MARIA HARBĂDĂ

–2012-

CUPRINS

INTRODUCERE

TITLUL I. DREPTUL DE PROPRIETATE IN CONDITIILE ECONOMIEI DE PIATA Importanta cunoasterii problemei dreptului de proprietate in conditiile economiei de piata1.1. Proprietatea si dreptul de proprietate 1.1.1. Dreptul de proprietate 1.1.2. Continutul dreptului de proprietate si caracteristicile sale 1.1.3. Posesiunea si efectele juridice produse de ea 1.2. Dobandirea si trasmiterea dreptului de proprietate 1.2.1. Accesiunea 1.2.2. Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva 1.2.3. Hotararea judecatoreasca, testamentul, traditiunea si ocupatiunea1.3. Bunurile 1.3.1. Notiuni generale 1.3.2. Clasificarea bunurilor1.4. Patrimoniul1.5. Regimul juridic al bunurilor apartinind domeniului public.Dreptul de proprietate publica(dominiala)1.6. Apararea dreptului de proprietate publica prin revendicare 1.6.1. Definitie si importanta 1.6.2. Caracterele actiuni in revendicare Intrebari si teste a)Intrebari b)TesteTITLUL II. NOTIUNI DE TEORIE GENERALA A OBLIGATIILOR CIVILE Importanta cunoasterii problemei obligatiilor civileII.1. Definitia obligatiei si elementele componente II.1.1. Definitia obligatiei II.1.2. Elementele rapoatului juridic obligationalII.2. Izvoarele obligatiei civile II.2.1. Contractul – cel mai important izvor de obligatii civile II.2.2. Delictul sau faptul ilicit cauzator de prejudiciu II.2.3. Imbogatirea fara justa cauza II.2.4. Vointa unilaterala ca izvor de obligatii II.2.5. Alte izvoare de obligatii prevazute de legeII.3. Efectele obligatiei II.3.1. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului II.3.2. Garantii speciale personale II.3.3. Garantii speciale realeII.4. Stingerea obligatiei II.4.1. Notiuni generale II.4.2 Moduri de stingere a obligatieiII.5. Transmiterea obligatiei II.5.1. Cesiunea de creanta II.5.2. Subrogatia in drepturile creditorului Intrebari si teste a)Intrebari b)Teste TITLUL III. DIFERITE CONTRACTE SPECIALE - CELE MAI IMPORTANTE CATEGORII DE ACTE JURIDICE CIVILE Importanta cunoasterii problemei contractului civil III.1. Notiuni generale privind contractul civil III.1.1. Notiunea si trasaturile contractului civil

2

III.1.2. Clasificarea contractelor civileIII.2. Desfiintarea contractelor civile III.2.1. Anularea III.2.2. Revocarea III.2.3. Rezolutiunea III.2.4. ReziliereaIII.3. Diferite categorii de contracte speciale reglementate expres in Noul Cod Civil III.3.1. Contractul de vanzare (art. 1650 - 1740 din NCC) III.3.2. Contractul de mandat (art. 2009 - 2012 NCC) III.3.3. Contractul de schimb (art. 1763 - 1765 din NCC) III.3.4. Contractul de locatiune (art. 1777 - 1823 din NCC) III.3.5. Contractul de antrepriza (art. 1851 - 1873 din NCC) III.3.6. Contractul de asigurare (art. 2199 - 2213 din NCC) III.3.7. Contractele reale (art. 2144 - 2170; art. 2171 - 2183; art. 2103 - 2143 din NCC) III.3.8. Tranzactia (art. 2267 - 2278 din NCC) III.3.9. Contractul de asigurare - cel mai important contract aleatoriu (art. 2199 - 2241 din NCC) III.3.10. Contractele de societate civila (art. 1881 - art. 1954 din NCC) Intrebari si teste a)Intrebari b)TesteTITLUL IV. MOSTENIREA (SUCCESIUNEA) I LIBERALITĂ ILE: DONA IA I TESTAMENTUL (art.Ș Ț Ț Ș 953 - 1163 din NCC) Importanta cunoasterii problemei succesiunii(mostenirii)IV.1. Notiunea mostenirii si caracterele juridice ale transmisiunii succesorale IV.1.1. Notiunea mostenirii si felurile ei IV.1.2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale IV.1.3. Data si locul deschiderii succesiunii IV.2. Conditiile generale ale dreptului la mostenire IV.2.1. Mostenirea si importanta ei in viata si activitatea oamenilor IV.2.2. Conditiile generale ale dreptului la mostenireIV.3. Liberalită ile: Dona ia i Testamentul - Mo tenirea testamentară i regimul său juridicț ț ș ș șIV. 4. Rezerva succesorala IV.4.1. Notiunea de rezerva succesorala si cotitatea disponibila IV.4.2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale IV.4.3. Mostenitorii rezervatari si intinderea rezervelorIV.5. Drepturile succesorale ale sotului supravietuitor IV.5.1. Consideratii generale IV.5.2. Conditii pentru ca sotul supravietuitor sa mosteneasca IV.5.3. Drepturile succesorale speciale ale sotului supravietutor IV.6. Limita dreptului de a dispune asupra mostenirii IV.6.1. Interdictia incheierii unor pacte asupra succesiunii viitoare a)Notiunea de pact asupra unor succesiuni nedeschise b)Mostenirea contractuala IV.6.2. Interdictia substitutiilor fideicomisare – limita a dreptului de a dispune asupra mostenirii a) Substitutia fideicomisara – dezvotarea institutiei si justificarea opririi acestora b) Caracterele juridice ale fideicomisare c) Sanctiunea nerespectarii interdictiei substitutiei fideicomisare Intrebari si teste a)Intrebari b)Teste IV.7. Partajul succesoral în Noul Cod Civil( art.1143-1145 ; art. 1155-1163 Ncc) IV.7.1. Notiuni generale IV.7.2. Cadrul legal de reglementare IV.7.3. Conditii de fond si de forma pentru realizarea partajului succesoral IV.7.4. Masa partajabila IV.7.5. Formele partajului succesoral IV.7.6. Desfiintarea partajului IV.7.7. Partajul de ascendentIV.8. Partajul de ascendent Intrebari si teste a)Intrebari

3

b)Teste

LISTA DE ABREVIERE

• alin. -- alineatul • art. – articolul • B. Of. – Buletinul Oficial • C. civ. – Codul civil • C. D. – Culegere de decizii • C. fam. – Codul familiei • C. mun. – Codul muncii • C. proc. Civ. – Codul de procedura civila • C. proc. pen. – Codul de procedura penala • C. pen. – Codul penal • Col. civ. –colegiul civil • Conf. – conform • C.S.J. – Curtea Suprema de Justitie • D. – decret • dec. civ. – decizia civila • Dec. de indrumare – decizia de indrumare • disp. – dispozitia • Edit. – editura • H.C.M. – Hotarirea Consiliului de ministri • J.N. – Justitia Noua • lit.—litera • L. P. – Legalitatea populara • M. Of. – Monitoerul Oficial • op. cit. – opera citata • O.U.G. – Ordonanta de Urgenta a guvernului • Plen. Trib. Sup. – Plenul tribunalului suprem • Pct. – punctual • R. R. D. – Revista Romana de Drept • Rev. – revista • S. -- sectia • S. civ. – Sectia civila

4

INTRODUCERE

Relatiile sociale , circuitul de valori materiale si spirituale(interne si internationale) precum si legaturile interumane sunt reglementate si ordonate prin variate norme obligatorii care alcatuiesc sistemul de drept al unui stat. In functie de natura raporturilor reglementate, se constituie(definesc) ramurile de drept si institutiile juridice, respectiv cadrul normativ(legal) si institutional specific, caracteristic. In societatea democrata, bazata pe initiativa libera si economia de piata. Dreptul civil se individualizeaza, deosebeste de alte ramuri ale dreptului prin natura specifica a relatiilor sociale, reglementate si prin metoda particulara de reglementare. Dreptul civil , din ratiunile mentionate are in preocuparile sale multiple si variate materii de reglementat.

Dreptul civil constituie o ramura importanta a sistemului dreptului roman, fiind “dreptul comun” in relatia sa cu alte ramuri de drept inrudite. Daca o ramuta de drept nu prevede norme specifice pentru a reglementa un aspect al raporturilor juridice proprii, se aplica regulile incidente ale dreptului civil.

Majoritatea relatiilor patrimoniale care se creeaza intre subiectele de drept, in activitatea economico-sociala “bazate pe echivalenta prestatiilor, care se reduc in esenta la predarea unui lucru, executarea unei lucrari sau prestarea unui serviciu in schimbul unei sume de bani”1 sunt relgementate de normele Dreptului Civil.

Dreptul Civil reglementeaza raporturile patrimoniale de natura economica ce contin drepturi si obligatii evaluabile in bani, precum si rapoturile personale nepatrimoniale lipsite de continut economic, prin care este individualizata persoana in familie si societate, cu insusirile ei proprii.

Raporturile patrimoniale si raporturile personale nepatrimoniale care alcatuiesc obiectul de reglementare al dreptului civil sunt fundamentate pe independenta patrimoniala si egalitatea partilor2, bazata pe proprietate publica si privata, titularii de drepturi si obligatii fiind persoanele fizice si persoanele juridice, inclusiv statul.3

Obiectivele disciplinei de drept civil II

1. Titlul I abordeaza dreptul de proprietate:• Publica si privata, in conditiile actuale, sub urmatoarele aspecte:• definitie si caractere

1 R. Sanilevici, Drept Civil. Partea generala, Edit. Universitatii “Al.I.Cuza” Iasi, 1970, p.42 Vezi R. Sanilevici, op. citata, p.53. Vezi, Gheorghe Buta, Noul Cod Civil si unitatea dreptului privat, in vol. NOUL COD CIVIL.COMENTARII, editia a III-a, revazuta si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti, 2011, p. 45-70.

5

• formele dreptului de proprietate publica si privata ( conform art. 135 Constitutie) si regimului lor juridic;• apararea dreptului de proprietate prin mijloacele dreptului civil (actiunea in revendicare).

2. Titlul II se refera la elementele definitorii ale obligatiilor civile si anume:• definitia obligatiei civile;• continutul, elementele obligatiei civile;• izvoarele obligatiilor civile.

3. Titlul III reda distinct de alte acte juridice, contractul civil, prezentind:• definitia si clasificarea contractelor civile;• conditii de validitate;• efectele;• executarea• tipuri de contracte reglementate expres in Codul Civil.

4. Titlul IV indica notiunile generale privind mostenirea (succesiunea) iș liberalită ile - dona ia i testamentul, astfel:ț ț ș• notiunea mostenirii si caracterele juridice ale transmiterii succesorale;• conditii generale ale dreptului la mostenire;• rezerva succesorala;• drepturile succesorale ale sotului supravietuitor;• mostenirea testamentara (testamentul, felurile testamentului, cauze de ineficienta a testamentului);• partajul succesoral;• partajul de ascendent.

In desfasurarea materiei care face obiectul de prezentare (cercetare) al acestei carti se opereaza cu conceptele fundamentale ale dreptului cum ar fi: notiunea dreptului, sistemul juridic, sistemul dreptului, izvoarele dreptului , norma juridica, raportul juridic, raspunderea juridica si altele , care sunt adaptate le cerintele acestui domeniu cercetat, al Dreptului civil.

6

TITLUL I

DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

(Art. 555 - 952 din NCC)

SUMAR

• Proprietatea şi dreptul de proprietate

• Dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate

• Bunurile

Noţiuni generale

Clasificare bunurilor

• Patrimoniul

• Regimul juridic al bunurilor aparţinând domeniului public. Dreptul de

proprietate publică (domenială)

• Apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare

7

TITLUL I

DREPTUL DE PROPRIETATE IN ECONOMIa DE PIATA

Importanţa cunoaşterii problemei dreptului de proprietate în condiţiile economiei de

piaţǎ

Intr-o societate organizata pe baza principiilor economiei de piata, importanta

dreptului de proprietate se amplifica, frecventa actelor juridice civile referitoare la

acest drept fundamental si litigiile in acest domeniu crescind considerabil.

Totodata, se constata ca circulatia bunurilor imbile ( terenuri si constructii) si a

bunurilor mobile ce constituie obiecte ale dreptului de proprietate apartinind

persoanelor fizice si juridice se realizeaza pe doua căi principale: acte juridice civile

a caror efecte se produc in timpul vietii oamenilor care incheie aceste acte, fie prin

transmisiunE succesorală cu efecte dupa moartea titularului bunurilor.

Dreptul de proprietate: publica1 si privata2 este cel mai important drept

subiectiv civil de natura patrimoniala, care are continut economic, evaluabil in bani.

Pentru aceste considerente , nu poate fi conceputa cultura juridica a viitorilor

specialisti in administratia publica si in general in economie, fara cunoasterea celor

mai importante aspecte ale acestei institutii centrale ale Dreptului civil, care

insumeaza norme juridice cuprinse in legea fundamentala româna ( art.44, 46 si art.

136 Costitutie) , Codul civ. - art. 555 - 952 NCC, in Legea fondului funciar nr.

18/1991 precum şi în alte acte normative.

1 - Pentru aspectele noi din Noul Cod Civil, Marilena Uliescu, Dreptul de proprietate în configurarea Noului Cod Civil, în vol. Noul Cod Civil. Comentarii, edi ia a III-a revăzută i adăugită, Universul Juridic, Bucure ti, 2011, p. 92 -ț ș ș 136 ;2 - Referitor la reglementarea actuală a proprietă ii private, ț Laura Dănescu, Larisa Popovici, Dreptul de proprietate privată în Noul Cod Civil, în vol.I - Codul Civil adnotat, 2011, p. 135 - 148.

8

I.1. Proprietatea si dreptul de proprietate

(art.551-554 Ncc)

Între oameni se stabilesc relaţii de muncă în cadrul cărora ei produc

bunuri, pe care şi le însuşesc.

Însuşirea de către oameni a diferitelor bunuri ale naturii, înăuntru şi cu ajutorul

acestor forme sociale, se numeşte proprietate.Proprietatea este, aşadar, un raport

social.

Pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, proprietatea ca raport social se

transformă în drept de proprietate, raportul social pur şi simplu devenind raport

juridic. In societatea cu economie de piata domina dreptul de proprietate privată

(drept fundamental), consacrat prin reguli de drept, care conferă anumitor persoane

sau colectivităţi organizate de persoane în condiţiile legii, putinţa de a poseda, de a

folosi, de a dispune de un lucru.

I.2. Proprietatea privată(art.555-857 Ncc)

Conţinutul dreptului de proprietate şi caracteristicile sale

A fi proprietarul unui bun înseamnă a avea dreptul de a poseda, folosi şi

dispune de acel lucru, în limitele prevăzute de lege, in mod absolut, exclusiv si

perpetuu.(art. 555 Ncc)

a. Posesiunea implică din partea unei persoane exercitarea directă şi

nemijlocită a oricărei acţiuni materiale asupra unui bun, aflat la locul aşezării lui

permanente;1

b. Folosinţa unui bun înseamnă prerogativa pe care o are proprietarul de a

obţine foloasele legate de acel bun pentru îndeplinirea nevoilor sale;

1 A se vedea si , Maria Harbădă,op.cit. , p. 167-170.

9

c. Dispoziţia cu privire la un bun echivalează cu putinţa de a transmite dreptul

de proprietate asupra unei persoane, de a da bunul în gaj, în folosinţă etc., cu un

cuvânt de ai determina regimul juridic.

În situaţia când bunul se găseşte în păstrarea altei persoane (depozit, gaj,

închiriere) posesiunea şi folosinţa pot aparţine şi unui neproprietar, dreptul de

proprietate rămânând însă proprietarului său.

Aşadar, posesiunea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunului ce formează obiectul

unui drept de proprietate nu sunt elemente inseparabile.

• Dreptul de proprietate este un drept absolut. Toate persoanele sunt obligate

să se abţină de la orice încălcare care ar putea aduce atingere exerciţiului dreptului de

proprietate de către titularul său.

• Fiind un drept real, titularul îl poate realiza direct fără concursul altor

persoane. Astfel, proprietarul unei case posedă, se foloseşte, dispune de aceasta, fără

a aştepta intervenţia altei persoane.

• Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, în sensul că proprietarul are

singur folosinţa şi stăpânirea bunului său. El este un drept perpetuu, în înţelesul că nu

se stinge prin neîntrebuinţare, şi un drept alienabil ceea ce înseamnă că se poate

înstrăina.

Posesiunea şi efectele sale juridice (art. 916 – 952 Ncc)

Posesiunea constă în stăpânirea unui lucru sau în folosirea unui drept, de către

o anumită persoană îndrituită să exercite asupra unui lucru sau dreptului respectiv

actele de folosinţă şi de putere ca proprietar sau ca titular al unui drept real.

O persoană posedă, când deţine material un lucru sau când se foloseşte efectiv

de un drept (posesiunea se aplică şi bunurilor incorporale).

Din partea deţinătorului trebuie să existe intenţia de a se considera proprietar,

adică de a-şi însuşi bunul pentru el ori de a se folosi de dreptul respectiv ca de-al său.

Dacă lipseşte această intenţie nu avem o posesiune, ci o detenţiune precară.

10

Condiţiile posesiunii sunt : să fie continuă, paşnică, adică sa nu aibă loc prin

violenţă, publică, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie exercitată pe acuns, şi să fie

exercitată sub nume de proprietar.

Posesiunea1 care îndeplineşte condiţiile de mai sus se cheamă posesiune utilă,

creând în favoarea posesorului o prezumţie de proprietate.

În anumite condiţii, după trecerea unui anumit termen, posesiunea utilă, duce

la dobândirea dreptului de proprietate.

Neîndeplinirea uneia din condiţiile arătate face din ea o posesiune viciată,

adică fără efect din punct de vedere juridic.

Viciile posesiunii sunt deci :

• discontinuitatea,

• violenţa,

• clandestinitatea

• precaritatea.

• Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat de

oricine şi temporar, căci de odată ce încetează posesiunea se consideră a fi utilă.

Acest viciu constă în aceea că deţinerea materială a bunului sau folosirea dreptului se

face la intrevale nenormale.(Exemplu : un teren arabil este lucrat, la doi- trei ani).

1 Vezi şi, Gh. Beleiu,op.cit., p.77.

11

• Violenţa se manifestă ca un viciu relativ şi temporar, putând fi deci invocată

numai de către cel împotriva căruia posesorul deţine bunul şi foloseşte dreptul de

violenţă.

• Clandestinitatea este de asemenea un viciu relativ şi temporar, constând

în aceea că posesiunea este exercitată în ascuns de adversar, încât acesta nu este

în situaţia de a o cunoaşte.

• Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiunii, deoarece

afectează însăşi existenţa acesteia, căci prezenţa sa înseamnă lipsa elementului

intenţional (psihologic) al posesiunii. În acest caz, se spune că posesiunea nu este

exercitată sub nume de proprietar, ea apărând ca o detenţiune precară. Sunt detentori

precari: locatarii, uzufructuarii, depozitarii etc.

Cel care a început prin a poseda cu titlu precar este presupus că posedă astfel

până la dovada contrară.

Posesiunea utilă este presupusă de asemenea până la dovada contrară. Aceasta

înseamnă că elementul intenţional nu tebuie dovedit de către deţinătorul bunului sau

de cel care foloseşte dreptul, ci de cel care formează pretenţii contrare.

Schimbarea detenţiunii precare într-o posesiune utilă se numeşte intervertirea

posesiunii şi are loc în condiţiile stabilite de art. 1858 C. civ.

Efectele posesiunii sunt : a) creează o prezumţie relativă de proprietate în

favoarea posesorului; b) poate conduce în anumite condiţii la dobândirea dreptului de

proprietate; c) posesorul de bună credinţă are dreptul să culeagă fructele şi veniturile

bunului ce-l posedă, nefiind obligat să le restituie decât din ziua chemării în judecată

de către proprietar.

Apărarea posesiunii se face pe cale acţiunilor posesorii. În condiţiile stabilite de

lege, fiind de asemenea un efect al posesiunii. Deosebim două feluri de acţiuni

posesorii :

• în complângere

• în reintegrare (reintegrând). Ultima fiind şi la mâna detentorilor, are mai

mult, un caracter personal.

12

Când posesorul pierde bunul sau nu mai are intenţia să îl păstreze pentru sine -

chiar dacă ar continua să îl deţină - posesiunea încetează şi se pierde. De exemplu,

cineva pierde un bun mobil sau cineva a vândut casa altcuiva, care l-a lăsat în

păstrarea primului; în ambele cazuri posesiunea s-a pierdut.

I.3. Dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate

De regulă, dreptul de proprietate se dobândeşte prin transmiterea din

partea unei persoane către altă persoană, cu ajutorul actelor juridice (vânzarea-

cumpărarea, donaţia, schimbul etc.) sau prin moştenire. În aceste cazuri noul

proprietar este un succesor în drepturi al noului proprietar. Din acest motiv,

asemenea moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numesc moduri derivate.

Sunt însă cazuri când un bun oarecare nu a mai aparţinut altui proprietar,

deoarece el n-a existat înainte, sau deoarece dreptul de proprietate ia naştere

independent de dreptul de proprietate al fostului proprietar. În asemenea cazuri ne

găsim în faţa unui mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate, în Noul Cod civil, sunt:

• accesiunea imobiliară i accesiunea mobiliară,ș

• uzucapiunea i a a cum se afirmă în doctrina nouă a dreptului civil, aceastaș ș

„are o reglementare complet nouă în Noul Cod civil”1

• confiscarea, etc.

• în privin a noută ilor în problema modurilor de dobândire a dreptului deț ț

proprietate, Noul cod civil reglementează hotărârea judecătorească i actulș

administrativ (art. 557, alin.1 i alin.2 NCC) care sunt adăugate la modurileș

men ionate anteriorț 1.

• In privinta modurilor de dobandire a dreptului de proprietate, asa cum

apreciaza doctrina recenta a dreptului civil, s-au mai adaugat in Ncc hotararea

judecatoreasca si actul administrativ (art 557, alin. 1 si alin.2).

1 Ne referim la Marilena Uliescu, Dreptul de proprietate in configurarea Noului Cod Civil. Comentarii. Editia a III-a, revazuta si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti 2011, p 92-136.

13

• In aceasta problema si in concordanta cu Ncc s-a afirmat ca „ aceasta noua

reglementare a fost preluata din doctrina care, in mod constant, a considerat ca

hotararea judecatoreasca este un mod de dobandire a dreptului de proprietate, chiar in

lipsa unei prevederi exprese din Codul civil, atunci cand aceasta este constitutiva sau

declarativa de proprietate( art.888 Ncc).”1

In acelasi sens, inscrierea in Cartea funciara este considerat un mod

de dobandire a dreptului de proprietate privata, in conditiile art. 557 din

Ncc.

Pentru transmiterea proprietăţii asupra bunurilor determinate individual, prin

acte juridice, este suficient numai consimţământul părţilor, fără vreo altă formalitate,

afară de cazul când părţile au comvenit altfel prin contractul încheiat ori când prin

lege se dispune altfel.

Când se transmite însă dreptul de proprietate asupra unor lucruri determinate

prin caractere generice, este necesară, pe lângă consimţământul părţilor, şi

individualizarea bunurilor ce se transmit. Această individualizare se face prin

separarea lor de alte bunuri asemănătoare, o dată cu predarea. Spre exemplu,

persoana căreia i se transmite dreptul de proprietate asupra unei cantităţi de grâu, va

dobândi dreptul de proprietate asupra acestei cantităţi în momentul când, după

acordul părţilor sau concomitent, cantitatea respectivă de grâu a fost separată de rest

şi de regulă predată.

În legătură cu transmiterea dreptului de proprietate, dreptul civil se preocupă şi

de instituţia transcrierii.

Transcrierea este operaţia de îregistrare şi copiere a actelor de transmitere a

proprietăţii imobilelor, sau a drepturilor reale imobiliare, în registre publice.

Transmisiunea bunurilor mobile nu este supusă, în principiu transcrierii, de la

care fac excepţie operaţiunile privind anumite bunuri mobile ca vânzările de maşini

agricole şi altele.

1 Idem , p 96; Cu privire la dobandirea dreptului de proprietate, Mirela Bojana, Moduri de dobandire a dreptului de proprietate privata in Noul Cod Civil, in vol. Noul Cod Civil. Comentarii, p 137-164.

14

Rolul transcrierii este acela de a face cunoscută terţelor persoane situaţia

juridică a bunurilor transmise, pentru a nu se crea dificultăţi în circuitul civil cum ar

fi - de exemplu - vânzarea aceluiaşi bun mai multor persoane, în acelaşi timp sau

succesiv. Transmiterea în sine a bunurilor prin acte juridice nu este influenţată de

transcriere, aceasta neavând altă funcţie decât aceea de a face ca anumite acte

juridice să fie opozabile terţelor.

Transcrierea poate fi invocată cu efect de către cel care a transcris priumul, cu

condiţia ca acesta să nu fi împiedicat pe cel cu care vine în concurs să transcrie,

folosind frauda.

Printre modurile originale de dobândire a dreptului de proprietate cunoscute

deptului civil din România se numără şi accesiunea şi uzucapiunea care reprezintă:

a) Accesiunea dă dreptul proprietarului unui lucru să dobândească tot ceea ce

produce acesta, precum şi accesoriile ce se încorporează la acest lucru potrivit

principiului accesoriul urmează principalul.

Accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară.

• Accesiunea imobiliară. Orice construcţie, plantaţie sau lucrări făcute pe un

teren sunt presupuse până la proba contrarie, a fi făcută de proprietarul acestui teren.

Pământurile adunate pe nesimţite la malurile şi gurile apelor curgătoare se

numesc aluviuni. Proprietarul terenului la care s-au alipit devine şi proprietarul

acestora.

Adaosurile de pământ smulse brusc de ape şi alipite la un teren vecin se

numesc avulsiuni şi ele trec asupra proprietarului terenului la care au fost alipite,

dacă n-au fost revendicate în termen de un an.

Animalele şi păsările semisălbatice, precum şi alte vieţuitoare (iepuri,

căprioare, albine) ce se aşează pe un fond (teren) aparţin proprietarului fondului.

• Accesiunea mobiliară. În cazul în care se unesc două lucruri mobile, care

formează un tot în care în chip necesar unul din ele este mai important decât celălalt,

ne găsim în faţa accesiunii mobiliare. Aceasta poate îmbrăca diferite forme :

• lucrurile unite nu se pot separa (adjuncţiunea),

15

• obiectul nou a luat fiinţă prin aplicarea muncii la un material străin fără

consimţământul proprietarului acestuia (specificaţiunea)

• două corpuri s-au amestecat (confuziunea)

Pentru fiecare din aceste forme ale accesiunii mobiliare există reguli specifice

după care se stabileşte dreptul de proprietate asupra bunului nou creat.

Tot ceea ce produce un lucru în mod periodic, fără ca substanţa lor să scadă se

numesc fructe.

Fructele pot fi :

fructe naturale propriu zise,

fructe industriale

fructe civile.

Astfel ierburile şi în genere tot ceea ce produce pământul fără intervenţia

omului sunt sunt fructe naturale propriu-zise.

Recoltele sunt fructe industriale.

Veniturile băneşti rezultate din bunuri (chirii, dobânzi etc.) sunt fructe civile.

Spre deosebire de fructe, produsele sunt lucruri care se obţin prin scăderea

substanţei, materiei, din care provin. Aşa este, de exemplu, piatra de var faţă de

cariera de piatră sau benzina faţă de ţiţei.

Fructele şi produsele aparţin proprietarului bunului din care provin în baza

accesiunii.

În situaţia în care o persoană a posedat cu rea-credinţă bunul unei altei

persoane, ea trebuie să restituie odată cu bunul şi toate fructele percepute. Posesorul

de bună credinţă nu are această obligaţie, decât din ziua în care a cunoscut că bunul

nu este al său.

Buna-credinţă este convingerea posesorului că are asupra bunului ce posedă un

drept de proprietate, pe baza unui titlu translativ de proprietate pe care îl consideră

valabil.1

Buna-credinţă se presupune până la proba contrarie, aşa încât cel ce pretinde că

o persoană este de rea-credinţă va trebui să dovedească acest lucru.1 Vezi şi , Elena Iftimie,ş.a, op. cit., p. 125-126

16

b) Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mijloc de dobândire a

proprietăţii asupra unui bun imobil, printr-o posesiune prelungită.

Posesiunea trebuie să fie neviciată. În general timpul cerut pentru prescrierea ei

(adică pentru ca posesiunea să se transforme în proprietate) este de 30 de ani. În acest

caz nu interesează dacă posesorul este de rea-credinţă şi stăpâneşte bunul fără just

titlu.

Termenul de prescripţie este scurtat de la 10 la 20 ani - după anumite distincţii

prevăzute prevăzute de Codul civil - pentru posesorul de bună-credinţă şi care

stăpâneşte bunul cu just titlu.

Se numeşte just titlu orice act juridic translativ de proprietate valabil încheiat,

dar care nu provine de la adevăratul proprietar. Un act juridic translativ de proprietate

anulabil poate constitui just titlu, în ipoteza în care anulabilitatea nu i-a fost

cunoscută posesorului de bună credinţă, care îl invocă. Acest act juridic anulabil nu

poate fi opus ca just titlu celui îndreptăţit a cere anularea sa. Un act juridic translativ

de proprietate nul nu poate constitui un just titlu.

• Dovada justului titlu este în sarcina celui care îl invocă, în timp ce buna

credinţă se prezumă tot timpul cât durează posesiunea. De aceea se spune că reaua-

credinţă care survine nu împiedică uzucapiunea de 10 până la 20 ani.

• Sunt anumite situaţii care împiedică definitiv cursul prescripţiei. În acest

caz se vorbeşte de întreruperea prescripţiei. Efectul anterior al posesiunii este

înlăturat şi se impune să înceapă o nouă posesiune. (exemplu: situaţia în care

posesorul pierde posesiunea lucrului mai mult de un an sau când bunul este reclamat

de proprietar etc.

• Împiedicarea vremelnică a curgerii termenului de prescripţie, datorită

minorităţii sau altor câtorva împrejurări, constituie motive de suspendarea

prescripţiei.

Fiind un obstacol temporar, suspendarea prescripţiei are ca efect încetarea

cursului prescripţiei iar din momentul dispariţiei evenimentului ce a provocat această

suspendare prescripţia îşi reia cursul, posesiunea începută putând fi continuată.

17

Suspendarea are efecte numai în raporturile dintre posesor şi o anumită

persoană determinată, în timp ce întreruperea este opozabilă tuturor.

Posesorul poate renunţa la prescripţie numai după ce acesta s-a împlinit. Prin

împlinirea termenului posesorul devine proprietarul bunului chiar în ziua când a

început să curgă prescripţia. Ea are, deci efect retroactiv.

• În anumite condiţii stabilite de lege, posesiunile pot fi unite. Astfel,

posesiunea unei persoane poate fi unită cu a unei alte persoane care obţine bunul de

la prima persoană.

Această unire se numeşte joncţiunea posesiunilor, rolul ei fiind asigurarea

împlinirii prescripţiei pentru care este necesar însă ca ambele posesiuni să nu fie

viciate.

C. Printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate se mai numără

hotărârea judecătorească, testamentul, tradiţiunea, şi ocupaţiunea .

• Tradiţiunea, constă în predarea efectivă a lucrului şi nu este decât un mod de

executarea convenţiei de transmitere sau constituire a unui drept real. Cu toate

acestea, tradiţiunea este un mod de transferare a dreptului de proprietate în

următoarele cazuri:

• când contractul are ca obiect un lucru nedeterminat numai în genere (de ex:

se vinde 7 kg grâu dintr-o cantitate de 1000kg grâu; individualizarea şi

determinarea se vor face numai cu prilejul tradiţiunii);

• când un terţ dobândeşte un lucru mobil de la altcineva, altul decât

adevăratul proprietar;

• în cazul unui dar manual.

Ocupaţiunea constituie posibilitatea de a-şi însuşi bunuri ce nu aparţin

nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de pe un fond străin

etc.

Pierderea proprietăţii are loc în următoarele situaţii :

• prin înstrăinarea de bună voie a bunului;

• prin distrugerea lucrului;

18

• prin accesiunea sau încorporarea bunului la alt bun, aparţinând altei

persoane;

• prin nereclamarea bunului pierdut în termenul stabilit de lege;

• prin confiscare;

• prin uzucaparea acestuia de către o altă persoană.

I.4. BUNURILE (Cartea a III-a, art.535-550 din Ncc)1

a) Noţiunea

Art.535 Ncc prevede ca sunt bunuri lucrurile corporale sau

necorporale care constituie obiectul unui drept patrimonial.

În sens economic, un bun este orice lucru care este util.

În accepţiune juridică, bunurile sunt lucrurile care pot constitui obiectul unei

apropieri individuale ori colective şi care pot fi exprimate într-o valoare bănească.

Cu privire la bunuri se stabilesc drepturi şi obligaţii civile.

b) Clasificarea bunurilor

A. Există mai multe criterii de clasificare a bunurilor, cele mai importante

dintre ele fiind următoarele:

• Bunurile mijloace de producţie şi bunurile obiecte de consum.

• Bunurile corporale care au existenţă materială, servind satisfacerii

nevoilor oamenilor (animale, vegetale)

Bunurile încorporale sunt,cale care n-au decât o existenţă abstractă, dar

reprezintă totuşi o valoare apreciabilă în bani cum ar fi: opera literară, serviciul pe

care debitorul a promis să-l facă etc.

1 Cu privire la unele aspecte in problema bunurilor din Ncc, Oana Ureche, Administrarea bunurilor altuia- alegerea unei forme de administrare, in Vol.I –Codul CIVIL. ADNOTAT, 2011, p. 149.

19

Printre bunurile incorporale se numără şi drepturile, în afară de cele legate

strict de personalitatea umană.

B. O altă clasificare a bunurilor constă în deosebirea bunurilor

determinate individual sau certe (o casă,un automobil,) de bunurile determinate doar

prin caracterele lor generice sau bunurile de gen (banii, cerealele etc.). Primele sunt

privite în lumina însuşirii lor specifice, în timp ce secundele sunt văzute prin prisma

caracterelor comune ale întregii categorii de bunuri respective.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor certe se transmite de regulă, prin

simplul acord de voinţă şi independent de predarea lucrului. De aceea, pieirea unor

astfel de bunuri înainte de a fi predate exonerează pe debitor de răspundere, în cazul

în care bunurile au pierit ca urmare a unui caz de forţă majoră sau fortuit. În situaţia

bunurilor determinate prin caractere generice, soluţia este contrară.

C. După un criteriu asemănător celui al clasificării de mai sus,

bunurile se mai divid în : fungibile şi nefungibile. Primele se pot înlocui unele cu

altele (grâul, combustibilul, etc.), în timp ce bunurile nefungibile înlătură

posibilitatea unei asemenea substituiri (exemplu: tabloul “Carul cu boi” pictat de

Nicolae Grigorescu).

Efectele produse de operaţiile juridice care au de obiect aceste bunuri diferă

după cum ele fac parte dintr-o categorie sau alta, şi anume:

prin împrumutul având drept obiect bunuri fungibile se transmite însăşi dreptul

de proprietate ;

prin cel privitor la bunurile nefungibile se transmite numai dreptul de folosinţă

(comodatul).

• Bunurile divizibile sunt cele care se pot împărţi, fără să-şi piardă

valoarea economică (o stofă etc.), în timp ce bunurile nedivizibile, o dată împărţite,

înlătură posibilitatea de a mai fi folosite ca atare (un animal etc.). Bunurile

principale pot fi utilizate independent de orice alt bun (un automobil, un imobil,

etc.),

20

• Bunurile accesorii, spre deosebire de primele, sunt destinate să servească

acestora (arcuşul unei viori, vâslele luntrii). Consecinţa juridică a acestei clasificări

este exprimată în regula : accesoriul urmează regimul principalului. Astfel dacă

vioara a fost închiriata pentruun concert, se subânţelege că a fost închiriat şi arcuşul

nepurtându-se percepe o sumă suplimentară pentru el.

• Bunurile consumptibile sunt cele care se consumă de la prima

întrebuinţare (exemplu: alimentere), în vreme ce bunurile neconsumptibile nu-şi pierd

fiinţa decât printr-o întrebuinţare îndelungată (exemplu:îmbrăcămintea).

• Bunurile scoase din circuitul civil general, cum sunt bunurile

proprietate publică prevăzute de articolul 135 din Constituţie încât nu pot forma

obiectul actelor juridice civile, în aceiaşi măsură în care îl formează cele aflate în

circuitul civil general.

• Bunurile apropriate sunt cele care se află în stăpânirea unei persoane, în

opoziţie cu bunurile al căror proprietar nu poate fi identificat. Legată de această

împărţire a bunurilor, amintim şi categoria bunurilor vacante. Acestea din urmă sunt

bunuri care, deşi prin natura lor ar trebui să se afle în stăpânirea cuiva, nu au cu toate

acestea un proprietar (moştenirea în timpul vacanţei succesorale).

D. Noul Cod civil român clasifică bunurile în urmatoarele 2 categorii( art. 536

Ncc):

mobile

imobile.

Acest criteriu de clasificare a bunurilor reprezintă cea mai importantă

sistematizare a acestora în economia de piaţă.

Bunurile care se pot mişca dintr-un loc sau altul, fie prin forţa lor proprie, fie

cu ajutorul unei energii străine, se numesc mobile sau mişcătoare (animalele, obiecte

de mobilier,etc.).

Există unele situaţii când bunurile, deşi mobile prin natura lor, sunt totuşi în

anumite condiţii, bunuri imobile (prin destinaţia sau prin obiectul lor care se aplică).

Există şi situaţia inversă când bunuri imobile prin natura lor , sunt cu toate acestea,

21

bunuri mobile (prin anticipaţie şi determinarea legii) Aceste situaţii sunt prevăzute de

Codul civil, în mod expres. Legislaţia noastră cuprinde reguli deosebite privitoare la

anumite operaţii juridice, după cum bunul este mobil sau imobil.

E. Banii fac de asemenea parte din categoria juridică a bunurilor.

În circuitul civil, banii sunt un mijloic de stingere a obligaţiilor.

F. Titlurile de valoare care se prezintă sub forma:

titluri la purtător, a cărui proprietate se transmite prin simpla sa

predare;

titlu la ordin, în baza căruia executarea obligaţiei cuprinsă în el nu poate

fi pretinsă decât de posesorul titlului, care justifică dreptul printr-un şir neîntrerupt de

giruri;

titlu nominativ, care se caracterizează prin faptul că poartă indicarea

precisă a persoanei îndreptăţite să ceară plata.

I.5. Patrimoniul

Noţiunea de patrimoniu desemnează totalitatea bunurilor ce constituie

averea unei persoane, sau respectiv ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei

persoane, evaluabile în bani, având o valoare economică.

Pe baza acestui concept juridic se explică urmatoarele notiuni juridice:

♦ gajul general al creditorilor chirografari;

♦ subrogaţia reală ;

♦ transmiterea deodată a activului şi pasivului succesoral;

♦ dezmembramintele dreptului de proprietate.

In doctrina actuala din domeniul Dreptului Civil se apreciaza ca „Noul Cod

civil da expresie conceptului modern privind dezmembramintele dreptului de

proprietate potrivit caruia drepturile reale asupra bunului altuia sunt consecinta

22

dezmembrarii atributelor care alcatuiesc continutul juridic al dreptului de

proprietate”.1

I.6. Proprietatea publica si Regimul sau juridic 2

În conformitate cu prevederile art. 136 alin. 3 Constituţie, proprietatea publică

aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi anume, comunei, oraşului,

municipiului şi judeţului. Din acest text de lege rezultă ca subiecte ale dreptului de

proprietate publică sunt:

♦ unităţile administrativ-teritoriale;

♦ statul;

Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate publica3

Art.866 Ncc reglementeaza drepturile reale constituite in vederea exercitarii

dreptului de proprietate publica prin intermediul altei persoane si anume:

a) dreptul de administrare (art.867-870 Ncc);

b) dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publica (art.871-

873 Ncc);

c) dreptul de folosinta gratuita asupra bunurilor proprietate publica

(art.874 Ncc), titularul acestui drept real este o persoana juridica de drept

privat respectiv o institutie publica care realizeaza o activitate in scopul unui

interes public.

Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt prevăzute în

Constituţie, legi organice şi legi ordinare. Astfel, în alin.4 al art. 136 Constituţie se

1 Marilena Uliescu, DREPTUL DE PROPRIETATE IN CONFIGURAREA Noului Cod civil, in Vol. Noul Cod civil: COMENTARII, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011, p.123.2 In aceasta problema, Marilena Uliescu, Dreptul de proprietate in configurarea Ncc.,in Vol. Noul Cod Civil: Comentarii. Editia a III-a revazuta si adaugita, Ed. Univ.Juridic, Bucuresti 2011, p 92-1363Cu privire la acest aspect, Marilena Uliescu, op.cit.p.109-115

23

prevede ca „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes

public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale

platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al

proprietăţii publice. Enumerarea făcută de Constituţie bunurilor ce formează obiectul

dreptului de proprietate publică nu este exhaustivă, deoarece pot constitui obiect al

acestui drept şi „alte bunuri stabilite de lege”.

Legea fondului funciar în art. 5 enumeră categoriile de terenuri ce formează

obiectul dreptului de proprietate publică: „terenurile pe care sunt amplasate

construcţii de interes public, pieţe, căile de comunicaţie, parcuri publice, porturi şi

aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele

lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi ale mării teritoriale,

ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri

naţionale, monumentele, ansamblurile arheologice şi istorice, monumentele naturii,

terenurile pentru nevoile apărării şi pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de

domeniul public ori care prin natura lor, sunt de uz sau interes public”.

• Adaptând criteriul apartenenţei la domeniul public a tuturor bunurilor care prin

natura lor sunt destinate uzului ori interesului public, Legea fondului funciar creează

posibilitatea ca, prin schimbarea destinaţiei sale, un bun ce alcătuieşte obiectul

dreptului de proprietate privată, să poată deveni obiectul dreptului de proprietate

publică.

• Noul Cod civil în art.859 enumeră bunurile ce alcătuiesc obiectul exclusiv al

dreptului de proprietate publică, si anume:

drumurile mari şi mici, precum şi uliţele care sunt în sarcina statului

fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare,

ţărmurile, adăugirile către mal pe locurile de unde s-a retras apa mării,

porturile naturale sau artificiale,

malurile unde trag vasele

averile vacante.

24

Textele Codului civil anterior privind enumerarea bunurilor ce fac obiectul

dreptului de proprietate publică au fost considerate ca lipsite de claritate şi imprecise,

deoarece erau incluse printre aceste bunuri şi unele ce puteau alcătui obiect al

dreptului de proprietate privată.

• Clădirile nu sunt prevăzute de lege ca făcând obiectul dreptului de proprietate

publică, totuşi ele alcătuiesc obiectul acestui drept atunci când ele sunt accesoriu al

terenurilor ce fac obiectul proprietăţilor publice, şi atunci când ele sunt afectate

uzului public (clădirile ministerelor, primăriilor, prefecturilor, biblioteci şi muzee

publice etc.).

• Potrivit Ncc , Obiectul dreptului de proprietate publică îl pot alcătui şi bunurile

mobile cu condiţia ca aceste bunuri să fie destinate a servi folosinţei publice, adică

prin funcţia lor să fie indispensabile serviciului şi utilităţii publice, pe de o parte, iar

pe de altă parte, să se supună regimului juridic prevăzut de lege pentru aceste bunuri

(exemplu: tablourile dintr-un muzeu, cărţile unei biblioteci publice, documente de

arhivă puse la dispoziţia publicului etc.)1

• În funcţie de întinderea utilităţii şi interesului public, un bun ce alcătuieşte

obiectul dreptului de proprietate publică poate fi clasificat ca fiind bun „de interes

naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului,

sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public,

aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor judeţelor sau unităţilor administrativ-

teritoriale”. Aceste bunuri,dupa caz au fost considerate bunurile de interes naţional

sau de interes local. În legătură cu obiectul dreptului de proprietate publică, în unele

legi speciale se foloseşte expresia de „domeniu public”astfel că cei doi termeni

folosiţi de legiuitor sunt identici din punct de vedee juridic.2

• Dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată prezintă

caractere juridice distincte care le conturează un regim juridic propriu.Într-adevăr,

potrivit art. 136 alin 5 din Constituţie, „bunurile de proprietate publică sunt

1 Cu privire la cadrul normativ actual pentru proprietatea publica si anume, art. 859 Ncc, Codul Civil pe intelesul tuturor, 2011, p 213-217.2 In aceasta problema, Eugeniu Safta- Romano, Dreptul de proprietate privata si publica in Romania, Edit. “Graphix”, Iasi, 1993, p 93-100. Pentru aspectele din Ncc , Codul Civil pe intelesul tuturor, 2011, p. 323 si urm.

25

inalienabile”. În dezvoltarea prevederilor constituţionale, dispoziţiile din Legea nr.

215/2001 cu privire la administraţia publică locală prevăd că „bunurile ce fac parte

din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.

Legea fondului funciar, în art. 5 alin. 2 prevede că terenurile care fac parte

din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă legea nu dispune altfel.

Bunurile ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică fiind scoase

din circuitul civil, înseamnă că ele nu pot fi înstrăinate prin transmiterea dreptului de

proprietate sau constituirea de drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de

proprietate.

Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. 5 din Constituţie,

bunurile ce fac obiectul proprietăţii publice, în condiţiile legii, pot fi date în

administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori

închiriate.

Legea nr. 215/2001 dă dreptul consiliilor locale şi judeţene să hotărască cu

privire la următoarele probleme:

concesionarea bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate

publică;

inchirierea acestor bunuri;

gestionarea lor.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil, neputând fi opuse

proprietarului nici (uzucapiunea) şi după caz, nici posesia de bună credinţă. Aceasta

înseamnă că bunurile ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică nu pot fi

dobândite de nici o altă persoană. În acest sens şi prevederile art.861 Ncc. dispun că

“Bunurile proprietate publica sunt inalienabile si imprescriptibile si insesizabile.”

Stingerea dreptului de proprietate publica are loc daca bunul a pierit

ori a fost trecut in domeniul privat daca a incetat uzul sau interesul

public.

26

I.7. Apărarea proprietăţii şi a dreptului de proprietate prin mijloacele

dreptului civil1. Acţiunea în revendicare

Normele dreptului civil contribuie la apărarea dreptului de proprietate prin

mijloace specifice, cum ar fi acţiunea în justiţie, care poate fi:

a) acţiunea posesorie, destinată apărării posesiei, în mod special, şi indirect

apărării proprietăţii;

b) acţiunea în revendicare (acţiunea peţitorie).

Alături de ele contribuie şi mijloacele nespecifice ale dreptului civil şi anume:

acţiuni rezultate din contracte;

acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite;

acţiunea în anulare;

acţiuni din imbogăţirea fără justă cauză ş.a.

Ne vom referi în cele ce urmează la acţiunea în revendicare care este cel mai

important mijloc de drept civil pentru apărarea dreptului de proprietate2.

Apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare

a) Definiţie şi importanţă

Prin acţinea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate

cere restituirea acesteia de la cel la care se gaseşte, situaţie pe care literatura juridică

şi jurisprudenţa o prezintă sub forma maximei: proprietarul neposesor cere

posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea

lucrului.

1 Vezi şi, Paul Mircea Cosovici, Premise pentru trecerea României la economia de piată într-un stat de drept, în S.D.R., nr. 3/1992, p.1-197; de asemenea, Eugeniu Safta Romano, op. cit., p.330; Marilena Uliescu, Propretatea publică şi proprietatea privată – actualul cadru legislativ, în S.D.R., nr.3/1992, p.211-227; Teofil Pop, Rolul practicii judiciare a Curţii Supreme deJustiţie în consolidarea statului de drept, în S.D.R., nr.1/1992, p.27-33.2 Vezi, Constantin Stătescu, op.cit., p.717-773; Ion P. Filipescu, Drept civil. dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p.215-233 (Cap. III, Acţiunea în revendicare); de asemenea, Liviu Beceru, Reflecţii în legătură cu necesitatea intepretării corecte şi unitae aa dispoziţiilor Codului Penal privind infracţiunile contra proprietăţii, în Revista “Dreptul”, nr.12/1994, p.43-44.

27

Obiectul acţiunii în revendicare îl constituie bunurile imobile şi mobile

determinate individual de care reclamantul a fost deposedat şi care nu pot fi

înlocuite cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensaţie bănească.

Prin această acţiune se pot cere şi despagubiri pentru repararea prejudiciilor

cauzate, printr-un capăt de cerere subsidiar revendicării.

Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra

lucrului respectiv şi pe care titularul său urmează să-l dovedească printr-un

titlu legal.

b) Caracterele acţiunii în revendicare

Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, prin care se apără dreptul

de proprietate şi se pune în discuţie coexistenţa dreptului de proprietate, reclamantul

având sarcina să dovedească titlul său de proprietate, după dictonul “actori incumbi

probatio”. Prin acţiunea în revendicare se apără dreptul de proprietate în timp ce prin

acţiunile posesorii se apără posesia.

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, ea întemeindu-se şi apărând

însuşi dreptul de proprietate care prin natura lui este un drept real, ce imprimă

acţiunii acelaşi caracter real şi se deosebeşte de acţiunile personale (ca de exemplu:

acţiunea derivând din contractul de locaţie, contractul de depozit prin care se cere

restituirea lucrului şi au ca temei dreptul e creanţă născut din contract).

Acţiunea în revendicare este mijlocul direct de apărare a proprietăţii prin

intermediul normelor dreptului civil. Ea constă în dreptul proprietarului bunului – ce

a fost deposedat nelegal – de a cere în justiţie de la posesorul neîndreptăţit al

acestuia, restituirea lui şi recunoaşterea adevăratului titular al proprietăţii.

Literatura juridică şi practică dreptului civil au subliniat ideea că, obiectul

acţiunii în revendicare îl pot forma doar bunurile imobile şi cele mobile determinate,

posesia acestora din urmă pierzându-se datorită relei credinţe.

28

Condiţia cerută pentru exercitarea acţiunii în revendicare este ca cel ce

revendică proprietatea unui bun aflat în stăpânirea altei persoane, să prezinte titlul

scris asupra acestei calităţi.

Teoria şi practica judiciară au subliniat aspectele comlplexe ale problemei

enunţate şi care presupun o rezolvare diferită, în raport de probele administrate în

cauza respectiva, dintre care mentionam:

dacă este vorba de bunuri imobile acţiunea se justifică obligatoriu de către

reclamant (deci proprietarul deposedat de bun) prin dovedirea titlului său de

proprietate. El poate fi contract de vânzare-cumpărare a bunului, contract de schimb

al bunului, contract de donaţie ce are ca obiect bunul aflat în litigiu, certificat de

moştenitor ş.a.;

dacă persoana ce revendică bunul de la o alta, nu posedă un titlu asupra lui,

probele administrate , vor clarifica pe adevăratul titular al dreptului de proprietate. S-

a apreciat că în asemenea cazuri, posesorul bunului are o situaţie mai bună1. În

practică sunt examinate cele două posesii – a reclamantului şi a pârâtului.

acordându-se preferinţa “celui a cărui posesie îndeplineşte în mai mare

măsură condiţiile cerute2, operează o prezumţie simplă3.

c) Revendicarea bunurilor mobile

În cazul bunurilor mobile, operează o prezumţie legală, care poate fi răsturnată

prin proba contrarie, conf.art. 563 Ncc, potrivit careia „ Proprietarul unui bun are

dreptul de a-l revendica de la persoana sau de la alta persoana care il detine fara

drept”

Doctrina juridica a subliniat consecinţa rezultată din examinarea practicii

judiciare, în sensul că, de regulă, din circulaţia juridică a bunurilor nu se uzitează

încheierea de înscrisuri, iar “posesia acestuia constituind dovada prescripţiei lor”4.1 I.P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p.216; P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturile reale, obligaţii, legislaţie, Ed. ALL, Bucureşti, p.53-58.2 P.M. Cosmovici, op.cit., p.54.3 Idem.4 P.M. Cosmovici, op.cit., p. 57; totodată, Eugeniu Safta Romano, op. cit., p.356-358.

29

Posesorul de rea- credinta sau detentorul precar va fi obligat la

cerere , si la restituirea fructelor produse de bun pana la inapoierea

acestuia catre proprietar.

d) Cadrul legal pentru reglementarea acţiunii în revendicare ( art. 563-

566 Ncc)

Dispoziţiile Noului Cod Civil – care reprezintă legea-cadru a raporturilor

juridice civile – reglementează expres acţiunea în revendicare in conformitate cu

disp. art. 563si art. 566 Ncc.1

Din analiza vastei cazuistici a instanţelor civile în această problemă, dar în

special a literaturii de specialitate, a rezultat că acţiunea în revendicare prezintă

utilitate deosebită în apărarea proprietăţii, avand urmatoarele caracteristici, şi anume:

este o acţiune reală ca însuşi dreptul de proprietate pe care îl ocroteşte;

are caracter petitoriu, întrucât se poartă asupra existenţei dreptului de

proprietate.

1 Disp. art. 1909 C.civ. prevăd: “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut la cumpărat la bâlci sau la târg sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. De asemenea, disp. art. 1730 C.civ. se referă la creanţele privilegiate pe care le are proprietarul asupra mobilelor, în condiţiile stipulate în această normă juridică.

30

Intrebari si teste

a) Intrebari :

1. Ce este dreptul de proprietate in Ncc si care sunt formele sale prevazute de

Constitutie?

2. Care sunt atributele dreptului de proprietate care-i alcatuiesc continutul

juridic?

3. Ce efecte produce posesia indelungata a bunului imobil, exercitata de buna-

credinta si in mod public?

4. Prin ce moduri se poate dobindi dreptul de propreitate in Romania, in

actuala reglementare?

5. Cum poate fi definit dreptul de proprietate publica si care sunt caracterele

sale juridice?

6. Sub aspectul regimului juridic, dreptul de proprietate publica se diferentiaza

de dreptul de proprietate privata?

7. Care sunt mijloacele legale de aparare a dreptului la proprietate ?

8. Care este actul normativ ce reglementeaza dreptul de proprietate asupra

terenurilor (proprietate funciara) ?

b) Teste

1. Confiscarea este, in NCC:

a) Sanctiune cu caracter exceptionalb) Mod de stingere a dreptului de proprietatec) Exclusiv sanctiune de drept civil

2.Efectele juridice ale exproprierii sunt:a) Multiple si complexeb) Prevazute expres numai in NCCc) Prezente in domeniul drepturilor reale si in cel al drepturilor de creante

31

3. Intre modurile de stingere a dreptului de proprietate intalnim si:a) Abandonarea unui bun mobil sau imobilb) Pieirea bunuluic) Exproprierea

4. Limitele exercitarii dreptului de proprietate privata sunt stabilite: a) De oricare dintre partile actului juridic civil b) Prin efectul legii si avand in vedere chiar continutul juridic al dreptului de proprietate c) Numai prin conventie, daca legea civila nu o interzice

5. Dispozitia (jus-abutendi), atributul dreptului de proprietate are urmatoarele forme in Ncc:a) Dispozitia materialab) Dispozitia conventionalac) Dispozitia juridica

6. Continutul juridic al dreptului de proprietate este:a) Complet diferit fata de reglementarea lui din Codul civil anteriorb) Acelasi cu cel din textul art. 480 din Codul civil anteriorc) Atributele dreptului de proprietate sunt in continuare: posesia, folosinta si dispozitia

7. In NCC, caracteristicile juridice ale dreptului de proprietate sunt:a) Caracterul absolutb) Caracterul exclusivc) Caracterul perpetuu

8. Perpetuitatea dreptului de proprietate este: a) Caracter nou, prevazut in Codul civil actual alaturi de caracterele absolute si exclusive

b) Consacrat de doctrina dreptului civil si introdus ulterior in NCC c) Dintotdeauna reglementat expres in legea civila

9. Dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune imobiliara, in NCC:a) Are o reglementare complet noua fata de cea din codul anteriorb) Curgerea termenului de uzucapiune este suspendat de viciile de posesiec) Este caracterizata in doctrina actual ca fiind prescriptia achizitiva, asemanator reglementarii din codul anterior

10. Inscrierea in Cartea Funciara a bunurilor imobile are semnificatia:a) Modului de dobandire a dreptului de proprietateb) Corespunde efectului constitutiv al intabularii

32

c) Fara importanta in domeniul modurilor de dobindire a dreptului de proprietate privata(motiv pentru care NCC nu-l trateaza impreuna cu aceste moduri)

11. Riscul pieirii bunului este:a) Ca regula generala, suportat de proprietarb) In noua reglementare si in sarcina altei persoane care si-l asuma , daca legea nu dispune altfelc) Se poate asuma prin conventie de catre o anumita persoana

12. Sediul materiei pentru reglementarea exproprierii este alcatuit din:a) Constitutieb) Legea nr.33/1994c) NCC

13. In NCC, intinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor are in vedere: a) Proprietatea suprafetei si a subfetei lui b) Terenurile de orice natura, indiferent de destinatia lor c) Apele de suprafata si albiile acestora care apartin proprietarului terenului pe care se formeaza sau curg apele, izvoarele si lacurile aflate pe teritoriul respectiv

14. In legislatia romana confiscarea este reglementata: a) In legislatia penala b) In NCC, printr-o negatie c) In legislatia contraventionala

15. Folosinta(jus-utendi, jus-fruendi), ca atribut al dreptului de proprietate, are urmatoarele semnificatii: a) Asemanatoare termenului folosit in vorbirea curenta(obisnuita, de fiecare zi) b) Dreptul proprietarului de a se servi personal de bunul ce-i apartine c) Dreptul proprietarului de a culege fructele produse la anumite intervale de timp, de bunul sau, fara a se consuma substanta acestora

16. Posesia (jus-posidendi) reprezinta, din punct de vedere juridic: a) Relatia dintre proprietar si bunul sau b) Dreptul de a apropria si stapani bunul c) Atribut al dreptului de proprietate

17. Cel mai energic si mai eficient mijloc de aparare a dreptului de proprietate este: a) Actiunea negatorie b) Actiunea in revendicare c) Actiunea confesorie

33

18. Dreptul de proprietate face parte din categoria urmatoarelor drepturi subiective civile: a) Relative b) Nepatrimoniale c) Absolute

19. Drepturile subiective civile din categoria carora face parte si dreptul de proprietate, se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:a) Sunt opozabile tuturor( erga omnes)b) Sunt prescriptibilec) Este cunoscut numai titularul lor

20. Dreptul de usufruct este caracterizat prin urmatoarele trasaturi:a) Este un drept realb) Este un drept absolutc) Este un drept de folosinta

21. Dreptul de usufruct se poate constitui in urmatorul mod:a) Pe cale succesoralab) Prin uzucapiunec) Prin vointa omului

22. Uzufructuarul are urmatoarele drepturi:a) Sa-i ceara proprietarului sa-i dea bunulb) Sa culeaga fructele bunuluic) Sa se foloseasca de bunul respectiv conform intereselor sale

23.Clasificarea servitutilor evidentiaza urmatoarele categorii: a) Servitutile fortate b) Servitutile legale c) Servitutile conventionale

24. Moduri de dobandire a servitutilor sunt: a) Prin titlu , in care includem orice conventie si testament b) Prin uzucapiune c) Prin destinatia stabilita de proprietar

25. Dreptul de proprietate publica se dobandeste prin urmatoarele moduri: a) Pe cale naturala b) Pe cale conventionala c) Prin expropriere pentru cauza de utilitate publica

26. Actiunea in revendicare se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:34

a) Este o actiune posesorie b) Este o actiune reala c) Are caracter petitoriu

27. Deptul de proprietate este un drept: a) De creanta b) Fundamental

c) Absolut

28. Titularii dreptului de proprietate publica sunt: a) Statul b) Cetatenii c) Unitatile administrativ teritoriale

29. Regimul juridic al bunurilor proprietate publica prevede: a) Inchirierea b) Instrainarea lor prin acte juridice civile c) Concesionarea acestora, in conditiile legii

30. Dreptul de proprietate este definit in urmatorul act normativ: a) Codul civil b) Constitutie c) Legea fondului funciar( Legea nr. 18/1991)

31. Uzucapiunea constituie: a) Mod de dobandire a proprietatii b) Atribut al dreptului de proprietate c) Mod de stingere a obligatiei civile

32. Dreptul la actiunea in revendicare este: a) Inprescriptibil in toate situatiile b) Dreptul proprietarului de a-si revendica bunul de la posesor sau de la alta persoana care il detine fara drept c) Inprescriptibil cu exceptiile prevazute de lege

33. Dreptul de proprietate privata apartine: a) Persoanelor fizice b) Persoanelor juridice c) Statului roman

35

TITLUL II

NOŢIUNI DE TOERIE GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR CIVILE

(art. 1164-1649 Ncc)

SUMAR

• Definiţia obligaţiei şi elementele componente

• Izvoarele obligaţiei (art 1165 Ncc)

- contractul – cel mai important izvor de obligatii civile

- faptul ilicit cauzator de prejudicii

- imbogatirea fara justa cauza

- actul unilateral ca izvor de obligatii

- gestiunea de afaceri

- plata nedatorata

- alte izvoare de obligatii prevazute de lege( acte sau fapte care dau nastere

unor obligatii)

• Efectele obligaţiei

• Stingerea obligaţiei

• Transmiterea si transformarea obligaţiilor36

TITLUL II. NOŢIUNI DE TEORIE GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

CIVILE (art.1164-1649 Ncc)1

Importanţa cunoaşterii noţiunilor de teorie generalǎ a obligaţiilor civile

Teoria generală a obligaţiilor reprezintă un domeniu de importanţă majoră

pentru ramura dreptului civil, reglementată, sub aspectele generale, de către Codul

Civil, iar sub celelalte aspecte particulare, de către alte acte normative.

Obligaţia civilă constituie raportul juridic dintre două sau mai multe

persoane fizice sau persoane juridice, ori între aceste două categorii distincte de

subiecte ale dreptului, una dintre părţi numită “creditor” o determină pe

cealaltă numită “debitor”, să execute o prestaţie pozitivă sau negativă.

Semnificaţia deosebită a obligaţiei, pentru teoria şi practica dreptului civil

impune cu necesitate cunoaşterea variatelor aspecte ale acestei instituţii centrale a

dreptului civil, şi anume:

• Definiţia şi elementele obligaţiei civile;

• Izvoarele obligaţiilor (contractul, delictul civil sau faptul ilicit cauzator de

prejudicii, îmbogăţirea fără justă cauză, voinţa unilaterală, alte izvoare

special prevăzute de lege);

• Efectele obligaţiei civile;

• Stingerea obligaţiei civile.

1 Cu privire la interpretarea noilor texte civile in materie, Mihai Dudoiu, Garantarea obligatiilor, in Vol.II , CODUL CIVIL.ADNOTAT, 2011,p .199-207.

37

II. 1. Definiţia obligaţiei şi elementele componente

În sistemul dreptului român, - dreptul civil reprezintă dreptul comun pentru

ramurile sale care au obiect principal de reglementare, raporturi patrimoniale. Teoria

generală a obligaţiilor civile constituie o trăsătura juridică a relaţiilor economico-

sociale de această natură, bazate pe independenţa şi egalitate juridică a subiectelor

lor.

Legislaţia civilă alcătuită din numeroase acte normative mai vechi şi mai noi

ce completează Codul civil, nu defineşte obligaţia.În consecinţă această lacună a legii

a fost complinită de către autorii de drept.1

a) Definiţia obligaţiei

Anteproiectul Codului civil francez definea obligaţia subliniind ideea că

debitorul angajează patrimoniul său în raportul obligaţional. Ea prezintă în faza de

tranziţie, şi cu atât mai mult în economia de piaţă, o deosebită importanţă teoretică şi

practică.

Prin obligaţie se înţelege legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut

sa procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata;

(art.1164 Ncc).

b)Elementele raportului juridic obligaţional

Din examinarea definiţiei, rezultă că elementele obligaţiei sunt:

• Subiectele, adică persoanele fizice şi juridice între care s-a stabilit raportul

juridic şi care sunt cel puţin două: pe de o parte “creditorul” sau subiectul activ, iar

pe de altă parte “debitorul” sau subiectul pasiv. Creditorul este îndreptăţit să-I

pretindă debitorului transmiterea unui drept , săvârşirea unei fapte sau abtinerea de la

săvârşirea unei fapte, iar “debitorul” sau subiectul pasiv are obligaţia de a transmite

dreptul , de a săvârşi fapta sau de a se abţine de la săvârşirea ei;1 În acest sens, vezi Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit.; de asemenea Eugeniu Safta-Romano, Drept civil-Obligaţii, Curs teoretic şi practic, vol.I, Edit. “Interlom” Piatra Neamţ, 1993, p.12-13

38

• Conţinutul raportului obligaţional, care constă pe de o parte, în puterea sau

dreptul creditorului de a pretinde executarea obligaţiei, putere care se numeşte drept

de creanţă1 iar pe de altă parte, în obligaţia care îi corespunde şi care trebuie

îndeplinită de debitor;

• Obiectul obligaţiei, ce poate consta fie într-o prestaţie (“a da” ceva sau “a

face” ceva).

Prin cuvintele “a da” se înţelege de regulă trasmiterea dreptului de proprietate

sau a altui drept real de la debitor la creditor. Prin “a face” se înţelege îndeplinirea

unui fapt oarecare, dar altul decât trasmiterea dreptului de proprietate sau a altui

drept real (de pildă obligaţia croitorului de a confecţiona o îmbrăcăminte sau

executarea unui transport).

Prin “abstenţine”, sau “a nu face” înţelegem cazul în care debitorul se abţine

de la o anumită acţine, pe care normal ar fi putut-o săvârşi, dacă nu s-ar fi obligat să

n-o facă; de exemplu, obligaţia cumpărătorului de a nu ridica o casă înaltă pe locul

cumpărat; a unui actor de a nu juca aceeaşi piesă şi pe scena altui teatru decât a

aceluia cu care a încheiat un contract etc.

• Constrângerea este ultimul element al obligaţiei, si constă în puterea pe

care legea o recunoaşte creditorului de a sili pe debitor să-şi execute obligaţia sa, în

cazul când el nu o face de bună voie.

Constrângerea debitorului2 se face prin intermediul instanţelor judecătoreşti,

organe la care creditorul se adresează în cazul în care debitorul său nu execută

obligaţia asumată de bună voie.

1 Dreptul de creanţă mai este numit şi drept personal. Caracteristica acestui drept este că el constituie un element activ în patrimoniul creditorului, dar, în acelaşi timp, el constituie şi un element pasiv în patrimoniul debitorului. Elementul activ sporeşte bunurile creditorului, iar elementul pasiv stabileşte datorie în sarcina debitorului.

2 Referitor la acest aspect drept din materia obligatiilor, Corneliu Popa, Ruxandra Frangeti , Executarea silita a obligatiilor, in vol. Codul civil. ADNOTAT, 2011, p 151-152.

39

II.2.Izvorele obligaţiei civile( art. 1165-1395 Ncc)

Prin izvoarele sau temeiurile obligaţiilor se înţeleg faptele sau actele care fiind

conforme legilor dau naştere acestora. Ncc. enumera izvoarele din care iau naştere

obligaţiile si anume1:

a) contactul (art.1166-1323 Ncc);

b) delictul sau faptul ilicit cauzator de prejudicii (art.1349 Ncc);

c) îmbogăţirea fără justă cauză (art.1345-1348);

d) voinţa unilaterală (art. 1324-1329 Ncc);

e) alte izvoare special prevăzute de lege.

Vom examina distinct fiecare din izvoarele enumerate:

a) Contractul- cel mai important izvor de obligaţii civile.

Prin contract înţelegem acordul de voinţă, dintre două sau mai multe persoane,

produs cu intenţia de a naşte, modifica, transmite sau stinge un raport juridic (de

exemplu contractul de vânzare-cumpărare, de închiriere, de muncă etc.). Contractul

este actul juridic cel mai important şi instrumentul de bază al activităţii economico-

sociale a persoanelor, fiind deci principal izvor de obligaţii. Rolul contractului este

tot atât de important în raportul dintre persoanele juridice (regii autonome, societăţi

comerciale), sau în raporturile dintre acestea şi cetăţeni.

La baza contractului stă înţelegerea liberă şi constanta a părţilor egale, juridice

si care este ingradita numai de interdicţia de a aduce atingere legii.

b) Faptul ilicit cauzator de prejudiciu2

1 In acest sens vezi, Eugeniu Safta-Romano, op.cit.p. 14-17 (cap.II- Izvoarele obligatiilor)2 Vezi Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Raspunderea juridica civila, Edit. Stiintifica, Bucuresti, 1970, p.24 si urm; Mircea N.Constantin Raspunderea juridica in dreptul RSR, Edit. Dacia, Cluj Napoca, 1968, Eugeniu Safta-Romano, op.cit. p.158-256 ( Titlul V – Fapta ilicita ca izvor de obligatii).*Pentru aspectele noi din actualul Cod civil in acest domeniu, Sache Neculaescu, Reflectii privind solutiile Ncc in materia raspunderii civile in vol. Noul Cod Civil. COMENTARII, 2011, p.198-250

40

Obligaţiile pot izvorî şi dintr-un fapt juridic cauzator de prejudicii pentru o altă

persoană.

Dispoziţiile art. 1349 Ncc. constituie temeiul legal în materie şi în

conformitate cu ele: “Orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita

pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile ori

inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

(2). „Cel care avand discernamant, incalca aceasta indatorire raspunde de

toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral.”

Principiul înscris în acestă normă juridică civilă, stă la baza răspunderii

delictuale, fapta ilicită producătoare de pagube fiind delict sau fapt ilicit cauzator de

prejudicii.

Faptul ilicit este fapta intenţionată a omului care cauzează altei persoane un

prejudiciu. El se diferenţiază de cvasidelict care presupune fapta ilicită săvârşită din

culpa autorului ei, fără intenţie, din neglijenţa sau imprudenţa sa.

Codul civil stabileşte regula răspunderii pentru faptele ilicite culpabile in

art.1349 aratand ca repararea prejudiciului se face atat in cazul savarsirii unor delicte

sau cvasidelicte civile, acestea din urma avand in vedere faptele ilicite neintentionate

ale omului ( savarsite din culpa).

In actualul cod civil este instituita raspunderea pentru prejudiciile

cauzate de produsele cu defecte conform art.1349 Ncc si legilor speciale

aplicabile in aceste cazuri

Asemănător răspunderii contractuale şi răspunderea delictuală presupune un

raport obligaţional între autorul faptei ilicite, care devine debitorul persoanei

prejudiciate numită creditor. Debitorul are obligaţia legală să acopere integral

paguba, indiferent dacă ea este rezultatul unei fapte neglijente sau intenţionate.

41

Dispoziţiile art.1349 ale Ncc. reglementează expres instituţia răspunderii

delictuale, sub urmatoarele aspecte 1:

• Răspunderea pentru fapta proprie, (art.1357-1371 Ncc.), care are ca

rezultat prejudiciul. Ea constituie regula în materia răspunderii civile delictuale, fiind

exceptaţi incapabilii totali, deci minorii sub 14 ani, dacă nu se dovedeşte că au lucrat

cu discernământ şi alienaţii şi debilii mintali, puşi sub interdicţie prin hotărâre

judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Persoanele cu capacitate de exerciţiu

deplină, care au discernământ sunt astfel răspunzătoare pentru pagubele cauzate

altora.

În ceea ce priveşte persoanele juridice (morale) ele răspund întocmai ca şi

persoanele fizice.

Pentru aplicarea normelor juridice din domeniu răspunderii delictuale sunt

necesare următoarele condiţii:

să existe un prejudiciu;

vinovăţia autorului sub forma intenţiei sau culpei.

De obicei, vinovăţia persoanei este comisivă, are un caracter pozitiv (exemplu,

vătămarea fizică a unei persoane, spargerea unui geam etc.), dar poate avea şi un

caracter negativ, rezultând dintr-o inactivitate, fiind omisivă (exemplu, omisiunea de

a pune indicatoare de iluminat pentru o stradă aflată în reparaţii, astfel că, în timpul

nopţii se pot produce accidente etc.).

În cazul răspunderii contractuale, debitorul este prezumat în culpă, având

sarcina probei pentru a fi exonerat de răspundere, invocând vinovăţia creditorului

(victima prejudiciului), ori forţa majoră sau cazul fortuit.

În situţia răspunderii delictuale, dimpotrivă, debitorul nu are obligaţia să

dovedească, deoarece creditorul are îndatorirea să probeze vinovăţia autorului faptei

şi paguba suferită de el.Numai în aceste condiţii debitorul poate la rândul lui face

dovada că prejudiciul nu este datorat faptei sale şi în scopul de a fi exonerat de acestă

1 In aceasta problema, Sache Neculaescu, Reflectii privind solutiile Ncc. In materia raspunderii civile delictuale, in vol. Noul Cod Civil. Comentarii, Universul Juridic, Bucuresti 2011

42

răspundere, că a exercitat un drept legitim al său, ori s-a produs un caz fortuit sau de

forţă majoră1.

Se cere pentru răspunderea delictuală existenţa unui raport de cauzalitate

între fapta ilicită şi prejudiciul produs. Această cerinţă face că victima prejudiciului

suferit de ea, trebuie să dovedească că paguba s-a datorat faptei culpabile a autorului

ei2.

• Răspunderea pentru fapta altuia şi anume, a unor persoane aflate în

supravegherea sa. Cadrul legal pentru acest aspect al răspunderii delictuale îl

reprezintă dispoziţiile art.1372-1380 Ncc., doctrina si practica dreptului civil,

definind aceasta forma de raspundere delictuala, raspunderea indirecta.

Fundamentul acestei răspunderi îl constituie prezumţia de vinovăţie a

persoanelor care nu au supravegheat diligent pe cei aflaţi în grija lor, iar pe de altă

parte, în faptul că aceste persoane care săvârşesc fapte ilicite prejudiciabile, pentru

care răspund, nu au venituri proprii care să fie antrenate în repararea pagubei cauzate

alteia. Această răspundere delictuală indirectă se referă la următoarele persoane:

părinţii pentru prejudiciul produs de copiii lor minori care locuiesc cu ei.

În situaţia minorilor care se află internaţi într-o şcoală, va răspunde pentru faptele lor

produse în perioada internării, cei care îi supraveghează;

învăţătorii, cei ce educă sau învaţă pe minori precum şi meseriaşii

pentru prejudiciul produs de minori şi de ucenici (indiferent dacă sunt minori sau

majori3);

pentru faptele produse de prepuşi (angajaţi) în perioada exercitării

atribuţiilor profesionale va răspunde comitentul (unitatea), cel ce angajează, pe

temeiul prezumţiei sale de culpă, instituită de prevederile art.1373Ncc .4

1 Vezi, Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit. p.1422 Vezi şi, Eugeniu Safta-Romano op.cit. p. 14 şi urm.3 În această problemă a se vedea, Maria Harbădă, op.cit.p.206-2184 Art. 1000 al. 3 C. civ. arată că sunt răspunzători: “Stăpânii şi comitanţii de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”.Vezi, Eugeniu Safta-Romano, op. cit., p. (Autorul subliniază că în fapt este vorba de comitenţi şi prepuşi);

43

În literatura juridică s-a fundamentat răspunderea comitentului pentru

faptele prepuşilor “pe ideea riscului-profit”1; astfel că “cel ce culege beneficiile

muncii prepuşilor săi, trebuie să suporte şi consecinţele activităţii acestora”.2

În această ultimă situaţie, si in conformitate cu Ncc. Comitentul nu raspunde

daca dovedeste ca victima cunostea sau, dupa imprejurari, putea sa cunoasca, la

data savarsirii faptei prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara nici o legatura

cu atributiile sau cu scopul functiilor incredintate. Astfel, răspunderea

comitentului pentru fapte culpabile a angajatului său este sub acest aspect

asemanatoare celorlalte forme pe care le îmbracă răspunderea indirectă (pentru fapta

altuia) unde prezumţia de culpă poate fi relativă şi poate fi răsturnată prin dovezi

admise de lege.

• Răspunderea pentru lucruri si pentru pagubele cauzate de animalele

care sunt în proprietatea sau paza unei persoane, instituită de art. 1376 si art.1349

alin.3 Ncc, operează în următoarele cazuri:

pentru animalele domestice sau sălbatice aflate doar în proprietatea sau

în folosinţa persoanei, dar sub supravegherea ei. Fundamentul acestei răspunderi

civile îl constituie prezumţia lipsei de supraveghere încât cel în cauză nu se poate

exonera de răspundere, fără de împrejurarea în care el poate invoca vinovăţia

victimei sau a unui terţ ori forţa majoră sau cazul fortuit3;

proprietarul unei clădiri este ţinut răspunzător pentru paguba ce a produs

altor persoane din cauza ruinei edificiului (imobilului) sau datorită vechimii sale, ori

din cauza prăbuşirii acesteia datorată unui viciu de construcţie.

In actuala lege civila este reglementata raspunderea altor persoane in art.

1369 Ncc, daca ne aflam in situatia de a cunoaste pe cel care l-a indemnat ori l-a

determinat pe altul sa-l cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat in orice fel sa-l pricinuiasca

sau, cu buna stiinta, a tainuit bunuri ce provenea dintr-o fapta ilicita ori a tras foloase

1 Ibidem, p. 2102 Pentru opiniile exprimate in doctrina actuala, Sache Neculaescu, op.cit.p.207.3 Forţa majoră şi cazul fortuit au fost definite în literatura juridică (vezi I.M. Anghel, F.Deak, Stanciu Carpenaru. op. cit. p. 142)

44

din prejudicierea altuia, fapt care atrage raspunderea solidara a acestora cu autorul

faptei.

Este interesanta reglementarea actuala cuprinsa in art.1380 Ncc cu

privire la raspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri atunci cand

acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei insasi ori a unui tert sau este urmarea

unui caz de forta majora; ne aflam in situatii de exonerare a raspunderii pentru

repararea prejudiciului daca ne situam in una din imprejurarile mentionate.

Fundamentul acestei răspunderi este prezumţia lipsei de supraveghere a

proprietarului. Prezumţia de culpă instituită de Ncc. (art.1376), nu poate fi

înlăturată de către proprietar, decât dacă invocă în favoarea sa cazul fortuit, ori forţa

majoră.

Teoria şi practica dreptului civil au subliniat situaţia specială a prejudiciilor

cauzate de unele lucruri (altele decât construcţiile, exemplu: explozia gazelor,

obiectele căzute de la etaj ş.a.) şi unde creditorul- care este victima prejudiciului

suferit, nu are obligaţia de a proba, conform cerinţelor legii, vinovăţia propietarului

acestor lucruri.

Temeiul acestei răspunderi îl reprezintă prezumţia culpei propietarului sau

paznicului lucrului de a nu-l fi utilizat diligent, scoţându-l din culpă doar dovada

cazului fortuit sau al forţei majore.

În mod tradiţional,si Ncc., în dispoziţiile art. 1375 si art.1376, reglementează

răspunderea civilă pentru faptele animalelor şi edificiilor (construcţiilor), dar în

condiţiile progresului tehnico-ştiinţific din ultimii ani, practica şi teoria dreptului au

extins răspunderea şi la situaţia altor lucruri aflate în propietatea sau în paza unor

persoane, în condiţiile arătate.

c) Îmbogăţirea fără justă cauză (art.1345-1348 Ncc), ca izvor de obligaţii,

remarcand ca in actuala lege este reglementat in mod expres.În vechea reglementare,

doctrina si jurisprudenta dreptului civil prezentau acestui izvor de obligaţii pornind

de la principiul moralei care nu îngăduie nici unei persoane să-şi sporească

patrimoniul în mod nemeritat, în detrimentul alteia, intrucat legea nu reglementa

distinct de alte izvoare, imbogatirea fara justa cauza. 45

Constatam ca, dacă acest lucru are loc, se crează un raport juridic obligaţional

între cel vinovat de acestă situaţie şi victima prejudiciului, acesta din urmă fiind

îndreptăţit să ceară restituirea valorii cu care a fost diminat avutul său.Această

restituire are loc pe calea acţiunii civile în justiţie, pe care literatura dreptului civil a

numit-o “acţiune în restituirea îmbogăţirii”. Ea constă în acţinea civilă pe care o

promovează o persoană care s-a îmbogăţit fără temei în aceste condiţii.Este un

procedeu mai rar întâlnit în practica dreptului, care îşi are justificarea numai dacă nu

există un mijloc legal la îndemâna celui păgubit. Ncc. reglementează în mod expres

acest izvor de obligaţii, si îl permite sa fie invocat în justiţie de cei care au fost

prejudiciaţi prin îmbogăţirea nemeritată a altora, în următoarele două cazuri:

• gestiunea de afaceri (art 1330 Ncc) produsă de situaţia când o persoană

(garantul) înfăptuieşte din iniţiativă personală lucrări utile sau o anumită acţiune

pentru patrimoniul altei persoane (geratul) care este proprietarul lucrării, fără ca

acesta din urmă să-l fi însărcinat în vreun mod (exemplu reparaţia casei

proprietarului vecin căreia o anumită intemperie i-a distrus ferestrele, acoperişul şi

altele);

• plata nedatorată (art.1341 Ncc) făcută din eroare unei persoane,

îndreptăţeşte pe cel păgubit în acest mod, la restituirea ei, prin intermediul “acţiunii

civile în justiţie în repetenţiune”. Ea are loc în conformitate cu regula îmbogăţirii fără

justă cauză1.

d) Actul juridic unilateral - ca izvor de obligaţii( art.1324-1326 Ncc)

Codul civil român nu reglementează voinţa unilaterală ca izvor de obligaţii,

dar ea se deduce di reglementarea distinctă a unor acte juridice unilaterale care sunt

generatoare de obligaţii civile. Este cazul testamentului pe care dispozitiile art.1034

Ncc îl defineste in sensul unui act unilateral, personal si revocabil prin care o

persoana, numita testator, dispune, in una dintre formele cerute de lege pentru timpul

cand nu va mai fi in viata.

În categoria actelor juridice unilaterale de voinţă se mai înscriu:

1 Întrcât C. civ. nu reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, literatura juridică şi practica judiciară au considerat-o “un izvor distinct de obligaţii ce se deduce din principiul echităţii, care stă la baza acestei legiuiri. (Vezi Trib.Sup.S.civ.;dec. nr. 1601 din 11 sept. 1979, în Repertoriul în materie civilă 1975-1980, p.85) şi Eugeniu Safta-Romano op. cit. p. 140.

46

• promisiunea publică de recompensă;

• oferta de contract încheiată între absenţi şi când ofertantul se obligă să o

menţină pe o anumită dutată de timp, pentru a ajunge la destinaţie şi pentru a se

întoarce răspunsul acceptării ei de către destinatar.

f) Alte izvoare de obligaţii prevăzute de lege

Ne referim la acele izvoare de obligaţii, altele decât contractul sau delictul şi

pe care legea le prevede în mod direct. Este si cazul obligaţiei legale de întreţinere,

reglementată de prevederile art. 5135 Ncc. şi care este “îndatorirea stabilită de lege

de a presta mijloacele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă)”2.

Ncc. reglementează si obligaţia proprietarilor vecini în legătură cu zidul sau

şanţul comun, distanţa dintre anumite lucrări sau plantaţii ş.a.

II.3 Efectele si executarea obligatiilor civile

Efectele obligaţiei privesc drepturile recunoscute de lege creditorului de a

urmări şi obţine de la debitorul său cu ajutorul constângerii statale executarea

prestaţiei la care acesta din urmă s-a îndatorat.În cazul imposibilităţii totale sau

parţiale, de executare a obligaţiei, creditorul poate fi dezdăunat de către debitor.1

Dispoziţiile legale reglementează mijloace specfice pentru executarea ei care

pot fi privite sub următoarele aspecte:

• executarea directă sau în natură a obligaţiei, întocmai cum a fost ea

prevăzută de părţi;

• executarea indirectă sau prin echivalent a obligaţiei asumate de către

debitor.Ea operează în cazul când executarea în natură este imposibilă, motiv pentru

care ea îmbracă forma unui echivalent bănesc al prestaţiei stipulate de părţi.

• Problema efectelor obligaţiilor îmbracă şi alte aspecte care prezintă o mare

utilitate teoretică şi, îndeosebi, practică.Este situaţia, măsurilor legale pe care

2 Maria Harbădă, Dreptul familiei si starea civila, Ed. Universitatii « Al. I. Cuza, Iasi, 2003, p. 190-2191 In aceasta problema si Cornel Popa, Ruxandra Frangeti; Executarea silita a obligatiilor, in vol II: Codul Civil ADNOTAT , 2011, p.151-152.

47

creditorii le pot lua pentru a conserva patrimonoul debitorului şi în scopul de a-şi

apăra drepturile lor.

a) Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului lor pot fi

prezentate sub următoarele aspecte:

Dreptul de gaj general;

Folosirea de către el a acţiunilor oblice;

Utilizarea acţinii pauliene;

Garanţiile speciale ale obligaţiilor contractuale.

Importanţa problemei garantiilor obligatiilor civile1 enumerate ne obligă la o

scurtă prezentare a lor.

a)Dreptul de gaj general îl are creditorul asupra tuturor bunuilor debitoruli său

şi cu care acesta răspunde pentru obligaţiile asumate prin contract ( care este întregul

patrimoniu).Creditorul pentru a fi îndestulat în pretenţiile sale rezultate din contractul

cu debitorul, în virtutea faptului că este proprietarul bunurilor ce-i alcătuiesc

patrimoniul, poate înstrăina oricare dintre ele.

Totodată, creditorul prin dreptul de gaj general nu are un drept de preferinţă în

ce priveşte îndestularea sa înaintea altor creditori ai debitorului.

Creditorii care au un drept de gaj general sunt creditorii chirografori.Dar

creditorul cu dreptul de gaj general poate lua măsuri de conservare sau de ocrotire a

patrimoniului debitorului său, prin:

• punerea de sigilii la moartea debitorului pentru a nu fi înstrăinate sau

risipite bunurile ce alcătuiesc patrimoniul debitorului şi rămase după moartea sa;

• pretinde moştenitorilor debitorului de a întocmi un inventar al tuturor

bunurilor ce-i alcătuiesc masa succesorală;

• poate cere înscrierea unei ipoteci2 sau transcrierea unui act juridic prin care

se dobândeşte de către debitor un drept real asupra unui bun;

• intervenţia în procesele debitorului ş.a.1 Cu privire la aceasta problema, Garantarea obligatiilor, in vol. Codul Civil. Adnotat, vol II, 2011, p 199-207.2 Ipoteca este o garanţie specială reală stabilită de lege (art.1746-1814), în favoarea creditorului.A se vedea, şi Eugeniu Safta-Romano, op.cit. p. 12 si urm.

48

b) Folosirea acţiunilor oblice. Acţiunea oblică este acţiunea pe care creditorul o

formulează în justiţie, în numele debitorului său, în situaţia în care acesta neglijează

să-şi apere drepturile sale legitime, ceea ce ar avea ca efecte reducerea solvabilităţii

sale şi prejudicierea intereselor creditorului.Acţiunea oblică poate fi exercitată de

către oricare dintre creditori, răsfrângându-şi efectele asupra tuturor creditorilor.

Literatura şi practica dreptului civil1 au scos în evidenţă faptul că unele acţiuni

nu pot fi totuşi exercitate de către ei, în locul debitorului, deoarece au un caracter pur

personal care le exceptează de la acţiunea oblică2.

Creditorii nu se pot, de asemenea, substitui debitorului lor în operaţiunile de

administrare a patrimoniului acestuia.

Aşadar, vor fi excluse din categoria acţiunilor pe care le poate exercita

creditorul în locul debitorului său următoarele:

• acţinule privitoare la drepturile extrapatrimoniale ( sau nepatrimoniale),

cum ar fi: acţiunea de divorţ, filiaţia, exercitarea drepturilor părinteşti ş. a.

• cele al căror obiect este insesizabil ca : pensia de întreţinere;

• acţiunile privitoare la drepturi patrimoniale a căror exercitare presupune o

apreciere personală din parte debitorului, şi anume: revocarea unei donaţii pentru

ingratitudine ş. a.

În vederea exercitării de către creditor în locul debitorului a unei acţiuni se cer

întrunite următoarele condiţii:

• debitorul să neglijeze exercitarea dreptului său, fiind inactiv şi nepăsător;

• creditorul să aibă un interes legal şi serios pentru a introduce în justiţie o

acţiune oblică, iar neglijenţa debitorului să fie de natură a-l face pe acesta insolvabil;

• să existe în sarcina debitorului o creanţă certă, determinată şi lichidă.

c)Acţiunea revocatorie sau pauliana- art.1562-1565 Ncc)3

1 Vezi, Constantin Crişu, Tratat de acţiuni civile în justiţie, Teorie şi practică judiciară,Edit. Academiei 1987, Bucuresti p.30-35 (Autorul o mai numeşte şi acţiune îndirectă sau subrogatorie)

2

31 Pentru aspectele noi din actualul Cod , Mihai Dudoiu , op. cit. p.199-2072 Actele de administrare a patrimoniului cuprind printe altele, dreptul de a încheia un contract de închiriere a unei locuinţe, obligaţia de a plăti impozitele ş.a.

49

Acţiunea pauliană este acţiunea prin intermediul căreia creditorul urmăreşte

revocarea actelor făcute de către debitorul său în paguba drepturilor sale.Această

acţiune se fondează pe executarea cu bună credinţă a contractelor.

În comparaţie cu acţiunea oblică, aceasta nu se exercită de către creditor în

numele debitorului ci, în numele său propriu.

În acest scop creditorul are determinat prin lege dreptul său personal de a ataca

actele păgubitoare ( frauduloase ) ale debitorului său.

Exercitarea acţiunii pauliene de către creditor se poate realiza cu îndeplinirea

următoarelor condiţii2:

• creditorul să fi suferit o pagubă personală, ca urmare a actelor frauduloase

ale debitorului său, şi în condiţiile arătate, debitorul ar deveni insolvabil, încât

creditorul nu-şi va putea onora creanţa;

• să existe un act fraudulos al debitorului, care să-l prejudicieze pe creditor;

• să existe o complicitate la săvârşirea acestui act fraudulos din partea terţului

dobânditor al bunului debitorului.În situaţia în care este în discuţie un act cu titlu

oneros, frauda trebuie probată.Cele cu titlu gratuit nu sunt supuse acestei cerinţe,fiind

suficientă doar prezentarea actului respectiv care va fi revocat la cererea creditorului

interesat.

Urmatoarele precizări se impun asupra celor menţionate: creditorul prejudiciat

prin actele frauduloase ale debitorului său, nu va putea utiliza acţiunea pauliană decât

împotriva actelor juridice ale debitorului care-i reduc patrimoniul.

Îndeplinirea condiţiilor la care ne-am referit este obligatorie, pentru ca efectele

legale ale acţiunii pauliene să se producă.

Acţiunea pauliană nu se poate exercita de către creditor pentru următoarele

categorii de acte ale debitorului:

• actele care au ca efect lipsa de îmbogătire a debitorului, cum se întâmpla in

situaţia când acesta a refuzat acceptarea unei donaţii;

• actele care privesc drepturi sesizabile;

• actele care se referă la drepturi strict personale ale debitorului;

50

• contractarea unor noi obligaţii;

• plata unei datorii care nu este exigibilă ( deci nu este ajunsă la termen, la

scadenţă).

Efectul acţiunii pauliene constă în revocarea actelor frauduloase ale

debitorului.Pentru aceasta este necesar să existe o creanţă anterioară actului fraudulos

al debitorului, care la data actului să îndeplinească următoarele condiţii:

• să fie certă (deci să existe);

• să fie lichidă (să fie precis determinată);

• să fie exigibilă( ajunsă la scadenţă).

Ca efect al acţinii pauliene bunurile care au format obiectul material al actului

fraudulos al debitorului, vor fi readuse în patrimoniul acestuia, motiv pentru care el

va deveni solvabil pentru a onora creanţa datorată.

a) Garanţii speciale ale obligatiilor contractuale1

Mijloacele legale prin care este apărat creditorul de insolvabilitatea debitorului

său şi care urmăresc să-l stimuleze pe acesta din urmă în onorarea obligaţiei asumate,

constituie garanţii speciale ale obligaţiilor contractuale.

Însa, aceste garanţii speciale nu pot exista decât pe lângă o obligaţie principală,

astfel că ele au caracter accesoriu( urmând regula după care accesoriul urmează

regimul principalului).

Garanţiile speciale se împart in două categorii:

A. Garanţii personale2

Constau în aceea că alături de debitor pentru a exercita obligaţia asumată,

răspunde şi altă persoană.

1 Mihai Dudoiu, Garantarea obligatiilor, in vol.II: Codul Civil. Adnotat, 2011, p.199-2072 Idem p.199-200

51

„Fideiusiunea poate avea ca obiect o datorie viitoare sau conditionala,

insa este obligatoriu ca, in orice situatie, obligatia garantata sa fie

valabila”.3

Art, 1633 Ncc reglementeaza expres FIDEIUSIUNEA aratand ca remiterea de

datorie facuta debitorului principal, libereaza pe fideiusor, ca si pe oricare alte

persoane tinute pentru el. Remiterea de datorie consimtita in favoare fideiusorului nu

libereaza pe debitorul principal. O garanţie insemnata ramane fideiusiunea, care

constă într-un contract accesoriu prin care o terţă personă numită fidejusor, se obligă

faţă de creditorul unei obligaţii, să plătească în locul debitorului, în situaţia în care

acesta devine insolvabil sau refuză să-şi execute obligaţia.

În aceste împrejurări fidejusorul este un debitor subsidiar.În consecinţă el nu

poate fi urmărit de creditorul debitorului, decât atunci când el a încercat mai întâi

executarea debitorului personal, fără a-şi putea îndestula creanţa.În caz contrar,

fidejusorul poate opune creditorului beneficiul discuţiunii – ca excepţie care-l apără

de răspundere, câtă vreme debitorul nu a fost primul chemat la executarea datoriei

sale.

B Garanţii reale pentru asigurarea indeplinirii unei obligatii patrimoniale

Ele constau în aceea că unul sau mai multe bunuri sunt afectate de către

debitor sau altă persoană în vederea garantării unei obligaţii.În consecinţă aceste

bunuri dau posibilitatea creditorului de a-şi acoperi cu prioritate creanţa din valoarea

lor, înaintea altor creditori ai debitorului.

Este necesară sublinierea că vor fi executate bunurile cu care s-a garantat o

creanţă, dacă debitorul nu execută corect, la termenul stabilit, obligaţia asumată.

Garanţiile reale si privilegiile-(acestea din urma sunt preferential acordate de

lege unui creditor in considerarea creantei sale), sunt prevazute in art. 2323-2499

Ncc, constand in urmatoarele:

a) gajul ( sau amanetul );

b) ipoteca;3 Idem, p.199.

52

c) dreptul de retenţie.

Câteva aspecte se impun a fi prezentate.

a) Gajul sau amanetul este un contract accesoriu prin care debitorul sao o terţă

persoană remite creditorului sau unei terţe persoane un bun mobil drept garanţie a

datoriei sale.În caz de neexecutare, el are posibilitatea legală de a se îndestula cu

prioritate faţă de alţi creditori, din valoarea pe care o prezintă bunul respectiv.

b) Ipoteca este şi ea un contract accesoriu prin care debitorul sau o terţă

persoană afectează un bun imobil, construcţie sau teren pentru garantarea creanţei

creditorului.Acest bun rămâne în posesia debitorului sau a unei terţe persoane dar

indisponibilizat până la executarea debitului către debitor.

În fapt, prin ipotecă creditorul dobândeşte un drept de preferinţă şi de urmărire

asupra imobilului ipotecat.

c) Dreptul de retenţie (art.2495-2499) da drept unei persoane de a nu preda

bunul care se află in detenţia sa, decât în situaţia în care cealaltă parte execută

obligaţia asumată faţă de creditor, în legătură cu acel bun.

Persoana care are în depozit un bun şi anume, depozitarul, dacă a

efectuat cheltuieli materiale pentru conservarea bunului, poate de

asemenea să reţină în stăpânirea lui acel bun, până când proprietarul sau

posesorul bunului îi va restitui acele cheltuieli.

Stingerea dreptului de retentie( conform art. 2499 Ncc)

II.4. Stingerea obligatiilor ( art.1615-1634 Ncc)

a) Noţiuni generale

Stingerea obligaţiei reprezintă încetarea raportului obligaţional dintre creditor

şi debitor, sens în care sunt utilizate diferite moduri reglementate de lege.

53

b) Modurile de stingere a obligaţiilor prevazute de art.n1615 Ncc

sunt:

Plata

Compensatia

Confuziunea

Remiterea de datorie

Imposibilitatea de executare

Alte moduri expres nepravazute de lege.

• Plata ( pură şi simplă ) care este cel mai obişnuit mod de stingere a obligaţiei

ca urmare a îndeplinirii prestaţiei asumate de către debitor (indiferent că este vorba

despre obligaţia de “ a da “ sau “ a face “ ceva).

În conformitate cu prev. Codului civil, plata ca mijloc de stingere a obligaţiei,

trebuie efectuată la termenul convenit de părţi şi la locul stipulat de ei sau arătat în

lege1;

• Remiterea de datorie duce şi ea la încetarea obligaţiei atunci când

creditorul renunţă gratuit de a-şi mai valorifica creanţa de la debitorul său. Asadar, ea

constă într-o iertare a datoriei şi se înfăptuieşte prin restituirea de către creditor,

debitorului său a titlului original în care era stipulată acea obligaţie.

Art.1629-1633 Ncc ne arata ca remiterea datoriei are loc atunci cand creditorul

il elibereaza pe debitor de obligatia sa. Legea prevede ca remiterea de datorie este

totala daca nu se stipuleaza contrariul. Remiterea de datorie poate fi expresa sau

tacita , cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, conform naturii actului prin care aceasta se

realizeaza.

• Imposibilitatea fortuita de executare a obligaţiei duce la stingerea

datoriei atunci când obiectul obligaţiei constă în predarea unui bun cert care a pierit

1 Ion M.Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa-op.cit., p.9. De asemenea, Miron N. Costin, op. cit., Ion Dogaru, op. cit., p.355-356; Julietta Manoliu, Stefan Rauschi- Drept Civil, Vol I- Contractul, Iasi, 1984, p.9-67, 283.;pentru detalii in problema aspectelor noi din actualul cod civil, Mihai Dudoiu, op.cit.p.199-207.

54

fără vina debitorului, prin caz fortuit1 sau forţă majoră2 şi mai înainte ca debitorul să

fi fost pus în întârziere.

În anumite împrejurări, chiar obligaţia “ de a face” poate deveni imposibil de

executat.

Teoria şi practica dreptului civil au subliniat ideea că in cazul pieirii bunurilor

de gen3, fără culpa debitorului nu se produce ca efect stingerea obligaţiei, deoarece,

prin natura lor, aceste bunuri pot fi înlocuite de altele de acelaş fel,cantitate şi calitate

ca bunul pierit.

Art.1634 Ncc. reglementeaza imposibilitatea fortuita de executarea atunci cand

obligatia nu mai poate fi executata din cauza unei forte majore, a unui caz fortuit ori

a unor alte evenimente asimilate acestora, produse inainte ca debitorul sa fue pus in

intarziere.

Pentru practica dreptului civil este importanta dovada imposibilitatii de

executare care va reveni in toate cazurile debitorului.

• Compensaţia se produce şi ea ca un mijloc legal distinct de stingere a

obligaţiei dacă două persoane- debitor şi creditor- sunt în acelaş timp, în aceste

calităţi una faţă de cealaltă.În consecinţă cele două oblogaţii se sting astfel:

- dacă valoarea lor este egală se sting prin compensaţie în mod complet ;

- daca ele nu au valoare egală se compensează obligaţiile până la nivelul

valorii celei mai mici.Ea trebuie în mod concret invocată de persoanele interesate

pentru a produce efecte.

Dispozitiile art.1616-1623 Ncc au in vedere compensatia daca ne aflam in

situatia unor datorii reciproce care se pot stinge prin compensatii pana la concurenta

celei mai mici dintre ele.

1 Cazul fortuit constă în prducerea unui eveniment independent de voinţa debitorului.2 Forţa majoră este de asemenea un eveniment independent de voinţa debitorului, de neprevăzut şi de neevitat de el, exterior condiţiilor de activitate şi viaţă ale sale (exemplu: cutremur, inundaţii etc.).Ele duc la exonerarea de răspundere a peroanei care datorită lor nu execută obligaţia sa.3 Bunuri de gen sunt: cerealele, banii etc.

55

• Confuziunea duce la stingerea datoriei dacă aceeaşi persoană înfăptuieşte

atât calitatea de creditor cât şi pe cea de debitor şi practic este întâlnită în domeniul

succesoral când creditorul îl moşteneşte pe debitor şi invers4.

Art.1624-1628 Ncc prevad ca atunci cand in cadrul aceluiasi raport

obligational, calitatile de creditor si debitor se intrunesc in aceeasi persoana,

obligatia se stinge de drept prin confuziune.

Aceasta nu opereaza daca datoria si creanta se gasesc in acelasi

patrimoniu, dar in mase de bunuri diferite.

II.5. Transmiterea si transformarea obligaţiilor (art.1566-1614 Ncc)2

Transmiterea obligaţiilor se face prin două modalităţi:

a) Cesiunea de creanţă, care permite valorificarea ei înainte de scadenţă;

b) Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.Ea imbracă

următoarele forme:

• Subrogaţia legală, care operează ope legis, potrivit art.1593 (alin.2).

• Subrogaţia Convenţională civilă, consimţită de creditor.Conform art. 1593,

alin.3 Ncc.,ea trebuie să fie expresă şi nu presupune consimţământul debitorului;

• Subrogaţia consimţită de debitor şi reglementată de prevederile art.1107,

alin.2 C. civ. poate avea ca obiect doar datorii pecuniare;

c) Novatia (art.1609-1614 Ncc) are loc atunci cand debitorul contracteaza fata

de creditor o obligatie noua, care inlocuieste si stinge obligatia initiala.

• Novatia se produce si in situatia in care un debitor nou il inlocuieste pe

cel initial, care este eliberat de creditor, stingandu-se astfel obligatia

initiala.In aceasta imprejurare, novatia opereaza si fara consimtamantul

debitorului initial;

4 Vezi, Eugeniu Safta-Romano, op. cit. p.20 şi urm.2 In aceasta problema reglementata in Ncc, Corina Ionescu, Aspecte noi privind transmiterea si transformarea obligatiilor, in Vol II Codul Civil.Adnotat, 2011, p 153-155.

56

• Novatia are loc si atunci cand , ca efect al unui contract nou, un alt

creditor este substituit celui initial, fata de care debitorul este liberat,

stingandu-se astfel obligatia veche.

Cu privire la proba novatiei, legea noua arata in mod expres ca novatia nu se

prezuma, intentia de a nova trebuie sa fie insa neindoielnica.

57

Întrebări şi test de autoevaluare

a)Întrebări

1.Ce este obigaţia civilă in Ncc şi care sunt elementele sale componente?

2.Care sunt izvoarele obligaţiilor civile?

3.În ce act normativ este reglementat delictul civil si in ce mod este prezentat in Ncc,

raportul civil delictual?

4.În ce condiţii intervine răspunderea pentru fapta altuia şi care este textul legal

pentru reglementarea acestei forme de răspundere civilă?

5.Când intervine răspunderea proprietarilor pentru bunurile si lucrurile pe care le au

in proprietate?

6.Care sunt efectele obligaţiilor civile?

7.În ce constă drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului?

b) Test de autoevaluare

1)Dreptul de gaj general recunoscut creditorului are in vedere:

a)unele bunuri ale debitorului;

b)toate bunurile debitorului;

c)întregul patrimoniu al debitorului.

2)Garanţiile reale ale obligaţiilor contractuale sunt:

a)garanţii personale;

b)garanţii reale;

c)dreptul de retenţie.

2) Stingerea obligaţiei civile are loc prin urmatoarele modalitati:

a)plata ( pură si simplă );

58

b)remiterea datoriei;

c)compensaţie.

3) Sunt modalităţi de transmitere a obligaţiunilor, urmatoarele:

a)subrogaţia legală;

b)subrogaţia convenţională civilă;

c) poprirea

4)Subiectele raportului juridic obligaţional sunt:

a)persoanele fizice;

b)persoanele juridice;

c)statul.

5)Cel mai important izvor de obligaţii civile în condiţiile economiei de piaţă

este:

a)delictul civil;

b)voinţa unilaterală;

c)contractul.

6)Răspunderea pentru fapta proprie constituie;

a)regula în materia răspunderii civile;

b)excepţia în domeniul răspunderii civile;

c)formă a răspunderii civile delictuale.

59

TITLUL III

CONTRACTUL – PRINCIPAL IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

(CARTEA A V-A Ncc : Despre obligatii ;, TITLUL II- Izvoarele obligatiilor ; Cap.I-

CONTRACTUL – art. 1166-2278 Ncc).

SUMAR

• Noţiuni generale privind contractul civil

• Desfiinţarea contractelor civile

Nulitatea

Revocarea

Rezoluţiunea

Rezilierea

• Diferite contracte speciale reglementate expres în Codul Civil actual

Contractul de vânzare

Varietati ale vanzarii : - vanzarea mostenirii

-vanzarea cu plata pretului in rate

- vanzarea cu optiune de rascumparare

Contractul de schimb

Contractul de locaţiune

Contractul de antrepriză

Contractul de mandat :a) mandatul cu reprezentare (art. 2013-2038 Ncc)

b)mandatul fara reprezentare (art. 2039-2071Ncc)

Contractul de depozit

60

Tranzacţia

Contractul de asigurare

Contractul de societate

61

TITLUL III

DIFERITE CONTRACTE SPECIALE-CELE MAI IMPORTANTE

IZVOARE DE OBLIGATII CIVILE

Importanţa cunoaşterii problemei contractului civil – principal izvor de obligaţii

Doctrina şi jurisprudenţa din domeniul dreptului civil consideră contractul cel

mai important act juridic civil şi totodată, principal izvor de obligaţii civile.

În activitatea economico-socială el apare în forme variate şi multiple care sunt

diferite unele faţă de altele, deşi acestea prezintă şi caracteristici comune acestei

specii de act juridic civil.

Autonomia de voinţă a părţilor (principiul libertăţii contractului) permite

persoanelor fizice şi persoanelor juridice – participante la contract, să hotărască în

mod liber şi conştient asupra aspectelor pe care le implică acest act juridic civil.

Una dintre consecinţele principiului libertăţii contractului constă în creerea

unor categorii variate de acte juridice civile, din rândul cărora se evidenţiază

contractele speciale , prevăzute expres în Codul Civil.1

Teoria şi practica dreptului civil au realizat şi o altă categorie de contracte

civile care sunt denumite contracte nenumite, întrucât acestea nu sunt prevăzute

expres în Codul Civil.

Toate aceste categorii de contracte civile constituie cele mai importante

instrumente juridice (mecanisme juridice) ale economiei de piaţă.

Cunoaşterea subiectului propus în acest capitol impune aprofundarea

următoarelor aspecte :

• Noţiuni genrale privind contractul civil ;

• Desfiinţarea contractelor civile (nulitatea, revocarea, rezoluţiunea şi

rezilierea) ;

1 In problema contractelor speciale reglementate de Ncc, Horatiu Dan Dumitru, Principiul bunei-credinte in negocierea si incheierea contractului, in Vol.2 –Codul Civil Adnotat, 2011, p.120-127

62

• Tipuri (categorii) de contracte civile speciale sau numite reglementate

expres în Codul civil român.

III.1.Noţiuni generale privind contractul civil.

a) Noţiunea si trăsăturile contractelor civile

Contractul civil este un acord de voinţă intrevenit între două sau mai

multe persoane fizice, sau juridice, cu scopul de a da nastere, a modifica sau a

stinge un raport juridic civil.

El comportă anumite trasături proprii care îl deosebesc de alte izvoare de

obligaţii civile si anume:

• existenţa acordului de voinţă care, dacă a fost realizat in limitele prevăzute

de lege este suficient a da naştere la obligaţii, a căror executare se poate obţine la

nevoie prin coerciţie statală1;

• principiul autonomiei de voinţă, în limitele permise de lege, conform căruia

părţile contractante au libertatea de a hotarî singure natura şi conţinutul contractului

pe care vor să-l încheie;

• contractul nu dă naştere numai unei obligaţii civile ci stabileşte şi conduita

reciprocă a părţilor în legatură cu obligaţia care a luat fiinţă, pe toată durata existenţei

ei. Acestea stabilesc prin acordul lor de voinţă cum şi când trebuie sa fie executate

prestaţiile, consecinţele care decurg din neexecutarea lor etc.

b) Clasificarea contractelor in Ncc

In Ncc, art.1171-1177 enumara următoarele categorii de contracte:

• contractul sinalgmatic si contractul unilateral ;

• contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit;

• contractul comutativ şi contractul aleatoriu;

• contractul consensual, contractul real şi contractul solemn;

• contractul de adeziune ;

1 Cu privire la principiul fortei obligatorii a contractului, Dumitru Dobrev, O cutie a pandorei, in Ncc- IMPREVIZIUNEA, in Vol.NOUL COD CIVIL: COMENTARII, EDIT. Univ. Juridic, 2011, p.251-261

63

• contractul incheiat cu consumatorii

III.2. Nulitatea contractului ( art.1246-1265 Ncc)1

Potrivit art.1246 Ncc.: „Orice contract incheiat cu incalcarea conditiilor cerute

de lege pentru incheierea sa valabila este supus nulitatii, daca prin lege nu se prevede

o alta sanctiune”.

Constituind legea părţilor, contractul nu poate fi desfiinţat decât prin

modalităţile reglementate de lege, şi care sunt:

• nulitatea,

• revocarea,

• rezoluţiunea,

• rezilierea.

a) Nulitatea este un mod de desfiinţare a contractelor lovite de nulitatea

absolută sau relativă;

b) Revocarea nu poate fi făcută decât prin acordul de voinţă a părţilor, care

desfiinţează înţelegerea dintre ele, doar pentru viitor, ea neavând efecte retroactive.

Toate efectele produse anterior revocării se menţin.

c) Rezoluţiunea desfiinţează actul cu efect retroactiv ca urmare a executării

imputabile debitorului a obligaţiilor ce-i revin. Aceasta operează pe calea unei

acţiuni în rezoluţiune, în legatură cu care, instanţa poate hotărî desfiinţarea actului

în urmatoarele moduri:

• pe baza unei clauze rezolutorii expres înscrisă în contract, pentru cazul

neîndeplinirii obligaţiilor reciproce;

• pe baza principiului potrivit căruia se presupune că în contractul bilateral,

părţile au înţeles întotdeauna desfiinţarea lui în situaţia în care una dintre ele nu-şi

execută obligaţiile sale.

1 In privinta impreviziunii in contracte, noutatea in reglementarea actuala a acestor acte juridice, Laura Retegan, Alexandru Iorgulescu- Consacrarea legislativa a teoriei impreviziunii in contracte, in vol.2- Codul Civil Adnotat, 2011, p 139-146.

64

d) Rezilierea este un mod de desfiinţare a contractelor cu prestaţiuni

succesive numai pentru viitor. Se poate face fie pe cale comvenţională, fie pe cale

judecătorească. Pe cale comvenţională, rezilierea necesită existenţa unui acord de

voinţă a părţilor în acest sens, iar pe cale judecătorească, presupune executarea

culpabilă a obligaţiilor asumate de către una din părţi.

Cartea a V-a din Ncc privitoare la OBLIGATII, in Titlul IX,

reglementeaza : diferite contracte speciale( art.1650-1278 Ncc).

III.3. Unele (categorii) de contracte civile reglementate expres în Codul

civil

a) Contractul de vânzare (art.1650- 1762 Ncc)

Art.l650 din Ncc defineste astfel vânzarea : vanzarea este contractul prin care

vanzatorul transmite sau , dupa caz, se obliga sa transmita cumparatorului

proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe care cumparatorul se obliga sa-l

plateasca.

*In actualul Cod civil, prin vanzare se poate transmite deasemenea un

dezmembramant al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Legea impune ca o condiţie de validitate a contractului, în unele situaţii expres

prevăzute de aceasta, forma autentică, care este cerută spre exemplu de prevederile

art. 45 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. În concordanţă cu acest text de

lege, vânzarea terenurilor agricole se face numai prin act autentic.

• Pentru ca vânzarea-cumpărarea să devină opozabilă faţă de terţi, inclusiv

faţă de părţi, este necesară transcrierea actului în registrul de publicitaţie al cărţii

funciare, pentru ca drepturile reale imobiliare se transferă numai prin intabulare,

aceasta având caracter constitutiv de drepturi.

• Conform art.1666 Ncc, cheltuielile vânzării vor cădea în sarcina

cumpărătorului. Dispozitia legală este supletivă, părţile având posibilitatea să decidă

în sarcina cui vor cădea aceste cheltuieli.

65

• Pentru validarea contractului de vânzare sunt necesare aceleaşi elemente,

care se întâlnesc la orice contract şi anume: consimţământul, capacitatea de a

contracara, obiectul determinat şi cauza licită.

• Potrivit art. 31 din Legea nr. 18/1991, terenul atribuit conform art.18 alin.

1, art. 20 şi art. 39, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de zece ani socotiţi

de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub

sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.

• Legiuitorul a rezervat anumitor persoane dreptul de a cumpăra: astfel art.

48 din Legea nr. 18/1991 prevede că "înstrăinarea de terenuri agricole în extravilan,

prin vânzare, se poate face prin exercitarea dreptului de preemţiune", care revine

coproprietarilor, dacă este cazul, şi apoi proprietarilor vecini. Obligaţia ce revine

titularului dreptului de preemţiune este aceea de a se pronunţa asupra exercitării

acestui drept în 30 zile de la data primirii comunicării. După trecerea acestui termen,

dreptul de preemţiune pentru coproprietarii vecini se consideră stins.

Sancţiunea încălcării dreptului de preemţiune constă în anularea actului de

vânzare-cumpărare.

Preemţiunea constituie dreptul de care se bucură o persoană de a fi preferata

altei persoane la cumpărarea unui anumit bun. Dreptul de preemţiune se stabileşte

prin:

• lege

• convenţia părţilor, în favoarea unei persoane fizice sau juridice, inclusiv a

statului.

“Instituirea dreptului de preemţiune constituie o îngrădire a dreptului de

dispoziţie, deoarece titularul dreptului de proprietate funciară nu poate înstrăina

terenul agricol decât în condiţiile prevăzute de lege”.

• Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral) deoarece art.1650, art.

1672 si 1719 Ncc. stabilesc obligaţii atât pentru Vânzător cât şi pentru

Cumpărător.

66

Obligaţiile principale ale vânzătorului în conformitate cu prevederile art.1672

din Ncc. sunt următoarele:

• să transmită către cumpărător dreptul său de proprietate asupra lucrului

vândut, ceea ce implică cerinţa ca vânzătorul să fie proprietarul acestuia.

• Sa predea bunul;

• Sa il garanteze pe cumparator contra evictiunii si viciilor bunului.

Prevederile Noului Cod civil arată în mod expres că nimeni nu poate

transmite către o altă persoană mai multe drepturi decât are el însuşi.

• Totodata să conserve bunul cumpărătorului până la predarea lui efectivă şi

să predea bunul cumpărtorului, care în principiu, nu este translativă de proprietate ci

doar are rolul de a muta detenţia materială a acestuia, de la vânzător către

cumpărător, la locul stipulat de părţi prin contract. În cazul când părţile nu şi-au

exprimat voinţa în această problemă, în conformitate cu prevederile legale în materie,

predarea bunului se va face la domiciliul vânzătorului;

• Vânzătorul are obligaţia de garanţie, conf. art. 1695, art.1707 si art.1716-

1718 din Ncc.

Urmatoarele aspecte au in vedere obligaţia de garanţie :

A. garantia contra evictiunii ;

B. garantia contra viciilor lucrului vandut ;

C. garantia pentru buna functionare a bunului vandut care este o noutate « in

materia garantiilor oferite de vanzator si in baza dispozitiilor art.1716-1718. »1

Astfel : » in eventualitatea unei defectari, vanzatorul este obligat sa repare

bunul pe cheltuiala sa inauntrul termenului de garantie oferit cumparatorului »2

Vom prezenta câteva elemente specifice fiecarei forme de garanţie a

vânzătorului pentru cunoaşterea exactă a celui mai important instrument juridic al

distribuţiei produselor care este Contractul de Vânzare-Cumpărare şi de dobândire,de

către persoanele fizice şi persoanele juridice a bunurilor necesare lor şi familiilor

acestora.

1 Alexandra Hopulete, contractul de vanzare in lumina Ncc., in vol2.Codul Civil Adnotat, 2011, p 156.2 Alexandra Hopulete, op.cit p 162

67

Asa cum apreciaza doctrina de specialitate : » Prevederile Noului Cod Civil, nu

modifica radical materia contractului de vanzare. Ca si in cazul celorlalte

contracte, Noul Cod Civil, ofera in principal o rearanjare si reforumulare a

dispozitiilor legale aplicabile contractului de vanzare, reglementand totodata si

anumite situatii, semnalate in practica pentru care nu existau norme exprese. »1

A. Garanţia împotriva evicţiunii

Etimologic evicţiune provine din dreptul roman, unde "evictus" însemna

"înfrângere".

Transpusă în planul Contractului de Vânzare, evicţiunea reprezintă pierderea

parţială sau totală a proprietaţii sau posesiei bunului de către cumpărător ca efect al

valorificării de către un terţ în faţa instanţelor judecătoreşti a dreptului asupra acelui

bun ce formează obiectul contractului.

Conform noii legi civile, vanzatorul este de drept obligat sa-l garanteze pe

cumparator impotriva evictiunii care l-ar impiedica total sau partial in stapanirea

netulburata a bunului vandut.

• Referitor la rezolutiunea contractului, Ncc prevede ca se poate cere de

catre cumparator rezolutiunea vanzarii daca a fost evins de intregul

bun sau de o parte acestuia indeajuns de insemnata incat, daca ar fi

cunoscut evictiunea, el n-ar mai fi incheiat contractul.

Odata cu rezolutiunea, cumparatorul poate cere restituirea pretului si repararea

prejudiciului suferit.

Asemenea situaţie înlătură dreptul dobândit de cumpărător prin acel contract şi

presupune următoarele aspecte specifice:

• Obligaţia vânzătorului de a nu-l tulbura el însuşi pe cumpărător, în scopul

de a poseda paşnic şi liniştit posesia bunului vândut de el;

• Obligaţia vânzătorului de a-l apăra el personal pe cumpărător împotriva

acţiunilor făcute de terţi. Ne referim de fapt la promovarea în justiţie împotriva 1 Idem, p 156.

68

cumpărătorului a unui proces civil şi care ar avea ca obiect o pretenţie asupra acelui

bun (exemplu: pretinderea unei servituţi sau ipoteci asupra acelui lucru, sau chiar

pretinderea dreptului de proprietate asupra lui).

Autorii de drept civil în problema garanţiei vânzătorului împotriva evicţiunii

au susţinut că "vom înţelege prin evicţiune atât pierderea totală sau parţială a

proprietăţii bunului vândut, cât şi tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului

de proprietate"1.

Într-o asemenea situaţie vânzătorul are obligaţia legală de a se alătura

cumpărătorului pentru a-i apăra titlul. În acest scop şi în conformitate cu prevederile

art. 1705 Ncc., cumpărătorul are dreptul de a-l chema în garanţie pe vânzător, în acel

proces în care el este chemat de terţ, în vederea apărării sale de către acesta.

• Vânzătorul are obligaţia legală faţă de cumpărător de a repara prejudiciul

suferit de el în situaţia în care acţiunea civila a terţului, împotriva sa a fost admisă şi

el a fost totuşi învins. Prejudiciul ar fi reprezentat în condiţiile arătate de următoarele

elemente:

• preţul achitat de cumpărător vânzătorului şi bunul pentru care l-a achitat i-a

fost luat de terţ;

• cheltuielile suportate de cumpărător pentru încheierea contractului;

• cheltuielile de judecată, ocazionate de eventualul litigiu la care ar participa

cumpărătorul învins.

În baza autonomiei de voinţă, părţile contractante, şi în domeniul obligaţiei

de garanţie pe care o are vânzătorul, pot include în contract clauze de agravare, de

atenuare şi chiar de exonerare a ei de anumite obligaţii pe care în caz contrar el le are

prin Lege.

El nu va fi lipsit de obligaţia sa de a restitui preţul cumpărătorului, atunci când

folosinţa bunului dobândit de el este tulburată prin fapta proprie şi intenţionată a

vânzătorului.

1 In materia contractului si in concordanta cu Ncc, a se vedea Cornel Popa, Ruxandra Frangete , Protectia partii defavorizate intr-un raport contractual, in vol.II. Codul Civil.Adnotat, 2011, p 142-146

69

Dacă evicţiunea are o cauzpă anterioară vânzării răspunde vânzătorul, după

cum am menţionat şi nu pentru împrejurări care survin ulterior vânzării.

B. Garanţia vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

În spiritul dispoziţiilor Noului Cod civil, vânzătorul are obligaţia legală de a

transmite cumpărătorului posesia paşnică(liniştită) dar şi utilă, ceea ce înseamnă că,

în situaţia în care bunul vândut prezintă defecte ascunse vederii cumpărătorului, care

îl fac practic impropriu pentru destinaţia pentru care a fost cumpărat ori îi reduc

considerabil valoarea de întrebuinţare, astfel ca dobânditorul dacă le-ar cunoaşte nu

ar mai achiziţiona acel bun. În consecinţă, el are dreptul de a cere în justiţie

desfiinţarea vânzării-cumpărării care se mai numeste redhibiţiune, ori reducerea

proporţională a preţului vânzarii.

Din interpretarea textelor legale existente în această materie, rezultă că

pentru viciile aparente, vânzătorul nu răspunde pe motiv că ele puteau fi observate de

cumpărător1. În consecinţă şi în acord cu legea, viciul care afectează bunul vândut

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a putea cere în justiţie

răspunderea vânzătorului:

• să facă bunul impropriu destinaţiei lui obişnuite, sau să-i reducă substanţial

valoarea;

• să fie dosit, ascuns privirilor cumpărătorului, în momentul încheierii

contractului;

• să fie anterior vânzării sau să se datoreze unei cauze anterioare actului;

• cumpărătorul să nu fi produs modificări esenţiale, îmbunătăţiri asupra

acelui bun, încât viciul să poată fi constatat după vânzare;

• Vânzarea-cumpărarea de bunuri, îmbracă mai multe forme care, în

conformitate cu prevederile Noului Cod civil pot să fie afectate de viciile ascunse

1 In Ncc se arata in mod expres ca :” este ascuns acel viciu care, la data predarii, nu putea fi descoperit, fara asistenta cu specialitate de catre un cumparator prudent si diligent”, alin.2, art.1707 Ncc.

70

care să atragă răspunderea vânzătorului pentru ele (excepţie făcând doar vânzarea

silită).

• Astfel prev.art. 1755-1762 Ncc sub titlul : » Alte varietati de vanzare »

reglementeaza vanzarea cu plata pretului in rate si rezerva proprietatii ;

• Vanzarea cu obtinere de rascumparare.1

B) Contractul de donatie (art. 1011-1033 Ncc) in actuala legislatie civila nu

mai este reglementat impreuna cu contractele speciale, ci in Cartea a IV-a : »

Despre mosteniri si liberalitati

b) Contractul de schimb( art.1763-1765 Ncc)

Dispoziţiile art.1763 din Ncc definesc schimbul in sensul "contractului prin

care fiecare dintre părţi denumite copermutanti, transmite sau, dupa caz, se obliga sa

transmita un bun pentru a dobandi un altul”.

*Constatam ca legea noua in mod expres dispune ca prevederile de la vanzare

se aplica si contractului de schimb, iar in lipsa de stipulatie contrara , partile suporta

in mod egal cheltuielile pentru incheierea contractului de schimb.

În cazul schimbului de terenuri efectuat în conditiile art. 51 alin.2 din

Legea nr. 18/1991, adică schimbul de terenuri între persoanele juridice şi

între persoanele juridice şi persoanele fizice, art.52 din aceeaşi lege

dispune că efectele contractului de schimb se produc faţă de terţele

persoane, inclusiv între părţile contractante numai în momentul în

care s-au făcut modificările necesare în documentele cadastrale şi în

registrul agricol.

c) Contratul de locaţiune (art.1777-1835 Ncc)2

1Pentru detalii, Codul civil pe intelesul tuturor 2011, p 388-395 Ncc.2 Pentru detalii, Simona Chirica, Madalina Mitau, Noutati privind materia contractului de locatiune in viziunea Noului Cod civil , in Vol.II: Codul civil. Adnotat 2011, p.172-185.

71

Art.1777 Ncc.defineşte Contractul de locaţiune ca o vânzare de folosinţă a

unui bun, deci a unui drept de creanţă, locatiunea fiind contractul „prin care o parte

numita locator se obliga sa asigure celeilalte parti, numite locatar, folosinta numai

pentru o anumita perioada, in schimbul unui pret, denumit chirie”

Trăsăturile caracteristice ale acestui tip de contract ni-l prezintă a fi:

• bilateral;

• sinalogmatic;

• cu titlul oneros, deoarece ambele părţi contractante au interese proprii

patrimoniale;

• consensual,încheindu-se valabil, prin simplul acord de voinţă al părţilor,

fără a fi necesare alte formalităţi impuse de lege ca situaţia contractelor

solemne( vezi donaţia);

• comutativ;

• este un contract special cu executare succesivă în timp.(Timpul este un

element specific şi deosebit de important la acest contract);

• transferă dreptul de folosinţă al lucrului şi nu dreptul de proprietate care

rămâne în continuare la titularul său. Legislaţia civilă actuala reglementează

şi unele forme (variante) ale Contractului de inchiriere şi anume:

A. Contractul de arendă sau de locaţiune a terenurilor agricole, reglementat

de prev.Ncc, art.1836-1850 şi vizeaza urmatoarele categorii de bunuri:

a) Terenurile cu destinatie agricola,astfel: masinile, utilajele si alte

asemenea bunuri destinate

b) Animalele si constructiile de agricultura

• Acest tip de Contract de închiriere este în principiu, un contract

consensual, dar are şi caracterul unui contract solemn, deoarece

prevederile art. 1838 Ncc. cer îndeplinirea unor formalităţi, constând în

forma scrisă sub sanctiunea nulitatii absolute.

• Totodata, sub sanctiunea unei amenzi civile stabilite de instanta de

judecata; legea noua obliga arendarul sa depuna un exemplar al

72

contractului la consiliile locale in a carei raza teritoriale se afla bunurile

agricole arendate pentru a fi inregistrat intr-un registru special, tinut de

secretarul consiliului local. Daca bunurile arendate sunt situate in raza

teritoriala mai multor consilii locale, cate un exemplar al contractului se

depunde la fiecare consiliu local in a carei raza teritoriala se afla

bunurile arendate.

• În consecinţă, Contractul de arendă-ca variantă a Contractului de

închiriere, încheiat doar prin acordul de voinţă al părţilor, fără

îndeplinirea cerinţelor de formă înscrise în art.1838 Ncc este nul sau

anulabil, potrivit alin.1 din acest articol.

Acest tip de contract se încheie pe durată determinată, dar legea noua

dispune si cu privire la arendarea facuta pe durata nedeterminata , caz in care

arendarea se considera a fi facuta pentru toata perioada necesara recoltarii fructelor.

B. Contractul de închiriere a locuintelor, reglementat de prev. Pe care

art,1824-1835Ncc., este o alta varianta a Contractului de locatiune. Si poate fi

incheiat fara determinarea duratei sau dimpotriva pe durate determinate (art.1851-

1880 Ncc).

e) Contractul de antrepriză

În condiţiile economice actuale, antrepriză este considerată o problemă

importantă, în mod deosebit în domeniul construcţiilor.Din acest motiv, unele

aspecte se impun prezentate.

Definiţia contractului de antrepriză

Noul Cod civil reglementează expres acest tip de contract special în

prevederile art.1851-1880, la care se adaugă şi unele acte normative , impuse de

condiţiile actuale. Codul civil foloseşte pentru a desemna părţile mai mulţi termeni, şi

anume:-lucrător, meseriaş, întreprinzător, arhitect, care de fapt este antreprenorul, iar

cealaltă parte –beneficirul care este clientul.

Contractul de antrepriză este:

73

“Contractul în care una din părţi, numită antreprenor, se obligă ca prin riscul

sau, sa execute o anumita lucrare materiala ori beneficiara, in schimbul unui pret.”

În privinţa elementelor definitorii faţă de alt contract, cum ar fi contractul de

vânzare-cumpărare, menţionăm că preţul poate fi determinat (obligatoriu stabilit de la

început) în lucrările de mare amploare şi determinabil (putând chiar să-l reducă sau

mărească), prezumându-se că la încheierea contractului, clientul a acceptat preţul

practicat de anteprenor.

Importanţa contractului

El are o importanţă deosebită în practică, deoarece stă la baza executării

lucrărilor de instalaţii, reparaţii la construcţii, executarea de construcţii ş.a.

• Deosebit de utile sunt aceste contracte şi la prestările de servicii, cum ar

fi: confecţionarea sau repararea lucrărilor de uz personal, ori uz casnic etc.

• În lipsa unor reglementări speciale, normele juridice aplicabile antrepriei

sunt oportune şi lucrărilor intelectuale: meditaţii, consultaţii profesionale

(în afară de tranzacţii juridice).

f)Contractul de mandat ( art.2009-2012 Ncc)

Contractul de mandat este reglementat de prev. art. 2009-2012 Ncc şi este în

principiu gratuit, prin natura sa şi nu prin esenţa sa.

În conf. cu art. 2009 Ncc. mandatul este un contract „prin care o parte numita

mandatar, se obliga sa incheie unul sau mai multe acte juridice pe seama ceilalte parti

numita mandant”.

Caracterele juridice ale acestui contract sunt:

• Este un contract consensual;

• Contract unilateral;

74

• Este un contract gratuit sau oneros daca partile convin sa fie contract oneros

( art 2010 Ncc) si in actuala reglementare, mandat este cu sau fara reprezentare,

conform art.2011 Ncc;

• Deşi este de regulă, un contract consensual, încheindu-se doar prin acordul

de voinţă al părţilor, el poate deveni uneori contract solemn (formal), fiind necesară,

pentru validitatea lui, o anume formă cerută de lege. Este cazul reglementat în prev.

art. 2013 Ncc si anume: „(1) Contractul de mandat poate fi incheiat in forma scrisa,

autentica, ori sub semnatura privata, sau verbala. Acceptarea mandatului poate

rezulta si din executarea sa de catre mandatar”

Când este vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte ce trec peste

administraţia ordinară, mandatul să fie special”.

Practica judiciară a statuat în sensul că, forma autentică a mandatului este

cerută în scopul de a îndeplini acele acte juridice pentru care legea cere această

condiţie.

În mod obişnuit Contractul de Mandat este desemnat prin cuvântul procură, iar

regulile care îl guvernează se aplică şi altor situaţii, între care, raportului dintre

persoana juridică şi organele sale conf. art. 2009 Ncc, corelat cu art.2013 si art 2039

Ncc.

Condiţii de validitate

Sunt cele reglementate prin disp. art. , la care se adaugă în unele situaţii, forma

autentică. În consecinţă, se impun evidenţiate unele aspecte particulare ale

contractului de mandat si anume:

• Capacitatea părţilor. În anumite situaţii, cum se întâmplă în mandatul

executorului testamentar, capacitatea necesară este ca pentru actele de dispoziţie,

adică capacitatea deplină de exerciţiu. În alte împrejurări este suficientă pentru

asumarea calităţii de mandator. Capacitatea de exerciţiu restrânsă, adică a minorului

de 16 ani, deoarece el acţionează pe riscul mandantului (persoana care este

reprezentată în actele juridice de alta numită mandatar)

75

• Consimţământul valabil al părţilor. Regula la încheierea acestui tip de

contract este consensualismul, fiind suficient, în cele mai frecvente situaţii să se dea

consimţământul expres sau tacit, pentru a se încheia convenţia părţilor. Forma

mandatului este cerută numai în unele situaţii arătate în lege şi pe care practica

judiciară le-a clarificat după cerinţele vieţii actuale, economice-sociale.

Consimţământul trebuie sa fie dat în condiţii valabile, liber, conştient şi

neviciat de niciunul dintre viciile care afectează de altfel, orice tip de contract civil,

făcându-l nul.

Fiind un contract între anumite persoane, eroarea asupra persoanei

mandatarului duce la nuliatea actului încheiat, care este inexistent din punct de

vedere judiciar2, fără a mai produce efecte judiciare.

• Obiectul contractului de mandat îl formează doar actele juridice cu care îl

insărcinează mandantul pe mandatar, nu şi faptele materiale. Un contract de mandat

poate avea ca obiect unul sau mai multe acte juridice, care trebuie însă determinate

(sau în alte situaţii, cel puţin determinabil), conform cerinţelor din art. 948 C. civ.,

posibil şi ilicit, pentru ca acel contract să îşi producă efectele.

De regulă, orice act juridic poate forma obiectul contractului de mandat

(exemplu, încheierea de contracte civile), excepţie făcând doar actele juridice cu

caracter personal (exemplu: testamentul, interogatoriul inculpatului sau părţilor dintr-

un litigiu civil, declaraţia de martori, declaraţia de recunoaştere a unui copil) care nu

pot fi realizate prin reprezentarea titularului lor de către mandatar, ci trebuie făcute

de titular personal.

• Cauza contractului să fie licită şi morală, conf. art. 966-968 C. civ.

g)Tranzacţia (Art.2267-2278 Ncc)

In actuala lege civila in mod expres sunt aratate cate domenii in care nu este

acest contract special si anume:

*asupra capacitatii sau starii civile a persoanelor;

*cu privire la drepturi de care partile nu pot sa dispuna conform legii.

76

„ Se poate insa tranzactiona asupra actiunii civile derivand din savarsirea unei

infractiuni” (art.2267 alin.2 Ncc)

Tranzacţia este reglementata in Cartea a V-a Ncc, definitia data de

prev.art.2267, dupa care este „contractul prin care partile previn sau sting un litigiu,

inclusiv in faza executarii silite, prin concesii sau renuntari reciproce la drepturi ori

prin transferul unor drepturi de la una la cealalta”

Asa dar, tranzactia are drept efect, nasterea, modificarea sau stingerea unor

raporturi juridice „diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre parti”

Analiza elementelor esenţiale ale contractului de tranzacţie evidenţiază

următoarele particularităţi:

• acest drept să fie litigios sau îndoielnic;

• intenţia părţilor să se manifeste în scopul de a stinge între ei conflictul,

în legătură cu acest drept;

• existenţa unor concesii reciproce.

Caracterele juridice ale tranzacţiile sunt:

• Este un contract sinalogmatic (bilateral);

• Contract cu titlu oneros (ambele părţi rămân avantajate patrimonial);

• Comutativ (întrucât se cunosc pretenţiile de la început);

• Consensual,in unele cazuri in conf. disp. art.2013 Ncc care arată că

forma scrisă a tranzacţiei este cerută ad. probationem şi nu ad. validate.

Excepţie de la caracterul consensual al acestui tip de contract civil este

concesia părţilor în legătură cu un teren agricol, deaorece, art. 46 din legea nr.

18/1991 cere forma autentică pentru schimbul sau vânzarea.

Condiţiile de validitate trebuiesc prezentate prin prisma regulii generale

înscrise în art. 1079 Ncc.,motiv pentru care ne vom referi doar la aspectele care

particularizează acest tip de contract civil şi îl diferenţiază de alte tipuri.

a)capacitatea părţilor este cea necesară pentru Renunţarea la un Drept, deci

capacitatea de exerciţiu.

77

b) Obiectul material al tranzacţiei este, de regulă, orice bun cu excepţia celor

care nu se află în comerţ, fiind scoase din circuitul civil, încât nu se poate face o

convenţie în legătură cu ele.

Practica judiciară a evidenţiat aspectele problemei, subliniindu-se interdicţia

tranzacţie în scopuri ilicite, în frauda terţilor ori cu încălcarea normelor imperative.

h) Contractele reale cuprind trei categorii de contracte, şi anume:

I. Împrumutul care apare sub două forme: ( art.2144-2170Ncc)

A) Comodatul sau împrumutul de folosinţă; ( art.2146-2157 Ncc)

B) Mutuarea sau împrumutul de consumaţie. ( art.2158-2170 Ncc)

II. Contractul de depozit; ( art.2103- 2137 Ncc)

III. Sechestrul conventional.( art. 2138-2143 Ncc)

Contractele reale prezintă unele trăsături distincte, părţile fiind desemnate prin

termeni specifici, iar efectele juridice produse de fiecare dintre ele purtând amprenta

acestor caracteristici. Astfel, în cazul împrumutului, în contractul de comodat, părţile

se numesc comodant şi comodatar, în contractul mutual, ele poartă denumirea de

împrumutător şi împrumutat.

IV. Contractul de cont curent

În faza de trecere la economia de piaţă, un loc important ocupă contractul de

credit sau contractul de împrumut bancar care este o variantă a contractului de

împrumut, reglementat prin art. 2171-2183 Ncc). Cu ajutorul acestui instrument

juridic care este contractul de credit, băncile române acordă împrumuturi pe termen

lung sau scurt, cu o dobândă negociabilă în condiţiile pieţei.

Contractul de credit prezintă mai multe caracteristici, între care:

• este înscris autentic;

• constituie titlul executor.

i)Contractul de asigurare

( art. 2199-2241 Ncc)

78

Contractele aleatorii sunt unul dintre categoriile de contracte speciale, a cărui

denumire provine din cuvântul latinesc “alea”, care înseamnă hazard(zaruri,

întâmplare).

Contracte civile în care întinderea prestaţiei uneia sau ambelor părţi nu este

stabilită chiar din momentul încheierii lor, ci depinde de un eveniment incert,

nesigur, poartă denumirea de contracte aleatorii.

De altfel dispoziţiile C. civ. clasifică contractele civile în două categorii, după

cum prestaţia la care se obligă părţile contractante este sau nu cunoscută din

momentul încheiere, şi anume:

• contractele comutative, la care prestaţia este cunoscută de părţi, din

momentul acordului lor de voinţă;

• contracte aleatorii în care prestaţia depinde de un eveniment viitor şi

incert.În viziunea art.1173, alin 2.Ncc, contractul este aleatoriu în cazul în care

părţile încheie o “ convenţie reciprocă ale cărei efecte,în privinţa beneficiilor şi

pierderilor pentru toate părţile, sau pentru una sau mai multe dintre ele, depind de un

eveniment incert.”

j)Contractul de societate ( art. 1881-1954 Ncc)

Câteva aspecte se impun a fi prezentate cu toate că, în prezent, contractul de

societate civilă reglementat de prevederile art.1881-1954 prezintă importanţă datorita

utilitatii sale.

A. Noţiune

Disp. art. 1881 Ncc prevad:

“Prin contractul de societate doua sau mai multe persoane se obliga sa

coopereze la .”

Părţile contractante-persoane fizice şi persoane juridice, pot pune în comun

atât aport material care va alcătui fondul societăţii civile, cât şi aportul în

muncă,conform prevederilor art..

79

B. Domeniul său de activitate2 urmăreşte scopuri necomerciale, cum ar fi:

construirea de case sau mai multe apartamente;

alte construcţii (exemplu: case de odihnă, garaje ş.a.);

meseriaşii care împreună doresc să-şi realizeze profesia;

în domeniul agricol pe baza unui cadru legal nou adecvat acestui scop,

se pot creea societăţi agricole

În acest sens, prevederile art. 13, alin. final, art.26 alin.1, art.28 alin.1, art.66,

art.83, lit.b şi art.97, alin.1 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar dispun înfiinţarea

unor forme de asociere de tip privat. Societatea civilă se mai poate creea pentru

domeniul agricol şi pe baza altor norme juridice actuale, cum ar fi: Legea nr.36/1991

privind Societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.

Parte (sau părţi) în Contractul de societate civilă poate fi şi persoana juridică

de drept public sau privat dar numai în conformitate cu principiul specialităţii.

C. Caracterele juridice

Contractul de societate civilă prezintă următoarele caractere juridice care îl

diferenţiază de alte contracte de drept civil.

Este un contract civil cu scop lucrativ, ce aduce părţilor un folos

patrimonial, în bani sau în alte profituri materiale;

Societatea civilă are un caracter sinalagmatic (sau bilateral şi chiar

multilateral);

are titlul oneros;

comutativ;

consensual;

cu executare succesivă;

intuitul persone.

Contactul de societate civilă este caracterizat şi prin aceea că este necomercial,

nefiind încheiat în scopul de a efectua acte de comerţ, în conformitate cu art. 1, alin.

1, din Legea nr.31/1990 privind Societaţile comerciale.80

Acest tip de contract este cunoscut din dreptul roman, şi până astăzi s-a păstrat

o trăsătură caracteristică ce constă în lipsa personalităţii sale juridice. Această lipsă

este de natura societăţii civile, dar nu de esenţa ei, datorită faptului că, societatea

civilă nu dobândeşte în mod automat personalitate juridică.Totuşi, din raţiuni de

ordin practic ea poate dobândi această personalitate, transformându-se eventual, într-

o societate comercială.

D.Condiţiile de validitate ale contractului de societate civilă sunt cerinţe

esenţiale, reglementat de prevederile art.1882 Ncc. (analizate şi cu alte prilejuri), dar

are şi unele particularităţi determinate de specificul acestui tip de contract civil.

• Capacitatea părţilor trebuie să fie întocmai ca pentru actele de dispoziţie, adică

capacitatea deplină de exerciţiu. Aceasta a făcut pe autorii de drept civil să

aprecieze că, deşi părţile contribuie şi cu aport în muncă. În domeniul societaţii

civile este exclusă participarea sa, deoarece există riscul unor eventuale pierderi la

care el nu poate să-i facă faţă. De asemenea, este imposibilă participarea

interzisului la acest tip de contract civil, astfel că, nici acesta, nu poate fi

reprezentat în contract sau asistaţi în baza legii, ca în alte acte juridice civile.

Întrucât, societatea civilă ar putea afecta comunitatea de bunuri, ea nu se poate

încheia între cei doi soţi.

• Funcţionarea Societăţii Civile

Dispoziţiile art.1889 Ncc stipuleză că Societatea civilă îşi începe existenţa şi

deci, funcţionază de la data încheierii contractului, afară de cazul când părţile au

prevăzut o altă dată. Ea poate exista până la termenul dispus de ele şi în lipsa acestuia

pe toată viaţa.

Raporturile dintre asociaţi şi societatea civilă, constituite pe baza unui astfel de

contract sunt bazate pe:

• Bună credinţă;

• Ineresul pentru a infăptui scopul comun arătat în contract.

81

Asociţii răspund faţă de societate pentru faptele şi actele lor şi evident pentru

pagubele cauzate acesteia. Dacă ei nu au efectuat anumite cheltuieli pentru societate,

pot cere daune de la ea.

• Administrarea societăţilor civile

Prin acordul lor de voinţă exprimat liber în contractul de societate civilă, sau

printr-un act adiţional la contract, redactat ulterior, părţile pot conveni asupra

modului de administrare a societăţii.În acest scop ei pot determina unul sau mai mulţi

administratori. El (sau ei ) vor încheia în numele societăţii, acte juridice, putând fi

revocat doar pentru cauze legitime.

În cazul când sunt desemnaţi mai mulţi administratori şi în contract nu sunt

stabilite în mod expres, atribuţiile concrete ale fiecăruia, oricare dintre aceştia pot

efectua actele de gestiune necesre funcţionării normale a societăţii civile înfiinţate de

ei.

În raporturile cu terţii, deoarece Nu are personalitate juridică, va răspunde

asociatul contractant cu aceasta, Societatea nefiind subiect de drept civil şi deci este

inexistentă pentru ei (existând doar pentru asociaţi).

Împărţela foloaselor şi pierderilor între asociaţi

Împărţeala se face la încetarea societăţii civile sau chiar în cursul funcţionării

ei. Regula este că, problema împărţirii foloaselor şi pierderilor se face în

conformitate cu acordul de voinţă al asociaţilor, stipulat în contract. Pentru cazul în

care aceştia nu prevăd asupra împărţelii, ele se distribuie proporţional cu valoarea

aportului social adus de fiecare dintre ei.

• Încetarea contractului de societate ( art.1930 Ncc si art.1938 Ncc).

Aceste cauze de încetare sunt:

• expirarea termenului prevăzut de părţi;

• denunţarea contractului de una din părţi în caz de neexecutare a obligaţiei

de către cealaltă parte contractantă, precum şi neînţelegeri grave;

82

• pierderea fondului social;

• îndeplinirea scopului pentru care a fost constituită societatea civilă;

• Moartea sau declararea morţii prezumate ( afară de cazul în care s-a stipulat

în contract continuarea societăţii şi cu moştenitorii asociatului decedat);

• Punerea sub interdicţie a unui asociat;

• Insolvabilitatea.

Ca efect al încetării societăţii civile se lichidează patrimoniul social, ocazie cu

care activul şi pasivul ei, se împart între asociaţi în mod proporţional cu aportul lor.

Formele societare in baza art 1889 Ncc sunt :

• Simpla ;

• In participatie ;

83

• Întrebări şi teste

a) Întrebări

1. In acceptiunea Ncc, ce este contractul şi care sunt trăsăturile sale

caracteristce?

2. Care sunt categoriile de contracte civile reglementate de normele Codului

civil?

3. Prin ce modalităţi legale poate fi desfiinţat contractul civil?

4. În care act normativ este reglementat contractul de vânzare-cumpărare şi

cum poate fi definit?

5. În ce constă obligaţia de garanţie a vânzătorului?

6. Ce este contractul de donaţie şi care este forma de încheiere a acestui tip de

contract civil?

7. Care sunt caracterele juridice ale contractului de mandat in actualul cod

civil ?

b)Teste

1. Caracteristica contractelor reale constă în:

a) tradiţiunea lucrului ( predarea lui efectivă de către una din părţi, celeilalte

părţi);

b) forma autentică;

c) consimţământul părţilor.

2.) Obiectul contractului de mandat îl formează:

a) bunurile imobile;

b) bunurile mobile;

84

c) actele juridice pe care mandatarul se obliga sa le incheie pe seama

mandantului

3.) Contractul de arendă este:

a) contract de locaţiune a terenurilor agricole;

b) variantă a contractului de închiriere;

c) contract special reglementat in Noul Cod Civil, distinct de contractul de

locatiune.

4.) Tranzacţia este un contract special:

a) reglementat expres în Codul civil;

b) creat de practica judiciară (jurisprudenţa);

c) nenumit.

5.) Contractele aleatorii sunt contractele în care:

a) întinderea prestaţiei uneia sau ambelor părţi depinde de un eveniment

incert;

b) prestaţia este cunosctă de părţi din momentul acordului de voinţă.

c) prestaţia este determinată de părţi ulterior încheierii contractului.

6.) Domeniul de acţiune al contractului de societate civilă are în vedere

scopuri:

a) comerciale;

b) necomerciale;

c) diferite, convenite de părţi.

7) Caracterele juridice ale contractului de societate civilă sunt:a)contract cu scop lucrativ ( aduce părţilor un folos patrimonial );

b)are caracter comutativ

c)contract cu executare succesivă.

85

8. Contractul de asigurare este:

a) reglementat expres in Ncc impreuna cu alte categorii de contracte speciale;

b) reglementat in legea speciala referitoare la asigurarea persoanelor si

bunurilor;

c) creatia practicii judiciare din domeniul Dreptului civil.

9. In Ncc, felurile mandatului sunt:

a) mandatul cu reprezentare;

b) mandatul clasic reglementat in toate sistemele de drept;

c) mandatul fara reprezentare.

86

TITLUL IV

SUCCESIUNEA (MOŞTENIREA)

(CARTEA a IV-a Despre Mostenire Si Liberalitati- art.953- 1163 Ncc)

SUMAR

• MOSTENIREA LEGALA

• Noţiunea moştenirii şi caracacterele juridice ale transmisiunii succesorale

• Condiţiile generale ale dreptului la moştenire

• Rezerva succesorală

• Drepturile suuccesorale ale soţului supravieţuitor

• Interdicţia încheierii unor pacte asupra succesiunii viitoare – limita dreptului de a

dispune asupra moştenirii

• Interdicţia substituţiilor fideicomisare – limită a dreptului de a dispune asupra

moştenirii

• Partajul succesoral

87

TITLUL IV

SUCCESIUNEA (MOŞTENIREA)

(Cartea a IV-a: Despre mostenire si liberalitati; art. 953-1163 Ncc)

Importanţa cunoaşterii problemei succesiunii

Prin moştenire sau prin succesiune se înţelege transmisiunea patrimoniului

unei persoane decedate la una sau mai multe persoane în viaţă.

Bunurile succesorale se transmit moştenitorilor fie în temeiul legilor fie pe

baza voinţei celui care lasă moştenirea exprimată prin testament.

În consecinţă şi în conformitate cu art 955 Ncc., moştenirea este legală şi

testamentară.

Prezentarea aspectelor teoretice şi practice pe care le implică instituţia

moştenirii (succesiunii) impune cercetarea următoarelor probleme:

• Consideraţii generale referitoare la moştenire (noţiune şi caractere juridice);

• Condiţiile generale ale dreptului la moştenire;

• Rezerva succesorală;

• Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor;

• Interdicţia încheierii unor pacte asupra succesiunii viitoare- limită a

dreptului de a dispune asupra moştenirii.

• Partajul succesoral (Împărţeala moştenirii)

88

IV.1. Noţiunea moştenirii şi caracterele juridice ale transmisiunii

succesorale

a) Notiunea moştenirii şi felurile ei

Prin moştenire sau succesiune se înţelege transmisiunea patrimoniului unei

persoane decedate la una sau mai multe persoane în viaţă.1Persoana decedată, a cărei

patrimoniu se transmite prin succesiune, se numeşte “de cujus”, prescurtare a

expresiei romane “is de cujus succesione agitur” (cel despre a cărui moştenire este

vorba). Persoanele care dobîndesc integral sau parţial patrimoniul celui care a lăsat

moştenirea, sunt denumite generic “ succesori” sau “ moşenitori”.2

Bunurile succesorale se transmit moştenitorilor, fie în temeiul legii, fie în

temeiul voinţei celui care lasă mostenirea exprimată prin testament.Astfel prevederile

art. 955 alin.1din Ncc arată că: “ Patrimoniul defunctului se transmite prin mostenire

legala, in masura in care cel care lasa mostenitea nu a dispus altfel prin testament.”.

Deci moştenirea este legală şi testamentară

A)Moştenirea este legală3când transmisiunea din cauză de moarte (mortis

causa) are loc în temeiul legii. Intervine numai atunci când de cujusul nu a dispus

prin testament ori donaţiuni de bunuri viitoare, de bunurile sale în favoarea uneia sau

mai multor persoane, ea mai fiind şi moştenire ab intest (moştenire fără testament).

Persoanele care dobândesc, în temeiul legii, patrimoniul lui de cujus, se mai numesc

“moştenitori” sau “erezi”.

B) Moştenirea este testamentară în cazul în care transmisiunea moştenirii

are loc pe baza testamentului, care reprezintă manifestarea voinţei celui care lasă

moştenirea. Cel care dispune de patrimoniul său, prin testament, se numeşte testator.

Aşa cum am amintit înainte, persoanele desemnate să moştenească, în temeiul unui

testament se numesc legatari. Aceştia pot culege întreaga moştenire- caz în care

1 Vezi: Mihail Eliescu, “Moştenirea şi devaluţiunea ei în dreptul R.S.R.” Edit. Academiei-Buc.1966, p.19; deasemenea Dumitru Macovei, “Drept civil-succesiuni” Edit.Fundatiei “Chemarea, Iaşi, 1993, p.82 Dumitru Macovei, op. cit, p.5-73 Cu privire la interpretarea normelor Ncc in materia mostenirii, Codul Civil pe intelesul tuturor, 2011, p.368-453

89

devin legătari universali, sau bunuri singulare, anume determinate, caz în care se

numesc legatari particulari.

b) Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale sunt:

• Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauză de moarte

(mortis causa).Aceasta se produce numai la încetarea din viată a unei persoane fizice,

constatată nemijlocit sau declarată judecătoreşte.

• Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală.Obiectul e îl

constituie patrimoniul persoanei decedate, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

care au valoare economică şi care au aparţinut defunctului.

• Transmisiunea poate privi întreg patrimoniul sau numai o fracţiune din

patrimoniul defunctului şi nu un bun specific determinat, ca în cazul transmisiunii

prin acte juridice între vii. Având ca obiect o universalitate juridică, odată cu activul

se transmite şi pasivul moştenirii.1

• Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară. Patrimoniul este

privit ca un tot unitar ceea ce înseamnă că moştenirea are un caracter universal.

Întreaga moştenire este guvernată de aceleaşi norme juridice, fară să se facă distincţie

după natura şi originea bunurilor moştenirii.

• Succesiunea legală poate coexista odată cu succesiunea testamentară, fără

a se putea vorbi de o derogare de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.

De la caracterul unitar al transmisiunii succesorale se admit şi unele excepţii

şi anume:

• în cazul drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, potrivit legii

(art.970-974 Ncc), dacă acesta vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori decât

descendenţii, el are un drept special asupra mobilelor, obiectelor aparţinând

1 Vezi, Curtea Supremă de Justiţie, decizia civ. 79/13.01.1994, în Buletinul Jurisprudenţei pe anul 1994 (cu privire la cheltuielile de inmormantare

90

gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă aflate în patrimoniul soţului

care a decedat, fară a suporta concursul celorlalţi moştenitori.

In conformitate cu art.963 din Ncc, mostenirea se cuvine, in ordine si dupa

regulile stabilite in titlul II din Cartea a IV-a a Legii :

• sotului supravietuitor

• rudele defunctului, si anume descendentilor, ascendentilor si colateralelor

acestuia dupa caz.

• In cazul în care patrimoniul defunctului cuprinde şi dreptul de autor,

transmisiunea succesorală a dreptului de autor este cârmuită de normele stabilite

privind drepturile de autor;

• în cazul în care cujusul este un cetăţean român, având bunuri situate în

străinătate, sau un cetăţean străin avănd bunuri situate pe teritoriul ţării noastre,

succesiunea va fi reglementată în ceea ce priveşte imobilele de legea situării lor, iar

în bunurile mobile de legea naţională a defunctului, indiferent de locul unde s-ar afla

această mişcătoare. În dreptul român, nu constitue o excepţie de la caracterul unitar al

transmisiunii succesorale, cazul în care cel care lasă moştenirea a dispus prin

testament numai de o parte din bunurile sale, restul urmând să fie diferite în temeiul

legii.

• Moştenirea testamentară poate coexista cu moştenirea legală.

Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă. Patrimoniul

succesoral este considerat un tot indivizibil şi în consecinţă transmisiunea

succesorală va fi şi ea indivizibilă. Aceasta înseamnă că acceptarea sau renunţarea la

moştenire are caracter indivizibil, neputând fi limitată la o parte a moştenirii. Datorită

caracterului indivizibil, în cazul în care există mai mulţi moştenitori cu vocaţie la

intreaga moştenire, de renunţarea unuia sau a unora dintre ei profită moştenitorii

acceptanţi, în virtutea dreptului de acrescământ(dreptul de adăugire).

91

IV.2. Liberalitatile : DONATIA SI TESTAMENTUL

a) Contractul de donaţie este acel contract unilateral – în principiu gratuit – şi

solemn, prin care o persoană numită donator, transmite irevocabil dreptul său de

proprietate asupra unui bun determinat, unei alte persoane numită donatar, care îl

acceptă.

• Donaţia este un contract translativ de proprietate, efect care este subsecvent

încheierii contractului de donaţie.

Dispoziţiile art. 1011 Ncc care prevăd expres forma autentica acestui act

juridic trebuie corobarate cu dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 18/1991 conform

cărora înstrăinarea terenurilor prin acte între vii se face prin contract solemn.

Dispoziţiile înscrise în art. 1707 Ncc. prevad : "Donatia se incheie prin

inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute".

Legea civila actuala nu include in categoria donatiilor aratate la alin.1 al

art. mentionat si donatiile indirecte, cele deghizate si darurile manuale.

Solemnitatea actului de donaţie este o condiţie de validitate a, încât lipsa

acesteia va provoca nulitatea absolută a actului juridic respectiv şi poate fi invocată

oricând, de orice persoană interesată, inclusiv din oficiu de către instanţa de judecată.

Conform legii noi si « in scop de informare a persoanelor care justifica

existenta unui interes legitim, notarul care autentifica un contract de donatie are

obligatia sa inscrie de indata acest contract in registrul national notarial, tinut in

format electronic, potrivit legii » (art.1012 Ncc).

• Potrivit art. 47 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, persoanele fizice ce nu au

naţionalitate română, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitate română şi

sediul în România nu pot dobândi terenuri în proprietate, prin acte între vii, deci

implicit nu pot dobândi terenuri în proprietate nici prin donaţii.

92

b) Testamentul (art.1034-1099 Ncc)

Testamentul este un act unilateral , personal si revocabil, prin care o persoana

numita testator, dispune in una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cand nu

va mai fi in viata( art.1034 Ncc).

Actuala lege civila reglementeaza doar doua dintre formele testamentului

ordinar: cel olograf si cel autentic, conditii in care nu mai este reglementat

testamentul mistic sau secret.

Testamentul se poate face in fata notarului public, in forma autentica sau

poate fi scrisa in intregime, semnat si datat de testator in situatia testamentului

olograf.

Persoana care face testamentul şi are în vedere un anumit bun pentru o

anumită persoană, face testamentul numai pentru acel bun, în acest caz actul

respectiv va cuprinde dispoziţia expresă cu privire la acesta şi persoana va fi

moştenitoare daca soţii nu au copii, aceştia îşi pot lăsa testamente reciproce. Este o

dovadă de grijă a unuia faţă de celălalt pentru evitarea unor moştenitori cu care să

ajungă la conflicte judiciare.

Testamentul poate fi revocat de cel care l-a întocmit, în mod expres în sensul

unei menţiuni pe testamentul anterior sau prin întocmirea unui alt testament pentru că

valabil este cel cu data mai recentă. Este obligatoriu ca testamentul să cuprindă:

numele, prenumele, domiciliul, menţiunea că testatorul este sănătos psihic şi ce

bunuri lasă moştenire.

Ncc prin dispozitiile art. 1047 reglementeaza si testamentele privilegiate ,

care se intalnesc in situatiile speciale si anume:

a) in fata unui functionar competent al autoritatii civile locale, in caz de

epidemii, catastrofe, razboaie sau alte asemenea imprejurari exceptionale;

b) in fata comandantului vasului sau a celui care il inlocuieste, daca testatorul

se afla la bordul unui vas, sub pavilionul Romaniei, in cursul unei calatorii maritime

93

sau fluviale. Testamentul intocmit la bordul unei aeronave este supus acelorasi

conditii;

c) in fata comandantului unitatii militare, ori a celui care il inlocuieste,

daca testatorul este militar sau , fara a avea aceasta calitate este salariat ori presteaza

servicii in cadrul fortelor armate ale Romaniei si nu se poate adresa unui notar

public;

d) in fata directorului, medicului sef, al institutiei sanitare sau al medicului

sef al serviciului, ori, in lipsa acestuia, in fata medicului de garda, cat timp

dispunatorul este internat intr-o institutie sanitara in care notarul public nu are acces.

In conditiile Ncc testamentele privilegiate se intocmesc obligatoriu in

prezenta a doi martori si se semneaza de testator, de agentul

instrumentator si de cei doi martori.

IV.3. Data şi locul deschiderii succesiunii

Succesiunea se dechide în clipa morţii celui care lasă moştenirea. Persoana

care pretinde moştenirea trebuie să dovedească moartea, precum şi data morţii celui

pe care vrea să-l moştenească.1

Dovada morţii şi a datei acesteia se face, după caz, cu certificatul de deces

sau cu hotărârea judecătorească declarativă a morţii. Când hotărârea declarativă de

moarte a rămas definitivă cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în

hotărîre ca fiind cea a morţii (art .52 din Ncc). Data morţii cuprinsă în certificatul de

deces sau în hotărîrea judecătorească declarativă de moarte face dovada până la

proba contrară. Deoarece moartea este un fapt material, cei intereseţi pot folosi orice

mijloc de probă pentru a dovedi adevărata dată a morţii (ziua, ora, minutul).În cazul

în care mai multe persoane, cu vocaţie succesorală reciprocă au murit în aceiaşi

împrejurare, dovada clipei morţii fiecăruia dintre aceste persoane este dificil de făcut.

1 A se vedea: Francisc Deak, Stanciu Carpenaru, “Drept civil-Contractele speciale, drept de autor, drept de moştenire”,Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1983, p. 38; deasemenea Dumitru Macovei,op. cit.p10-15

• De asemenea M. Harbada- Drept civil. Ed. Univ. « Al.I.Cuza Iasi, 2005, p »

94

Dacă nu se poate stabili că una a supravieţuit celeilalte, acestea nu au

capacitatea de a se mosteni una pe alta( art.957 din Ncc).

Stabilirea datei deschiderii moştenirii are o importanţă practică deosebită.

În raport de data deschiderii moştenirii, se stabilesc moştenitorii defunctului,

capacitatea lor de a moşteni precum şi drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii.

Acest moment marchează data până la care retroactivează acceptarea

succesiunii sau renunţarea la aceasta.

Când sunt mai mulţi moştenitori, se marchează ziua in care începe starea de

indiviziune între aceştia şi păna la care retroactivează efectul declarativ al împărţelii

moştenirii. În cazul în care apare un comflict în timp al unor legi succesorale

succesive, se determină, în funcţie de această dată, legea aplicabilă.

Se va aplica legea în vigoare la data deschiderii moştenirii. În acest sens s-

a decis că, legea aplicabilă pentru stabilirea chemării la moştenire este existenţa la

momentul deschiderii moştenirii, chiar dacă cel care lasă moştenirea făcuse un

testament după principiile altei legi, ce era în vigoare la data confecţionării lui.1

Legislaţia în vigoare, elaborată după Revoluţia din 1989, a abrogat Legea

58/1974 şi Legea 59/1974, care stabileau, ca dreptul de proprietate asupra terenurilor

se dobândeşte numai prin moştenire legală ( art.45-“Terenurile proprietate privată,

indiferent de titularul lor sunt si rămân în circuitul civil”).

Ele pot fi dobândirte şi înstrăinate prin oricare dintre modurile stabilite de

legislaţia civilă, cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege (art.47 alin.2-

“Persoanele ce nu au cetăţenie română şi domiciliu în România, precum şi persoanele

juridice care au naţionalitate română şi sediul în România – dobândesc în proprietate

terenuri prin mostenire, fiind obligate să le înstrăineze în timp de un an de la data

dobândirii, sub sancţiunea treceri în mod gratuit a acestora în proprietatea statului şi

administrarea “Agenţiei pentru Dezvoltare şi Amenajare Rurală”. (Legea fondului

funciar, nr.18/1991, art.45, art. 47 alin.1,2).

Pentru rezolvarea diferitelor aspecte privind o moştenire nu este suficient

să se stabilească data deschiderii ei, ci mai trebuie precizat şi locul unde este

1 Vezi, Dumitru Macovei, op,cit. p. 10-14

95

considerată deschisă. În conformitate cu prevederile art.954 din Ncc, mostenirea se

deschide la ultimul domiciliu al defunctului, dovedit cu certificatul de deces sau cu

hotararea judecatoreasca declarativa de moarte ramasa definitiva.:

Locul deschiderii succesiunii este locul ultimului domiciliu al celui care lasă

moştenirea, încât, nu intereseaza locul unde a decedat cel care lasă mostenirea, ci

ultimul său domiciliu.1

Stabilirea ultimului domiciliu al defunctului ca loc al deschiderii mostenirii,

se justifică prin aceea că în acest loc se vor rezolva mai usor problemele puse de

deschiderea moştenirii, deoarece aici pot fi obţinute informaţii cu privire la

mostenitori si bunurile defunctului. În caz de litigiu, dovada ultimului domiciliu al lui

de cujus-fiind vorba de stabilirea unui fapt material se va putea face prin orice mijloc

de proba admis de lege.

În cazul în care cel care lasă mostenirea nu avea domiciul în ţară, conform

art. 954 alin.3, Ncc, mostenirea se deschide la locul din tara aflat in circumsrptia

notarului public, celui dintai sesizat, cu conditia ca in aceasta circumscriptie sa

existe cel putin un bun imobil al celui care lasa mostenirea. In cazul in care in

patrimoniul succesoral nu exista bunuri imobile, locul deschiderii mostenirii este in

circumsriptia notarului public celui dintai sesizat , cu conditia ca in aceasta

circumscriptie sa se afle bunuri mobile, a celui ce lasa mostenirea. Atunci cand in

patrimoniu succesoral nu exista bunuri situate in Romania, locul deschiderii

mostenirii este in circumscriptia notarului public celui dinati sesizat.

Stabilirea locului deschiderii succesiunii prezintă importanţă practică pentru

determinarea organelor competente să rezolve diversele probleme pe care le ridică

moştenirea, fie că sunt necontencioase, fie că sunt contencioase.

Procedura succesorală notarială este de competenţa Notarului public de la

Biroul Notarial, în raza căruia cel care lasă moştenirea a avut ultimul domiciliu.

Prin stabilirea locului deschiderii moştenirii, se determină şi instanţa

judecătorească competentă să rezolve litigiile privind moştenirea. În principiu,

1 Vezi , Bogdan Patrascu , Continuitate si discontinuitate in reglementarea optiunii succesorale, in Vol. Noul Cod Civil. Comentarii, Editia a III-a revazuta si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti 2011, p. 297-323

96

litigiile privind moştenirea se rezolvă de către instanţa judecătorească de la ultimul

domiciliu al celui care lasă moştenirea.

Conform art. 14 din Codul de proc. civ. (modificat prin Legea 18), sunt de

competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al celui care lasă moştenirea:

• cererile privind validitatea sau executarea dispoziţiilor

testamentare;

• cererile privitoare la moştenire, precum şi cele referitoare la

pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea împotriva altuia;

• cererile legatarilor sau ale creditorilor celui care lasă moştenirea

împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului

testamentar.

Nu sunt de competenţa instanţei de judecată de la locul deschiderii succesiunii:

• cererile privitoare la bunurile mişcătoare cuprinse în succesiune

(acţiuni reale imobiliare), ce se vor soluţiona de către instanţa locului unde

este situat imobilul;

cererile făcute de moştenitori sau împotriva acestora, după

efecturea împărţelii moştenirii, vor fi soluţionate de instanţa domiciliului

pârâtului, potrivit legii generale în materie de competenţă teriorială

conţinută în art. 5 C. proc. civ.

IV.4. Condiţiile generale ale dreptului la moştenire

(art.957-962 din Ncc)

Mostenirea si importanta ei in viata si activitatea

oamenilor

Persona decedata despre a carei mostenire este vorba, se numeste autor,

defunct sau de cujus; abreviere din formula dreptului roman “ is de cujus succesioni

is (rebus) agitur” ( cel despre a carui mostenire/ bunuri/ este vorba).

97

Personele care dobindesc patrimoniul defunctului se numesc mostenitori sau

succesori, iar codul civil, in mod frecvent, utilizeaza si termenul de eredere, erezi,

coerezi.

In cadrul dreptului de mostenire, notiunea de mostenire sau succesiune (uneori

ereditate) se intrebuinteaza nu numai in sensul de transmitere a patrimoniului unei

persoane fizice catre una sau mai multe persoane in fiinta, dar si pentru desemnarea a

insusi patrimoniului transmis din cauza de moarte, deci in sens de masa succesorala.

Intrucit clauza de imputernicire inscrisa in libretul CEC reprezinta un mandat,

care inceteaza la moartea mandantului titular de libret (de cujus), suma inscrisa in

libret la data motii luiface parte integranta din mostenire ca si obligatia mandatarului

de a da socoteala mostenitorilor cu privire la sumele ridicate in temeiul clauzei de

imputernicire, daca rapotul de mandat nu a fost dublat de un act juridic care

anihileaza obligatia de a da socoteala.

Masa succesorala trebuie sa fie stabilita fara adaugirile si imbunatatirile aduse

de mostenitori bunurilor ramase de la defunt, eventualele modificari ulterioare

neavind nici o influenta. Tot astfel, despagubirile acordate sau pretinse pentru

moartea prin accident a unei persoane nu fac parte din masa succesorala lasata,

persoanele despagubite putind valorifica dreptul la despagubire potrivit regulilor care

guverneaza respunderea civila delictuala, inclusiv competenta teritoriala a instantelor

judecatoresti.

In literatura de specialitate, in locul notiunii de mostenire legala, uneori se

foloseste (din dreptul roman) notiunea de mostenire sau succesiune ab intestat. 1

Folosind aceasta notiune, care are avantajul de a preciza ca regulile

devolutiunii legale se aplica intocmai in cazul persoanei decedate fara testament (ab

intesto mori), trebuie totusi sa avem in vedere ca folosirea ei este pur conventionala,

fara semnificatia din dreptul roman, in acest din urma caz, ea fiind de fapt, impropri

in dreptul nostru. Deci, in lipsa unui act de ultima vointa (testament), mostenirea se

1 Vezi, Dumitru Macovei Drept Civil, Succesiuni, Edit. Fundatiei “Chemarea” Iasi, 1993, p.5-32*Pentru detalii Codul Civil.adnotat. 2011, vol. I. , p. 165-184

98

va imparti in conformitate cu legea, rudelor de singe din cele 4 (patru) clase de

mostenitori si sotului supravietuitor, persoane denumite mostenitori legali sau erezi.

In dreptul nostru mostenirea legala este regula, ea putind fi insa inlaturata – in

tot sau in parte – prin testament lasat de de cujus. Deci, succesiunea este

testamentara, cind defunctul, prin acte de ultima vointa cuprinse intr-un testament,

dispune de patrimoniul sau, pentru momentul cind nu va mai fi in viata.

Prin testament nu se pot institiu mostenitori, ci numai legatari, care insa pot

dobindi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, dar si cu vocatie universala

sau cu titlu universal, asemanator mostenitorilor legali, ceea ce justifica denumirea

lor de mostenitori (testamentari).

Persoana chemata la o succesiune (legala sau testamentara), atit timp cit nu si-

a exercitat dreptul de optiune, se numeste succesibil.

*In legatura cu cele doua feluri ale mostenirii prevazute in art. 955 din Ncc,

trebuie precizat ca ele nu se exclud recipric, ci, dimpotriva, mostenirea legala poate

coexista cu cea testamentara.

* O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin mostenire

testamentara, iar cealalta parte prin mostenire legala, conform alin. 2 al art. 955 din

Ncc.1

Dreptul la mostenire este reglementat in codul civil, Cartea a-IV-a : » Despre

mostenire si liberalitati », in titlul I : « Dispozitii referitoare la mostenire in

general(art. 963-983), tiltlu III : « Liberalitatile » (art. 984-1099) ;titlul IV :

« Transmisiunea si partajul mostenirii » (art.1100-1163).

Prin deschiderea succesiunii se intelege consecinta juridica principala a

mortii unei persoane fizice, constind in incetarea calitatii de subiect de drept a

persoanei decedate si marcind momentul transmiterii, de drept, a patrimoniului sau

catre mostenitorii legali si testamnetari si, implicit, momentul in care incep sa se

aplice majoritatea dispozitiilor legale cu privire la mostenire si la drepturile si

obligatiile mostenitorilor.1 In aceasta problema si, Codul Civil pe intelesul tuturor, 2011, p. 362-363

99

Faptul juridic care determina aparitia dreptului de mostenire il constituie

moartea naturala ( art.954 Ncc).

In Literatura juridica actuala s-a aratat ca : < Ncc cuprinde, ca noutate, si o

definitie a succesibilului « persoana care indeplineste conditiile prevazute de lege

pentru a putea mosteni, dar care nu si-a exercitat inca ,dreptul de optiune

succesorala »1

Condiţiile generale ale dreptului la mostenire sunt prezentate in Ncc, sub

titlul “Conditiile generale ale dreptului de a mosteni ”,Ncc reglementeaza :

a) capacitatea de a mosteni a persoanei care exista in momentul deschiderii

succesiunii.

Legea noua aduce noutatea din alin. 2 al art.957 Ncc, cu privire la faptul ca, in

situatia mortii mai multor persoane, si daca nu se poate stabili ca una a supravietuit

alteia, acestea nu au capacitatea de a se mosteni una pe alta ;

b) nedemnitatea succesorala a unei persoane care nu-l poate mosteni pe

defunct, Legea noua reglementand 2 categorii de nedemnitate si anume :

nedemnitatea de drept care poate fi constatata oricand la cererea

oricarei persoane interesate sau din oficiul de catre instanta de

judecata, ori de catre notarul public, pe baza hotararii judecatoresti din

care rezulta nedemnitatea ;

nedemnitatea judiciara prevazuta de art.959 Ncc, pentru urmatoarele

cazuri :

- persoana condamnata penal pentru savarsirea cu intentii, impotriva celui care lasa

mostenirea a unor fapte grave de violenta, fizica sau morala, ori, dupa caz, a unor

fapte care au avut ca urmare moartea victimei ;

- persoana care e cu rea credinta a ascuns a alterat a distrus sau a falsificat

testamentul defunctului ;

1 Pentru detalii, Bogdan Patrascu, Continuitatea si Discontinuitate in reglementarea optiunii succesorale, in Vol. Noul cod Civil comentarii.Editia a III-a revazuta si adaugita, Universul juridic, Bucuresti 2011, p.308 (coordonator Marilena Uliescu).

100

- persona care , prin dol sau violenta, l-a impiedicat pe cel care lasa

mostenirea sa intocmeasca, sa modifice sau sa revoce testamentul.

c) vocatia la mostenire care inseamna conditia potrivit careia pentru a mosteni,

o persoana trebuie sa aiba calitatea ceruta de lege, sau sa fi fost desemnata de catre

defunct prin testament( sa aiba chemare la mostenirea defunctului in virtutea legaturii

de rudenie cu acesta sau prin vointa testatorului).

Nedemnitatea succesorala, in sistemul Ncc,( art.958-961), este

specifica numai mostenirii legale si este de drept sau judiciara, in ambele

cazuri putand fi inlaturate efectele sale, in mod expres, prin testament sau

printr-un act autentic notarial, de catre cel care lasa mostenirea.

Mostenirea este legala in cazul in care transmiterea mostenirii

are loc in temeiul legii la persoanele, in ordinea si in cotele determinate de

lege.

• Sunt chemate la mostenire, in temeiul legii, rudele defunctului si,

alaturi de ele, sotul supravietuitor, iar in lipsa lor – daca defunctul nu a dispus nici

prin testament de bunurile mostenirii – statul.

Rudele defunctului cu vocatie succesorala legala ganeral nu sunt chemate toate

impreuna si deodata la mostenire, legiuitorul instituind o anumita ordine de chemare

concreta la mostenire. In acest scop, legea foloseste doua criteii tehnico-juridice –

clasa de mostenitori si gradul de rudenie – cu ajutorul carora determina vocatia

concreta de mostenire a rudelor, stabilind trei principii de baza ale devolutiunii

legale:

• principiul chemarii la mostenire a rudelor in ordinea claselor de

mostenitori legali;

• principiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din aceeasi

clasa;

• principiul egalitatii intre rudele din aceeasi calsa si de acelasi grad

chemate la mostenire.

101

Reprezentare succesorala este un beneficiu al legii in virtutea caruia un

mostenitor legal de un grad mai indepartat – numit reprezentant – urca in

gradul, locul si drepturile ascendentului sau – numit reprezentat – care este

decedat la deschiderea mostenirii, pentru a culege partera care i s-ar fi cuvenit

acestuia din mostenire, daca s-ar mai fi aflat in viata (art.965-969 Ncc).

Utilitatea reprezentarii consta in faptul ca, prin efectele pe care le

produce, inlatura unele consecinte injuste ale principiului proximitatii

gradului de rudenie si ale principiului egalitatii intre rudele de acelasi

grad.

Potrivit art.966 Ncc., reprezentarea succesorala este admisa in privinta

descendentilor copiilor defunctului si in privinta descendentilor din frati si surori ale

defunctului.

Conform legii noi, aceasta opereaza in toate cazurile, fara a deosebi dupa cum,

reprezentatii sunt rude de acelasi grad, ori de grade diferite in raport cu defunctul.

IV. 5 Rezerva succesorală

(art. 1086- 1090 din Ncc)

a) Notiunea de rezerva succesorala si cotitatea disponibila

Dreptul la succesiune a mostenitorilor legali ar fi foarte fragil si uneori chiar

iluzoriu, daca cel care lasa mostenirea ar fi liber, fara nici o ingradire, sa dispuna de

bunurile sale.1

Consecintele unei asemenea libertati nelimitate, s-ar face simtita, in cazul

actelor cu titlu gratuit privind bunurile mostenirii, deoarece, prin natura lor, aceste

acte nu fac sa intre, in patrimoniul dispunatorului, o contravaloare a bunurilor iesite

din acest patrimoniu.

1 In aceasta problema si , Bogdan Patrascu,. op. cit. , p. 297 si urm.

102

Pentru acest motiv, legea protejeaza pe anumiti erezi legali, in sensul ca ei

beneficiaza de o parte din mostenire – numita rezerva succesorala – asupra careia,

cel care lasa mostenirea, nu poate face acte cu titlu gratuit.

Asadar, in prezenta mostenitorilor rezervatari, dreptul celui care lasa

mostenirea de a dispune cu titlu gratuit este limitat la partea lui succesorala, care

excede rezervei succesorale si care poarta numele de cotitate disponibila. Rezerva

succesorala este sustrasa numai actelor cu titlu gratuit (donatii si legate) ale

dispunatorului, nu si actelor juridice cu titlu oneros.

In cazul in care exista numai mostenotori legali nerezervatari, cel care lasa

mostenirea poate dispune de bunurile sale proprii asa cum va dori, prin acte cu titlu

oneros sau gratuit.

Rezerva succesorala este acea parte a mostenirii care este sustrasa actelor cu

titlu gratuit ale celui care lasa mostenirea, el putind face acter cu titlu oneros.

Cotitatea disponibila, la rindul ei, este partea de mostenire asupra careia cel

care lasa mostenirea poate dispune liber, atit prin acte cu titlu oneros, cit si prin acte

cu titlu gratuit.

Cand exista mostenitori rezervatari, averea succesorala se divide in doua

parti:

• rezerva

• cotitate disponibila

In acest caz, chiar daca cel despre a carui succesiune este vorba, a dispus prin

testament de tot avutul sau, mostenirea va fi numai in parte testamentara, iar pentru

rest legala. Eruzii rezervatari vor veni la mostenire, in masura rezervei, chemati

imperativ de lege, iar legatarii, in temeiul vointei de cujus-ului, vor culege legatele

lor numai in masura cotitatii disponibile.

b) Caracterele juridice ale rezervei succesorale

103

Rezerva succesorala este acea parte din mostenire, care in puterea legii, se

cuvine unui mostenitor legal si de care, cel care lasa averea succesorala, nu poate

dispune prin acte cu titlu gratuit.1

Din aceasta definitie rezulta in primul rind ca rezerva succesorala este o parte a

mostenirii; potrivit legii, ea constituie o parte a mostenirii pe care legea o defere

ereziilor rezervatari, impotriva vointei libere a celui care lasa mostenirea.

Trebuie remarcat ca rezerva succesorala nu este o parte a mostenirii efective

pe care o lasa de cujus, ci o parte din mostenirea pe care el ar fi lasat-o daca nu ar fi

facut liberalitati( donatii si legate).

Desi rezerva este o parte a mostenirii, totusi dreptul la rezerva este un drept

propriu, nascut la data deschiderii succesiunii – in persoana mostenitorilor rezervatari

– iar nu un drept dobindit de la de cujus pe cale succesorala.1

Intrucit rezerva succesorala este o parte a mostenirii, inseamna ca:

• rezerva succesorala poate fi pretinsa numai de mostenitorii care au

vocatie si care vin efectiv la mostenire. Deci, cel care a renuntat la

mostenire nu poate sa ceara partea sa de rezerva;

• erezii rezervatari nu pot face acte de acceptare sau de renuntare cu

privire la rezerva cit timp mostenirea nu s-a deschis. Asemenea acte ar

constitui pacte asupra unei mosteniri nedeschise si, deci, ar fi lovite de

nulitate;

• rezerva este colectiva, globala, adica ea constituie o masa de bunuri pe

care legea le atribuie unui grup de mostenitori; exceptional, sotului

supravietuitor i se atribuie rezerva in mod individual;

• mostenitorii rezervatari au dreptul la rezerva in natura, adica au dreptul

sa culeaga bunurile din mostenire; ei sunt proprietari ai acestor bunuri, si nu

simpli creditori ai unor valori;

1 Francisc Deak si Stanciu Carpenaru, op. cit., p. 4662 Trib.Supr, dec.nr.760/1969, in Culegere de decizii, 1969, p.1491 Pentru detalii, Maria Harbada, Drept civil, , Ed. Univ. Al.I Cuza, Iasi, 2005, p

104

• rezerva este indisponibila. Partea din mostenire care reprezinta

rezerva succesorala este lovita de indisponibilitate. Acesta indisponibilitate

este insa relativa si partiala.

Indisponibilitatea rezervei este relativa deoarece dreptul de a dispune al

celui care lasa mostenirea este limitat numai in prezenta mostenitorilor

rezervatari.

Indisponibilitatea rezervei este partiala sub dublu aspect: pe de o parte

ea loveste numai o parte a mostenirii rezerva si nu cotitatea disponibila,

iar pe de alta parte, ea priveste numai actele cu titlu gratui nu si cele cu

titlu oneros.

Caracterul indisponibil al rezervei impune si interdictia exheredarii

mostenitorilor rezervatari, cit priveste rezerva succesorala. Legiuitorul a

prevazut prin dispozitii imperative ca rezerva succesorala, ca parte a

mostenirii, nu poate fi atinsa si trebuie lasata mostenitorilor rezervatari

in deplina proprietate, fara sarcini sau restrictii privitoare la

devolutiunea, impartirea sau administrarea bunurilor ce o alcatuiesc.

Caracterul indisponibil al rezervei presupune ca sunt interzise dispunatorului

orice acte de natura sa atinga bunurile ce alcatuiesc aceasta parte din mostenire, cit si

orice dispozitii, sarcini, conditii, clauze, care ar leza drepturile mostenitorilor

rezervatari. 1

c) Mostenitorii rezervatari si intinderea rezervelor2

Potrivit diapozitiilor Codului civil actual( 1087), au calitatea de mostenitori

rezervatari:

sotul supravietuitor

descendentii

ascendentii privilegiati

1 Trib. Supr., S.civ., dec.nr. 760/ 1969, in Culegere de decizie, 1969, p.149.2 In aceasta problema si Codul Civil pe intelesul tuturor, 2011, p 362-363.

105

A) Rezerva succesorala a sotului supravietuitor

Dupa abrogarea legii nr. 319/ 1994 referitoare la drepturile succesorale, ale

sotului supravietuitor, drepturile acestuia in materia succesiunii sunt prezentate in

mod distinct de alti mostenitori in art. 970-974 Ncc.

In problema rezervei succesorale a sotului supravietuitor aceasta este

prezentata impreuna cu ceilalti mostenitori legali de art. 1086-1089.

*Sotul supravietuitor beneficiaza de o cotitate disponibila speciala astfel :

Liberalitatile neraportabile facute sotului supravietuitor care vine la

mostenire in concurs cu alti descendenti decat cei comuni lor, nu pot

depasi un sfert din mostenire si nici partea descendentului care a primit

cel mai putin ;

Daca defunctul nu a dispus prin liberalitati de diferenta dintre cotitatea

disponibila ( art.1089 din Ncc) si cotitatea disponibila speciala a sotului

supravietuitor( art1090 Ncc), aceasta diferenta revine descendentilor.

Aceste prevederi aratate anterior se aplica in mod corespunzator atunci

cand descendentul mentionat de lege a fost dezmostenit direct, iar de

aceasta mostenire va beneficia sotul supravietuitor.

B) Rezerva succesorala a descendentilor

Cu privire la rezerva succesorala, art. 1086 din Ncc este : “partea din bunurilor

mostenirii la care mostenitorii rezervatari au dreptul in virtutea legii, chiar impotriva

vointei defunctului, manifestata prin liberalitati ori dezmosteniri”.

Asa cum prevede doctrina civila prin copii trebuie sa intelegem descendentii

de orice grad: copii, nepoti, stranepoti etc. Nu intereseaza daca nepotii vin la

mostenire in nume priopriu sau prin reprezentare. De asemenea, prin copii, trebuie sa

intelegem nu numai pe cei din casatorie, ci si pe cei din afara casatoriei si din

adoptie.

106

Pentru a stabili cuantumul rezervei succesorale se au in vedere acei

descendenti care vin efectiv la mostenire; descendentii nedemni sau renuntatori nu se

iau in consideratie, deoarece ei sunt straini de mostenire.1

Art. 1088 din Ncc dispune ca intinderea rezervei succesorale este de jumatate

din cota succesorala care in absenta liberalitatilor sau dezmostenirilor, i s-ar fi

cuvenit mostenitorului legal.

* Cotitatea disponibila , definita de art 1089 din Ncc. Este partea din

bunurilor mostenirii care nu este rezervata prin lege si de care defunctul putea

dispune in mod neigradit prin liberalitati.

C. Rezerva ascendentilor privilegiati care sunt tatal si mama defunctului

(art.976-981 Ncc).

Intrucat legea civila actuala trateaza rezerva succesorala si cotitatea

disponibila (art.1086-1090 Ncc) aratand ca, rezerva este aceeasi pentru cele 3

categorii de rezervatari aratati, in consecinta si rezerva ascendentilor privilegiati este

de jumatate din cota succesorala care, in absenta liberalitatilor sau dezmostenirilor,

li s-ar fi cuvenit ca mostenitori legali.

IV.6. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor( art. 970-974 Ncc)

a) Generalităţi

Alaturi de rudele din casatorie, din afara casatoriei si din adoptie, legea

civila cheama la mostenire pe sotul supravietuitor.

• Evolutia istorica a reglementarii

Recunoasterea vocatiei succesorale a sotului supravietuitor se infatiseaza de-a

lungul veacurilor, ca o lupta necurmata intre principiul coservarii bunurilor in familie

si indreptatitele pretentii la mostenire ale sotului supravietuitor. Aceste pretentii isi 1

107

regasesc temeiul in locul pe care, in mod normal, sotul supravietuitor il ocupa in

afectiunea sotului, precum si in supravietuirea dupa moarte a obligatiei de intretinere

dintre acestia. Din acest din urma punct de vedere, dupa cum se va vedea, drepturile

vaduvei sarace au fost mai des si mai usor recunoscute decit cele ale vaduvului in

nevoie, pornindu-se de la ideea ca femeia este mai inapta decit barbatul de a-si

procura cele de trebuinta pentru trai.

In orinduirea scavagista, la Roma, in epoca celor XII table, barbatul nu putea

mosteni pe sotia sa, nefiind ruda cu ea; aceasta insa, in cazul in care, prin efectul

casatoriei cum manu, devenea loco filea, avea vocatie la mostenirea sotului ei, dar nu

in calitate de sotie, ci in cea de fiica. Mai tirziu, in epoca dreptului clasic, sotul

supravietuitor, fiind chemat de pretor la mostenire prin bonorum possesion ,

mostenea intreaga avere, insa numai in lipsa oricarei rude, adica numai inaintea

fiscului, caci in acest caz numai conservarea bunurilor in familie nu mai avea obiect.

• Intinderea drepturilor succesorale ale sotului supravietuitor

Ncc

• cind sotul vine in concurs cu copii ai defunctului sau cu descendenti ai

acestora, el are chemare la o patrime din mostenire

• sotul supravietuitor are drept la o treime din mostenire daca vine in

concurs atit cu parintii defunctului sau cu unul dintre ei, cit si cu fratii sau

surorile defunctului ori cu descendentii acestora;

• in concurs numai cu ascendentii privilegiati sau numai cu colateralii

privilegiati, sotul supravietuitor este chemat la o jumatate din mostenire;

• cota sa este de trei patrimi din mostenire daca vine in concurs cu

ascendentii sau cu colateralii ordinari;

• in lipsa de rude in grad succesibil, sotului supravietuitor i se cuvine

intreaga mostenire.

Impartirea succesiunii se face astfel: mai intii se stabileste partea cuvenita

sotului supravietuitor, apoi restul se imparte intre ceilalti mostenitori, potrivit

dreptului comun.

108

b) Conditii pentru ca sotul supravietuitor sa mosteneasca

Sotul supravietuitor este mostenitor rezervatat, iar rezerva sa este de 12 din

masa succesorala. Cel care lasa mostenirea nu poate sa aduca atingere

acestei rezerve prin libertatile sale intre vii sau din cauza de moarte, iar

intrucit acestea ar fi excesive, ele sunt supuse reductiunii;

Sotul supravietuitor datoreaza rapotul. Legea il obliga , daca vine in

concurs cu descendentii si nu a fost scutit de aceasta obligatie, sa raporteze

donatiile primite de la defunct, adica sa le inapoieze mostenirii;

Sotul supravietuitor este mostenitor regulat. Codul civil ii imparte pe cei

care vin la mostenire in mostenitori regulati, care raspund pentru datoriile

si sarcinile mostenirii chiar cu propriile lor bunuri, daca nu au acceptat-o

sub beneficiu de inventar, si in mostenitori neregulati, care nu raspund de

pasivul mostenirii decit cu bunurile din mostenire;

Sotul supravietuitor in Ncc, art. 1126 este mostenitor sezinar. Mostenitor

regulat, sotul este insa sezinar, caci legea ii acorda aceasta calitate, iar potrivit

Ncc. sezina nu apartine tuturor mostenitorilor, ci numai descendentilor,

ascendentilor si sotului supravietuitor.

c) Drepturile succesorale speciale ale sotului supravietuitor

• Dreptul de abitatie

Potrivit art.973 Ncc sotul supravietuitor are din momentul deschiderii

mostenirii un drept de abitatie asupra casei in care a locuit, daca aceasta face parte

din mostenire si el nu are o alta locuinta proprie. Sotul supravietuitor , pentru a

beneficia de acest drept, trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

• la data deschiderii mostenirii a locuit in casa (apartamentul) care

formeaza obiectul dreptului de abitatie;

• nu are alta locuinta proprie;

109

• casa face parte din mostenire, in totalitate sau in parte, fiind proprietate

excusiva sau comuna, impreuna cu sotul supravietuitor sau cu altul al

defunctului;

• nu devine prin mostenire proprietarul exclusiv al locuintei;

• Caractere juridice

Dreptul de abitaie al sotului supravietuitor se caracterizeaza prin urmatoarele:

este un drept real si are ca obiect casa de locuit. Titularul

dreptului va avea si dreptul de a se servi de terenul aferent;

este un drept temporar care dureaza pina la executarea iesirii

din indiviziune sau pina la recasatorirea sotului supravietuitor;

Este un drept strict personal, dar inalienabil, neputind fi cedat

sau grevat in favoarea unei alte persoane;

Acest drept este coferit de lege sotului supravietuitor cu titlu

gratuit; pe timpul cit se bucura de acest drept, nu este obligat sa

plateasca chirie mostenitorului care a dobindit proprietatea casei.

• Dreptul special de mostenire al sotului supravietuitor , potrivit art. 974 Ncc

consta

IV.7. Interdicţia încheierii unor pacte asupra succesiunii viitoare – limită

a dreptului de a dispune asupra moştenirii

a) Noţiunea de pact asupra unor succesiuni nedeschise

110

Regula prohibiţiei faptelor asupra moştenirilor viitoare are un lung trecut, fiind

cunoscută încă din orânduirea sclavagistă. În dreptul roman, de pildă, oprirea acestor

pacte nu a avut niciodată un caracter general. Prin dispoziţie testamentară, pater

familis putea să recompenseze ascultarea, să pedepsească împotrivirea şi să revină

oricând asupra acestor măsuri, de vreme ce tastatorul îi îngăduie deopotrivă să

instituie moştenitori, să exherdeze sau să revoce dispoziţiile sale din cauză de moarte.

Orânduirea feudală a fost favorabilă pactelor succesorale, ca unele care înlesneau

păstrarea neîmbucătăţită a moşiilor în mâinile familiilor senioriale. Fiicele înzestrate

renunţau irevocabil la moştenirea tatălui, fiul mai mare era contractual instituit

moştenitor unic, în felul acesta ereditatea era irevocabil asigurată fiului întîi născut,

prin contract, încă din timpul vieţii părinelui sau seniorului.

Pactele succesorale constituiau unul din mijloacele juridice, cu ajutorul

cărora se asigura menţinerea orânduirii feudale.

La începutul evului mediu, economia feudală se înfăţişa ca o economie

naturală.Marile descoperiri geografice de la sfârşitul veacului al XV-lea, au dat

impuls comerţului şi au dus decaderea economiei naturale.

Pravila lui Matei Basarab dispune prin glava 277 ca: “tatăl cându-ş mărită

fata şi sa tocmeşte cu dânsa ca zestrea ce I-au dat să fie pentru toate lucrurile ei şi

mai mult să n-aibă treabă în bucatele lui, acea tocmeală nu are nici o putere, nici o

adeverinţă, nici nu se opreşte fie-sa a nu-l moşteni de a muri fără carte” , iar Codul

lui Calimach opreşte tocmelile pentru primirea sau lepadarea moştenirii unei rude

care se află în viaţă.

Legiuirea Caragea admite pactele asupra unei moşteniri viitoare. Opreliştea

pactelor asupra unei succesiuni viitoare nu a putut fi reintrodusă, cu titlul de normă

generală, decât odată cu deplină biruinţă a burgheziei. Legiuitorul francez de la 1804

a oprit asemenea pacte, de teama că ele să nu înlesnească menţinerea sau renaşterea

aşezărilor proprii orînduirii feudale.Codul civil român a împrumutat din Codul

Napoleon, oprirea pactelor succesorale mai ales pentru prohibirea pactelor asupra

unei succesiuni viitoare.

111

Urmatoarele condiţii sunt necesare şi totodată suficiente ca un act juridic să

alcătuiască un pact asupra unei succesiuni viitoare, şi anume:

• să fie în principiu un pact, adică o convenţie, un act juridic

bilateral sau multilateral, cu caracter revocabil.

Prin excepţie sunt oprite atât renunţarea la moştenirea viitoare (art.702. C.

civil), cât si acceptarea unei asemenea moşteniri, deşi aceste acte juridice sunt

unilaterale, deoarece, cât timp moştenirea nu este deschisă, actul de opţiune nu poate

avea efect;

• pactul să aibă drept obiect o moştenire nedeschisă în

momentul încheierii lui, ori o fracţiune sau un bun singular din acea moştenire

• condiţia principală ce se cere îndeplinită pentru a ne afla în

faţa unui pact asupra unei succesiuni viitoare, nul ca atare, este ca dreptul ce se

dobândeşte sau la care se renunţă să fie un drept succesoral, eventual o simpla

expectativă, iar nu un drept actual şi născut;

• în sfârşit, pentru a ne afla în faţa unui pact asupra unei

succesiuni viitoare nule ca atare, trebuie ca aceasta să nu facă parte dintre pactele

care, în chip excepţional sunt permise de legiuitor.

Potrivit dispoziţiilor legale, pactul asupra unei succesiuni nedeschise, este

lovit de nulitate absolută. Aplicarea sancţiunii se justifică prin accea că asemenea

pacte contravin legilor de comveţuire socială; ele trezesc dorinţa morţii celui care

lasă moştenirea.

Fiind acte juridice irevocabile, ele aduc atingere dreptului celui care lasă

moştenirea de a dispune de bunurile care îi aparţin până în ultima clipă a vieţii sale.

b)Moştenirea contractuală

Deşi pactele asupra unei moşteniri viitoare sunt oprite, codul civil în vigoare,

consacra donaţia de bunuri viitoare adică a bunurulor pe care donatorul le va lăsa la

moartea sa.

112

• Donaţia de bunuri viitoare între soţi ( art.1030 Ncc)

Se admite într-adevăr că asemenea donaţii nu pot fi făcute între soţi în timpul

căsătoriei prin înscris autentic în formele prevăzute pentru donaţii de bunuri prezente.

Această facultate îşi găseşte o ţărmurire potrivit căreia sunt opriţi să-şi facă prin

acelaşi act, donaţii mutuale şi secrete.

Donaţia de bunuri viitoare între soţi devine caducă prin predecesul

donatorului.Soluţia nu este prevăzută în Cod, dar rezultă din aceea că dreptul de

moştenire nu se poate naşte decât dacă are un subiect activ la deschiderea

succesiunii.

Donaţiile de bunuri viitoare între soţi sunt, prin esenţa lor, revocabile.Dreptul

de revocare este exclusiv personal, în înţelesul că, pe de altă parte nu poate fi

exercitat, prin actiunea oblică, de creditorii donatorului, iar pe de altă parte că nu

trece asupra moştenitorilor acestuia, ci se stinge prin moartea aceluia care a făcut

donaţia.

Revocarea poate fi expresă sau tacită şi trebuie să se facă prin înscris

autentic sau în formă testamentară.

Revocarea tacită rezultă din orice dispoziţie incompatibilă sau contrară, cu

menţiunea donaţiei de bunuri viitoare.

Titlul de succesibil, dobândit prin donaţia de bunuri viitoare, consimţită între

soţi, fiind prin esenţă revocabil, bunurile viitoare astfel donate nu devin indisponibile

în mâinile donatorului. Acesta le poate înstrăina, nu numai cu titlu oneros, dar si cu

titlu gratuit, făra însă a putea aduce atingere rezervei de care se bucură soţul

supravieţuitor.

Donaţia de bunuri viitoare între soti, deşi alcătuieşte o donaţie

mortis causa, nu constuie propriu –zis o derogare de la oprirea pactelor

asupra unei succesiuni viitoare, căci, spre deosebire de asemenea

pacte, o astfel de donaţie este revocabilă porin însăşi esenţa ei.

( art.1030 Ncc.)

113

IV.8. Interdicţia substituţiilor fideicomisare – limită a dreptului de a

dispune asupra moştenirii (art.993-1000 Ncc)

a) Substituţia fideicomisară – dezvoltarea instituţiei şi justificarea opririi

acesteia.

Legea civilă romană nelimiteaza dreptul omului de a dispune pentru cazul

morţii sale şi prin faptul că opreşte substituţiile fideicomisare. Dispoziţiile de ultima

voinţă se rezumă într-o proiectare a voinţei proprietarului, dincolo de hotarul vieţii

sale.

Istoria ne dovedeştecă proprietarii nu s-au mulţumit să-şi rânduiască trecerea

avutului catre proprietarii succesori, ci au încercat să supună voinţei lor şi moştenirile

ce vor lăsa urmaşii şi urmaşii acestora, adică au încercat să statornicească ordinea

succesivă, din generaţie în generaţie.Pentru a ajunge la aceste rezultate, dispunătorii

au folosit substituţia.

Prin substituţie înţelegem dispoziţia prin care un terţ este chemat să

primească o liberalitate în lipsa unei persoane sau după aceasta.1

b.) Caracterele juridice ale substituţiei fideicomisare

Substituţia fideicomisară nu este nulă decât dacă sunt cumulativ întrunite

anumite condiţii:

dispunătorul să fi făcut unor persoane deosebite, doua sau mai multe

liberalităţi, care au acelaşi obiect şi urmează să se execute succesiv;

1 M. Eliescu, op. cit.p.307

114

liberalitatea să fi fost făcută cu oblogaţia pentru instituitul grevat de a

conserva bunurile primite şi de a le transmite unui substituit,

desemnat de catre dispunător;

dreptul substituitului să se nască la moartea celui instituit

În consecinţă:

•ceea ce caracterizează o substituţie fideicomisară este, în

primul rând,faptul ca doua sau mai multe persoane sunt chemate să dobândească

succesiv, fără contraechvalent aceleaşi bunuri. Acest prim caracter al substituţiei

fideicomisare, ne permite să o deosebim de două operaţii juridice asemănatoare pe

care codul le reculnoaste ca fiind valabile;

c.) Sancţiunea nerespectării interdicţiei substituţiilor fideicomisare

Nulitatea nu ar fi acoperită nici prin renunţarea la legat a unuia din cei doi

legatari succesivi, căci substituţia oprită, trăgând după sine de la deschiderea

moştenirii nulitatea ambelor liberalităţi, renunţarea nu ar avea obiect.

Nulitatea va fi înlăturată, dacă în timpul vieţii testatorului unul din cele două

legate ar deveni caduc, căci, în acest caz, la moartea dispunătorului, adică la data

când dreptul eventual al legatarilor se preface într-un drept actual şi născut acel

element obiectiv a substituţiei fideicomisare, ce este coiexistenţa a două liberalităţi

dispare, nemairămânând decât una singură.

Dacă cel care moare este substituitul, primil gratifivcat dobândeşte un legat

liber de sarcina oricărei substituţii, iar dacă cel predecedat este instituitul, cel de-al

doilea gratificat rămâne beneficiarul unei liberalităţi directe1, substituţia

fideicomisară reducându-se la substituţie vulgară.

Pentru acelaşi motiv, dacă una din liberalităţi este nulă, din cauze care în sunt

proprii, cealaltă liberalitate va fi menţinută.

1 Trib.Sup. Col civil, dec. 1838, 1956, în Culegere de decizii, vol. I, nr.150, p.367-370.

115

In cazul în care cel puţin una din cele două liberalităţi este sub condiţie, iar la

data când moştenirea se deschide, condiţia este decăzută, solutia este aceeasi.

Nulitatea fiind absolută sancţiunea în constatarea ei este imprescriptibilă.

Ceea ce se stinge însă prin prescripţia de trei ani este acţiunea în restituirea

obiectului liberalităţii, dacă aceasta a fost executată.1

Oricare din cei interesaţi va putea invoca nulitatea: moştenitorii legali sau,

eventual, statul, precum şi instituitul şi substituitul. Prin efectul nulităţii, bunul sau

bunurile ce alcătuiau obiectul dublei liberalităţi se cuvin moştenitorilor legali2, în

ordinea chemării lor succesorale, iar în lipsă statul.

Această soluţie rămâne valabilă şi în cazul în care instituitul ar fi un legatar

universal, iar substuituţia prohibită ar fi numai parţială, căci în aceiaşi măsură este

nul şi legatul universal.

IV.9. PARTAJUL SUCCESORAL( art. 1143-1163 Ncc)

Legea prevede ca nimeni nu poate fi obligat a ramane in indiviziune,

mostenitorii pot cere oricand iesirea lor din indiviziune, chiar si atunci cand

exista conventii sau clauze testamentale, care prevad altfel.1 Mihai Eliescu , “Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă” , în Studii şi cercetări juridice, nr.1 1956, , p.260.2 Trib.Supr. Col civ., dec. nr. 1688, 1955, în Culegere de decizii, vol. I , nr 91, p. 193.

116

Conform legii, partajul succesoral poate fi :

a) partajul voluntar, atunci cand toti mostenitorii sunt prezenti si au capacitate

de exercitiu deplina, el insemnand iesirea din indiviziune prin buna invoiala.

Aceasta se face conform Ncc, in forma si prin actul pe care partile il stabilesc

de comun acord.

Daca intre bunurile succesorale se afla imobile, conventia de partaj trebuie

incheiata in forma autentica sub sanctiunea nulitatii absolute.

Daca este cazul bunurile mostenirii pot sa faca obiectul unor masurii

observatorii, in total sau in parte la cererea persoanelor interesate conform

legii.

Raportul donatiilor este obligatia pe care au intre ei sotul supravietuitor si

descedentii defunctului care vin efectiv si impreuna la mostenirea legala de a

readuce la mostenire bunurile care le-au fost donate fara scutire de raport de

catre defunct, in timpul vietii acestuia.

Plata datoriilor (art.1155-1159 Ncc). Regula in aceasta materie este ca ,

mostenitorii universali si cu titlu universal, contribuie la plata datoriilor si

sarcinior mostenirii, proportional cu cota succesorala ce ii revine fiecaruia.

b) Partajul judiciar care se realizeaza in fata instantei civile daca mostenitorii nu

ajung la o intelegere cu privire la impartirea bunurilor succesorale ;

c) Partajul de ascendent (art. 1160-1163 Ncc)

Ascendentii pot face partajul bunurilor lor intre descendenti.

Forma in care se realizeaza partajul de ascendent este urmatoarea :

a) prin donatie si in acest caz el nu poate avea ca obiect decat bunurile prezente

* Prin testament cu respectarea formelor , conditiilor si regulilor prevazute de

lege pentru acest act juridic.

* Partajul de ascendent poate fi lovit de nulitate absoluta daca nu au fost avuti in

vedere toti descendentii care indeplinesc conditiile pentru a mosteni , fie in nume

propriu, fie prin reprezentare succesorala ;

117

*In conditiile Ncc, daca prin partajul de ascendent se incalca rezerva

succesorala a vreunui descendent sau a sotului supravietuitor, se vor aplica

regulile de la reductiunea liberalitatilor excesice pentru partajul respectiv.

a). Stabilirea valorii bunurilor existente

Prin bunurile existente in patrimoniul lui de cujus intelegem bunurile ce-i

apartin la deschiderea mostenirii, chiar daca ar fi dispus de ele prin legat sau donatie

de bunuri viitoare. Nu pot fi cuprinse printre bunurile existente si nu pot face parte

din masa de calcul a rezervei anumite bunuri si anume:

• drepturi viagere, precum uzufructul, dreptul de uz sau de abitatie, pensia de

intretinere si renta viagera; acestea inceteaza prin moartea titularului,

mostenitorii negasindu-l in plasamentul succesoral.

• bunurile lipside de valoare patrimoniala, cum ar fi:

• o creanta al carei debitor ar fi fara indoiala nesolvabil;

• hirtiile de familie, portretele, decoratiunile, diplomele si alte amintiri de

familie, afara de cazul cind ar poseda o valoare patrimoniala;

• creantele sub conditie suspensiva nu au valoare actuala, caci pina la implinirea

conditiei nu se poate sti daca de cujus este creditor.

• bunurile care prin natura lor nu fac obiectul unei transmisiuni succesorale, ci

apartin rudelor in aceasta calitate, cum sunt mormintele si concesiunile in

cimitire.

• bunurile care nu au facut parte niciodata din patrimoniul lui de cujus in timpul

vietii acestuia, precum fructe civile si naturale ajunse la scadenta sau percepute

dupa deschiderea mostenirii;

• bunurile primite de catre de cujus prin donatie, cu clauza de reintoarcere, in

caz de predeces al donatorului nu vor intra in socoteala;

• capitalul unei asigurari pe viata contractata de catre de cujus in favoarea unui

tert, caci acesta din urma, dobindind prin efectele asigurarii un drept propriu,

118

capitalul ce i se cuvine se formeaza si se transmite direct, fara a trece prin

patrimoniul lui de cujus.

Cu aceste exceptii, bunurile aflate in patrimoniul lui de cujus, la data mortii

sale, trebuie pretuite caci, din punct de vedere al rezervei, bunurile existente nu sunt

privite in individualizarea lor, ci numai ca valori active ale unei universalitati.

Pretuirea se face dupa valoarea acestor bunuri de la data cind mostenirea se deschide.

Se obtine astfel activul brut.

b). Scaderea pasivului succesoral

Prin aceasta a doua operatie, se stabileste activul net al mostenirii. In principiu,

vor fi scazute din valoarea bunurilor mostenirii toate obligatiile existente in

patrimoniul lui de cujus, la data deschiderii succesiunii. Potrivit art. 849 scaderea

pasivului succesoral trebuie sa se faca dupa reunirea fictiva a donatiilor.

Trebuie aratat ca ordinea operatiilor nu prezinta nici un interes in cazul cind

mostenirea este solvabila; indiferent care va fi ordinea acestor operatii, rezultatul va

fi identic, in toate situatiile posibile.

Un interes practic exista in cazul in care mostenirea este insolvabila, adica

valoarea pasivului este mai mare decit valoarea activului succesoral.

Daca se aplica ordinea stabilita se ajunge pe de o parte, la diminuarea sau chiar

desfiintarea cotitatii disponibile si, pe de lata parte, la satisfacerea creantelor

creditorilor cu bunuri donate, deci cu bunurile care nu mai erau in patrimoniul lui de

cujus.

Partajul succesoral (art.1143-1145 Ncc)

In art.1100-1163 Ncc reglementeaza expres transmisiunea si partajul

mostenirii.

Partajul succesoral este o modalitate prin care moştenitorii îşi realizează

dreptul de a ieşi din indiviziune. Aşadar bunurile succesorale se transmit către

succesorii de cujusului, afară de cazul când acesta a făcut o împărţeală de ascendent,

119

în stare de indiviziune. În persoana fiecăruia din ei patrimoniul se transmite pentru

cota (fracţiunea) succesorală aferenta lui, bunurile cuprinse în această cotă, neputând

fi determinate decât prin împărţeala, porţiunea fiecăruia, până la împărţeala care este

abstractă. Fiecare este proprietar exclusiv doar asupra porţiunii indivize aferente lui

din fiecare bun succesoral.

În consecinţă, actele juridice privind un anume bun nu pot fi făcute de către un

singur succesor, ci numai cu consimţământul unanim al celorlalţi succesori.

• În situaţia în care un succesor a făcut un act de înstrăinare fără

consimţământul celorlalţi succesori valabilitatea acestui act va depinde de rezultatul

partajului. În cazul în care bunul înstrăinat va intra în lotul succesorului care a făcut

acest act, acesta va fi retroactiv valabil, doar dacă, bunul va intra în lotul altui

succesor, actul va fi desfiinţat cu efect retroactiv.

• Dreptul de a cere încetarea indiviziunii este imprescriptibil. Indiviziunea

succesorala ia sfârşit prin partaj.

Art.1143 Ncc. permite oricărui copărtaş să ceară oricând împărţeala, astfel:

”Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere

împărţeala succesiunii chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii, contrare”.

Aceasta normă juridică este imperativă şi se corelează cu alte dispozitii., potrivit

cărora orice dispoziţie a testatorului prin care coindivizarii ar fi obligaţi să rămână în

indiviziune, la fel ca şi convenţia coindivizarilor al cărui obiect ar fi renunţarea la

dreptul de a cere împărţeala, sunt nule. Partajul pune capăt indiviziunii succesorale,

iar bunurile aflate până la acest moment în indiviziune trec in proprietatea exclusivă a

coindivizarilor, potrivit cotei-părţi la care are dreptul fiecare. Partajul succesoral este

operaţia juridică prin care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile

stăpânite pe cote-părţi sunt trecute, potrivit întinderii acestora, în proprietatea

exclusiva a fiecăruia dintre coindivizari. Dreptul exclusiv asupra cotei individuale

din masa bunurilor indivize avute pana la partaj devine acum un drept exclusiv

asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor.

120

Cu toate că partajul succesoral are ca efect încetarea definitivă a stării de

indiviziune, este permis totuşi şi partajul de folosinţă. Acest partaj are ca obiect doar

folosinţa, împărţeala fructelor şi chiar a posesiei bunurilor indivize, fără a stabili

fondul dreptului de proprietate, fiecare dobândind un drept de folosinţă potrivit cotei-

părţi care i se cuvine asupra bunurilor indivize.

• Imprescriptibilitatea dreptului de a cere împărţeala moştenirii poate fi

paralizat în cazul în care unul dintre coindivizari exercita, asupra unor bunuri aflate

în indiviziune, o posesie utilă pentru sine, timp de 30 de ani. El va putea opune

celorlalţi coindivizari dobândirea proprietăţii exclusive asupra acestor bunuri, prin

uzucapiune.

a) Cadrul legal de reglementare

Partajul succesoral este reglementat potrivit art.1143 Ncc. Si art. 145 Dreptul

de a cere încetarea indiviziunii este imprescriptibil. Indiviziunea succesorală ia sfârşit

prin împărţeală.

Prin dispoziţiile Legii nr.36 din 1995 referitoare la notarii publici şi activitate

notarială este reglementată procedura succesorală notarială.

Conform principiului stabilit prin art. 14 C. proc. civ., art.1 din Legea nr.36 din

1995 prevede că procedura succesorală notarială se efectuează de notariatul de stat în

a cărui rază teritorială defunctul a avut ultimul domiciliu, indiferent dacă a fost

cetăţean român sau străin. Aceste dispoziţii au caracter imperativ (art. 19 şi 159 pct. 2

C. proc. civ.) şi deci moştenitorii nu pot deroga

prin înţelegerea lor expresă sau tacită, adresând cererile lor altor organe

notariale.

c) Condiţii de fond şi de forma cerute pentru realizarea partajului

succesoral

121

• Persoanele care pot cere partajul

Includem în această categorie în primul rând copărtaşii legali şi testamentari

care se află în indiviziune; ei pot cere împărţeala. Însă, dintre moştenitorii

testamentari doar legatarii universali şi cei cu titlu universal au această posibilitate,

căci legatarii cu titlu particular dobândesc de la data deschiderii succesiunii un drept

privit ”ut singuli”.1

Partajul mai poate fi cerut şi de alte persoane îndreptăţite de lege şi anume:

creditorii personali ai copărtaşilor potrivit art. 1156 Ncc., nu au dreptul, în

principiu, să scoată în vânzare partea indiviză din imobilele succesorale ce se

cuvin debitorului lor, însă ei pot cere împărţeala sau pot să continuie actiunea

de partaj pornită de comoştenitorul debitor, situaţii în care ei nu exercită un

drept propriu ci chiar dreptul debitorului lor, prin intermediul acţiunii oblice;

cesionarii de drepturi succesorale vor putea cere sau continua împărţeala în

calitate de succesori în drepturi universali sau cu titlu universal ai

comoştenitorilor; cesionarul cu titlu particular nu are acest drept, căci el nu

înlocuieşte în indiviziune pe autorul său, nefiind succesor în drepturi;

procurorul, în baza art. 45 C. pr. pen., ca parte alăturată sau ca parte principală,

în cazul apărării unor interese generale.

• Capacitatea necesara pentru a cere partajul

Partajul nu are în dreptul civil român caracter translativ, ci declarativ şi prin

urmare, prin această operaţiune copărtaşii nu înstrăinează şi nici nu dobândesc

drepturi noi. Cu toate acestea, datorită efectelor pe care le poate avea asupra

patrimoniilor coindivizarilor, este asimilat, atât în literatura de specialitate cât şi în

practica judiciară actelor de înstrăinare şi deci pentru a cere sau pentru a lua parte la

1 Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Edit. „Actami”, Bucureşti, 1997, p.149

122

partaj copărtaşii trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina, deci capacitatea deplină

de exerciţiu.

Minorii până la vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti nu vor putea cere

împărţeala sau să participe la ea decât prin reprezentanţii lor legali1. Minorul care a

împlinit vârsta de 14 ani va putea cere personal împărţeala şi va putea participa la ea,

însă numai cu încuviinţarea prealabilă2 a persoanelor desemnate de lege a-i încuviinţa

actele juridice la care participă. Dacă partajul se face prin act juridic, atunci,

indiferent de vârsta minorului, este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare (art.129

al. 2 C. fam.).3

O asemenea încuviinţare nu este necesară dacă împărţeala se efectuează prin

intermediul instanţelor judecătoreşti, deoarece, în acest caz, interesele celor lipsiţi de

capacitate sau cu capacitate restrânsă, sunt ocrotite prin formalităţile cerute în mod

expres de lege pentru această formă a partajului.

• Obiectul partajului

Bunurile care fac obiectul partajului

Patrimoniul succesoral cuprinde drepturile şi obligaţiile, precum şi bunurile

celui ce lasă moştenirea. Dar partajul nu are ca obiect toate aceste elemente deoarece

drepturile şi obligaţiile lui de cujus faţă de terţi se divid între moştenitori în

momentul deschiderii succesiunii, conform art. 1158 Ncc.

Drepturile şi obligaţiile între comoştenitori vor forma obiectul partajului. De

asemeni, bunurile asupra cărora poartă drepturile reale alcătuiesc, în principiu,

obiectul partajului. Există bunuri care sunt supuse partajului, deşi nu au existat în

masa succesorală la data deschiderii succesiunii, după cum pot exista bunuri care nu

formează obiect al partajului, deşi existau în patrimoniul celui despre a cărui

moştenire este vorba, la data deschiderii succesiunii4.1 Art. 11 al. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 147 C. fam. 2 Se cere o participare actuală şi activă a reprezentantului legal care trebuie citat alături de cel ocrotit. 3 Art. 37-48 Ncc. 4 A se vedea în această problemă şi D. Macovei, op.cit., p. 97.

123

Raportul donatiilor ( art.1146-1154 Ncc.)

În practica dreptului succesoral, împreună cu actiunea de partaj se formulează

şi o cerere privind raportul donaţiilor. De aceea, instituţia raportului donaţiilor este

studiată alături de partaj, fiind reglementată, de altfel, şi în codul civil alături de ea.

Raportul succesoral este o operaţie care precede partajului succesiunii, constând în

readucerea de către anumiţi moştenitori, la masa succesorală, a bunurilor şi a sumelor

de bani primite cu titlu gratuit de la cel despre a cărui moştenire este vorba. Formele

raportului succesoral sunt:

• raportul donaţiilor şi

• raportul datoriilor.

d) Masa partajabilă

Compunerea masei partajabile

În principiu, masa succesorală supusă partajului cuprinde elementele ce

formează activul succesoral, deci numai elementele active care au existat în

patrimoniul defunctului la moartea acestuia.

Nu pot fi cuprinse în masa succesorală elementele pasivului succesoral care se

împart de drept între comoştenitori, din chiar momentul deschiderii succesiunii, în

proporţie cu partea succesorală a fiecăruia.

Sunt şi unele elemente active existente la deschiderea succesiunii în

patrimoniul succesoral care nu sunt cuprinse în masa supusă partejului. Astfel sunt

creanţele ce au aparţinut defunctului care, ca şi datoriile acestuia, se împart, de drept,

între moştenitori, în momentul deschiderii succesiunii.

124

Sunt scoase din masa supusă partajului anumite bunuri care prin natura lor nu

sunt susceptibile de partaj, cum ar fi bunurile ce reprezintă amintiri de familie,

mormintele, servituţiile şi dependinţele, curţile, locurile de trecere care rămân în

proprietate forţată.

În masa succesorală supusă partajului, pe lângă elementele active aflate deja în

patrimoniul defunctului în momentul deschiderii succesiunii intră şi unele elemente

active care nu existau în patrimoniul defunctului dar care vor fi dobândite ulterior.

Din această categorie fac parte:

• fructele produse de un bun succesoral după data deschiderii succesiunii,

• fructele unui bun individ culese doar de unul dintre comoştenitori care

urmează să fie aduse la partaj1.

Practica judiciară a distins între fructele naturale, civile şi industriale2. Astfel,

s-a statuat că atât fructele naturale cât şi cele civile se dobândesc în momentul

culegerii şi devin ale proprietarului în virtutea dreptului de accesiune; dobândind din

momentul culegerii o existenţă de sine stătătoare, urnează ca fiecare proprietar este

îndreptăţit să le culeagă potrivit cotei sale de proprietate.3

Fructele civile, reprezentând sume de bani ( de exemplu din chirii), deci un

drept de creanţă, se cuvin tuturor copartajanţilor şi se acrdă numai pe ultimii 3 ani, în

cadrul termenului de prescripţie.

Diferit de acestea, fructele industriale provin de pe un teren cultivat de mai

mulţi coindivizari se vor include în masa partajabilă, cel care le-a cules trebuind să le

împartă cu ceilalţi. Acţiunea acestora din urmă este imprescriptibilă dacă fructele

există în materialitatea lor, iar dacă nu există, echivalentul lor reprezintă un drept de

creanţă ce nu poate fi valorificat decât în termenul de prescripţie de 3 ani.

1 Moştenitorul care a cules frutele produse de bunurile succesorale ulterior deschiderii succesiunii este obligat, la cererea celorlalţi moştenitori, să le aducă la masa de împărţit. (Trib..Supr., s. Civ., dec.nr. 1078/1980, în R.R.D. nr. 1/1981, p. 67). 2 Dreptul de acţiune privind cererea de aducere la masa succesorală a fructelor, ca şi cererea de partaj, ester imprescriptibilă. (T.S., s. civ., dec. nr. 164/1974, în C. D. 1974, p. 70).3 Vezi şi Trib..Supr., s. civ., dec. nr. 737/1979, în C. D. 1979, p. 18.

125

Consideră că aceasta trebuie să fie soluţia – a împărţirii fructelor naturale şi

industriale – chiar şi dacă unul dintre comoştenitori a muncit terenul personal, ceilalţi

închiriindu-l sau arendându-l1.

Sunt deasemenea elemente active intrate în patrimoniul succesoral ulterior

morţii titularului următoarele:

• bunurile intrate în masa succesorală ca efect al subrogaţiunii reale

• bunurile aduse în masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor

excesive

• bunurile readuse în masa succesorală ca efect al raportului.

O problemă foarte dezbătută în practica judiciară şi literatură a fost aceea în

privinţa construcţiei ridicată de de cujus pe terenul altcuiva; practica judecătorească

s-a pronunţat în sensul că dreptul constructorului pe terenul altuia este un drept de

creanţă, statuând că între copărtaşi obiectul împărţelii este valoarea construcţiei, iar

nu însuşi dreptul de proprietate asupra ei.2

Există o interesantă opinie doctrinară potrivit căruia dreptul constructorului pe

terenul altuia alcătuieşte un drept de proprietate rezolubică atipică.3

În situaţia în care de cujus edificase o construcţie pe un teren aparţinând altei

persoane, în masa partajabilă va intra dreptul de a folosi construcţia, precum şi

dreptul de a primi despăgubire din partea proprietarului terenului – reprezentând

valoarea de circulaţie a construcţiei – în cazul în care acesta şi-ar exercita dreptul de

accesiune imobiliară.

În masa partajabilă intră şi bunurile necuprinse în certificatul de moştenitor,

dacă se face dovada că aceste bunuri au aparţinut defunctului, nefiind necesar să se

anuleze certificatul de moştenitor.

1 Până în 1990 s-a decis constant că fructele industriale produse pe un teren cultivat în exclusivitate de un copropietar, aparţin numai acestuia, arendarea, darea în plată sau închirierea fiind considerate forme de exploatare a omului şi interzise de lege. 2 Tribunalul Suprem, S. Civ., dec. nr. 1378/1986, în R.R.D. nr. 5/1987, p. 62; T.S. completul de 7 judecători, dec. nr. 37/1986, în C.D. 1986, p.27, unde se vorbeşte de „dreptul de proprietate pe care defunctul l-a avut asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului respectiv”, deci un drept de superficie.3 Vezi, C. Bârsan, Regimul juridic al construcţiilor edificate pe terenul proprietatea altei persoane, , în R.R.D. nr. 5/1985, p. 33.

126

Pentru o dreaptă împărţire a bunurilor ce formează masa succesorală, de o

importanţă deosebită este stabilirea valorii lor. În legătură cu acest aspect, instanţele

judecătoreşti s-au pronunţat în numeroase speţe.

Determinarea valorii bunurilor supuse partajului se face, de regulă, prin

expertiză. În practică se subliniază în mod constant că, dacă nu există un acord al

părţilor cu privire la valoarea bunurilor supuse partajului, judecătorii sunt datori să

explice părţilor consecinţele ce decurg din neluarea în calcul a valorii de circulaţie a

bunurilor1 şi să administreze, la cerere, toate probele necesare stabilirii acestei

valori.2

În litigiile având ca obiect partajul se are în vedere valoarea bunurilor din

momentul împărţelii şi nu valoarea existentă în momentul naşterii stării de

indiviziune. În acest mod, diminuarea valorii prin uzură ca şi sporul de valoare – în

lipsa unei convenţii contrare şi în măsura în care nu este rezultatul activităţii vreunuia

din coproprietari – se impută asupra drepturilor tuturor copartajanţilor ori,

deopotrivă, profită tuturor, iar nu numai unuia dintre ei.

Când în masa succesorală este prevăzut şi un teren, pentru determinarea valorii

lui reale, se ţinea seama de anumite criterii3 cum ar fi:

• categoria de folosinţă şi clasa;

• calitatea;

• importanţa socio-economica;

• diferenţiat după cum sunt construibile sau arabile;

• natura şi proprietăţile solului;

• gradul de fertilitate;

• relieful;

1 Luarea în considerare a valorii bunurilor din momentul partajului face ca diminuarea valorii prin uzură fizică sau morală, ca şi sporul de valoare dobândit de bunuri care se impune asupra drepturilor tuturor ori, după caz, să profite tuturor, asigurându-se astfel deplina egalitate a acestora. În situaţia în care uzura sau sporul de valoare sunt determinate de activitatea unuia dintre copărtaşi, diminuarea valorică a bunurilor sau sporul de valoare influienţează numai dreptul acelui copărtaş. T.S., s. civ., dec. nr. 1474/1987, în R.R.D. nr. 4/1988, p. 67.2 Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 1376/1984, în C. D. 1987, p. 34; vezi şi Dumitru Macovei, „Drept civil. Succesiuni”, edit. Fundaţia „Cheman”, Iaşi, 1994, p.1.3 În practica Instanţei Supreme, în această problrmă, vezi şi T.S., s. civ., dec. nr. 13/1975, în C. D. 1975, p. 68; repertoriul pe anii 1975-1980, p. 149.

127

• existenţa pânzei de apă freatică;

• condiţii climaterice;

• eventualele procese de degradare;

• amplasamentele construcţiilor.

În problema construcţiilor, în practica judiciară s-a decis1 în mod constant că,

în principiu, la împărţeala construcţiilor se ţine seama de valoarea de circulaţie de la

data efectuării ei, pentru a se asigura egalitatea părţilor. Pentru locuinţele construite

cu sprijinul statului, valoarea de circulaţie urmează a se stabili pe baza preţului de

vânzare a locuinţelor din fondul locativ de stat, prevăzut în actul normativ în vigoare

la data partajului şi nu acel existent la data contractării. În cazul în care locuinţa

construită cu sprijinul statutului nu a fost achitată integral, la masa indiviză supusă

împărţelii trebuie să se treacă locuinţa la valoarea ei de circulaţie, iar nu un simplu

drept de creanţă reprezentând valoarea avansului şi ratelor de împrumut achitate2.

Celorlalte construcţii, în afara celor construite cu sprijinul statului, li se va

stabili valoarea de circulaţie prin expertiză3. În efectuarea evaluării, expertul se poate

conduce după normele legale în vigoare, dar numai orientativ şi numai dacă există o

asemenea necesitate, ţinând seama de elemente concrete ca:

• suprafaţa construită;

• soliditatea clădirii;

• numărul de nivele;

• starea şi vechimea construcţiei;

• finisajul construcţiei.

Atunci când se are în vedere o construcţie edificată în regie proprie, la

stabilirea valorii actuale de circulaţie, trebuie să se aibă în vedere criterii cum

sunt:

• materialele din care este construită clădirea;

1 Trib. Supr. S. civ. , dec. nr. 476/1984, în R.R.D. nr. 2/1985, p. 91.2 În această problemă vezi şi S. Deleanu, Despre modul de partajare ...a unei locuinţe construite sau cumpărate cu sprijinul statului, în Rev. Dreptul nr. 10/1991, p. 58. 3 Vezi şi C. S. J., S. Civ., dec. civ., nr. 2465/27.11.1992, în Deciziile C. S. J. 1990-1991, p. 155.

128

• finisajele;

• preţurile practicate în acea localitate pentru imobilele similare.

La evaluarea unor bijuterii de mare preţ se are în vedere preţul fixat da Banca

Naţională a României, la care se adaugă valoarea manoperei de prelucrare pentru

fiecare bijuterie în parte, ţinându-se seama de numărul de carate ale aurului, şi de

preţul pieţei la data evaluării,

Anterior anului 1990, instanţele au recurs la criteriul valorii de circulaţie

pentru evaluarea unor bunuri supuse partajului, cum ar fi buteliile de gaze lichefiate

sau bunuri care se procurau în condiţii speciale sau care nu se găseau în comerţ.

De la regula potrivit căreia obiectul împărţelii îl formează ansamblul bunurilor

şi valorilor de orice fel care se află în patrimoniul defunctului la data deschiderii

succesiunii, există unele excepţii şi anume, unele bunuri din patrimoniul succesoral

care nu intră în masa indiviză supusă partajului.

Din această categorie fac parte:

• creanţele defunctului, care se împart de drept, ca şi obligaţiile, între

comoştenitori în proporţie cu partea lor succesorală şi deci nu sunt

cuprinse în partaj;

• bunurile individual determinate de care defunctul a dispus prin legate

cu titlu particular, deoarece legatarul dobândeşte proprietatea lor chiar

din momentul deschiderii succesiunii;

• sumele depuse la C.E.C. asupra cărora cel care lasă moştenirea a dipus

printr-o clauză înscrisă pe libret în favoarea unei anumite persoane;

• adăugirile şi îmbunătăţirile aduse de către moştenitori unor bunuri

succesorale; acestea pot forma obiect de desocotire între moştenitori, în

măsura în care bunurile în cauză nu cad în lotul moştenitorului care le-a

făcut;

• există unele bunuri care nu pot fi împărţite în natură şi nici valoric,

datorită naturiii sau destinaţiei lor specifice, cum ar fi mormintele de

familie.

129

e) Formele partajului succesoral

Partajul succesoral poate fi, din punct de vedere al căilor de realizare,

convenţional (voluntar, amiabil) şi judecătoresc, iar din punct de vedere al

caracterului său, poate fi, de folosinţă provizorie şi definitiv.

Partajul de folosinţă al unui bun nefiind reglementat de lege, urmează ca, în

cazul în care copărtaşii nu se înţeleg să se încheie o convenţie; în acest sens, ei au

deschisă numai calea acţiunii în împărţeala definitivă în cadrul căreia vor soluţiona şi

chestiunile referitoare la folosinţa bunurilor supuse împărţelii.

Cererea de împărţeală a folosinţei are ca temei juridic învoiala copărtaşilor

care nu poate fi suplinită prin autorizaţia de împărţire a folosinţei eliberată de către

organele administraţiei de stat, la solicitarea unuia dintre copărtaşi. Acest act are ca

scop păstrarea disciplinei de sistematizare şi de construcţie, fără însă a se putea

substitui voinţei copărtaşilor, împărţeala de folosinţă constituind o facultate şi nu o

obligaţie pentru copărtaşi, iar refuzul unuia sau mai multora dintre ei de a consimţi

neputând fi considerat abuz de drept. În cazul în care cerinţele legii sunt îndeplinite,

fiecărui coindivizar i se atribuie cota respectivă din masa d e împărţit în măsura

stabilită prin învoială, fiecare devenind proprietarul anticipat asupra porţiunii de

folosinţă convenite, fără ca la împărţeala definitivă să se mai restituie fructele şi fără

a se da socoteală pentru cele culese, cu excepţia fructelor produse înainte de

încheierea convenţiei, care se vor împărţi potrivit normelor legale.

Partajul voluntar ( împărţeala moştenirii prin bună învoială, conf.

Art.1144 Ncc)

130

Partajul voluntar este o modalitate de împărţeală a moştenirii care poate fi

realizată, în principiu, oricând, de către copărtaşii înşişi, fără a fi necesară

îndeplinirea vreunei formalităţi speciale, deci ea se poate face în cazul în care există

înţelegere între toţi copărtaşii care trebuie să fie prezenţi, majori, iar cei minori să fie

prezenţi sau asistaţi, după caz cu autorizaţia autorităţii tutelare.

Conform art. 1144 alin. 2 Ncc , dacă toţi moştenitorii sunt prezenţi şi majori, ei

„pot împărţi între dânşii oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi”. Prin

urmare, împărţeala voluntară nefiind supusă nici unei reguli de formă înseamnă că ea

se poate face şi verbal; forma scrisă, actul autentic în faţa organelor notariale sau

înscrisul sub semnătură privată se va întocmi pentru a servi ca mijloc de probă.

În cazul în care în masa indiviză există bunuri imobile se cere, sub sancţiunea

nulităţii absolute, pentru soliditatea împărţelii, formă autentică.

Dacă în masa partajabilă sunt cuprinse terenuri, partajarea voluntară a acestuia

este valabilă deoarece dispoziţiile art. 92, alin. 2 din Legea nr., 18/1991 care impune

forma autentică pentru înstrăinarea terenurilor prin acte între vii, advaliditatem, nu

sunt aplicabile partajului. Aceasta deoarece partajul are ca efect declarativ şi deci,

retroactiv de la deschiderea succesiunii, se consideră că moştenitorul a fost

proprietarul bunului ce i-a căzut în lot şi deci, nu este vorba de o înstrăinare în sensul

textului de lege menţionat.

Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege atrage nulitatea actului de

împărţeală, sancţiune aplicabilă şi în cazul vicierii consimţământului vreunuia dintre

comoştenitori.

Partajul moştenirii prin bună învoială poate avea loc în cadrul procedurii

succesorale notariale, dar ea poate interveni şi în cursul judecării unei acţiuni de

ieşire din indiviziune, când instanţa va consemna învoiala părţilor prin hotărârea

dată. Se poate conveni asupra împărţelii şi în faţa instanţei de recurs, chiar şi numai

de către unii dintre copărtaşi, cu condiţia de a nu se aduce nici o atingere drepturilor

celorlalţi copărtaşi astfel cum ele au fost stabilite de prima instanţă.

131

Împărţeala prin bună învoială poate avea ca obiect dreptul de proprietate

asupra bunurilor indivize(împărţeala definitivă) sau numai folosinţa acestor bunuri.

Comoştenitorii se pot înţelege şi în sensul ca unii dintre ei să dobândească

nuda proprietate asupra unor bunuri imobile, iar restul uzufructului şi, eventual, o

sultă. Când partajul voluntar are ca obiect numai o parte din indiviziune, el se va

completa cu un partaj judecătoresc, deci, comoştenitorii pot combina împărţeala prin

bună învoială cu cea judecătorească.

Actul de împărţeală voluntară, încheiat cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la

capacitatea de exerciţiu, este anulabil. Dacă un copărtaş a fost omis, împărţeala nu-i

este opozabilă, iar dacă a fost omis un bun de la împărţeală, se va face un supliment

de inventar.

Partajul voluntar nu este admis atunci când legea cere ca el să se facă pe cale

judecătorească.

Împărţeala prin bună învoire prezintă avantajul că poate fi făcută repede şi fără

cheltuieli, permiţând în acelaşi timp comoştenitorilor să-şi împartă bunurile

succesorale cum socotesc mai potrivit.

Partajul judiciar

Partajul judiciar este o modalitate de împărţeală a moştenirii utilizată în

situaţiile în care comoştenitorii, în cursul procedurii succesorale notariale ori în afara

acesteia, nu se înţeleg şi nu pot ajunge la împărţeala moştenirii prin bună învoială,

precum şi în cazurile în care această formă de învoială este obligatorie.

Comoştenitorii se pot adresa direct justiţiei pentru efectuarea partajului, fără ca

în prealabil să fi sesizat notariatul sau să fi încercat o împărţeală prin bună învoială.1

• în cazul în care un copărtaş fiind minor sau interzis, autoritatea tutelară

nu a încuviinţat împărţeala prin bună învoială.1 Dacă însă, anterior introducerii acţiunii în instanţă avusese loc un partaj voluntar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă căci, potrivit art. 729 C.civ acţiunea de împărţeală poate fi cerută printre altele, dacă nu a fost act de împărţeală. Trib. Sup., Sent. Civ., dec. nr. 1401/1985, în R.R.D. nr. 5/1986. p. 82.

132

Punerea în mişcare a procedurii partajului judiciar se face pe calea introducerii

unei acţiuni în justiţie. Prin aceasta trebuie rezolvate orice pretenţii reciproce dintre

moştenitori cu privire la masa succesorală.

Cererea de ieşire din indiviziune, pe lângă menţiunile obişnuite ale oricărei

acţiuni în justiţie (art. 82-84 şi 112 C. proc. civ.), trebuie să cuprindă numele

defunctului, bunurile rămase de pe urme lui, inclusiv bunurile ce trebuie să fie

raportate de moştenitori sau cele care revin prin reducţiune, numele şi calitatea

moştenitorilor, cota-parte cuvenită fiecăruia, datoriile şi creanţele moştenitorilor faţă

de defunct pentru a se putea face lichidarea lor( art. 2 din Legea nr. 603/1943).

Creditorii comoştenitorilor coindivizari precum şi dobânditorii de drepturi

reale asupra unor bunuri determinate din masa succesorală, au dreptul de a interveni

la împărţeală.1

Cererea de ieşire din indiviziune se va introduce la instanţa ultimului domiciliu

al defunctului( art. 14 C. proc. civ.).

În practică s-a discutat dacă pârâtul s-ar putea opune la admiterea acţiunii de

împărţeală. Răspunsul este că oricâte inconveniente ar avea acţiunea de ieşire din

indiviziune(cheltuieli, pierdere de timp, formarea uneori a unor loturi inconvenabile)

dat fiind principiul înscris în art. 1143 Ncc. („nimeni nu este obligat a rămâne în

indiviziune”), odată investită, instanţa trebuie să procedeze la împărţeală.

Partajul nu produce efecte când are loc fără participarea unuia dintre

coindivizari, cel lipsă putând oricând o acţiune de împărţeală.2

Dacă în procesul de partaj sunt prezentaţi coindivizarii instanţa nu poate să

procedeze la ieşirea din indiviziune numai faţă de unii dintre ei, iar pe ceilalţi să-i

lase mai departe în indiviziune.

În ipoteza în care printre comoştenitori sunt unii care vin din reprezentare

succesorală, cerinţa este îndeplinită dacă instanţa a efectuat partajul până la tulpini,

dobânditorii de tulpini putând rămâne mai departe în indiviziune.

1 Vezi Trib. Sup., Col. Civ., dec. nr., 1357/1967, în R.R.D. nr.1/1968, p.151.2 A se vedea Trib. Supr., S. civ., Dec. nr., 673/1982, în R.R.D. nr. 3/1982, p. 66.

133

Practica judiciară s-a preocupat şi de cazul a două sau mai multe succesiuni

succesive, indicând necesitatea examinării separate a fiecăreia3. Acţiunea de ieşire

din indiviziune, fiind o acţiune complexă presupune şi soluţionarea cererilor de

raport şi reducţiune, pentru a se putea forma masa bunurilor succesorale şi a se

respecta principiul egalităţii între moştenitori în privinţa actelor de libertăţi supuse

reportului şi rezerve succesorală în privinţa liberalităţilor excesive.

Procedura de judecată cuprinde două faze şi anume: admiterea în principiu a

acţiunii şi desăvârşirea împărţelii.

De reţinut că, doar în cauzele complexe este necesară pronunţarea unei

încheieri de admitere în principiu, în cauzele mai simple, când instanţa are suficiente

elemente probatorii, putându-se trece direct la soluţionarea în fond, prin pronunţarea

hotărârii.2

Prin încheierea interlocutorie de admitere în principiu a acţiunii se constată că

apare şi calitatea de copărtaşi a părţilor, cota parte ce i se cuvine fiecăruia bunurile

supuse împărţelii şi eventual datoriile şi creanţele moştenitorilor faţă de defunct; se

alcătuieşte masa indiviză ce formează obiectul împărţelii, operându-se reducţiunea

liberalităţilor excesive şi raportul donaţiilor; de asemenea, prin această încheiere se

va desemna un judecător care se va ocupa de formarea loturilor. Deoarece statuează

asupra tuturor chestiunilor legate de fondul litigiului, încheierea de admitere în

principiu a acţiunii trebuie motivată, ca orice hotărâre judecătorească.

În faza a doua, judecătorul delegat în camera de chibzuire, în prezenţa părţilor,

va forma loturile, fie singur, fie ţinând seama de părerea unuia sau mai multor experţi

si prezenţa părţilor este obligatorie şi la lucrările experţilor, iar aceştia nu au dreptul

să se pronunţe în termeni generali, ci vor trebui să arate precis după ce criterii au

făcut aprecierea dacă bunurile succesorale pot fi uşor împărţite în natură, etc.

Organul de jurisdicţie va face împărţeala în natură, iar inegalitatea părţilor se

va compensa printr-o sultă de bani. Dacă copartajanţii sunt de acord, este admisibil

3 C. S. J. , S. civ., dec. nr. 753/1990, în Rev. Dreptul nr. 2-3/1991, p. 71.2 Egalitatea în drepturi a părţilor şi echitatea partajului nu poate fi realizată decât în condiţiile stabilirii valorii de circulaţie a bunurilor indivize, la data efectuării împărţelii, dar, avându-se în vedere starea fizică în care acestea se găseau la data deschiderii succesiunii( C. S. J., dec. nr. 1930/1993, în Buletinul Jurisprudenţei 1994, p.88.).

134

ca întreaga masă partajabilă – chiar dacă este posibilă împărţirea – să fie atribuită

numai unuia dintre ei, iar ceilalţi să-şi primească în bani echivalentul cotelor; când nu

există un asemenea acord copartajanţii cerând împărţirea bunurilor, instanţa va trebui

să procedeze ca atare.1

Judecătorul delegat va trebui să formeze atâtea loturi câţi moştenitori cu

drepturi egale există; în caz contrar, se vor forma atâtea loturi de câte ori intră partea

cea mai mică în totalul moştenirii. După terminarea operaţiilor de formare a loturilor,

instanţa, cu citarea părţilor, va proceda la atribuirea loturilor sau la tragerea la sorţi a

loturilor, pronunţând o hotărâre finală de rezolvare a pricinii. În cazul în care nu se

constată criterii de preferinţă în favoarea vreuneia dintre părţi şi aceasta insistă în

atribuirea bunului, instanţa are posibilitatea de a hotărî ca împărţeala să se facă prin

tragere la sorţi.2

În cazul când împărţeala în natură nu este posibilă sau ar pricinui o scădere

simţitoare a valorii unui bun ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică,

instanţa de judecată va putea hotărî vânzarea care se face prin bună învoială sau prin

licitaţie publică; vânzarea bunurilor constituie o excepţie de la regula împărţelii în

natură, ea trebuind să fie temeinic justificată.3

Dacă judecătorul este chiar unul dintre copărtaşi, el va fi obligat ca în termen

de 30 de zile libere de la data adjudecării definitive, să depună sumele cuvenite

celorlalţi copărtaşi, precum şi tonele şi impozitele legale; sancţionarea nerespectării

acestui termen va fi vinderea bunului în contul său, adică, dacă se va obţine un preţ

mai mic, el va suporta diferenţa de preţ. După vânzare, sumele obţinute se vor

distribui de către instanţă copărtaşilor, proporţional cu cota parte ce i se cuvine

fiecăruia, cota parte stabilită prin încheierea cu admitere în principiu4.

1 Trib. Sup., S. civ., dec. nr., 257/1982, republicată; pentru aspecte actuale din Ncc.,Bogdan Patrascu, op.cit.p 297 si urm.2 C. S. J., dec. nr. 588/1992, în Rev. Dreptul nr.10/1992, p. 90.3 Trib. Sup., S. civ., dec. nr. 204/1980, în R.R.D., nr. 7/1980, p. 52; vânzarea prin licitaţie publică a unui bun supus împărţelii constituie o modalitate in extremis de lichidare a stării de indiviziune ce urmează, aşadar, a se dispune numai în cazul în care împărţeala nu se poate realiza prin celelalte modalităţi.4 Dacă s-a luat măsura vânzării prin licitaţie publică, odată cu exercitarea dreptului de recurs împotriva încheierii de scoatere în vânzare, se poate ataca şi încheierea de admitere în principiu deoarece numai în acest mod se asigură finalitatea urmărită prin reglementarea recursului.

135

Dacă cei interesaţi în sistarea stării de indiviziune nu sunt de acord cu modul

de împărţeală, această modalitate va fi stabilită de instanţă, ţinând seama de

interesele părţilor în proces.

• Dacă obiectul partajului îl reprezintă un imobil (construcţie) care prin

modificări cuinore poate fi comod partajat în natură, formându-se unităţi locative

distincte, se va alege această modalitate, dacă părţile sunt de acord (urmând a se

obţine, eventual, autorizaţia impusă de Legea nr. 50/1991, când se produc modificări

arhitectonice).

• Când bunurile nu sunt comod partajabile în natură ieşirea din indiviziune se

realizează prin atribuirea bunului copărtaşului celui mai îndreptăţit. La atribuire se

vor lua în consideraţie drept criterii: disproporţia cotelor-părţi, natura bunului,

posibilitatea valorificării economice, ocupaţia copărtaşilor, evitarea îmbunătăţirii

peste măsură a unui imobil, folosinţa de către un coindivizar timp îndelungat al unui

bun, faptul că în cazul unei locuinţe coindivizarul a locuit şi locuieşte în ea şi a

investit sume de bani pentru repararea şi amenajarea ei şi alte asemenea criterii,

strâns legate de situaţia concretă în care se găsesc copărtaşii.

• Dacă unul dintre copărtaşi a vândut un bun al succesiunii, în interesul

siguranţei circuitului civil, este preferabil ca bunul să cadă în lotul vânzătorului.

Aplicarea acestui criteriu va trebui să fie corelată fără absolutizarea vreunuia dintre

ele. Faptul că unuia dintre copărtaşi i se cuvine o cotă parte mai mică, nu ne duce

automat la atribuirea imobilului unui alt coindivizar „ de vreme ce primul folosise

timp îndelungat imobilul şi nu avea altă locuinţă”.

• Faptul că un copărtaş nu posedă permis de conducere auto nu constituie un

impediment atribuirea în lotul său a autoturismului care face parte din masa

partajabilă.

• Când un coindivizor nu are domiciliul în localitatea în care se află situat

imobilul nu poate, prin al însuşi să ducă la respingerea cererii de a i se atribui acel

bun, cu atât mai mult astăzi, când dreptul la libera circulaţie este garantat(art. 25 din

Constituţie).

136

• În cazul în care nu se constată criterii de preferinţă în favoarea vreuneia

dintre părţi iar aceasta insistă în atribuirea bunului, instanţa are posibilitatea de a

hotărî ca împărţeala să se facă prin tragere la sorţi.

• Dacă partajul în natură nu este posibil şi nici atribuirea, ajungându-se la

soluţia extremă a vânzării prin bună învoială sau licitaţie publică, sunt necesare

câteva precizări.

• Când masa partajabilă cuprinde un teren agricol din extravilan, conform

Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, trebuie respectat dreptul de preemţiune care nu

acţionează pentru împărţeala terenului între copărţaşi deoarece nu ne aflăm în

prezenţa unei vânzări. Aceeaşi soluţie se impune şi pentru situaţia în care vânzarea

are loc prin bună învoială între copărtaşi sau la licitaţie publică şi iese câştigător unul

dintre coindivizari (coproprietarul este primul îndreptăţit să invoce dreptul de

preempţiune).

• Dacă un terţ urmează să dobândească terenul agricol prin licitaţie, atunci se

află în faţa unei vânzări, încât dreptul de preempţiune trebuie respectat.

Modalităţile practice de executare pot fi diverse:

prin participarea titularilor dreptului de preempţiune la licitaţie;

prin crearea posibilităţilor pentru ei ca înainte de adjudecarea

definitivă să cumpere la preţul maxim oferit.

• În cazul în care instanţa a dispus vânzarea la licitaţie publică a bunurilor

indivize, sumele obţinute vor fi împărţite între copărtaşi, potrivit cotelor lor.

În cadrul procesului de partaj, părţile au o dublă calitate, de reclamanţi şi de

pârâţi, iar hotărârea de sistare a stării de indiviziune profită tuturor şi deci este

echitabil ca părţile să fie ţinute a suporta deopotrivă cheltuielile de judecată, în raport

cu cota ce le revine. Sistarea stării de indiviziune trebuie făcută astfel încât să nu se

nesocotească drepturile copărtaşilor, să satisfacă actualele nevoi ale copărtaşilor.

Finalizarea partajului are loc prin pronunţarea de către instanţa de judecată a

unei hotărâri care este supusă apelului şi recursului. Hotărârea de partaj, rămasă

irevocabilă, constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare silită.

137

Hotărârea judecătorească definitiva se comunică din oficiu notariatului de stat

competent, care va elibera la cererea moştenitorilor, în temeiul acelei hotărâri şi în

conformitate cu dispozitivul ei, certificat de moştenitor.

Partajul de ascendent ( art.1160-1163 Ncc)1

Împărţeala de ascendent este actul juridic, între vii sau mortii in cauza, prin

care un ascendent împarte în tot sau în parte, bunurile sale între eventualii săi

moştenitori din clasa descendenţilor, creînd între ei, prin acel act, raporturi de

împărţeală.

Codul civil reglementează această instituţie aparte a dreptului succesoral prin

art. 1160 Ncc, iar această reglementare este cunoscută încă din dreptul roman,

existând şi în vechile noastre legiuiri, anterioare Codului civil din 1864 si mentinuta

si in Ncc.

Împărţeala de ascendent este un mod special de a dispune cu titlu gratuit;

împărţeala se numeşte de ascendent deoarece nu o pot face decât ascendenţii, adică

tatăl, mama, bunicii şi numai în favoarea descendenţilor.2

• Partajul de ascendent îşi produce efectele de la data deschiderii succesiunii

dispunătorului, iar de la această dată fiecare dintre descendenţi devine, în temeiul

împărţelii de ascendent, proprietarul bunului sau bunurilor anume determinate şi

atribuite. În consecinţă, în atare situaţie, între moştenitori nu există o stare de

indiviziune, ci fiecare dobândeşte un drept de proprietate exclusivă asupra bunurilor,

fără a mai fi cazul a se efectua un partaj succesoral.3

• Împărţeala de ascendent derogă de la dreptul comun, moştenirea în loc să

se transmită asupra moştenitorilor în stare de indiviziune, trece asupra lor împărţită,

iar împărţeala, în loc să fie rezultatul convenţiei copărtaşilor, rezultă numai din

1 Referitor la interpretarea noului cadru legal in aceasta materie, Codul Civil pe intelesul tuturor, 2011, p. 453 Ncc.2 Art. 794 C. civ., prevede: ”Tatăl, mama şi ceilalţi ascendenţi pot face împărţeala bunurilor lor între fii şi ceilalţi descendenţi”.3 Trib. Sup., S. civ., dec. nr. 108/1980, în R.R.D., nr. 7/1980, p. 52.

138

voinţa ascendentului împărţitor; deci raporturile de împărţeală se nasc între

descendenţi, deşi ei au rămas străini de actul de împărţeală.

• Acest mod de partajare a moştenirii se foloseşte frecvent datorită avantajelor

practice pe care le oferă şi anume se evită eventualele litigii între descendenţi cu

privire la alcătuirea şi repartizarea loturilor, dispunătorul făcând repartiţia prin

atribuire, în funcţie de aptitudinile fiecărui descendent.

• Împărţeala de ascendent este un act juridic solemn care, sub sancţiunea

nulităţii absolute, trebuie să fie făcută în una din formele prevăzute în mod expres de

lege.

• Împărţeala prin act pentru cauză de moarte trebuie făcută în una din formele

de testament prevăzute de lege; ea va produce efecte numai de la data decesului

ascendentului, fiind, ca orice testament, susceptibilă de revocare (art.1051Ncc.). dacă

printr-un partaj de ascendent făcut prin testament, un teren este atribuit numai unuia

sau unora dintre descendenţi, aceştia nu sunt prefăcuţi în legatari, ei rămân

moştenitori legali, elementul precumpănitor fiind aici împărţeala.

• Împărţeala prin act de liberalitate între vii trebuie făcută în formele prevăzute

pentru donaţii1 şi să fie acceptată expres de toţi donatorii (art. 1020 Ncc.). Donaţia -

împăţeală produce efecte din ziua când acceptarea din partea donatorilor a fost

comunicată ascendentului donator. Împărţeala prin act între vii nu poate îmbrăca

forma unei donaţiuni de bunuri viitoare deoarece art.1030-1033 Ncc., dispune că o

asemenea împărţeală ”... nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente”.

Indiferent că este făcută prin donaţie sau prin testament împărţeala de

ascendent trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond referitoare la:

persoane;

obiectul împărţelii;

modul de efectuare.

Persoanele care au dreptul să facă împărţeala de ascendent sunt:

părinţii;

1 Art. 1011 Ncc., dispune:”Donatia se incheie prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii”.

139

ceilalţi ascendenţi.

Ascendentul care face o asemenea împărţeală a bunurilor între moştenitorii

lor prezumtivi, trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin donaţie sau testament.

Împărţeala de ascendent poate fi făcută numai între copii şi ceilalţi

descendenţi ai dispunătorului, care pot şi voiesc să vină la moştenirea pe care acesta

o va lăsa; sub sancţiunea nulităţii absolute, toţi descendenţii trebuie să fie cuprinşi în

împărţeală.

Descendenţii au dreptul de a ataca1 actul de împărţeală făcut de ascendent când

ar rezulta că prin acesta s-ar fi vătămat în partea sa legitimă.

• Partajul de ascendent nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente şi

care aparţin în mod exclusiv dispunătorului.

Acest partaj poate fi total sau parţial, situaţie în care bunurile existente la

data deschiderii succesiunii şi care n-au fost împărţite anticipat, se vor partaja potrivit

dreptului comun (art. 1160-1163 Ncc.).

• În ceea ce priveşte modul de efectuare a partajului de ascendent acesta

trebuie să constituie cel puţin din punct de vedere intelectual un singur act şi să fie

făcut cu concursul sau sub influenţa ascendentului dispunător.

Împărţeala de ascendent trebuie să fie efectivă, adică să se materializeze în

formarea tuturor loturilor.

Prin împărţeala de ascendent trebuie să se asigure egalitatea între

descendenţi. Dispunătorul este îndreptăţita avantaja, prin acest mod de împărţeală, pe

unii dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile, fără a încălca

rezerva celorlalţi descendenţi.

• În ceea ce priveşte efectele acestei împărţeli va trebui să distingem după

cum împărţeala de ascendent s-a făcut pe calea unei donaţii sau prin testament.

• Referindu-ne la împărţeala pe calea donaţiei, vom arăta că actul împărţelii

de ascendent produce efecte diferenţiate în timpul vieţii ascendentului şi după

decesul său.

1 Vezi R. Petrescu, Unele soluţii ale T. S. în materia partajului de ascendent, în R.R.D. nr.1/1974, p.110-113.

140

Din momentul încheierii actului de împărţeală, între ascendent şi descendent

ia naştere raportul de donaţie, astfel că bunurile care au făcut obiectul împărţelii trec

irevocabil din patrimoniul ascendentului în cel al descendentului donator (şi nu ca

moştenitor).

Descendenţii donatori sunt succesori în drepturi cu titlu particular, astfel că ei

nu sunt ţinuţi răspunzători pentru datoriile ascendentului donator cu excepţia cazului

când le-a impus sarcina de a plăti datoriile existente în momentul încheierii donaţiei.

Împărţeala de ascendent dă naştere, chiar în timpul vieţii ascendentului

donator, la raporturi între descendenţi, în sensul că ei au unii faţă de ceilalţi calitatea

de copărtaş, astfel că raporturile dintre descendenţi vor fi cârmuite de regulile

rezultate din împărţeală.

După moartea ascendentului donator împărţeala devine o adevărată

împărţeală a a moştenirii, iar descendenţii devin moştenitori păstrându-şi însă

calitatea lor de donatori.

În calitate de moştenitor, descendenţii au dreptul de opţiune succesorală

putând deci accepta ori renunţa la succesiune.

Acele bunuri ale ascendentului care nu au format obiectul împărţelii de

ascendent se transmit în indiviziune descendenţilor şi vor face obiectul unui partaj.

• În ceea ce priveşte împărţeala de ascendent realizată prin testament,

aceasta nu produce nici un efect în timpul vieţii ascendentului, ea putând fi revocată

ca orice dispoziţie testamentară. La decesul ascendentului, bunurile care au făcut

obiectul acestor împărţeli se transmit către descendenţi divizate potrivit voinţei

ascendentului. Aşa fiind, la moartea ascendentului, între descendenţi se nasc numai

raporturi de împărţeală.

• La fel ca orice act juridic, împărţeala de descendent va fi nulă, anulabilă,

revocabilă, caducă, susceptibilă de a fi atacată cu acţiune pauliană, pentru motivele

expres prevăzute în dreptul comun.

141

De asemenea, împărţeala va fi ineficace pentru atingerea rezervei

succesorale sau pentru înlăturarea, fără motiv legitim, în tot sau în parte, a

principiului partajului în natură.

Partajul de ascendent este reglementat in art. 1160-1163 Ncc si are ca subiect

ascendentii si descendentii.

Astfel, ascendentii pot face partajul bunurilor lor intre descendenti.

Formele de realizare ale partajului de ascendent sunt:

• Donatia

• Testamentul, cu respectarea stricta a cerintelor legale pentru cele 2

categorii de acte juridice.

„In doctrina actuala se afrima ca partajul poate fi facut doar cu respectarea dreptului

mostenitorilor rezervatari, adica cu respectarea rezervei succesorale”1

D. Efectele partajului succesoral

Efectul declarativ

Partajul succesoral are in vedere efectul declarativ al împărţelii, dispunând că

„ fiecare coerede este prezumat că a moştenit singur şi imediat toate bunurile care

compun partea sa, sau care i-au căzut prin licitaţie, şi că n-a fost niciodată proprietar

pe celelalte bunuri ale succesiunii.” Aceasta înseamnă că prin partaj nu se produce un

transfer de drepturi între copărtaşi, fiecare dintre aceştia fiind considerat că a

dobândit aceste drepturi direct şi nemijlocit de la defunct, la data deschiderii

succesiunii.

Din modul de redactare al acestui text rezultă că fiecare coerede este

prezumat că a moştenit singur şi imediat – rezultă că efectul declarativ al partajului

ne apare ca o ficţiune legală, fiind deci, de strictă interpretare.2

1 In aceasta problema, Codul Civil pe intelesul tuturor, 2011, p.4532 În literatura juridică s-a încercat a se explica caracterul declarativ al partajului, prin aplicarea principiilor privitoare la efectul declarativ al condiţiilor, fiecare coerede fiind socotit că dobândeşte bunurile sub condiţia suspensivă ca acesta să cadă în lotul său.

142

Din efectul declarativ al partajului3 decurg următoarele consecinţe:

Actele de înstrăinare sau grevare consimţite de unul dintre copărtaşi cu privire

la anumite bunuri din indiviziune vor fi sau nu valabile după cum acele bunuri au

căzut sau nu în lotul copărtaşului care le-a consimţit. Din această consecinţă rezultă

că scopul urmărit de lege, prin instituirea efectului declarativ al împărţelii a fost

asigurarea egalităţii dintre copărtaşi, deoarece în lipsa acestui efect, un copărtaş

incorect ar fi putut aduce atingere drepturilor celorlalţi prin înstrăinări sau grevări

care ar fi fost opozabile acestora;

În principiu, copărtaşii nu au exerciţiul acţiunii în rezoluţiune, dacă unii din ei

nu execută împărţeala deoarece nu sunt între ei succesori în drepturi, ci toţi au un

singur autor şi anume pe defunct. Dacă copărtaşii, în mod expres, printr-o convenţie,

şi-au prevăzut acest drept sau în caz de neplată a preţului bunului dobândit prin

licitaţie publică, acţiunea rezolutorie va fi admisă pentru neexecutare;

Nu trebuiesc respectate regulile privind opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor

reale imobiliare dobândite prin moştenire;

În cazul când bunurile cuprinse în lotul său se află un bun imobil care nu a

aparţinut defunctului, copărtaşul nu va putea invoca dispoziţiile art.557 Ncc. pentru a

justifica dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă deoarece actul

de împărţeală nu constituie un just titlu.

Un act juridic produce efectul declarativ al partajului şi trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

Să fie o convenţie între copărtaşi iar dacă unul dintre copărtaşi moşteneşte

pe altul şi astfel încetează indiviziunea, nu ne aflăm în faţa unei

împărţeli;

Convenţia să fie cu titlu oneros. Se admite că acest caracter oneros

decurge din împrejurarea că, în urma partajului, copărtaşul primeşte un

3 Împărţeala nu are caracter translativ şi nu reprezintă o înstrăinare, ci doar o individualizare şi o materializare a unor drepturi indivize. Ieşirea din indiviziune constituie o concretizare a acestor drepturi indivize, operaţie neprohibită prin nici un text şi conformă cu efectele ei.

143

anumit bun în proprietate exclusivă, în schimbul dreptului său de

coproprietate;

Actul să atribuie în proprietate exclusivă bunuri care anterior erau

indivize1;

Actul trebuie să pună capăt definitiv indiviziunii, în sensul că priveşte

împărţeala proprietăţii şi nu numai împărţeala folosinţei sau a fructelor;

Actul să pună capăt indiviziunii faţă de toţi copărtaşii – nu se cere însă ca

actul să privească toate bunurile, el având caracter declarativ chiar dacă

se referă numai la un bun sau la o parte din bunurile indivize.

Efectul declarativ al împărţelii se produce faţă de toate bunurile care compun

masa indiviză, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, corporale sau

incorporale.

Regula diviziunii de drept a creanţelor urmează să se aplice în raporturile

externe dintre moştenitorii şi debitorii defunctului, iar norma privind efectul

declarativ al partajului se va aplica în raporturile interne dintre comoştenitori.

În raporturile copărtaşilor cu terţii, fiecare moştenitor are dreptul să

constrângă pe debitorii defunctului să – i plătească partea ce i se cuvine, iar plăţile

făcute de debitor în timpul indiviziunii diferiţilor erezi sunt liberatorii.

În relaţiile dintre moştenitori, atribuirea creanţei prin partaj unuia dintre ei

este declarativă de drepturi, fiind opozabilă terţilor fără notificarea sau acceptarea

debitorului, iar drepturile dobândite asupra creanţei în timpul indiviziunii de

succesorii în drepturi ai oricărui copărtaş vor depinde de rezultatul împărţelii.

• Efectul declarativ se produce între copărtaşi şi în raporturile dintre fiecare

copărtaş şi succesorii în drepturi ai celorlalţi copărtaşi. Aceasta înseamnă că un

copărtaş în lotul căruia a intrat un anumit bun indiviz va putea înlătura, invocând

efectul declarativ, pretenţiile succesorului în drepturi al unui alt copărtaş – de

1 Întrunesc aceste condiţii: Împărţeală în natură Împărţeala cu sultă Dacă bunul indiviz nu se poate împărţi în naturăşi este scos la licitaţie, urmează să distingem dacă

o adjudecător este un copărtaşo adjudecător este un terţ.

144

exemplu ale unui cumpărător sau creditor ipotecar – căruia acest din urmă copărtaş îi

consimţise anumite drepturi al unui alt copărtaş – de exemplu ale unui cumpărător

sau creditor ipotecar – căruia acest din urmă copărtaş îi consimţise anumite drepturi

cu privire la acel bun.

• În practica judiciară, efectul declarativ a fost extins şi la raporturile dintre

copărtaş şi proprii săi succesori în drepturi ai aceluiaşi copărtaşi în raporturile dintre

dintre copărtaşi şi alte terţe persoane decât succesorii în drepturi ai celorlalţi

copărtaşi.

Efectul declarativ al împărţelii nu are caracter imperativ, aşa încât copărtaşii

pot renunţa la el şi să convină asupra caracterului translativ al împărţelii. Ei vor putea

conveni, de exemplu, ca ipotecă constituită de un copărtaş în timpul indiviziunii să-şi

păstreze valabilitatea indiferent de lotul în care va intra bunul ipotecat.

Obligaţia de garanţie între copărtaşi

În scopul asigurării egalităţii între copărtaşi prin raporturile dintre ei,

coerezii sunt datori garanţi unul către altul numai pentru tulburările şi evicţiunile ce

preced dintr-o cauză anterioară împărţelii.

Se confirmă astfel caracterul de ficţiune al efectului declarativ. Dacă nu s-ar

fi admis această obligaţie, principiul egalităţii dintre copărtaşi ar fi fost înfrânt,

deoarece s-ar fi ajuns la situaţia inevitabilă ca unul dintre ei să fie învins, fără ca

ceilalţi să fie ţinuţi a-l despăgubi. În această situaţie, se cer a fi întrunite anumite

condiţii:

Copărtaşul a suferit o tulburare sau o evicţiune.

Prin tulburare se înţelege orice împiedicare adusă exerciţiului dreptului

de proprietate. Asemănător materiei vânzării-cumpărării, pentru a atrage obligaţia

de garanţie a copărtaşilor, tulburarea trebuie să fie de drept, iar nu doar de fapt ( de

pildă când cineva trece pe terenul copărtaşului fără încuviinţarea lui dar fără a

145

pretinde că are o servitute de trecere, ne aflăm în faţa unor simple tulburări de fapt

care nu dau loc la garanţie, spre deosebire de situaţia în care ar introduce o acţiune

prin care pretinde recunoaşterea unei servituţi de trecere).

Prin evicţiune se înţelege în sens strict deposedarea cuiva prin judecată,

iar în sens larg, orice micşorare a dreptului de proprietate. Cu toate că legea pare

a se referi doar la garanţia contra evicţiunii, se admite că obligaţia de garanţie între

copărtaşi funcţionează şi împotriva viciilor.

Cauza evicţiunii să fie anterioară împărţelii.

Ca şi în materia vânzării – cumpărării copărtaşii vor fi ţinuţi să suporte paguba

rezultată din evicţiune dacă aceasta are o cauză posterioară împărţelii( de pildă, dacă

după partaj imobilul este atribuit unui copărtaş pentru cauză de utilitate publică).

Garanţia încetează când o evicţiune a fost exceptată anume, printr-o clauză

expresă a actului de împărţeală, sau când evicţiunea a fost cauzată de greşeala

eredelui.

Dacă din clauză specială şi expresă copărtaşii au convenit că nu îşi datorează

garanţie ori dacă evicţiunea s-a produs din culpa copărtaşului, garanţia nu va opera.

Efectele obligaţiei de garanţie între copărtaşi sunt:

I. Copărtaşul tulburat în exerciţiul drepturilor sale va chema în

judecată pe ceilalţi copărtaşi spre a-l apăra în proces împotriva

terţilor;

II. Dacă evicţiunea s-a produs, fiecare copărtaş este obligat în

proporţie cu partea sa să se despăgubească pe copărtaşul care a fost

păgubit prin efectul evicţiunii: partea contributivă a copărtaşului

insolvabil se va împărţi între copărtaşul garantat şi ceilalţi

copărtaşi, proporţional cu partea fiecăruia.

III. Pentru garantarea împărţelii, precum şi pentru garantarea plăţii

sumelor datorate între copărtaşi din împărţeală, copărtaşul are, de

drept, un drept de ipotecă asupra imobilelor care au făcut obiectul

împărţelii, cuprinse în loturile celorlalţi copărtaşi.

146

◙ Dreptul creditorilor de a interveni în protejarea succesiunii

Pentru a proteja creditorii personali ai copărtaşilor, legea le permite acestora să

intervină la împărţeală, adică ei au un drept de opoziţie la împărţeală.

Art. 1156 Ncc arată : Creditorii unuia dintre coîmpărţitori, ca nu cumva

împărţeala cu viclenie în vătămarea drepturilor lor, pot pretinde să fie prezenţi la

împărţeală, pot dar să vină cu speţele lor; nu pot însă să atace o împărţeală săvârşită,

afară dacă s-a făcut în lipsă şi fără să se ţină seama de opoziţia lor.

Opoziţia poate fi făcută în ambele forme de împărţeală: voluntară sau

judecătorească, iar pentru a fi valabilă, este suficient să se facă anumite acte din care

să rezulte intenţia creditorului de a interveni la împărţeală, acte de care

comoştenitorii să ia cunoştinţă.

Aceasta produce următoarele efecte1:

■ creditorul oponent trebuie să fie chemat la împărţeală de către

comoştenitori, altfel aceasta nu va fi valabilă;

■ creditorul oponent chemat la împărţeală are numai dreptul să supravegheze

regularitatea împărţelii, el neputând pretinde ca aceasta să se facă potrivit

intereselor sale;

■ partea de moştenire ca revine moştenitorului debitor devine indisponibilă,

adică valorează poprire, aceasta neputând ceda drepturilor sale unor terţe

persoane şi nici nu are dreptul de a încasa sumele de bani ce i se cuvin din

moştenire.

Prin urmare, intervenţia creditorului se va manifesta printr-o opoziţie la

împărţeală, iar dacă nu se ţine seama de opoziţia poate fi făcută şi partajul se

efectuează în lipsa creditorului oponent, existând o prezumţie de fraudă, creditorul va

avea dreptul să ceară desfiinţarea împărţelii prin intermediul unei acţiuni pauliene

simplificate.

1 St. Cărpenaru, op. cit., p. 160-161; vezi şi D. Macovei, op. cit., p. 97, de asemenea, Maria Harbada, Drept civil, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iasi, 2005

147

Creditorii moştenitorilor vor putea obţine desfiinţarea împărţelii, chiar dacă

n-au făcut opoziţie, în două cazuri şi anume:

I. când comoştenitorii au făcut împărţeala în grabă, pentru a paraliza

posibilitatea de intervenţie a creditorilor;

II. când împărţeala moştenirii a fost simulată şi creditorul cere

constatarea simulaţiei.

C) Reductiunea liberalitatilor excesive care are loc in concordanta cu

art.1091 din Ncc, avandu-se in vedere valoarea la data deschiderii mostenirii a

bunurilor donate ; nu se va tine seama in stabilirea rezervei succesorale de darurile

obisnuite, de donatiile renumeratorii si in masura in care nu sunt excesive, nici de

sumele cheltuite pentru intretinere sau pentru formarea profesionala a descendentilor,

a parintilor sau a sotului si nici de cheltuielile de nunta.

*Rezerva succesorala si cotitatea disponibila se calculeaza in functie de

valoarea stabilita si nu se va tine seama de cei care au renuntat la mostenire, cu

exceptia celor obligati la raport.

Legea stabileste o ordine de reductiune, astfel :

Legatele se reduc inaintea donatiilor ;

Legatele se reduc toate deodata si proportional, afara daca

testatorul a dispus ca anumite legate vor avea preferinta, caz in care

vor fi reduse mai intai celelalte legate ;

Donatiile se reduc succesiv, in ordinea inversa a datei lor, incepand

cu cea mai noua.

f. Desfiinţarea partajului

Pentru că partajul este un act juridic, el poate fi desfiinţat potrivit regulilor în

materie de ineficacitate1, cu anumite caracteristici.

1 Împărţeala poate fi desfiinţată în urma unei acţiuni în nulitate sau în urma unei acţiuni pauliene.

148

Astfel, nulitatea absolută a împărţelii poate interveni destul de rar şi anume

când s-au încălcat reguli imperative, de pildă, când împărţeala unui teren agricol s-a

făcut prin vânzarea acestuia către un terţ şi nu s-a respectat forma autentică a actului

impus de Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Nulitatea relativă a partajului va interveni în cazul în care s-a făcut cu

încălcarea drepturilor copărtaşilor. Astfel, un copărtaş va putea cere anularea dacă:

consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau violenţă.

Dacă ulterior descoperirii dolului sau încetării violenţei şi-a înstrăinat în total sau în

parte cota, copărtaşul ce invocă viciul de consimţământ nu va mai putea cere

anularea împărţelii dacă un comoştenitor a fost în eroare asupra alcătuirii masei

succesorale, împărţeala nu va fi anulată, ci se va face un supliment de împărţeală

pentru obiectul omis;

nu a participat la împărţeală şi aceasta s-a făcut prin bună învoială, deşi

conform legii trebuia făcută pe cale judecătorească

Împărţeala nu s-a făcut cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru

ocrotirea incapabililor.

Efectul declarării nulităţii împărţelii sau a anulării acesteia este desfiinţarea ei

cu efect retroactiv şi renaşterea stării de indiviziune.

Copărtaşii vor trebui să restituie bunurile primite în temeiul împărţelii,

împreună cu fructele de la data cererii în anulare sau – dacă nulitatea este absolută –

de la data împărţelii.

Înstrăinările consimţite de copărtaşi după împărţeală, precum şi drepturile

reale constituite în favoarea terţilor sunt retroactiv desfiinţate sub rezerva drepturilor

recunoscute proprietarului aparent.

Asemănător situaţiei terţilor de bună – credinţă, dobânditori ai unor bunuri

mobile copărtaşul, înstrăinător va trebui să restituie valoarea pe care bunul o avea la

data înstrăinării.

Indiviziunea renăscută în urma desfiinţării împărţelii, va putea înceta printr-o

nouă împărţeală făcută cu respectarea dispoziţiilor legale.

149

150

Intrebari si teste

a) Intrebari:

1) In ce conditii persoana poate mosteni patrimoniul succesoral?

2) Precizati in ce imprejurari mostenirea este legala si in ce conditii

mostenirea este testamentara?

3) Care sunt drepturile succesorale ale sotului supravietuitor?

4) La ce data se deschide succesiunea?

5) Care este locul deschiderii mostenirii (succesiunii) ?

6) In ce conditii de fond si de forma se realizeza partajul succesoral?

7) Definiti testamentul si precizati care sunt felurile acestui act juridic

unilateral de vointa?

a) Teste:

1) Mostenitorii universali sunt persoanele care dobindesc:

a) o anumita fractiune (cota) din mostenire;

b) intregul patrimoniu succesoral;

c) un anumit bun.

151

2) Principiile generale aplicabile devolutiunii succesorale legale sunt:

a) principiul prioritatii clasei de mostenitori;

b) principiului proximitatii gradului de rudenie;

c) principiul impartirii succesiunii intre rudel de acelasi grad in parti egale (pe

capete).

3) Din categoria mostenitorilor rezervatari fac parte:

a) descendentii;

b) ascendentii privilegiati;

c) sotul supravietuitor.

4) Partajul succesoral este reglementat prin:

a) Codul de procedura civila;

b) Noul cod civil

c) Legea Nr. 36 din 1995

5 ) Obiectul partajului succesoral este alcatuit din:

a) drepturile si obligatiile lasate de defunct in patrimoniul sau;

b) bunurile succesorale aflate in patrimoniul persoanei la moartea sa;

c) bunurile cuprinse in certificatul de mostenitor.

6) Dovada mortii persoanei care lasa un patrimoniu succesoral se face cu:

a) ceritificatul de deces;

b) hotarirea judecatoreasca declarativa de moarte ramasa irevocabila;

c) orice mijloc de proba.

152

7) Succesiunea se transmite mostenitorilor la moartea celui care o lasa, in

temeiul:

a) legii;

b) testamentului;

c) oricarui act juridic civil;

8) Dupa criteriul izvorului vocatiei succesorale, mostenirea poate fi:

a) conventionala;

b) legala;

c) testamentara.

153

BIBLIOGRAFIE

1. Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului

civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993

2. Fr. Deak, St. Cărpeanu – Contracte civile şi comercial, Edit. Lumina Lex,

Bucureşti, 1993

3. Paul Mircea Cosmovici – Drept civil, Edit. ACL Bucureşti, 1994

4. Maria Harbădă – Introducere în drept, Edit. Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, 2002

5. Maria Harbădă – Elemente de drept pentru învăţământul economic universitar,

Edit. Fundaţiei Academice “Gh. Zane” Iaşi, 1996

6. Maria Harbada- Drept civil, Edit. Univ. Al. I. Cuza, Iasi, 2005

7. Elena Iftimie – Introducere în teoria şi practica dreptului, Edit. Universităţii

„Ştefan cel Mare”, Suceava, 1999

8. Mihai Jacotă – Drept român, vol.I, Edit. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993

9. Dumitru Macovei – Drept civil. Succesiune, Edit. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,

1993

10. Julieta Manoliu, Ştefan Rauschi – Drept civil. Contractul, vol.I, Iaşi, 1984

11. Tudor R. Popescu – Drept civil, Edit. Hyperion, Bucureşti, 1991

12. Ştefan Rauschi – Drept civil, Edit. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1999

154

13. Eugenia Safta-Romano – Drept civil – Obligaţii, Curs teoretic şi practic, Vol. I,

Edit. „Interlom”, Piatra Neamţ, 1993

14. Eugeniu Safta-Romano – Contracte civile, Edit. „Graphix”, Iaşi, 1993

15. Eugeniu safta-romano – Dreptul de proprietate privată şi publică în România,

Edit. „Graphix”, Iaşi, 1993

16. Coordonator Marilena Uliescu, Noul Cod Civil. COMENTARII, Editia a III-a ,

revazuta si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti, 2011

17. Marilena Uliescu, Dreptul de proprietate in configurarea noului Cod Civil, in vol.

Noul Cod Civil. Comentarii, Universul Juridic, Bucuresti, 2011, p. 92-136

18. Mirela Dojana, Moduri de dobandire a dreptului de proprietate privata in Noul

Cod Civil, in vol. Noul Cod Civil. Comentarii, p.137-164

19. Mirela Dojana, Codul Civil pe intelesul tuturor, 2011

20.Mihai Dudoiu, Garantarea obligatiilor, in vol.II, Codul Civil. Adnotat, 2011,

p.199-207.

155