor ecologice si a practicilor culturale. In concluzie, cunoasterea variabilelor ecologice sau de mediu care au fost intefrate in sistemul nostru perceptiv de referinta, in urma obisnuintelor educate sau incidentale, ne permite sa facem predictii in ceea ce priveste performantele perceptive si sa punem la punct programe educative care valorifica gradientii de stimulare proprii unui mediu ecologic.

10.3. Particularitatile stimulilor perceptiviStimulul se defineste ca o energie fizica ce excita un sistem receptor. Nu orice energie fizica devine stimul. Psihofizicienii un erau concentrati asupra analizei

stimulului, ci mai curand asupra senzatiei relevate prin introspectie. Pentru Gibson, notiunea de stimulare este mult mai complexa in perceptie intrucat un se reduce la o energie caracterizata prin natura si intensitate, ci se prezinta sub forma de modele si de transformare a energiei intr-o sursa de informatie pentru subiectul perceptor. Pentru el, stimularea perceptiva, indiferent de natura ei, are un carácter ordinal, in sensul ca ea implica o ordine de vecinatate spatiala si o ordine de succesiune temporala.

10.3.1. Relatia dintre forma si fond in perceptiePrincipiile organizarii perceptive desrise de psihologia formei isi mentin actualitatea mai ales in ceea ce priveste definirea raportului dintre forma si fond. Gestaltistii au pus accentul si pe conditiile de stimulare care favorizeaza definirea unei zone a tabloului senzorial ca forma si a altei zone ca fond. Guillaume (1937, apud Delorme, 1994)…

10.4. Constanţa perceptivăAceastă particularitate permite percepţiei să elaboreze imagini adecvate asupra formei şi mărimii obiectelor în condiţiile în care se modifică distanţa sau unghiul de vedere. Dar nu numai obiectele se pot deplasa, ci şi corpul nostru. De asemenea, ochii realizează mişcări de urmărire, de fixare a obiectului, ceea ce complică şi mai mult procesul de realizare a constanţei perceptive, întrucât cea mai mică mişcare a ochilor sau a capului antrenează o mişcare la nivelul imaginilor retiniene. Cu toate acestea, noi reuşim să percepem într-o manieră stabilă mediul şi să distingem ceea ce este static de ceea ce este mobil.În privinţa explicării mecanismelor constanţei perceptive s-au avansat două teorii:teoria algoritmului, elaborată de Epstein (1973) susţine că fenomenul de constanţă perceptivă este rezultatul unei cumulări a două tipuri de variabile. Prima categorie de variabile sunt cele intrinseci (proprietăţile imaginii retiniene care permit compensarea unor variaţii pentru a ajunge la o percepere corectă) şi cele extrinseci (condiţiile organismului şi ale mediului înconjurător, responsabile de aceste variaţii). Conlucrarea între cele două tipuri de variabile se realizează în baza unor reguli, algoritmi de lucru ce se desfăşoară automat, inconştient ca inferenţe. Cea de-a doua, este teoria psihofizică a lui Gibson, care susţine că în explicarea mecanismului constanţei perceptive variabilele extrinseci sunt inutile, întrucât ne putem baza pe datele senzoriale, pe invarianţii senzoriali care ne permit un acces direct la constanţa perceptivă.Constanţa mărimii permite ca obiectele să-şi păstreze mărimea în condiţiile îndepărtării sau apropierii, cu toate că la nivel retinian mărimea suportă modificări inverse în raport cu îndepărtarea sau apropierea. Unii autori afirmă că această constanţă se dobândeşte, se formează după naştere în condiţiile interacţiunii dintre văz şi tactilo-kinestezie.Cele trei modele explicative ale constanţei mărimii nu se exclud, ci mai de grabă se completează şi ne permit conturarea unei imagini asupra complexităţii mecanismelor constanţei.Constanţa mărimii este inseparabil asociată de constanţa poziţiei. Această formă de constanţă ne arată că atunci când efectuăm mişcări ale ochiului sau ale

capului antrenând mişcări ale imaginilor retiniene, scena vizuală pe care o fixăm ca pe o scenă fixă continuă să pară fixă în ciuda acestor mişcări. Dacă urmărim cu ochii un obiect luminos în mişcare, în întuneric percepem mişcarea chiar dacă imaginea obiectului rămâne relativ fixă pe retină. întrebarea care se pune este modul în care ajungem să percepem mişcarea în absenţa unei mişcări retiniene. Răspunsul la această întrebare ne poate conduce la explicarea mecanismului de constanţă a poziţiei, în această privinţă s-a avansat teoria anulării reciproce, elaborată de Shebilske în 1977 (apud Delorme, 1994). Conform acestei teorii, mişcările retiniene sunt comparate cu mişcările ochilor şi ale capului, astfel încât, în caz de echivalenţă, ne pronunţăm pentru stabilitatea obiectului, iar în caz de inegalitate, percepem obiectul în mişcare.În privinţa celor două mecanisme aflate în competiţie, Gregory (1966) sugerează existenţa a două sisteme receptoare ale mişcării: un sistem imagine-retină, care se raportează la mişcările retiniene, şi un sistem corporal ochi-cap pentru mişcările ochiului şi ale capului, astfel fiind confruntate mesajele oculomotorii cu mişcările retiniene.în concluzie, constatăm că în explicarea mecanismelor constanţei perceptive a mărimii şi poziţiei apare aceeaşi dispută între percepţia directă, dirijată de datele senzoriale, şi cea indirectă, dirijată de datele experienţei. Soluţia de compromis o regăsim la Wertlieimer, care propune luarea în considerare a sistemelor de referinţă, chiar dacă un astfel de punct de vedere tinde să confere un anumit avantaj abordării indirecte, întrucât sistemele de referinţă sunt luate în calcul în baza experienţei perceptive.

10.5. Efectele consecutiveProcesul adaptării senzoriale provoacă diminuarea sensibilităţii în condiţiile unei stimulări prelungite. La încetarea stimulării se constată aşa-numitele efecte consecutive, un gen aparte de iluzii perceptive. Cele mai interesante fenomene consecutive le regăsim în percepţia culorilor. În ceea ce priveşte efectele consecutive cromatice, primele cercetări remarcabile îi aparţin lui W. Kohler, din 1962. În experimentul său, a realizat o adaptare cromatică de lungă durată, obligând subiectul să poarte ochelari bicolori timp de 60 de zile. Fiecare lentilă avea o jumătate galbenă şi una albastră; cele două jumătăţi erau distribuite, la fiecare lentilă, dreapta - galben, stânga - albastru, în aceste condiţii, când subiectul priveşte spre dreapta vede în albastru, iar când priveşte spre stânga vede în galben. După ce s-a renunţat la purtarea ochelarilor s-a constatat un efect cromatic de tip complementar, a cărui natură depindea de direcţia privirii: când subiectul privea spre dreapta vedea mai •întâi în galben, iar când privea spre stânga vedea în albastru. S-a produs un efect J consecutiv de tip complementar fenomenului adaptării.Adaptarea perceptivă şi efectele consecutive au fost studiate şi prin utilizarea pro-cedeului inversiunii. Acest procedeu a fost utilizat pentru verificarea constanţei, stabilităţii orientării spaţiale pe verticală şi orizontală, prin implicarea factorilor vizuali, kinestezici pproprioceptivi. Anumite date de observaţie clinică au semnalat manifestări episodice de inversiune a raporturilor spaţiale însoţite de senzaţia de ameţeală. Cercetări experimentale sunt foarte puţine, deşi procedeul de investigare este relativ simplu.

În încercarea de a explica mecanismele adaptării la inversiune, Harris (1965) a propus o teorie explicativă care susţine că adaptarea vizual-spaţială trece în primul rând printr-un proces de adaptare proprioceptivă determinată vizual. Astfel, ceea ce se modifică la început este perceperea localizării braţelor, picioarelor şi corpului, care sunt accesibile percepţiei vizuale, dar nu şi localizarea capului şi a ochilor, care nu sunt accesibile percepţiei vizuale. Pentru a explica aceste rezultate paradoxale, Harris propune distincţia dintre două tipuri de percepţie a orientării spaţiale: percepţia direcţională şi percepţia picturală. Percepţia direcţională priveşte localizarea unui obiect, raportându-1 la o parte a corpului, în special la mână. Percepţia picturală se aplică la orientarea pur vizuală, fără a fi luate în seamă segmentele corpului. Pentru a justifica această distincţie, Harris dă exemple de percepţii de orientare direcţională implicată în vizualizarea textelor scrise sau imprimate, a orologiilor sau a ceasurilor (poziţia acelor, direcţia lor de mişcare) şi a hărţilor geografice (direcţia punclelor cardinale).Concluzia lui Delorme (1994) este că procesele de adaplare la inversiune implică două lipuri de percepţie a orientării spaţiale: una fondală pe propriocepţie şi alta pe percepţia vizuală, şi că aceste două modalităţi nu suni adaptabile în mod egal.

10.6. Percepţia mişcăriiExperimentul clasic al lui Wertheimer (fenomenul <I>, „phi") a pus în discuţie problema mişcării aparente sau mişcarea stroboscopică. Korte (1915, apud Popescu-Neveanu, 1976) a realizat cercetări amănunţite asupra acestui fenomen. Astfel, s-a demonstrai că intervalul de timp variază în raport cu modificarea distanţei dinire cele două surse luminoase : creşterea dislanţei conduce la creşterea intervalului de timp necesar în baza unui raport matemalic. Korte a formulat următoarele legi ale fenomenului O :-   distanţa dintre cei doi stimuli luminoşi variază direct proporţional cu intervalul de timp dintre aspectele succesive;-   distanţa dintre cei doi stimuli luminoşi variază direct proporţional cu intensitatea acestora;-   intensitatea stimulilor variază invers proporţional cu intervalul de timp necesar pentru producerea fenomenului.Cercetările moderne asupra percepţiei vitezei încearcă să răspundă la următoarele întrebări:viteza este percepută direct sau este mai mult rezultatul unei compuneri de percepţii spaţiale şi temporale ? Cu alte cuvinte, în ce măsură formula v = s/t se aplică vitezei percepute la fel cum se aplică vitezei fizice ?

Rolul mişcărilor oculare şi al proceselor retiniene în aprecierea vitezeiCercetările lui Brown (1931) au demonstrat că ecuaţia v = s/t se aplică şi percepţiei vitezei, în unul dintre experimentele sale, subiecţii au trebuit să aprecieze succesiv viteza şi durata mişcării unor obiecte care se deplasau într-un cadru rectangular. Pe această cale, s-a demonstrat că viteza aparentă este egală cu raportul dintre spaţiul aparent şi durata aparentă a mişcării. S-a demonstrat astfel că viteza poate fi percepută direct, independent de percepţia spaţiului şi timpului. Cu toate acestea, nu este exclus ca uneori să apreciem viteza şi după timpul şi spaţiul parcurs, în alte

experimente, Brown a demonstrat că cu cât indicii spaţiali sau temporali sunt mai accesibili, cu atât aprecierea vitezei este mai bună.Cercetările lui Piaget (1946) s-au centrat pe achiziţia invariantului perceptiv al vitezei la copil şi a demonstrat că acest lucru nu se produce decât pe la 8-9 ani. Sub această vârstă, intuirea vitezei este ordinală: un obiect este considerat mai rapid decât altul dacă îl precedă în timp sau în spaţiu, într-o fază intermediară, copilul va înţelege că o diminuare a distanţei între două obiecte mobile ce se deplasează pe aceeaşi traiectorie înseamnă că al doilea obiect este mai rapid. Ppercepţia vitezei nu ar depăşi nivel hiperordinal, ceea ce ne obligă să presupunem că orice viteză este apreciată prin comparaţie cu o altă viteză. Problema care se pune este de a şti care este această a doua viteză de comparaţie în cazurile în care este vorba despre aprecierea vitezei unui singur obiect în mişcare. Din acest punct de vedere, Piaget distinge două situaţii:•    mobilul de comparaţie va fi mişcarea privirii în cazurile de urmărire oculară;•   în cazurile de fixare oculară se impune în prim-plan mecanismul deplasării excitaţiei retiniene ce implică fenomenul de postacţiune. Cercetările moderne au confirmat această idee prin identificarea la nivelul retinei a efectelor create de mişcarea unui punct luminos în întuneric: cu cât punctul se deplasează mai rapid, cu atât urma excitatorie de la nivelul retinei este mai lungă. Această urmă (postefect) reprezintă intervalul dintre cele două viteze, care serveşte la aprecierea vitezei obiectului în mişcare.Condiţiile spaţiale în care se produce mişcarea au un efect major asupra impresiei de viteză. S-a demonstrat că viteza pare mai mare atunci când traiectoria este mai scurtă. Brown a mers mai departe, considerând că viteza aparentă este invers proporţională cu mărimea câmpului de mişcare, în aceste condiţii, dacă se dublează toate dimensiunile stimulilor (mărimea spaţiului de referinţă, mărimea obiectelor mobile, intervalele dintre ele), trebuie să fie dublată şi viteza obiectelor pentru a obţine aceeaşi impresie de viteză. Brown a denumit această relaţie principiul transpoziţiei de viteză.Brown a demonstrat şi existenţa unui fenomen de constanţă a vitezei: dacă viteza percepută este determinată doar de cea a mişcării retiniene, un obiect mobil situat mai departe va fi perceput ca având o mişcare mai lentă.Walach (1939, apud Delorme, 1982) avansează următoarea explicaţie a celor două fenomene amintite mai sus : vitezele sunt percepute ca fiind egale atunci când părţile de traseu parcurse pe unitate de timp sunt egale. Fenomenul transpoziţiei ne obligă însă să presupunem că percepţia vitezei nu este în funcţie doar de viteza retiniana, ci şi de reperele spaţiale fixe. Cercetările mai noi au demonstrat că prezenţa reperelor fixe poate altera nu numai direcţia unei mişcări, ci şi viteza sa. Această problemă a fost mult timp ignorată de către cercetătorii care utilizau în experienţele lor un stimul mobil unic într-un câmp omogen. Spre exemplu, s-a descoperit că pisicile dispun de un veritabil sistem al detectorilor de mişcare care reacţionează diferit, în funcţie de contextul spaţial în care se efectuează mişcarea. Aceşti detectori de mişcare îi permit pisicii să descompună mişcarea în secvenţe, ca şi cum ar fi rulată cu încetinitorul, ceea ce permite o precizie remarcabilă în prinderea prăzii, precum şi în cădere (pisica întotdeauna cade în picioare).

Cât priveşte cea de-a doua întrebare la care trebuie să răspundă cercetarea percepţiei mişcării, rolul mişcărilor oculare şi al proceselor retiniene, s-a demonstrat fără dubiu implicarea lor în percepţia mişcării. Concluzia lui Delorme (1982) este că s-ar putea să nu fie nimic paradoxal dacă avem în vedere cercetările lui Piaget  et all,care au demonstrat că, în aprecierea vitezelor, mişcările retiniene şi cele oculare se pot combina, în situaţiile în care urmărirea oculară a obiectului imobil se face cu o anumită întârziere a privirii faţă de obiect avem de-a face cu o percepţie de accelerare. Un alt mecanism implicat în mişcările oculare şi procesele retiniene estefrecvenţa temporală. Cercetările au demonstrat că viteza poate fi percepută direct cu ajutorul proceselor retiniene.Cercetările în privinţa mecanismelor percepţiei mişcării sunt îngreunate deoarea mecanismele perceptive ale omului se dovedesc mai puţin precise în estimarea distanţeloi dintre obiectele aflate în mişcare şi în anticiparea poziţiilor lor reciproce în succesiune momentelor temporale. Dacă nu se exersează în mod special, această funcţie rămâne li un nivel foarte scăzut. De aceea, în cercetările respective trebuie să se ţină cont, ci variabilă de control, de nivelul de exerciţiu şi de antrenament al subiecţilor în estimară vitezelor şi distanţelor.

10.7. Aprehensiunea perceptivăPentru a înţelege mai bine funcţionarea perceptivă, trebuie să facem distincţie între două modalităţi de percepere : 1) aprehensiunea perceptivă şi 2) comprehensiunea perceptivă, Aprehensiunea perceptivă se bazează, în mod esenţial, pe procesarea senzorială a informaţiei şi include un prim nivel de procesare semantică, în limitele unor calităţi simple ale stimulului care vizează dacă acesta este plăcut, neplăcut, agreabil, periculos, Comprehensiunea perceptivă sau înţelegerea perceptivă se bazează, în mod esenţial, pe o procesare profundă a informaţiei.Din punct de vedere ontogenetic, comprehensiunea perceptivă intervine mai târziu şi este influenţată de o serie de factori exogeni şi endogeni şi în primul rând de limbaj.Putem să mai operăm o distincţie între aprehensiune şi comprehensiune vizuală şi auditivă.Capacitatea de aprehensiune vizuală se defineşte prin numărul de unităţi infor-maţionale percepute în urma unei unice explorări, în condiţiile unei expuneri precis determinate a stimulului. Timpul standard de expunere a stimulilor pentru studiul capacităţii de aprehensiune vizuală este de 0,1 secunde.

Aprehensiunea perceptivă auditivăDeutsch (1970) consideră că în prezentarea auditivă sunt implicate două tipuri de codaje: unul pentru stimulii verbali, altul pentru stimulii nonverbali. Dumaurier (1992) a comparat performanţele răspunsurilor verbale la un material verbal cu performanţele răspunsurilor nonverbale la un material nonverbal. S-a cerut subiecţilor să reproducă în ordine sunetele pe care le-au auzit. S-a măsurat corectitudinea reproducerii şi a ordinii elementelor prezentate. Sunetele aveau un caracter familiar şi durata de expunere a fost de o secundă. La un alt grup s-au realizat măsurători cu stimuli vizuali prezentaţi câte un element pe secundă. Autoarea a utilizat drept subiecţi copii, împărţiţi în opt grupe, de la copii sugari până la 10 ani, şi adulţi. Un prim rezultat sugerează că aprehensiunea sunetelor este la

toate grupele de vârstă net inferioară vitezei capacităţii de aprehensiune a cifrelor. Aceeaşi diferenţă netă se constată şi în ceea ce priveşte aprehensiunea cuvintelor faţă de sunete. Absenţa familiarităţii unor cuvinte sau gradul lor mare de complexitate nu reuşesc să anuleze superioritatea performanţelor la stimulii vizuali faţă de cei acustici. Această superioritate a performanţelor pentru materialul verbal se menţine şi după o familiarizare prelungită cu stimulii sonori şi obiectele care le produc, inclusiv după un antrenament special în sarcinile de reproducere a stimulilor sonori.Teoria dublului codaj a fost confirmată şi s-a demonstrat că un sunet ascultat poate fi codat fie sub formă de imagine auditivă (memorie senzorială), fie sub forma denumirii ale, atunci când este posibil (obiectul care emite sunetul, nota muzicală). Pe baza ropriilor cercetări, Dumaurier (1992) avansează ipoteza conform căreia codajul sub brmă de imagine auditivă (codaj senzorial) activează mecanisme subvocale, împiedicând astfel un codaj verbal. Această localizare a mecanismelor subvocale în timpul codajului senzorial ar putea face cele două tipuri de codaj (senzorial şi verbal) incompatibile la un moment dat. Dovada psihologică a codajului senzorial şi a efectului său de remanentă îl onstituie imaginile auditive reactivate cotidian, atunci când ne urmăresc pasaje melodice derivate din muzica ascultată sau din muzica ce însoţeşte un film sau o reclamă.

10.8. Variabile experimentaleVariabilele dependente ce descriu comportamentul subiectului în urma perceperii unui obiect, a unui stimul, a unei scene vizuale sau a unor cuvinte, melodii, zgomote etc. sunt următoarele:•   Raportul verbal, care se bazează pe răspunsurile verbale emise de către subiect în timpul experimentului.•   Timpul de răspuns este o variabilă mult mai frecvent folosită şi mult mai precisă. Putem cere subiecţilor să ofere răspunsuri prin acţionarea unor dispozitive mecanice, electrice, electronice sau digitale (manete, butoane, taste, pedale etc.).• Indicatori ai calităţii performanţelor: numărul de răspunsuri corecte, greşite, de omisiuni.Variabilele independente au fost într-o bună măsură descrise în acest capitol la particularităţile stimulului, avându-se în vedere complexitatea problemei pentru psihologia experimentală a percepţiei, în plus, putem avansa o clasificare, ordonare mai accesibilă studenţilor şi tinerilor cercetători:-   Modificarea caracteristicilor fizice ale stimulilor, respectiv mărimea, forma, fundalul, perspectiva, unghiul de vedere al stimulilor vizuali. Stimulii auditivi pot fi variaţi în raport cu frecvenţa, intensitatea, timbrul, complexitatea.-    Eşalonarea în timp a percepţiei, prin prezentarea separată a unor părţi ale unui stimul la intervale scurte de timp sau prin reducerea timpului de acţiune a întregului stimul până la nivelul milisecundelor.-   Aspecte calitative ale variabilei independente, cum ar fi:  creşterea animalelor în întuneric, solicitarea subiecţilor să poarte ochelari speciali care le deformează ve-derea, blocarea mişcărilor motorii sau modificarea caracteristicilor câmpului vizual sub aspectul omogenităţii, cromatismului, dungilor reiate etc.Variabilele de control sunt numeroase datorită complexităţii stimulilor pereep&A» reactivităţii specifice a participanţilor la experimente. Pe parcursul acestui capitol am

pus în evidenţă diferite variabile de control, astfel încât în continuare vom proceda la o sistematizare şi enumerare a acestora.•   Vârsta: dimensiunea genetică a percepţiei a fost demonstrată în ceea ce priveşte dependenţa ei de evoluţia structurilor operatorii la copil, precum şi de uzura normală a analizatorilor odată cu avansarea în vârstă.•   Sexul este o variabilă care intervine în strânsă legătură cu conţinutul unor situaţii--stimul. Sunt situaţii în care este de preferat ca studiile să se realizeze într-o manieră distinctă, pe grupuri de bărbaţi şi femei.•   Nivelul intelectual este un fapt dovedit prin cercetările lui Piaget şi alte cercetări care demonstrează legătura dintre percepţie şi inteligenţă. Din acest motiv, se impune egalizarea subiecţilor sub aspectul coeficientului intelectual. Precum se ştie, inteligenţa dobândeşte specializări de ordin verbal sau nonverbal tocmai în raport cu particularităţile stimulilor perceptivi şi, din acest motiv, egalizarea factorului intelectual trebuie să aibă în vedere şi aceste diferenţe.•   Diferenţe interculturale care au fost analizate pe larg în acest capitol.•   Influenţa unor factori emoţionali•  Influenţa unor factori motivaţionali

10.9. Tehnici, procedee, aparateDesene cu ajutorul cărora se prezintă diverşi stimuli sau iluzii perceptive. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fizicieni, astronomi, mineralogi, geometricieni şi fiziologi au realizat în cea mai mare parte iluziiile optico-geometrice.Subiecţilor le sunt prezentate desene şi imagini în funcţie de structura experimentului, separat sau grupat ori simultan sau într-o anumitaă succesiune. Durata expunerii şi aspectul cromatic sunt variabile Tahistoscopul este aparatul cel mai frecvent utilizat în studiul experimental al per-cepţiei. Cu ajutorul lui se realizează studierea percepţiei vizuale în condiţii precis determinate de iluminare a stimulului şi mai ales de durată de expunere.Tahistoscopul electronic este astfel construit încât i se asigură subiectului condiţii de adaptare vizuală, putând să privească în interiorul aparatului prin intermediul unui dispozitiv care izolează subiectul de stimulii vizuali externi. Dispune de fante prin intermediul cărora se introduc stimulii desenaţi pe cartonaşe sau imagini simple, complexe, acromatice, cromatice ş.a.m.d.Aparate pentru evaluarea mişcării oculare - sunt destinate urmăririi modului în care se realizează mişcările oculare, în condiţiile explorării vizuale sau ale lecturii.Stereoscopul este utilizat în studiul percepţiei tridimensionale. Principiul de bază al  acestui aparat constă în prezentarea a două imagini bidimensionale care redau acelaşi obiect, dar din poziţii diferite.În studiul percepţiei auditive se utilizează generatoare de sunete, dar mai ales casetofonul sau alte modalităţi de înregistrare auditivă cum ar fi CD-ul şi calculatorul.Proba percepţiei periferice (PPT) (WAHR, Vienna Test System) este destinată evaluării abilităţii persoanei de a percepe şi procesa informaţiile vizuale periferice, punând accentul pe percepţia rapidă a stimulilor ce intră în câmpul vizual prin părţile laterale.Proba poate fi administrată ca o probă unică sau ca o probă background desfăşurată simultan cu o probă în prim plan. Atenţia vizuală a subiectului testat este focalizată în

ambele versiuni de testare pe monitor, fie pe globul ce apare în mijlocul ecranului, fie pe proba din prim plan.Prezentarea probei se face cu ajutorul unui aparat special de testare ce încorporează aşa-numita „expunere periferică" constând din diode emiţătoare de lumină care sunt aranjate pe verticală şi pe orizontală şi permit stimulilor luminoşi să se mişte de la periferie spre centrul câmpului vizual.Proba pentru investigarea capacităţii de apreciere a vitezelor şi distanţelor(DEST, Vienna Test System) în multe domenii ale vieţii moderne, orientarea în spaţiu şi timp prezintă o înaltă relevanţă practică.Proba formării ipotezelor în câmpul perceptiv vizual (HYPO, Vienna Test System) prezintă subiectului testat, pe ecranul aparatului de testare, o matrice constând din 9x4, 11 x 5, 13 x 6, 19 x 8 sau 19 x 13 puncte. Această matrice conţine o configuraţie de puncte formând o structură invizibilă pentru subiect şi care are la bază un algoritm necunoscut pentru el. Sarcina acestuia este de a examina cu ajutorul creionului optic punctele matricei într-o anumită ordine pentru a găsistructura ascunsă, mai întâi prin încercări şi greşeli şi, mai apoi, în stadiul următor, prin elaborarea şi urmărirea ipotezelor.Câteva teme de cercetare ce pot fi realizate cu ajutorul probei formării ipotezelorsunt: studiul relaţiei dintre capacitatea de structurare a câmpului perceptiv şi eficienţa inteligenţei, raportul dintre nivelul reacţiei decizionale motorii şi capacitatea de structurare a câmpului perceptiv.Proba de evaluare a capacităţii perceptive în câmpul vizual central (GFT, Vienna Test System) îşi propune antrenarea şi controlul capacităţii perceptive a subiectului în câmpul vizual central. Subiectul, a cărui privire este fixată asupra unui desen animat dintr-un colţ al ecranului aparatului de testare, trebuie să semnaleze receptarea unor stimuli vizuali periferici, prin apăsarea unei taste. Punctul de fixare al privirii este mutat succesiv în cele patru colţuri ale ecranului, instructajul primit de subiect fiind : „într-un colţ al ecranului va apărea un desen animat, pe care sunteţi rugat să-1 urmăriţi. Este important ca privirea să vă rămână fixă în colţul în care este prezentat filmuleţul. Cu coada ochiului trebuie să urmăriţi întregul ecran. Din când în când, pe ecran vor apărea alte figuri. De fiecare dată când sesizaţi apariţia acestor figuri, apăsaţi cât puteţi de rapid tasta neagră. Proba începe odată cu apăsarea tastei negre".

Proba de percepţie spaţială 3D (PST 13, Vienna Test System) măsoară capacitatea de orientare spaţială a subiectului, iar domeniile sale de aplicabilitate pot fi de la psihologia dezvoltării sau a muncii până la psihologia experimentală sau clinică.