54794186 Drept Procesual Civil II

8/6/2019 54794186 Drept Procesual Civil II

http://slidepdf.com/reader/full/54794186-drept-procesual-civil-ii 1/116

POPESCU NEAGU EUGENDRUGĂ DANA LARISA

DREPT PROCESUAL CIVIL

PARTEA SPECIALĂ

Note de curs

1



Capitolul I

Judecata în primă instanţă

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Judecata în faţa instanţei de fond se realizează potrivit unor reguli riguros şi expresdeterminate în Titlul III din Cartea a II-a a Codului de procedură civilă. Majoritatea acestor norme se aplică şi în faţa instanţelor de control judiciar, Codul de procedură civilă evocând înmod expres acestă regulă în art. 298 C. proc. civ. potrivit căruia: „Dispoziţiile de procedură

privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 316C. proc. civ. cu referire la soluţionarea cauzelor în recurs. Pentru aceste considerente, judecataîn faţa primei instanţe prezintă o importanţă deosebită, fapt pentru care majoritatea autorilor insistă asupra dezvoltării şi aprofundării instituţiilor din această fază a procesului civil

În principiu, procesul civil parcurge două faze importante:- faza judecăţii propriu-zise, care se desfăşoară în faţa instanţelor de judecată, de

fond şi se finalizează prin deliberarea şi pronunţarea hotărârii urmată de judecata în faţainstanţelor de control judiciar, etapă după care hotărârea rămâne definitivă sau/şi irevocabilă;

- faza executării silite, etapă care include activitatea instanţei de executare şi aexecutorului judecătoresc (care îşi îndeplineşte atribuţiile sub controlul instanţei), activitate încadrul căreia hotărârea definitivă (definitivă şi irevocabilă) este adusă la îndeplinire de cătreorganul de executare, din ordinul şi sub controlul instanţei de judecată. Faza judecăţii propriu-zise poate avea, la rândul său, mai multe etape. Astfel,

procesul civil începe întotdeauna cu o etapă prealabilă, procedura scrisă, în care părţile îşi

comunică reciproc (prin cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi cererereconvenţională) pretenţiile şi apărările. Urmează apoi etapa dezbaterilor în şedinţă de judecată, în cadrul căreia se administrează probele şi se pun concluzii pe fondul cauzei cu privire la pretenţiile şi apărările formulate. Faza judecăţii se finalizează cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Dacă se exercită o cale de atac se trece în faza controlului judiciar,ordinar şi extraordinar, care urmează în linii mari aceleaşi etape.

II. ETAPA SCRISĂ PREMERGĂTOARE

Secţiunea IReguli generale privind cererile în justiţie

Regulile generale privind cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt înscrise înart. 82-84 C. proc. civ.

1) Cererea se face în scris. Indiferent că este o cerere introductivă de instanţă sau ocerere incidentală, art. 82 alin 1 dispune că cererea trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă

arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul

2



lor şi ale reprezentantului, obiecul cererii şi semnătuar. Codul îngăuie şi excepţii de la acestăregulă, putând fi formulate oral: declaraţia de alegere a competenţei, propunerea de recuzare,declaraţia de precizare a cererii, renunţarea la judecată, renunţarea la drept, darea dreptului dereprezentare ş.a. Potrivit alin. 2 al art. 82, în cazul în care, din orice motive, cererea nu poatefi semnată, judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va citi acesteia conţinutulcererii, despre toate acestea judecătorul făcând menţiune pe cerere.

2) Justificarea calităţii de reprezentant. În cazul în care cererea nu este introdusăde parte, ci de un mandatar, acesta trebuie să-şi justifice calitatea. Art. 83 C. proc civ are învedere modalitatea de justificare a mandatalui primit de către diferitele categorii dereprezentanţi. Astfel, mandadatarul neavocat va alătura cererii procura în original sau în copielegalizată, în timp ce mandatarul avocat va certifica el însuşi opia de pe procura sa anexândcererii împuternicirea avocaţială potrivit legii avocaţilor. Reprezentantul legal va alăturacopie de pe înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant (ex. copia deciziei autorităţiitutelare prin care a fost numit tutore sau curator).Consilierul juridic va depune delegaţiaeliberată de persoana juridică pe care o reprezintă, iar administratorul-sechestru va anexahotărârea judecătorească prin care a fost numit.

3) Denumirea cererii.

Potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecatăsau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.În virtutea rolului său activ, instanţa trebuie să califice cererea în funcţie de scopul urmărit decel care a apelat la unul dintre elementele acţiunii, ea nefiind ţinută de denumirea pe care

partea a dat-o cererii. În doctrină1, s-a arătat că dreptul instanţei de a da o denumire corectăunei cereri greşit intitulate este limitat la acele situaţii în care partea indică în mod eronattemeiul juridic şi denumirea cererii. De asemenea, în jurisprudenţa mai recentă2 se arată că„dacă prin cererea intitulată întâmpinare pârâta a invocat faptul că a amenajat şi folositterenul în litigiu de peste 35 de ani, comportându-se ca un veritabil proprietar, instanţa trebuiesă pună în discuţia părţilor calificarea cererii ca fiind cerere reconvenţională prin care s-ainvocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune”.

4. Proceduri prealabile sesizării instanţei 4.1. Cazuri.

Conform art. 109 alin 2 C. proc. civ. în cazurile anume prevăzute de lege sesizareainstanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilitede aceea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în

judecată.a) Procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004.Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în art 7 alin 1 prevede obligaţia

ca, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care seconsideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativunilateral, să solicite autorităţii publice emitente, în 30 de zile3 de la data comunicării actului,

revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea prealabilă formulată potrivit prevederilor alin. 1 se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2, alin 1, lit. g, adică în 30 de zile de la

1 V. Stoica, Fl. Baias, notă la sent. Civ. nr. 544/E/1986 a Trib. Jud. Prahova, Revista română de drept nr. 4/1988, p. 64 citat de M. Tabârcă în Drept procesual civil, Vol. 1, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, p. 3472 Trib. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, dec. Nr. 186/1998, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1998, p.168 citat de M. Tabârcă în Drept procesual civil, Vol. 1, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2005, p. 3463 Termenul de 30 de zile nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere de drept administrativ, ca areca efect, în caz de depăşire, pierderea dreptului subiectiv de a cere anularea actului administrativ, recunoaştereadreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei. Datorită naturii acestui termen, regula esteimposibilitatea întreruperii, suspendării sau repunerii în termen, însă în doctrină(V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. 2, p. 14-15) s-a arătat că totuşi, în legătură cu aceste termene ar urma să-şi

găsească aplicare dispoziţiile art. 103 care reglementează decăderea procesuală, un caz general de întrerupere atermenelor procedurale şi repunerea în termen

3



înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede altfel. Din textul enunţat rezultă că suntdouă proceduri de verificare a atelor administrative unilaterale: una administrativă, în cadrulcăreia se poate cere revocarea actului şi alta judiciară, care are ca obiect anularea, în tot sau în

parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale4.Parcurgerea prealabilă a procedurii prealabile administrative este obligatorie pentru

a putea fi pornită procedura judiciară, iar în cazul în care instanţa este sesizată fără a fiîndeplinită această obligaţie, sancţiunea care intervine este respingerea cererii ca inadmisibilă.

b) Procedura prealabilă a concilierii directe este obligatorie în procesele şi cererileîn materie comercială evaluabile în bani. Art. 720¹ alin 1 C. proc. civ. prevede că înainte deintroducerera cererii de chemare în judecată, (în materia enunţată anterior), reclamantul vaîncerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. Fiind o procedură legalăobligatorie reglementată de norme cu caracter imperativ de strictă interpretare şi aplicare,rezultă că - în cazul în care reclamantul nu poate face dovada concilierii cu pârâtul sau dovadacă de la data convăcării pârâtului în acest sens au trecut 30 de zile fără ca acesta să dea cursconvocării - instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

c) Reclamaţia prealabilă adresată furnizorului de servicii poştalePotrivit art. 41 final din Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002 privind serviciile

poştale (aprobată prin Legea nr. 642/2002) acţiunea în justiţie nu poate fi introdusă dacă nu seface dovada introducerii reclamaţiei prealabile în termen, respectiv în termenul de 6 luni(pentru trimiterile poştale interne) şi termenul stabilit prin înţelegile internaţionale la careRomânia este parte (pentru trimiterile externe).

Secţiunea IICererile principale şi cererile incidentale

1. Cererea de chemare în judecată1.1. Noţiune

Potrivit art.109 alin.1 C.proc.civ. „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”. Prin urmare, cererea dechemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care o parte formulează pretenţiile saleîmpotriva altei părţi şi cu care sesizează instanţa de judecată în vederea soluţionăriiconflictului ivit .

Nu întotdeauna actul prin care este investită instanţa civilă se numeşte cerere de chemare în judecată, potrivit unor acte normative speciale cererea respectivă putând purta denumirea de :contestaţie (în materia litigiilor de muncă ), plângere ( în materie contravenţională) etc.

1.2. Conţinutul şi condiţiile de formă ale cererii de chemare în judecată

Potrivit art.112 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă:1.2.1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori pentru persoanele juridice,

denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrulcomerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contulbancar.

Dacă reclamantul locuieşte în străinătate va arăta şi domiciliul ales în România,unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

4 Mihaela Tabârcă, Drept procesual civil, Vol. 1, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 350

4



În cazul în care părţile sunt persoane fizice, în cererea de chemare în judecată trebuie indicateatât numele şi domiciliul sau reşedinţa reclamantului, cât şi numele sau reşedinţa pârâtului,ori, în cazul în care se cheamî în judecată mai multe persoane, ale pârâţilor. În doctrină searată că deşi legea nu se referă şi la prenume, este recomandabil ca în cerere să se treacă şi

prenumele părţilor pentru ca identificarea să se facă mai uşor, cu atât mai mult cu cât potrivitart. 12 alin 2 din Decretul nr. 31/1954 „numele cuprinde numele de familie şi prenumele”, odispoziţie identică fiind cuprinsă şi în O.G. 41/2003 privind dobândirea şi schimbareanumelui pe cale administrativă.

În privinţa celuilalt atribut de identificare a persoanei fizice, interează nu atâtdomiciliul în sensul art. 26 din O.G. 97/2005 ci mai ales locul unde persoana locuieşte efectivşi unde ar putea fi găsită pentru a i se comunica actele de procedură.Dacă persoana are şidomiciliu, şi reşedinţă, va fi indicat locul unde locuieşte efectiv la data sesizării instanţei.

Domiciliul indicat poate fi cel real, însă reclamantul poate menţiona în cerere şi undomiciliu ales. Efectele juridice ale domiciliului ales se limitează numai la operaţiile şi

procesele pe care părţile le-au avut în vedere.Tratarea noţiunii impune cu necesitate referireala art.93 C.proc.civ. în care se prevede ca: „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea aarătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va

face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii”În ceea ce priveşte identificarea persoanelor juridice, spre deosebire de persoanele

fizice, se face prin indicarea unor elemente suplimentare, pe lângă denumire şi sediu, fiindnecesar a se arăta în cererea de chemare în judecată şi numărul de înregistrare în registrulcomerţului sau de inscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.

Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului, el va trebui să precizeze acestăîmprejurare în cerere şi ulterior să aducă instanţei dovezi din care rezultă că a făcut tot ceea cei-a stat în putinţă pentru a-l afla (inclusiv recurgerea la ajutorul organelor de poliţie – S.E.I.P.Serviciul pentru Evidenţa Informatizată a Populaţiei). În acest caz, cererea va putea fi primităşi fără indicarea domiciliului pârâtului, citarea efectuându-se prin publicitate (art.95).

1.2.2. Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazulreprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;Textul trebuie coroborat cu dispozitiile art.83 C.proc.civ., citat anterior.

În procesul civil, participarea directă a parţilor în proces nu este obligatorie decâtcu caracter de excepţie (spre exemplu, la divorţ). Prin urmare, parţile îşi pot alege în modconvenţional un reprezentant, fie fără studii de specialitate (mandatar), fie un avocat sau, încazul persoanelor juridice, consilier juridic. Pe de altă parte, sunt situaţii în care, părţile,datorită lipsei capacităţii lor de exerciţiu sau restrângerii acestei capacităţi prin lege trebuiereprezentate sau asistate în proces de reprezentanţii lor legali.

În oricare din aceste situaţii, în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuiemenţionată calitatea în care cel care face cererea stă în proces (în nume propriu sau ca

reprezentant al unei părţi).Neindicarea calităţii de reprezentant conduce la prezumţia că cel care a introdus

cererea acţionează în nume propriu cu toate consecinţele ce decurg de aici.1.2.3. Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci

când preţuirea este cu putinţă.Pentru identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi

numărul, iar în lipsa vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris încartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic.

Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege tocmai pretenţia dedusă judecăţii. Aceasta poate fi: o sumă de bani, restituirea sau predarea unui bun, anularea sauconstatarea nulităţii unui contract, schimbarea unei anumite stări (în acţiunile privind starea şi

capacitatea persoanelor) etc. Determinarea obiectului cererii prezintă interes sub mai multe

5



Înfăptuirea justiţiei, aşa cum este şi firesc necesită o serie de cheltuieli care suntsuportate de către bugetul de stat. O parte din aceste cheltuieli sunt însă recuperate de la

justiţiabili prin intermediul taxelor de timbru. Acestea, la rândul lor, se compun din taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Taxa judiciară de timbru – condiţie extrinsecă a cererii de chemare în judecată,reprezintă o sumă de bani pe care titularul cererilor principale şi incidentale trebuie să o achiteîn contul Ministerului Justiţiei.

Sediul materiei: Lg.146/19975 privind taxele judiciare de timbru, cu modificărileulterioare.

Potrivit noii reglementări a asistenţei judiciare ( art.74-81), la instanţa de judecatăinvestită cu solutionarea unei anumite pricini civile se poate face cerere pentru acordarea descutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului

judiciar în cazul în care cel care face solicitarea dovedeşte că nu e în stare să facă faţăcheltuielilor unei judecăţi fără a primejdui propria sa intreţinere sau a familiei sale…”(art.74).Asupra cererii instanţa de judecată dispune prin încheiere dată fără dezbateri, în camera deconsiliu ( art.78 alin.1). Cheltuielile pentru care una din părţi a beneficiat de scutiri saureduceri prin incuviinţarea asistenţei judiciare, vor fi puse în sarcina celeilalte parţi, dacăaceasta a căzut în pretenţiile sale, şi vor fi urmărite potrivit legii…”(art.81 alin1, teza1).

În afara de plata taxei de timbru, cei ce introduc cereri în justiţie trebuie să achite şivaloarea timbrului judiciar.Sediul materiei: O.G. nr.32/1995 cu modificările şi completările ulterioare6 .

1.3. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute în art.112 – 113C.proc.civ.

Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la conţinutul cererii de chemare în judecatăatrage sancţiuni cu o natură juridică diferită, mai ales în urma actualelor modificări

legislative. În funcţie de aceste sancţiuni se face distincţie, de regulă, între elementeleesenţiale şi neesenţiale ale cererii de chemare în judecată.a) suspendarea judecăţii

Reiteram, în primul rând, ideea conform cu care prin introducerea instituţiei prevăzute de art.155¹ alin.1 C.proc.civ., la care face trimitere art.114 alin.2-3, neîndeplinireaoricărei condiţii de formă sau a oricărei alte obligaţii procedurale pusă în vedere de către

preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu, cu ocazia înregistrării cererii de chemare în judecată, poate atrage suspendarea judecăţii, chiar înainte de fixarea oricărui termen îninstanţă, deci înainte de începerea propriu-zisă a procesului.

b. anularea cererii - Conform art.133: „cererea de chemare în judecată care nucuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată

nulă.”Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă

lipsa de semnatură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de infăţişareurmătoare, iar când este prezent în instanţă chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea”.Prin urmare, lipsa obiectului cererii şi a numelui părţilor face ca cererea de chemare în

5 Lg.nr 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M.Of. al româniei, partea I, nr. 173/29.07.1997a suferit numeroase modificări, determinate în primul rând de inflaţie şi de demonetizarea leului, în prezent,sumele reprezentând taxele judiciare de timbru se indexează la 1 ianuarie a fiecărui an, în raport cu rata inflaţiei, prin Hotărâre de Guvern; în prezent, taxele judiciare de timbru se calculează potrivit modificărilor aduse de H.G.nr. 797/2005, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 725/10.08.2005; OUG nr. 212/2008 şi Legea nr.276/20096

O.G. nr. 32/1995, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 201/30.08.2005; ultima modificare a O.G. nr.32/1995 s-a făcut potrivit Lg. 781/2001, publicată În M.Of. al României, partea I, nr. 28/17.01.2002;

7



judecată să fie lovită de nulitate absolută, nulitate care operează, subliniem, din momentul încare dosarul a ajuns în instanţa de judecată, întrucât ea se constată printr-o hotărâre. Lipsasemnăturii este lovită tot de nulitate, doar că această nulitate are un regim juridic special:

poate fi invocată oricând, dar se acordă un termen pentru îndeplinirea condiţiei şi numai apoise anulează cererea.

Cererea va fi anulată de asemenea dacă instanţa constată că, deşi reclamantului i s-a pus în vedere, acesta nu a făcut dovada achitării totale sau parţilale a taxei de timbru sau/şi atimbrului judicar; şi nici nu s-a admis vreo cerere de acordare a asistenţei judiciare(art.74, 75alin1 pct.1).

Sancţiunea anulării intervine totodată şi în cazul în care cererea este introdusă decătre un reprezentant (legal sau convenţional), şi acesta nu face dovada calităţii sale, deşi i seacordă un termen în acest sens, potrivit art.161 C.proc.civ.: „Când instanţa constată lipsacapacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale a parţii sau când reprezentantul părţii nu

face dovada calităţii sale, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri. Dacă lipsurile nu se împlinesc instanţa va anula cererea”.

Cu privire la celelalte menţiuni din cuprinsul art.112, trebuie menţionat faptul căele nefiind prevăzute de norme imperative (ci dispozitive) pot conduce la anularea cererii, încondiţiile respectării dispoziţiilor art.105 alin.2 c.proc.civ.: „actele îndeplinite cuneobservarea formelor legale… se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţiio vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzutede lege vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

c. decăderea în cazul în care în cerere nu sunt invocate motivele în fapt şi în drept,sau nu sunt solicitate dovezile, potrivit art.112 C.proc.civ., sancţiunea care intervine este, îngeneral, decăderea din dreptul de a le mai invoca sau propune.

1.4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată, ca mijloc procedural prin care se declanşează procesul civil produce o serie de efecte specifice:1.4.1. Învesteşte instanţa cu judecarea cauzei: părţile dobândesc drepturi şi

obligaţii procesuale; instanţa dobândeşte dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a cerceta şisoluţiona cauza; dreptul ce se tinde a se valorifica devine drept litigios; de la data introduceriicererii de chemare în judecată, în principiu, se vor produce efectele hotărârilor judecătoreşti,întrucât majoritatea hotărârilor civile au un caracter constitutiv (cu excepţia celor care aucaracter declarativ).

1.4.2. Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual: sunt fixate părţile între care se va purta procesul şi obiectul acestuia. După acest moment sfera persoanelor care pot participa în calitate de părţi la proces nu poate fi lărgită decât prin

introducerea unor terţe persoane în proces, în condiţiile art.49-66 C.proc.civ. sau, în modexcepţional, prin substituirea unei părţi cu o altă persoană (art.66 alin.1, art.243

pct.1C.proc.civ.). Instanţa, din oficiu, nu poate introduce terţe persoane în proces.În mod similar, instanţa este îndreptăţită să se pronunţe numai asupra pretenţiilor

deduse prin cererea de chemare în judecată, ea neputându-se pronunţa asupra a ceea ce nu s-acerut şi nici nu poate acorda mai mult decat s-a cerut (art.304 pct.6; art.322 pct.2 C.proc.civ.).

Cadrul procesual cu privire la obiect poate fi însă extins de pârât prin formulareaunei cereri reconvenţionale sau de către terţii intervenienţi prin formularea unei cereri deintervenţie, ori de către ambele părţi printr-o cerere de chemare în garanţie.

1.4.3. Se determină competenţa teritorială a instanţei – competenţa generală – art.5alin.1C.proc.civ., iar în cazul competenţei alternative – prin introducerea cererii incetează

dreptul de opţiune al reclamantului.

8



Tot relativ la competenţă se poate menţiona că prin introducerea cererii de chemareîn judecată se creează starea de litispendenţă; introducerea unei noi cereri în faţa unei instanţediferite, chiar competente, având acelaşi obiect, între aceleaşi părţi şi o cauză identică,determinând apariţia litispendenţei care trebuie soluţionată în sensul dezinvestirii celei dinurmă instanţe sesizate (art. 163 C.proc.civ)

1.4.4. Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia Conform art.16lit.b)D.167/58, prescripţia se întrerupe prin: „introducerea unei cereri de chemare în judecatăori arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească sau la un organ dearbitrare necompetent”.

Cererea de chemare în judecată se consideră depusă în ziua primirii ei la instanţă,chiar dacă este neregulată, sau în ziua expedierii ei prin postă, dacă a fost trimisă recomandat.

Intreruperea şterge prescripţia începută înainte de a fi intervenit împrejurarea carea provocat-o; deci, după intrerupere curge un nou termen de prescripţie.

Pentru ca acest efect specific să subziste trebuie ca cererea să fie admisă:„ prescripţia nu se consideră întreruptă în acele cazuri în care cererea a fost respinsă,anulată, dacă s-a perimat ori dacă cel care a formulat-o a renunţat la ea”(art.16 alin.3D.167/58).

1.4.5. De la data introducerii cererii operează punerea în intârziere a pârâtului, cuefecte diferite, după cum urmează:

- încetează buna-credinţă avută anterior de posesorul cu această calitate, prinurmare, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată el datorează fructele;

- în acţiunile care au ca obiect predarea unui bun determinat, de la această datăriscul pieirii bunului trece asupra pârâtului;

- cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele careanterior nu erau purtătoare de dobânzi (art.1088 C.civ.);

- în cazul obligaţiilor de a da sau a nu face ceva, din ziua introducerii cererii dechemare în judecată se datorează daune-interese;

- anumite acţiuni cu caracter strict personal trec asupra moştenitorilor dacă au fostintroduse de autorul dreptului în timpul vieţii sale: acţiunea privind stabilirea filiaţiei faţă demamă(art.52 alin.2 C. fam.); acţiunea pentru tăgada paternităţii ( art.59 alin.2 C. fam.);acţiunea privind stabilirea paternităţii din afara căsătoriei (art.54 alin.2 C. fam.) şi acţiunea

privind revocarea unei donaţii pentru ingratitudine(art.833 C. civ).

1.5. Procedura privind primirea cererii de chemare în judecată (art.114-114¹)

Etapa scrisă, premergătoare judecăţii debutează, cum este şi firesc, cu sesizareainstanţei civile prin cererea de chemare în judecată. Instanţa civilă nu se sesizează din oficiu,ea trebuie sesizată de către partea interesată, prin cerere ( art.109 C.proc.civ.).

Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa de judecată personal de cătrereclamant sau printr-un reprezentant împuternicit, fie la judecătorul de serviciu, fie la

preşedintele instanţei. Cererea va putea fi expediată şi prin postă (art.104 C.proc.civ.).Potrivit art. 114 modificat substanţial prin noile reglementări, preşedintelui

instanţei sau judecătorului de serviciu însărcinat cu primirea cererilor le revin o serie deobligaţii printre care, cea mai importantă este aceea de a verifica îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată (art.114 alin.1), făcându-sereferire astfel la dispoziţiiile art. 112-113. Potrivit art. 29 din Normele metodologice privindtaxele judiciare de timbru, se verifică totodată, în baza acestor atribuţii administrative, platataxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar care se datorează anticipat.

Dacă în urma verificărilor făcute se constată că cererea este incompletă sau

cuprinde menţiuni greşite, ori în cazul în care taxele de timbru nu au fost achitate sau nu au

9



fost achitate într-un cuantum suficient, preşedintele sau judecătorul de serviciu are obligaţiasă pună în vedere reclamantului condiţiile pe care le mai are de indeplinit, cuantumul taxei detimbru care trebuie achitată, necesitatea depunerii cererii şi celorlalte înscrisuri în numarulnecesar de exemplare, să indice toate celelalte lipsuri ale cererii în vederea completării lor.

„Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu este posibilă, cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un termen scurt. În cazul încare cererea a fost primită prin postă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, cumenţiunea că, până la termenul acordat, urmează să se facă completările sau modificărilenecesare”(art.114 alin.2).

Prin urmare, indiferent de corectitudinea cererii şi de respectarea sau nu a tuturor condiţiilor menţionate mai sus, cererea va fi înregistrată, momentul depunerii ei la instanţăconstituind, deci, momentul sesizării instanţei civile şi conducând la întreruperea prescripţieiextinctive.

Aliniatele următoare ale art.114 cuprind, cum este şi firesc, sancţiunea pentrunerespectarea dispoziţiilor anterioare: „ Acordarea termenului potrivit aliniatului 2 se face, întoate cazurile, cu menţiunea că neândeplinirea în acest termen a obligaţiilor privind completarea sau modificarea cererii poate atrage suspendarea judecăţii.

Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la aliniatul 2, suspendarea judecăţii se pronunţă prin încheiere potrivit dispoziţiilor art.339”.

Art.155¹ C.proc.civ. introduce, după cum se observă, un nou caz de suspendarelegală facultativă a judecăţii astfel: „când constată că desfăşurarea normală a judecăţii esteîmpiedicată din vina părţii reclamante prin neândeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege oristabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii, instanţa poatesuspenda judecata, arătând în incheiere care anume obligaţii nu au fost respectate…”(alin.1).

În art.114 alin.ultim C.proc.civ. este înscrisă pentru preşedintele instanţei o altăfacultate de care acesta poate uza în etapa prealabilă, cu ocazia primirii cererii de chemare în

judecată: „În procesele în care, potrivt dispoziţiilor art.47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, preşedintele instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitateade a asigura desfăşurarea normală a şedinţei de judecată, cu respectarea drepturilor şiintereselor legitime ale părţilor, va putea dispune reprezentarea lor prin mandatar şiîndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandataruluila domiciliul sau sediul acestuia.Reprezentarea se va face după caz, prin unul sau mai mulţimandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art.68 şi art.114¹ find aplicabileîn mod corespunzător. Dovada mandatului va fi depusă de către reclamant în condiţiile

prevăzute de alin.2, iar de către pârât odată cu întampinarea. Dacă părţile nu-şi aleg unmandatar sau nu se înţeleg asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fiaplicabile dispoziţiile alin.4, iar în cazul pârâţilor, preşedintele instanţei va numi un curator

special”.O dată satisfăcute condiţiile prevăzute de lege pentru forma cererii de chemare în

judecată, condiţia multiplului exemplar, făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru şi atimbrului judiciar, şi, dacă au fost îndeplinite toate celelalte obligaţii legale sau puse în vederede preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu, aceştia din urmă pot fixa primultermen în instanţa de judecată: „ Preşedintele, de îndată ce constată că sunt îndeplinitecondiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată , fixeaza termenul de

judecată pe care, sub semnatură , il dă în cunostinţa reclamantului prezent saureprezentantului acestuia” (art.114¹ alin.1C.proc.civ.).

Noile reglementari introduc, aşadar, o nouă modalitate de acordare a termenului încunoştinţă.

10



Prin aceeaşi rezoluţie, „ preşedintele va dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului, o dată cu citaţia, copii de pe cerere şi de pe înscrisuri, punându-i-se în vedereobligaţia de a depune la dosar întampinare cu cel mai târziu 5 zile înainte de termenul

stabilit pentru judecată.Termenul de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citaţiei pârâtul să aibă ladispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente cel puţin 5

zile. Pentru termenele următoare şi primul termen fixat după casarea cu trimitere,determinată de necercetarea fondului, rămân aplicabile dispoziţiile art. 89 alin.1C.proc.civ.”(art.114¹alin.2-3 C.proc.civ.).

Potrivit dispoziţiilor art. 114¹ alin. 4 C.proc.civ., dacă pârâtul locuieşte înstrăinătate, judecătorul, prin rezoluţie, va fixa un termen mai îndelungat, informându-ltotodată că „are obligaţia să-şi aleagă domiciliul în România, unde urmează să i se facă toatecomunicările privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligatii,comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la postă română a

scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadade îndeplinire a procedurii”. Aşa cum am arătat şi cu ocazia menţionării obligaţiei de alegerede domiciliu pentru reclamantul cu domiciliul în străinătate, şi pârâtului domiciliat înstrăinătate ii revine aceeaşi obligaţie. Ea operează însă după inştiinţare, deci procedura decitare pentru primul termen de judecată trebuie făcută în mod obişnuit, motiv pentru care se şifixează un termen mai îndelungat. Pentru nerespectarea de către pârât a acestei obligaţii, codulde procedură civilă nu prevede nici o sancţiune, instituind insă o prezumţie care poate ficonsiderată ca având un asemenea caracter: prezumţia că scrisoarea recomandată prin care i-au fost expediate citaţiile ulterioare şi toate celelate acte de procedură a ajuns la destinatar care a luat la cunoştinţă de aceste termene şi acte, fără să fie nevoie de vreo altă dovadă înafara recipisei de predare a acestei scrisori la posta română.

Alături de aceste măsuri obligatorii, preşedintele instanţei sau judecătorul deserviciu, cu ocazia fixării termenului de judecată mai poate lua şi alte masuri necesare

desfăşurării în bune condiţii a judecăţii. Astfel, potrivit art.114¹alin. 5 C.proc.civ. : „ subrezerva dezbaterii la prima zi de înfăţişare, preşedintele, cu ocazia fixării termenului prevăzut la alin.1, dacă s-a solicitat prin cerere, va putea dispune citarea pârâtului lainterogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor, precum şi alte măsuri necesare

pentru desfăşurarea procesului potrivit legii”.De asemenea, în condiţiile legii, preşedintele va putea încuviinţa, prin încheiere

executorie, măsuri asiguratorii, precum şi măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentruconstatarea unei situaţii de fapt”(art.114¹alin. ultim C.proc.civ.).

1.6. Alte activităţi premergătoare şedintei de judecată

După primirea cererii de chemare în judecată aceasta se înregistrează în registrulgeneral al instanţei, numărul de ordine constituind numărul viitorului dosar. Apoi, dosarul seîncopertează, cererea şi celelalte înscrisuri fiind legate în mapă şi numerotate.

După efectuarea acestor operaţiuni, dosarul merge la biroul de citaţii unde grefieriiefectuează procedura de citare şi comunicare a actelor procedurale conform celor indicate de

judecător în rezoluţia prin care s-a fixat primul termen în instanţă.În continuare, dosarele sunt arhivate pe termene în arhiva curentă, până cu 2-3 zile înainte de

primul termen de judecată când sunt preluate de către grefierul de şedintă care: verificăîndeplinirea procedurii de citare, întocmeşte lista de şedintă şi înmânează dosarele

judecătorului/ judecătorilor care formează completul de judecată în vederea studirerii lor.La intocmirea listei de sedinţă, în stabilirea ordinii cauzelor grefierii vor trebui să

ţină seama de natura lor şi de caracterul urgent. Astfel, cererile cu arestaţi în altă cauză,

11



cererile de ordonanţă preşedinţială, cererile privind acordarea pensiei de întreţinere,încredinţarea copiilor minori, contestaţiile la executare, fiind cereri cu caracter urgent vor

putea fi trecute înaintea celorlalte(art.125 alin.2 C.proc.civ.). De asemenea dosarele mai vechise trec înaintea celor mai noi.

Lista proceselor va trebui afişată pe uşa completului cu cel puţin o oră înainte deînceperea şedinţei (art.125 alin.1 C.proc.civ.).De asemenea, lista proceselor se trece încondica şedinţei de judecată, pentru ca ulterior şedinţei, judecătorii să poată trece soluţiile.

Cereri incidentale

2. Întâmpinarea

2.1. NoţiuneÎntâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul raspunde la pretenţiile

reclamantului, arătând totodată apărările sale.Ea face parte, alaturi de cererea de chemare în judecată şi cererea reconventională,

din etapa scrisă, pregătitoare a şedinţei de judecată.2.2ConţinutPotrivit art.115, întâmpinarea trebuie să cuprindă urmatoarele menţiuni:1. Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului2. Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii3. Dovezile cu care se apară împotriva fiecărui capăt de cerere: Modalitatea prin

care se indică acestea este aceeaşi cu cea de la cererea de chemare în judecată.De regulă, dovezile pârâtului, care apără poziţia sa procesuală sunt, de fapt

cotraprobe. În formularea lor, pârâtul se poate orienta în funcţie de dovezile solicitate de cătrereclamant, ştiut fiind că sarcina probei revine mai întâi celui din urmă.

4. Semnatura Semnatura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt

pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.2.3. Procedura privind depunerea întâmpinării Potrivit art.118 alin.1 asa cum a fost modificat prin O.U.G.138/2000 :„întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile expres prevăzute de lege”.

Potrivit art. 116 alin.1, ca şi la cererea de chemare în judecată la întâmpinare seadaugă un număr de copii similar numărului de reclamanţi; de asemenea se vor adăuga acelaşinumăr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină pârâtul, mai mult un rând decopii pentru instanţă.

„Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, sau un reclamant stă în judecată în mai multe calităţi juridice, se va depune la dosar pentru aceste parti câte o singură copie (art.116 alin.2 C.proc.civ).

Potrivit art.117 C.proc.civ., în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâţii potrăspunde printr-o singură întâmpinare.

Faptul că în actualul sistem depunerea întâmpinării este obligatorie are ca principal efect instituirea sancţiunii decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şide a invoca excepţii relative, cunoscute anterior primului termen de judecată.

Sancţiunea nu este însă nici de aceasta dată atât de drastică pe cât pare la primavedere. Potrivit alin.3 al art.118 C.proc.civ.: „în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sauasistat de un avocat, preşedintele ii va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arateexcepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare despre care se va face vorbire înîncheierea de şedinţă; instanţa îi va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării

şi depunerea întâmpinării”.

12



De asemenea, chiar în cazul asistării sau reprezentării pârâtului de către avocat,nedepunerea întâmpinării nu este o sancţiune radicală. Ea atrage decăderea pârâtului dindreptul de a mai invoca apărări proprii, precum şi dovezi în sprijinul acestor apărări, dar,

potrivit art.171 pârâtul: „va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi in drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor părţii potrivnice”.

Mai mult, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 C.proc.civ., pârâtul va putea solicita probe în acest temei.

De asemenea, sancţiunea decăderii trebuie corelată cu dispozitiile art.114¹ alin. 2-3 C. proc. civ. Depunerea întâmpinării trebuie facută cu 5 zile înainte de termenul stabilit

pentru judecată, dar pârâtul trebuie să primească citaţia şi copie de pe cererea de chemare în judecată cu cel putin 20 zile libere (10 zile în pricinile urgente), numai în acest mod avândsuficient timp pentru a-şi pregăti apărarea. Aşadar, dacă nedepunerea întâmpinării în termeneste subsecvenţa unei culpe a instanţei de judecată, sancţiunea decăderii nu mai poate opera.

Credem că mai sunt necesare alte două precizări:a.) dacă, în condiţiile art.132 alin.1, la prima zi de infăţişare instanţa acorda

reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii şi pentru a propune noidovezi, cererea modificată se comunică pârâtului, în vederea depunerii întâmpinării., careconsiderăm noi trebuie depusă tot în termenul prevăzut de art. 114¹ alin. 2, cu 5 zile înainte deurmătorul termen de judecată, cu respectarea termenului de 20 de zile acordat pârâtului

pentru depunerea sa;b.) Întâmpinarea nu este un act specific numai judecăţii în primă instanţă. În

sensul art.289 alin.2 şi 308 alin.2, întâmpinarea trebuie depusă în apel şi în recurs cu cel puţin5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

3. Cererea reconvenţională (art.119-120 C.proc.civ.)

3.1. Noţiune

Dacă pârâtul - prevede art.119 alin.1 C.proc.civ. - are pretenţii în legatură cucererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională. Prin urmare, în procesul civil

pârâtul poate ieşi din pasivitate adoptând o atitudine ofensivă şi formulând pretenţii proprii.Din punct de vedere procesual cererea reconvenţională este o cerere incidentală,

facultativă pentru pârât. Invocând pretenţii de sine stătătoare pârâtul ar fi putut alege să se judece separat, printr-o acţiune distinctă.

Avantaje:- conduce la o mai bună administrare a justiţiei prin rezolvarea în cadrul aceluiaşi

proces a mai multor cereri;- determină realizarea unei economii de timp şi cheltuieli;

- oferă condiţii pentru o mai bună judecată , judecătorii fiind puşi în situaţia de acunoaşte în toată complexitatea raporturile juridice dintre părţi;

- constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; pârâtul poate pretinde daune-interese pentru introducerea intempestivă a cererii de chemare în judecată;

- inlatură riscul unor hotărâri contradictorii sau greu de conciliat.Printre dezavantajele principale sunt de menţionat: poate fi folosită ca un mijloc de

intimidare a reclamantului iniţial; poate conduce la întârzierea judecării cererii principale etc.În literatura juridică se arată că de multe ori prin cererea reconventională se

urmăreşte operarea unei compensaţii judiciare; alteori, prin intermediul său se urmăreşte paralizarea acţiunii reclamantului şi impiedicarea condamnării pârâtului (spre exemplu, dacăreclamantul solicită executarea unui contract, prin reconvenţională pârâtul poate solicita

anularea sau rezoluţiunea convenţiei);

13



3.2. Condiţii Fiind o adevarată acţiune exercitată de pârâtul dintr-un proces aflat deja pe rolulinstanţei cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate exigenţele unei cereri dechemare în judecată (art.119 alin.2).

Având caracter incidental, ea nu poate fi considerată ca atare decât dacă esteformulată de către pârât, în interiorul unui proces pendinte.

Condiţia suplimentară care se impune constă în aceea că cererea reconvenţionalătrebuie să aibă legatură cu cererea reclamantului. Aceasta va fi dedusă de instanţa din scopul

pe care pârâtul îl urmăreşte prin exercitarea cererii principale: compensarea pretenţiilor salecu cele ale reclamantului, paralizarea acţiunii acestuia etc.(exemple: divorţ; partaj; )

3.3. Procedura de soluţionare a cereriiCompetenţa

Fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională se judecă de către instanţainvestită cu judecarea cererii principale, conform dispoziţiilor art17 C.proc.civ., chiar dacăulterior primirii sale s-a dispus disjungerea şi cererea, în fapt, se judecă separat de cererea

principală7.Termen

„Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nueste obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cerereareconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului înacest scop” (art.119 alin.3-4 C.proc.civ.).

Nerespectarea acestui termen are drept sancţiune judecarea separată a cereriireconvenţionale, afară de cazul când ambele părţi consimt ca cererile să se judece împreună(art.135 C.proc.civ.).

Potrivit art. 120 alin.1 C. proc. civ.: „cererea reconvenţională se judecă odată cucererea principală.

Când însă numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca deosebit”. Disjungerea este însă şi trebuie să rămână o situaţie de excepţie; în unelecazuri chiar legiuitorul a statuat că ea nu este posibilă (spre exemplu, la divorţ – arrt.608alin.2 C.proc.civ.). O bună administrare a justiţiei impune că întotdeauna cele două cereri săse judece împreună dacă au un obiect identic sau au aceeaşi finalitate, cu alte cuvinte atuncicând soluţionarea cererii reconvenţionale depinde de soluţia dată acţiunii principale8. S-ar

putea ajunge altfel, la pronunţarea unor soluţii contradictorii9.3.4. Efecte introducerii cererii reconvenţionale:- reţinând cererea reconvenţională spre rezolvare, instanţa va da o singură hotărâre,

cu soluţii distincte, cuprinse în cadrul aceluiaşi dispozitiv (părţile au dobândit în procescalităţi duble: reclamant –pârât şi pârât-reclamant);

- hotărârea instanţei va dobândi autoritate de lucru judecat atât în privinţa celor statuate faţă de cererea principală, cât şi faţă de cele statuate faţă de reconvenţională;

- dacă judecată în cererea principală s-a stins, cererea reconvenţională continuă săfie judecată întrucât ea are autonomie procesuală. Astfel, spre exemplu, renunţarea la acţiune

7 Spre exemplu, dacă într-o acţiune în revendicare a unui imobil cu o valoare mai mare de 5 miliarde lei (decompetenţa tribunalului pentru judecată în fond), se formulează o cerere reconvenţională prin care se solicităacordarea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru întreţinerea imobilului, cerere evaluată la 300 milioane lei(cerere de competenţa judecătoriei pentru judecat în fond), chiar şi după disjungere, cererea reconvenţionalărămâne a fi judecată de către tribunal, prin prorogare legală de competenţă;8 I.Stoenescu, S.Zilbernstein – Tratat de drept procesual civil , E.D.P., Bucureşti, 1977, p. 471;9 Spre exemplu, în cazul litigiilor succesorale, nu se poate disjunge cererea reconvenţională formulată de un

moştenitor cu privire la pretenţiile succesorale, pentru că există riscul pronunţării unor soluţii contradictorii carear necesita ulterior revizuirea celei din urmă hotărâri pronunţate ;

14



sau chiar renunţarea la dreptul subiectiv făcute de reclamantul-pârât nu influenţează judecatacererii reconvenţionale; perimarea cererii de chemare în judecată nu atrage şi perimareacererii reconvenţionale dacă instanţa, odată cu suspendarea a dispus disjungerea celor douăcereri; bineânţeles soluţia este diferită dacă perimarea a intervenit anterior inroducerii cereriireconvenţionale.

În literatura juridică s-a pus problema dacă reclamantul-pârât poate formula larândul său reconvenţionala la pretenţiile pârâtului, soluţiile oferite de practică mergând de laraspunsul negativ10, justificat de ideea tergiversării judecăţii prin deschiderea posibilităţii unuişir nesfârşit de cereri, până la cel afirmativ11. Adepţii acestui punct de vedere se fundamentau

pe lipsa unui text care să interzică formularea unei asemenrea cereri, pe existenţa aceloraşiavantaje ca şi în cazul reconvenţionalei pârâtului şi pe principiul egalităţii părţilor.

Opinii mai recente optează pentru o cale de mijloc, susţinându-se căreconvenţionala reclamantului ar fi admisibilă numai când este întemeiată pe acelaşi titlu ca şireconvenţionala pârâtului sau când reclamantul solicită daune provocate de cererea

pârâtului12.Trebuie să observăm că, dacă cererea reconvenţională este depusă de pârât cel mai

târziu până la prima zi de infăţişare, reclamantul, la acel moment poate, potrivit art.132 alin.1C.proc.civ. să-şi întregească sau să-şi modifice cererea sau să propună noi dovezi, astfel caformularea unei reconvenţionale ar apărea ca inutilă.

Secţiunea a III - a

Măsurile asiguratorii

1. Consideraţii generale

Pornind de la definiţia acţiunii civile: totalitatea mijloacelor procedurale puse ladispoziţia titularului dreptului subiectiv, pentru realizarea acestui drept, este lesne de înţelesnoţiunea de măsuri asiguratorii. Astfel, o hotărâre favorabilă ar fi lipsită de efectele salespecifice, (forţa de constrângere a statului dovedindu-se ineficientă) dacă punerea ei înexecutare nu ar conduce la valorificarea drepturilor recunoscute în cuprinsul său.

Această situaţie este în general posibilă datorită faptului că între momentul iniţierii

judecăţii şi momentul în care hotărârea devine executorie se scurge un interval de timpsuficient de lung, care permite debitorului de rea-credinta să-şi asigure insolvabilitatea sau,chiar cauze obiective pot determina dispariţia sau distrugerea bunului dobândit prin hotărâre.Pentru a preântampina aceste situaţii, legiuitorul pune la dispoziţia reclamantului de bună-credinţă mijloace de natură a indisponibiliza şi conserva bunurile ce formează obiectulacţiunii, denumite generic – mijloace de asigurare a acţiunii civile.

Prin asigurarea acţiunii se garantează posibilitatea punerii efective în executare ahotărârii care va fi obţinută de reclamant.

10 Gr.Porumb – Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 275;11

I.Deleanu – Tratat de procedură civilă,vol.I, Ed.Servo-Sat, Arad, 2000, nota 6, p. 189;12 V.M.Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,vol. II, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, p. 60;

15



Codul de Procedură Civilă reglementează în Cap.IV, secţiunea I, art.591-601următoarele măsuri asiguratorii: sechestrul asigurator, sechestrul judiciar, poprireaasiguratorie.

O trasătură esenţială a acestor măsuri este aceea că în raport cu acţiunea principală,ele au întotdeauna un caracter accesoriu.

2. Sechestrul asigurator (art.591-596 C.proc.civ.)

2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare Reprezintă o măsură de indisponibilizare a unor bunuri mobile sau imobile ale

pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului realizareacreanţei constatată prin hotărârea ce se va pronunţa.

Astfel, potrivit art. 591 alin.1 şi 2 C.proc civ.: „ Creditorul care nu are titluexecutoriu, dar a cărui creanţă este constată prin act scris şi este exigibilă, poate solicitaînfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacădovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat decătre instanţă.

Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dar caredovedeşte că a intentat acţiune şi depune, o dată cu cererea de sechestru, o cauţiune de

jumătate din valoarea reclamată”.Cât priveşte condiţiile necesare înfiinţării sechestrului asigurator, trebuie să

deosebim mai multe situaţii:1. Obiectul acţiunii trebuie să constea în plata unei creanţe; creanţa, totodată

trebuie să fie exigibilă.2. Această creanţă trebuie constatată printr-un înscris;

3. În situaţia prevăzută la art. 591 alin. 1 C. proc. civ., creditorul trebuie să facădovada că a declanşat litigiul de fond, prin introducerea cererii de chemare în judecată prin

care pretinde plata unei sume de bani.Suplimentar, dar facultativ, instanţa sesizată cu cererea de înfiinţare a sechestruluiasigurator asupra bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului îl poate obliga pe creditor sădepună o cauţiune, în cuantumul stabilit de judecător 13.

4. În situaţia reglementată de art. 591 alin. (2) C. proc. civ., atunci când creanţa pretinsă de creditor, deşi exigibilă, nu este constatată în scris, pentru a se putea înfiinţasechestrul asigurator, este necesară pe lângă introducerea cererii de chemare în judecată princare se declanşează litigiul de fond şi depunerea, o dată cu cererea de înfiinţare a sechestrului,unei cauţiuni de jumătate din valoarea pretinsă de către reclamant.

5. A treia situaţie, derogatorie şi de excepţie, este reglementată în alin.3 al art. 591C.proc. civ. Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă,

în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta să asigurările date creditorului sau nu a datasigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori săîşi ascundă sau risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să facă dovadaintroducerii cererii de chemare în judecată prin care a declanşat litigiul de fond, precum şi sădepună o cauţiune în cuantumul pe care îl va fixa instanţa, deci depunerea cauţiunii esteobligatorie, numai stabilirea cuantumul cauţiunii fiind lăsată la aprecierea instanţei.Din trimiterea pe care o face teza a doua a art. 591 alin. (3) C. proc. civ. la „condiţiile

prevăzute de alin. (1)” al aceluiaşi articol, ar rezulta că este necesar ca respectiva creanţă,neexigibilă, să fie constatată în scris.

13

Aşadar, depunerea cauţiunii este lăsată la libera apreciere a judecătorului sub dublu aspect: necesitatea luăriiunei asemenea măsuri şi cuantumul sumei stabilite drept cauţiune;

16



2.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurator Cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator se soluţionează de instanţa

competentă să judece litigiul de fond (art. 592 alin. (1) C. proc. civ.). În cazul cererea deînfiinţare a sechestrului asigurator se depune o dată cu cererea de chemare în judecată princare se declanşează litigiul de fond, atunci, potrivit art. 114 alin. (6) C. proc. civ., ea va fisoluţionată de preşedintele instanţei prin încheiere executorie.

Creditorul trebuie să anexeze la cerere înscrisul constatator al creanţei (pentrusituaţiile la care se referă articolul 591 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.) sau recipisa din caresă rezulte consemnarea a jumătate din valoarea reclamată în litigiul de fond (pentru situaţia lacare se referă art. 591 alin. (2) C. proc. civ.), iar, atunci când cererea este formulată dupăintroducerea cererii de chemare în judecată, trebuie alăturată şi dovada din care să rezultedeclanşarea litigiului de fond.

Instanţa va rezolva cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator de urgenţă, încamera de consiliu, fără citarea părţilor, pronunţând o încheiere executorie.

Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuiefăcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Încheierea pronunţată asupra cererii de înfiinţare a sechestrului asigurator,indiferent că a fost admisă ori respinsă, este supusă numai recursului, termenul de recurs fiindde 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termenscurt a părţilor. Instanţa de recurs poate amâna pronunţarea cu cel mult 24 de ore, iar hotărârea asupra recursului trebuie redactată în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare(art. 592 alin.3, coroborat cu art. 581 alin.3 C.proc.civ.).

Nedepunerea cauţiunii în termenul stabilit de instanţă atrage desfiinţarea de drept asechestrului asigurator, care se va constata prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.

După pronunţarea încheierii prin care s-a încuviinţat cererea, având în vedere căaceastă încheiere este executorie, măsura asiguratorie se va aduce la îndeplinire de cătreexecutorul judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită, care se aplică în mod

corespunzător. Bunurile mobile urmăribile vor fi sechestrate numai în măsura necesarărealizării creanţei, iar în cazul în care sechestrul asigurator este aplicat asupra unui bunimobil, atunci el se va înscrie de îndată în cartea funciară, măsura asiguratorie devenind astfelopozabilă tuturor celor care, după înscriere vor dobândi vreun drept asupra imobiluluirespectiv (art. 593 alin.1-3 C.proc.civ).

Împotriva modului în care executorul judecătoresc aduce la îndeplinire măsuraasiguratorie, cel interesat (debitorul sau chiar creditorul ori o terţă persoană) poate facecontestaţie. Contestaţia la care se referă art. 593 alin. (4) C. proc. civ. este guvernată dedispoziţiile aplicabile contestaţiei la executare.

2.3. Valorificarea bunurilor sechestrate. Ridicarea sechestrului asigurator Art. 596 C. proc. civ. prevede că valorificarea bunurilor sechestrate va putea avea

loc numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu (ceea ce presupune o hotărâreexecutorie prin care debitorul a fost obligat la plata unei sume de bani către creditor), caz încare, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei fomalităţi, sechestrul asigurator se transformă însechestru executoriu14.

La cererea debitorului, sechestrul asigurator poate fi ridicat mai înainte desoluţionarea definitivă a litigiului de fond, însă numai dacă debitorul „va da garanţieîndestulătoare ”(art. 594 teza I C. proc. civ.).

În materie comercială, art.908 alin. (3) C. com. prevede că sechestrul asigurator poate fi ridicat numai dacă debitorul consemnează „suma, capitalul, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru”.

14

Dispoziţia, de altfel, este şi consacrată expres în art. 411 alin.4 C.proc.civ. însă numai în materia urmăririisilite mobiliare ;

17



Instanţa va soluţiona cererea de ridicare a sechestrului asigurator în camera de consiliu, deurgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere. Pronunţarea poate fi amânată cucel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la

pronunţare.Încheierea asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurator, indiferent de soluţie,

este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul se judecă deurgenţă şi cu precădere (art. 594 C.proc.civ.).În cazul în care cererea de chemare în judecată care a stat la baza înfiinţării măsuriiasiguratorii a fost respinsă, anulată ori s-a constatat perimarea acesteia, prin hotărâreirevocabilă, precum şi în cazul în care creditorul renunţă la judecată, debitorul este îndreptăţitsă solicite ridicarea sechestrului asigurator.

Instanţa se va pronunţa asupra cererii prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor Asupra cererii se va pronunţa fără citarea părţilor, toate dispoziţiile cuprinse în art.593 C.proc.civ. aplicându-se în mod corespunzător (art. 595 C.proc.civ.).

3. Sechestrul judiciar (art.598-601C.proc.civ.) 3.1. Noţiune

Sechestrul judiciar este o măsură de indisponibilizare a bunului (bunurilor) careformează obiectul litigiului, prin încredinţarea lui, din dispoziţia instanţei de judecată, în

păstrarea şi administrarea, pe toată durata procesului, unei terţe persoane sau chiar celui careîl deţine.

Astfel, potrivit art. 598 C.proc.civ. „Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, oriasupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru

judecarea cererii principale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub

sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservareadreptului respectiv”15.

3.2. Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar se desprind cu claritate chiar din textul de

lege citat mai sus:- să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesiunea bunului care

formează obiectul judecăţii;- instanţa să găsească măsura ca necesară pentru conservarea dreptului respectiv16;

15 Instituţia sechestrului judicar se deosebeşte net de instituţia sechestrului asigurător sub mai multe aspectedintre care menţionăm: prin instituirea sechestrului judiciar se urmăreşte conservarea unui bun care face tocmaiobiectul judecăţii părţilor, în vreme ce sechestrul asigurător urmăreşte indisponibilizarea unor bunuri care nu facobiectul litigiului dintre părţi; în cazul sechestrului judiciar obiectul judecăţii poartă asupra bunului a căruiindisponibilizare se cere, pe când în cazul sechestrului asigurator obiectul judecăţii constă în plata unei creanţe;cererea de sechestru asigurator se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cererea de sechestru judicar se soluţionează în şedinţă publică, cu citarea părţilor.16 Simpla existenţă a unui process cu privire la un bun nu justifică, prin ea însăşi, instituirea unui sechestru judicar. Partea care solicită luarea acestei măsuri asigurătorii este obligată să dovedeascăp necesitatea măsurii.

Această necesitatea poate rezulta din pericolul de degradare, înstrăinare sau risipire a bunurilor, din prostaadministrare a acestora etc – C.Ap. Bucureşti, secţia a Iv-a, dec. nr. 261/2000;

18



- depunerea unei cauţiuni17, atunci când instanţa consideră necesar. Prin urmare,această condiţie are un caracter facultativ, instanţa fiind cea care va decide de la caz la caz.

În contextul analizării instituţiei, alte câteva observaţii se impun:- măsura are un caracter facultativ (încuviinţarea se poate face de către instanaţă

numai dacă reclamantul învederează că există împrejurări grave care să o justifice:deteriorarea bunului de către pârât; pârâtul îl privează pe celalalt coproprietar de fructele sauveniturile la care este îndreptăţit etc);

- măsura se ia cu privire la acele bunuri faţă de care ea este necesară ( nu neapăratcu privire la toate bunurile care formează obiectul judecăţii)18;înfiinţarea sechestrului judiciar presupune, ca regulă, declanşarea litigiului de fond.

În mod excepţional însă, măsura poate fi luată şi atunci când nu există un proces perol. Astfel, potrivit art. 599 alin.1 C.proc.civ. se va putea înfiinţa sechestrul judicar, chiar fărăa exista proces:

- asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa:- asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă

că va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;- asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta

învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să bănuiască cădebitorul său va fugi ori să se teamă de sustrageri ori deteriorări;

- bunul sau bunurile în litigiu vor fi puse sub sechestru judiciar numai la cerereacelui interesat.

3.3. Procedura de înfiinţare a sechestrului judiciar Cererea prin care se solicită înfiinţarea sechestrului judiciar se soluţionează de

instanţa competentă să rezolve cererea principală (art. 600 alin. (1) teza I C. proc. civ.), iar încazurile de excepţie prevăzute de art. 599 C. proc. civ. de instanţa în raza căreia se află bunulce urmează a fi pus sub sechestru.

Cererea se judecă de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pronunţându-seo încheiere, care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Atât lasoluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar, cât şi la judecarea recursului,

pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea trebuie făcută în cel mult 48de ore de la pronunţare.

În cazuri urgente, până la soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar decătre instanţă, la cererea părţii interesate, preşedintele instanţei va putea numi unadministrator provizoriu, prin încheiere irevocabilă (art. 601 C. proc. civ.) şi executorie (art.

114 alin. (6) C. proc. civ.).În caz de admitere a cererii, instanţa poate să îl oblige pe cel care a solicitat

înfiinţarea sechestrului judiciar să depună o cauţiune. În cazul în care a fost pus sub sechestru judiciar un bun imobil, se va proceda şi la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, prin înscrierea măsurii asiguratorii în cartea funciară.

17 Cauţiunea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită instituirea sechestrului, cu titlulde garanţie, în scopul desdăunării debitorului pentru eventualele pagube produse de o indisponibilizarenejustificată a bunurilor sale – a se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 547/1995 în B.J.C.D., 1995, p.

371;18 Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 2108/1971, în C.D. 1971, p. 199-200;

19



Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comunacord, iar dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă, unei persoane desemnate de instanţă,care poate fi chiar deţinătorul bunului19.

Executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pussub sechestru judiciar şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru, un exemplar al procesului-verbal urmând a fi înaintat şi instanţei care a încuviinţatmăsura asiguratorie (art. 600 alin.2 C.proc.civ.).

Administratorul-sechestru este îndreptăţit să efectueze toate actele de conservare şide administrare, să încaseze orice venituri şi sume datorate, să plătească datorii cu caracter curent, precum şi datorii constatate prin titlu executoriu.

Art. 600 alin. (3) teza a II-a stabileşte un caz de reprezentare legală în procesulcivil, având în vedere ipoteza în care cu privire la bunul ce formează deja obiectul judecăţii şicare a fost pus sub sechestru judiciar de o terţă persoană declanşează un litigiu împotriva

părţilor din primul proces. Cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit,administratorul-sechestru va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la

bunul pus sub sechestru, deci părţile din litigiul care a ocazionat instituirea măsuriiasiguratorii vor putea fi reprezentate într-un alt litigiu de către administratorul-sechestru.

Dacă a fost numit ca administrator-sechestru o altă persoană decât deţinătorul bunului, instanţa îi va fixa pentru activitatea depusă o sumă drept remuneraţie, stabilindtotodată şi modalităţile de plată.

După finalizarea judecăţii (prin hotărâre executorie), administratorul-sechestrutrebuie să predea bunul, împreună cu fructele acestuia, inclusiv veniturile încasate, aceleiadintre părţi căreia bunul i-a fost atribuit prin hotărâre, iar dacă administratorul-sechestru a fostel însuşi parte în proces şi a obţinut câştig de cauză, atunci va păstra bunul şi fructele acestuia.Prin urmare, în această materie, hotărârea de înfiinţare a sechestrului are un caracter

provizoriu, dăinuind, în principiu, până la sfârşitul procesului, când administratorul-sechestru predă bunul, aşa cum am arătat mai sus.

4. Poprirea asigurătorie (art.597 C.proc.civ.)

Poprirea asigurătorie20 reprezintă acea măsură de indisponibilizare a sumelor de bani , a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale pe care debitorul pârât le arede primit de la un terţ datornic al său, pentru ca, la sfarşitul procesului, în baza titluluiexecutoriu obţinut, creditorul să –şi îndestuleze creanţa din această sumă prin validarea

popririi.Condiţiile şi procedura acestei măsuri sunt identice cu cele de la sechestrul

asigurător, cu excepţia obiectului popririi.

Potrivit art. 597 alin. (1) C. proc. civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asuprasumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datoratedebitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 591 C.

prov. civ.Prin urmare, în cazul popririi este vorba de indisponibilizarea unor sume de bani,

titluri de valoare sau alte bunuri incorporale pe care un terţ le datorează debitorului urmărit.

19 Desemnarea persoanei căreia I se încredinţează bunul sechestrat este obligatorie pentru instanţă – C.S.J., secţia

comercială, dec. nr. 5112/2001 în R.R.D. nr. 4/1973, p. 175;20 a se vedea şi T.Pop – Valorificarea creanţelor prin poprire, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;

20



Subiectele popririi sunt: creditorul popritor- reclamantul iniţial, cel care solicită luarea acesteimăsuri; debitorul poprit – pârâtul iniţial, cel obligat faţă de creditorul popritor; terţul poprit,datornicul (debitorul) debitorului poprit.

În aceasta situaţie se nasc trei raporturi juridice: între creditorul popritor şidebitorul poprit (un raport de creanţă); între debitorul poprit şi terţul poprit (tot un raport decreanţă) şi între creditorul popritor şi terţul poprit (un raport procesual, care, prin efectulvalidării popririi, se poate transforma într-un raport de creanţă). Efectele popririi: Dispoziţiile procedurale de mai sus, se completează cu cele prevăzute în art.452-461 C.proc.civ., referitoare la procedura popririi.

Astfel, dacă cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii este admisa, instanţa va pronunţa o ordonanţă de poprire, prin care terţul poprit este înştiinţat să nu plăteascăcreditorului său (pârâtul din proces) sumele pe care le datorează (şi nici altor persoane înnumele acestuia) Aşadar, efectul direct al popririi este acela de a indisponibiliza sumele de

bani din care va urma să se îndestuleze creditorul popritor. De regulă, indisponibilizarea estetotală (se indisponibilizează întreaga sumă datorată de terţ debitorului poprit, indiferent decuantumul creanţei creditorului popritor). Dar instanţa, la cererea creditorului, va puteaîncuviinţa indisponibilizarea cu afectaţiune specială, ceea ce înseamnă că se va puteaindisponibiliza din suma ce o datorează terţul poprit numai o sumă egală cu creanţadebitorului popritor, şi numai la dispoziţia acestuia21.

Dacă la sfârşitul procesului, creditorul popritor obţine câstig de cauză, el îşi vaînvesti hotărârea cu formă executorie, putând solicita, în caz de neexecutare voluntară din

partea terţului porit, validarea popririi (art. art. 460 alin.1).Astfel, după încheierea procesului, măsura luată îşi schimbă caracterul, nemaifiind

o măsură asigurătorie, ci una de urmărire şi executare.Dacă procesul este pierdut de creditor (sau în alte situaţii precum: renunţarea

creditorului la acţiune, anularea cererii, perimarea etc), măsura asigurătorie se ridică de către

instanţă chiar prin dispozitivul hotărârii, terţul poprit urmând să plătească creditorului său(debitorul iniţial, pârâtul din proces) întreaga sumă indisponibilizată.

Secţiunea a IV - aCitarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură

1.Noţiuni introductive

Citarea – reprezintă actul procedural prin care se realizează încunoştiinţarea părţilor (şi a altor participanţi la proces, spre exemplu, martorii) despre: existenţa procesului,locul şi data judecăţii.

Citarea părţilor, în special, asigură realizarea practica a doua dintre principiileimportante ale dreptului procesual civil: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Pentru instanţa, citarea părţilor la judecată este obligatorie.Astfel, art.85 C.proc.civ. statuează că: „ Judecătorul nu poate hotărî asupra unei

cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”.Din acest motiv, potrivit art.107 C.proc.civ statuează că „ presedintele va amâna judecarea

21

Prin urmare, creditorul popritor nu va intra ăn concurs cu ceilalţi creditori chirografari ai debitorului, în ceea ce priveşte suma poprită;

21



pricinii ori de câte ori constata că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectareacerinţelor prevăzute de lege, sub pedeapsa nulităţii”.

Nulitatea, după cum se observă este expresă, ceea ce înseamnă că, în caz deinvocare nu mai necesită şi dovedirea vătămării. În această situaţie, fiind în interesul buneiadministrări a justiţiei şi pentru a nu se ajunge la lipsirea totală de eficienţă a tuturor actelor de procedură întocmite la termenul la care una din părţi nu a fost legal ciată, amânarea poatefi cerută la termenul respectiv şi de către procuror sau de partea adversă care nu are interes săobţină o hotărâre ce va putea fi desfiinţată într-o cale de atac.

Aşadar, necitarea părţilor sau citarea lor fără respectarea condiţiilor impuse delege conduce la sancţiunea nulităţii (dat fiind caracterul imperativ al normelor), nulitate care

poate lovi intreaga hotărâre22 sau numai actele de procedură făcute la termenul la care parteanu a fost legal citată.

Trebuie menţionat în acest context că vicierea sau lipsa procedurii de citare a unei părţi la un anumit termen conduce la anularea tuturor actelor de procedură făcute la aceltermen, cu condiţia că nulitatea să fi fost invocată cel târziu la termenul imediat următor lacare partea a fost legal citată. dacă partea se prezintă la judecată şi nu invocă nulitatearespectivă, sau dacă, deşi legal citată nu se prezintă la judecată, actele făcute la termenul lacare partea nu a fost legal citată se consideră valabile, operând confirmarea lor tacită; dealtfel, confirmarea poate fi şi expresă23.

Aşa cum aratăm, însă, partea nu are posibilitatea să invoce neregularitatea cităriidecât prin continuarea procesului într-o cale de atac, atunci când ea nu a fost legal citată latermenul de dezbateri în sens restrâns, termen la care instanţa a şi ieşit în pronunţare.

În practică s-a mai considerat, de asemenea, că nulitatea nu-şi produce efecteledacă se dovedeşte că partea care nu a fost legal citată a cunoscut pe alte căi termenul de

judecată; dovada însă trebuie să fie certă şi neechivocă (spre exemplu, partea respectivădepune la dosar, pentru termenul la care nu a fost legal citată, o cerere de amânare). Nusuntem de acord însă cu acest punct de vedere; reamintim în acest context că legea procesual

civilă este de strictă interpretare şi că jurisprudenţa nu poate modifica sau eluda dispoziţiilegale imperative, chiar dacă, în principiu, este adevarat că într-o asemenea situaţie nu existăvătămare (dar, reamintim, nici nu trebuie făcută dovada ei).

Două observaţii se impun:- în procesul civil judecata se face, de regulă, cu citarea părţilor, excepţiile fiind

strict prevăzute de lege24;

22 Astfel, spre exemplu, necitarea părţii la termenul de concluzii pe fond sau necitarea sa pe parcursul intregului proces conduc la nulitatea întregii hotărâri; nulitatea trebuie însă invocată, prin intermediul căii de atac prevăzutede lege (apel sau recurs); în caz contrar, chiar nulă absolut, hotărârea trece în puterea lucrului judecat.

Dacă a fost invocată, nulitatea impune asupra apelului, soluţia prevăzută în art. 297 alin.2 C proc.civ.(anularea hotărârii primei instanţe şi reţinerea procesului spre rejudecatre de către instanţa de apel) şi asuprarecusrului, soluţia prevăzută de art. 312 alin.4 sau 5, coroborat cu art. 304 pct.5 C.proc.civ. ( casarea hotărârii primei instanţe şi reţinerea cauzei spre rejudecare sau casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei sprerejudecare, în situaţia în care un a din părţi nu a fost regulat citată nici la administrarea probelor şi nici ladezbaterile asupra fondului);23 Deci partea nu poate invoca la al cincilea termen sau eventual intr-o cale de atac o lipsa sau un viciu de procedura de la un termen anterior, neregularitate pe care a avut deja posibilitatea sa o invoce pentru ca auexistat şi termene, sau cel putin un termen, la carea fost legal citata;24 Spre exemplu, potrivit art.22 alin.5 C.proc.civ. în cazul conflictelor de competenta Uneorilegea lasa la aprecierea judecatorului necesitatea citarii. Aceasta este, de pildă, situaţia

prevăzută în art.236 alin.4 C.proc.civ. cu privire la asigurarea dovezilor, cea prevăzută în

art.281 C.proc.civ. cu privire la indreptarea erorilor materiale sau în situaţiile prevăzute înart.581C.proc.civ. referitor la măsura ordonanţei preşedinţiale etc;

22



- pentru judecător, citarea părţilor la judecată este o obligaţie; pentru părţi, însă, participarea este o facultate, judecata putându-se desfăşura şi în absenţa uneia dintre ele sauchiar a ambelor părţi25.

Astfel, potrivit art. 152 C.proc.civ. „dacă, la orice termen sorocit pentru judecată,se înfăţişează numai una din părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi vaasculta susţinerile părţii, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, putând primiexcepţiile şi apărările părţii care lipseşte”26.

2. Citaţia

2.1. NoţiuneCitaţia – este actul de procedură prin care părţile (alţi participanţi) sunt

incunoştiinţate să se prezinte în faţa instanţei, în locul, ziua şi la ora fixată pentru judecată.

2.2. Cuprinsul citaţiei:Citaţia cuprinde două părţi distincte: citaţia propriu-zisă (care este lăsata celui citat)

şi dovada de îndeplinire a procedurii de citare (procesul-verbal) care trebuie să se intoarcă ladosar ca mijloc de dovadă a îndepliniriii corespunzătoare a procedurii.

Potrivit art.88 alin.1C.proc.civ., citaţia trebuie să cuprindă urmatoarele menţiuni:1. numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;2. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;3. arătarea instanţei şi sediului ei;4. numele, domiciliul şi calitatea celui citat;5. numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;

6. alte menţiuni prevăzute de lege27

;Dintre acestea unele sunt considerate de lege esenţiale, lipsa lor atrăgând nulitateacitaţiei, cu aceleaşi consecinţe ca şi lipsa citaţiei în intregul său ( cele de la punctele 2, 3, 4 şi6). Prin urmare, lipsa menţiunilor esenţiale conduce la o nulitate expresă, în cazul căreia,

potrivit art.105 alin.2 C.proc.civ. nu mai trebuie dovedită vătămarea, producându-si efectele prin simpla invocare; pe de alta parte, lipsa celorlate menţiuni (neesenţiale) nu conduce lanulitatea procedurii de citare decât dacă partea poate dovedi provocarea unei vătămări.

Aspecte practice:- pct.1 – nr. dosar – conduce la nulitate dacă se dovedeşte vătămarea- partea a făcut

confuzie, s-a dus la alt dosar, întâmplător pe liste apar mai multe părţi cu acelaşi nume, parteaare mai multe dosare la aceeaşi instanţă în acceaşi zi;

- pct.2 – dacă nearatărea anului sau a orei atrage nulitatea fără dovedirea vătămării – da, nulitatea este expresă;

- pct.3 – sediul instanţei – arătarea numelui instanţei, fără specificarea adresei – sediuleste de notorietate, de cele mai multe ori;

- pct.4 – nu se cere prenumele, nici măcar ca menţiune neesenţială – nu poate fi unmotiv de nulitate, chiar dacă s-ar dovedi vătămarea; domiciliu trebuie arătat prin indicarea25 Prezenţa părţilor la judecată este totuşi obligatorie în cazul judecării acţiunilor de divorţ şi în cazul chemării părţii la interogatoriu;26 Spre aceeaşi concluzie converg şi dispoţiţiile art 242 alin.2 C.proc.civ.;27 Intră în această categorie, sppre exemplu, menţiunea că s-a comunicat un exemplar depe cererea de chemare în judecată o dată cu citaţia, menţiunea că pârâtul trebuie să depună la dosar întâmpinare pânâ cu cel mai târziu

cinci zile înainte de termenul de judecată; o menţiune prin care I se pune în vedere reclamantului să achite odiferenţă de taxă de timbru etc;

23



tuturor menţiunilor esenţiale: nr. stradă, nr. bloc, etaj, apartament; totuşi, lipsa numai a uneiadintre aceste menţiuni (etaj, apartament, scară)nu-l scuteşte pe agentul procedural de a înmâna

procedura de citare atunci când poate află prin verificări sumare aspectele menţionate (dă exemple din practica – corupţia agenţilor procedurali –nu s-a idicat etajul, etc.); dacă parteare şi reşedinţa şi acolo locuieşte în fapt – acolo trebuie citată – scopul citării – încunoştiinţarea despre existenţa procesului –noţiunea de domiciliu în sens larg; calitatea – nulitate fără vătămare – se presupune că partea, dacă ar fi pârât, chemat în garanţie etc. înfuncţie şi de această menţiune işi face apărarea corespunzătoare.

Dacă partea citată işi schimbă domiciliul în cursul judecăţii ea este obligată, potrivitart.98, să aducă această împrejurare la cunoştinţa instanţei, prin cerere depusă la dosar, iar

părţii potrivnice prin scrisoare recomandată. În caz contrar, partea va fi citată în mod legal încontinuare la vechiul domiciliu.

O dată cu citaţia, atunci când este cazul, se comunică şi: copii de pe cererea dechemare în judecată, alte inscrisuri depuse la dosar, cererea modificată de către reclamant etc.Despre aceasta se face menţiune în chiar cuprinsul citaţiei; de asemenea, pe citaţie trebuie săapară şi alte menţiuni obligatorii cum ar fi: sancţiunea în cazul nedepunerii întâmpinării întermen, alte obligaţii impuse de instanţă, eventuala invocare a unor excepţii la care parteatrebuie să raspundă; chemarea la interogatoriu etc.

Dovada de îndeplinire a procedurii de citare, se detaşează de către agentul procedural şi se comunică instanţei. Ea trebuie să cuprindă menţiunile precizate de art.100.

Alin. 3 al art.100 precizează de asemenea menţiunile esenţiale, care conduc lanulitatea procedurii, prin simpla invocare, fără a trebui dovedită vreo vătămare Art.100alin. ultim face referire la forţa probantă a procesului-verbal menţionat mai sus, arătând că elface dovada până la inscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-aincheiat, este considerat deci, înscris autentic.(consecinţe- explică pe larg – înscrierea înfals;consecinţe grave pentru cei citati - greu de dovedit falsul – spre exemplu, în procesul-verbal este mentionat faptul ca citaţia a fost afisata pe usa apartamantului cand, de fapt, ea a

fost pusa în cutia postala). Pe de alta parte, actul respectiv este singurul prin care se poateface dovada că procedura citării a fost îndeplinită în mod corespunzator.2.3.Termenul de înmânare a citaţiei

Aşa cum am arătat deja, prin încunoştiinţarea părţilor despre proces, se urmăreşteca acestea să aibă efectiv timpul necesar pentru a se pregăti şi pentru a se prezenta la proces,în ziua şi la ora fixată. Pentru aceasta, art.89 alin.1 dispune ca: „Citaţia, sub pedeapsanulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin cinci zile înaintea termenului fixat pentru

judecată”. În pricinile urgente termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei. Nerespectarea acestui termen atrage, aşadar, anularea procedurii de citare. Prin urmare,nulitatea fiind expresă, dacă partea nu se prezintă la judecată pentru termenul când a fostcitata cu mai putin de 5 zile înainte de acesta, procedura de citare se consideră nulă, fără ca

parte aşa fie nevoită să dovedească vreo vatămare. dacă insă, la termenul respectiv „ partea seinfăţişează în instanţă personal sau prin mandatar, acoperă orice viciu de procedură. Parteaeste însă în drept să ceară amânarea dacă nu i s-a înmânat citaţia în termen” .

În interpretarea acestui aliniat trebuie să avem deci în vedere următoarele aspecte:- prezenţa părţii în instanţă, chiar dacă nu a fost citată în termen acoperă nulitatea;

prin urmare partea nu poate invoca o asemenea nulitate;- chiar dacă nu există nulitate, partea poate solicita ca pricina să fie amânată

pentru un alt termen, situaţie în care, considerăm noi, instanţa trebuie să amâne judecata, fărăa cere alte jusitifcări;

- dacă partea nu cere amânarea judecăţii, nefiind în prezenţa unei nulităţi, toateactele procedurale făcute la termenul pentru care partea a primit citaţia cu mai puţin de cinci

24



zile înainte de judecată sunt considerate valabile; ulterior acestui moment, partea nu mai poateinvoca nici nulitatea, nici amânarea cauzei pentru acest motiv.

2.4. Procedura de citare a. Persoanele însărcinate cu îndeplinirea procedurii de citare

În primul rand, trebuie amintit faptul că prin act procedural se inţelege atâtoperaţiunea juridică ce produce efecte de drept procesual civil, cât şi inscrisul constatator. Înceea ce priveşte citaţia şi indeplinirea procedurii de citare, regulile procedurale care se cer respectate incumbă mai multor persoane. Astfel, redactarea citaţiei în conformitate cudispoziţiile legale, este o obligaţie ce revine unor funcţionari auxiliari ai instanţei – grefierii.De asemenea, ei pun la dispoziţia agenţilor procedurali citaţiile şi celelalte acte de procedură,în vederea comunicării, fiind responsabili pe de o parte, de acurateţea menţiunilor făcute încitaţii şi de trimiterea citaţiilor în termenele legale către părti şi ceilalţi participanţi inştiinţaţiîn această modalitate de proces.

În continuare, potrivit art. 86: „comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face din oficiu, prin postă, prin agenţi procedurali ai instanţei sau prin orice salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel caruia i se comunică actul”.

Art.86 alin 2,3:”…” Potrivit legislaţiei actuale, de regulă, îndeplinirea proceduriide citare se realizează prin agenţi procedurali, salariaţi ai instanţei, având numai acesteatribuţii. Numai pe cale de excepţie, când acest lucru nu e posibil se apelează la serviciile

postale. Ne exprimăm încrederea în faptul că modificarea articolului în sensul menţionat vaface mult mai eficiente dispoziţiile cu privire la comunicarea actelor procedurale. În vecheareglementare, de regulă procedura de citare se îndeplinea prin intermediul serviciului de

postă, pe baza unui protocol încheiat cu Ministerul Justiţiei; intrucât nu exista posibilitateaunui control administrativ direct asupra modului cum aceştia işi îndeplineau atribuţiile deserviciu, sistemul lasă loc la numeroase abuzuri şi ilegalităţi (explică pe larg; falsuri,

indeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor- lipsa intentionata a unor mentiuni, falsificareaaltora, neefectuarea procedurii fara motive justificate – lipseste etajul, în conditiile în care s-a indicat apartamentul; neafisarea, punerea în cutia postala – efecte; impotriva lor instantanu putea lua nici o masura, doar cere coducerii P.T.T.R. să ia masuri, ceea ce nu se facea).

În prezent, agenţii procedurali fiind funcţionari ai instanţei, activitatea lor este şitrebuie supravegheată de conducerea acesteia, putându-se lua, la nevoie, împotriva lor măsuriadministrative.(daca se apeleaza la serviciile postale- scrisoare recomandata cu confirmarede primire).

Verificarea îndeplinirii procedurii de citare este o sarcină care revine deopotrivăgrefierului de sedinţă şi completului de judecată, cel din urma având responsabilitatea

pronunţării unei hotărâri legale (art.107).

b) Persoanele care urmează să fie citate. Locul cităriiPotrivit art. 90: „ înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la

domiciliul sau reşedinţa celui citat.Când acesta are o aşezare agricolă, comercială,industrială sau profesională în alta parte, înmânarea se poate face şi la locul acestor aşezări.

Înmânarea se poate face oriunde când cel citat primeşte citaţia”.Art.90 prin alin. 4-6 reglementează citarea în situaţii speciale (instanţa trebuie să

se asigure că procedura de citare este îndeplinită, neprezentarea celor menţionaţi mai sus la judecată neconstituind un impediment în continuarea judecaţii, dat fiind că prezenţa părţilor la judecată nu este obligatorie; în acele situaţii de excepţie când prezenţa părţilor la judecată esteobligatorie sau când instanţa găseşte absolut necesară prezenţa lor, aceasta trebuie să iamăsuri suplimentare pentru a le aduce (exemple: adresa către comandantul penitenciarului;

aducere cu mandat); de asemenea, chiar dacă citarea este îndeplinită corespunzător, în cazul

25



citarii altor participanţi la judecată, pentru aducerea acestora, instanţa poate lua oricândmăsuri suplimentare (martorii –amendare, aducere cu mandat ).

Cu privire la înmânarea citaţiilor, Codul de procedură civilă prevede şi unelereguli care trebuie îndeplinite de agentul procedural, nerespectarea cărora, prin coroborare cumenţiunile necesare din art. 100, poate conduce la nulitatea procedurii de citare. Astfel,

potrivit art. 92 modul de îndeplinire a procedurii de citare trebuie să se regaseasca detaliat în procesul verbal, pentru ca numai astfel instanţa poate verifica dacă cel citat a aflat în mod realşi în timp util despre desfţşurarea procesului, locul, data şi ora acestuia.

O dispozitie de excepţie privitoare la comunicarea citaţiilor către persoanele juridiceeste înscrisă în art.92¹.Textul nu este în afara oricăror critici, redactarea lui fiind ambiguă.Astfel, nu este clar dacă la termen trebuie să nu fie nimeni la sediul persoanei juridice saunumai dacă la termen se constată că în momentul efectuării procedurii nu era nimeni la sediulrespectiv; în primul caz, ar insemna ca, în chiar sedinţa de judecată cineva trebuie să se

prezinte la sediul firmei pentru a incerca să efectueze procedura de citare (ceea ce ni se pareextrem de anevoios), iar în al doilea caz, între dispoziţiile referitoare la persoana fizică şi celecare privesc persoana juridică nu ar mai exista o diferenţă de substanţă, ele fiind chiar defavorabile persoanei juridice, căci, constatându-se ca la momentul efectuarii procedurii nuera nimeni prezent la sediu se consideră procedura îndeplinită, fără ca măcar citaţia să fi fostafişată.

Două situaţii particulare în legătură cu îndeplinirea procedurii de citare suntînscrise în art. 93şi art. 94 C. proc. civ.

Dispozitiile privitoare la citare sunt adaptate în mod corespunzător şi pentru unele persoane juridice sau la unele situaţii speciale în care se află persoane fizice sau juridice, deaceea legea le reglementează în mod distinct (art. 87). Dispoziţiile legale se aplică numai

părţilor, nu şi celorlalţi participanţi care nu sunt asimilaţi părţilor; dispoziţiile se aplicăindiferent de cetăţenia părţii; numai dacă partea nu are nici domiciliu nici reşedinţa cunoscute,în ţară; se aplică dacă partea are un domiciliu sau resedinţa cunoscute în străinătate (altfel –

art.95); numai dacă prin tratate sau convenţii internaţionale nu s-a stabilit altfel.Potrivit art. 95 C. proc. civ, citarea prin publicitate se admite numai în cazul încare reclamantul face dovada că a facut tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliu

pârâtului (instanţele trebuie să fie prudente: se poate afla, spre exemplu, locul de muncă al pârâtului etc.); amenda – art.108¹pct.1 lit.c).

Trebuie menţionat în acest context că, indeplinirea defectuasă sau neândeplinirea procedurii de citare de către cei însărcinaţi cu aceasta, în afara de măsurile disciplinare care se pot lua pe cale administrativă, în cazul în care este vorba despre funcţionari ai instanţei, poateatrage şi o sancţiune specifică, din partea chiar a completului de judecată – amenda judiciară,

potrivit dispoziţiilor art.108¹pct.2 lit.g)(citeste), eventual despăgubiri, în temeiul art.108³.

2.5. Termenul în cunoştinţăO particularitate a procesului civil, menită să simplifice, pe de o parte, procedura

de înştiinţare a părţilor despre existenţa procesului şi care, pe de alta parte, isi gaseşte raţiuneaîn principiul disponibilităţii părţilor în proces, este instituţia termenului în cunoştinţă.

Cum citarea părţilor la judecată are drept scop principal înştiinţarea acestoradespre existenţa procesului prin indicarea locului, datei şi orei când va avea loc, citarea nu-şimai gaseşte raţiunea când această inştiinţare are loc într-o altă modalitate.

Din acest motiv, art.153 din Codul de procedură civilă reglementează instituţiatermenului în cunoştinţă: (alin 1 coroborat cu art.114¹alin.1). în ceea ce priveşte cea de-a douaipoteză, aşa cum reiese la o lecturare atentă a textului de lege, nu este suficient ca partea să fifost legal citată pentru un anumit termen, ea mai trebuie şi să fi fost prezentă cel putin odată la

judecată (ea însăşi sau prin mandatar chiar neâmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul

26



(detaliază, consecinţe: necitarea, nu se poate invoca imposibilitatea apărării; excepţii – situaţiile în care sunt puse în discuţia părţii, fie de către instanţă din oficiu, fie de către parteaadversă împrejurări esenţiale pentru soluţionarea pricinii: excepţii de ordine publică, excepţiirelative, chemarea la interogatoriu –procedură,efecte).

Luarea termenului în cunoştinţă nu operează în situaţiile prevăzute la aliniatul 2:- „În cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată” – - „ În cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu” –consecinţe:

art.225; partea păstrează termen în cunoştinţă, dar va fi citată cu menţiunea prezentării la interogatoriu;

- „ În cazul când procesul se repune pe rol” – art.151 asemănător situaţieisuspendării

- „ În cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor” – pentru a li se permite prezentarea la termen/pentru a fi aduşi au nevoie de o dovadă certă a acesteichemări, dovadă constituită de citaţie.Prin urmare, putem defini termenul în cunoştinţă ca fiind înştiinţarea făcută uneia

din părţi în mod nemijlocit de către judecătorul de serviciu/preşedintele instanţei sau de către judecătorul de complet, cu privire la primul/următorul termen de judecată.

3. Comunicarea celorlalte acte de procedură

În cadrul procesului civil există numeroase acte care trebuie aduse la cunoştiinţa părţilor. Încunoştiinţarea părţilor despre cuprinsul acestor acte se realizează prin comunicarealor; dar această comunicare este necesară numai atunci când legea o prevede în mod expres.

Potrivit legii procedurale se comunică în mod obligatoriu părţilor: copii de pecererile de chemare în judecată, întâmpinări, cereri reconvenţionale, cereri de intervenţie,cereri de apel, cereri de recurs, copii de pe înscrisurile depuse ca mijloace de dovadă, de pehotărârile judecătoreşti etc.

Comunicarea actelor de procedură se face din oficiu şi potrivit regulilor după carese înmânează citaţia. Prin urmare, în principiu, actele de procedură se comunică la domiciliusau reşedinţa părţii.

Cu toate acestea, potrivit art.96: „ partea prezentă în instanţă în persoană sau prinmandatar, nu poate refuza primirea actelor de procedură şi a înscrisurilor care i secomunică în şedinţă” (ea poate cere termen pentru a lua la cunoştinţă de aceste acte; dacărefuză primirea se consemnează în încheierea de şedinţă şi se prezumă că partea a luatcunoştinţă de aceste acte).

III. DEZBATEREA CAUZEI ÎN ŞEDINTA DE JUDECATĂ

Secţiunea IŞedinţa de judecată

1. Conducerea şi poliţia şedinţei de judecatăŞedinţa de judecată reprezintă cadrul în care se realizează dezbaterile publice şi

contradictorii.Ca urmare, a doua etapă a procesului civil, dezbaterea aspectelor cauzei în şedinţă

publică urmează etapei premergătoare, scrise care a avut rolul de a încunoştiinţa părţile cu privire la pretenţiile şi apărările lor şi de a informa instanţa asupra aceloraşi aspecte.

În desfăşurarea procesului civil, şedinţa de judecată constituie o fază hotărâtoare,

întrucât în această perioadă se clarifică faptele ce au generat litigiul dintre părţi, prin

27



administrarea şi cercetarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă, se stabilesc drepturileîncălcate sau contestate în legătură cu care instanţa va trebui să emită hotărârea de restabilire anormelor de drept încălcate.

În această fază se dă eficienţă principiilor disponibilităţii, rolului activ al judecătorului, nemijlocirii şi continuităţii, aflării adevărului, dreptului la apărare, publicităţiietc.

Rolul principal în cadrul şedinţei revine preşedintelui completului de judecată sau judecătorului unic – art.22 alin.2 Lg.92/92 .

Astfel, preşedintele instanţei conduce dezbaterile, întrebările membrilor instanţeisau ale celorlalţi participanţi (adresate părţilor, experţilor, interpreţilor) pot fi puse numai prinmijlocirea preşedintelui.

2. Desfăşurarea şedinţei de judecată:

După înregistrarea cererii de chemare în judecată în registrul general de dosare,aceasta, primind număr de dosar, urmează să fie încopertată. Ulterior acestei activităţi, dosarulmerge la biroul de citaţii unde grefierii îndeplinesc procedura de citare pentru primul termende judecată conform dispoziţiilor date de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu

prin rezoluţia de primire. După efectuarea acestei proceduri, dosarele sunt depozitate la arhivacurentă până cu câteva zile înainte de primul termen de judecată. Totodată ele sunt înregistrateşi în registrul informativ, în registrul de termene al instanţei şi în opisul alfabetic.

Cu cel puţin 48 ore înaintea primului termen de judecată dosarele la prim termensunt preluate şi merg la preşedintele instanţei care le repartizează pe complete; dacă dosarulnu este la prim termen, ci la un termen ulterior, el este preluat pe bază de semnătură încondica de transport (registrul de termene) de către grefierul de şedinţă care îndeplineşteurmătoarele atribuţii:

- întocmeşte lista cauzelor, în trei exemplare, dând întâietate cauzelor urgente şicelor rămase în divergenţă; aceasta trebuie afişată la uşa sălii de şedinţă cu cel

puţin o oră înainte de începerea şedinţei (art.125 alin.1,2; art.46 Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea compartimentelor auxiliare ale instanţei de judecată);

- completează condica de şedinţă în care se trec separat pe complete, arătându-seşi numele membrilor completului, toate dosarele din şedinţa respectivă, înordinea înscrisă în listele de şedinţă (art.33 lit.f Regulament);

- verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile de înmânareori de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte procedurale, precum şi relaţiileşi actele solicitate de preşedinte sau dispuse de către instanţa de judecată;

- informează pe preşedintele instanţei despre deficienţele constatate pentru a selua eventualele măsuri, după care predă dosarele preşedintelui instanţei pentru

pregătirea şedinţei;- Cu cel puţin o jumătate de oră înainte de termenul fixat pentru judecată,

grefierul intră în sale de şedinţă cu dosarele, asigurând posibilitatea consultăriilor de către justiţiabili sau de către reprezentanţii acestora.Aprodul sau grefierul de şedinţă anunţă publicului intrarea completului de

judecată.

3. Amânarea judecăţiiPotrivit art.126: „ părţile pot cere instanţe , la începutul şedinţei, amânarea

pricinilor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri.

Această amânare se poate face şi de către un singur judecător”. Prin Regulament,(art.49alin.1) se precizează că amânarea cauzelor care nu comportă discuţii se face tot în ordinea

28



listei, dacă toate părţile legal citate sunt prezente şi cer amânarea. Aşa cum reiese din text,condiţia este îndeplinită numai dacă motivul amânării nu provoacă discuţii în contradictoriu..Condiţia este îndeplinită atunci când se invocă lipsa sau viciul procedurii de citare cu una din

părţi; necitarea martorului sau expertului, lipsa raportului de expertiză, pentru lipsa de apărareinvocată de către una din părţi (art.156, art.118), pentru împlinirea lipsurilor referitoare lacapacitatea de exerciţiu –art.161; pentru completarea timbrajului când acesta nu a fost anterior

pus în vedere părţii.Amânarea judecăţii poate fi dispusă şi la cererea ambelor părţi. Amânarea în

aceste condiţii se poate încuviinţa numai o singură dată în cursul judecăţii (art.155 alin1).Această cerere nu trebuie motivată, în practică folosindu-se cel mai des în vederea încercăriiunei împăcări.

Părţile pot solicita amânarea cauzelor şi pentru diferite alte motive. Instanţa esteînsă obligată să verifice dacă o atare amânare este justificată şi dacă ea nu urmăreşte săeludeze dispoziţiile art.155 alin.1.” Poate fi socotită astfel cererea la care cealaltă parte s-ar

putea împotrivi”(art.155 alin.3).De asemenea, potrivit art.157 amânarea cauzelor în pricinile în care procedura

este îndeplinită şi sunt în stare de judecată poate fi dispusă, la cererea uneia din părţi şi “ dinlipsă de timp”.

În jurisprudenţă se cunoaşte şi practica “lăsării cauzelor mai la urmă”.După ce au fost luate cauzele care se amână fără discuţii, procesele se dezbat în

ordinea de pe listă.Dezbaterea fiecărei cauze începe cu apelul părţilor(referatul cauzei). Apelul se

face de către grefier, la ordinul judecătorului, care se va referi pe scurt şi la obiectul pricinii,stadiul judecăţii şi modul în care a fost îndeplinită procedura de citare.

Una dintre cele mai importante obligaţii procesuale în această etapă pentru preşedintele de complet este aceea de a verifica personal îndeplinirea procedurii de citare cutoate părţile.Dacă partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor legale,

preşedintele va dispune amânarea judecăţii şi repetarea procedurii de citare faţă de părţilelipsă ( art.107).La începutul dezbaterilor preşedintele este obligat să verifice şi cerinţele

privitoare la plata taxelor judiciare de timbru; în cazul în care se constată neplata lor sau platalor doar parţială, preşedintele va ordona măsurile corespunzătoare (după caz – amână şi puneîn vedere timbrajul, anulează; discuţii asupra suspendării – nu; se poate face o cerere deeşalonare a plăţii sau de scutire – art.74 – instanţa amână sau soluţionează de îndată dacă sunt

probe).

4. Împăcarea părţilorUn moment important în judecată în faţa instanţelor de fond este acela în care

judecătorii încearcă să concilieze părţile (art.131) Procedura este destinată să evitedificultăţile unei judecăţi şi să pună capăt litigiului pe cale amiabilă. Pentru atingerea acestuiscop judecătorii vor da părţilor sfaturi de împăcare, de pe poziţia de imparţialitatecaracteristică magistratului.

Majoritatea autorilor consacraţi observă că instituţia împăcării are un caracter liberal,găsindu-şi consacrarea în multe legislaţii . Subliniind faptul că, într-adevăr, scopul înserării înCod al insituţiei este unul profund liberal, ne permitem să observăm că în aplicarea ei practicăîmpăcarea părţilor îmbracă un caracter mai mult formal, neavând o semnificativă eficienţă.Astfel, încercarea de împăcare deşi este obligatorie pentru judecător, omisiunea procedurii

putând conduce, în caz de invocare, chiar la desfiinţarea hotărârii (dacă se dovedeşte ovătămare), acesta nu are la îndemână mijloace şi cunoştinţe specializate pentru a ajuta părţile

să rezolve litigiul pe cale amiabilă Pentru părţi, împăcarea este o facultate, aplicaţie concretă a

29



principiului disponibilităţii, în final, dacă este pusă în practică, un veritabil act de dispoziţie,asemănător tranzacţiei judiciare, forma soluţiei fiind chiar aceea a hotărârii de expedient-art.273)..

Diferenţe faţă de tranzacţie:- este facilitată de judecător;- poate interveni numai ca urmare a iniţiativei instanţei, în această etapă

procesuală – prima zi de înfăţişare- condiţiile împăcării nu presupun, ca în cazul tranzacţiei, în mod necesar,

concesii reciproce;- împăcarea poate astfel îmbrăca şi forma unei renunţări din partea reclamantului

sau a unei achiesări a pârătului, diferind însă de acestea prin necesitateaacordului de voinţă, a provocării actului de către instanţă şi a momentului încare poate interveni

5. Prima zi de infăţişareNoţiune

Unul dintre cele mai importante momente în desfăşurarea procesului civil esteconsiderat prima zi de infăţişare. Aceasta, potrivit art.134 reprezintă acel termen de judecatăla care parţile, legal citate, pot pune concluzii.

Prin urmare, două observaţii se impun:- prima zi de infăţişare şi primul termen de judecată sunt noţiuni distincte (ele nu

trebuie confundate; primul termen de judecată este întotdeauna termenul fixat de către judecatorul de serviciu sau preşedintele instanţei, acela în care cauza se află pentru prima oarăîn sedinţă publică, în faţa completului de judecată; primul termen de judecată poate constitui

prima zi de infăţişare numai dacă, la acest termen sunt îndeplinite condiţiile prevăzute deart.134 );

- Pentru ca un termen să fie considerat prima zi de infăţişare, trebuie ca cele două

condiţii prevăzute în textul de lege: părţile să fie legal citate şi părţile să poată pune concluziisă fie îndeplinite cumulativ; din chiar denumirea dată noţiunii este de la sine înţeles că primazi de înfătişare este doar primul termen la care cele două condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

Interpretarea noţiunii:Prima zi de înfăţişare presupune

- citarea legală a tuturor părţilor (îndeplinită fie atunci când dovezile deîndeplinire a procedurilor de citare cu toate părţile se află la dosar, la chiar termenul prevăzut

pentru judecată şi nici una dintre ele nu este viciată prin lipsa ori greşita înserare a uneimenţiuni esenţiale (care atrage nulitatea –vezi explicaţiile date în cursul anterior); fie atuncicând parţile au termen în cunoştinţă (art.153); ori când unele dintre părţi au termen încunoştinţă, celelalte fiind citate legal.

Este suficient ca una dintre părţi să nu fie citată legal pentru a nu ne afla la prima zide infăţişare. Legală citare se referă întotdeauna la părţile din proces şi nu la reprezentanţiiconvenţionali; cu toate acestea atunci când este vorba de o persoană lipsită de capacitate deexerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă la proces trebuie citaţi şi reprezentanţii legali,

precum şi autoritatea tutelară ( instituţia autorizării); în această situaţie, condiţia de mai sus sereferă şi la ei.

- ca parţile să poată pună concluzii.În interpretarea acestui text, notiunea de concluzii este înţeleasă în sensul său cel

mai larg:a) Orice susţinere, cerere, apreciere, care obligă instanţa să dispună asupra ei prin

admitere sau respingere de natură să conducă la declanşarea, continuarea sau finalizarea judecăţii prin iniţierea unor acte procedurale valabile;

30



b) Cu alte cuvinte, pentru a fi îndeplinită această condiţie pricina trebuie să se afleîn stare de judecată. Această cerinţă nu este îndeplinită atunci când pricina se amână din lipsăde timp la solicitarea instanţei (art.157), atunci când pricina se amână la cererea părţii pentrulipsa de apărare temeinic motivată(art.156 alin.1), atunci când pricina se amână în temeiulînvoielii părţilor(art.155 alin.1), atunci când cererea de chemare în judecată nu a fostcomunicată pârâtului şi acesta, prin urmare, nu-şi poate face apărările; atunci când completulnu este legal constituit; atunci când intervin, deci, impedimente în calea demarării legale a

judecăţii (:in situatia prevazută la art.118 alin. 3 suntem la prima zi de înfăţişare, amânarea judecăţii fiind doar un beneficiu acordat de lege pârâtului neasistat, nu şi celorlalte părţi din proces, asupra carora se produc efectele specifice acestei instituţii; de asemenea, acordareatermenului potrivit art.132 reclamantului, nu conduce la prorogarea primei zile de infăţişare,ci este doar un beneficiu legal).

c) Cerinţa legală vizează existenţa posibilităţii de a pune concluzii, nu şi efectiva punere de concluzii; aşadar, dacă parţile nu se prezintă pentru a face acte procesuale care săconducă la demararea judecăţii (invocarea de exceptii, propunerea de probe etc.),acest lucrunu atrage prorogarea primei zile de infăţişare, prezenta lor la judecată nefiind obligatorie; estesuficient ca ele să fi avut posibilitatea să pună concluzii. d) Întrunirea celor două condiţii trebuie îndeplinită cumulativ.

Importanţa noţiunii:- constă în aceea că de ea se leagă îndeplinirea valabilă a unor acte procedurale de

mare importantă pentru desfăşurarea judecăţii, acte care ulterior nu mai pot fi îndeplinite din pricina intervenirii unor sancţiuni procedurale pentru efectuarea lor tardivă.

Spre exemplu, până la prima zi de înfăţişare, pârâtul neasistat poate formulaîntâmpinare şi reconventională(instanţa îi mai poate acorda şi un termen ulterior – art.118alin.3); la acel termen el işi poate formula apărările oral sau poate invoca excepţiile relativeexistente şi cunoscute sub sancţiunea decăderii(explică);

Până la prima zi de înfăţişare reclamantul poate modifica sau schimba cadrul

procesual: obiect, părţi, fără să intervină vreo sancţiune.Cel mult, la acest termen, potrivitart.132 :” instanţa va mai putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificareacererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea priciniişi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”. Se inţelege caacordarea termenului reclamantului dincolo de prima zi de infăţişare, atrage şi pentru pârâtacordarea unui nou termen pentru pregătirea apariţii şi formularea întâmpinării.

Norma înscrisă în art.132 alin.1 neavând însă un caracter imperativ, pârâtul poateconsimţi că intregirea sau modificarea cererii să se faca şi uterior primei zile de înfăţişare; pede altă parte însă, norma nu are nici pentru judecător un caracter imperativ, de aceea acesta o

poate respinge motivat.Art.132 alin.2 conţine patru cazuri de excepţie, când cererea nu se socoteşte

modificată, neconducând la acordarea unui nou termen. În consecinţă, cererile la care sereferă art.132 alin.2 pot fi formulate în tot cursul judecăţii, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, fără consimţământul pârâtului; dacă însă acesta din urmă nu este prezent latermenul la care s-au făcut respectivele modificări, instanţa nu poate continua sau incheia

judecată fără sa-i comunice o copie de pe încheiere, întrucât toate cele patru situaţii schimbacadrul procesual, constituind împrejurări esenţiale pentru soluţionarea pricinii; necunoaşterealor de către pârât ar duce la încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Sub aspect probatoriu, în principiu, dincolo de prima zi de înfăţişare părţile nu mai pot propune noi dovezi, decât în situaţiile expres menţionate în cod, fiind decăzute din acestdrept (art.132 alin.ultim, art.118 alin 3, art.138 etc).

Cererea de chemare în judecată a altor persoane(art.57 alin.2), chemarea în garanţie

(art.61 alin.2), atunci când sunt făcute de către pârât, precum şi arătarea titularului

31



dreptului(art.65 alin.1), de asemenea trebuie făcute pânâ la prima zi de înfăţişare - înmajoritatea cazurilor consecinţa principală este judecarea lor separată- art.135.

Pentru a nu se ajunge la situaţia tergiversării judecăţii sau la discuţii contradictoriicu privire la acest moment ar fi de dorit ca instanţa, la momentul constatării îndeplinirii celor două condiţii să consemenze în încheierea de şedintă termenul care constituie prima zi deînfăţişare.

6. Încheierile de şedintă

6.1.NoţiuneÎn toate situaţiile în care judecata nu se termină la un anumit termen, cauza fiind

amânată la o dată ulterioară, după închiderea şedinţei, în cel mult 24 ore, grefierul de şedinţăare obligaţia să intocmească încheierea de şedinţă. Menţionăm în acest sens că în timpulşedinţei de judecată grefierul ia notiţe despre desfăşurarea procesului, după dictarea

preşedintelui completului de judecată, în caietul de note al grefierului, aceste informaţii fiindapoi transcrise în încheierea de şedinţă.

Încheierea de şedintă reprezintă, aşadar, actul procedural în care se consemneazăconţinutul dezbaterilor din cadrul unei şedinţe de judecată (art.147).Ea permite să seurmărească evoluţia procesului fiind practic dovada fidelă a celor petrecute în şedinţă,mijlocul prin intermediul cărora instanţele superioare iau cunoştinţă de ceea ce s-a intamplatîn proces, putând face verificările pentru care au fost sesizate. Pentru fiecare termen de

judecată trebuie întocmită câte o încheiere , cu excepţia cazului în care în şedinţa în care auavut loc dezbaterile se pronunţă şi hotărârea (când cele petrecute în şedinţă se consemneazăchiar în cuprinsul hotărârii) sau atunci când pronunţarea a fost amânată la o dată ulterioară(când incheierea de şedintă se regăseşte în preambulul hotărârii). Lipsa acestei încheieri (dedezbateri), conduce la anularea sau casarea hotărârii.

6.2.Clasificarea încheierilor

Încheierile de şedinţă sunt considerate din punct de vedere teoretic, cât şi practic,ele însele, hotărâri; acestea au însă un scop mai limitat decat hotărârea finală, la rezolvareaunor probleme proprii fazei procesuale în care se află litigiul (art. 255) .

Aşa cum am subliniat, în general incheierile preced hotărârea, ele numindu-se şiîncheieri premergătoare. Există însă şi situaţii în care prin încheiere se stinge litigiul(renunţarea la acţiune) sau există, de asemenea, încheieri ulteriare pronunţării hotărârii(art.281

– încheierea de îndreptare a greşelilor materiale).La rândul lor, încheierile premergătoare sunt de două feluri: preparatorii (cele prin

care instanţa de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării şi solutionării cauzei, fără aanticipa asupra soluţiei viitoare; ele nu leagă instanţa de judecată, care poate reveni, motivatasupra celor statuate – exemplu: decăderea dintr-o probă admisă, înlocuirea unui martor etc)

şi interlocutorii (acelea prin care instanţa, soluţionând fondul anumitor împrejurări de fapt saude drept ale cauzei, lasă să se întrevadă soluţia finală, legând instanţa care nu mai poate reveniasupra celor statuate prin încheiere; aceste încheieri prejudeca fondul bucurându-se detrăsăturile caracteristice autorităţii de lucru judecat; de exemplu – soluţionarea unei excepţiide fond prin respingerea ei).

Au caracter preparatoriu încheierile de disjungere sau conexare, prin care sedispune amânarea judecăţii, administrarea unei probe, repunerea cauzei pe rol etc.

Au caracter interlocutoriu, spre exemplu: încheierea de respingere a excepţieiautorităţii de lucru judecat, prescripţiei, încheierea de admitere în principiu în acţiunile de

partaj, încheierea de admitere în principiu în cazul intervenţiei voluntare, încheierea în care s-a consemnat rezultatul unei verificări de scripte etc.

32



În practică, distincţia între cele două tipuri de încheieri este clar subliniată dedispoziţiile art.268; prin urmare, încheierile preparatorii nu leagă judecătorii, pe cândîncheierile interlocutorii, obligă judecătorii la respectarea întocmai a celor dispuse încuprinsul lor.

6.3. Conţinutul încheierilor de şedinţă

Încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi hotărârea judecătorească:

Partea introductivă în care se consemnează: compunerea completului, număruldosarului, obiectul pricinii, numele părţilor, procedura de citare, apelul celorlalţi participanţi,rezumatul susţinerilor părţilor;

Considerentele – motivările asupra măsurilor luate de instanţăDispozitivul – măsurile ordonate de către instanaţă; dat fiind specificul lor, în

finalul dispozitivului nu se trece calea de atac şi termenul de exercitare (ele pot fi atacate,în general, numai odată cu atacarea hotărârii în intregul ei; fac excepţie încheierile princare s-a întrerupt sau suspendat cursul judecăţii- art.282 alin2, art.244¹), ci următorultermen de judecată, ce se va face la acel termen.

În finalul încheierilor de şedinţă, grefierii întocmesc întotdeauna citativul.Încheierile de şedinţă întocmite de grefier, se verifică de către preşedintele

completului şi se semnează de către toţi judecătorii care au participat la şedinţă şi de cătregrefier. Lipsa semnăturilor atrage nulitatea încheierii de şedinţă. De asemenea, nulitateaoperează şi în cazul în care s-a omis întocmirea unei încheieri, cu privire la toate actele

procesuale de la termenul respectiv.Încheierile de şedinţă, ca şi hotărârile, pot fi rectificate, în condiţiile art.281, din

oficiu sau la cererea uneia din părţi (dezvoltă).

Secţiunea a II – aExcepţiile procesuale

1. Noţiune şi importanţă

1.1. Definiţia excepţiilor procesuale

Conceptul de excepţie invocă, în limbajul obişnuit, orice abatere de la o regulăgenerală şi provine din substantivul latin exceptio cu semnificaţia: “ a lua din, a anihila, aîmpuţina”. Acelaşi sens îl avea noţiunea de excepţie şi în dreptul roman, definind mijlocul

prin care pârâtul urmărea să evite condamnarea sa ori numai să obţină o amânare a judecăţii.Excepţiile sunt mijloacele procesuale prin care, in conditiile legii, partea

interesata, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă in cadrul procesului civil si fara a pune indiscutie fondul dreptului,neregularitati procedurale privitoare la compunerea si constituireainstantei, competenta acesteia, ori la procedura de judecata sau lipsuri referitoare la exercitiul

33



dreptului la actiune, ori, dimpotriva, aplicarea normelor legale referitoare la acestea,urmarind, dupa caz, declinarea competentei, amanarea judecatii, refacerea unor acte, anularea,

perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii exceptiei. In alti termeni, intarzierea sauimpiedicarea judecatii. (V.M.Ciobanu)

Dupa cum se poate observa din definitie, notiunea de exceptie are un intelescomplex, necesitand interpretari si explicatii suplimentare.

Pentru intelegerea ei trebuie pornit de la explicarea unui alt concept, specific procesului in general, acela de aparare.

1.2. Noţiunea de apărare. Apărările de fond şi apărările de procedură

Notiunea de apărare, din punct de vedere procesual are cel putin doua intelesurisemnificative.

În sens larg, prin apărare se desemneaza toate mijloacele procesuale folosite de parti pentru a-si atinge scopul lor procesual; prin urmare, pe parcursul unui proces nu numai paratul se apara, ci si reclamantul – toate actiunile sale incadrandu-se in apararea proprie,menita sa conduca, in final, la admiterea actiunii. Notiunea ii este proprie paratului sidesemeaza, intr-un sens mai restrans – totalitatea mijloacelor procesuale folosite de parat

pentru inlaturarea temporara sau definitiva a pretentiilor formulate de reclamant, fie prinintarzierea judecatii, fie prin respingerea ca nefondata(neantemeiata) a actiunii.

Definirea acestei acceptiuni aduce in discutie cele doua tipuri de apărări:

Astfel, apărările în fond (de fond, propriu-zise) sunt acele mijloace procesuale prin care se urmareste combaterea in fond a pretentiilor reclamantului, avand ca finalitaterespingerea ca neantemeiata (nefondata) a actiunii. De exemplu, paratul chemat in judecata

pentru a fi obligat sa restituie reclamantului o suma de bani, cu privire la care reclamantul pretinde ca I-a imprumutat-o, se poate apara invocand: faptul ca nu a imprumutat nimic de la

reclamant, ca si-a platit datoria, ca a operat compensatia legala, ca a facut, cu acordulreclamantului, o dare in plata etc.

Specificul acestor aparari este acela ca prin ele se tinde la respingerea ca nefondataa pretentiei reclamantului, dupa examinarea fondului acestor pretentii.

Apararile in fond, pot fi, la randul lor, aparari in fapt (daca sunt invocate fapte siimprejurari in legatura cu litigiul) si aparari in drept (cand se invoca dispozitiile legale care se

pretind aplicabile in speta).Spre exemplu, in cazul introducerii unei cereri pentru rezolutiunea unui contract de

vanzare-cumparare, cerere formulata de cumparator, paratul se poate apara in fapt aratand canu a predat bunul intrucat nu I s-a platit pretul pretins; in drept, paratul poate invoca in acestsens dispozitiile art.1322 cod civil:” vanzatorul nu este dator sa predea lucrul dacacumparatorul nu plateste pretul si nu are dat de vanzator un termen pentru plata”.

Datorita faptului ca notiuni diferite, in dreptul material si in dreptul procesual poarta aceeasi denumire, de multe ori, in intelegerea lor se produc confuzii grave.Asa seintampla, in mod regretabil si in cazul notiunii de exceptie. Astfel, in exemplul: “ judecatorulactiunii este judecatorul exceptiunii” sau in civil, cand se vorbeste de exceptia de neexecutarea contractului”(vezi exemplul de mai sus, de excepţia de nulitate a contractului, de excepţiacompensaţiei etc), ori in sintagma “ aparare pe cale de exceptie”, sensul notiunii de exceptieeste categoric acela de aparare de fond sau de aparare in sens larg.( În dreptul material, în

general, noţiunii I se dă un sens mai larg, care include posibilităţile de apărare aledebitorului: art.1074 c.civ. – obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul şi de a-l

conserva până la predare;excepţiile din dreptul material se pot invoca, uneori, independent de existenţa unui proces – excepţia de neexecutare ).

34



Apărările de procedură ( procesuale) sunt acele mijloace procedurale folosite de părţi prin care, fara a pune in discutie fondul dreptului, acestea invoca nereguli deorganizare judecatoreasca, de competenta sau de procedura sau solicită aplicarea unor normede procedură, urmarind paralizarea actiunii, amanarea judecatii, anularea cererii, refacereaactelor de procedură nule etc. Tinand cont de faptul ca si reclamantul sau celelate persoaneasimilate partilor in cadrul unui proces, formuleaza aparari, atat sensul notiunii de aparare infond, cat si sensul notiunii de aparare procesuala este mai larg.

Doctrina românească atunci când analizează conceptul de apărare, are în vedere,mai ales, mijloacele procesuale puse la îndemâna pârâtului pentru urmărirea propriului scop

procesual: după caz, respingerea acţiunii reclamantului (apărările de fond), paralizareaacţiunii sau amânarea judecăţii (apărările de procedură); de aceea, majoritatea teoreticienilor

procedurii civile mai numesc apărările de procedură şi apărări pe cale de excepţie (adică ale pârâtului).

In sens restrans, notiunea de aparare vizeaza exclusiv apararile in fond.

Revenind la notiunea de exceptie, trebuie sa remarcam faptul ca acest concept in

sens strict procedural vizeaza exclusiv apararile procesuale (vezi definitia exceptiilor procesuale); cu alte cuvinte, exceptiile procesuale sunt o parte majoritara a apararilor de procedura (există însă şi alte categorii de apărări procesuale: art 138, 155, 156 etc))

La randul lor, dupa natura neregularitatii invocate exceptiile procesuale se potclasifica in exceptii de fond si exceptii de procedura.

Diferente intre apararile de fond si exceptiile procesuale (specie a apararilor de procedura):

- apararile de fond pot fi efectuate de parte in tot cursul judecatii; exceptiile, in afaracelor de ordine publica, nu pot fi invocate decat cel mai tarziu la prima zi de infatisare- inlimine litis;

- apararile de fond pun in discutie insusi fondul dreptului, ducand, in cazul in care

sunt acceptate, la respingerea actiunii ca neantemeiata; exceptiile, dimpotriva, nu punniciodata in discutie fondul cauzei (temeinicia pretentiei); ele impiedica instanta sa intre incercetarea acestui fond, fie in mod temporar – atunci cand prin admitere conduc la amanarea

judecatii, fie in mod definitiv- atunci cand prin admitere conduc la anularea, perimarea,respingerea actiunii pe cale de consecinta;

- de regula, hotararea judecatoreasca pronuntata in temeiul unei aparari de fond se bucura de autoritate de lucru judecat; in general, hotararea judecatoreasca pronuntata caurmare a admiterii unei exceptii, lasand neatins fondul cauzei, nu se bucura de autoritate delucru judecat ( ! – exceptiile de fond nu intra in discutie; hotararile pronuntate ca urmare aadmiterii lor se bucura de autoritate de lucru judecat).

Prin urmare, noţiunea de excepţie este legată de partea formală a judecăţii.Toate excepţiile au, fără îndoială o trăsătură comună: supun judecătorului o chestiuneexterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei. “În acest fel, prin intermediul excepţiei,terenul luptei judiciare se transferă în sfera procedurală” (I.Leş).

1.3. Importanţa excepţiilor procesuale

Excepţiile procesuale joacă un rol deosebit de important în soluţionarea corectă alitigiilor; ele se alătură tuturor celorlalte mijloace procesuale pe care una din părţi le poateutiliza în sprijinul poziţiei sale în proces. Dat fiind specificul procesului, guvernat de

formalism, nu arareori acesta se finalizează ca urmare a admiterii unei excepţii.

35



Respectarea cu stricteţe a formelor, termenelor, ordinii de efectuare a actelor procesuale, precum şi a condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile sunt obligaţii de esenţa procesului civil. Excepţiile procesuale disciplinează astfel participanţii la proces, în special pereclamant, obligându-I la rigoare şi sancţionându-I în caz de observare a unor nereguli.

Pentru pârât, mai ales, excepţiile constituie importante garanţii ale dreptului său laapărare.

2. Clasificarea exceptiilor procesuale

2.1.In functie de obiectul lor , asa cum am aratat deja, exceptiile procesuale seclasifica in exceptii de procedura si exceptii de fond.

Exceptiile de procedura – sunt acele mijloace procedurale prin care parteainteresata, procurorul sau instanta din oficiu, invoca in cadrul procesului civil, fara a pune indiscutie fondul cauzei, neregularitati procedurale privitoare la regulile de organizare

judecatoreasca, la competenta instantei sesizate ori la celelalte norme de procedura, urmarind,

fie amanarea judecatii, declinarea competentei, refacerea unor acte, fie anularea ori perimareacererii.Exceptiile de fond – sunt acele mijloace procedurale prin care partea interesata,

procurorul sau instanta din oficiu, invoca in cadrul procesului civil, fara a pune in discutiefondul cauzei, dar strans legate de acest fond, lipsuri referitoare la exercitiul dreptului laactiune sau incalcarea normelor referitoare la exercitiul acestui drept, urmarind respingereaactiunii pe cale de consecinta (ca urmare a admiterii exceptiei, fara sa se intre in cercetareafondului) sau anularea acţiunii.

Asemanari si deosebiri intre exceptiile de procedura si cele de fond; exemple;sanctiuni specifice:

a.) Prin intermediul exceptiilor de procedura se invoca neregularitati procedurale:

- incalcarea normelor privitoare la organizarea judecatoreasca: exceptia denelegala compunere a completului de judecata; de incompatibilitate a judecatorului, derecuzare etc.

- incalcarea normelor privitoare la competenta: exceptia de necompetenta;- incalcarea unor norme privind conditiile de indeplinire a unor acte procedurale:

nelegala citare, lipsa de citare, exceptia nulitatii cererii de chemare in judecata, exceptiade tardivitate a unor acte (tardivitatea apelului, recursului, depunerea tardiva a unei cereride chemare in garantie) etc;

- incalcarea unor norme privitoare la procedura de judecata: nelegala timbrare,lipsa de timbrare, exceptia de perimare;

- invocarea unor neregularitati privind buna desfasurare a judecatii: conexitatea,

litispendenta etc. b.) Prin intermediul exceptiilor de fond se invoca lipsuri sau incalcarea unor norme

privitoare la exercitiul dreptului la actiune:- invocarea neandeplinirii uneia din conditiile de exercitiu ale actiunii civile: lipsa

interesului, lipsa calitatii procesuale, lipsa capacitatii de exercitiu, lipsa afirmarii unui drept;-incalcarea unor norme referitoare la exercitiul dreptului la actiune: prescriptia,

autoritatea de lucru judecat;- incalcarea unor norme speciale care ingradesc dreptul la actiune: exceptia de

inadmisibilitate ( a actiunii in constatare cand exista actiune in realizare; a actiunii atunci candexista o procedura prealabila care nu a fost respectata; a exercitarii unei cai de atacneprevazute in lege etc)

36



c) Nici exceptiile de procedura si nici cele de fond nu pun in discutie fondulcauzei; exceptiile de fond insa, raportandu-se la dreptul la actiune, componenta, in opinia unor autori, a dreptului subiectiv dedus judecatii sunt strans legate de fondul litigios, pentrusolutionarea lor fiind necesar uneori sa se adminstreze probe legate de acest fond (exemplu;lipsa calitatii procesuale);

d) Ambele tipuri de exceptii conduc la impiedicarea judecatii in fond, cu efecteinsa specifice: in general, admiterea exceptiilor de procedura conduce la amanarea judecatii,in vreme ce admiterea exceptiilor de fond conduce la respingerea actiunii pe cale deconsecinta.

Exemple – exceptii de procedura: exceptiile de nelegala compunere,incompatibilitate, recuzare, nelegala citare, lipsa a procedurii de citare, litispendenta,conexitate conduc la amanarea judecatii; exceptia de perimare – conduce la perimarea cererii;exceptia lipsei numeli partii, obiectului cauzei sau semnaturii, nelegala timbrare, lipsa detimbrare- anularea cererii; exceptia de tardivitate a unor acte – decaderea, disjungerea,neluarea lor in considerare; exceptia de necompetenta- declinarea de competenta;

Exemple – exceptii de fond: lipsa calitatii, lipsa interesului, prescriptia, autoritateade lucru judecat – respingerea cererii ca urmare a admiterii exceptiei; exceptia lipseicapacitatii de exercitiu – anularea actiunii; exceptia de inadmisibilitate – respingerea cainadmisibila a actiunii.

In general, hotararile pronuntate ca urmare a admiterii unei exceptii de proceduranu se bucura de autoritate de lucru judecat ; unele hotarari pronuntate ca urmare a admiteriiexceptiilor de fond se bucura de autoritate de lucru judecat (prescriptie, a.t.l., lipsa interesului,lipsa calitatii), altele nu (exceptia de inadmisibilitate- procedura prealabila; exceptia de

prematuritate);

2.2. Dupa efectul pe care tind sa-l realizeze: exceptii dilatorii- acelea cre

determina doar o amanare a solutionarii cauzei; exceptiile peremptorii (dirimante) - tind larespingerea sau anularea cererii sau la stingerea procesului (majoritatea). Unele dintre acesteexceptii, in faza initiala a invocarii lor au si un efect dilatoriu (exceptia lipsei semnaturii,lipsei dovezii de reprezentant, lipsei capacitatii procesuale – art.133, 161).

O parte a doctrinei noastre recunoaste si existenta categoriei exceptiilordeclinatorii – acelea care determina trimiterea cauzei la o alta instanta competenta insolutionarea litigiului. Dupa cum judicios s-a remarcat, exceptia de necompetenta poate ficonsiderata insa ca avand un caracter mixt, deopotriva dilatoriu (se amana solutionarea pefond a cauzei), cat si peremptoriu (intrucat prin pronuntarea hotararii de declinare acompetentei instanta initial investita se dezinvesteste, urmand o noua judecata).

2..3. Dupa caracterul imperativ sau dispozitiv al normei incalcate: exceptiiabsolute – sunt determinate de incalcarea unor norme imperative (exemple) si exceptiirelative – sunt consecinta incalcarii unor norme cu caracte dispozitiv (exemple: recuzarea,necompetenta teritoriala generala etc).

Distinctia este deosebit de importanta datorita regimului juridic diferit al celor doua categorii de exceptii, cu efecte in plan procesual. Astfel, exceptiile absolute (de ordine

publica) pot fi invocate oricand (inclusiv in fata instantelor de control judiciar – apel, recurs),de orice parte interesata, procuror sau instanta din oficiu (exemple); invocarea lor si admitereaintr-o cale de atac atrage nulitatea hotararii pronuntate de instanta inferioara.

Exceptiile relative pot fi invocate numai de partea interesata, pana la prima zide infatisare (daca au existat sau au fost cunoscute anterior acestui moment – exemple) sau cel

37



mai tarziu la primul termen urmator celui in care s-a ivit neregularitatea – (art.136, efecteleneinvocarii in termen).

3. Procedura de invocare si solutionare a exceptiilor procesuale

3.1 Invocarea excepţiilor procesuale

Singurele articole din Codul de procedura civila care fac referire la modalitatea deinvocare si solutionare a exceptiilor sunt art.136-137.

Prin urmare, exceptiile se invoca, in primul rand, de catre parat prin intampinare(art.115) sau, in mod exceptional in conditiile art.118 alin.2. Faptul ca paratului, de obicei, iirevine sarcina de a invoca o exceptie, apare ca firesc luand in considerare finalitatile specificeadmiterii exceptiei care, de cele mai multe ori, sunt in deplina concordanta cu interesul

procesual al paratului (intarzierea, impiedicarea judecatii, anularea cerereii, respingereaacesteia, perimarea etc). Desigur, exista posibilitatea ca si reclamantul sa aiba interes ininvocarea unei exceptii (spre exemplu, nelegala citare, exceptia de recuzare, incompatibilitateetc); in aceasta situatie si lui ii sunt aplicabile dispozitiile art.136, putandu-le invoca pana la

prima zi de infatisare sau pana la termenul acordat de instanta in acest sens. Ulterior acestor momente, exceptiile relative cunoscute de parti pana la prima zi de infatisare nu vor mai puteafi invocate, partile fiind decazute din acest drept (spre exemplu, exceptia necompetenteiteritoriale generale; nelegala citare).

Asa cum am mentionat deja, exceptiile absolute pot fi insa invocate oricand incursul judecatii, si chiar in apel sau recurs, cu consecinta pentru instanta a obligativitatiisolutionarii lor. De asemenea, observarea si invocarea acestor exceptii este obligatorie chiar si

pentru instanta de judecata, intrucat neinvocarea unei exceptii de ordine publica ce ar trebuiadmisa poate conduce la nulitatea hotararii, in cazul in care aceasta este invocata si

solutionata pentru prima oara intr-o cale de atac.

3.2. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

Orice exceptie invocata intrerupe, de regula, cercetarea fondului actiunii pana larezolvarea sa. Astfel, art.137 alin.1 dispune ca: „ instanta se va pronunta mai intai asupraexceptiilor de procedura, precum si asupra celor de fond, care fac de prisos, in totul sau in

parte, cercetarea in fond a pricinii”.Prin urmare, dispozitiile procedurale de mai sus, obliga instanta ca, o data

invocata o exceptie sa o solutioneze. De regula, aceasta trebuie rezolvata cu prioritate, inainte

de a se intra in fondul cauzei sau imediat dupa invocarea ei.Procedural, instanta in fata careia a fost ridicata o exceptie sau care ridica o

exceptie din oficiu, in primul rand trebuie sa o aduca la cunostinta partilor din proces, caciefectele specifice admiterii exceptiilor fac din ele imprejurari esentiale pentru solutinarea

pricinii (da exemplu: necompetenta, prescriptia – admitere, respingere, art.129 – rolul activ; punerea ei în discuţia părţilor).

De multe ori pentru solutionarea unor exceptii este necesara administrarea de probe (prescriptia – actul juridic; autoritatea de lucru judecat – hotararea anterioara;litispendenta – dovada existentei celuilalt proces si indeplinirea celorlalte conditii); uneori,solutionarea exceptiei implica interventia unor alte organe – exceptia recuzarii; alteori, legea

permite acordarea unui termen penrtru complinirea neregularitatii care a condus la invocareaexceptiei (lipsa semnaturii etc).In situatia in care, din motivele mentionate mai sus, exceptia

38



nu poate fi solutionata la acelasi termen in care a fost invocata, instanta amana cauza la untermen ulterior.

Daca ambele parti sunt prezente la momentul invocarii exceptiei (atunci cand nueste nevoie de administrare de probe ) sau dupa ce au fost administrate probele pe exceptie,instanta da cuvantul partilor pentru a pune concluzii pe exceptie (concluziile pot fi formulatede asemenea in scris – art.146). In final, instanta se pronunta pe exceptie, admitand-o saurespingand-o, cu consecintele specifice fiecarei exceptii in parte (exemple: amanarea

judecatii, anularea cererii, respingerea actiunii etc).Daca partile sau una dintre acestea lipsesc la momentul invocarii exceptiei,

instanta este obligata sa le/o instiinteze despre invocarea exceptiei si sa-I puna in vedere saraspunda la exceptia invocata. De obicei, acest lucru se face prin intermediul citatiei, inserat larubrica “ alte mentiuni”. Daca partea are termen in cunostinta si nu trebuie citata, I secomunica cele de mai sus printr-o adresa. Intr-un asemenea caz, instanta trebuie sa acorde unnou termen pentru incunostiintarea partilor. Pronuntarea judecatorului pe o exceptie faraincunostiintarea partilor poate conduce la anularea hotararii intrucat se incalca principiilecontradictorialitatii si dreptului la aparare.

Solutionarea exceptiei se face de judecator in mod diferit,in functie de naturaexceptiei. Spre exemplu, exceptiile dilatorii se solutioneaza prin incheiere, instanta putandu-se pronunta direct in sedinta de judecata. Exceptiile peremtorii si declinatorii insa, conduc

prin admitere la terminarea procesului si la pronuntarea unei solutii. De aceea, judecatorul nuse poate pronunta prin incheiere interlocutorie, in cadrul sedintei de judecata decat in cazulrespingerii lor, cu consecinta continuarii procesului (da exemplu). In practica, pentru a seevita suspectarea judecatorului de antepronuntare, cand instanta trebuie sa se pronunte pe oasemenea exceptie, ea iese in pronuntare cu intregul dosar, pentru a nu anticipa solutia.Incazul in care respinge exceptia, repune cauza pe rol si dispune continuarea judecatii, fixandtermen cu citarea partilor(art.151,153 alin2); in cazul in care admite exceptia – se pronunta

prin hotarare, anuland, perimand, respingand cererea, declinand competenta etc (dezvolta,

exemplifica).Articolul 137 alin.2 face referire la o alta situatie care se poate ivi in practica in procedura de solutionare a unei exceptii:” exceptiile nu vor putea fi unite cu fondul decat daca pentru judecarea lor este nevoie sa se administreze dovezi in legatura cu dezlegarea in fond a pricinii”.Prin urmare, asa cum s-a subliniat si in literatura noastra de specialitate, unirea exceptiei cufondul are un caracter exceptional, solutia nefiind posibila decat in cazul in care pentrusolutionarea exceptiei trebuie sa se administreze aceleasi probe ca si pentru fondul cauzei. Deexemplu, daca reclamantul a introdus o cerere in revendicare, iar paratul invoca exceptialipsei calitatii procesuale active pot fi aplicate prevederile art.137 alin.2, intrucat a stabili calipseste calitatea procesuala activa inseamna a stabili ca reclamantul nu este titularul dreptului

real (deci ca cererea este neantemeiata), ceea ce presupune ca probele necesare solutionariiexceptiei sunt necesare si pentru rezolvarea fondului; daca din probe reiese ca exceptia esteintemeiata, cererea va fi respinsa ca fiind introdusa de o persoana fara calitate (deci ca urmarea admiterii exceptiei), si nu ca neantemeiata. Asadar, in cazul in care se uneste exceptia cufondul, in dezbaterile pe fond, partile vor pune concluzii atat pe exceptie cat si pe fond, iar instanta, prin hotarare, se va pronunta mai intai pe exceptie; daca o admite, pronuntarea pefond este de prisos, chia daca s-au administrat probe; daca insa exceptia este respinsa, instanta

prin hotarare se pronunta pe fondul cauzei, solutia nefiind automat una de admitere a actiunii,ci apreciata in functie de toate probele si apararile cauzei (exemplu, scrie doua dispozitive).

Incheierile prin care au fost solutionate exceptiile pot fi atacate odata cu hotarareadata pe fond, prin intermediul apelului sau recursului (art.282, 299); Hotararile prin care au

39



fost solutionate exceptiile se ataca dupa procedura obisnuita, ca si hotararile prin care a fostsolutionat fondul cauzei; daca exista dispozitii speciale ele se vor aplica cu prioritate.

3.3. Ordinea de solutionare a exceptiilor 3.3. 1. Regula Exista situatii in care in fata instantei sunt invocate concomitent mai multe exceptii.Dupa cum am vazut, consecintele admiterii exceptiilor sunt diferite in functie de naturaexceptiei, caracterul normelor care le reglementeaza etc. Prin urmare, ele producandconsecinte juridice diferite, trebuie solutionate pe rand, una cate una. Asadar, este importantsa cunoatem cateva repere care sa ne permita sa stabilim ordinea lor de solutionare (explica

pornind de la un exemplu: necompetenta, prescriptie, autoritate de lucru judecat, nelegalatimbrare etc).

3.3. 2. Ordinea de soluţionare a excepţiilor de procedură In Codul de procedura civila avem inscrisa o singura dispozitie: exceptiile de

procedura se solutioneaza inaintea exceptiilor de fond (exemplu: lipsa semnaturii: lipsacapacitatii de exercitiu).Daca avem deci o exceptie de procedura si una de fond, solutia estefacila. Problema se pune in practica in situatia in care avem mai multe exceptii de aceeasinatura. In lipsa unor reglementari exprese, instanta trebuie sa deduca ordinea de solutionare aexceptiilor din caracterul si efectele pe care le determină diferitele exceptii. Astfel, cand suntinvocate exceptii de procedura, vor fi rezolvate mai intai cele referitoare la investireainstantei: netimbrarea, nelegala compunere a completului de judecata, necompetenta; apoicele referitoare la forma cererii: lipsa obiectului, a semnaturii, a numelui partii etc

Ex: excepţia de nulitate ptr. insuficientă timbrare, excepţia de necompetenţă – T.S. , s. civ., dec. nr. 214/21.11.1971, C.D. 1971, p.190-191;

3.3.3. Ordinea de soluţionare a excepţiilor de fond

Daca se invoca numai exceptii de fond, prioritate are autoritatea de lucru judecat,urmata de inadmisibilitate, prescriptie si apoi de cele care privesc conditiile de exercitiu aleactiunii civile. Daca se invoca mai multe exceptii dintre cele mentionate anterior, prioritateare exceptia lipsei calitatii procesuale. Ex: excepţia puterii de lucru judecat-excepţia

prescripţiei – T.Sibiu, dec. civ.1098/1987

4. Excepţia de litispendenţă

Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe defond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă. Ea reprezintă o împrejurare

anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna procesuluifiresc de administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă. Într-adevăr, potrivitart. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză,acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe.

Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa uneitriple identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţaanticipează asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră călitispendenţa este guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat.

Într-adevăr, litispendenţa şi autoritatea lucrului judecat corespund unor finalităţi

comune: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor hotărâri

40



judecătoreşti contradictorii. Ele realizează un obiectiv de interes public: protecţia securităţii şistabilităţii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele două instituţii nu pot fi confundate.Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei de către două sau mai multe instanţe(bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, eaavând ca scop şi conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătoreascădefinitivă şi irevocabilă. Deosebirile dintre cele două instituţii vor fi puse în evidenţă şi pe

plan strict procedural, astfel cum se va vedea în continuare.Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:a) Existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Identitatea dintre cele două

acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni nu poatedetermina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate. Părţile, obiectul şi cauza suntelementele esenţiale prin care se identifică orice acţiune civilă. Ele au fost studiate deja.Totuşi, şi în acest context se impun câteva precizări suplimentare.

Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în cadrulaltei acţiuni. În acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele două acţiuni.Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe capetede cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua acţiuni.Este aşa numita litispendenţă parţială, admisă atât de jurisprudenţa noastră mai veche, cât şide doctrină.

b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivăcompetente. Litispendenţa se poate ivi în cazul sesizării concomitente sau simultane a douăsau mai multe instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele sesizate estenecompetentă nu funcţionează excepţia de litispendenţă; într-o asemenea împrejurare se vainvoca excepţia de necompetenţă care primează faţă de aceea de litispendenţă. Aceastaînseamnă că litispendenţa se poate ivi numai în cazul competenţei relative, iar nu şi în cazulcompetenţei absolute.

Pentru a funcţiona litispendenţa mai este necesar ca cele două sau mai multe cereri

să fie de competenţa instanţelor române. Litispendenţa nu funcţionează în situaţia în care unadintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine. Soluţia se întemeiază, în opinianoastră, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline competenţa în favoarea unor instanţe străine, întrucât în caz de necompetenţă ele trebuie să respingă acţiunea (art. 157 dinLegea nr. 105/1992). Prin urmare, instanţele române nu pot ordona soluţionarea unei cereri deo altă jurisdicţie, întrucât altminteri s-ar nesocoti principiul suveranităţii statelor.

Cerinţa enunţată mai sus implică şi existenţa a două sau mai multor acţiuni pe rolulinstanţelor sesizate. Prin urmare, dacă în una din acţiuni reclamantul a renunţat la cerere sau ladreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă nu mai funcţionează.

În fine, mai este necesar, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 163 C. proc. civ., ca cele două sau mai multe acţiuni să fie pendente pe rolul unor instanţe diferite.

Dacă cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi instanţe nufuncţionează instituţia litispendenţei. În mod evident, nici această situaţie nu este firească şi eatrebuie înlăturată, dar nu pe calea excepţiei de litispendenţă ci prin „reunirea” cauzelor lasecţia competentă potrivit legii.

c) Pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond. Această cerinţă nu este prevăzută în mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totuşi ea a fost desprinsă de doctrină dinînsăşi scopul instituţiei, acela de a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. Prin urmare,dacă una din cauze se află în faţa instanţei de fond, iar alta în faţa instanţei de recurs nu se va

putea invoca litispendenţa, ci excepţia puterii lucrului judecat.În schimb, litispendenţa funcţionează în ipoteza în care o cauză se află în faza

judecăţii în fond, iar cealaltă în apel. Soluţia este firească întrucât apelul este o cale de atac

devolutivă.

41



Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie la omai bună administrare a justiţiei. Datorită acestui fapt normele care o consacră trebuieconsiderate ca având un caracter imperativ. Precizăm că în trecut s-a considerat de către uniiautori că litispendenţa este o instituţie de interes privat. În prezent, în raport de dispoziţiile art.163 C. proc. civ. şi de finalitatea litispendenţei, aceasta nu poate fi caracterizată decât ca oinstituţie de ordine publică. Natura litispendenţei va rezulta cu evidenţă şi din consideraţiile

procedurale privitoare la modul de invocare şi la efectele litispendenţei.Fiind o excepţie absolută litispendenţa poate fi invocată de oricare dintre părţi, de

procuror şi de instanţă din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. civ.,litispendenţa poate fi invocată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”. Observămcă deşi are un caracter absolut, excepţia de litispendenţă poate fi invocată numai în faţainstanţelor de fond. Aceasta este una din particularităţile importante ale excepţiei delitispendenţă în raport cu celelalte excepţii absolute.

Există însă şi autori care susţin că litispendenţa poate fi invocată în faţa instanţelor de fond, dar numai in limine litis. În ceea ce ne priveşte considerăm nefondată o ataresusţinere. Într-adevăr, faţă de precizările clare ale art. 163 alin. (2) C. proc. civ., potrivitcărora litispendenţa poate fi ridicată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”,soluţia contrară nu face altceva decât să adauge o restricţie neprevăzută de lege, ceea ce ni se

pare inadmisibil. Pe de altă parte, opinia pe care o susţinem este conformă şi cu finalitateainstituţiei, aceea de a evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionareacauzei. În acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării cererilor în raport cu actelede la dosar. Ce se întâmplă în cazul în care cererile aflate în situaţia de litispendenţă au fostînregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne oferă un răspuns la această întrebare

particulară. Totuşi asemenea situaţii se pot ivi uneori în practică. De aceea s-a opinat dedoctrina mai veche că într-o asemenea situaţie prioritatea trebuie acordată instanţei „maiînaintată în actele de procedură”. Opinăm şi noi că soluţia enunţată este singura raţională, căci

altminteri este aproape imposibil de determinat întâietatea în timp a unei acţiuni faţă de alta.În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâiînvestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textulmenţionat face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care au fostsesizate cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spresoluţionare la instanţa mai mare în grad.

Hotărârea privitoare la trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită are efecteasemănătoare cu aceea privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi subliniat îndoctrină că efectul hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este declinatoriu. Soluţiase întemeiază pe constatarea că hotărârea de admitere a excepţiei determină dezînvestireainstanţei în faţa căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă. Dacă instanţa constată întrunirea

tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa litispendenţei trimiterea cauzei la instanţamai întâi învestită, respectiv la instanţa mai înaltă în grad, este obligatorie. Litispendenţa

presupune însă ca ambele instanţe să fie deopotrivă competente, întrucât în caz contrar vaavea prioritate excepţia de necompetenţă. Prin urmare, noi apreciem că un examen sumar alcompetenţei instanţelor se impune din partea instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia delitispendenţă. De aceea, în cazul când se constată că instanţa mai întâi învestită nu estecompetentă în mod absolut excepţia de litispendenţă urmează să fie respinsă. Hotărârea princare se dispune trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită nu este şi nici nu poate fiobligatorie pentru instanţa mai întâi învestită. Aceasta deoarece fiecare instanţă este suveranăîn a statua asupra propriei sale competenţe.

Hotărârea de admitere a excepţiei de litispendenţă poate fi atacată prin

intermediul căilor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun.

42



În cazul respingerii excepţiei de litispendenţă instanţa se va pronunţa printr-o încheiere. Nici această încheiere nu este supusă unor reguli derogatorii de la dreptul comun.Prin urmare, încheierea de respingere a excepţiei de litispendenţă va putea fi atacată cu apelsau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei.

5. Excepţia de conexitate

O altă excepţie importantă este aceea de conexitate. Ea reprezintă o instituţiedestinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai bună administrare a justiţiei prin evitarea

posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Cu toateasemănările şi finalităţile comune a celor două instituţii deosebirile sunt şi ele semnificativesub multiple aspecte. Conexitatea implică existenţa unor litigii diferite. Aceasta constituie şinota distinctivă a conexităţii în raport cu situaţia de litispendenţă.

Cu alte cuvinte, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite. În schimb, în cazullitispendenţei, joncţiunea cauzelor se impune spre a se evita, în esenţă, o dublă judecată în unaşi aceeaşi cauză. Din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse şi explicitate şicondiţiile conexităţii. Aceste condiţii se referă la:

a) Existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi instanţă, sau lainstanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună. În legăturăcu această condiţie esenţială a conexităţii remarcăm că ea vizează îndeosebi aspectul subiectival instituţiei, respectiv părţile din cele două sau mai multe acţiuni. Din acest punct de vedere,legea impune cerinţa ca cel puţin una din părţi să fie comună în cele două sau mai multeacţiuni pendente în faţa instanţelor judecătoreşti. Cerinţa enunţată este statornicită printr-o

exprimare neechivocă a legiuitorului, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexării pricinilor în care „sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi”.Prin urmare, dacă într-o cauză civilă nu figurează cel puţin una dintre părţile dintr-un alt

proces conexitatea este inoperantă.b) Existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai

multe procese. Condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni nueste cerută în cazul conexităţii, astfel cum ea este impusă de lege în cazul litispendenţei sau alautorităţii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat că prin conexare acţiunile îşi păstreazăîntreaga lor individualitate şi nu se realizează o contopire a acestora într-un singur proces.Acţiunile conexate sunt şi rămân distincte, doar judecata lor se face de aceeaşi instanţă.

Drept urmare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie sprijinite cu

necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept; este suficient un izvor comun juridic saunumai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză.

Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele maidiverse. Cu titlu de exemplu menţionăm câteva asemenea situaţii: cazul unei acţiuni pentruexecutarea prestaţiei stabilite de părţi într-un contract şi al celeilalte părţi pentru anularea saurezilierea acelui contract; cazul a două acţiuni exercitate de victimele unui accident decirculaţie împotriva aceluiaşi pârât; acţiunea de partaj succesoral şi acţiunea promovată deunii dintre moştenitori pentru reducţiunea donaţiilor excesive etc. Totuşi, între cele două saumai multe cauze trebuie să existe o asemenea legătură încât conexarea cauzelor să se impunăspre a se asigura o mai bună judecată, anume în sensul de a se evita posibilitatea pronunţăriiunor hotărâri judecătoreşti contradictorii şi pentru a se realiza economie de timp şi de

cheltuieli.

43



Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ridicatexcepţia de conexitate. Pentru a se pronunţa asupra excepţiei instanţa va trebui să apreciezedacă reunirea cauzelor este de natură să conducă la o mai bună administrare a justiţiei. Acestdrept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter nelimitat. O primălimitare decurge din faptul că prorogarea de competenţă nu poate opera împotriva regulilor imperative privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti şi nici între organe de jurisdicţiecare fac parte din sisteme diferite. În al doilea rând, conexitatea este limitată la acele cazuri încare între obiectul şi cauza celor două acţiuni există o strânsă legătură. Pe de altă parte,trebuie să recunoaştem şi instanţelor de control, în anumite circumstanţe, dreptul de a verificalegalitatea reunirii într-un singur proces a două sau mai multe acţiuni.

Dar în ce circumstanţe se poate exercita un asemenea control? Justiţia nu seînfăptuieşte prin „aprecieri” arbitrare şi sustrase oricărui control. Iată de ce considerăm cădreptul de apreciere al instanţei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea controlului

judiciar ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuzivă a pricinilor, respectiv a acelor cauzeîntre care nu există strânsa legătură de obiect şi cauză la care se referă art. 164 alin. (1) C.

proc. civ.Excepţia de conexitate are un regim juridic particular în raport cu alte excepţii de

procedură. Înainte de a prezenta acest regim juridic al conexităţii este necesar să precizăm cănormele care o reglementează nu au un caracter imperativ. Această concluzie este dedusă dedoctrină şi jurisprudenţă din împrejurarea că legea îi conferă judecătorului un drept deapreciere asupra necesităţii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie să remarcămcă excepţia de conexitate are unele trăsături care o apropie de excepţiile absolute. Pe de altă

parte, nu se poate ignora faptul că instituţia conexităţii a fost reglementată ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrări a justiţiei. Prin acestetrăsături, conexitatea ocupă în sistemul excepţiilor de procedură un loc particular, situându-semai degrabă pe terenul intermediar dintre excepţiile absolute şi cele relative.

O primă problemă care trebuie analizată în legătură cu regimul juridic al excepţiei

de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere însă nu seridică probleme deosebite, căci răspunsul la această întrebare ni-l oferă chiar art. 164 alin. (2)C. proc. civ. Potrivit acestui text, întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nuau cerut-o. Prin urmare, excepţia de conexitate poate fi invocată nu numai de părţi, ci şi deinstanţă din oficiu.

Excepţia de conexitate poate fi invocată numai dacă acţiunile vizate de aceastăsituaţie procesuală se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad. Această cerinţă rezultă în modexplicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu poate fiinvocată cu succes dacă una din pricini se află pe rolul unei instanţe de fond, iar alta formeazăobiectul apelului sau recursului. În schimb, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa noastră,este posibilă conexarea a două apeluri sau recursuri.

O problemă importantă este şi aceea de a determina momentul procesual până lacare este posibilă invocarea excepţiei de conexitate. Într-o părere exprimată în doctrinaantebelică s-a susţinut că excepţia de conexitate poate fi invocată numai în faza preliminară a

procesului. Dispoziţiile procedurale care reglementează excepţia de conexitate nu îndreptăţescînsă o atare concluzie. Într-adevăr, o atare interpretare restrictivă nu poate fi desprinsă dindispoziţiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare, excepţia de litispendenţă poate fi invocată în totcursul dezbaterilor în faţa primei instanţe.

Excepţia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzeispre soluţionare la instanţa mai întâi învestită. În aceste condiţii, se realizează practic oprorogare legală de competenţă. Instanţa la care s-a trimis cauza spre conexare nu esteţinută de aprecierea făcută de cealaltă instanţă; ea poate aprecia asupra oportunităţii joncţiunii

44



cauzelor. În cazul în care instanţa de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauzainstanţei desesizate, iar în acest mod se poate crea un conflict negativ de competenţă.

De la regula potrivit căreia în caz de admitere a excepţiei, cauza se trimite lainstanţa mai întâi sesizată există şi o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 164 alin. (3) C. proc.civ. dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investită, afară numai dacă amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe. O atare înţelegere între părţi nu este totuşi posibilă,astfel cum dispune în mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ., când „una din pricini este decompetenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura”. Pentru o asemenea ipoteză joncţiuneacauzelor se va face la instanţa competentă în mod absolut. Aceste dispoziţii proceduraleconfirmă şi ele teza inadmisibilităţii de prorogare de competenţă împotriva regulilor de ordine

publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Menţionăm că în cazul respingeriiexcepţiei de conexitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere şi procedează la soluţionarea încontinuare a cauzei.

6. Puterea lucrului judecat

Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele maiimportante excepţii de procesuale. Ea este reglementată ca atare în art. 166 C. proc. civ. Dar de instituţia lucrului judecat se ocupă şi Codul civil în art. 1201. Potrivit acestui text: „Estelucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată peaceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.Acest text este situat în Capitolul IX intitulat „Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii”(secţiunea a III-a intitulată „Despre prezumţii”) din Titlul III al celei de-a III-a Cărţii aCodului civil.

Observăm că în Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumţie legalăabsolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul - res judicata pro veritatehabetur. La rândul său, Codul de procedură civilă reglementează puterea lucrului judecat ca o

excepţie de fond, peremptorie şi absolută. Această soluţie este o consecinţă a concepţieilegiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor în cadrul Codului civil, concepţie

preluată şi de legislaţia noastră.Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care-i

determină efectele. Aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se referă la triplaidentitate de părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză (eadem causa).Semnificaţia elementelor de identificare ale acţiunii civile, elemente care premerg puteriilucrului judecat, este bine cunoscută. De aceea, în continuare nu vom reveni asuprasemnificaţiei noţionale a termenilor cu care operăm şi în acest context.

Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect. Pentrua exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fieidentic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse în dispozitivulhotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acţiune

Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat vizează identitatea de cauză.Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă aleacestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic, astfelcum susţin şi alţi autori în „situaţia de fapt calificată juridic”.

Cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovate în justiţie. Astfel cum a arătat şiP. Vasilescu „această raţiune constă dintr-un fapt juridic, care formează baza dreptului cerut.Fără arătarea cauzei pretenţia ar fi arbitrară”. În doctrină s-a mai subliniat şi necesitateadeosebirii dintre cauză şi mijloacele de susţinere ale acesteia. Acelaşi autor ieşean remarca în

această privinţă că în timp ce „cauza este temeiul de drept al pretenţiei”, „mijloacele desusţinere sunt pricina cauzei cu înfăţişările ei deosebite, care lămureşte cauza, o dovedeşte

45



Cea de-a treia condiţie a puterii lucrului judecat este formulată şi ea în mod expresde art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata să aibă loc „ între aceleaşi părţi, făcute deele sau contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text evocă, astfel cum judicios s-a remarcat, un

principiu juridic, logic şi moral. Este vorba aici de aplicaţiunea principiului relativităţiilucrului judecat. Acest principiu reprezintă o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut

principiu de drept civil şi în conformitate cu care convenţiile n-au efect decât între părţilecontractante (art. 973 C. civ.). Tot astfel şi în materie procesuală este logic şi echitabil cahotărârea judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante; ea nu trebuie să creezesituaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să dăuneze acestora.

Mai întâi este necesar să precizăm că legea civilă are în vedere participarea unei persoane la activitatea judiciară în calitate de parte. Ceea ce interesează nu este însă prezenţafizică a părţii la judecată, ci dobândirea calităţii de parte în proces. Pentru aceasta este însănecesar ca părţile să fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele să aibă efectiv posibilitatea dea-şi exercita toate drepturile procedurale. O hotărâre pronunţată în lipsă are din punct devedere procedural aceeaşi valoare cu hotărârea pronunţată în contradictoriu, cu condiţiaevidenţiată deja, anume aceea ca părţile să fi fost legal citate. Drept urmare, persoana careabsentează de la judecată este prezentă din punct de vedere juridic, dacă a fost legal citată sause înfăţişează printr-un reprezentant; dar acesta din urmă deşi este prezent fizic în instanţă,totuşi nu devine parte în proces, exceptând situaţia când participă la activitatea judiciară într-odublă calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar.

Puterea lucrului judecat constituie, în mod incontestabil, o calitate care se ataşeazăhotărârii judecătoreşti. Doctrina şi jurisprudenţa au precizat însă categoriile de hotărâri

judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat. În general, se consideră că pentru ca ohotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie să îndeplineascăanumite condiţii, respectiv:

a) să fie pronunţată de o instanţă română; b) să fie pronunţată în materie contencioasă;

c) să dezlege fondul cauzei.Puterea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât şi cele de respingereale acţiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscută şi cu privire la cererileincidente soluţionate de către instanţă (intervenţii, chemări în garanţie, cereri reconvenţionaleetc.). Aceeaşi calitate trebuie să fie recunoscută şi hotărârilor parţiale, precum şi hotărârilor

provizorii. Acestea din urmă reprezintă o categorii aparte de hotărâri judecătoreşti, în sensulcă ele îşi păstrează întreaga eficienţă juridică atâta timp cât se menţin şi situaţiile care au

justificat adoptarea măsurilor respective (regulă materializată şi în adagiul rebus sic stantibus). Aşa este cazul hotărârilor privitoare la plata pensiilor de întreţinere, încredinţareacopiilor sau la plata unor despăgubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vătămareacorporală a victimei. O dată însă ce faptele ce au stat la baza deciziei judecătoreşti au suferit

modificări hotărârea judecătorească poate fi revocată sau modificată în mod corespunzător.

Secţiunea a III - aProbele în procesul civil

1. DefiniţieÎn literatura de specialitate, noţiunea de probă este folosită în mai multe înţelesuri.

46



În sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenei saiinexistenţei unui anumit fapt, fie mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuiedovedit, fie rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.

În sens restrâns, noţiunea de probă este utilizată în două accepţiuni.- prima accepţiune în sens restrâns este aceea de mijloc de probă, adică mijlocul

prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic. În acest sens, art. 1170 C. civ. prevede că dovada se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii şi mărturisirea uneia dintre părţi, iar Codul de procedură civilă mai reglementează expertiza şi cercetarea la faţa locului.

- a doua accepţiune în sens restrâns este aceea de fapt probator, adică un faptmaterial care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la rândul său, pentru adovedi un alt fapt material, determinant în soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere,faptele sunt de două categorii: fapte principale ( facta probanda sau res probanda) careconstituie raportul juridic dedus judecăţii şi care trebuie dovedite, precum şi fapte probatorii (

facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie ladovedirea existenţei sau inexistenţei acestuia. 2. Obiectul şi sarcina probei

2.1. Obiectul probeiîl reprezintă faptele juridice în sens larg (fapte juridice în sens

restrâns şi acte juridice) care au creat, modificat au stins raportul juridic ori careau determinatineficacitatea sa, dând dreptul de a cere anularea, rezilierea, rezoluţiunea actului, etc.

Deci, prin obiectul probei înţelegem faptele juridice lato sensu din care izvorăscdrepturile şi obligaţiile cu privire la care părţile se află în litigiu.Obiectul probei nu includedreptul subiectiv invocat şi, în principiu, nici norma juridică aplicabilă în speţă.

Pot fi dovedite atât faptele pozitive, cât şi cele negative, acestea din urmă prindovedirea faptelor pozitive contrare. (ex. într-o cerere de tăgăduire a paternităţii, se tinde a sedovedi un fapt negativ – că a fost imposibilitate de coabitare sau concepţie – prin dovedireaunor fapte pozitive. Nu se pot dovedi aproape niciodată faptele pozitive. sau negativenedefinite.

În cazul în care judecătorul, cunoaşte personal faptele care formează obiectul litigiului, el nu poate să respingă probele cerute de către părţi, pe motiv că sunt unutile, avândobligaţia de a pronunţa hotărârea numai pe baza probelor administrate în cauză. Trebuiescdovedite, de asemenea, şi faptele necontestate, acestea navând o forţă probantă deosebită chiar dacă asupra acestora toate părţile din proces sunt de acord. Judecătorul are posibilitatea să seconvingă, pe bază de probe, de realitatea sau fictivitatea lor. Instanţa se poate folosi în

pronunţarea soluţiei fără a mai fi necesar a fi dovedit de un fapt notoriu, adică un faptcunoscut de un număr mare de persoane, cel care invocă faptul notoriu având obligaţia de adovedi notorietatea acelui fapt. Nu este necesară nici dovedirea faptelor constatate(prezumtive), legea însăşi considerându-le existente. Astfel, odată dovedit faptul vecin şiconex pe care se sprijină o prezumţie legală, nu mai este necesar să se administreze dovezi

pentru stabilirea situaţiei de fapt pe care legea o presupune. În privinţa chestiunilor prealabile, fapte stabilite în materialitatea lor în instanţa penală, acestea nu mai pot formaobiect de probă în instanţa civilă, nici pentru confirmarea lor, nici pentru infirmarea lor,

pentru că potrivit art. 22 C. proc. pen. hotărârea penală are în civil putere de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia. Se admite căobiceiul sau uzanţa convenţională nefiind decât o clauză tacită subînţeleasă în contracte,constituie i chestiune de fapt şi, drept urmare, poate forma obiectul probei. 2.2. Sarcina probei

A. Regula Potrivit art. 1169 C. civ., celcare face o propunere înaintea judecăţii trebuie să odovedească, text care instituie regula potrivit căreia cel care afirmă ceva înaintea unei

jurisdicţii are sarcina de a dovedi susţinerea făcută.

47



Cum reclamantul este cel care sesizează instanţa, el este cel care are sarcina de a-şidovedi pretenţia dedusă judecăţii. Pârâtul care urmăreşte să obţină respingerea cereriireclamantului - dacă acesta din urmă a făcut dovada pretenţiilor sale – trebuie să administrezeşi el dovezi din care să rezulte netemeinicia susţinerilor reclamantului. Dacă pârâtulformulează cerere reconvenţională sau invocă o excepţie procesuală, el este cel care „face o

propunere înaintea judecăţii” astfel încât lui îi va reveni primul sarcina probei.

B. ExcepţiaExistă situaţii în care pârâtul, păstrându-şi acestă calitate, are totuşi primul

sarcina probei:- prezumţia legală deplasează sarcina probei de la partea în favoarea căreia

operează la cealaltă parte;- în cazul în care se contestă recunoaşterea de paternitate; potrivit art 58 alin (2)

din C. fam. „dacă recunoaşterea de paternitate este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau amoştenitorilor săi”;

- în conflictele de muncă, potrivit art. 287 C. muncii sarcina probei revineangajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi deînfăţişare;

- în condiţiile art. 47 din Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,dovada folosirii mărcii incumbă titularului acestuia şi poate fi făcută prin orice mijloc de

probă.3. Admisibilitatea probelor

Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil, trebuie să îndeplinească următoarelecondiţii generale:

- proba să fie legală, adică să fie îngăduită de legea materială sau procesuală (deexemplu, în cazul probei cu martori, să fie respectate dispoziţile art. 1191-1108 C. civ carestabilesc condiţiile de admisibilitate a probei testimoniale, dar şi dispoziţile art. 189-191 C.

proc. civ. care arată cine poate fi martor şi cine poate fi scutit de a depune mărturie); - proba să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unui fapt real, posibil, să nucontravină legilor naturii universal recunoscute;

- proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul pricinii; - proba să fie concludentă, ceea ce înseamnă că prin administrarea ei va duce ledezlegarea cauzei.

Observaţie: o probă concludentă este întotdeauna şi o probă pertinentă, însă este posibil ca o probă să fie pertinentă, dar să nu ducă la dezlegarea pricinii. 4. Administrarea probelor Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte:

- propunerea probelor

- încuviinţarea probelor - administrarea propriu-zisă a probelor

4.1. Propunerea probelor Regula constă în propunerea probelor în etapa scrisă, prin cererea de chemare în

judecată, întâmpinare sau, în cazurile expres prevăzute de lege, cel târziu până la prima zi deînfăţişare.

Sancţiunea nepropunerii probelor în modalităţile arătate este decăderea din dreptulde a mai propune probe şi administra dovezi în etapa procesuală respectivă (primă instanţă,căi de atac). Cum norma înscrisă în art. 138 C. proc. civ are caracter dispozitiv, sancţiuneadecăderii ar putea fi evitată dacă partea căreia i se opune proba nu ridică excepţia decăderiicel mai târziu la prma zi de înfăţişare următoare.

48



Excepţia de la regula enunţată mai sus permite ca partea care nu a propus proba încondiţiile art. 112, 115 şi 132 C. proc civ să nu fie decăzută din drept şi să poată să ceară

proba şi după prima zi de înfăţişare, în următoarele cazuri prevăzute de art. 138 alin. 1, pct.2-4 C. proc. civ.

- când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea pevedea (pct. 2);- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii (pct. 3);- când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina neştiinţei sau lipsei de

pregătire a părţii care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat (pct.4).Sancţiunea decăderii operează şi în cazul încuviinţării probelor potrivit art. 138 C.

proc. civ când judecata este amânată şi partea nu depune cu cel puţin cinci zile înainte determenul stabilit pentru judecată copii certificate de pe înscrisurile invocate. Pe de altă parte,dacă dovada cu martori a fost încuviinţată în condiţiile art. 138, dovada contrară va cerutăsub

pedeapsa decăderii în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă părţile sunt de faţă. Dacă a lipsit laîncuviinţarea probei, partea trebuie să ceară dovada contrară în şedinţa imediat următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfăţişează.

Aspecte comune privitoare la propunerea probelor:- când o parte renunţă la dovezile propuse, cealaltă parte poate să şi le însuşească;

- partea decăzută din dreptul de administra o dovadă, va putea totuşi să se aperediscutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice;

- cheltuielile de administrare a probei în cazul în care acesta a fost dispusă dinoficiu sau la cererea procurorului (în procesul pornit de acesta potrivit art. 45 alin 2 C. proc.civ) vor fi stabilite de instanţă prin încheiere; prin aceeaşi încheiere instanţa va stabili parteaîndatorată la plata cheltuielilor de administrare a probei, de regulă cea căreia îi profită proba,

putând chiar să le pună în sarcina ambelor părţi; 4.2. Încuviinţarea probelor

Probele propuse de părţi trebuie să fie încuviinţate de instanţă după ce aceasta le-a pus în dezbaterea părţilor. Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ. dovezile se pot încuviinţa

numai dacă instanţa socoteşte că ele ar putea duce la dezlegarea pricinii, afară de cazul cândele s-ar păgubi prin întârziere.Asupra probelor, indiferent dacă snt încuviinţate sau respinse, instanţa se va

pronunţa prin încheiere motivată. Dacă încuviinţează probele, încheierea va arăta faptele cevor trebui dovedite, precum şi mijloacele încuviinţate pentru dovedirea lor.

Încheierea prin care instanţa se pronunţă este preparatorie, instanţa nu este legatăde această încheiere, astfel încât dacă administrarea dovezii nu mai este necesară, ea poate

pune în discuţia părţilor posibilitatea renunţării la aceea probă. 4.3. Administrarea propriu-zisă a probelor

Administrarea dovezilor se face în faţa instanţei de judecată dacă legea nu dispunealtfel, în ordinea statornicită de aceasta, înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului,

adică înainte de a pune concluzii pe fond. 5. Aprecierea probelor constă în operaţiunea mentală pe care o face instanţa

pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor împreună.

6. Mijloacele de probă 6.1. Proba prin înscrisuri Prin înscris înţelegem orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prinscriere cu mâna, prin dactilografiere, litografiere sau imprimare pe hârtie sau pe oricematerial (pânză, lemn, metal, etc.). Înscrisurile preconstituite, întocmite cu intenţia de a constitui mijloace de probă, se

clasifică în:

49



- înscrisuri originale, întocmite pentru a constata încheierea, modificarea saustigerea unui raport juridic;

- înscrisuri recognitive prin care se recunoaşte existenţa unui înscris originar pierdut, având rolul de a-l înlocui pe acesta (art. 1189 C. civ);

- înscrisuri confirmative, întocmite pentru a confirma un act anulabilÎnscrisurile preconstituite se mai împart în:- înscrisuri autentice;- înscrisuri sub semnătură privată.

6.1.1. Înscrisurile autenticeDefiniţie : Potrivit art. 1171 C. civ. înscrisurile autentice sunt acele înscrisuri făcute

cu solemnităţile cerute de lege de un funcţionar public care are drept de a funcţiona în loculunde actul s-a încheiat. Sunt autentice: înscrisurile autentificate de motar, încheierea,hotărârea judecătorească, procesul-verbal întocmit de agentul procedural însărcinat cuînmânarea actelor de procedură, actele de stare civilă etc.

Avantajele înscrisului autentic:- face credinţă despre data sa până la înscrierea în fals (practic, până la constatarea

falsului;- se bucură de o prezumţie de validitate, astfel încât cel care îl foloseşte este scutit

de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă;- înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă, lichidă şi

exigibilă are putere de titlu executoriu;- face dovada, până la înscrierea în fals, cu privire la constatările personale ale

agentului instrumentator făcute cu propriile simţuri în limitele atribuţiilor sale; celelaltemenţiuni fac credinţă până la proba contrară;

Forţa probatorie a înscrisului autenticFaţă de terţele persoane, înscrisul autentic este opozabil erga omnes aspect ce

rezultă din art. 1173 alin (1) C. civ potrivit căruia „actul autentic are deplină credinţă în

privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”. Textul trebuieinterpretat în sensul că terţii sunt ţinuţi să respecte drepturile şi obligaţiile părţilor care pentruterţi au natura unor fapte juridice.

Este, de asemenea, opozabilă erga omnes data înscrisului autentic.6.1.2. Înscrisurile sub semnătură privată Definiţie: înscrisul sub semnătură privată este acela întocmit şi semnat de părţi, fără

concursul vreunui organ al statului.Ca regulă, condiţia generală necesară pentru valabilitatea acestor acte este

semnătura părţilor de la care emană înscrisul care trebuie să fie scrisă de mâna părţilor indiferent dacă înscrisul este de mână, dactilografiat, imprimat etc.

Condiţii speciale de valabilitate

- formalitatea multiplului exemplar - menţiunea „bun şi aprobat”

A. Formalitatea multiplului exemplar Cazuri în care este necesară formalitatea

Această condiţie specială este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privatăcare constată convenţii sinalagmatice.(art. 1179 C. civ). Cazuri când nu se cere formalitatea multiplului exemplar: - când un înscris este nul ca înscris autentic, dar este valabil ca înscris subsemnătură privată;

- când convenţia sinalagmatică este constatată printr-o hotărâre judecătoreasă;- în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă;

- în cazul în care înscrisul este recunoscut de către părţi fie în mod expres, fie tacit;

50



- în cazul în care a fost redactat un singur exemplar care a fost lăsat în păstrareaunui terţ;

- când una dintre părţi şi-a executat integral obligaţia, înainte sau la momentulsemnării înscrisului;

- în cazul actelor unilaterale sau care constată convenţii unilaterale;- în cazul convenţiilor sinalagmatice comercialeSancţiunea constă în aceea că înscrisul nu are putere probatorie, este nul ca mijloc

de probă fără a afecta valabilitatea convenţiei care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. B. Menţiunea „bun şi aprobat” Cazuri în care este cerută formalitatea

- în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care constată obligaţii unilaterale. Art.1180 alin (1) C. civ. prevede că actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă cătrealta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare trebuie să fie scris în întregime de acelacare l-a semnat, ori cel puţin acesta, înainte de a semna, să adauge la sfârşitul actului cuvintele„bun şi aprobat”rătând întotdeauna suma sau câtimea(cantitea) lucrurilor şi apoi să semneze.

Dacă există neconcordanţă între suma din cuprinsul actului şi cea scrisă în formula„bun şi aprobat”, chiar dacă înscrisul şi formula au fost scrise de cel care s-a obligat, obligaţiase prezumă că este pentru suma cea mai mică, dacă nu se face dovada contrară. Cazuri când nu se cere menţiunea „bun şi aprobat”

- în cazul înscrisului nul ca înscris autentic, dar valabil ca înscris sub semnătură privată;

- atunci când obligaţia unilaterală are ca obiect un lucru cert şi determinat;- atunci când obligaţia asumată de debitor este o obligaţie de a face sau de a nu face

sau a nu face, textul având în vedere numai obligaţia de a da;- când obligaţia unilaterală a debitorului nu este determinată;- în cazul chitanţelor liberatorii, pentru că în acest caz este vorba de executarea unei

obligaţii, iar nu despre naşterea ei;

- în cazul comercianţilor şi meseriaşilor Sancţiunea în cazul lipsei menţiunii „bun şi aprobat” face ca actul să nu fie valabilca înscris sub semnătură privată, să nu aibă puterea probatorie a unui asemenea înscris.

Forţa probatorie a înscrisului sub semnătură privatăArt. 1176 C. civ. dispune că înscrisul sub semnătură privată recunoscut de acela

căruia i se opune sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca şi înscrisul autenticîntre cei care l-au semnat şi între cei care reprezintă drepturile lor ( succesorii în drepturi).

Deci, cuprinsul înscrisului - cu menţiunile sale privitoare la actul juridic pe care îlconstată sau la faptele relatate – face credinţă, ca şi cuprinsul înscrisului autentic, până ladovada contrară care se va putea face potrivit regulilor de la admisibilitatea probelor.

Dacă se pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare în ceea ce priveşte

conţinutul său, prin ştersături, adăugiri sau îndreptări, ori că s-a săvârşit un fals intelectual, partea interesată va putea să defăimeze înscrisul ca fals.

Data înscrisului sub semnătură privatăFiind un fapt material, data întocmirii unui înscris nu poate să aibă altă putere

probatorie decât celelalte menţiuni ale înscrisului.Aşadar, în raporturile dintre părţi, data înscrisului sub semnătură privată este

supusă condiţiei recunoaşterii, eventual verificării de scripte, ca de altfel întreg cuprinsulînscrisului.Data trecută în scris, nu va putea fi combătută decât tot printr-un înscris.

Faţă de terţi – spre deosebire de celelalte menţiuni care formează cuprinsulînsscrisului sub semnătură privată – data înscrisului, prin ea însăşi, nu face credinţă. Aceastăabatere de la regulă se explică prin interesul de a proteja pe terţi împotriva pericolului pe care

51



poate să îl reprezinte pentru ei trecerea unei date false în înscris, de regulă, antedatareaînscrisului.

Potrivit art. 1182 C. civ terţilor le este opozabilă numai data certă care sedobândeşte printr-una dintre următoarele modalităţi:

- din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituţie publică;- din ziua înscierii lui într-un registru anume destinat;

- din ziua morţii părţii care a semnat înscrisul sau a uneia dintre părţile care ausemnat;

- prin trecerea actului, chiar şi în prescurtare, în acte întocmite de funcţionari publici, cum ar fi procese-verbale pentru punere de sigiliu, de inventariere etc.

Există înscrisuri ce constată acte juridice ce dobâdesc dată certă prin alte mijloace prevăzute de lege:

- cesiunea de creanţă ese opozabilă terţilor numai după notificarea cesiunii făcutădebitorului sau după acceptarea cesiunii de către debitor prin înscris autentic;

- în cazul privilegiilor sau ipotecilor, preferinţa faţă de alţi creditori privilegiaţi sestabileşte prin rangul inscripţiei, iar gajul şi garanţia reală mbiliară sunt opozabile terţilor dela data înscrierii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;

- actele supuse formalităţilor de publicitate imobiliară sunt opozabile terţilor numaidupă înscrierea în cartea funciară.

Unele înscrisuri fac dovada faţă de terţi în ce priveşte data trecută în ele, fără a finecesar ca această să fi devenit dată certă prin vreunul din mijloacele prevăzute de art. 1182C. civ:

- chitanţele prin care se constată primirea unor sume de bani fac dovada şi faţă deterţi despre data trecută în ele până la proba contrară;

- testamentul olograf face dovada faţă de terţi prin el însuşi, atât de conţinutul săucât şi de data sa care este un element constitutiv al acestuia;

- în materie comercială, înscrisurile sub semnătură privată nu sunt supuse

prevederilor art. 1182 C. Civ., iar în ceea ce priveşte stabilirea datei, când acesta estecontestată, se poate administra orice mijloc de probă admis de legea comercială. 6.1.3. Administrarea probei prin înscrisuri

Producerea înscrisurilor Potrivit art. 112 C. proc. civ. când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la

cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă;copiile vor fi certificate de către reclamant că sunt la fel cu originlul. Se va putea depune şinumai o parte dintr-un înscris privitor la pricina, rămânând că instanţa să dispună, la nevoie,înfăţişarea înscrisului în întregime. Dacă înscrisurile sunt scrise în limba străină sau cu literevechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.

Dacă reclamantul nu a alăturat cererii de chemare în judecată copii de pe

înscrisurile pe care înţelege să le folosească în dovedirea pretenţiilor sale, ar trebui să seadmită că el nu va putea să depună acste copii la prima zi de înfăţişare deoarece art. 132 C.

proc. civ. se referă numai la probe noi.Aceeaşi obligaţie o are şi pârâtul care trebuie să alăture la întâmpinare copii de pe

înscrisurile cu care înţelege să se apere împotriva pretenţiilor reclamantului, în atâteaexemplare câţi reclamanţi sunt, plus unul pentru instanţă.

Părţile sunt datoare să aibă asupra lor, în şedinţă, înscrisul original sau să-l depunăla grefa instanţei, spre păstrare, sub sancţiunea neluării în seamă.

Dacă una dintre părţi învederează că partea potrivnică deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui. Instanţa este obligată să dispună înfpţişarea înurmătoarele cazuri:

- înscrisul este comun părţilor;

52



- partea potrivnică s-a referit în proces la acel înscris;- potrivit legii, partea potrivnică este obligată să înfăţişeze acel înscris;

În schimb, instanţa va trebui să respingă cererea de înfăţişare a înscrisului, înîntregime sau în parte, în următoarele situaţii:

- cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul personale;- înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra secretul;- înfăţişarea înscrisului ar atrge urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte

persoane ori ar expune-o dispreţului public.Dacă înscrisul nu se află la partea care doreşte să-l folosească, instanţa poate

dispune să fie prezentat, iar dacă partea nu vrea, l-a ascuns sau l-a distrus, instnţa poate socotică acesta are conţinutul pe care îl pretinde partea care a solicitat înfăţişarea lui. Dacă înscrisuleste deţinut de un terţ, acesta va fi citat ca martor, pnându-i-se în vedere să aducă înscrisul, încaz contrar plătind despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere. (art. 172-176 C. proc. civ.).

Înscrisurile depuse în termen şi necontestate de părţi vor fi avute în vedere la pronunţarea hotărârii. Instanţa nu va putea lua în considerare un înscris depus după închidereadezbaterilor fără să fi fost pus în discuţia părţilor.

Dacă înscrisul depus de una dintre părţi este contestat de partea adversă, ori dacăinstanţa are îndoieli asupra autenticităţii lui, se va recurge la verificarea de scripte sai, dupăcaz, la procedura falsului.

6.1.4. Procedura verificării de scripte (art. 177-179 C. proc. civ)Verificarea de scripte intervine

- când se contestă un înscris sub semnătură privată de către partea căreia i seopune înscrisul respectiv, în sensul că aceasta tăgăduieşte scrierea sau, după caz, semnătura sa

- când moştenitorii ori alţi succesori în drepturi ai aceluia de la care se pretinde căar emana înscrisul declară că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.

Deci, procedura verificării de scripte vizează următoarele situaţii:- reclamantul îşi sprijină pretenţiile pe un înscris ce emană de la pârât;

- pârâtul opune reclamantului un înscris care provine de la acesta din urmă;- înscrisul emană de la un terţ.O problemă controversată este aceea dacă acestă procedură se aplică numai

înscrisurilor sub semnătură privată ori, dimpotrivă la orice fel de înscrisuri, deci şi scrisori,registre etc. Opinia dominantă în literatura de specialitate însclină spre ultima soluţie deoarece

pentru a se afla adevărul într-o cauză, dacă se contestă scrisul sau semnătura de pe orice fel deînscris, este necesară verificarea acelui înscris pentru a se vedea dacă poate fi reţinut ca probăîn proces mijlocul de probă respectiv.

Metodele de cercetare în cadrul procedurii sunt următoarele:a) confruntarea înscrisului cercetat cu scrierea sau semnătura făcute în faţa

instanţei;

b) confruntarea de către instanţă a înscrisului ttăgăduit sau nerescunoscut cu alteînscrisuri (piese de comparaţie), ori cu porţiunea din înscris care nu este tăgăduită;

c) expertizaJudecătorul sau, după caz, preşedintele completului, îl va obliga pe cel care nu

recunoaşte scrisul sau semnătura să scrie şi să semneze, după dictarea sa, porţiuni din înscris,iar refuzul de a scrie sau a semna este considerat o recunoaştere a scrisului sau semnăturii(prezumţie simplă de recunoaştere tacită a scrisului sau semnăturii dar care nu este obligatorie

pentru instanţă întrucât art. 178 alin (3) C. proc. civ dă o simplă recomandare nstanţei).Dacă verificarea făcută de instanţă nu este concludentă, se va proceda la

efectuarea unei expertize, pentru efectuarea căreia se va desemna un expert iar părţile vor fiobligate să depună piese de comparaţie care vor servi la efectuarea xpetizei cum ar fi :

înscrisuri autentice, înscrisuri sub semnătură privată netăgăduite de părţi, scrisul sau

53



semnătura date în faţa instanţei. Înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate spreneschimbare de către instanţă..

Rezultatul verificării de scripte va fi consemnat într-o încheiere interocutorie.Dacă se constată că nu emană de la persoana căreia i se opune înscrisul, acesta va

fi înlăturat din proces. Înscrisul va fi reţinut ca mijloc de probă dacă se constată că el emanăde la persoana care l-a tăgăduit sau de la persoana căreia i se atribuie.

6.1.5. Procedura falsuluiEste reglementată de art. 180-184 C. proc. civ. putând fi folosită:

- în cazul înscrisurilor autentice care, în privinţa constatărilor personale aleagentului instrumentator, fac dovada până la înscrierea în fals;

- în cazul înscrisurilor sub semnătură privată ce au fost defăimate ca falseÎn cazul în care partea căreia i se opune înscrisul susţine că acesta este fals,

preşedintele va constata prin proces-verbal starea materială a înscrisului, examinându-l pentrua constata dacă există pe suportul lui adăugiri, ştersături, alte menţiuni decât cele ce rezultă înmod normal din cuprinsul actului, după care, împreună cu părţile şi grefierul, îl vor semnaspre a nu fi schimbat, încheind un proces-verbal.

Dacă partea interesată stăruie în a susţine că actul este fals, instanţa înainteazăînscrisul împreună cu procesul-verbal procurorului competent urmând ca acesta să efectuezecercetări pentru infracţiunea de fals şi să sesizeze instanţa penală în măsura în care se constatăsăvârşirea unei infracţiuni. Odată cu sesizarea procurorului, dacă partea care s-a înscris în falsarată şi pe autorul sau pe complicele falsului, instanţa poate suspenda judecata până la

primirea rezultatelor cercetărilor.Dacă înscrisul va fi declarat fals, acesta va fi înlăturat din proces. Înscrisul va fi

reţinut ca mijloc de probă dacă nu se constată falsul.

6.2. Proba prin declaraţiile martorilor

Martorii sunt persoane străine de proces care au recepţionat şi memorat fapte caresunt concludente în rezolvarea unui proces civil şi pe care le relatează în instanţa de judecatăajutând-o la stabilirea adevărului.

Mijlocul de probă este depoziţia sau declaraţia de martor, şi nu martorul ca persoană.

6.2.1. Admisibilitatea probei cu martori

A) - Articolul 1191 alin (1) C. civ. instituie interdicţia de a dovedi cu martoriactele juridice a căroro valoare depăşeşte suma de 250 lei. Dovada actelor juridice a cărorovaloare depăşeşte 250 lei se poate face prin act autentic sau act sub semnătură privată, aceasta

pentru a obliga părţile care încheie acte juridice să-şi preconstituie probe care să asigurecertitudinea şi stabilitatea actelor juridice.

Inadmisibilitatea probei cu martori se aolică la toate actele juridice indiferent defelul lor, dar nu şi cu privire la faptele juridice, excepţie făcând stările de fapt în care operează

prezumţiile legale (naşterea, moartea etc.)Regula nu se aplică în materie comercială unde dovada cu martori este

întotdeauna admisibilă şi nici în materia dreptului familiei, cu privire la dovada bunurilor proprii între soţi.

B )- Articolul 1191 alin 2 C. civ. instituie interdicţia de a dovedi cu martoriîmpotriva şi peste cuprinsul unui înscris , chiar dacă valoarea acestuia este mai mică de 250lei. Această regulă se aplică numai înscrisurilor preconstituite. Eroarea, dolul, violenţa, lipsa

cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii se pot dovedi întotdeauna cu martori.

54



Mărturia este admisibilă :- pentru stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris şi

ulterioare încheierii acestouia, care constituie moduri de executare sau de stingere aobligaţiilor ( de exemplu, plata, compensaţia, remiterea de datorie) dacă aceste operaţiuni

privite separat pot fi dovedite cu martori potrivit primului aliniat;- pentru lămurirea sensului exact al unor clauze contractuale, dacă acestea sunt

confuze, obscure sau susceptibile de mai multe înţelesuri, deoarece a interpreta nu înseamnă a proba împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.

C) – Articolul 1191 alin (3) C. civ. prevede că părţile „ pot conveni ca şi încazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturide care ele pot să dispună”

D) – Articolul 1197 alin (2) C. civ dispune că existenţa unui început de dovadăscrisă dă posibilitatea administrării probei prin declaraţiile martorilor.

E) – Articolul 1198 pct 1-3 instituie o excepţie de la regula prevăzută de art. 1191alin (1) C. civ. în cazul în care este imposibilă preconstituirea probei scrise şi anume:

a) la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte;b) la depozitul necesar (incendiu, ruină, tumult, naufragiu, la depozitele ce se fac

în călătorii etc.)c) la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute când era cu neputinţă

părţilor să facă înscrisul.F) - Articolul 1198 pct 4 reglementează o altă excepţie de la regula prevăzută de

art. 1191 alin (1) C. civ. în cazul în care este imposibilă conservarea probei scrise „din ocauză de forţă majoră neprevăzută”.

6.2.2. Administrarea probei cu martori

6.2.2.1. Propunerea martorilor se va face potrivit regulilor generale, deci

reclamantul va arăta martorii în cererea de chemare în judecată iar pârâtul prin întâmpinare,ori, dacă nu este asistat sau reprezentat de un avocat, la prima zi de înfăţişare, sub sancţiuneadecăderii din probă, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 138 C. proc. civ. Dacă proba a fostîncuviinţată în cusul judecăţii, partea este obligată, sub sancţiunea decăderii, să depună listamartorilor în termen de 5 zile de la încuviinţare (art. 186 alin 2 C Proc.civ), iar dovadacontrară trebuie cerută, sub pedeapsa decăderii, în aceeaşi şedinţă dacă amândouă părţile suntde faţă.

Înlocuirea martorilor nu se va putea încuviinţa decât în caz de moarte, dispariţiesau motive bine întemeiate, lista cu noii martori depunându-se , sub sancţiunea decăderii, întermen de 5 zile de la încuviinţare

6.2.2.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori

Legea nu impune o condiţie de vârstă pentru ascultarea unei persoane ca martor,dar prevede că la aprecierea depoziţiei minorului sub 14 ani, ca şi în cazul persoanelor caredin cauza debilităţii mintale sunt în mod vremelnic lipsite de discernământ, instanţa va ţineseama de situaţia specială a martorului.

Articolul 189 C. proc. civ. dispune că nu pot fi ascultate ca martori:- rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv ( cu excepţia pricinilor referitoare la

starea civilă şi divorţ, când pot fi ascultate şi aceste persoane, cu excepţia descendenţilor);- soţul sau fostul soţ (părţile pot conveni, expres sau tacit, ca şi aceste persoane să

fie ascultate);- interzişii judecătoreşti;- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

55



Art. 191 C. proc. civ desemnează categoriile de persoane care sunt scutite de a fimartori, deci care au dreptul să refuze de a face depoziţia:

- cei ţinuţi de secretul profesional cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul profesiei (slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii );

- funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor secrete decare au avut cunoştiinţă în acestă calitate (cu excepţia slujitorilor cultelor, toate categoriilemenţionate mai sus pot fi dezlegate de ăndatorirea păstrării secretului profesional);

- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe o rudă sau unafin până la gradul al treilea inclusiv, pe soţ sau pe fostul soţ la o pedeapsă penală sau ladispreţul public;

6.2.2.3.Prezentarea şi ascultarea martorilor După încuviinţarea probei cu martori, aceştia sunt citaţi pentru a se prezenta la

termenul fixat pentru audierea lor.Audierea martorilor se face în instanţă sau la locuinţa lor, dacă din motive

întemeiate aceştia nu pot veni în instanţă.Dacă martorul locuieşte într-o altă localitate, se poate apela la o comisie rogatorie.

Împotriva martorului care nu se prezintă la termenul fixat, instanţa poate emite unmandat de aducere, iar dacă există urgenţă, se poate emite mandat de aducere chiar la primultermen.

Fiecare martor va fi ascultat separat, cei neascultaţi neputând să fie de faţă, înordinea stabilită de preşedinte, care va ţine seama şi de cererea părţilor.

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul, dpă care preşedintele îi puneîn vedere că dacă u va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despreacestea se face menţiune în declaraţia scrisă. Minorul sub 14 ani nu depune jurământ, însă i seatrage atenţia să spună adevărul.

Preşedintele va cere martorului să arate datele personale de identificare, locuinţaşi vârsta, dacă este rudă sau afin cu una dintre părţi şi în ce grad, dacă se află în serviciul

vreuna dintre părţi, dacă este în judecată, în dşmănie sau în legături de interes cu vreuna dintre părţi.Se trece apoi la ascultarea propriu-zisă a martorului care va arăta îmrejurările pe

care le cunoaşte şi va răspunde la întrebările preşedintelui, ale părţii care l-a propus, ale părţiiadverse şi, eventual, ale preşedintelui. Martorul nu are voie să citescă un răspuns scris maiînainte însă, cu încuviinţarea preşedintelui, se poate folosi de însemnări cu privire la cifre saudenumiri.

Potrivit art. 197 alin (3) C. proc. civ. dacă instanţa consideră că întrebarea nu poate duce la dezlegarea pricinii, este jignitoare sau tinde să dovedescă un fapt a căruidovedire este prohibită de lege, nu o va îcuviinţa, dar la cererea părţii va trece în încheierea deşedinţă atât întrebarea,cât şi motivul pentru care s-a înlăturat.

Mărturia se face oral, dar este consemnată în scris de către grefier, după dictarea judecătorului sau, după caz, a preşedintelui instanţei. Ea va fi semnată pe fiecare pagină şi lasfârşitul ei de către judecător, grefier şi martor, după ce acesta din urmă va lua cunoştiinţă deconţinutul ei. Dacă martorul nu vrea sau nu poate să semneze se va face menţiune despreaceastă îmrejurare.

După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă, dacă instanţa u dispune altfel.Martorul poate cere să i se plătească toate cheltuielile de drum şi să fie despăgubit

după starea sau îndeletnicirea sa şi potrivit cu depărtarea domiciliului şi timpul pierdut. Înaceastă situaţie, instanţa pronunţă o încheiere care este executorie (art. 200 C. proc. civ.).

6.2.2.4. Aprecierea declaraţiilor martorilor Judecătorul are de constatat, succesiv, două aspecte: dacă martorul este sincer, iar

apoi, presupunînd că martorul este de bună-credinţă, dacă declaraţia lui corespunde realităţii.

56



Sinceritatea martorului se apreciază cu ajutorul unor aspecte de fapt variabile dela o speţă la alta.

După ce a stabilit sinceritatea martorului, instanţa trebuie să aprecieze în cemăsură depoziţia acestuia reflectă realitatea.

Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei care, după ceevaluează critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatatede martori, pronunţându-se cu privire la măsura în care au fost dovedite.

Secţiunea a IV –aIncidente procedurale ce pot să apară în cursul judecăţii

1.Suspendarea judecăţii

1.1. NoţiuneaPrin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului judecăţii datorită apariţiei

unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, ori independentede voinţa lor, când părţile sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.

Cazurile generale de suspendare sunt reglementate de art. 242-244 C.proc.civ., dar sunt şi cazuri de suspendare prevăzute în alte articole din Codul de procedură civilă sau în alteacte normative.

În funcţie de cazurile care o determină, suspendarea poate fi: voluntară şilegală.Aceasta din urmă poate fi de drept şi facultativă sau judecătorească. Trebuie precizat cănoţiunile de suspendare voluntară şi de suspendare legală, utilizate numai în doctrină şi în

practică, nu sunt riguros exacte, deoarece, în toate situaţiile, cazurile de suspendare sunt prevăzute de lege, care, de altfel vorbeşte de suspendare de drept şi de posibilitatea instanţei

de a suspenda judecata, iar nu de suspendare legală.

1.2. Suspendarea voluntarăAcest incident intervine datorită manifestării de voinţă a părţilor, care poate fi

expresă sau tacită.Art. 242 C.proc.civ. prevede două cazuri de suspendare voluntară:

- când amândouă părţile o cer;- dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, deşi toate părţile au

fost legal citate şi nici nu s-a cerut de către cel puţin una din părţi judecarea în lipsă.Suspendarea judecăţii în cele două cazuri constituie un atribut constitutiv al

principiului disponibilităţii procesuale. Ea se întemeiază pe voinţa expresă sau prezumată a părţilor de a nu mai continua judecata.

Primul caz de suspendare voluntară a judecăţii este o aplicare a dreptului părţilor dea dispune de obiectul procesului, de soarta acestuia. Acordul părţilor în vederea suspendării

poate avea scopuri diferite, cum ar fi o posibilă tranzacţie, o plată viitoare la care se obligă pârâtul etc. Dacă părţile nu solicită suspendarea judecăţii, instanţa nu este îndreptăţită să odispună din oficiu, spre exemplu în vederea suplimentării probelor cu audierea unui martor ale cărui nume şi domiciliu nu sunt cunoscute.Iar faptul că printr-un protocol , încheiat înafara instanţei, părţile ar fi convenit suspendarea judecăţii nu poate fi luat în considerare ca unacord la suspendarea judecăţii, câtă vreme, în instanţă, una din părţi s-a opus măsuriisuspendării.

Al doilea caz de suspendare voluntară rezultă din voinţa tacită a părţilor de a nu

57



mai continua judecata, dedusă din împrejurarea că nici una dintre ele nu se prezintă latermenul de judecată. Dacă se prezintă o parte, în temeiul art.152 C.proc.civ. , instanţa vatrece la judecată.

Neprezentarea reclamantului la termenul de judecată nu atrage respingerea cereriica nesusţinută, ci, dacă pârâtul este prezent, instanţa va trece la judecată, iar dacă lipseşte şi

pârâtul şi nici nu s-a cerut judecarea în lipsă, instanţa va dispune suspendarea judecăţii. Prinexcepţie, la judecarea la primă instanţă a cererilor de divorţ, lipsa nejustificată a reclamantuluila unul din termenele de judecată are drept consecinţă respingerea cererii sale canesusţinută(art.616 C.proc.civ.), pârâtul neputând cere continuarea judecăţii, afară de cazul încare a formulat , în termen, cerere reconvenţională, judecata acesteia din urmă nefiindinfluenţată de lipsa reclamantului din cererea de chemare în judecată. Pârâtul care este prezentîn sala de judecată nu poate fi obligat să răspundă la strigara pricinii, întrucât el poate aveainteresul de a se dispune suspendarea, iar nu de a se trece la judecarea pricinii. Dacă însă arăspuns, pârâtul nu mai poate cere suspendarea judecăţii, deoarece , pe de o parte, cerinţeleimpuse de art.242 C.proc.civ. nu sunt îndeplinite, iar, pe de altă parte, lipsind reclamantul,nuse poate aplica nici dispoziţia înscrisă în art.242 pct.1 C.proc.civ. , care presupune acordulexpres al ambelor părţi.

Suspendarea judecăţii poate fi evitată totuşi, astfel cum prevede în mod expresart.242 alin.(2) C.proc.civ., în cazul în care una dintre părţi a cerut judecarea în lipsă. Cerereade soluţionare a procesului în lipsă poate fi formulată o dată cu cererea de chemare în

judecată, iar de pârât prin întâmpinare.Cererea poate fi formulată însă şi ulterior de către unadin părţi, la oricare din termenele de judecată. Doctrina a dat însă o interpretare raţionalătextului invocat şi a apreciat că şi o cerere verbală făcută în instanţă produce aceleaţi efecte

procedurale. Instanţa este obligată să ia act de această cerere şi să o consemneze în modcorespunzător în încheierea de şedinţă. În cazul casării şi al rejudecării unei cauze este necesar să se formuleze o nouă cerere pentru soluţionarea cauzei în lipsă;în caz contrar, instanţatrebuie să dispună suspendarea judecăţii.Această soluţie trebuie promovată şi în ceea ce

priveşte judecata în faţa instanţelor de control judiciar. Norma înscrisă în art.242 pct 2 C.proc.civ. este imperativă, astfel încât, dacă suntîntrunite cerinţele acestui text, instanţa trebuie să suspende judecata, fără a mai efectua vreunalt act de procedură. Pentru ambele cazuri de suspendare voluntară la care se referă art.242C.proc.civ., judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi, care vatrebui să plătească şi 50% din taxa pe care a plătit-o pentru cererea a cărui judecată s-asuspendat, la care se adaugă şi un timbru judiciar .Dacă suspendarea s-a pronunţat în temeiulart.242 pct.2, reluarea judecăţii poate fi cerută şi de către procuror, dacă nu este vorba deacţiuni cu caracter strict personal.În orice caz, instanţa nu poate repune din oficiu cauza pe rolşi să rezolve în fond procesul.

1.3. Suspendarea legală de dreptSuspendarea legală de drept a judecăţii este aceea pe care instanţa de judecată este

obligată să o pronunţe ori de câte ori constată ivirea unui caz anume prevăzut de lege.Potrivit art. 243 alin (1) C.proc.civ., judecata pricinilor se suspendă de drept:- prin moartea părţilor Se are în vedere ipoteza în care partea a decedat ulterior introducerii cererii, textul

nefiind aplicabil în cazul în care, în momentul sesizării instanţei, cel chemat în calitate de pârât este decedat, caz în care reclamantul trebuie să îşi modifice cererea, în sensul de achema în judecată pe moştenitori, sub sancţiunea anulării cererii;

- prin punerea sub interdicţie sau prin punerea sub curatelă a uneia dintre părţi;- prin moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a intervenit cu mai puţin de 15

zile înainte de termenul de judecată; -prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului.

58



S-a arătat că suspendarea judecăţii intervine şi în cazul în care minorul îndeplineştevârsta de 14 ani în cursul procesului(când reprezentarea legală se transformă în asistare),

pentru ca minorul respectiv să fie introdus în proces.- prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra

reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.Din cel de al doilea alineat al aceluiaşi articol rezultă că suspendarea va interveni

numai dacă aceste împrejurări s-au ivit înainte de închiderea dezbaterilor;dacă însă au apărutdupă acest moment procesual, ele nu împiedică pronunţarea hotărârii.

Această dispoziţie legală este logică, avînd în vedere că suspendarea de drept are cascop asigurarea dreptului de apărare al părţilor şi contradictorialitatea, însă, prin ipoteză,

părţile au discutat în contradictoriu elementele de fapt şi de drept ale pricinii.Dacă însă, cuocazia deliberării, instanţa constată că anumite aspecte ale speţei au rămas nelămurite şidispune repunerea pe rol, ivirea vreunuia din împrejurările menţionate în art.243 alin.1C.proc.civ, atrage suspendarea judecăţii.

Ţinând seama de raţiunile care determină suspendarea judecăţii doctrina aconsiderat, pe bună dreptate, că instanţa poate acorda în toate cazurile un termen pentruîndeplinirea exigenţelor impuse de lege: introducerea moştenitorilor, numirea tutorelui saucuratorului, numirea judecătorului sindic etc.

Alături de cazurile prevăzute de art.243 C.proc.civ., suspendarea de drept a judecăţii mai intervine şi în alte situaţii, prevăzute de alte texte de lege. Astfel:

- art. 21 c.proc.civ dispune că instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul decompetenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în dreptsă hotărască asupra conflictului.Suspendarea va persista până la rezolvarea conflictului decompetenţă.

- art. 31 alin.(3) C.proc.civ. prevede că în cursul judecării cererii de recuzare nu seva face nici un act de procedură, ceea ce echivalează cu o suspendare de drept a procesului încare a fost invocată excepţia de recuzare.Suspendarea durează până la rezolvarea cererii de

recuzare. - art.155 alin. (2) C.proc.civ. arată că, dacă, după o amânare a judecăţii în temeiulînvoielii părţilor, acestea nu stăruie, judecata va fi suspendată şi nu va fi redeschisă decâtdupă plata sumelor prevăzute de legea timbrului pentru redeschiderea pricinilor;

- art.19 alin (2) C.proc.pen. consacrând regula penalul ţine în loc civilul, dispune că judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale;

- art. 23 alin (5) din Legea nr. 47/1992 prevede că pe perioada soluţionării excepţieide neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.

1.4.Suspendarea legală facultativăSuspendarea legală facultativă este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Potrivit art. 244 alin (1) C.proc.civ. instanţa poate suspenda judecata:- când dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa

unui drept ce formează obiectul altei judecăţi- când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire

hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauză.Primul caz de suspendare legală a judecăţii se referă la existenţa unor chestiuni

prejudiciale, a căror soluţionare ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei.Este însă necesar ca problema de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces să facă obiectulunei alte judecăţi în curs de desfăşurare, adică să existe o altă judecată pendente.

Cât priveşte cel de al doilea caz de suspendare facultativă menţionăm că o aplicarea cestui text se face în art.183 C.proc.civ. potrivit căruia, dacă partea care defaimă înscrisul ca

59



fals arată pe autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda judecata pricinii,înaintând procurorului înscrisul şi procesul verbal ce trebuie încheiat.

Suspendarea în baza acestiui caz nu se poate dispune pe baza unor simple ipotezesau afirmaţii imprecise, ci este necesar să se fi declanşat urmărirea penală şi totodată, ca

partea să învedereze instanţei în ce măsură constatarea infracţiunii ar influenţa soluţia din pricina civilă.

Alături de cele două cazuri mai există şi alte cazuri de suspendare facultativă a judecăţii.

Astfel:- art. 40 alin 2. C.proc.civ. prevede că, în cazul în care s-a formulat o cerere de

strămutare, preşedintele instanţei competente să soluţioneze această cerere poate să ordone,fără citara părţilor, suspendarea judecării priciniii, comunicând de urgenţă această măsurăinstanţei sesizate cu pricina a cărei strămutare s-a solicitat.Suspendarea judecăţii va dura pânăla rezolvarea cererii de strămutare.

- art. 155 C.proc.civ. dispune că instanţa poate suspenda judecata când constată cădesfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinireaobligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau încursul judecăţii, situaţie în care instanţa va arăta în încheiere care anume obligaţii nu au fostrespectate.

1.5. Procedura şi efectele suspendăriiSuspendarea judecăţii se dispune printr-o încheiere care poate fi atacată cu recurs,

în mod separat.Recursul poate fi declarat cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotrivaîncheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.Încheierea desuspendare a judecăţii poate fi atacată numai o singură dată cu recurs.

Prin încheierea de suspendare a judecăţii, instanţa nu se dezinvesteşte de

soluţionarea pricinii, dar procesul rămâne în nelucrare şi orice act de procedură efectuat întimpul suspendării judecăţii este lovit de nulitate, nulitate care este insă, relativă.Suspendarea judecăţii operează în bloc, adică faţă de toate părţile din proces.

În cazul suspendării voluntare a judecăţii, data la care s-a dispus suspendarea constituiemomentul de la care începe să curgă termenul de perimare.

Reluarea judecăţii se face fie din oficiu, fie print-o simplă cerere în care se va arătanumărul dosarului, data şi cauza suspendării, relaţii în legătură cu dispariţia cauzei desuspendare şi solicitarea repunerii pe rol a cauzei. Instanţa va fixa un temen şi va cita părţile.

Secţiunea a V – a

Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil Definiţie

Prin acte de dispoziţie sunt desemnate acele manifestări de voinţă ale părţilor din proces, cu privire la drepturile subiective (pretenţiile deduse judecăţii) sau la mijloacele procesuale prin care se pot recunoaşte sau realiza aceste drepturi.

Ele fac parte din conţinutul principiului disponibilităţii, Codul de procedură civilăreglementând trei categorii de asemenea acte: desistarea, achiesarea şi tranzacţia judiciară. 1. Desistarea

Desistarea reclamantului se poate prezenta sub două forme:- renunţarea la acţiune (reglementată de art. 246 C.proc.civ.);

- renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii (art. 247 C.proc.civ.)

60



1.1. Renunţarea la acţiune1.1.1.Noţiune

Este un act procesual de dispoziţie făcut de reclamant în scopul de a pune capăt procesului civil început.

Este un act individual şi personal, astfel încât nu se poate face prin mandatar, nicichiar avocat decât cu procură specială şi autentică. Reclamantul trebuie să aibă capacitatea dea dispune.

1.1.2. Procedura renunţării la judecatăRenunţarea la judecată poate fi făcută oricând în cursul judecăţii, fie verbal în

şedinţa de judecată, consemnându-se într-un act de renunţare, fie prin cerere scrisă.În funcţie de momentul renunţării, efectele acesteia sunt diferite.

Astfel, dacă renunţarea se face înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, reclamantul nu va datora cheltuieli de judecată. Dacă renunţarea se faceîntre momentul comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, dar mai înainte de a seintra în dezbateri, pentru renunţare nu este necesar consimţământul pârâtului, dar reclamantulva datora, la cerere, cheltuieli de judecată.

După intrarea în dezbaterea fondului, renunţarea la judecată nu se mai poateefectua decât cu consimţământul pârâtului.

Instanţa, în situaţia renunţării are un rol diminuat, ea verificând doar condiţiile devalabilitate ale actului de renunţare (capacitate, consimţământ, obiect şi cauză), precum şiîmrejurarea dacă prin renunţare nu se încearcă o fraudă la lege sau eludarea unor dispoziţiilegale imperative.

De asemenea, judecătorul are obligaţia să atragă atenţia reclamantului asupraconsecinţelor juridice ale renunţării.

1.1.3. Efectele renunţării la judecatăInstanţa ia act de renunţare printr-o încheiere, dispunând închiderea dosarului.

Încheierea de renunţare la judecată poate fi atacată numai cu recurs.

Dacă dreptul dedus judecăţii nu s-a prescris, reclamantul va putea introduce o nouăcerere cu acelaşi obiect, încheierea de renunţare la judecată nebucurându-se de autoritate delucru judecat.

Deoarece renunţarea la judecată este un act individual, renunţarea la judecatăfăcută de un reclamant, în cazul coparticipării active, nu produce nici un efect faţă de ceilalţireclamanţi care doresc să continue judecată; de asemenea renunţarea făcută faţă de un pârât,în cazul copartcipării procesuale pasive, nu produce nici un efect asupra celorlalţi, faţă de care

procesul va continua.

1.2. Renunţarea la dreptul subiectiv1.2.1. Noţiune

Este un act de dispoziţie mai energic decât renunţarea la judeactă întrucât, prinrenunţarea la însuşi dreptul subiectiv pretuins, reclamantul pierde posibilitatea de a se maiadresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificareaaceluiaşi drept.

Reclamantul trebuie să aibă capacitate de exercuţiu şi să fie vorba de un drept cu privire la care se poate dispune.

1.2.2. Procedură

61



Renunţarea la dreptul subiectiv se poate face oricând în cursul judecăţii (chiar înapel şi recurs), fie verbal în faţa instanţei, fie prin înscris autentic. Nu este nevoie deconsimţământul pârâtului.

Judecătorul are aceleaşi obligaţii ca şi în cazul renunţării la judecată.1.2.3. EfecteDacă renunţarea la drept se face înaintea primei instanţe, aceasta ia act de renunţare

şi pronunţă o hotărâre, susceptibilă de recurs, prin care va respinge în fond cerereareclamantului.

Dacă pârâtul solicită, reclamantul este obligat la plata cheltuielilor de judecată.Hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat.

Dacă renunţarea se face în faţa instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fianulată în tot sau înparte în măsura renunţării. Soluţia este aceeaşi şi în cazul în carerenunţarea se face în faţa instanţei de recurs. 2. Achiesarea

Are, la rândul său, două forme:- achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului;- achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată.2.1. Achiesarea la pretenţii2.1.1. NoţiuneEste acel act de dispoziţie al pârâtului, prin care acesta renunţă, total sau parţial, la

mijloacele procesuale pe care legea i le pune la îndemână pentru a se apăra.Este un act individual şi personal, putând fi făcut doar oral în faţa instanţei sau prin

înscris autentic.Pârâtul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

Achiesarea poate fi făcută doar prin mandatar cu procură specială şi autentică învederea achiesării.

Achiesarea la pretenţii poate fi totală sau parţială, în măsura recunoaşterii acestora.

Codul de procedură civilă regementează doar achiesarea parţială, în art. 270.2.1.2. ProcedurăAchiesarea se poate face în faţa primei instanţe pânâ la închiderea dezbaterilor pe

fondul cauzei.Instanţa de judecată are aceleaşi obligaţii ca şi în cazul renunţării la judecată.2.1.3. EfecteLuând act de achiesare, instanţa va pronunţa o hotărâre nesusceptibilă de apel, prin

care va condamna pârâtul la ceea ce a solicitat reclamantul, fie în totalitate, fie în parte, înmăsura recunoaşterii.

Hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat.2.2. Achiesarea părţii la hotărârea pronunţată

Prin acest act de dispoziţie parte care a pierdut procesul renunţă la dreptul de aexercita căile de atac prevăzute de lege.

Achiesarea la hotărârea poate fi expresă sau tacită.Ea poate fi făcută oral în faţa instanţei, imediat după pronunţarea hotărârii,

ulteriorîn faţa preşedintelui instanţei sau prin înscris autentic (art. 267 C.proc.civ.).Partea poate renunţa la calea de atac şi în cursul judecării acesteia.

Achiesarea tacită la hotărâre rezultă din faptul că partea execută de bună voiehotărârea, prezumându-se că ea a renunţat la atacarea hotărârii respective.

3. Tranzacţia judiciară3.1. Noţiune

62



Tranzacţia judiciară reprezintă contractul prin care părţile sting un proces început, prin concesii recirpoce, constând în renunţări reciproce la pretenţii ori în prestaţii noi săvârşitesau promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul litigios.

Tranzacţia judiciară este reglementată în art. 271-273 C.proc.civ.Pentru a putea încheia valabil o tranzacţie judiciară părţile trebuie să îndeplinească

toate condoţiile pentru încheierea valabilă a oricărei convenţii: capacitate, consimţământ,obiect, cauză.

Fiind un act de dispoziţie, mandatarilor, pentru a tranzacţiona, le este necesară o procură specială şi autentică.

Instanţa de judecată are aceleaşi obligaţii ca şi în cazul renunţării la judecată3.2. Procedura

Părţile care decid să tranzacţioneze se pot prezenta în acest scop la termenul de judecată, sens în care tranzacţia va fi consemnată în faţa instanţei şi poate fi primită de unsingur judecător.

Hotărârea se va pronunţa de instanţă în şedinţă publică.Dacă părţile se prezintă pentru a tranzacţiona în afara termenului de judecată,

instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.Tranzacţia părţilor va constitui dispozitivul hotărârii.

3.3. Efecte

Instanţa ia act de tranzacţie şi pronunţă o hotărâre, numită hotărâre de expedient,care va avea ca dispozitiv conţinutul tranzacţiei părţilor.

Hotărârea de expedient este definitivă, putând fi atacată numai cu recurs.Ca orice act juridic, ea poate fi atacată şi pe calea unei acţiuni în anulare.

Dacă una din părţi nu îşi execută de bună voie obligaţiile asumate prin hotărâre,aceasta poate fi pusă în executare.

Hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat.

IV. ETAPA DELIBERĂRII I PRONUN ĂRII HOTĂRÂRIIȘ Ț

Sec iunea I – Deliberarea i pronun area hotărâriiț ș ț

Etapa anterioară, a dezbaterilor, a avut rolul de a forma convingerea judecătorilor cu privire la hotărârea ce urmează să fie pronun ată.ț

După ce dezbaterile s-au închis, judecătorii deliberează în secret asupra solu iei ceț

urmează să o dea.Dacă procesul nu este dificil, deliberarea poate avea loc chiar în edin ă.ș ț Dacă

instan a nu poate hotărî în aceea i zi,ț ș pronun area se amână, dar fără a depă i termenul de 7 ț ș zile.

Dacă completul este format din mai mul i judecători, după deliberare, pre edinteleț ș adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în func ie, el pronun ându-se ultimul.ț ț Dacă s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii, care se semnează,sub sanc iunea nulită ii, de către judecători. Dacă este cazul va fi men ionată opinia separată aț ț ț

judecătorilor afla i în minoritate.ț

În cazul în care nu se întrune te majoritatea,ș cauza se judecă din nou în complet dedivergen ă ț (în complet intră: pre edintele sau vicepre edintele instan ei ori un judecător ș ș ț

desemnat de pre edinte)ș în aceea i zi sau în cel mult 5 zile.ș

63



Păr ile vor fi din nou citate, întrucât în acest caz nu au termenul în cuno tin ă.ț ș ț

Dezbaterile se reiau asupra punctelor rămase în divergen ă.ț

Dacă i după judecarea divergen ei,ș ț vor fi mai mult de două păreri, judecătorii alecăror păreri se apropie mai mult sunt datori să dea o solu ie cu majoritate.ț

În cadrul deliberării se cer a fi rezolvate toate cererile formulate de păr i, indiferentț dacă acestea au caracter principal, accesoriu sau incidental.

Potrivit principiului continuită ii, hotărâreaț trebuie pronun ată de judecătorii în fa aț ț cărora păr ile au pus concluzii, deci a avut loc judecata.ț

În stabilirea hotărârii ce o va pronun a în pricina cercetată, judecătorul va porni deț la ra ionamentul i mijloacele de dovadă propuse de reclamant, le va confrunta cuț ș ra ionamentul i mijloacele de dovadă propuse de pârât i apoi, raportându-se la textele deț ș ș lege, principii, practica judiciară etc., va re ine faptele dovedite, î i va formula un punct deț ș vedere, apreciind pertinen a i concluden a mijloacelor i ra ionamentelor propuse de păr i,ț ș ț ș ț ț urmând să realizeze un model ce va duce la solu ia ce o va prezenta.ț

Prin solu ia pe care o dă,ț judecătorul tran ează litigiul,ș înlocuind lipsa de acorddintre păr i, prin cuvântul său, pe care, la nevoie, îl poate impune.ț

Cu ocazia deliberării, instan a poate să pronun e următoarele solu ii:ț ț ț

- respingerea cererii;- admiterea cererii;- admiterea în parte a cererii;- anularea cererii, respingerea ca inadmisibilă, invocarea puterii de lucru judecat,

perimarea, închiderea dosarului.În urma deliberării, rezultatul se consemnează pe scurt într-un act de procedură ce

poartă denumirea de minută i care va constitui dispozitivul hotărârii.ș

Minuta poate fi scrisă de unul din membrii completului de judecată, pe cererea dechemare în judecată, pe ultima încheiere sau pe file separate. În minută se va face men iuneț sub pedeapsa nulită ii cu privire la data la care s-a pronun at i că pronun area s-a făcut înț ț ș ț

edin ă publică.ș țMinuta se semnează de to i judecătorii i de grefier, sub sanc iunea nulită ii,ț ș ț ț pentru

a se asigura neschimbarea hotărârii pronun ate, pentru a se putea verifica legalitatea hotărâriiț pronun ate i legalitatea compunerii completului de judecată.ț ș

Solu ia astfel redactatăț se pronun ă în numele legii în edin ă publică,ț ș ț chiar în lipsa păr ilor. După pronun are judecătorii nu pot reveni asupra părerii lor.ț ț

Sec iunea a II-a – Hotărârea judecătoreascăț

1. No iuneț

Hotărârea judecătorească este actul final al judecă ii, act cu caracter jurisdic ional,ț ț trăsătură ce îl diferen iază de actul administrativ.ț

Hotărârile prin care instan a rezolvă fondul cauzei se numesc sentin e.ț ț

Hotărârile prin care instan ele se pronun ă asupra apelului, recursului, recursului înț ț interesul legii i recursul în anulare, ori rezolvă în ultimă instan ă fondul după casare seș ț numesc decizii.

Toate celelalte hotărâri date de instan ă în timpul judecă ii se numesc încheieri.ț ț

2. Clasificarea hotărârilor judecătore tiș

Se poate face după mai multe criterii:

64



2.1. După durata ac iunii lor:ț

a) hotărâri propriu-zise, care rezolvă fondul i au o ac iune, de regulă, nelimitată înș ț timp;

b) hotărâri provizorii, care au caracter temporar, prin ele se iau măsuri vremelnice întimpul procesului (de exemplu, în timpul divor ului se iau hotărâri cu privire la încredin areaț ț copiilor, folosirea locuin ei, obliga ia de între inere).ț ț ț

2.2. După cum există sau nu posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs:a) hotărâri nedefinitive, sunt acele hotărâri care pot fi atacate cu apel;b) hotărâri definitive, împotriva lor nu se poate exercita apelul, dar pot fi atacate cu

recurs (art. 377 alin. 1 C. pr. civ.);c) hotărâri irevocabile, hotărârile care nu mai pot fi atacate cu recurs (art. 377 alin.

2 C. pr. civ.).2.3. După cum pot sau nu să fie puse în executare:

a) executorii, sunt cele pronun ate în ac iuni în realizarea dreptului, dacă suntț ț definitive sau se bucură de execu ie vremelnică;ț

b) neexecutorii, sunt pronun ate în ac iunile în constatare.ț ț

2.4. Din punct de vedere al con inutului:ț

a) integrale, cele care rezolvă în întregime procesul, dezinvestind instan a de întregț dosarul;

b) par iale,ț pot fi pronun ate de instan ă la cererea reclamantului, dacă pârâtulț ț recunoa te printr-o mărturisire pură i simplă, expres în fa a instan ei o parte din preten iileș ș ț ț ț reclamantului.

2.5. Din punct de vedere al condamnării:a) hotărâri cu o singură condamnare, sunt cele prin care pârâtul este condamnat la

efectuarea unei presta ii determinate, cum ar fi predarea unui lucru cert, determinat, a uneiț sume de bani;

b) hotărâri cu condamnări alternative, sunt cele ce prevăd o condamnare principală

i una secundară, care se va executa dacă nu este posibilă executarea celei principale (deș exemplu, se stabile te pentru pârât predarea unui bun individual determinat, iar dacă nu esteș posibil, contravaloarea bunului).

3. Redactarea, semnarea i comunicarea hotărâriiș

Grefierul de edin ă va preda dosarul judecătorilor în vederea redactării hotărârii.ș ț

Potrivit art. 261 C. pr. civ. ”Hotărârea se dă în numele legii i va cuprinde:ș

1. arătarea instan ei care a pronun at-o i numele judecătorilor care au luat parte laț ț ș judecată;

2. numele, domiciliul sau re edin a păr ilor, calitatea în care s-au judecat; numeleș ț ț mandatarilor sau reprezentan ilor legali i al avoca ilor;ț ș ț

3. obiectul cererii i sus inerile în prescurtare ale păr ilor cu arătarea dovezilor;ș ț ț 4. arătarea concluziilor procurorului;5. motivele de fapt i de drept care au format convingerea instan ei, cum i cele pentruș ț ș

care s-au înlăturat cererile păr ilor;ț

6. dispozitivul;7. calea de atac i termenul în care se poate exercita;ș

8. men iunea că pronun area s-a făcut în edin ă publică, precum i semnăturileț ț ș ț ș judecătorilor i grefierului.”ș

Hotărârea va fi comunicată păr ilor în copie, în cazul în care este necesar pentruț curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Comunicarea se va face în 7 zilede la pronun area hotărârii (art. 261 alin. 3 C. pr. civ.).ț

65



Potrivit art. 264 alin. 1 C. pr. civ. Motivarea hotărârii se face în termen de cel mult30 de zile de la pronun are. Dacă instan a a fost alcătuită din mai mul i judecători,ț ț ț

pre edintele va putea însărcina pe unul dintre ei cu redactarea hotărârii. Potrivit alin. 2 alș aceluia i articol, părerea judecătorilor răma i în minoritate va trebui redactată în acela ii timpș ș ș cu hotărârea.

4. Conţinutul hotărârii judecătore tiș

Hotărârea are trei păr i:ț

a) practicaua – se întocme te de grefier i cuprinde: arătarea instan ei care aș ș ț pronun at-o i numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sauț ș re edin a ori, după caz, denumirea i sediul păr ilor, calitatea în care s-au judecat, numeleș ț ș ț mandatarilor sau al reprezentan ilor legali i al avoca ilor; obiectul cererii. În cazul în careț ș ț

pronun area nu s-a făcut la termenul la care a avut loc judecata, practicaua va cuprindeț arătarea instan ei i a completului de judecată, celelalte men iuni fiind cuprinse în încheiereaț ș ț de edin ă de la acel termen, care face corp comun cu hotărârea.ș ț

Lipsa acestei încheieri sau nesemnarea ei de către judecători ori grefieri, atragenulitatea hotărârii întrucât, nu se poate verifica dacă s-au respectat regulile de procedură

privind legala compunere a instan ei, prezen a păr ilor, con inutul concluziilor formulate,ț ț ț ț probele administrate, modul cum au decurs dezbaterile, apreciindu-se că prin lipsa acesteiîncheieri se aduce păr ilor o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.ț

b) considerentele (motivarea) – în care judecătorii trebuie să demonstreze în modlogic deplina concordan ă dintre solu ia din cauza respectivă i realitate. Motivarea trebuie săț ț ș fie clară i simplă, precisă, concisă i fermă. Motivarea trebuie să corespundă dispozitivului,ș ș a a cum a fost întocmit în momentul pronun ării. Motivarea necorespunzătoare sauș ț nemotivarea hotărârii atrage casarea acesteia.

c) dispozitivul - cuprinde solu ia la care s-a oprit completul, concretizată în minutaț redactată cu prilejul deliberării, pronun ată în edin ă publică. Lipsa dispozitivului atrageț ș ț

nulitatea hotărârii, chiar dacă solu ia este consemnată în minută sau dacă există contradic iiț ț între minută i dispozitiv. În dispozitiv trebuie să- i găsească rezolvarea: cererea principală,ș ș cererile accesorii i incidentale, cererea referitoare la cheltuielile de judecată, cererea deș acordare a unui termen de gra ie, cererea reconven ională, cererea de chemare în garan ie.ț ț ț

În finalul dispozitivului se va men iona dacă hotărârea este supusă apelului sauț recursului i în ce termen, sau este definitivă, ori irevocabilă. Men ionarea din eroare, înș ț dispozitiv, a posibilită ii folosirii unei căi de atac sau men ionarea unei căi de atac la careț ț

partea nu avea dreptul, nu dă păr ii posibilitatea folosirii unei căi de atac dacă legea nu oț prevede i nici nu îngrăde te dreptul de a o exercita chiar dacă s-a men ionat în dispozitiv căș ș ț hotărârea este definitivă sau irevocabilă.

Hotărârea se va redacta într-un număr necesar de exemplare pentru toate persoanele

cărora trebuie să li se comunice integral. Primele două exemplare, numite originale, sesemnează de către judecători i grefier i se depun: unul la dosar, iar celălalt la mapa deș ș hotărâri. Dacă unul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, aceasta va fisemnată de pre edintele instan ei sau al completului, iar în caz de împiedicare a grefierului,ș ț hotărârea va fi semnată de grefierul ef, făcându-se men iune despre aceasta, neputându-seș ț invoca nulitatea hotărârii.

5. Efectele hotărârii judecătore tiș

Hotărârea judecătorească, ca act final al judecă ii, produce următoarele efecte:ț

a) dezinveste te instan a de solu ionarea pricinii.ș ț ț Aceasta înseamnă că, după pronun area hotărârii, judecătorul nu mai poate reveni asupra părerii sale. Excep ie facț ț

situa iile în care pot fi exercitate căile de atac de retractare (contesta ie în anulare, revizuirea),ț ț

66



îndreptarea gre elilor materiale (art. 281 C.pr.civ.), contesta ia la titlu (art. 400 alin. 1 C. pr.ș ț civ.);

b) hotărârea constituie din punct de vedere probator, înscris autentic astfel încât înce prive te constatările personale ale judecătorilor, hotărârea face dovada până la înscrierea înș fals; c) hotărârea constituie titlu executoriu, putând fi pusă în executare în termenul de

prescrip ie;ț

d) hotărârea, de regulă, constată drepturi preexistente, deci are caracter declaratoriu e) hotărârea definitivă se bucură de puterea lucrului judecat. Există însă i hotărâriș de primă instan ă nedefinitive care se bucură de putere de lucru judecat, aceasta fiind relativă,ț i se consolidează numai prin rămânerea definitivă a hotărârii. Puterea de lucru judecat esteș

reglementată ca o prezum ie legală absolută irefragabilă i ca o excep ie de fond peremptorieț ș ț i absolută.ș

Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat, atunci când a doua cerere are acela iș obiect, este întemeiată pe aceea i cauză i este între acelea i păr i, făcută de ele i în contra lor ș ș ș ț ș în aceea i calitate.ș

Capitolul IICĂILE DE ATAC

I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CĂILOR LEGALE DE ATAC

1. Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac

Evoluţia istorică a sistemului căilor legale de atac a parcus mai multe etape

semnificative pentru transformările socio-politice în diferite etape.La început regula rei iudicata pro veritate accipitur (lucru judecat se consideră

adevărat) a impus sentinţe cu valoare de adevăr absolut, concepţia despre justiţie având la bază o gândire profund religioasă; în această perioada existenţa unor remedii procesuale pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nici nu putea fi concepută, justiţia fiindconsiderată o expresie a divinităţii.

La români, în perioada de trecere spre feudalism, precum şi în epoca medievală,dreptul s-a confruntat în ceea ce priveşte stabilitatea hotărârilor şi valoarea lor de adevăr, maidegrabă cu un fenomen contrar, existând posibilitatea anulării unei hotărâri pronunţate sub odomnie anterioară decătre noul domnitor. Pe măsura înaintării în timp şi apropierii de epoca

modernă această posibilitate a fost limitată până la dispariţie, au fost create organe speciale

67



pentru exercitarea funcţiilor judecătoreşti şi, după realizarea separaţiei puterilor, s-a creat, încele din urmă, începând cu Regulamentele Organice (1831, 1832) un sistem de organeierarhizate cu atribuţii de control, care a dobândit o formă stabilă şi modernă, mai ales în

perioada reformatoare a domniei Lui Cuza.Fără îndoială, controlul hotârârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă apare ca

o necesitate din cele mai vechi timpuri. Pentru aceasta, în decursul anilor s-a organizat întoate ţările un sistem legal al căilor de atac, permiţându- se în anumite condiţii şi desfiinţareahotărârilor irevocabile.

În dreptul procesual civil român Codul din 1865 şi Legea de Organizare a ÎnalteiCurţii de Casaţie au consacrat un sistem al căilor de atac care cuprindea două căi ordinare(opoziţia şi apelul) şi patru căi exraordinare(recursul, revizuirea, contestaţia şi acţiunearecursorie)

Legea din 1929 pentru accelerarea judecţii a redus câmpul de aplicare al opoziţiei,iar Legea din 1943 a desfiinţat această cale de atac. În periada 1948-1952 sistemul căilor deatac din legislaţia noastră procesuală a suferit modificări substanţiale: recursul a fostreglementat ca o cale ordinară de atac; dispoziţiile privind apelul, recursul în interesul legii şirecursul în anulare au fost abrogate; alături de revizuire au fost introduse în Cod două căiextraordinare de atac – contestaţia în anulare şi cererea de îndreptare, care s-au numit ulterior recurs în supraveghere şi recurs extraordinar.

Prin Legea 59/1993 sistemul căilor de atac a fost din nou modificat, încercându-serevenirea la sistemul anterior. În categoria căilor ordinare de atac a fost inclus şi recursul(critica: condiţii, motive, nu e suspensiv de executare; de regulă vizează numai nelegalitatea,deci nu provoacă un control complet al hotărârii).

Acte normative de dată recentă: O.G. nr. 138/2000 (aprobată prin Lg. 32/2001)şiO.G. nr.59/2001 au adus modificări semnificative şi novatoare sistemului legal al căilor deatac: recursul a fost calificat, în mod firesc, drept o cale extraordinară de atac; la judecata înapel a fost limitată în mod substanţial posibilitatea reluării ciclului jurisidiţional după anularea

primei hotărâri; a fost suprimat motivul de recurs care viza netemeinicia hotărârii atacate; s-aintrodus un nou aliniat la recursul în anulare etc (explică, dă câteva exemple pe text).O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează,

de regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficientasupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai înanumite circumstanţe excepţionale se poate reveni asupra soluţiei de către aceeaşi instanţăcare a pronunţat hotărârea atacată, prin intermediul căilor de retractare (ex). De aceea, îndoctrină se afirmă că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiulorganizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti.

Justificarea căilor de atac se relevă astfel sub mai multe aspecte:- judecata în căile de atac reprezintă controlul exercitat de instanţele competente

asupra unei judecăţi precedente, despre care se pretinde că nu şi-a atins finalitatea;- judecata în căile de atac se justifică şi pe considerentul că nu toate elementele

cauzei se cunosc întotdeauna la prima instanţă; ele se pot descoperi mai târziu, după ce prima judecată a fost finalizată;

- prin intermediul căilor de atac se realizează şi funcţia de îndrumare a instanţelor superioare faţă de cele inferioare. Art. 315 C. proc.civ. dispune că.” În caz de casare,hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului”.Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garnaţie a respectării

drepturilor lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. Pe de altă parte, instituirea căilor legale de atac este de natură să garanteze şi

calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi respecte îndatoririle lor, îndeosebi

68



acelea privitoare la imparţialitate şi cunoaşterea temeinică a legilor: atât a celor de dreptmaterial, cât şi a celor de procedură.

1.2. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc

În sistemul nostru judiciar instanţele judecătoreşti exercită un control de legalitateşi temeinicie nu numai asupra hotărârilor judecătoreşti, ci şi asupra unor hotărâri pronunţatede alte organe cu activitate jurisdicţională şi uneori chiar asupra unor acte administrativeobişnuite, fără caracter jurisdicţional. Faţă de această împrejurare, în doctrină s-a ridicat

problema dacă situaţiile de control a unor hotărâri pronunţarte de organe din afara sistemului judiciar se încadrează în sfera controlului judiciar.

Pentru a oferi un răspuns corect trebuie să definim noţiunea de control judiciar.Astfel, controlul judiciar este considerat a fi dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui

sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica , în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreştiinferioare lor şi de a casa acele hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice.

De multe ori însă, instituţia este folosită într-un sens mai larg, incluzând şi situaţiileîn care controlul vizează hotărârile organelor din afara sistemului judicar sau acteadministrative obişnuite. Pentru a se evita aceste confuzii, doctrina de dată recentă propunelimitarea sensului noţiunii de control judiciar la definiţia dată mai sus – controlul exercitat îninteriorul sistemului judicar de către instanţele superioare asupra hotărârilor pronunţatre decătre instanţele inferioare; şi definirea unei instituţii procesuale distincte – controlul

judecătoresc.Controlul judecătoresc este definit ca fiind controlul ce se exercită de către

instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupraunor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor

judecătoreşti. Prin urmare, deşi cele două noţiuni se aseamănă prin însăşi finalitatea lor – realizarea controlului de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege,ele rămân noţiuni distincte, putând evidenţia diferenţe semnifictative:

Prin controlul judiciar se controlează hotărâri judecătoreşti (acesta are, deci, uncaracter omogen), în timp ce pe calea controlului judecătoresc se exercită controlul asupraunor acte ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judicar (ex: procesele-verbale decontravenţie – numeroase organe)(control eterogen).

Controlul judicar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac : apel,recurs, recurs în anulare, în schimb controlul judecătoresc se declanşează prin mijloace

procedurale specifice, spre exemplu: contestaţia, plângerea. Controlul judecătoresc pe cale de

acţiune se realizează de judecătorii, tribunale şi curţi de apel. În unele situaţii, controlul judecătoresc se poate declanşa şi pe calea recursului, în cazurile prevăzute de art.4 dinLg.29/1990, când se atacă în faţa secţiei de contencios administrativ acte administrative

jurisdicţionale, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale. Mijlocul procedural alacţiunii poate fi folosit nu numai în materia contenciosului administrativ, ci şi în alte cazuridetermeniate de lege. Spre exemplu, art.100 alin.1 Lg. 36/1995 reglementează acţiunea înanularea actelor notariale; art.364 C. proc. civ. reglementează acţiunea în anularea hotărâriiarbitrale.(Ex: - control realizat de judecătorie, se pronunţă o hotărâre în ultimă instanţă, susceptibilă derecurs, control realizat de către judecătorie care pronunţă o hotărâre nedefinitivă, controlrealizat de tribunal sau de curtea de apel ca instanţe de fond, hotărârile fiind susceptibile

numai de recurs: contencios-administrastiv).

69



1.3. Clasificarea căilor legale de atac

1.3.1. După condiţiile de exercitare a căilor de atac acestea se împart în căiordinare şi căi extraordinare de atac.

Căile ordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate de către oricare din părţi şi pentru orice motiv (titlul IV, cartea aII-a apelul, singura cale ordinară de atac în legislaţianoastră procesual civilă); nu este necesar ca un text să prevadă expres posibilitatea utilizăriicăii de atac respective, dar dacă se doreşte suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziţielegală expresă în acest sens (ex. art.282¹)

Căile extraordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele strict determinate de lege (titlul V, cartea a II-a): recursul, contestaţia înanulare, revizuirea, recursul în interesul legii şi recursul în anulare.

Punctul de legătură între căile exraordinare de atac îl reprezintă condiţiilerestrictive în care ele pot fi exercitate (în principal aceste condiţii restrictive se referă lamotivele pentru care aceste căi pot fi exercitate – ex: revizuirea, citeşte , art. 322; se mai potreferi la persoanele care le pot exercita: recursul în anulare: 330, instanţele competente a lesoluţiona – recursul în interesul legii: 329).

Recursul în interesul legii oferă însă o notă particulară faţă de celelalte căiextraordinare de atac pentru că exercitarea sa nu este limitată la anumite motive, doar dacăanumite chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.O parte a doctrinei consideră că această cale de atac nu ar trebui inclusă în categoria căilor extraordinare de atac, ci într-o categorie distinctă, pentru că ea nu are efecte utile pentru părţi,ci are doar rolul de a asigura o practică unitară(art.329 alin. ult.).

Importanţa practică a acestei clasificări vizează următoarele aspecte:- executarea silită a hotărârii care se atacă este suspendată de drept pe durata

termenului în care poate fi exercitată calea de atac ordinară, precum şi pe timpul judecării

acesteia, în vreme ce exercitarea căilor extraordinare de atac nu are acest efect; în unele cazurilegea prevede posibilitatea suspendării, la cererea părţii interesate(art. 300, 319¹);- cât timp este deschisă calea de atac ordinară nu se poate recurge la o cale

extraordinară de atac, în principiu însă, căile de atac extraordinare se pot folosi concomitent(– ex: contestaţia în anulare şi revizuirea, explică: motive diferite);

- în unele situaţii, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă parteainteresată putea să invoce motivul respectiv prin intemediul căii ordinare de atac, dar nu afăcut-o (ex: dacă a expirat terenul de apel, hotărârea devine nu numai definitivă, dar şiirevocabilă, astfel încât ea nu va mai putea fi atacată cu recurs – art.377; nelegalitatea

procedurii de citare pentru ziua când s-a judecat pricina şi necompetenţa instanţei nu pot fiinvocate direct pe calea contestaţiei în anulare, partea interesată fiind obligată să valorifice

aceste motive anterior prin intermediul apelului şi al recursului - 317).

1.3.2. După instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac acestea seîmpart în căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare.

Căile de atac de reformare – sunt considerate acelea care se soluţionează de către oinstanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea: apelul, recursul, recursul în anulare.

Căile de retractare – sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărâreaatacată: contestaţia în anulare şi revizuirea.

Deşi aparent nu ar fi normal ca aceeaşi instanţă să judece şi calea de atac exercitatăîmpotriva propriei hotărâri, trebuie precizat că prin căile de atac de retractare se invocăîmprejurări limitativ prevăzute de lege care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii

70



atacate (ex.). astfel încât, instanţa nu îşi controlează propria hotărâre, ci judecă uneloe aspectenoi.

3.1.3. După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe asupra căilor de atac există:

- Căi de atac devolutive – acelea care pot reedita judecata în fond, fără restricţii în privinţa administrării probelor. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-asolicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac (detalii la apel).Singura cale de atac devolutivă în dreptul nostru procesual civil este apelul. El permite o nouărejudecare a pricinii atât sub aspectul problemelor de fapt, cât şi asupra dezlegării date

problemelor de drept. În condiţiile art.304¹ şi recursul are un caracter devolutiv (citeşte,nuanţează - procedura rămâne cea de la recurs, numai înscrisuri).

- Căi de atac nedevolutive – nu presupun o rejudecare a fondului pricinii.Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raportează la calea de atac propriu-

zisă, iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective (ex: admiterearecursului poate conduce la casarea hotărârii – art.312 al.2,3 şi implică, în continuare,rejudecarea fondului; admiterea unei cereri de revizuire pentru majoritatea motivelor dinart.322 conduce la rejudecarea fondului; la fel admiterea unei contestaţii în anulare duce laanularea hotărârii atacate şi la rejudecarea fondului).

3.1.4.După sfera persoanelor care au dreptul să exercite o anumită cale da atac:- Căi de atac comune – când acest drept aparţine părţilor de la judecata în primă

instanţă sau procurorului;- Căi de atac speciale – dreptul este recunoscut numai unui anumit subiect de drept.

Au acest caracter recursul în interesul legii şi recursul în anulare care pot fi exercitate numaide către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3.1.5. În funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităţii de punere imediată în executare a hotărârii:

- Căi de atac suspensive - declararea căii de atac suspendă de drept posibilitatea

executării silite a hotărârii. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca ocale suspensivă de executare.- Căi de atac nesuspensive de executare- declararea căii de atac nu suspendă de

drept executarea. Astfel de căi de atac sunt recursul, recursul în anulare, contestaţia în anulareşi revizuirea. Prin excepţie de la această regulă , în situaţiile prevăzute de art. 300 alin.1,recursul este suspensiv de executare. Instanţa poate dispune motivat, în general cu obligaţia

pentru partea care a cerut-o de acordare a unei cauţiuni, suspendarea executării silite şi în altecazuri decât cele arătate anterior.

1.4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac

1.4.1. Legalitatea căilor de atac

Prin această regulă se înţelege faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fisupusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În afară de căile de atac prevăzute de lege nu se

pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se opţine reformarea sau retractarea uneihotărâri judecătoreşti.

Menţiunea greşită în dispozitivul hotărârii a posibilităţii folosirii unei căi de atac pecare legea nu o acordă, nu creează părţii dreptul de a formula calea de atac respectivădeoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt determinate de lege şi nu decătre instanţa de judecată.; de asemenea, nemenţionarea unei căi de atac în dispozitivulhotărârii nu conduce la închiderea dreptului de a o folosi, dacă ea este menţionată în lege.

71



Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute în lege la momentul pronunţării hotărârii, dreptul la exercitarea căii de atac născându-se chiar în acel moment. Prinurmare, modificarea legislaţiei ulterior pronunţării hotărârii în materia căilor de atac nu arenici o influenţă asupra dreptului deja născut (ex.)

1.4.2. Ierarhia căilor de atac

În principiu, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac atâta timp cât parteaare la dispoziţie o cale ordinară de atac.

Ordinea respectivă rezultă şi dintr-o serie de dispoziţii ale legii. Astfel, contestaţiaîn anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile(art.317 alin1); revizuirea poate fi exercitată şi împotriva hotărârior rămase definitive în instanţade apel (art.322 alin1).

Acest principiu funcţionează şi în raporturile dintre apel şi recurs; recursulneputând fi exercitat omissio medio, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziţie caleaordinară de atac a apelului.

În privinţa căilor extraordinare de atac legea nu prevede, de regulă, o succesiune înexercitarea lor; spre exemplu, revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare, înacelaşi timp sau invers(aşa cum s-a văzut există, uneori, ierarhie temporală şi între recurs şialte căi extraordinare de atac – contestaţia în anulare, recursul în anulare).

1.4.3. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac

Dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează prin chiar exerciţiul lui.

Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiaşi hotărâri,deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac. În caz contrar, parteainteresată sau instanţa din oficiu poate invoca excepţia puterii de lucru judecat spre a anihilacalea de atac inadmisibilă.

Unicitatea căilor de atac vizează numai apelul şi recursul nu şi celelalte căi de atac.Celelalte căi extraordinare de atac pot fi exercitate în mod repetat dacă se invocă motivediferite şi pentru fiecare cererea partea era în termenul pentru exercitarea căii de atac (nuintervenise decăderea). Spre exemplu, o cerere de revizuire poate fi introdusă în cazuldescoperirii unor înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică, o alta în situaţia în careun martor a cărui declaraţie a fost reţinută de judecător în apreciere a fost condamnat pentrumărtirie mincinoasă, o a treia cerere în cazul în care un judecător sau un expert a fost

condamnat pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc. În schimb, contestaţia în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestaţii –art.321.

1.4.4. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac

Înainte de apariţia O.G.138/2000 Codul de procedură civilă nu consacra în modexpres principiul non reformaţio in peius. Prin legea menţionată, lacuna a fost remediatăastfel că, în prezent, principiul este consacrat în art. 296 teza a II-a, potrivit cu care. “apelantului nu I se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea dinhotărârea atacată, în afară de cazul când el consimte la aceasta ori sunt aplicabile dispoziţiile

din art.293 sau 293 ¹” (aderarea la apel, apelul provocat). Principiul este aplicabil şi în recurs

72



potrivit dispoziţiilor art.316, text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata înapel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse încapitolul referitor la recurs.

Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil, face imposibilăînrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Desigur, este posibil ca, deşi a exercitatapel, părţii să-I fie înrăutăţită situaţia ca urmare a admiterii apelului exercitat de o altă parte,cu interese contrarii sau chiar de procuror (deci nu ca efect al judecării propriei sale cereri deapel, cererea sa de apel fiind respinsă. Această situaţie este justificată de doctrină (I.Deleanu,V. Deleanu) cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanţa fiindînvestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurgedin exercitarea solitară a respectivei căi de atac.

O situaţie specială apare atunci când apelul/recursul este exercitat de MinisterulPublic. Dacă apelul este exercitat în interesul exclusiv al uneia din părţi principiul îşi găseşteaplicarea ca atare; dacă însă este declarat şi pentru nesocotirea unor norme de ordine publică,atunci principiul nu mai este eficient.De efectele principiului non reformatio in peius pot beneficia şi alţi participanţi în afara celor care au declarat calea de atac; este vorba de coparticiparea necesară, reglementată de art.48alin.2, situaţie în care se aplică principiul aprecierii avantajului sigur (aminteşte, ex). Situaţiaeste asemănătoare şi în cazul soluţionării unor cereri incidente aflate într-o strânsă legătură cuacţiunea principlală (apelul reclamantului, faţă de cererea de chemare în garanţie, invers etc).Principiul enunţat îşi găseşte aplicaţie în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de

părţi.

II. APELUL

1. Noţiunea şi importanţa apeluluiApelul este o cale de atac prin intermediul căreia părţile sau procurorul pot solicita

unei instanţe superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.Apelul este tratat în Cartea a II-a a Codului de procedură civilă, titlul IV, articolele 282 – 298ca o cale ordinară de atac devolutivă, comună, de reformare şi suspensivă de executare.

Ţinând cont că activitatea de jurisdicţie presupune implicarea activă a unor persoane, chiar judecători fiind, posibilitatea strecurării unor erori de interpretare, de stabilirea faptelor sau de aplicare corectă a legii este inerentă actului de justiţie.

Este firesc, aşadar, să existe o cale de atac care să ofere părţilor posibilitatea de adeclanşa controlul judiciar asupra unor sentinţe afectate de greşeli de judecată.

Soluţionarea cauzei de către o instanţă superioară oferă garanţii pentru pronunţareaunei soluţii corespunzătoare. Este adevărat că şi instanţa superioară poate greşi, dar, ţinândcont că în general, în completul de judecată intră doi (şi un judecător) judecători, cu au maimultă experienţă profesională, de regulă, şi atent selectaţi, apelul este şi trebuie să reprezinteun remediu pentru corectarea greşelilor de judecată.

Inexistenţa unei căi ordinare de atac care să permită efectuarea unui control judiciar complet poate face ca adeseori să treacă în puterea lucrului judecat hotărâri greşite, ceea ce nueste admisibil.

Pe de altă parte, erorile instanţei de apel pot fi la rândul lor remediate de cele maimulte ori prin intermediul recursului sau prin exercitarea celorlalte căi extraordinare de atac.

Apelul este o cale de atac care menirea de a pune în valoare principiul dublului

grad de jurisdicţie. Potrivit acestui principiu, universal acceptat, orice litigiu poate trece după

73



o primă judecată în faţa unei instanţe superioare spre a fi rejudecat într-o nouă fază procesualăcare ar putea fi considerată continuarea aceluiaşi proces (nuanţează principiul triplului grad de

jurisdicţie - explicaţie).Calea procedurală a apelului, ca şi orice altă cale de atac, reprezintă şi exerciţiul

unui drept procesual important. Cu toate acestea, mai ales prin modificări de dată recentă, înnumeroase situaţii apelul a fost suprimat, din diverse raţiuni printre care două mai importante:

- caracterul redus al interesului litigios (art.282¹);- necesitatea de a soluţiona cu celeritate procesul (art.7208)

2. Condiţiile apelului

2.1. Condiţiile de fond ale apelului

Apelul reprezintă exerciţiul unui drept procesual ce determină soluţionareaaceleiaşi cauze într-o fază superioară (nuanţează!). Prin urmare, el nu este în ultimă instanţă,decât exerciţiul practic al acţiunii civile. De aceea, pentru exercitarea apelului este necesar a fiîntrunite aceleaşi condiţii ca şi cele analizate cu prilejul cercetării acţiunii civile (care?Explică de ce).

Printre condiţiile de fond ale apelului sunt şi cele privitoare la hotărârile ce potforma obiectul acestei căi de atac. Art.284-286 determină şi termenul în care poate fiexercitată această cale de atac.

2.1.1 Hotărârile susceptibile de apel

Art. 282 determină în mod explicit hotărârile care pot fi atacate cu appel; textuldetermină atât obiectul apelului, cât şi instanţa competentă să se pronunţe asupra căii de atac.

Textul enunţă principiul potrivit cu care toate hotărârile pronunţate în primăinstanţă de judecătorii şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel (indiferent dacă prin ele se soluţionează sau nu fondul cauzei: indiferent dacă hotărârea atacată a fost sau nu pusă în executare –situaţia nu este posibilă decât în cazul hotărârilor executorii de drept –ex.:ordonanţa preşedinţială sau a celor date cu executare vremelnică –ex. art. 279 –altfel apeluleste suspensiv de executare; obiectul este limitat la hotărârile date în primă instanţă -explică).

Uneori, legea declară în mod expres neapelabile anumite categorii de hotărâri: art.247 alin. 4, 246, 273 sau arată deschisă direct calea de atac a recursului, ceea ce excludeimplicit apelul: ex. art. 22, 253 alin.2 ori sustrage hotărârea oricărui control: art. 40 alin. 4.

Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă.

Pornind de la sensul extins al noţiunii de hotărâre (art. 255) observăm că există posibilitatea atacării cu apel şi a unor categorii de încheieri. Astfel, potrivit art. 282 alin.2,împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară decazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii –art.268 ( judecata reîncepe, nu estecontinuată: ex.: se invocă nelegala compunere a completului şi excepţia este respinsă, înaceastă situaţie încheierea ar putea fi atacată separat cu apel sau recurs).

Regula înscrisă în art. 282 alin.2 nu distinge după cum încheierile sunt preparatoriisau interlocutorii, instituind prezumţia că: „apelul făcut împotriva hotărârii se socoteşte făcutşi împotriva încheierii premergătoare” (alin.3). Bineînţeles, dacă hotărârea finală esteinapelabilă, acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare.

Există însă şi situaţii în care legea prevede în mod expres posibilitatea atacării

separate cu apel a încheierii –art. 6736 şi 673.

74



2.1.2. Subiectele apelului

Deoarece hotărârea pronunţată produce efecte numai faţă de părţile între care s-a purtat judecata, de regulă, numai ele pot fi subiecte al apelului.

Faţă de terţi, hotărârea nu poate produce nici un efect. Cu toate acestea, în anumitecondiţii, apelul poate fi exercitat şi de către alte persoane care pot justifica un interes, precumşi de procuror.

Părţile:A. Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile între care s-a

declanşat litigiul în faţa instanţei de judecată.Pentru a declara apel este suficient ca partea să se declare nemulţumită de hotărârea

pronunţată de către instanţa de fond. Oricare dintre părţile iniţiale se poate afla într-oasemenea situaţie, atât reclamantul cât şi pârâtul. Partea care declară apel va purta denumireade apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat; dacă ambele părţi declară apel, ele vor dobândi calităţi duble, respectiv atât de apelant cât şi de intimat.

Partea care declară apel trebuie să justifice şi un interes în exercitarea acestei căi deatac (vezi cursul referitoe la condiţiile pentru a fi parte în proces, exemple: partea care a avutcâştig de cauză în faţa primei instanţe nu justifică interesul de exercitare a căii de atac, alteex.).

Recentele modificări aduse instituţiei apelului pun în discuţie câteva concepte noi,referitoare la formele apelului. Astfel, alături de apelul principal a fost reintrodus în cod şiapelul incident. (instituţie care a existat în legislaţia noastră antebelică şi care are ca finalitatemenţinerea unui echilibru în situaţia juridică a părţilor.)

Potrivit art. 293 alin.1 : „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenuluide apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la

schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare”.

Apelul incident are finalitatea de a împiedica introducerea apelurilor în scop deşicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita şi el reformarea hotărârii atacate(ex. – utilitatea instituţiei, mai ales atunci când hotărârea primei instanţe nu are o soluţie unitară:mai multe capete de cerere, unele admise, altele respinse, părţi cu poziţie procesuală dublăetc.).

Aderarea le apel poate fi făcută valabil numai până la prima zi de înfăţişare înapel, indiferent dacă cererea este formulată înăuntrul termenului de apel sau după expirareaacestuia. Momentul introducerii cereri produce însă efecte diferite în situaţia în care apelantul

principal îşi retrage apelul.” Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta esterespins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului,

aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrultermenului de apel ea se consideră apel principal”(art.293 alin2).

Expresia aderarea la apel este evident improprie; din această formulare ar rezultacă intimatul “ vine în sprijinul apelului formulat de partea potrivnică”; este adevărat că şi el,ca şi apelantul principal, tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, dar din perspectiva

propriului interes, cu siguranţă diferit de cel al părţii potrivnice.O formulare adecvată, preluată din dreptul francez, ar fi cea de apel incident. Pe de altă parte, alături de alţi autori şinoi credem că formularea” chiar după împlinirea terenului de apel” conduce, alături de tezaultimă a art.293 alin.2, la ideea că aderarea la apel se poate face şi în interiorul termenului

pentru declararea apelului, deşi acelaşi text ne menţionează că în această situaţie nu mai

suntem în faţa unui apel incident, ci în faţa unui apel principal (explică).

75



B. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în proces sau care au intervenit în proces din proprie iniţiativă (de amintit pe scurt).O situaţie particulară are intervenientul în interesul uneia din părţi – art.56 (de amintit).

În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintrecoparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al

litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale. Situaţia este diferită încazul coparticipării procesuale obligatorii, împrejurare în care efectele apelului, dacă suntfavorabile, se extind şi asupra celorlalţi (avantajul sigur, aprecierea finalităţii actului).

Aşadar, acest drept este acordat intimatului numai dacă apelul principal ar fi denatură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces (Reclamant – apelant;

pârât – intimat; intimat – pârăt – declară apel împotriva chematului în garanţie; dacă, deexemplu, reclamantul a introdus o cerere în pretenţii împotriva a doi pârâţi, pretinzând căaceştia au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, iar prima instanţă admite cerereafaşă de un pârât, respingând-o faşă de celălalt, pârâtul care a căzut în pretenţii susşinând că nuel a săvârşit fapta ilicită, ci celălalt pârât, sau că au săvârşit-ă împreună, declară apelîmpotriva reclamantului cât şi a celuilalt pârât. În acest caz, intimatul reclamant nu ar aveainteres să formuleze un apel incident, dar ar avea interes să introducă apel împotrivaintimatului pârât, pentru ca acesta din urmă să fie obligat să-I plătească suma cerută princererea de chemare în judecată, în eventualitatea admiterii apelului principal).

C. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi altor persoane sau organe care au legitimare procesuală în baza legii, respectiv care nu invocădrepturi proprii în justiţie: autoritatea tutelară, procurorul etc (situaţie particulară – avocatul – art. 69 alin1).

Apelul nu poate fi exercitat însă în acele cazuri în care partea a renunţat expres laaceastă cale de atac (discută în acest sens şi despre achiesarea expresă la hotărâre – efect mailarg – renunţare la orice cale de atac)

Terţele persoane

1. – terţele persoane introduse în proces în condiţiile art.49-66 dobândesc calitatea de părţi;

2. – moştenitorii – art.285 – prin moartea uneia din părţi, legitimarea procesuală setransmite în favoarea moştenitorilor

3. – creditorii chirografari – art. 974 – dacă debitorul neglijează valorificareadrepturilor sale;

4. dobânditorul cu titlu particular al unui bun sau drept ce formează obiectullitigiului, dacă transmiterea dreptului a avut loc după pronunţarea hotărârii şi mai

înainte de expirarea termenului de apel;5. art.336 – în materie necontencioasă

Restul sunt terţi, prin urmare ei nu pot exercita calea de atac a apelului. Dacă sunt prejudiciaţi, în primul rând ei pot invoca inopozabilitatea hotărârii (ex. art.797 – partajul lacare nu participă toţi moştenitorii este nul –invocarea excepţiei de nulitate pe cale contestaţieila executare; în cazul unor acţiuni reale imobiliare, terţul prejudiciat poate folosi: contestaţiala executare, acţiunea în revendicare – dacă nu se află în posesia bunului sau acţiunea înconstatare). În toate aceste situaţii, terţii ar putea sesiza şi procurorul pentru exercitarea căii deatac respective.

2.1.3. Termenul de apel

76



Pentru a nu crea o nesiguranţă inadmisibilă în raporturile juridice civile, exerciţiuldreptului de apel trebuie limitat în timp. Codul se referă la acest termen în art.284-286. Primultext reglementează durata termenului de apel şi determină punctul de pornire: comunicareahotărârii instanţei de fond.

Termenul de apel de 15 zile constituie dreptul comun în materie, există însă şi

excepţii atât în ceea ce priveşte durata termenului, cât şi punctul de pornire:- ex:divorţ- art.619 alin1 – 30 zile- ex: termenul nu curge de la comunicare (regula –art.102 alin.1): în materie

necontencioasă – art.336 alin3- actele echivalente (principiul echipolenţei):

Excepţii:

- art.285 – termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel – citeşte

- art.286 – termenul de apel se întrerupe prin moartea mandatarului căruia I s-a făcutcomunicarea -citeşte tot art.

- art.103 – când partea a pierdut termenul de apel dintr-o împrejurare mai presus de voinţasa

O situaţie particulară în privinţa termenului de apel îl are în vedere pe procuror – art.284 alin.4(citeşte).

Excepţia de tardivitate a apelului poate fi invocată de partea interesată, de procuror,dar şi de către instanţă din oficiu. Apelul introdus după expirarea termenului va fi respins catardiv. Hotărârea instanţei de fond se definitivează astfel pe data expirării termenului de apel,iar nu pe data respingerii acestuia ca tardiv.

2.2. Condiţiile de formă ale apeluluiCuprinsul cererii de apel este reglementat de art. 287 alin 1 C. proc. civ care

prevede că cererea de apel va cuprinde

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, pentru persoane juridice ,denumirea şi sediul, precum şi după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţuli saude înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă apelantullocuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales din România, unde urmează să i se facăcomunicările privind procesul

2. arătarea hotărârii care se atacă – suficiente elemente de identificare – nulitatea

3.Motivele de fapt şi de drept- importanţă sub dublu aspect: se aduc la cunoştinţa instanţei motivele de nemulţumire ale

apelantului; intimatul este pus în situaţia de a-şi formula în mod judicios şi din timpapărarea.

- Apelul are caracter devolutiv: dar numai cu privire la ceea ce s-a apelat; simpla menţiuneîn cererea de apel că apelantul îşi întemeiază apelul pe concluziile scrise depuse în faţainstanţei de fond nu constituie o motivare în sensul legii.

- Art. 292 prevede că deşi dacă apelantul invocă motive arătate şi la prima instanţă, eletrebuie indicate în cererea de apel.

- Nulităţile de ordine publică trebuie cercetate din oficiu, chiar dacă nu au fost indicate

77



Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai invocaalte motive. Dar, aşa cum am mai arătat, apelantul se poate folosi totuşi şi de motiveleinvocate în faţa primei instanţe.

4. Dovezile invocate în susţinerea apelului

- art.292 face o distincţie foarte clară între mijloacele de apărare şi dovezile invocate în faţa

primei instanţe şi cele arătate în cererea de apel. Această distincţie învederează din partealegiuitorului intenţia de a supune obligativităţii arătării în cererea de apel numai a acelor dovez de care partea înţelege să se servească direct în apel.Probele folosite în faţa primei instanţe sunt considerate ca fiind câştigate cauzei,

adversarul le cunoaşte, iar instanţa superioară, în baza principiului devoluţiunii apelului, estechemată şi autorizată să le examineze prin simplu fapt al depunerii apelului, cu toate că nusunt menţionate în mod expres în cererea de apel.; art.287 trimite la art.112 – dispoziţiiaplicabile întocmai în ceea ce priveşte propunerea probelor (aminteşte pe scurt).

- cererea de apel se timbrează cu jumătate din valoarea taxei judiciare de timbruşi a timbrului judiciar, prevăzute, la momentul exercitării apelului, pentru timbrarea cererii de

chemare în judecată (explică diferenţa faţă de vechea reglementare).

2.3. Efectele apelului

Cererea de apel produce anumite efecte, dintre care unele sunt specifice:

2.3.1. Învestirea instanţei de apel

- învestirea instanţei superioare cu exercitarea controlului judiciar în limitele cererii deapel;

- instanţa dobândeşte dreptul şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei, conferindinstanţei de control posibilitatea de a realiza o nouă judecată în fond în limitele învestiriisale.

- Prelungeşte efectul suspensiv şi după expirarea termenului în care poate fi exercitatapelul, până la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel;

- Ca urmare a cererii de apel, prima instanţă nu va mai avea posibilitatea de a îndreptaeventualele erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii apelate sau de a interpretadispozitivul acesteia, deoarece apelul fiind o cale devolutivă de atac, presupune orejudecare atât în fapt cât şi în drept, ceea ce înseamnă că hotărârea primei instanţe va fiînlocuită de hotărârea instanţei de apel, chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel ajungela aceeaşi concluzie ca şi prima instanţă.

2.3.2. Efectul suspensiv de executareEste menţionat expres de art.284 alin.5.

Cât timp hotărârea este susceptibilă de apel, dacă nu s-a renunţat la dreptul de a oataca, ea nu poate fi pusă în executare, iar, odată formulat apelul, cererea preia acest efect.

Sunt exceptate hotărârile executorii de drept şi cele cu execuţie vremelnică, pronunţate în temeiul art.279. Articolul 280, îngăduie însă instanţei de apel să suspendeexecuţia vremelnică (numai cu dare de cauţiune).

Efectul suspensiv de executare nu se produce în acele cazuri în care apelantul aachiesat expres (sau tacit, în unele opinii) la hotărârea pronunţată.

78



2.3.3. Efectul devolutiv al apelului ( art.295 alin.1)

Efectul devolutiv este cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului, constândîntr-o veritabilă reânnoire, reeditare a judecăţii.

În dreptul modern se admite că apelul are caracter deplin, adică poartă asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale judecăţii. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului

se devoluează în faţa judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiunide fapt şi de drept ce-i aparţin.

Regula nu are însă un caracter absolut, ci implică limitări semnificative. Aceastălimitare este exprimată prin două adagii elocvente în această privinţă:

1.Tantum devolutum quantum apellantum – exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale; instanţa este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate încererea de apel.

Hotărârea primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluţiiledate unor caprete de cerere, ori numai referitor la anumite părţi din proces. Dacă hotărârea a

fost atacată numai parţial ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat, iar instanţa nu poate modofoca acele aspecte sau afecta părţile care nu au făcut apel.Regula însănu-şi găseşte aplicarea:

- când prin cererea de apel se tinde la anularea în întregime a hotărârii sau atunci cândobiectul litigiului este indivizibil;

- când apelul nu se limitează la anumite capete de cerereEste de reţinut că, potrivit art.292 apelantul se poate folosi şi de motivele invocate în

faţa primei instanţe (explică). Având în vedere principiul potrivit căruia devoluţiunea esteintegrală, trebuie admis totuşi că acesta este incident ori de căte ori nu rezultă o limitareexpresă.

2.Tantum devolutum quantum iudicatum – efectele apelului nu se pot răsfrângedecât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Prin intermediul apelului nuse poate, deci, lărgi cadrul procesual.

Concluzii:

a. inadmisibilitatea schimbării în apel a calităţii părţilor: noţiunea de calitate nueste folosită aici în sens procesual, ci, mai degrabă, în sens material civil; de pildă,reclamantul care a revendicat imobilul în calitate de moştenitor nu-şi va putea modificaaceastă calitate susţinând că a dobândit bunul în calitate de cumpărător (ex.2 – la procesul deieşire din indiviziune partea care a figurat ca moştenitoare nu poate apărea acum ca străină desuccesiune ca urmare a renunţării la moştenire; garantul la prima instanţă nu poate apărea în

apel ca debitor direct etc.).b. obiectul cererii evocă pretenţia dedusă în justiţie; legea nu îngăduie în nici un

mod schimbarea pretenţiilor formulate în faţa primei instanţe (termene clare chiar la judecataîn fond – art132).

c. este inadmisibilă schimbarea cauzei debendi în apel, temeiul juridic al acţiunii(exemplu). Ar fi vorba, per a contrario, de o judecată nouă, părţile fiind private de principiuldublului grad de jurisdicţie (când s-a cerut anularea unui act ca simuzlat în apel nu se poatecere anulareas lui pentru ingeratitudine; nulitatea actului pentru vicii de formă nu poate finînlocuită în apel cu nulitatea pentru vicii de consimţământ- acestea sunt noi temeiuri

juridice).

79



d. inadmisibilitatea cererilor noi în instanţa de apel – Trebuie precizat mai întâiconceptul de cerere, ţinând cont că termenul sugerează orice petiţie prin care se formulează o

pretenţie, rezolvarea unui incident procedural, amânarea, suspendarea judecăţii, protejareaunui interes etc. Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului art.294 este însă unarestrictivă – acele cereri prin care se urmăreşte valorificarea unor pretenţii direct în faţainstanţei de apel, cu excluderea primului grad de jurisdicţie (toate actele de procedură care aunatura unor cereri de chemare în judecată, în sens larg - explică).(Observaţii: micşorareaobiectului cererii în apel nu reprezintă o schimbare a acestuia, ; n-ar fi compatibilă cu

judecata în apel mărirea câtimii obiectului cererii)

Cu acest înţeles constituie cereri noi: intervenţia principală, cerereareconvenţională, cererea de chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a altei

persoane etc (excepţii: art.50 alin3 – intervenţia principală cu acordul părţilor se poate facedirect în apel; nu sunt însă considerate cereri noi nici: cererea pentru a se obţinecontravaloarea unui obiect determinat atunci când obiectul nu mai poarte fi dat în natură,retractul litigios întrucât el este doar un mijloc de apărare, cererea făcută în apel pentru primadată de a se aduce un bun la masa succesorală,datorită obiectului specific al partajului –

explică,Art.294 alin2: „excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace nu sunt

considerate cereri noi”:

- deşi nu se distinge, excepţiile de procedură pot fi valorificate în apel ţinându-se cont deregimul lor juridic (numai cele absolute sau cele relative, dar numai dacă au fost invocatein limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta le-a respins; mai pot fi invocateexcepţiile relative care vizează însăşi hotărârea atacată, întrucât asemenea neregularităţi

procedurale nu puteau fi invocate în faţa instanţei de fond).- nici mijloacele de apărare nu sunt considerate cereri noi, fie că sunt apărări de fond sau de

procedură (vezi curs IV – exemle de apărări de fond: acordarea unui termen de graţie,

beneficiul de discuţiune, dreptul de retenţie, dreptul de servitute de trecere, compensaţialegală). Cu toate acestea, trebuie analizată cu stricteţe natura juridică a mijlocului deaparare; prin intermediul său nu se poate tinde la valorificarea unor pretenţii faţă de

partea adversă sau faţă de un terţ.Tot în legătură cu efectul devolutiv al apelului trebuie menţionate şi excepţiile

conţinute în art. 294 alin2. Observaţii: numai compensaţia legală este admisibilă nu şi cea judiciară

Derogări speciale: art.50 alin.2 şi 51 – intervenţia principală şi intervwenţiaacdesorie; art.609 – cererea reconvenţională a pârâtului la divorţ, când motiveledespărţeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă.

2.4. Procedura de soluţionare a apelului

2.4.1. Depunerea cererii de apelCodul de procedură civilă cuprinde dispoziţii particulare în ceea ce priveşte

judecata apelului; cu toate acestea , în faţa instanţei de apel se aplică şi regulile de dreptcomun în diferite materii: administrarea probelor, soluţionarea excepţiilor, pronunţareahotărârii etc. De altfel, soluţia este expres prevăzută în art.298: “ dispoziţiile de procedură

privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”.

80



Potrivit art. 288 alin2: „ Apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii” – trimitrea rapidă a dosarului la instanţa competentă; necesitateasoluţionării împreună a apelurilor în situaţia în care apelurile ar fi ecercitate de părţi laintervale diferite de timp;

- sancţiunea – nulitatea expresă – art.105 alin.2

- după depunerea cererii, preşedintele instanţei de fond va înainta dosarul instanţeicompetente, împreună cu apelurile făcute numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile;

- dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea hotărârii primei instanţe (în situaţiile în careapelul nu este suspensiv de executare), apelul va fi trimis de îndată instanţei competente.

2.4.2. Măsuri prealabile la instanţa de apelArt.289 dispune că, de îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă,

preşedintele instanţei de apel va lua următoarele măsuri:

- fixează termenul de înfăţişare şi dispune citarea părţilor (dispoziţiile art.114¹ sunt

aplicabile în mod corespunzător şi ale art.113);- potrivit alin.ultim, apelurile făcute împotriva aceloraşi hotărâri vot fi repartizate la o

singură secţie a instanţei de apel; dacă apelurile din diferite motive au fost repartizate lasecţii diferite, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţiacea dintâi învestită (art.290).

2.4.3. Întâmpinarea- potrivit art.298, se aplică regulile de drept comun – art.115-117- art.291 reglementează însă o situaţie particulară, aceea a necomunicării motivelor de apel:

dacă reclamantul nu a primit în termenul prevăzut la art. 114¹alin3 motivele de apel şi

dovezile invocate el va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare (ca la art.118alin3);

- potrivit art. 291 alin.2 însă “ dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţaconstată că motivele de apel nu au fost communicate, va dispune amânarea cauzei şiefectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen instanţa vadispune, de asemenea, amânarea cauzei;(diferit de I instanţă, dacă pârâtul nu se prezintă, Izi de înfăţişare este împlinită, dacă pârâtul a fost legal citat – explică)

- nedepunerea întâmpinării- ca la fond (decăderea, cu limitele sale în privinţa apărărilor – art.170).

2.2.4. Probele în apelArt. 295 alin 2: „instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor

administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiileart.292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţioarea cauzei”;

Potrivit art. 292 alin1 : „ Părţile nu se vor putea folosi în instanţa de apel de altemotive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate înmotivarea apelului ori întâmpinare.

Înstanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultădin dezbateri”.

După cum se poate observa, principiul devoluţiunii este mărginit şi prin aceste

dispoziţii din materia probelor.

81



Din economia reglementărilor în materie rezultă următoarele categorii de probe înapel:

probele care au fost invocate la prima instanţă, indiferent dacă au fost administrate sau nu,fără să intereseze motivul pentru care nu au fost administrate; (bineânţeles că instanţa de apelverifică, la rândul său condiţiile de admisibilitate a probelor –art.167); pe de altă parte însă“probele administrate la prima instanţă rămân dobândite cauzei şi chiar simpla lor enunţareeste inutilă; probele propuse la prima instanţă şi rămase neadministrate vor putea fi ceruteinstanţei de apel prin cererea de apel sau întâmpinare (legea trece aşadar peste rigoriledecăderii – ex- decăzut în primă instanţă, soliciţi proba prin cererea de apel); probele noi şiorice mijloc nou de apărare trebuie formulate în scris”(critică – nu încurajează diligenţa

părţilor la judecata în primă instanţă care, deşi ar fi avut posibilitatea să solicite şi săadministreze anumite probe, nu au făcut-o);

Refacerea sau completarea probelor, deşi legea nu o impune, este de dorit să fiefolosită în mod excepţional, doar atunci când instanţa superioară consideră că este absolutnecesar.

2.2.5. Desfăşurarea judecăţii în faţa instanţei de apel

Poliţia şedinţei de judecată va fi exercitată de preşedintele completului în condiţiileanalizate deja; probele se vor administra după regulile folosite în faţa instanţei de fond; totastfel se vor administra şi excepţiile de procedură şi orice alte incidente survenite în cursul

judecăţii(incidentul de procedură – orice fel de contestaţie care se grefează pe cererea principală şi care este de natură să suspende, să întrerupă sau să stingă cursul judecăţii sau sămodifice soluţia): suspendarea, întreruperea, perimarea, actele de dispoziţie etc.

2.5.Soluţiile ce se pronunţă de către instanţa de apel

Reglementare art.255, art. art. 296-297 C. proc. civ.Soluţiile pe fondul cererii de apel: admitere, respingere, admitere în parte:„instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”:

- respingerea- motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate; soluţiadetermină definitivarea sentinţei date de prima instanţă ( Ex:admite…menţine);

- admiterea sau admiterea în parte - conduce la modificarea sau desfiinţarreahotărârii atacate – art.297alin. 1, art.297 alin2

Regula: rejudecarea după anulare; excepţia: trimitereCaracterul hotărârii date în apel: definitivă; rejudecarea după trimitere –

nedefinitivă; când instanţa de apel se consideră ea însăşi competentă, decizia de admitere aapelului este definitivă; dar hotărârea dată în rejudecare este nedefinitivă.

III. RECURSUL

1. Consideraţii generale

DefiniţieRecursul reprezintă o cale de atac extraordinară, prin care partea interesată sau

procurorul solicită, în condiţiile şi pentru motivele cerute de lege, desfiinţarea unei hotărâri

82



date fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională, urmărindu-se în principiu să se dispună o rejudecare a fondului, sub aspectul motivului (motivelor) de casare.

În situaţia în care recursul este exercitat împotriva unei hotărâri date fără drept deapel, potrivit art. 304¹C.proc.civ. : recursul „ nu este limitat la motivele de casare prevăzutede art. 304 C.proc.civ., instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”.

Recursul, în principiu, nu este o cale de atac suspensivă de executare.În mod excepţional, potrivit art. 300 alin1 C.proc.civ., „recursul suspendă

executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea deconstrucţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume

prevăzute de lege”.Prin urmare, hotărârea recurată este executorie, instanţa putând însă dispune

motivat suspendarea executării hotărârii recurate şi în alte cazuri, la cerere, potrivit art. 300alin.2 C. proc civ.

Procedura de urmat în această situaţie este cea prevăzută în art. 300 alin.3C.proc.civ. potrivit cu care: „Suspendarea la cerere a executării hotărârii poate fi acordată numai după depunerea unei cauţiuni ce se va stabili prin încheiere, cu ascultarea părţilor încamera de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt, chiar înainte de primul termen de judecată dacă este cazul ”. „Pentru motive temeinice instanţa poate reveni asupra suspendării acordate,dispoziţiile alin.3 aplicându-se în mod corespunzător”(alin.5).

2. Elementele recursului

2.1. Obiectul recursului

Art. 299 alin.1 C.proc.civ. , cu privire la obiectul recursului, dispune: „ Hotărâriledate fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse apelului”.a. Hotărârile date fără drept de apelIdentificăm în legea procesual civilă asemenea hotărâri:

- hotărârea dată pentru soluţionarea unui conflict de competenţă este susceptibilănumai de recurs în cinci zile de la comunicare (art. 22 alin.5 C.proc. civ.);

- hotărârea prin care se constată perimarea cererii de chemare în judecată estesusceptibilă de recurs în cinci zile de la pronunţare (art. 253 alin.2 C.proc.civ.);

- hotărârea dată în materie de revizuire atunci când revizuirea s-a cerut pentruhotărâri potrivnice (art. 322 pct.7 şi 328 alin.2 teza1 C.proc.civ);

- potrivit art. 282¹C.proc.civ. intră în categoria hotărârilor date fără drept de apelşi : „hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă introduse pe cale principală privind

pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv(vechi –n.n.) atât în materie civilă cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii precum şicele referitoare la înregistrarea în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii”etc. „hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotrivahotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate” etc.

b. Hotărâri date în apel

83



Aceste hotărâri sunt supuse recursului indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nufondul pricinii ori numai un incident procedural şi fără a interesa dacă apelul a fost admis,respins, anulat sau perimat.

Cum recursul nu poate fi exercitat omisso medio, fiind o cale de atac subsecventăapelului, în situaţia în care apelul a fost anulat ca netimbrat, respins ca nemotivat sau ca tardivformulat, recursul nu poate viza decât aceste aspecte, nu însuşi fondul cauzei.

c. Hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţionalăIntră, spre exemplu, în această categorie „hotărârile instanţelor judecătoreşti

prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publicecu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate”(art.282¹C.proc.civ.).

d. Încheierile susceptibile de recursÎntâlnim în materia dreptului procesual civil şi situaţii în care încheierile

judecătoreşti pot fi atacate cu recurs, separat de fondul cauzei. Spre exemplu:- potrivit art. 244¹C.proc.civ. asupra suspendării procesului, instanţa în toate

cazurile se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs separat. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului procesului, atât împotriva încheierii princare s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea derepunere pe rol a procesului.

Împotriva încheierilor premergătoare însă, se poate face recurs numai odată cufondul, recursul socotindu-se făcut şi împotriva acestora (art.282 alin. ultim şi 316C.proc.civ.).

2. 2. Subiectele recursului

Subiect al recursului este cel care are vocaţia să exercite această cale de atac.Întră în această categorie:a. Părţile litigante – cele care au participat ca reclamante şi pârâte la judecat în fond

şi apoi la judecata în apel, denumite în recurs, recurent şi intimat.Recurentul trebuie să aibă interes în promovarea recursului, cu alte cuvintehotărârea trebuie să fie defavorabilă părţii care o atacă.

În cazul coparticipării procesuale, fiecare coparticipant poate exercita recursul,efectele acestuia răsfrângându-se, de regulă, asupra coparticipantului recurent, nu şi asupracoparticipanţilor care nu au exercitat recursul.

b. Terţele persoane (intervenienţii voluntari sau forţaţi) – care au intrat în proces încondiţiile art.49-66 C.proc.civ.: intervenientul principal, chematul în judecată, chematul îngaranţie, persoana arătată ca titular.

Intervenienţii principali sau cei forţaţi, participanţi la judecata în primă instanţă, nuvor putea exercita recursul decât dacă, anterior, au exercitat calea de atac a apelului.

Pe de altă parte, părţile (toate) care nu au atacat cu apel hotărârea primei instanţevor putea face recurs împotriva hotărârii instanţei de apel (când apelul a fost promovat de alte

părţi) doar dacă instanţa de apel le va crea o situaţie mai grea decât aceea creată prin hotărârea primei instanţe.Intervenientul accesoriu are o situaţie specială, recursul său fiind socotit admisibil sauneavenit în funcţie de poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia a intervenit.

c. Avocatul care a asistat pe una din părţi la proces, chiar fără procură are dreptulsă exercite în numele părţilor orice cale de atac, însă actele de procedură se vor împlini numaifaţă de partea însăşi (art.69 alin.2 C.proc.civ.).

2.3. Cauza recursului (motivele de carsare)

84



Articolul 304 C.proc.civ. prevede 9 motive de recurs, care însă nu se aplică şihotărârilor nesusceptibile de apel, ce pot fi atacate cu recurs pentru orice nemulţumire legatăde acestea.

Potrivit dispoziţiilor actuale, toate cele nouă motive vizează nelegalitatea hotărârii,neexistând în prezent nici un motiv de recurs care să vizeze cauze de netemeinicie.

Motivele de casare sunt, după cum urmează:1. Instanţa nu a fpst alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. Alcătuirea instanţelor

trebuie înţeleasă în sensul normelor privitoare la compunerea şi constituirea instanţelor, care,fiind norme de organizare judecătorească au caracter imperativ. Prin urmare, ele pot fiinvocate şi în recurs, de orice parte interesată, chiar după expirarea termenului de motivare arecursului; mai mult, ele pot fi invocate şi de instanţă din oficiu.Se încadrează în acest motiv, spre exemplu, formarea completului cu un număr de judecătoridiferit de cel prevăzut de lege, formarea completului cu judecători incompatibili saurecuzabili, lipsa din complet a reprezentantului Ministerului public atunci când prezenţa luieste obligatorie etc.

2. Hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea înfond a pricinii – acest motiv vizează nerespectarea principiului continuităţii (a se vedea încurs).

3. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţePronunţarea unei hotărâri de către o instanţă necompetentă constituie un caz de nulitate ahotărârii, art. 105 alin.1 C.proc.civ. prevăzând că 2 actele de procedură îndeplinite de un

judecător necompetent sunt nule”. Condiţiile în care va putea fi invocat acest motiv suntdiferite după cum s-au încălcat norme imperative sau norme dispozitive de competenţă.

4. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreştiAcest motiv ar putea fi invocat atunci când instanţa săvârşeşte acte care intră în atribuţiileunei alte autorităţi statale (legislativ, executiv).Spre exemplu, instanţa săvârşeşte un act pecare numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, critică pe legiuitor,

aplică o lege care încă nu a intrat în vigoare etc.5. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute subsancţiunea nulităţii de art. 105 alin2 C.proc.civ.Pentru invocarea acestui motiv trebuie să se distingă între nulităţile absolute şi cele relativeştiut fiind ca au un regim juridic (a se vedea cursul dedicat nulităţii).

6. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerutPotrivit principiului disponibilităţii instanţa trebuie să se pronunţe omnia petitia,

legea neândreptăţind-o decât în mod expres şi excepţional să se învestească din oficiu cusoluţionarea altor capete de cerere decât cele formulate de părţi. Îngrădirea. De altfel, rezultăneechivoc din dispoziţiile art.129alin6 C.proc.civ.: „ judecătorii hotărăsc numai asupraobiectului cererii deduse judecăţii”.

7. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motivecontradictorii ori străine de natura pricinii

Motivarea hotărârii trebuie să se facă de instanţa care s-a pronunţat în fond,înfăţişând considerentele de fapt şi de drept care au condus-o la soluţia dată.Instanţa de apel îşi însuşeşte soluţia primei instanţe sau, în caz de reformare, este obligată eaînsăşi să motiveze împrejurările care au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe.

Toate cele trei situaţii vizează de fapt aceeaşi chestiune –nemotivarea hotărârii,întrucât formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivaleazăcu o nemotivare. Constituie motiv de recurs şi insuficienţa motivării.

8. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura oriînţelesul lămurit şi vădit neândoielnic al acestuia

85



Dacă clauzele unui act juridic sunt clare şi precise, judecătorii trebuie să le aplice în litera lor,neputând să le dea prin interpretare alt înţeles, întrucât, spre exemplu, în cazul convenţiilor acestea au putere de lege între părţi.

9. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sauaplicarea greşită a legii

Hotărârea este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum a fost redactatăhotărârea nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Hotărârea a fost datăcu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fie cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de dreptsubstanţial, fie cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile.

2.4. Sesizarea instanţei de recurs

2.4.1. Depunerea recursului

Recursul se depune, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre seatacă.Cererea de recurs (şi eventual memoriu care cuprinde motivele, dacă s-a făcut separat decerere) se depune în atâtea exemplare câţi intimaţi sunt, plus unul pentru instanţă.La cerereade recurs se vor anexa înscrisurile ce servesc ca mijloc de probă, respectând formalitateamultiplului exemplar.

În cazul în care Ministerul Public a participat în proces se va depune o copie de pemotivele de recurs şi pentru procuror , conform art. 303 alin.3 C.proc.civ.După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre esterecurată va înainta dosarul cauzei instanţei de recurs împreună cu dovezile de îndeplinire a

procedurii de comunicare a hotărârii.

2.4.2. Instanţa competentă

Pentru judecarea recursului este competentă însă instanţa ierarhic superioară celeicare a pronunţat hotărârea recurată.

Astfel:- dacă hotărârea recurată s-a judecat în primă instanţă de judecătorie şi nu este

susceptibilă de apel, recursul se judecă de tribunal;- dacă hotărârea recurată s-a judecat în primă instanţă de tribunal şi nu are calea de

atac a apelului ori s-a judecat de tribunal în apel, instanţa competentă să judece recursul estecurtea de apel;

- în cazul în care curtea de apel judecă în primă instanţă pricini nesusceptibile de

apel sau judecă în apel, instanţa competentă pentru recurs este Înalta Curte de casaţie şiJustiţie;

- în situaţia în care Înalta Curte de casaţie şi Justiţie judecă recursul în primăinstanţă, împotriva hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicţională, aceasta va decide înSecţii Unite.

În ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, aceasta se face, deregulă, în complet format din trei judecători (art. 54 alin.2 Lg. 304/2004 republicată).

2.5. Termenul de recurs

Potrivit art. 301 C.proc.civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

86



Şi în cazul recursului există trei cazuri de echipolenţă:- potrivit art. 102 alin.2 C.proc. civ., aplicabil şi în recurs (a se vedea termenul de

apel);- dacă o parte face recurs înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte

comunicată de la data depunerii cererii de recurs – art. 284 alin.3 C.proc.civ.;- termenul de recurs curge de la data comunicării hotărârii, o dată cu somaţia de

executare.Comunicarea hotărârii se face în conformitate cu art. 86 şi următoarele C.proc.civ.;

dovada comunicării constă în procesul verbal încheiat de cel însărcinat cu comunicareaactelor de procedură, proces verbal care trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art.100 C.proc.civ.

Termene de recurs speciale. Exemple:- 5 zile de la comunicare – hotărârea prin care se rezolvă conflictele de competenţă;- 5 zile de la pronunţare – hotărârea de constatare a perimării cererii de chemare în

judecată;- 5 zile de la pronunţare – hotărârea instanţei de apel de declinare a competenţei;- 30 de zile de la comunicare în materie de divorţ etc.Termenul de recurs este un termen legal, imperativ şi absolut.

Cu toate acestea, conform art. 303 alin. 5 C.proc.civ. „ preşedintele instanţei, primind cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineştecondiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile”.

Ca orice termen procedural, şi termenul de recurs se calculează pe zile libere(art.101 alin.1 C.proc.civ.).

Termenul de recurs ca şi cel de motivare a recursului sunt termene continue,curgând, în principiu, fără întrerupere. Cu toate acestea, termenul de recurs este întrerupt înurmătoarele situaţii:

- când partea care avea interes să facă recursul a decedat;

- când a decedat mandatarul căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii;- când partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţasa să exercite recursul (art. 103 alin.1 teza 2 C.proc.civ.).

Termenul de recurs ca şi cel de motivare a recursului sunt termene legaleimperative, nerespectarea lor atrăgând decăderea din dreptul de a mai promova recursul(art.103 alin.1 teza1 C.proc.civ.). Pe cale de consecinţă, hotărârea devine irevocabilă pe dataexpirării termenului de recurs.

Excepţia de tardivitate poate fi invocată de orice parte, de procuror sau de instanţădin oficiu. Cu toate acestea, excepţia de tardivitate nu poate fi invocată decât până la prima zide înfăţişare, instanţa fiind obligată să o pună în discuţia părţilor, potrivit art. 129 C.proc.civ.Art. 310 C.proc.civ. prevede că, dacă până la prima zi de înfăţişare inclusiv nu se dovedeşte

că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se vasocoti făcut în termen.

Dacă recursul nu este motivat în termenul legal, acesta este nul (art. 306 alin1C.proc.civ.). Prin excepţie, motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de cătreinstanţa de recurs, dar aceasta este obligată să le pună în discuţia părţilor (art. 306 alin.2C.proc.civ.).

Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacădezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304C.proc.civ.

2.6. Cererea de recurs

87



Cuprinsul cererii de r ecurs este reglementat de dispoziţiile art. 302¹C.proc.civ.Astfel, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele

menţiuni:a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,

denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţuluisau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz,codul fiscal şi contul bancar.

Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România,unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

Dacă cererea este depusă prin mandatar, se va menţiona această împrejurare încerere, alăturându-se dovada calităţii sale.

b) indicarea hotărârii care se atacă;c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau,

după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;Recursul trebuie astfel motivat prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul

termenului pentru exercitarea sa (art. 303 alin.1 C.proc.civ.).d) semnăturaLa cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii. În

principiu, taxa de timbru este de 50% din taxa care s-ar plăti pentru cererea de chemare în judecată, dar numai în raport de suma pentru care s-a exercitat recursul. Există şi situaţii cândrecursul nu se timbrează, ca, spre exemplu, în cazul recursului introdus de către procuror sauîmpotriva hotărârilor pronunţate în cauze pentru care nici cererea de chemare în judecată nuse timbrează.

În cererea de recurs pot fi menţionate şi probele, ţinând cont de specificul acesteicăi de atac. Astfel, potrivit art. 305 C.proc.civ., în instanţa de recurs nu se pot produce probenoi, cu excepţia înscrisurilor. Astfel, dacă este cazul, la cererea de recurs se vor alătura copiicertificate în conformitate cu originalul, în atâtea exemplare câţi intimaţi sunt, plus un

exemplar pentru instanţă.Neindicarea înscrisurilor în chiar cuprinsul cererii nu atrage însă nici o sancţiune, pe de o parte pentru că această menţiune nu este obligatorie, şi, pe de altă parte, pentru căînscrisurile pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

2.7. Procedura de judecată a recursului

2.7.1. Procedura prealabilă

Preşedintele instanţei, după ce va constata că procedura de comunicare a hotărârii afost îndeplinită, va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea

motivelor de recurs (art. 308 alin.1 C.proc.civ.).Dacă recursul nu este timbrat, prin citaţie, recurentului i se pune în vedere să

satisfacă cerinţa timbrării până la primul termen de judecată.Intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin cinci zile înainte de termenul de

judecată.

2.7.2. Judecata recursului

Şi la judecata în recurs, dispoziţiile de la judecata în fond se aplică în modcorespunzător dacă legea nu dispune altfel.

Prin urmare, vom face referire în continuare, doar la dispoziţiile specifice pentru

judecata în recurs.

88



În vechea reglementare textele de lege prevedeau întocmirea unui raport asuprarecursului de către preşedintele completului sau de către un alt membru. Acest raport trebuiasă verifice îndeplinirea cerinţelor de formă ale recursului, dacă motivele invocate de recurentse încadrează între cele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., precum şi să indice punctele devedere ale doctrinei şi jurisprudenţei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prinhotărârea atacată.

În prezent, raportul nu mai este reglementat, astfel încât, dacă se constată că procedura de citare a fost îndeplinită cu toate părţile, preşedintele completului, în şedinţa de judecată va da cuvântul recurentului, iar apoi intimatului. Procurorul vorbeşte cel din urmă,dacă nu este parte principală sau recurent (art. 309 C.proc.civ.).

Aşa cum am menţionat deja, la prima zi de înfăţişare, preşedintele verifică dacărecursul este depus în termen, pentru a înlătura eventuala prezumţie instituită de art. 310C.proc.civ., de depunere în termen a recursului.

Dacă recursul nu este făcut în termen este invocată şi soluţionată excepţiatardiuvităţii recursului, prin respingerea acestuia.

Dacă se constată că recursul este făcut în termen se trece la soluţionarea excepţiilor dirimante, a căror admitere ar face inutilă cercetarea fondului, excepţii precum: necompetenţa,lipsa calităţii procesuale etc.Instanţa, după cum am evidenţiat, poate să invoce ea însăşi motivele de ordine publică, dar eatrebuie să le pună în dezbaterea părţilor.

Potrivit art. 305 C.proc.civ. „ în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cuexcepţia înscrisurilor care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor”.

2.8. Soluţiile instanţei de recurs

Potrivit art. 312 alin1 C.proc.civ. „ instanţa poate admite recursul, îl poate respingesau anula sau poate constata perimarea lui”.

a)Admiterea recursuluiDacă instanţa ajunge la concluzia că măcar unul dintre motivele de casare este

întemeiat, va admite recursul.În acest caz, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată în tot sau în parte

(art.312 alin.2 c.proc.civ.).Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute la art. 304 pct.

6,7,8,9.În această situaţie, spre exemplu:

- instanţa îi va acorda recurentului numai ceea ce s-a cerut sau îl va exonera de la plata a ceea ce nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată;

- instanţa va menţine soluţia din hotărârea atacată, dar o va motiva în fapt sau îndrept, ori va substitui motivarea iniţială cu propria motivare, dacă motivarea iniţială estecontradictorie, străină pricinii ori necorespunzătoare;

- fie păstrând sau schimbând soluţia din hotărârea atacată, va da interpretareacorectă actului juridic dedus judecăţii etc.

Casarea hotărârii se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.1,2,3,4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesulfără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesarăadministrarea de probe noi.

Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive dintre care unele atrag modificarea,iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a asigura o

judecată unitară.

89



Potrivit art. 4 alin. 4 C.proc.civ. „în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care

se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop”. Cu toate acestea, încazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra încercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât laadministrarea probelor cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimitecauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşigrad.

Soluţia casării cu trimitere este determinată de respectarea principiului dubluluigrad de jurisdicţie sau, după caz, de asigurarea respectării principiului contradictorialităţii şi adreptului la apărare, încălcate prin hotărârea desfiinţată. Regula, în ceea ce priveşte recursurile

judecate de curţile de apel şi de tribunale rămâne, însă, casarea cu reţinere spre rejudecare.În caz de casare a hotărârii pentru motivul prevăzut de art. 304 pct.3 c.proc.civ.

(necompetenţa instanţei) , instanţa va trimite dosarul spre judecare instanţei judecătoreşticompetente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii, iar pentrumotivul prevăzut la art. 304 pct.4 C.proc.civ. (depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti), varespinge cererea ca inadmisibilă.

Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi este competentă să judece pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona pricina potrivitcompetenţei sale.

Regula casării cu reţinere spre rejudecare nu se aplică în situaţia în care recursurilesunt soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În această situaţie, potrivit art. 313C.proc. civ. „ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimite cauza spre o nouă judecată instanţeicare a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei ocer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă,când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre rejudecare doar în cazurile încare casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de faptcare au fost deplin stabilite.

b) Respingerea recursuluiÎn cazul în care hotărârea recurată este legală, instanţa de recurs va respinge recursul canefondat, caz în care hotărârea devine irevocabilă.Recursul poate fi respins şi ca urmare a admiterii unei excepţii, deci fără a intra în cercetareafondului: ca tardiv, ca inadmisibil, ca introdus de o persoană fără calitate etc.

c) Anularea recursului

Instanţa de recurs va anula recursul când constată că este netimbrat sau insuficient timbrat,neregulat introdus sau nemotivat.

d) Perimarea recursuluiPerimarea recursului intervine în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi procedură ca şi perimareacererii de chemare în judecată, având ca efect consolidarea hotărârii recurate care capătăcaracter irevocabil.

90



III. Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prinintermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti încazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor

judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie.Acest mijloc procedural a fost consacrat pe cale jurisprudenţială, printr-o

interpretare a fostului art. 735 C. proc. civ., care reglementa problema nulităţii actelor de procedură. Pentru prima dată contestaţia în anulare a fost reglementată cu prilejul modificăriiCodului de procedură civilă prin Legea nr. 18/1948. Înainte de modificarea Codului de

procedură civilă, ca urmare a reformei din anul 1948, art. 735 statornicea cazurile şi condiţiilede declarare a nulităţii actelor de procedură.

Contestaţia în anulare şi-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condiţiilor restrictive în care ea poate fi exercitată. Ea oferă părţilor un mijloc procedural eficient pentru

a obţine o nouă judecată în cazul săvârşirii unor importante neregularităţi procedurale, denatură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialităţii.Dispoziţiile cuprinse în art. 317-321 C. proc. civ. consacră două forme ale

contestaţiei în anulare: contestaţia în anulare obişnuită şi contestaţia în anulare specială.Diferenţierea dintre cele două forme ale contestaţiei în anulare are ca temei obiectul şimotivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestaţia în anulare obişnuită sau comună

poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, în timp cecontestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate deinstanţele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanţă.

Cele două forme ale contestaţiei în anulare se întemeiază pe motive diferite şilimitativ prevăzute de lege. Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare sunt

deopotrivă diferite, ele fiind de strictă interpretare.Contestaţia în anulare obişnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prinintermediul căreia părţile pot obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile încazurile prevăzute de art. 317 C. proc. civ., dar numai dacă motivele care o legitimează nu au

putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.Calea procedurală a contestaţiei în anulare obişnuită este pusă la dispoziţia părţilor.

Această concluzie rezultă din însăşi formularea art. 317 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la primul motiv de contestaţie în anulare, precum şi din condiţiile de admisibilitate alecontestaţiei, condiţii evocate de art. 317 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, legea nu arezervat această cale de atac unui subiect special, cum a făcut-o în mod expres în cazulrecursului în anulare şi al recursului în interesul legii.

Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator, iar persoana împotriva căreia ea se îndreaptă se numeşte intimat. Pot fi părţi în contestaţie numai persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în faţa instanţei a cărei hotărâre esteatacată. În acest înţeles, în mod evident, pot fi părţi şi terţele persoane care intervin în processau care sunt introduse în litigiu în condiţiile art. 59-66 C. proc. civ. De asemenea, pot fi părţiîn contestaţie şi succesorii în drepturi ai părţilor principale.

În schimb, nu pot fi părţi în contestaţie persoanele străine de proces chiar dacăacestea ar putea justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunţate. Aceasta deoarecemijlocul procedural al contestaţiei nu poate fi exercitat decât de părţile care au participat laactivitatea judiciară. Terţele persoane se pot prevala doar de inopozabilitatea hotărârii

judecătoreşti, iar dacă executarea hotărârii este de natură să le prejudicieze interesele ele vor putea folosi calea contestaţiei la executare.

91



Calitatea de parte în proces nu reprezintă o condiţie suficientă pentru exercitareacontestaţiei în anulare. Părţile trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentruexercitarea acţiunii civile. O atenţie aparte trebuie acordată şi condiţiei privitoare la

justificarea unui interes, iar această cerinţă trebuie analizată în raport cu motivelecontestaţiei în anulare obişnuită. Iar din acest punct de vedere se impun totuşi unele sublinieri

particulare.Mai întâi, este de observat că primul motiv de contestaţie se referă la situaţia în care

partea nu a fost regulat citată pentru ziua când s-a judecat pricina. Aşa fiind, în acest cazcalea contestaţiei în anulare poate fi exercitată numai de partea faţă de care s-a produs o atareneregularitate procedurală, iar nu şi de către partea adversă. Cel de-al doilea motiv decontestaţie în anulare vizează nesocotirea normelor de ordine publică privitoare lacompetenţă. În raport cu acest motiv, trebuie să decidem că mijlocul procedural al contestaţieiîn anulare poate fi exercitat de oricare dintre părţi, iar nu numai de partea chemată în faţa uneiinstanţe necompetente în mod absolut.

În fine, calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi de procuror în condiţiileart. 45 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi formulată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile. Din dispoziţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. rezultă călegea are în vedere toate categoriile de hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, indiferent deierarhia instanţei care le-a pronunţat şi de împrejurarea că ele au fost date în primă instanţăsau în rezolvarea unei căi de atac. De asemenea, legea are în vedere şi deciziile intermediarede casare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât şi acestea se încadrează în categoriahotărârilor irevocabile.

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din celedouă motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C. proc. civ.

Înainte de a analiza cele două motive este necesar să subliniem caracterul lor limitativ şi de strictă interpretare, principiu afirmat frecvent de jurisprudenţa noastră şi în

materia la care ne referim. Aşa fiind, contestaţia în anulare obişnuită este admisibilă numai pentru neregularităţile procedurale vizate în mod expres de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., nuşi în cazul săvârşirii unor greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Primul motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când procedurade chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cucerinţele legii”. În legătură cu determinarea acestui motiv de contestaţie se impun câteva

precizări mai importante. În primul rând, este de remarcat că textul are în vedere nesocotireadispoziţiilor procedurale privitoare la citare doar în cazurile în care legea impune soluţionareacauzei cu citarea părţilor. Prin urmare, legea nu vizează acele situaţii în care, potrivit unor reguli derogatorii de la dreptul comun, litigiul se soluţionează fără citarea părţilor.

A doua precizare importantă vizează sfera de aplicare a acestui motiv de contestaţie

în anulare. În această privinţă se remarcă că legea nu vizează neregularitatea citării în general,ci numai nesocotirea dispoziţiilor privitoare la citare „pentru ziua când s-a judecatpricina”. În atare condiţii se ridică problema de a determina semnificaţia sintagmei folositede legiuitor în art. 317 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cea privitoare la „ziua când s-a judecat

pricina”.Doctrina noastră este majoritară în sensul de a considera că legea are în vedere

neregulata citare pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Prin urmare, neregulata citare a părţii la unul din termenele ce au precedat dezbaterea în fond nu constituie un temei pentruexercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi se acoperă dacă nu au fostinvocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare şi înainte de ase pune concluzii în fond. Dacă instanţa a invocat in limine litis asemenea neregularităţi

92



procedurale, iar instanţa le-a respins, în mod greşit, partea interesată le poate reitera prinintermediul căilor ordinare de atac.

Dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. conţin o formulare generală privitoare laneîndeplinirea procedurii „de chemare a părţii”, pentru ziua când s-a judecat pricina, „potrivitcu cerinţele legii”. Aceasta înseamnă că orice neregularitate procedurală privitoare la citarea

părţii, pentru ziua când s-a judecat cauza în fond, poate constitui temei pentru exercitareacontestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi pot viza: neindicarea în cuprinsul citaţiei atuturor elementelor de identificare necesare; nerespectarea dispoziţiilor privitoare la modul deînmânare a citaţiei, nerespectarea cerinţelor legale privitoare la termenul de înmânare a citaţieisau a celor privitoare la citarea prin publicitate. Pe de altă parte, mai este necesar să se ţinăseama şi de dispoziţiile art. 89 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia înfăţişarea părţii îninstanţă acoperă orice vicii de procedură.

În doctrină s-a mai remarcat, pe bună dreptate, că deşi legea se referă la neregulatacitare contestaţia în anulare poate fi exercitată, în temeiul art. 317 alin. (1) C. proc. c civ., şi înacele situaţii în care litigiul s-a judecat în lipsa părţii care n-a fost citată deloc. Soluţia esteîntru totul explicabilă, căci lipsa totală a citării constituie o nesocotire deopotrivă de gravă adispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor şi ea trebuie să conducă la acelaşi remediu

procesual.Al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când hotărârea

a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”.În legătură cu cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită este de

observat că legea a reţinut ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar nesocotirearegulilor de competenţă absolută, respectiv a regulilor de competenţă generală, a regulilor de competenţă materială sau de atribuţiune şi a regulilor de competenţă teritorialăexcepţională.

Cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită nu are o aplicaţie foartefrecventă. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat, pentru admiterea contestaţiei ar trebui ca

pârâtul să nu fi invocat necompetenţa în faţa instanţei de fond, ca instanţa să nu fi reţinutaceastă excepţie din oficiu şi ca recursul părţii să nu fi ajuns a fi cercetat în fond. Prin urmare,dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată în faţa instanţei de fond, iar aceasta a respins-o,calea contestaţiei în anulare devine inadmisibilă. În sprijinul acestei soluţii se mai invocă şifaptul că în caz contrar aceiaşi instanţă - contestaţia în anulare fiind o cale de atac deretractare - ar fi chemată din nou să se pronunţe asupra propriei sale competenţe, implicitasupra soluţiei adoptate deja.

Contestaţia în anulare devine exercitabilă ori de câte ori recursul a fost respins cumotivarea că este necesară efectuarea unor „verificări de fapt” inadmisibile pe calearecursului. În practică însă cazurile care impun unele verificări de fapt cu privire la cele douămotive ale contestaţiei în anulare sunt relativ rare. Unele asemenea situaţii ar putea fi totuşi

identificate. Aşa este îndeobşte cazul primului motiv de contestaţie în anulare: neregulatacitare a părţii pentru ziua când s-a judecat cauza în fond. De asemenea, aşa este cazul cităriicu rea-credinţă a părţii prin publicitate şi când în recurs recurentul pârât susţine căreclamantul cunoştea domiciliul său, dar nu poate face o atare dovadă prin înscrisuri, cinumai prin declaraţii testimoniale.

Prin urmare, partea nu are opţiune între recurs şi contestaţie în anulare. Totuşi îndoctrină s-a susţinut şi opinia potrivit căreia partea ar putea recurge direct la calea proceduralăa contestaţiei în anulare, iar dacă i se va opune excepţia de inadmisibilitate, ea va puteademonstra că motivul de contestaţie invocat impunea verificări de fapt inadmisibile în recurs.Cu toate acestea, socotim şi noi că din dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. se desprindeconcluzia contrară, anume aceea că partea trebuie să invoce motivele respective pe calea

recursului, iar instanţa să le respingă cu motivarea că era nevoie de verificări de fapt.

93



A doua ipoteză vizează respingerea recursului fără ca acesta să fi fost judecat înfond. In acest sens observăm că art. 317 alin. (2) C. proc. civ. conţine o formulare cu totulgenerală. Textul se referă la respingerea recursului fără ca el să fi fost judecat în fond, şi fărănici o consideraţie la împrejurarea care poate determina o atare situaţie. Pe de altă parte,termenul de „respins” din art. 317 alin. (2) C. proc. civ. este interpretat deopotrivă în senslarg, anume în sensul că include în conţinutul său şi cazurile de anulare a recursului sau de

perimare a acestuia. Aşa fiind, s-ar putea susţine că întrucât legea nu distinge contestaţia înanulare este admisibilă în toate cazurile în care recursul a fost respins, anulat sau perimat, decifără să fi fost judecat în fond.

Cu toate acestea, s-a considerat că textul nu este aplicabil în situaţia în care recursula fost respins ca tardiv, întrucât dacă s-ar admite soluţia contrară partea interesată ar obţine înmod direct o eludare a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, s-a remarcatcă o atare distincţie se impune căci un recurs tardiv este socotit a nu fi fost introdus.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai împotrivadeciziilor pronunţate de instanţele de recurs. Această cale extraordinară de atac nu excludeînsă posibilitatea exercitării şi a unei contestaţii în anulare obişnuite. Cu alte cuvinte,împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs se pot exercita ambele forme alecontestaţiei în anulare.

Codul de procedură civilă consacră două motive pentru exercitarea contestaţiei înanulare specială. Contestaţia poate fi exercitată numai în condiţiile prevăzute de art. 318 C.

proc. civ. Există însă unele particularităţi pe care le prezintă contestaţia în anulare, atât înraport cu părţile, cât şi cu obiectul contestaţiei în anulare speciale.

Calea procedurală a contestaţiei în anulare specială este pusă la dispoziţia părţilor care au participat la soluţionarea recursului. Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare specială

poate fi exercitată atât de recurent cât şi de intimat. Această împrejurare rezultă dindispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia pot forma obiect al contestaţiei

în anulare numai deciziile pronunţate de instanţele de recurs.Exercitarea contestaţiei în anulare este supusă tuturor condiţiilor necesare pentru promovarea căilor de atac. Un rol particular revine interesului judiciar, acesta trebuind să fie prezent şi în momentul exercitării contestaţiei în anulare speciale. Prin urmare, în cazuladmiterii în întregime a recursului partea câştigătoare nu se va mai putea plânge pe caleacontestaţiei în anulare pe motiv că instanţa de casare a omis să cerceteze vreunul din motivelede casare sau pentru că dezlegarea recursului este rezultatul unei greşeli materiale. În modobişnuit, interesul formulării contestaţiei în anulare speciale este al recurentului. Iar aceastăaserţiune este valabilă în special în ceea ce priveşte omisiunea de cercetare a unui motiv decasare.

Contestaţia în anulare specială este deschisă şi Ministerului Public. Procurorul

poate exercita această cale extraordinară de atac, în condiţiile art. 45 C. proc. civ., respectivindependent de faptul dacă a participat sau nu la judecata recursului.

Obiectul contestaţiei în anulare specială este format, în prezent, dintr-o singurăcategorie de hotărâri, astfel cum rezultă în mod incontestabil din chiar dispoziţiile art. 318 C.

proc. civ. Într-adevăr, textul vizează doar deciziile pronunţate de instanţele de recurs.Doctrina a interpretat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. în sensul că intră în această categorienumai deciziile pronunţate cu prilejul exercitării controlului judiciar, iar nu şi cele date înfond după casare. Soluţia enunţată se impune şi ea poate fi desprinsă din însăşi motivele decontestaţie prevăzute de textul menţionat.

Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia dinmotivele expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

94



Precizăm că şi de data aceasta contestaţia în anulare poate fi exercitată numai încondiţiile limitativ prevăzute de textul menţionat. Cu alte cuvinte, nici motivele de contestaţieîn anulare specială nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele vizate în modexpres de art. 318 C. proc. civ.

Primul motiv de contestaţie în anulare specială vizează situaţia când dezlegareadată recursului este rezultatul unei greşeli materiale. Acest motiv de contestaţie în anulare areca obiect, astfel cum am arătat deja, numai hotărârile pronunţate de instanţele de recurs. Legeaare în vedere tocmai acele greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarearecursului.

Dar care este semnificaţia expresiei „greşeală materială” folosită în art. 318 C. proc. civ. Problema se ridică întrucât greşelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma şi obiectul unei cereri de îndreptare în temeiul art. 281 C. proc. civ.Cu toate acestea, trebuie să precizăm chiar de la început că sintagma „greşeală materială” areun conţinut diferit în cele două situaţii menţionate. În primul rând, greşelile materiale vizatede art. 281 C. proc. civ. sunt erori de calcul, privitoare la numele părţilor sau alte asemeneaerori evidente, în timp ce greşelile vizate de art. 318 C. proc. civ. nu au un atare caracter.Acestea din urmă sunt greşeli evidente, involuntare realizate prin confundarea unor elementeimportante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. Pe de altă parte, art. 281 C. proc. civ. areîn vedere greşelile strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C. proc.civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului.

Astfel, în jurisprudenţa noastră au fost considerate greşeli materiale, în sensuldispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., respingerea greşită ca tardiv a unui recurs, anulareagreşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate. Greşelile lacare se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare aomiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cumar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa privind plata taxei de timbru ori recipisade expediere a recursului prin poştă şi înăuntrul termenului legal.

Contestaţia în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşelide judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de dreptsubstanţial sau procedural. Contestaţia în anulare se înfăţişează, în cazul analizat, ca o cale deatac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale,iar nu şi pentru reformarea unor greşeli de fond. În fine, în legătură cu acest prim motiv decontestaţie în anulare specială trebuie să precizăm că greşelile materiale trebuie apreciate înraport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii. Aceasta deoarecenumai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu rezultatul uneigreşeli materiale.

Dispoziţiile legale prevăzute de art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat deaplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu

deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil recurs la recurs.Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială se referă la situaţia în careinstanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cercetezevreunul din motivele de casare.

Contestaţia în anulare poate fi exercitată pentru acest motiv numai în situaţia în careinstanţa a dispus respingerea recursului sau admiterea lui doar în parte. Această concluzie sedesprinde cu deosebită claritate chiar din dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. Drept urmare,atunci când casarea este totală partea nu are deschisă calea contestaţiei în anulare, căci ea

poate repune în discuţia instanţei toate motivele invocate.De asemenea, calea contestaţiei în anulare, pentru temeiul care formează obiectul

cercetării noastre, este deschisă numai pentru ipoteza în care instanţa a omis să examineze un

motiv de recurs formulat în termen de către recurent, iar nu şi pentru motive de casare

95



formulate tardiv. A decide altfel ar însemna să se permită părţii să invoce pentru prima datăun temei de casare prin intermediul unei căi extraordinare de atac, ceea ce desigur nu poate fiadmis.

Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la modul desoluţionare a contestaţiei în anulare. În lipsa unor prevederi amănunţite trebuie să conchidemcă normele speciale cuprinse în art. 319-321 C. proc. civ. se completează în modcorespunzător cu dispoziţiile dreptului comun.

Totuşi remarcăm că legislaţia noastră procesuală nu conţine o normă de trimitere laaplicarea normelor procedurale de drept comun. Principiul enunţat este general admis,întrucât legiuitorul nu poate reglementa detaliat toate regulile aplicabile unei căi extraordinarede atac. Se ridică însă problema de a determina dacă regulile speciale se completează cu cele

prevăzute de lege pentru judecata în faţa instanţei de fond sau pentru judecata în faţa instanţeide recurs. Soluţia este diferită în funcţie de obiectul contestaţiei în anulare. Astfel, în cazulcontestaţiei în anulare îndreptate împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile

prevăzute pentru judecata în faţa acestei instanţe, iar în ipoteza contestaţiei prevăzute de art.318 C. proc. civ. se vor aplica regulile din materia recursului.

Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulareaparţine instanţei a cărei

hotărâre se atacă. Principiul este enunţat în mod expres în art. 319 alin. (1) C. proc. civ.Această regulă este determinată de însăşi natura contestaţiei de a constitui o cale extraordinarăde retractare, iar nu de reformare. Prin intermediul contestaţiei nu se realizează un control

judiciar obişnuit, astfel că, în toate cazurile, competenţa aparţine instanţei care a pronunţathotărârea, iar nu unei instanţe superioare.

Faţă de formularea art. 319 alin. (1) C. proc. civ., dar şi faţă de finalitatea acestuia,considerăm că dispoziţiile de competenţă menţionate sunt de ordine publică. Respectareadispoziţiilor procedurale privitoare la competenţă trebuie să fie promovate şi în acele cazuri încare partea interesată ar formula două sau mai multe motive, dar care atrag competenţa unor instanţe diferite. Astfel, de pildă, contestatorul ar putea solicita retractarea unei hotărâri

judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la citare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.] şi retractarea hotărârii pronunţate deinstanţa de casare datorată faptului că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşelimateriale [art. 318 alin. (1) C. proc. civ.]. Pentru o asemenea situaţie în doctrină s-a susţinut,opinie la care aderăm, că fiecare instanţă trebuie să judece în limitele competenţei sale,dispoziţiile legale privitoare la prorogare nefiind aplicabile; totuşi, într-o asemeneaîmprejurare, instanţa de recurs ar putea dispune suspendarea judecării contestaţiei, în temeiulart. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei în anulare obişnuite,

promovate în faţa instanţei de fond.Legea nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la conţinutul cererii de exercitare a

contestaţiei în anulare. În lipsa unor asemenea precizări se vor aplica dispoziţiile art. 82-84 C.

proc. civ. şi ale art. 112 C. proc. civ. Drept urmare, cererea pentru exercitarea contestaţiei vatrebui să cuprindă: toate elementele de identificare a părţilor, pentru ca acestea să poată ficitate; arătarea hotărârii contestate; a motivelor contestaţiei şi a semnăturii contestatorului.

Legea consacră dispoziţii speciale şi cu privire la termenul de exercitare acontestaţiei în anulare.

Observăm că legea noastră procesuală face o importantă distincţie între hotărârilesusceptibile de executare silită şi cele care nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire înacest mod. În prima ipoteză, legiuitorul s-a raportat la executarea silită spre a determinatermenul de exercitare al contestaţiei în anulare. În acest sens, legiuitorul a recunoscut

posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare înainte de începerea executării, în timpulexecutării şi până la împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) lit.b) sau c)

C. proc. civ. În sistemul legislaţiei anterioare, această cale de atac putea fi exercitată pînă la

96



pronunarea « ultimului act de executare ». Referirea legiuitorului la un asemenea act aconstituit o gravă inadvertenţă, întrucât ultimele modificări legislative nu mai făceau nici o

precizare asupra ultimului act de executare. Prin urmare, noile modificări ale Codului de procedură civilă au complinit lacuna semnalată şi de către noi în precedenta ediţie aComentariilor. Observaţia a fost făcută deja şi de alţi autori.

În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită legiuitorul a statornicit douăcategorii de termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data cândcontestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv, de un an, acesta din urmăcalculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Depunerea întâmpinării este obligatorie, dispoziţie introdusă în art. 320 alin. (2) C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Întâmpinarea se depune ladosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere. Această dispoziţie estedestinată să determine o soluţionare rapidă a cererilor de contestaţie în anulare. Judecata se vaface întotdeauna cu citarea părţilor şi în şedinţă publică. Instanţa va lua toate măsurile şi

pentru respectarea celorlalte principii şi a tuturor garanţiilor procesuale.Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o

hotărâre de admiteresau de respingere. Soluţia de respingere a contestaţiei nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunţă, în mod firesc, atunci când instanţa nu a găsit întemeiate motivele invocate decontestator. Într-o asemenea împrejurare o nouă contestaţie ar putea fi exercitată numai pentrumotive ce nu au existat la data primei contestaţii.

Soluţia de admitere a contestaţiei are drept efect anularea (retractarea) hotărâriipronunţate, reluarea procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii viciate cu o nouăsoluţie. În practică însă adoptarea unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare ridică

probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să procedeze instanţa competentă. Înaceastă privinţă trebuie să distingem între diferitele ipoteze ce se pot ivi.

În cazul admiterii contestaţiei pentru neregulata citare a părţii instanţa va trebui să

anuleze hotărârea atacată spre a rejudeca cauza. Tocmai într-o asemenea împrejurare s-aridicat problema de a cunoaşte dacă instanţa trebuie să procedeze de îndată la rejudecareacauzei sau ea este datoare să aştepte ca hotărârea de retractare să fi rămas definitivă. Îndoctrină au fost exprimate ambele păreri, invocându-se diferite argumente. Totuşi trebuie săremarcăm mai întâi că în actuala reglementare procesuală nu este prevăzută obligativitateasoluţionării contestaţiei în anulare în două faze: admiterea cererii şi judecarea ei.

În pofida acestei situaţii, retractarea hotărârii atacate constituie o premisă necesară arejudecării cauzei. De aceea, unii autori au susţinut că instanţa printr-o încheiereinterlocutorie va admite contestaţia, după care pricina va fi rejudecată în fond. Anularea însăa unei hotărâri judecătoreşti printr-o încheiere, fie ea chiar interlocutorie, ni se pare o soluţiediscutabilă. În schimb, socotim că instanţa ar trebui să procedeze deîndată la soluţionarea în

fond a cauzei şi la pronunţarea unei hotărâri noi. Doctrina a adus în sprijinul acestei soluţii şio argumentare dedusă din dispoziţiile art. 327 C. proc. civ. Or, potrivit acestui text dacăinstanţa încuviinţează cererea de revizuire ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată.Trebuie să recunoaştem că există o similitudine de situaţii în cazul contestaţiei în anulare şi alrevizuirii, fapt pentru care soluţia menţionată credem că se impune a fi reţinută ca fiind ceacorectă.

Soluţia contrară şi care concepe pronunţarea unei hotărâri de admitere în principiuşi aşteptarea ca aceasta să rămână irevocabilă este de natură să conducă la o tergiversareinutilă a judecăţii. Tergiversarea judecăţii în cazul analizat nu constituie, trebuie sărecunoaştem, un argument dirimant, întrucât nu arareori aplicarea unor reguli proceduraleimperative conduce la situaţii identice. Numai că, astfel cum am arătat, nu există un text legal

care să oblige instanţa să procedeze la o încuviinţare în principiu a contestaţiei. Pe de altă

97



parte, identitatea de situaţii în cazul revizuirii şi al contestaţiei în anulare ne obligă totuşi la osoluţie corespunzătoare.

În cazul admiterii contestaţiei în anulare pe motiv de necompetenţă absolută se vaanula hotărârea atacată şi se va dispune declinarea competenţei în favoarea instanţei sauorganului cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea dosarului se va faceîn acest caz, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 158 C. proc. civ., dar numai după cehotărârea de declinare a rămas irevocabilă. Cele două măsuri - anularea hotărârii atacate şideclinarea competenţei - pot fi cuprinse în una şi aceeaşi hotărâre.

Cum se procedează în cazul admiterii unei contestaţii în anulare speciale? În cazuladmiterii contestaţiei pentru motivul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşelimateriale instanţa competentă va desfiinţa hotărârea pronunţată în recurs şi va proceda larejudecarea acestei căi de atac. Observăm că şi în această situaţie se poate pune problema

pronunţării a două hotărâri - una de retractare a deciziei atacate şi una asupra rejudecăriirecursului.

În cazul admiterii contestaţiei pentru omisiunea cercetării vreunuia dintre motivelede casare instanţa va proceda la anularea totală sau numai parţială a hotărârii atacate, înfuncţie de natura casării. Astfel, în cazul unei

casări totalehotărârea va fi retractată în

întregime, iar în cazul unei casări parţiale se va proceda la anularea parţială a decizieiatacate, partea din hotărâre rămasă în fiinţă urmând a fi modificată în mod corespunzător.

Consideraţiile privitoare la soluţiile ce urmează să fie pronunţate de instanţădemonstrează, în opinia noastră, şi necesitatea unei intervenţii legislative în sensul consacrării

posibilităţii de soluţionare a contestaţiei în anulare în două etape: admiterea în principiu şi judecarea cererii. O asemenea soluţie ar fi utilă în toate situaţiile şi pentru toate motivele decontestaţie reglementate de art. 317-318 C. proc. civ.

Rejudecarea cauzei de către instanţa competentă trebuie să se facă în toate situaţiilecu respectarea principiului non reformatio in pejus. Această regulă nu este prevăzută de legeîn mod expres în materia contestaţiei în anulare, dar ea este admisă ca un principiu constant

de echitate, de logică juridică şi de umanism social.Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei în anulare poate fi atacată în anumitecondiţii. În acest sens art. 320 alin. (3) C. proc. civ. dispune că: „Hotărârea dată în contestaţieeste supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”. Prin urmare, sub aspect procedurallegiuitorul i-a conferit contestaţiei în anulare un caracter accesoriu în raport cu judecata înfond sau cu judecata în recurs.

Aşa fiind, hotărârile pronunţate asupra contestaţiei în anulare speciale suntirevocabile şi nu mai pot forma obiect al recursului. În schimb, hotărârile pronunţate încontestaţiile în anulare obişnuite sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dacă şi hotărâreaatacată putea fi cenzurată prin intermediul acestei căi de atac.

Calea de atac îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie se va

soluţiona potrivit regulilor prevăzute de lege pentru exerciţiul acelei căi de atac. Aceastăregulă se aplică şi în privinţa termenelor prevăzute de lege pentru exerciţiul căii de atac.Astfel chiar dacă s-a atacat cu contestaţie o hotărâre pentru care legea prevede un termen maiscurt de recurs decât cel de drept comun se va aplica acest din urmă termen, termenul specialfiind de strictă interpretare şi incident numai în materia pentru care a fost prevăzut.

Hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare este susceptibilă de a fi retractatăîn urma unei cereri de revizuire sau chiar în baza unei noi cereri de contestaţie, evident dacăsunt întrunite toate condiţiile legale în acest sens. De asemenea, hotărârea pronunţată încontestaţie poate fi îndreptată şi prin intermediul procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ.Ea poate forma şi obiectul unei contestaţii la titlu în condiţiile art. 400 C. proc. civ.

98



IV REVIZUIREARevizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi este

reglementată în art. 322-328 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară deatac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri

judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege.Calea de atac extraordinară a revizuirii a fost reglementată şi în legislaţia noastră mai

veche. Astfel, înainte de reforma Codului de procedură civilă din anul 1948 revizuirea a fostreglementată ca o cale extraordinară de atac în art. 288-304 din acest cod. Motivele derevizuire erau prevăzute în mod limitativ în art. 288-291 C. proc. civ., iar majoritatea acestorase regăsesc şi în reglementarea actuală.

În vechea reglementare procesuală din ţara noastră revizuirea se manifesta mai ales subforma contestaţiei la executare silită şi purta denumirea de împiedicare nemijlocită; ea puteafi obţinută numai pe baza autorizării prealabile a Ministerului Justiţiei. Această soluţie a fostinspirată din dreptul francez care permitea exercitarea revizuirii numai pe baza autorizăriispeciale date de lege în forma unei scrisori: lettre royale en forme de requete civile. O atareformalitate a fost desfiinţată însă în Franţa printr-o lege din anul 1790. Menţionăm că îndreptul francez instituţia a fost preluată de celebra Ordonanţă din aprilie 1667 şi era denumită„requete civile”.

Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care sevădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia.Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte grave pentru părţi şi pentrustabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea admite revizuirea numai în cazurilestrict determinate de lege. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesualimportant pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre

judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. In acest context vom

evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există şi unele reguli de

procedură specifice care se aplică acestei căi de atac şi care evidenţiază deopotrivă loculaparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural.Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de atac.

Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază în special prin motivele care potfundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres şi limitativ determinate de art.322 C. proc. civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă şi

prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau irevocabile.Deşi face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea este

distinctă de contestaţia în anulare. Contestaţia în anulare şi revizuirea au o finalitate comună;retractarea unei hotărâri greşite şi pronunţarea unei soluţii noi. Motivele care stau la bazaacestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestaţia în anulare se întemeiază pe

neregularităţi de ordin procedural, în timp ce revizuirea îşi are legitimarea în săvârşirea unor greşeli care se raportează, de regulă, la elementele de fapt ale judecăţii.

Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează într-oformă particulară şi în cazul celui de-al şaptelea motiv de revizuire, respectiv pentrucontrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 323 alin. (2)C. proc. civ., de instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţathotărârile potrivnice. De aceea, se consideră că nu ne aflăm în prezenţa unei retractări

propriu-zise a hotărârii, competenţa aparţinând altei instanţe decât cea care a judecat cauza înfond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le produce se poateconchide că şi în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în final, se ajungetot la o retractare a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de către o instanţă superioară. Într-

99



adevăr, şi în acest caz instanţa competentă procedează pur şi simplu la retractarea uneihotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar asupra hotărârii atacate.

Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul căretractarea unei hotărârii se poate obţine numai pentru greşeli involuntare săvârşite de instanţăîn raport cu starea de fapt reţinută în hotărâre, fie în raport cu materialul existent la data

pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeaşi doctrină remarcă totuşi căideea enunţată este doar una de principiu. Sublinierea este deosebit de importantă şi ea poatefi pusă în evidenţă şi prin existenţa unor motive de revizuire ce nu înlătură neglijenţa saureaua-credinţă a magistratului. Aşa este cazul motivelor de revizuire determinate chiar decondamnarea unui judecător în legătură cu pricina ori chiar cazurile în care instanţa a dispusultra sau minus petita.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că această trăsătură se regăseşte în marea majoritate acazurilor de revizuire. Ea decurge şi din faptul că majoritatea motivelor de revizuire seîntemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunţării hotărârii sau pe împrejurărinecunoscute de instanţă la data judecării cauzei. De aceea şi în doctrina occidentală s-aremarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina credibilitatea probelor”administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea câştigătoare, respectiv pe cauzece au determinat „o eroare involuntară a judecătorului asupra chestiunilor de fapt”. Totuşi,astfel cum am arătat, în legislaţia noastră principiul enunţat nu poate fi absolutizat.

Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor. În cadrul revizuirii părţile poartă denumirea de revizuient - subiectul activ al cererii de revizuire - şi de intimat - partea adversă.

În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. cererea de revizuire poate fiformulată şi de către procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată.

Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispoziţiile primului alineat al art. 322.Potrivit acestei dispoziţii procedurale, se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămasedefinitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de

recurs atunci când evocă fondul”.Din dispoziţiile legale menţionate se poate trage concluzia că legea are în vedere douăimportante categorii de hotărâri judecătoreşti. O primă categorie de hotărâri judecătoreşti cesunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel sau

prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare a rezulta că toate hotărârile judecătoreştice se pot integra în cele două ipoteze - definitive în instanţa de apel sau prin neapelare - suntsusceptibile de revizuire.

Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel” trebuieincluse hotărârile date în apel şi prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste hotărâri se

bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive şi deci susceptibile derevizuire şi hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori dacă recursul a

fost respins sau anulat.Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în

principal, împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei. De altfel,această concepţie a fost promovată constant în doctrina şi jurisprudenţa noastră atât înainte,cât şi după modificarea Codului de procedură civilă în anul 1993. În consonanţă cu acest

punct de vedere s-a considerat de jurisprudenţa noastră că nu sunt susceptibile de revizuireacele hotărâri prin care nu se soluţionează fondul cauzei, cum este cazul hotărârilor dedeclinare a competenţei, ordonanţelor preşedinţiale sau hotărârilor de expedient.

În sfera hotărârile rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numaihotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea ordinară de atac, ci şi hotărârile date în primăinstanţă, fără drept de apel, întrucât şi acestea sunt definitive potrivit art. 377 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ.

100



A doua categorie de hotărâri judecătoreşti care pot forma obiectul revizuirii vizeazăhotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul cauzei. Astfel, cum

judicios s-a remarcat, în acest caz condiţia existenţei unei hotărâri de fond este prevăzutăexplicit de lege. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele şi curţile deapel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe caleaextraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-adispus casarea cu trimitere.

Revizuirea este admisibilă şi în cazul hotărârilor prin care instanţa supremă casândhotărârea atacată statuează asupra fondului cauzei în condiţiile determinate de art. 314 C.

proc. civ. Hotărârile pronunţate de instanţa supremă, în condiţiile art. 314 C. proc. civ. - cândcasează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fostdeplin stabilite - beneficiază incontestabil de atributul de a constitui veritabile hotărâri defond. De aceea, considerăm că şi aceste hotărâri îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 322alin. (1) C. proc. civ.

În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că există şiunele hotărâri, care în temeiul unor dispoziţii exprese ale legii, nu pot fi atacate pe caleaextraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin. (5) C. proc. civ: „Hotărârea dată înmaterie de divorţ nu este supusă revizuirii”. Această dispoziţie procedurală se întemeiază pedificultăţile sau chiar imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare, în acele cazuri în caredupă rămânerea definitivă a divorţului soţii s-ar fi recăsătorit. Având în vedere această raţiuneîn doctrina noastră s-a apreciat că este supusă totuşi revizuirii partea din hotărâre care sereferă la soluţionarea unor cereri accesorii.

În cazul revizuirii legea nu impune unele condiţii speciale, în afara celor deja analizate,şi care vizează deopotrivă obiectul acestei căi extraordinare de atac. Astfel, de pildă, legeanoastră procedurală nu impune condiţia din materia contestaţiei în anulare privitoare laexercitarea prealabilă a apelului sau recursului.

Revizuirea implică însă şi îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru exercitarea

oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi existenţa unui interes.Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 322 C. proc. civ. O priviregenerală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora. Într-adevăr,unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează împrejurări noi,survenite după pronunţarea hotărârii, şi în raport cu care starea de fapt reţinută de instanţă numai corespunde realităţii. Aşa este cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare după

pronunţarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o infracţiune în legătură cu pricinaetc. Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului disponibilităţiiprocesuale: cazurile de extra sau ultra petita.

Menţionăm deopotrivă şi existenţa unor motive de revizuire care se întemeiază pesăvârşirea unor erori de ordin procedural. Aşa este cazul în care dispozitivul hotărârii

cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existenţa unor hotărâridefinitive potrivnice.

Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentrulegiuitor un temei de reflecţie în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O regândire amotivelor de revizuire se impune cu deosebire în privinţa acelor împrejurări care sunt reţinutede actuala reglementare ca temei pentru exercitarea recursului şi a recursului în anulare.

În continuare vom analiza motivele de revizuire în ordinea în care ele sunt reglementatede art. 322 C. proc. civ.

Dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi potrivnicePotrivit art. 322 pct. 1 C. proc. civ. revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul hotărârii

cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”. Textul citat vizează o ipoteză

riguros determinată şi care implică următoarele cerinţe: hotărârea să cuprindă dispoziţii

101



potrivnice; dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii, dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectareaacestor cerinţe nu deschide calea extraordinară de atac a revizuirii.

Cu alte cuvinte, contradicţiile dintre dispozitiv şi considerente nu se încadrează înmotivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. Soluţia este aceeaşi şi atunci cândcontradicţiile se ivesc între diferitele considerente ale hotărârii. Astfel cum am arătat deja maieste necesar ca dispoziţiile potrivnice să nu poată fi aduse la îndeplinire. În caz contrar,revizuirea nu este admisibilă. Cazurile în care o hotărâre poate cuprinde dispoziţii ce nu se potaduce la îndeplinire sunt numeroase. Cu titlu de exemplu menţionăm: respingerea acţiunii

principale şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; admiterea acţiunii principaleşi a intervenţiei în interes propriu având acelaşi obiect; admiterea acţiunii în realizarea

prestaţiei stipulate în contract, dar şi a acţiunii reconvenţionale prin care pârâtul a solicitat săse constate nulitatea convenţiei etc.

Menţionăm de asemenea că revizuirea nu poate fi folosită de părţi pentru interpretareadispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea situaţie părţile au deschisă

calea procedurală reglementată de art. 2811 C. proc. civ. şi a contestaţiei la titlu, în condiţiile

art. 399 alin. (1) C. proc. civ.Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţatasupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a cerut

Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limiteleîn care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea recursului(art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) sau a revizuirii (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.).

Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire aaceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează situaţia încare instanţa s-a pronunţat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Pentru ase stabili dacă instanţa a dispus extra petita este necesar să ne raportăm în toate cazurile la

pretenţiile formulate de părţi, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de terţi sau de părţi prin alte cereri incidente,cum sunt intervenţiile principale, cererile de chemare în judecată a altor persoane ori dechemare în garanţie.

În practică sunt exemplificate cele mai diverse situaţii în care instanţa poate dispuneextra petita. Reţinem şi noi câteva exemple în această privinţă: instanţa dispune obligarea

pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosinţa imobilului, deşi reclamantul a solicitat numairevendicarea acestuia; obligarea pârâtului la plata dobânzilor, deşi reclamantul a solicitat

prin acţiune numai restituirea împrumutului; obligarea pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată, deşi acestea n-au fost solicitate de reclamantul căruia i s-a admis acţiunea; acordareaunui termen de graţie sau a execuţiei vremelnice, fără ca aceste beneficii să fi fost solicitate

de partea interesată.Totuşi trebuie să remarcăm că instanţa nu poate fi criticată pe calea revizuirii pentru

faptul de a se fi pronunţat extra petita în acele cazuri în care ea trebuia să statueze din oficiuasupra unor cereri. Aşa este cazul cererilor soluţionate de instanţă în temeiul art. 42 C. fam.Potrivit acestui text, o dată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să statueze şiasupra încredinţării copiilor minori, precum şi asupra contribuţiei fiecărui părinte lacheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora.

A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus petita. În acest caz principiul disponibilităţii a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se pronunţeasupra unei pretenţii care a fost dedusă în justiţie. Este vorba aici de situaţii diametral opusecelor vizate de prima ipoteză, aceea când instanţa a dispus extra petita. Din acest punct devedere nu prezintă interes dacă instanţa a omis să examineze un capăt de cerere formulat prin

102



acţiunea principală, printr-o cerere reconvenţională sau prin alte cereri cu caracterincident.

De asemenea, revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de a statuaasupra pretenţiei, iar nu şi în acele situaţii în care capetele de cerere respective au fost respinseexplicit sau implicit prin respingerea capătului principal.

Ultima ipoteză consacrată în art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează un caz de plus petita.Această ipoteză a fost reţinută distinct de legiuitor şi credem că în mod justificat, deşi neaflăm în prezenţa aceleiaşi nesocotiri a principiului disponibilităţii procesuale. Într-adevăr, dedata aceasta instanţa n-a dispus în afara unei pretenţii formulate de parte şi nici nu a omis săsoluţioneze un capăt de cerere, ci admiţând cererea a acordat mai mult decât s-a cerut.

Obiectul pricinii nu se mai află în fiinţăÎn cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă, dispariţia

obiectului pricinii după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla în prezenţarevizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert şideterminat. Precizăm de asemenea că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferentde cauzele ce au determinat dispariţia bunului. Dacă obiectul pricinii dispare în timpul

procesului reclamantul are posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată întemeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. spre a solicita astfel „valoarea obiectului pierdutsau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă puncte de vedere deosebite în legătură cu

posibilitatea părţii de a recurge la calea de atac a revizuirii în ipoteza dispariţiei bunului încursul judecăţii, iar nu după pronunţarea hotărârii.

Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu şi-a modificat în modcorespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în temeiul art.132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., el nu poate face cerere de revizuire, urmând să-şi valorifice

pretenţiile printr-o acţiune civilă separată. Majoritatea doctrinei recente a adoptat însă punctulde vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea interesată nu şi-amodificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu instituie nici

o restricţie în acest sens. Într-adevăr, observăm că art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu distinge înmod expres între situaţia în care obiectul pricinii a dispărut după sau înainte de pronunţareahotărârii. Doctrina doar evidenţiază ceea ce se întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesulde a exercita calea revizuirii în ipoteza în care bunul a dispărut după pronunţarea hotărârii.Dacă bunul a dispărut anterior, calea revizuirii poate fi evitată prin modificarea cererii dechemare în judecată în condiţiile arătate deja. Totuşi dacă nu s-a procedat în acest mod parteaeste îndreptăţită să exercite calea revizuirii. Spre a evita însă necesitatea exercitării acestei căiextraordinare de atac este recomandabil, desigur, ca partea interesată să solicite chiar princererea de chemare în judecată pronunţarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică aunei hotărâri de condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, acontravalorii acestuia.

Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, pentru o infracţiune în legătură cu pricina sau pronunţarea hotărârii întemeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori sancţionareadisciplinară a unui judecător.

Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ce se cuvin afi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau expert, care aluat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină”.Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a adevăruluica urmare a săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu pricina.

Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite cumulativcondiţiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiţie vizează existenţa unei hotărâri

de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta înseamnă că nu se poate

103



invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului,martorului sau expertului. O atare cerinţă rezultă în mod neîndoielnic din chiar referirea legiila condamnarea judecătorului, martorului sau expertului.

Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situaţii care să împiedice pornirea saucontinuarea acţiunii penale, cum sunt decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc. Problemacare se ridică în acest caz este aceea de a cunoaşte dacă partea interesată mai are deschisăcalea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul pozitiv a prevalat totuşi în doctrina şi

jurisprudenţa noastră motivat de faptul că dacă s-ar admite soluţia contrară « ar însemna caerorile judiciare, a căror înlăturare se urmăreşte, să rămână în fiinţă, ceea ce este deneconceput ». Aceasta înseamnă însă că admiterea revizuirii este condiţionată de o constatare

prealabilă a săvârşirii unei infracţiunii în legătură cu pricina. În această privinţă doctrina şi jurisprudenţa mai recentă a considerat că o atare constatare trebuie să se facă, pe caleincidentă, chiar de către instanţa sesizată cu cererea de revizuire. Drept urmare s-a statuat căordonanţa penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în revizuire, dar ea poate fifolosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 art. 322 pct.4 C. proc. civ. a fost completat în sensul complinirii lacunei semnalate mai sus.

Potrivit fostului art.322 pct. 4 C. proc. civ., teza finală, « În cazul în care, în ambelesituaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa derevizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţeiinfracţiunii invocate. Textul era deosebit de clarificator în privinţa problemei analizate. Legeanr. 219/2005 a dat o nou redactare textului comentat, în care nu a mai reiterat cea de-a douateză la care ne-am referit deja. În aceste circumstanţe se ridică problema de acunoaşte dacănoua redactare a textului a urmărit suprimarea soluţiei anterioare sau este vorba de o simplăinadvertenţă a legii. În ceea ce ne priveşte pledăm pentru soluţiile doctrinare şi

jurisprudenţiale anterior semnalate, având convingerea că şi de data aceasta este vorba de osimplă eroare a legiuitorului.

A doua condiţie a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a

judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluţia legii este judicioasă,întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a rămas definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumţia de nevinovăţie. De aceea, în mod firesc, o asemeneahotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri de revizuire.

În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., numai dacă judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune în legăturăcu pricina. Această condiţie a revizuirii este determinată în mod expres chiar de art. 322 pct.4C. proc. civ. Legea are în vedere orice infracţiune în legătură cu soluţionarea cauzei, cum ar fisăvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, luare de mită etc. Mairemarcăm că această cerinţă nu este suficientă căci legea mai impune şi condiţia ca

judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la judecată”.

A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declaratfals în cursul sau în urma judecăţii”. Şi în acest caz dovada săvârşirii infracţiunii de falstrebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârşireainfracţiunii de fals.

Totuşi trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiţia existenţeiunei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals. Din acest punctde vedere situaţia pe care o analizăm este diferită de cea prevăzută în prima ipotezăreglementată de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Observăm deopotrivă că legea nu enunţă în modexpres nici condiţia săvârşirii unei infracţiuni de fals în legătură cu înscrisul pe care s-aîntemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai în considerarea acestei împrejurări

jurisprudenţa noastră a considerat că prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii

„trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals o dată cu stabilirea unei infracţiuni,

104



ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea dealterare a adevărului nu s-a comis o infracţiune”. Totuşi noi considerăm că această soluţiedevine discutabilă în condiţiile actualelor modificări aduse art. 322 pct. 4 C. proc. civ. prinOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

A treia ipoteză vizată de text, astefl cum acesta a fost modificat prin Legea nr.219/2005, are ca obiect sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţieicu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză. Revizuirea unei hotărâri judecătoreştiimplică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, pe care le infăţişăm încontinuare :

a)Condamnarea disciplinară a unui magistrat. Condamnarea magistratului trebuieconcretizată într-o sancţiune disciplinară, aplicată de autorităţile competente, în condiţiileLegii nr. 303/2004. Oricare dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr.303/2004 poate antrena revizuirea unei hotărâri judecătoreşti. Legea nu instituie însă, în modexpres, şi o condiţie privitoare la rămânerea definitivă sau irevocabilă a hotărârii decondamnare disciplinară a magistratului. Menţionăm însă că potrivit art. 49 alin. (2) din Legeanr. 317/2004, împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se poateexercita calea de atac a recursului. Soluţionarea recursului este de competenţa completului de9 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea pronunţată de instanţa supremăeste irevocabilă. Noi considerăm, totuşi, că revizuirea poate fi obţinută doar dacă hotărârea arămas irevocabilă, o atare cerinţă fiind, în mod logic, subînţeleasă.

b)Sancţionarea disciplinară a magistratului trebuie să se fi produs pentru exercitareafuncţiei cu « rea-credinţă » sau « gravă neglijenţă ». Drept consecinţă, revizuirea nu poate fiobţinută pentru orice atitudine culpabilă a magistratului, ci doar pentru cele două ipotezedeterminate expres de lege: « reaua-credinţă » sau « grava neglijenţă ». Reaua–credinţăevidenţiază, pe plan subiectiv, intenţia unei persoane de a dăuna altuia, de a obţine un anumitrezultat negativ. De asemenea nu orice neglijenţă poate determina aplicarea textului comentat,ci doar aceea ce poate fi reputată ca fiind gravă. În această privinţă instanţa urmează să

aprecieze în funcţie de toate circumstanţele concrete ale cauzei.c)Sancţiunea disciplinară trebuie să fi fost aplicată pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă tocmai în cauza ce formează obiectul revizuirii. Este o condiţielogică, întrucât în lipsa unui atare nex cauzal o revenire asupra unei decizii judiciare nu poatefi concepută.

Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, reţinute departea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus devoinţa părţilor ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a

întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cereMotivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se întemeiază de asemenea

pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanţa de judecată.

Legea are în vedere şi în acest caz două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.

Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunţareahotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiţiicumulative şi care rezultă chiar din redactarea textului anterior menţionat.

În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuridupă pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiţie implică prin definiţieunele exigenţe ce se impun a fi enunţate în continuare. Observăm în această privinţă că legeaare în vedere doar un singur mijloc de probă, respectiv acela al înscrisurilor, iar nu şideclaraţiile de martori chiar luate în formă autentică, recunoaşterile părţilor sau rapoartele deexpertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite după pronunţarea hotărârii

judecătoreşti. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecăţii. Prin urmare,

105



orice alte înscrisuri apărute după pronunţarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiţie rezultă nunumai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci şi la imposibilitatea prezentăriiacestora. Doctrina vorbeşte adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi tocmai în intenţia de asublinia faptul că acestea nu au fost cunoscute de instanţa care a judecat litigiul. În realitate,înscrisurile au existat la data judecăţii, dar n-au putut fi prezentate de parte datorităîmprejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Dacă înscrisurile au fost prezentate de părţi şi analizate cu prilejul judecăţii în fond, iar instanţa le-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de revizuire întemeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

A doua condiţie a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţacare a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea

potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii. Drept urmare, simplaîmprejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunţarea hotărârii nulegitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepţia cazului când se face şi dovadaimposibilităţii de prezentare a acestora în condiţiile arătate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea careexercită această cale extraordinară de atac. Această cerinţă nu este prevăzută în mod expres delege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada imposibilităţii de a fi

prezentat înscrisul în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă. De aceea şi doctrina noastră se pronunţă în sensul că o atare condiţie este indispensabilă.

O ultimă condiţie a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit şi invocat în revizuire săaibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie decât cea

pronunţată. O atare condiţie se verifică de instanţa competentă doar cu prilejul soluţionăriicererii de revizuire, ea neconstituind o cerinţă preliminară de promovare a căii de atac.

A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se referă la situaţia desfiinţăriisau modificării hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Şi această ipoteză presupune cu necesitate observarea unor exigenţe importante. Revizuirea seîntemeiază şi în acest caz pe pierderea credibilităţii de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, de vreme ce hotărârea şi-a pierdut suportul său probator retractarea ei seimpune ca un ultim remediu. Dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. au fost modificate înmod substanţial prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în sensul adaptăriitextului la imperativele reclamate de exigenţele jurisprudenţiale.

O primă exigenţă a acestui caz de revizuire se referă la existenţa unei hotărâri care afost ea însăşi desfiinţată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult maicuprinzătoare, întrucât se referă la desfiinţarea sau modificarea unei hotărâri. Dar şi anterior modificării art. 322 pct. 5 C. proc. civ. s-a considerat că termenul de revizuire, folosit deacest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri civile se putea obţine

indiferent de modul - procedural - de desfiinţare a hotărârii civile sau administrative pe careea s-a întemeiat.

În fine, ultima exigenţă ce se impune a fi subliniată este aceea a existenţei unui raport decauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată sau modificată şi hotărârea civilăatacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, hotărârea desfiinţatăsau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în pronunţarea hotărârii a cărei retractarese urmăreşte, adică să fi constituit chiar suportul ei probator. Soluţia rezultă, în modneîndoielnic din chiar referirea legiuitorului la desfiinţarea sau modificarea hotărârii pe care„s-a întemeiat” hotărârea atacată. Observăm că această cerinţă este necesară nu numai în cazuldesfiinţării, ci şi în acela al modificării hotărârii pe care s-a întemeiat soluţia a cărei revizuires-a cerut. Din acest punct de vedere actuala formulare a legii este mai cuprinzătoare, anume în

sensul că oferă posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti şi atunci când aceasta s-a

106



întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost ulterior modificată. Totuşi modificarea trebuie să fieimportantă, adică de aşa natură încât să conducă la dispariţia suportului logico-juridic alhotărârii a cărei revizuire se cere.

O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în modexpres situaţia desfiinţării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act administrativindividual ori al unui act normativ.

Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii,incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cuviclenie de cei însărcinaţi să-i apere

Dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ. sunt deosebit de clare astfel că nu sunt necesareexplicaţii deosebit de detaliate. Totuşi unele trăsături şi exigenţe ale acestui motiv de revizuiretrebuie precizate.

În primul rând, constatăm că textul se referă şi la situaţia celor puşi sub consiliu judiciar, instituţie care însă a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei.

A doua constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice şi de persoanefizice precis determinate, astfel că o extindere a dispoziţiilor art. 322 pct. 6 C. proc. civ. pestelimitele sale nu poate fi justificată.

Pe de altă parte, textul menţionat este incident în două situaţii strict determinate: lipsatotală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menţionate. Prima ipoteză -lipsa totală de apărare - implică neacordarea asistenţei juridice necesare în cazul persoanelor fizice şi juridice determinate de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. În această ipoteză revizuirea poatefi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părţii nu s-a realizat. Revizuirea nu

poate fi solicitată însă în cazul în care părţile determinate au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greşită.

Revizuirea poate fi obţinută, aşadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare, soluţiecare rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului menţionat anterior.Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudenţa noastră a mai hotărât că nu echivalează

cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat.A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ., este incidentă în cazul apărării

persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situaţie, reprezentanţii sauapărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Drept urmare, chiar dacă apărareas-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apăratăastfel a avut câştig de cauză în proces. Într-o asemenea situaţie revizuientul nu mai poate

justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Soluţiaeste aceeaşi şi în prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. pentru identitate desituaţii.

Existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau degrad diferit, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitateCel de-al şaptelea motiv de revizuire vizează apariţia unei situaţii anormale în opera de

administrare a justiţiei. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situaţii în care două saumai multe instanţe să pronunţe soluţii contradictorii în una şi aceeaşi cauză. Înainte de aanaliza condiţiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunţarea unor hotărâri

judecătoreşti contradictorii, de aceeaşi instanţă sau de către instanţe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepţiei puterii lucrului judecat.

Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepţia puterii lucrului judecat(şi nici procurorul sau instanţa din oficiu) situaţia creată poate fi înlăturată pe caleaextraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru

contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat”.

107



Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă doar dacă suntîntrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) Existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive. Revizuirea poate fi exercitatănumai cu condiţia ca hotărârile potrivnice să fie definitive şi ele să fie pronunţate de instanţecare fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu şi în cazul în care una dintre hotărâri afost pronunţată de un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale.

b) Hotărârile judecătoreşti în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri potrivnicetrebuie să înţelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri care nu se potaduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă şi în cazul în care prin una din hotărâriinstanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci a respins acţiunea pe baza unei excepţii

peremptorii. Totuşi în jurisprudenţa noastră s-a decis în mod întemeiat că revizuirea esteinadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este pronunţată în baza unei cereri deordonanţă preşedinţială. Într-adevăr, ordonanţa preşedinţială are ca obiect numai luarea unor măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu se dezleagă fondul cauzei, iar asupra unor asemeneamăsuri se poate reveni în acelaşi cadru procesual.

În practică s-au ivit şi situaţii în care contrarietatea dintre hotărâri avea un caracter parţial, în sensul că a avut ca obiect doar soluţiile pronunţate de instanţe asupra unui capăt decerere. S-a considerat, soluţie pe care o apreciem judicioasă şi în concordanţă cu principiile

procedurii judiciare din materia nulităţilor, că revizuirea este admisibilă, anularea hotărâriitrebuind să se pronunţe numai cu privire la capătul de cerere soluţionat cu nesocotirea

principiului autorităţii lucrului judecat. Revizuirea pentru acest motiv poate fi solicitată şi încazul în care hotărârile potrivnice sunt pronunţate de instanţele de recurs.

c) Existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Condiţia enunţată estefundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate denesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Observăm însă că această cerinţă nu estefoarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic la situaţia unor hotărâri potrivnice pronunţate „în una şi aceeaşi pricină”, iar apoi la cerinţa ca hotărârile să fi

fost pronunţate „între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”. Aşa fiind, formula genericămenţionată trebuie înţeleasă în sensul finalităţii sale şi a însăşi raţiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea, doctrina şi jurisprudenţa consideră esenţialăcondiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt totuşi îndeplinite în acele cazuri în caresoluţiile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză pe parcursul mai multor cicluri

procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi.d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii lucrului judecat, sau

dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerinţă nu esteenunţată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudenţa noastră.De asemenea, dacă excepţia a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar pe calea

recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s-ar admite că cererea de revizuire esteadmisibilă în orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a celeide-a doua hotărâri, ceea ce este contrar finalităţii urmărite de lege.

Împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată şi de a înştiinţa instanţa despreaceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa

Acest motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. se referă la situaţiaîn care părţile au fost legal citate. În caz contrar, părţile se pot plânge pe calea recursului (art.304 pct. 5 C. proc. civ.) sau pe calea contestaţiei în anulare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.civ.].

Revizuirea este admisibilă, în condiţiile textului la care ne referim, numai dacă suntîntrunite cumulativ următoarele condiţii:

108



a) Partea să fi fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să încunoştinţeze instanţadespre o atare împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări, respectiv atâtînfăţişarea părţii în instanţă, cât şi înştiinţarea instanţei despre aceasta.

b) Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa părţii.Împrejurarea care constituie un caz de forţă majoră şi care legitimează revizuirea este ochestiune de fapt ce urmează să fie apreciată de instanţă în funcţie de circumstanţele cauzei.

Constatarea unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentaleUltimul motiv de revizuire a fost introdus în art. 322 C. proc. civ. prin Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, iar această soluţie este o consecinţă firească a suprimăriicăii extraordinare de atac a recursului în anulare.

Consacrarea acestui motiv, iniţial de recurs în anulare iar în prezent de revizuire, a fostnecesară pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin încălcareadrepturilor şi libertăţilor lor, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a CurţiiEuropene a Drepturilor Omului. Altminteri, autoritatea hotărârii judecătoreşti pronunţate înţara noastră se putea constitui într-un obstacol major în calea reparaţiunii prejudiciului cauzat.

Noul motiv de revizuire diferă parţial de motivul de recurs în anulare reglementat defostul art. 330 pct. 4 C. proc. civ. Într-adevăr, art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu mai impunecerinţa ca partea căreia i s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale să poată „obţine oreparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română”. Legea

păstrează însă condiţia fundamentală privitoare la constatarea de către Curtea Europeană aDrepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorită uneihotărâri judecătoreşti.

În legătură cu această primă condiţie se cuvine să arătăm că statuarea Curţii Europene aDrepturilor Omului, cu privire la încălcarea unui drept sau a unei libertăţi, nu poate ficenzurată de instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii. Dimpotrivă, deciziile CurţiiEuropene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru toate statele membre ale ConsiliuluiEuropei. Aşa fiind, s-a considerat, pe bună dreptate, că hotărârea Curţii Europene trebuie să fi

rămas definitivă, altminteri procedurile interne de revizuire nu pot fi declanşate.Prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. instituie şi alte două condiţii importante. Primase referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi carecontinuă să se producă. Formula folosită de legiuitor nu se bucură de o redactare ireproşabilă.Ce înseamnă „consecinţe grave” în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale alecetăţenilor de vreme ce orice nesocotire a acestora poate fi reputată gravă într-un statdemocratic ? În aceste condiţii calificarea consecinţelor ca fiind grave sau mai puţin grave nise pare practic irelevantă, mai cu seamă atunci când o asemenea încălcare se produce printr-ohotărâre judecătorească.

A doua condiţie, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedieriiconsecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Este o condiţie

raţională care ţine seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii ci şi de faptul că oatare cale procedurală este inutilă ori de câte ori daunele sau consecinţele negative produse aufost înlăturate într-un alt mod.

În privinţa termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene cu odurată diferită, în funcţie de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatămexistenţa unui termen de drept comun în materie de revizuire şi care are o durată de o lună şia trei termene de excepţie, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire întemeiat pedispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ., de 3 luni, în cazul ultimului motiv de revizuire şi de15 zile, în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ.

Codul de procedură civilă, în art. 324, determină şi punctul de plecare al termenuluide revizuire. Astfel, în ceea ce priveşte termenul de o lună acesta este determinat după cum

urmează:

109



– în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 C. proc. civ. termenul derevizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date deinstanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; dacă hotărârile potrivnice suntdate de instanţe de recurs termenul curge de la pronunţarea ultimei hotărâri;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la celdin urmă act de executare;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. termenul de revizuire curge din ziuaîn care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului,martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul; în lipsa unei astfel dehotărâri termenul curge din momentul când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentrucare constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de3 ani de la data producerii acestora;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la datadescoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă dehotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al şaselea motiv de revizuire, curge de lacomunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept public sau deutilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacităţii.

O situaţie particulară priveşte ultimul motiv de revizuire, care a fost introdus în art. 322C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Într-adevăr, pentru acestmotiv de revizuire termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de la data publicăriihotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.Prin urmare, este evident că momentul care marchează curgerea termenului de revizuire estedata publicării deciziei anterior menţionate în Monitorul Oficial, Partea I.

În ceea ce priveşte termenul de 15 zile, prevăzut pentru penultimul motiv de revizuire,acesta se socoteşte de la încetarea împiedicării.

Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt incidente şi

în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu cuprindedispoziţii derogatorii în această materie.Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce

priveşte elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326 alin.(1) C. proc. civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute

pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiţii revizuientul va trebui să ţină seamade dispoziţiile art. 82-84 şi 112 C. proc. civ. Prin urmare, în considerarea acestor condiţiilegale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate elementele necesare

privitoare la: identificarea părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea instanţeicompetente şi la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor şi semnătura.

O dispoziţie procedurală importantă este şi cea privitoare la obligativitatea întâmpinării. Potrivit art. 326 alin. (2) C. proc. civ. întâmpinarea este obligatorie şi se depunela dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare în condiţiile art. 132C. proc. civ. Aşa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice motivele invocatesau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiţia respectării termenelor prevăzute delege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în această cale de atac nu se mai potformula cereri accesorii sau incidente de natură a modifica cadrul procesual cu privire laobiectul sau subiectele acţiunii.

De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de revizuire.În acest sens art. 326 alin. (3), introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea

110



revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”. Este o dispoziţie binevenită şi care aduce maimultă precizie în legătură cu limitele revizuirii, soluţie ce este în concordanţă cu caracterulextraordinar al acestei căi de atac de retractare.

În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluţionării cererii de revizuire în douăetape: încuviinţarea în principiu şi judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele cazuri

pronunţarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu numai utilă, ci chiar necesară.

Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de generali lasoluţiile pe care le poate pronunţa instanţa competentă a statua asupra cererii de revizuire.Potrivit acestui text, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sauîn parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea dinurmă hotărâre.

Observăm că legea se referă la încuviinţarea cererii de revizuire, ceea ce poate sugeratotuşi şi admisibilitatea soluţionării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă

posibilitatea pronunţării a două soluţii: anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anulareatotală sau parţială a hotărârii se dispune în funcţie de împrejurarea care determinăretractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun şi unele precizări particulare în funcţie demotivele de revizuire invocate.

În cazul primului motiv de revizuire, instanţa va pronunţa o singură soluţie şi va înlocuidispozitivul care cuprinde dispoziţii potrivnice. O soluţie similară se pronunţă şi în cazulnesocotirii principiului disponibilităţii, respectiv în acele cazuri în care instanţa a dispusextra sau plus petita. Şi în acest caz instanţa va putea pronunţa o singură hotărâre demodificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe calea revizuirii. În caz deminus petita, se va proceda la soluţionarea în fond a capătului de cerere omis şi se va pronunţao nouă hotărâre cu privire la acea pretenţie.

Modificarea hotărârii se dispune şi în cazul în care lucrul care a format obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă.

În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. esteadeseori utilă pronunţarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei încheieride admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest sens s-aremarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracţiune în legătură cu pricina seva desfiinţa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunţa o soluţie nouă.Dacă însă instanţa nu este în măsură să rezolve dintr-o dată fondul cauzei, fiind necesarăadministrarea unor dovezi, ea va putea pronunţa o încheiere de admitere în principiu, dupăcare va administra probe şi va pronunţa o nouă hotărâre.

Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă şi în cazul celorlalte motive derevizuire, cu excepţia celui de-al şaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul existenţeiunor hotărâri potrivnice singura soluţie ce se impune este anularea ultimei hotărâri, întrucât

aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat. Prinurmare, într-o asemenea împrejurare instanţa de revizuire nu exercită atribuţii de control

judiciar, ci constată îndeplinirea condiţiilor legale şi anulează pur şi simplu ultima hotărâre. Ocerere de revizuire care ar tinde la anularea primei hotărâri este însă inadmisibilă.

Recursul în interesul legii

Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scoprealizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Această cale extraordinară deatac a fost reintrodusă în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993 şi este

reglementată în prezent în art. 329.

111



Astfel cum rezultă chiar din dispoziţiile art. 329 alin. (1) C. proc. civ. legitimareaprocesuală activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtede Casaţie şi Justiţie şi colegiilor de conducere ale curţilor de apel. Dreptul de a exercitacalea recursului în interesul legii trebuie recunoscut procurorului general al Parchetului de pelângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu şi celorlalţi procurori generali ai parchetelor de

pe lângă curţile de apel. Soluţia a fost consacrată expres şi prin modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

Potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ. procurorul general al Parchetului de pe lângăÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate acţiona din proprie iniţiativă, respectiv „din oficiu”sau la „cererea ministrului justiţiei”. Prin urmare, procurorul general al Parchetului de pelângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizat şi de ministrul justiţiei. Tocmai deaceea în doctrină s-a ridicat problema de a determina semnificaţia „cererii ministrului

justiţiei”; este sau nu obligatorie o asemenea cerere pentru procurorul general ?Soluţia afirmativă ar putea fi susţinută în considerarea dispoziţiilor constituţionale şi ale

legii de organizare judecătorească. Într-adevăr, potrivit art. 132 alin. (1) din ConstituţiaRomâniei procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. Odispoziţie importantă întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivitart. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii îşi desfăşoarăactivitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pe de altă parte, potrivit art. 69 alin. (1) dinLegea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ministrul justiţiei, când consideră necesar,din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlulasupra procurorilor. Noua lege privind organizarea judiciară reglementează însă şi modul deexercitare, de către ministrul justiţiei, a controlului activităţii procurorilor, precum şiconţinutul unui asemenea control. Toate aceste dispoziţii legale ar mai putea contribui, într-oanumită măsură, la fundamentarea opiniei potrivit căreia „cererea ministrului justiţiei” deexercitare a recursului în interesul legii este obligatorie pentru procurorul general alParchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu toate acestea, socotim şi noi alături de alţi autori, că procurorul general alParchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are obligaţia necondiţionată de aexercita, la cererea ministrului justiţiei, calea procedurală a recursului în interesul legii. Încazul recursului în interesul legii ne aflăm în prezenţa unei situaţii diferite de aceea a„controlului” la care se referă art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară şi pe care le poate da ministrul justiţiei. Într-adevăr, dispoziţiile art. 69 alin. (2) dinLegea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară limitează controlul menţionat la„verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte

persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor”. Pe de altă parte, prin voinţa legiilegitimarea procesuală activă a fost acordată procurorului general al Parchetului de pe lângăÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Remarcăm însă că în materie procesual-penală situaţia este

diferită, anume în sensul că recursul în interesul legii poate fi exercitat şi de ministrul justiţiei,dar numai prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie (art. 4142 C. proc. pen.). Această diferenţiere de reglementare relevă şi osoluţie distinctă în cazul recursului în interesul legii. Pe de altă parte, însăşi referirea art. 329alin. (1) C. proc. civ. la „cererea ministrului justiţiei” evidenţiază o altă concepţie cu privire lalegitimarea procesuală activă în cazul recursului în interesul legii în materie procesual civilă.

Aşa fiind, noi socotim că în materie procesual civilă legitimarea procesuală activăaparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.„Cererea ministrului justiţiei” de promovare a recursului în interesul legii nu poate ficonsiderată ca fiind lipsită de orice semnificaţie juridică, dar ceea ce dorim să subliniem estefaptul că ea se înscrie doar pe linia unei modalităţi de învestire a procurorului general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este vorba însă de o învestire cu o

112



cerere ale cărei greutate şi valoari juridice sunt considerabile, căci ministrul justiţiei reprezintăo autoritate care în urma controlului efectuat asupra activităţii instanţelor judecătoreşti poatedepista cu mai multă uşurinţă existenţa unei jurisprudenţe neunitare.

Prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.138/2000, dreptul de exercitare a recursului în interesul lehii a fost conferit şi colegiilor deconducere ale curţilor de appel. Este o soluţie novatoare, ale cărei rezultate sunt însă greu de

prevăzut. O atare soluţie poate fi totuşi extrem de eficientă, în măsura în care colegiile deconducere ale curţilor de appel vor acţiona în funcţie de nevoile jurisprudenţei şi fără a abuzade o atare prerogativă legală.

Obiectul recursului în interesul legii este determinat chiar prin dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al acestui text, recursul în interesul legii vizează„chestiunile de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. O dispoziţieimportantă în materia cercetată este cuprinsă şi în ultimul alineat al textului menţionat. Înacest sens, textul amintit precizează că soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efectasupra „hotărârilor judecătoreşti examinate”.

Textele menţionate au conotaţii importante în privinţa determinării obiectului recursuluiîn interesul legii. Iar o atare determinare se realizează sub un dublu aspect: al întinderiiobiectului recursului în interesul legii şi al categoriilor de hotărâri judecătoreşti ce pot intrasub incidenţa acestei căi de atac.

Din primul punct de vedere, recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părţi din hotărârile atacate care se referă la „chestiunile de drept” ce au primit o soluţionarediferită din partea instanţelor judecătoreşti. Este semnificativă în această privinţă constatareaunor autori de prestigiu, anume în sensul că recursul în interesul legii se poate sprijini pe unsingur motiv, anume „greşita interpretare şi aplicare a legii de către unele instanţe

judecătoreşti”. O atare constatare rezultă însă chiar din scopul instituţiei, astfel cum acestaeste exprimat fără putinţă de tăgadă de aceleaşi dispoziţii ale art. 329 alin. (1) C. proc. civ.:„interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”. Pe de altă parte,

trebuie adăugat că recursul în interesul legii vizează atât legile de drept substanţial, cât şi celede drept procesual.Prin urmare, recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei,

chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele a căror hotărâri suntatacate prin intermediul recursului în interesul legii. De altfel, instanţa supremă nici nu arecăderea de a realiza un veritabil control judiciar spre a remedia greşelile de fapt sau de dreptsăvârşite de instanţele inferioare.

Din al doilea punct de vedere problema care s-a ridicat în doctrină este aceea de adetermina sfera hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate pe calea recursului în interesullegii. Sub acest aspect, remarcăm referirea generală a legii la hotărârile judecătoreşti, fără nicio altă calificare sau delimitare. Această împrejurare a prilejuit susţinerea că intră sub incidenţa

recursului în interesul legii atât hotărârile judecătoreşti definitive, cât şi cele rămaseirevocabile.Referirea generală şi indistinctă a legii la hotărârile judecătoreşti justifică şi în opinia

noastră concluzia potrivit căreia această cale de atac poate fi exercitată atât împotrivahotărârilor judecătoreşti definitive, cât şi a celor irevocabile. Opinăm că doar în acest mod se

poate realiza dezideratul legii, acela de realizare a unei jurisprudenţe unitare.Recursul în interesul legii se poate introduce numai împotriva hotărârilor

judecătoreşti, iar nu şi împotriva unor hotărâri pronunţate de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale. Soluţia este prevăzută în mod expres chiar de art. 329 C. proc. civ.

Condiţiile recursului în interesul legii se referă, astfel cum am văzut, atât la legitimarea procesuală activă, cât şi la obiectul acestei căi extraordinare de atac. În afara acestor condiţii,

din dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. se mai poate desprinde şi o condiţie particulară: existenţa

113



unor probleme de drept care au primit o dezlegare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.Aceasta implică existenţa unor hotărâri judecătoreşti care să fi statuat în mod definitiv sauirevocabil asupra unor probleme de drept.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şicolegiile de conducere ale curţilor de apel sunt îndreptăţite să aprecieze asupra necesităţii deexercitare a recursului în interesul legii. Simpla existenţă a două hotărâri care să fi statuat înmod diferit asupra unor probleme de drept nu justifică prin ea însăşi exercitarea recursului îninteresul legii. Şi aceasta mai ales atunci când jurisprudenţa instanţei supreme este constantăîntr-un anumit sens, dar în mod izolat o instanţă inferioară a statuat altfel într-o problemă dedrept.

Dispoziţiile privitoare la procedura de soluţionare a recursului în interesul legii suntdeosebit de sumare. Soluţia este firească având în vedere finalitatea acestei căi de atac şifaptul că prin intermediul ei nu se ajunge la anularea, revocarea sau retractarea efectivă ahotărârilor judecătoreşti atacate, ci doar la reconsiderarea jurisprudenţei. Totuşi ne vom referiîn continuare la câteva dintre regulile procedurale ce urmează să fie respectate în soluţionarearecursului în interesul legii.

Cererea de învestire a instanţei competentea statua asupra recursului în interesul

legii va trebui să cuprindă toate elementele unei cereri care se adresează instanţelor judecătoreşti şi în mod special va trebui să determine hotărârile judecătoreşti care au prilejuit pronunţarea unor soluţii diferite asupra problemelor de drept dezlegate.

Recursul în interesul legii se soluţionează în toate cazurile de către Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie, astfel cum se precizează în mod expres în art. 4 pct. 2 C. proc. civ. şi înart. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În concret, recursurile îninteresul legii se judecă de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 23din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 329 alin. (2) C. proc. civ.].

Judecarea recursului în interesul legii se face cu participarea procurorului general alParchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură civilă nu

cuprinde o normă expresă în această privinţă. Dispoziţii clarificatoare, în această privinţă,regăsim însă în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, art. 73 alin. (1) dinLegea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară statuează că procurorul general alParchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie participă la şedinţele Înaltei Curţi înSecţii Unite, precum şi la orice complet al acesteia „când consideră necesar”. În virtuteaacestor dispoziţii procedurale participarea procurorului general al Parchetului de pe lângăÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie la activitatea Secţiilor Unite este facultativă, iar nuobligatorie. Remarcăm însă că în cazul imposibilităţii de participare, procurorul general alParchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate delega pe prim-adjunctul sau

pe adjunctul său ori pe un alt procuror pentru a participa, în locul său, la şedinţele respectiveale Secţiilor Unite [art. 73 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].

Din aceste dispoziţii legale rezultă fără echivoc că procurorul general, care este titularulrecursului în interesul legii, este îndreptăţit să aprecieze asupra participării sale la soluţionareaacestei căi de atac. Importanţa problemelor de drept ce au prilejuit pronunţarea unor soluţii

jurisprudenţiale diferite poate constitui un temei de apreciere asupra participării nemijlocite a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie lasoluţionarea recursului în interesul legii. Un atare drept de apreciere nu poate fi însă cenzurat,după părerea noastră, de către instanţa competentă a se pronunţa asupra recursului în interesullegii.

Procedura în faţa instanţei supreme este însă lipsită, după părerea noastră, decontradictorialitate, întrucât nu există părţi cu interese contrare. De altfel, în asemeneacauze, nici nu trebuie ca părţile să fie citate, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa supremă

are rolul de a stabili o jurisprudenţă constantă.

114



Legea noastră procedurală nu cuprinde o dispoziţie privitoare la termenul deexercitare a recursului în interesul legii. În mod evident, în lipsa unui termen expres

prevăzut de lege, urmează că recursul în interesul legii poate fi introdus oricând. Socotimtotuşi că în perspectiva unei viitoare legiferări în materie s-ar putea reflecta asupra utilităţiiintroducerii unui termen raţional care ar urma să fie, după părerea noastră, mult mai maredecât cel prevăzut pentru celelalte căi de atac şi aceasta ţinând seama tocmai de finalitateainstituţiei. Soluţia s-ar impune întrucât după trecerea unui timp foarte îndelungat unele soluţii

jurisprudenţiale îşi pierd valoarea lor practică şi doctrinară spre a mai fi atacate cu un recursîn interesul legii.

Dispoziţiile procedurale din materia recursului în interesul legii nu prevăd soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa supremă. În mod firesc, aceste soluţii pot fi de admitere sau derespingere a recursului în anulare, în funcţie de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor

prevăzute de art. 329 C. proc. civ. De altfel, în mod corect s-a observat şi în doctrina recentăcă posibilitatea respingerii unui recurs în interesul legii nu poate fi exclusă de plano. O altăsoluţie nici nu ar putea fi concepută, căci ea ar conduce practic la substituirea procuroruluigeneral instanţei supreme, de vreme ce admiterea unor atare recursuri ar deveni practicobligatorie.

Hotărârea pronunţată asupra recursului în interesul legii are un caracter particular înraport cu toate celelalte sentinţe sau decizii judecătoreşti. Printr-o asemenea hotărâre nu seurmăreşte, astfel cum am arătat deja, retractarea, anularea sau reformarea unei decizii

pronunţate de o instanţă superioară. O asemenea hotărâre are un efect limitat, acela de adetermina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele probleme de drept substanţial sau

procedural care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.Este ceea ce rezultă în mod neîndoielnic şi din dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit acestui text: „Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate”. Prin urmare, hotărârea pronunţată de instanţa supremă nu afecteazăîn nici un mod deciziile examinate, acestea îşi păstrează întreaga lor autoritate şi forţă

executorie. Soluţiile pronunţate de instanţa supremă nu afectează nici situaţia juridică a părţilor din proces; acestea nu vor putea invoca în favoarea lor soluţia adoptată de instanţasupremă spre a nu se supune hotărârii prin care s-a dezlegat în mod definitiv şi irevocabilraporturile litigioase dintre ele. Această consecinţă era prevăzută în mod expres înreglementarea anterioară celei instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

Art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în redactarea conferită prin Legea nr. 219/2005, dispunedin nou că « dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ».Anterior actualei modificări legislative s-a renunţat la o atare soluţie. De aceea, într-ointerpretare a fostului art. 329 alin. 3 C. proc. civ. s-a considerat că soluţiile pronunţate asuprarecursului în interesul legii nu sunt obligatorii. O atare susţinere se întemeia pe principiulindependenţei judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege.

În considerarea caracterului lor obligatoriu, o parte a doctrinei noastre a remarcat însă,înaintea modificării art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000, că deciziile pronunţate asupra recursurilor în interesul legii au valoarea unui izvorde drept secundar, apropiindu-se de actele normative, întrucât „au un caracter general -abstract şi un caracter de obligativitate”.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ. au fost supuse unei criticivehemente, ele fiind considerate neconstituţionale, motivându-se în esenţă că ele contravinprincipiului potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, precum şi principiuluiindependenţei judecătorilor. Problema enunţată este de o reală complexitate, dar nu trebuieignorat totuşi faptul că instanţa supremă, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., stabileşte numaiforţa interpretării judecătoreşti pe care o dă unor texte legale.

115



Rolul practicii statornicite de instanţa supremă, în general, nu poate fi ignorat în nici unsistem de drept. Jurisprudenţa creată de o instanţă supremă trebuie să constituie un ghid şi ocălăuză pentru judecătorii instanţelor inferioare în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept substanţial şi procesual. Cum altfel s-ar putea crea într-un stat de drept o

jurisprudenţă unitară ? Or, recursul în interesul legii este tocmai instrumentul cel mai eficacespre a menţine unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci când unele instanţe se abat de lainterpretarea corectă a normelor legale. De aceea, nu considerăm exagerată nici afirmaţia prof.univ. dr. V. M. Ciobanu potrivit căreia calea recursului în interesul legii „este singura care dă

posibilitatea Curţii Supreme de Justiţie să realizeze obiectivul înscris în art. 1 alin. (2) dinlegea sa organică, Legea nr. 56/1993, de a urmări aplicarea corectă şi unitară a legilor de cătretoate instanţele, din moment ce în materie civilă Curtea apare ca instanţă de recurs deexcepţie”.

În atare condiţii, actuala redactare a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 C. proc. civ. nu poate fidecât benefică, întrucât poate contribui la realizarea scopului urmărit prin exercitarearecursului în interesul legii. Revenirea la soluţia anterioară Ordonanţei de urgenţă nr.138/2000 este singura în concordanţă cu imperativul realizării unei justiţii eficiente şi unitare

pe întreg teritoriul naţional. Ea se impune azi cu atât mai mult cu cât justiţia românească estegrav afectată de o certă şi evidentă criză de credibilitate.

54794186 Drept Procesual Civil II

Documents

Transcript of 54794186 Drept Procesual Civil II