5. Raport -Activitatile din sectorul secundar

Strategia de Dezvoltare Teritorială a României

Studii de fundamentare 2014

STRATEGIA DE DEZVOLTARE TERITORIALĂ A ROMÂNIEI STUDII DE FUNDAMENTARE

Servicii elaborare studii în vederea implementării activităţilor proiectului cu titlul „Dezvoltarea de instrumente şi modele de planificare strategică teritorială pentru sprijinirea viitoarei perioade de programare post 2013”

Beneficiar:

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice Ministru: Liviu Nicolae DRAGNEA

Contract nr.: 122/ 02.07.2013

Elaboratori asociaţi: S.C. Agora Est Consulting SRL

Administrator: Florin-Silviu BONDAR şi

Quattro Design SRL – Arhitecţi şi urbanişti asociaţi Director general: Toader POPESCU

STUDIUL 5. ACTIVITATILE DIN SECTORUL SECUNDAR Asociat responsabil: Agora Est Consulting

Formă finală. 2014

2


Studii de fundamentare Studiul 5

2

Activitățile din sectorul secundar Agora Est Consulting 2014

3

Studiul 5. Activitățile din sectorul secundar

I. Informaţii generale

I.1. Numărul şi denumirea domeniului/studiului

Domeniul 2. Dezvoltare economică (sectoare economice) Studiul 5. Activitățile din sectorul secundar

I.2. Tipul raportului (iniţial, intermediar, final)

Raport final

I.3. Lista autorilor, colaboratorilor

Agora Est Consulting Autori: dr. Cristina Alpopi Cartografie, GIS: Gheorghe HERIŞANU, Sorin BĂNICĂ

I.4. Lista consultanţilor de specialitate

I.5. Cuprinsul studiului

II. Metodologie II.1. Scopul studiului şi relevanţa pentru SDTR II.2. Contextul european şi românesc II.2.1. Contextul european şi documentele de referinţă II.2.2. Contextul local al planificării strategice şi documente de referinţă II.3. Problematică şi obiective specifice II.3.1. Problematică şi întrebări de cercetare II.3.2. Obiective specifice II.4. Ipoteze şi metode de cercetare II.4.1. Ipoteze de cercetare II.4.2. Nivelul şi tipul analizelor II.4.3. Indicatori şi indici II.4.4. Reprezentări cartografice II.5. Bibliografie şi resurse II.5.1. Studii şi publicaţii II.5.2. Surse legislative, directive, convenţii, recomandări II.5.3. Strategii II.5.4. Date statistice II.5.5. Date cartografice II.6. Glosar de termeni III. Analiză și recomandări III.1. Analiza-diagnostic a situației

III.1.1. Analiza influenței sectorului secundar (industrie și extracții) în dezvoltarea economică a zonelor și regiunilor din România

III.1.1.a. Considerații introductive. Particularități ale sectorului secundar în România. Factori. Implicații III.1.1.b. Subsectoarele componente ale sectorului secundar III.1.1.c. Zone slab industrializate sau în declin III.1.1.d. Zone în creștere economică bazată pe sectorul secundar III.1.1.e. Teritorii relevante de analiza

III.1.2. Evaluarea competitivității economice din prisma sectorului secundar III.1.3. Determinarea forței de muncă angrenate în sectorul secundar și a evoluției acesteia III.1.3.a. Forța de muncă angrenată în sectorul secundar III.1.3.b. Evoluția forței de muncă III.1.4. Sinteză la nivel teritorial III.2. Tendințe de dezvoltare III.3. Priorități de dezvoltare III.4. Legături cu alte domenii

4



4

III.5. Implicații economice, sociale, de mediu IV. Elemente strategice şi operaţionale IV.1. Viziune şi obiective strategice IV.1.1. Fundamentarea viziunii IV.1.2. Industria IV.1.3. Construcţii IV.2. Politici, programe şi proiecte IV.3. Modalităţi de implementare IV.4. Sinteză strategică și operațională

I.6. Lista hărţilor şi cartogramelor

Harta 5.1. Distribuția numărului de firme din construcții în anul 2011 Harta 5.2. Distribuția numărului de firme din industrie în anul 2011 Harta 5.3. Variația numărului de firme din industrie în perioada 2002-2011 Harta 5.4. Variația numărului de firme din construcții în perioada 2002-2011 Harta 5.5. Repartiția clusterelor Harta 5.6. Repartiția parcurilor industriale și a parcurilor științifice și tehnologice Harta 5.7. Distribuția numărului de salariați din construcții în 2011 Harta 5.8 . Distribuția numărului de salariați din industrie în 2011 Harta 5.9. Variația numărului de salariați din construcții 2002-2011 Harta 5.10. Variația numărului de salariați din industrie 2002-2011

I.7. Lista tabelelor si figurilor

Tabelul 5.1. Sectorul secundar – număr întreprinderi, PIB, ocuparea forței de muncă Tabelul 5.2. Estimarea evoluţiei rezervelor de gaze naturale şi ţiţei în perioada 2013-2025 Tabelul 5.3. Resurse minerale şi producţia netă din 2011 Tabelul 5.4 . Întreprinderi active, pe activităţi ale sectorului secundar şi pe clase de mărimi în perioada 2007-2010 Tabelul 5.5. Ramuri/Subramuri cu potenţial de clusterizare pe criterii de analiză Tabelul 5.6 . Clustere care prezintă un potenţial de a deveni poli de competitivitate de interes naţional relevanţi pentru POS CCE Tabelul 5.7. Distribuţia regională a forţei de muncă din sectorul secundar (mii) Tabelul 5.8. Populaţia ocupată, pe principalele activităţi ale economiei naţionale Figura 5.1. Contribuţia principalelor activităţi economice la realizarea PIB în anul 2008 Figura 5.2. Indicii producţiei industriale la nivel internaţional în anii 2008 si 2009 Figura 5.3. Indicii lucrărilor de construcţii la nivel internaţional în anii 2008, 2009 Figura 5.4. Evoluţia unităţilor locale active în industria extractivă pe regiuni în perioada 2006-2010 Figura 5.5. Distribuția ponderii salariaților în industrie, în anul 2011 Figura 5.6. Evoluţia unităţilor locale active în industria prelucrătoare pe regiuni în perioada 2006-2010 Figura 5.7. Evoluţia unităţilor locale active în industria energetică pe regiuni în perioada 2006-2010 Figura 5.8. Evoluţia unităţilor locale active în distribuţia apei, salubritate, gestionarea deşeurilor şi activităţi de decontaminare, pe regiuni în perioada 2006-2010 Figura 5.9 Distribuţia numărului de firme din industrie pe subsectoare Figura 5.10. Structura firmelor active în construcţii după numărul de angajaţi în anul 2010 Figura 5.11. Evoluţia unităţilor locale active în construcţii pe regiuni în perioada 2006-2010 Figura 5.12. Numărul de firme din industrie şi construcţii din 2011 Figura 5.13 Firme din sectorul secundar (industrie şi construcţii) la 1000 locuitori Figura 5.14 Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru Bucureşti şi oraşe poli de creştere Figura 5.15. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru Bucureşti şi oraşe poli de creştere Figura 5.16.Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru Bucureşti şi oraşe poli de creştere Figura 5.17. Distributia numarului de firme la 1000 de locuitori pentru Bucureşti şi oraşe poli de creştere Figura 5.18. Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru oraşe poli de dezvoltare Figura 5.19. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru oraşe poli de dezvoltare Figura 5.20. Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru oraşe poli de dezvoltare Figura 5.21. Distributia numarului de firme la 1000 de locuitori pentru oraşe poli de dezvoltare Figura 5.22. Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru oraşe poli de importanţă regională Figura 5.23. Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru oraşe poli de importanţă regională Figura 5.24. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru oraşe poli de importanţă regională Figura 5.25. Distribuția numărului de firme la 1000 de locuitori pentru oraşe poli de importanţă regională


5

Figura 5.26. Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru oraşe poli de importanţă locală Figura 5.27. Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru oraşe poli de importanţă locală Figura 5.28. Distributia numarului de firme la 1000 de locuitori pentru oraşe poli de importanţă locală Figura 5.29. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru oraşe poli de importanţă locală Figura 5.30. Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru oraşe poli locali Figura 5.31. Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru oraşe poli locali Figura 5.32. Distributia numarului de firme la 1000 de locuitori pentru oraşe poli locali Figura 5.33. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru oraşe poli locali Figura 5.34. Ponderea terenurilor cu destinatie industriala la nivel de orase Figura 5.35. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe tipuri de zone Figura 5.36. Distribuţia numărului de salariaţi din construcţii pe tipuri de zone Figura 5.37. Variația numărului de salariaţi din construcții a diferitelor teritorii (2011-2002) Figura 5.38. Variația numărului de salariaţi din industrie a diferitelor teritorii (2011-2002) Figura 5.39. Variația numărului de salariaţi din industrie a diferitelor teritorii (2011-2006) Figura 5.40. Variația numărului de salariaţi din construcții a diferitelor teritorii (2011-2006) Figura 5.41. Numărul de firme din industrie şi construcţii din 2011pe tipuri de zone Figura 5.42. Variația numărului de firme din construcții a diferitelor teritorii (2011-2002) Figura 5.43. Variația numărului de firme din industrie a diferitelor teritorii (2011-2002) Figura 5.44. Numărul de firme din industrie a diferitelor teritorii, în funcție de numărul de salariaţi Figura 5.45. Numărul de firme din construcții a diferitelor teritorii, în funcție de numărul de salariați Figura 5.46. Firme din sectorul secundar (industrie şi construcţii) la 1000 locuitori pe diferite teritorii Figura 5.47. Distribuţia numărului de firme din industrie pe subsectoare, pe tipuri de zone Figura 5.48. Evoluţia numărului de întreprinderi din sectorul secundar în perioada 2005-2010 Figura 5.49. Numărul de firme din industrie pe județe, în funcție de numărul de salariați Figura 5.50. Numărul de firme din construcții pe județe, în funcție de numărul de salariaț Figura 5.51. Evoluţia cifrei de afaceri în sectorul secundar în perioada 2006-2010 Figura 5.52. Distribuţia pe judeţe a numărului de salariaţi şi a cifrei de afaceri din industrie (%, 2011) Figura 5.53. Evoluţia indicilor productivităţii muncii în sectorul secundar, pe un salariat în perioada 2006-2010

Figura 5.54. Evoluţia numărului de salariaţi din activitatea de cercetare-dezvoltare pe tipuri de activităţi economice, în perioada 2006-2010 Figura 5.55. Evoluţia cheltuielilor din activitatea de cercetare-dezvoltare pe tipuri de activităţi economice, în perioada 2006-2010 Figura 5.56. Distribuția valorii exporturilor Figura 5.57 Ponderea în totalul exporturilor, în funcţie de localitate din România, 2010 Figura 5.58. Evoluţia exporturilor directe din construcţii la nivel naţional, pe categorii de întreprinderi Figura 5.59. Ierarhizarea ramurilor/subramurilor cu potenţial de clusterizare Figura 5.60. Evoluţia forţei de muncă pe principalele activităţi din economia naţională în perioada 2005-2011 Figura 5.61. Variația numărului de salariați din industrie în perioada 2002-2011 Figura 5.62. Variația numărului de salariați din construcții în perioada 2002-2011

I.8. Anexe

6



6

II. Metodologie

II.1. Scopul studiului şi relevanţa pentru SDTR

Scopul studiului pe care îl vom elabora va fi de a propune măsuri şi direcţii de acţiune care să asigure premisele dezvoltării durabile şi echilibrate ale activităţilor din sectorul secundar pentru teritoriul naţional, în contextul competitivităţii globale şi a tendinţelor sociale, economice şi tehnologice de dezvoltare la scară naţională şi transnaţională. În cadrul Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României, aspectele economice vor fi privite din perspectivă teritorială, pentru stabilirea, în principal, a influenţei sectorului secundar (industrie şi construcţii) asupra dezvoltării economice a regiunilor, a zonelor funcţionale şi a sistemului urban din România. Privit din alt unghi de vedere, teritoriul reprezintă un element crucial, absolut necesar a fi luat în considerare în procesele de dezvoltare economică şi socială. Dezvoltarea şi localizarea activităţilor economice de producţie sunt condiţionate de anumite caracteristici geofizice, demografice, sociale şi culturale. SDTR trebuie să ţină cont de influenţa activităţilor din sectorul secundar - industrie şi construcţii, în condiţiile în care restructurarea economică şi privatizările din industrie şi-au pus amprenta asupra evoluţiei economiei României din ultimii ani. Un motiv în plus constă în faptul că majoritatea oraşelor industrializate anterior anului 1990, dependente de o singura ramură a industriei, prin pierderea pieţelor pentru aceste industrii, au înregistrat creşteri ale şomajului, care din punct de vedere social se transpun în accentuarea gradului de sărăcie.

II.2. Contextul european şi românesc

II.2.1. Contextul european şi documentele de referinţă

Strategia Lisabona a avut drept scop sporirea competitivităţii europene şi transformarea Europei în cea mai importantă economie a lumii. Strategia Europa 2020, un succesor al Strategiei Lisabona, orientează dezvoltarea către “creşterea inteligentă, inclusivă și sustenabilă”, care va ajuta Europa să se refacă după criza economică şi să atingă niveluri înalte ale productivităţii şi ratei de ocupare, a coeziunii sociale şi teritoriale, factorii cheie fiind cunoaşterea și inovaţia. Comisia Europeana pune accentul – în contextul Strategiei Europa 2020 – pe 5 obiective ale UE: rata de ocupare, cercetare şi dezvoltare, modificările climatice, învăţământul superior şi incluziunea socială, accentuând în mod explicit importanţa invăţământului superior şi a economiei verzi. Europa a identificat noi motoare ale creşterii economice şi ocupării, abordate în cadrul celor 7 iniţiative emblematice. În cadrul fiecărei iniţiative, autorităţile statelor membre şi Uniunea Europeana trebuie să-şi coordoneze sinergic eforturile pentru atingerea obiectivelor strategiei, prin acţiuni întreprinse la nivel european, respectiv naţional. Inițiativa emblematică „O Uniune a inovării“ reprezintă o componentă esenţială a Strategiei Europa 2020, pentru toate cele trei priorităţi ale acesteia: creşterea inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii. Iniţiativa oferă o viziune amplă şi incluzivă asupra inovării în Uniunea Europeană, plasând inovarea în centrul intervenţiilor şi interconectând multiple domenii de politici publice (de la cercetare-dezvoltare, la educaţie, întreprinderi, coeziune socială, ajutor de stat, standardizare, achiziţii publice, proprietate intelectuală). Iniţiativa „O politică industrială integrată pentru era globalizării” contribuie la creşterea durabilă şi are ca obiectiv susţinerea şi consolidarea unei baze industriale puternice, diversificate, competitive şi eficiente din punct de vedere energetic și al utilizării resurselor. Iniţiativa “O agendă pentru noi competenţe şi locuri de muncă: contribuţia europeană la ocuparea totală“ reprezintă propunerea COM în vederea atingerii, până în anul 2020, a unei rate de ocupare a forţei de muncă de 75% pentru femei şi bărbaţi (pentru grupa de vârstă 20-64 de ani). Se preconizează că sectorul secundar va cuprinde aproximativ o cincime din forţa de muncă. Iniţiativa „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor” este una din cele şapte iniţiative emblematice ale Strategiei Europa 2020, care vizează obţinerea unei creşteri inteligente, durabile şi favorabile incluziunii şi pe care se bazează Europa pentru a genera creştere şi locuri de muncă. II.2.2. Contextul local al planificării strategice şi documente de referinţă România urmăreşte îndeaproape prevederile politicii Uniunii Europene în domeniul sectorului secundar, cu scopul de a dezvolta o piaţă naţională competitivă, integrată în piaţa internă europeană. Un exemplu este faptul că, în cazul industriei, ponderea ocupării este apropiată de cea medie pe plan european. Din punctul de vedere al productivităţii, în cazul României, pe fondul unui nivel mediu foarte scăzut al productivității, se constată o valoare ridicată a acesteia în industrie (în special în industria prelucrătoare, productivitatea specifică este peste media naţională). Se apreciază că, după 2014, ameliorarea stabilităţii macroeconomice a României va putea aduce creşteri rapide în sectorul secundar. La nivel naţional, au fost stabilite ţintele valorice pentru toate obiectivele Strategiei Europa 2020. A fost elaborat Programul Naţional de Reforma (PNR) 2011 - 2013 în care au fost abordate: cadrul macro-economic, ţintele naţionale şi principalele măsuri pentru atingerea acestora, reformele prioritare precum şi blocajele în calea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă. Programul Naţional de Reformă 2011-2013 (PNR) reprezintă platforma-cadru pentru definirea şi aplicarea politicilor de dezvoltare economică a României, în concordanţă cu politicile Uniunii Europene (UE), având ca priorităţi realizarea unei economii


7

inteligente, durabile şi favorabile incluziunii, cu niveluri ridicate de ocupare a forţei de muncă, productivitate şi de coeziune socială. Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 reprezintă documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală, aprobat de Guvern şi elaborat într-un larg parteneriat, cu rol de orientare în dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene. Obiectivul Global al PND 2007-2013 este „Reducerea cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare socio-economică între România şi Statele Membre ale Uniunii Europene” și se sprijină pe trei obiective specifice:

- Creşterea competitivităţii pe termen lung a economiei româneşti;

- Dezvoltarea la standarde europene a infrastructurii de bază;

- Perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman autohton.

Alte documente de referinţă:

- Strategia industriei miniere pentru perioada 2012-2035

- Strategia naţională de export a României 2011-2015 (propunere legislativă)

- Strategia energetică a României 2007-2020

- Strategia Guvernamentală privind dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii

- Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice

- Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă.

II.3. Problematică şi obiective specifice

II.3.1. Problematică şi întrebări de cercetare Problematica face referire la evaluarea rolului economic şi social al sectorului secundar; vor fi analizate cazul particular al construcţiilor şi caracteristicile pe plan teritorial, evaluarea aportului producţiei private şi a celei publice; ocuparea şi veniturile; forme de finanţare; evidenţierea arealelor industrializate (poli de competitivitate, clustere) şi a celor slab industrializate. Analiza va fi organizată pe mai multe paliere, întrebările fiind legate de fiecare dintre acestea: 1. În cadrul studiului vor fi avute în vedere, în primul rând, analiza influenţei sectorului secundar (industrie şi construcţii) asupra dezvoltării economice a regiunilor, a zonelor funcţionale şi a sistemului urban din România. Care este distribuţia teritorială a subsectoarelor componente ale sectorului secundar precum şi evoluţia în timp a acestora? Care sunt zonele cu probleme, în care industria a fost restructurată? Care sunt zonele în declin economic, dar şi zonele dezvoltate din punct de vedere economic? 2. Se va realiza o analiză care va avea rolul de a evalua competitivitatea economică, analiză care va avea la bază mărimea, aria de activitate şi rezultatele întreprinderilor din România. Care sunt elementele care ar putea contribui la crearea unui mediu competitiv de afaceri, în condiţiile respectării exigenţelor de mediu şi a altor exigenţe de ordin social? 3. Se vor identifica şi analiza clusterele, polii de competitivitate, dar şi structurile de afaceri (parcuri industriale şi tehnologice, centre de afaceri, incubatoare de afaceri etc). În ce măsură aceste structuri sunt generatoare de dezvoltare în teritoriu? 4. Se va analiza, de asemenea, forţa de muncă angrenată în sectorul secundar, cu evidenţierea evoluţiei acesteia în timp. Va fi determinată distribuţia ratei şomajului, care va fi coroborată cu declinul industriei şi al construcţiilor, răspunzând întrebărilor legate de identificarea zonelor şi oraşelor afectate major de creşterea şomajului. II.3.2. Obiective specifice

Obiectivele specifice susţin problematica menţionată mai sus. Astfel, aprecierea situaţiei în teritoriu a activităţilor industriale în expansiune şi declin, efectele privatizării, reconversia teritoriilor industriale, impactul măsurilor de sprijinire a industriei, de pregătire a forţei de muncă, de analizare a ponderii activităţilor de cercetare şi inovare reprezintă toate elemente care conduc la susţinerea unei politici coerente de dezvoltare. Obiectivele specifice ale dezvoltării activităţilor industriale de calitate, care să contribuie la creşterea competitivităţii produselor reprezintă baza, la nivel naţional, pentru atingerea unui nivel comparabil cu cel european, prin aplicarea celor mai bune practici în toate domeniile industriale, sectorul industrial fiind un mare generator de locuri de muncă.

Obiectivele de coeziune teritorială la nivel european implică promovarea dezvoltării teritoriale policentrice şi echilibrate, dar şi asigurarea competitivităţii globale a regiunilor pe baza economiilor locale puternice. Astfel, pe plan naţional, reorganizarea sectorului secundar trebuie să fie văzută în legătură cu distribuţia teritorială echilibrată, cu îmbunătăţirea sistemelor de transport, a calităţii factorilor de mediu ş.a.

II.4. Ipoteze şi metode de cercetare

II.4.1. Ipoteze de cercetare

Criză actuală a economiei globale influenţează negativ producţia industrială în Europa Centrală şi de Est, implicit în România. Productivitatea muncii în industrie este în continuă descreştere, fiind cu mult sub media U.E.

8



8

Industria contribuie cu o treime din PIB-ul României şi asigură locuri de muncă pentru o cincime din numărul total de angajaţi. Acest sector variat include subsectoarele industriei extractive şi industria de prelucrare primară, precum şi servicii de utilităţi publice, însă este orientat în general spre forme mai puţin avansate de producţie. Restructurarea economică şi privatizările au condus la creşterea şomajului şi a sărăciei, în special în localităţile monoindustriale. Existând astfel diferenţe clare la nivel teritorial privind dezvoltarea industriei, este esenţială identificarea zonele subdezvoltate sau în declin. Sectorul construcţiilor contribuie la PIB cu puţin sub 9%, criza economică cu care ne confruntam în ultimii ani conducând la o scădere a activităţii în cadrul acestui sector; Creşterea economică se face diferenţiat la nivelul teritoriilor din România. Un proces economic recent este apariţia clusterelor economice şi a polilor de competitivitate. În viziunea multor experţi economici şi oameni de afaceri, viziune bazată şi pe experienţa altor economii europene, clusterele economice şi polii de competitivitate pot impulsiona dezvoltarea economică şi pot aduce un plus de valoare adăugată. Dezvoltarea economică la nivel local/regional/naţional este susţinută prin crearea de structuri de sprijinire a afacerilor în cadrul cărora firmele să se bucure de anumite facilităţi și servicii specifice. În ultimii 15-20 ani s-a încercat crearea unei infrastructuri de afaceri moderne, care să răspundă la cerinţele specifice ale investitorilor, formată din parcuri industiale şi tehnologice, centre de afaceri, incubatoare de afaceri etc. Un chestionar online realizat de Euroinnovation în primul trimestru al anului 2012, la care au răspuns circa 50 de companii cu profil industrial din România, a relevat că doar 23% dintre manageri au auzit despre poli de competitivitate şi clustere, în vreme ce doar 16% cunoşteau sistemul de organizare al unor astfel de concentrări economice. Dintre respondenţii avizaţi, doar 41% au menţionat că întrevad 2-3 avantaje potenţiale pentru compania lor şi pentru piaţa pe care acţionează, în cazul în care ar fi implicat într-un cluster sau pol.

Scăderea numărului de salariaţi în sectorul secundar a fost cauzată în principal de declinul industriei prelucrătoare şi a celei extractive. Oraşele care au suferit grave forme de dezindustrializare provin predominant din categoria oraşelor mici. Zonele cele mai afectate de şomaj (rata şomajului înregistrând peste 7,7% în 2011) sunt situate în judeţele cu un grad ridicat de industrializare înainte de 1990, dar care au suferit în ultimii ani un puternic declin industrial. II.4.2. Nivelul şi tipul analizelor Naţional, regional (NUTS II), judeţean (NUTS III), local – UATB (LAU 2). Studiul va fi elaborat având ca sursă principală de informaţii documente, rapoarte şi sinteze oficiale publicate de diverse autorităţi cu răspundere în acest domeniu. Vor fi utilizate date şi rapoarte din literatura de specialitate, care vor fi analizate, comparate şi prelucrate în vederea conturării unor concluzii şi măsuri privind influenţa sectorului secundar în dezvoltarea economică a României şi a evaluării competitivităţii. II.4.3. Indicatori şi indici Principalii indicatori şi indici vor privi producţia industrială pe sectoare (CAEN, PRODROM), productivitate; comenzi noi; importuri şi exporturi; credite pentru industrie; întreprinderi inovative; tipuri de lucrări şi tipuri de construcţii, indici de cost în construcţii; tehnologii inovante ş.a. Vor fi calculați şi analizați în dinamică următorii indicatori economici şi de competitivitate: Cifra de afaceri generată de sectorul secundar si de subsectoarele acestuia; Numărul întreprinderilor din sectorul secundar/subsectoare pe regiuni/judeţe; Numărul de salariaţi din sectorul secundar/subsectoare pe regiuni/judeţe; Numărul de salariaţi din sectorul secundar si din subsectoarele acestuia; Indicele de specializare pentru regiuni/judeţe (valoarea indicelui indicând de câte ori este mai bine reprezentat

sectorul/subsectorul respectiv în judeţ/regiune faţă de nivelul naţional); Ponderea sectorului secundar in PIB; VAB (valoare adăugată brută) pe sectorul(/subsectoarele) secundar pe regiuni/judeţe; Procentul din exporturi provenit de la sectorul (subsectoarele sectorului) secundar; Productivitatea muncii pe lucrator angajat in sectorul (subsectoarele sectorului) secundar; Procentul de intreprinderi inovatoare din totalul intreprinderilor; Ponderea in cadrul productiei industriale a industriei grele, a celei energetice, a industriei usoare etc.; Valoarea investiţiilor directe străine în sectorul secundar (subsectoarele sectorului); Numărul structurilor de sprijinire a afacerilor (parcuri industriale, tehnologice, logistice, incubatoare de afaceri etc.)

pe regiuni/judeţe; Numărul clusterelor pe regiuni/judeţe.

II.4.4. Reprezentări cartografice Conţinutul hărţilor şi cartogramelor va fi definitivat în cursul studiului. Principalele teme care vor fi agregate în reprezentări cartografice sunt următoarele: [1] Distribuţia în teritoriu a subsectoarelor sectorului secundar/indice de specializare; [2] Distribuţia în teritoriu a numărului de salariaţi din sectorul secundar/ subsectoare; [3] Distribuţia în teritoriu a cifrei de afaceri a întreprinderilor din sectorul secundar si pe subsectoare;


9

[4] Distribuţia în teritoriu a investiţiilor străine din sectorul secundar; [5] Distribuţia în teritoriu a ponderii întreprinderilor create/radiate din sectorul secundar; [6] Distribuţia în teritoriu a valorii exporturilor efectuate de întreprinderile din sectorul secundar; [7] Distribuţia în teritoriu a clusterelor, polilor de competitivitate şi infrastructurii de afaceri. [8] Distribuţia în teritoriu a zonelor cu industrie decăzută (dezindustrializate) – NUTS III [9] Distribuţia în teritoriu a măsurilor de înnoire a sectorului secundar al industriei – NUTS III

II.5. Bibliografie şi surse

II.5.1. Studii şi publicaţii

Surse de date statistice: Anuarul Statistic al României; Oficiul Naţional al Registrului Comerţului; Raportul “Innovation Trendchart”; Eurostat; Raportul anual al BNR, secţiunea statistică capitol indicatori macroeconomici; Raportul privind sectorul IMM din România, capitolul „Ştiinţă, tehnologie şi inovare”; Cartea Albă a IMM editată de CNIPMMR; Alte statistici existente la nivel regional în surse publice administrative. II.5.2. Surse legislative, directive, convenţii, recomandări Sursele legislative, directivele, convenţiile, recomandările sunt citate în text II.5.3. Strategii II.5.4. Date statistice ESPON EUROSTAT INSEE – TEMPO MDRAP Alte surse semnalate în text şi în hărţi. II.5.5. Date cartografice MDRAP Atlasul teritorial al României Alte surse semnalate în hărţi.

II.6. Glosar de termeni

Coeziune teritorială, este expresia dezvoltãrii echilibrate, coerente și armonioase a teritoriului, sub aspectul activitãților economice, sociale, al dotãrilor, al accesibilitãții și al calitãții mediului, al existenței condițiilor de viațã și de muncã echitabile pentru toți cetãtenii, indiferent de locul în care se aflã. Politica de coeziune teritorialã trebuie sã urmãreascã diminuarea diferențelor de dezvoltare dintre regiunile geografice, dintre mediul urban și cel rural, dintre centru și periferie, precum și prevenirea amplificãrii discrepanțelor teritoriale (Guvernul României - Ministerul Dezvoltării Regionale și Adminitrației Publice). „Reprezintă un set de principii pentru dezvoltarea teritorială armonioasă, echilibrată, eficientă și durabilă. Aceasta creează oportunități egale pentru cetățeni și întreprinderi, indiferent de locul unde se găsesc, permițându-le să-și exploateze la maximum potențialul teritorial” (Agenda teritorială a Uniunii Europene 2020, 19 mai 2011).

Economia verde, așa cum este definită de Raportul Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (lansat în februarie 2011), “are ca rezultat îmbunătățirea bunăstării și echității sociale, concomitent cu reducerea semnificativă a riscurilor de mediu și deficitului ecologic. Tranziția spre o economie verde înseamnă politici și investiții care vor decupla creșterea economică de creșterea consumului curent intensiv de materii prime și energie. O economie verde poate fi gândită ca o economie cu emisii reduse, prin utilizarea eficientă și durabilă a resurselor și asigurarea incluziunii sociale (Conferința IER – Cresterea economică verde – premisă pentru o dezvoltare durabilă).

Economia inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii reprezintă trei priorităţi care se sprijină reciproc şi sunt în măsură să ajute UE şi statele membre să obţină un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, de productivitate şi de coeziune socială (Comisia Europeană, Europa 2020).

10



10

Pol de competitivitate , Cf. HG 918:2006 – Programul “Impact”, este o asociere de întreprinderi, organizaţii de cercetare-dezvoltare şi formare profesională, ce acţionează în parteneriat pentru a pune în aplicare o strategie comună de dezvoltare. Această strategie este construită în jurul unor proiecte inovatoare având drept scop final abordarea uneia sau mai multor pieţe. Întreprinderea este o grupare de unităţi legale care se constituie ca o entitate organizaţională de producţie de bunuri, servicii comerciale, sau servicii de interes social, ce beneficiază de o autonomie de decizie, mai ales pentru asigurarea resurselor sale curente.O întreprindere exercită una sau mai multe activităţi, în unul sau mai multe locuri (sedii - unităţi locale ale întreprinderii). În mod convenţional sunt assimilate întreprinderilor, persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale care desfăşoară activităţi economice pe bază de liberă iniţiativă potrivit legii, instituţiile publice şi organizaţiile neguvernamentale (Anuarul Statistic). Clustere – Cf. HG 918:2006 – Programul “Impact”, sunt grupari de producători, utilizatori şi /sau beneficiari, în scopul punerii în aplicare a bunelor practici din UE în vederea creşterii competitivităţii operatorilor economici. Parcul industrial – Cf. Ordonanţei Guvernului nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, cu modificările şi completările ulterioare, parcul industrial reprezintă o zonă delimitată în care se desfăşoară activităţi economice, de cercetare ştiinţifică, de producţie industrială şi servicii, de valorificare a cercetării ştiinţifice şi/sau de dezvoltare tehnologică, într-un regim de facilităţi specifice, în vederea valorificării potenţialului uman şi material al zonei.

Parcul tehnologic – „Parcurile tehnologice, industriale, de inovare și științifice (PTIS) sunt privite, din ce în ce mai mult, ca mijloace de creare a unor clustere dinamice care accelerează creșterea economică și sporesc competitivitatea la nivel internațional. Acestea contribuie la mutațiile industriale europene, crescând calitatea activităților de inovare, de grupare a întreprinderilor, de business to business (B2B), sprijinind sectorul IMM-urilor și crearea de locuri de muncă” (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Avizul Comitetului Economic și Social European privind parcurile tehnologice, industriale și științifice europene în contextul gestionării crizei, al pregătirii perioadei postcriză și al strategiei post-Lisabona (aviz suplimentar) (2011/C 44/22)).

Incubatorul de afaceri - Cf. Ordonanţei Guvernului nr. 65/2001,este un loc în care sunt concentrate, într-un spaţiu limitat, întreprinderi recent create. Obiectivul său de a spori şansa de creştere şi durata de supravieţuire a acestor firme, furnizându-le spaţii modulare cu servicii comune (secretariat, contabilitate, sprijin managerial, servicii de asistenţă), în scopul asigurării unor servicii specifice. Unitatea locală este o întreprindere sau o parte a acesteia (atelier, fabrică, depozit, birou, mină sau staţie etc.) situată la o adresă identificabilă. În acest loc se desfăşoară o activitate economică, pentru care - în afara unor cazuri excepţionale – lucrează una sau mai multe persoane (cu normă întreagă sau parţială) pentru aceeaşi întreprindere (Anuarul Statistic). Dezindustrializarea - Cf. DEXonline, reprezinta scaderea ponderii industriei in economia unei tari.

Pol de competitivitate este o asociere de întreprinderi, organizaţii de cercetare-dezvoltare şi formare profesională, ce acţionează în parteneriat pentru a pune în aplicare o strategie comună de dezvoltare. Această strategie este construită în jurul unor proiecte

inovatoare având drept scop final abordarea uneia sau mai multor pieţe (Programul Operaţional Sectorial „Creşterea

Competitivităţii Economice” „Investiţii pentru viitorul dumneavoastră”, 2011). Smart specialization este un nou concept de politică de inovare conceput pentru a promova utilizarea eficientă și eficace a investițiilor publice în cercetare. Scopul său este de a stimula inovarea regională, în scopul de a obține o creștere economică și prosperitate, prin care să permită regiunilor să se concentreze pe punctele lor forte (European Commission).


11

III. Analiză şi recomandări

III.1. Analiza-diagnostic a situaţiei

III.1.1. Analiza influenței sectorului secundar (industrie și extracții) în dezvoltarea economică a zonelor și regiunilor din România

III.1.1.a. Considerații introductive. Particularițăți ale sectorului secundar în România. Factori. Implicații

Sectorul secundar, compus din industrie şi construcţii, contribuie cu cca 43% la PIB-ul României. În acest sector sunt încadraţi puţin peste 28% din totalul forţei de muncă angajate la nivel naţional, iar productivitatea muncii, calculată în funcţie de PIB pe angajat, este peste medie, dar nu deosebit de ridicată în termeni absoluţi. În 2011, în România, erau active 452010 întreprinderi, dintre care 93218 (20,6%) erau în sectorul secundar (vezi tabelul 5.1).

Sector Nr. Întreprinderi 2011

Întreprinde ri (% total)

PIB 2011 (mil. lei)

PIB % total

PIB/ întreprindere 2011 (mil lei)

Rată Ocupare 2011 (mii)

Ocupare (% total)

PIB/angajat 2011 (mil. lei)

Sectorul primar 15152 3,4 32814 6,8 2,166 2442 29,2 0,013

Sectorul secundar 93218 20,6 208491 43,1 2,237 2364,7 28,3 0,088

Industrie 49715 11,0 160928 33,3 3,237 1753,8 21,0 0,092

Construcţii 43503 9,6 47563 9,8 1,093 610,9 7,3 0,078

Sectorul terţiar 343640 76 242400 50,1 0,705 3558,8 42,5 0068

Total sectoare

452010 100,0 483705 100,0 1,070 8365,5 100,0 0,058

Tabel 5.1 Sectorul secundar – număr întreprinderi, PIB, Ocuparea forţei de muncă Sursa: Institutul Naţional de Statistică

Contribuţia sectorului secundar în realizarea PIB-ului diferă între ţările lumii de la 20% la 49% (vezi figura 5.1), România situându-se aproape de valoarea superioară (42%). Sectorul terţiar înregistrează valori inferioare mediei mondiale.

Figura 5.1. Contribuţia principalelor activităţi economice la realizarea PIB în anul 2008 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României, 2009

Industria contribuie cu cca. o treime din PIB-ul României, în acest sector fiind încadraţi puţin peste 21% din totalul forţei de muncă angajate la nivel naţional, fiind astfel supradimensionat față de media UE27. Acest subsector divers cuprinde industria extractivă şi de prelucrare primară, precum şi ramurile de producţie şi servicii publice. În acest sector sunt în general active întreprinderi cu dimensiuni peste medie. Productivitatea muncii, calculată în funcţie de PIB pe angajat, este peste medie, dar nu deosebit de ridicată în termeni absoluţi, reflectând orientarea către forme mai puţin avansate de producţie, cu valoare adaugată redusă. In figura 5.2 se evidențiază valoarea indicilor producției industriale la nivel european, în anii 2008 și 2009, observându-se ca România se află peste media altor state, cu valori mai mari înregistrate în anul 2008 față de 2009.

12



12

Figura 5.2 Indicii producţiei industriale la nivel internaţional în anii 2008, 2009 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, România în cifre, 2009

Construcţiile din România sunt mai dezvoltate decât în majoritatea ţărilor UE. Astfel, numărul de întreprinderi active în acest domeniu şi contribuţia la PIB se situează în jurul valorii de 9%, în timp ce forţa de muncă ocupată în acest sector are o pondere mai redusă, ceea ce indică un nivel peste medie al productivităţii muncii. În figura 5.3 se observă valorile înregistrate la indicii lucrărilor realizate în domeniul construcțiilor la nivel european, din care rezultă valori peste medie, în cazul României, atât la nivelul anului 2008 cât și 2009, cu valori mai mari chiar, în anul 2009.

Figura 5.3. Indicii lucrărilor de construcţii la nivel internaţional în anii 2008, 2009 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, România în cifre, 2009

Construcţiile au reprezentat o bună perioadă de timp motorul economiei româneşti înregistrând creşteri de peste 30% (în perioada 2005-2008). În 2007 piaţa construcţiilor din România s-a ridicat la valoarea de 9,2 miliarde euro, situaţie care o plasa înaintea unor ţări precum Ungaria (7,8 miliarde euro), Bulgaria (5,3 miliarde euro), Slovacia (4,6 miliarde euro), Croaţia (2,7 miliarde euro). Criza economică a influenţat activitatea de construcţii după 2008, înregistrând scăderi substanţiale. Valoarea pieţei materialelor de construcţii a înregistrat un maxim în 2008, de 6 miliarde euro. Principalii actori de la nivelul pieţei materialelor de construcţii sunt fabricile de ciment, de gips carton, de plăci ceramice, de termopane şi de vopsele. Principalii factori care pot influenţa negativ sau pozitiv sectorul secundar sunt: - Instabilitatea/stabilitatea politică (politica fiscală, politica bugetară, politica BNR privind inflaţia etc.); - Valoarea investiţiilor în sectorul secundar; - Migraţia forţei de muncă; - Cererea redusă pe plan intern şi internaţional; - Spijinul fragil de finanţare din partea sectorului bancar.

III.1.1.b. Subsectoarele componente ale sectorului secundar

A. INDUSTRIA

Industria are în componenţă 4 subsectoare (secţiunile: B, C, D şi E, conform CAEN Rev.2): industria extractivă (care angrenează 3,7% din numărul total al salariaţilor din industrie), industria prelucrătoare (care angrenează 85,2% din salariaţii din industrie), producerea şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi aer condiţionat (care angrenează 4,1% din salariaţii din industrie), furnizarea apei, curăţenie, gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare (7% din salariaţii din industrie).


13

Industria extractivă se ocupă de extragerea mineralelor existente în natură sub formă solidă (cărbuni şi minereuri), lichidă (ţiţei) şi gazoasă (gaze naturale) şi are o importanţă scăzută din punctul de vedere al cifrei de afaceri şi al numărului de persoane angajate, atât la nivel european cât şi la nivel naţional. Industria extractivă poate să confere un important avantaj competitiv industriei prelucrătoare, oferind acesteia din urmă materie primă directă, fără costurile suplimentare care apar în urma transportului din alte ţări şi a timpului lung de tranzit. În România, industria extractivă generează între 5,5% (2009) şi 6,5% (2008) din valoarea adăugată totală creată de industrie, construcţii, servicii şi comerţ, cu mult peste media europeană de 1,3-1,6%

1.

Dintre statele din Uniunea Europeană, Polonia are un procentaj asemănător, de 4,4% (2009) şi 4,7% (2008). Sunt două posibile explicaţii ale acestei situaţii. Prima explicaţie este aceea că economia naţională nu este suficient de dezvoltată, iar sectoarele de tehnologie joasă, aşa cum este cel extractiv, continuă să joace un rol important. O a doua explicaţie este aceea că atât România cât şi Polonia se bucură de resurse naturale mai bogate decât celelalte state europene şi drept urmare, au un sector extractiv mai dezvoltat. Totuşi, faptul că în România în 2005 valoarea adăugată realizata in industrie a reprezentat 8% din valoarea adăugată totală, iar în 2008 şi 2009 această valoare era sensibil mai scăzută, sugerează că dezvoltarea economică a României a redus din importanţa acestui sector, iar această evoluţie va continua cel mai probabil şi pe viitor (înclinând balanţa în favoarea primei explicaţii). În România, dintre ramurile industriei extractive, cea mai importantă este extracţia petrolului şi a gazelor naturale, care la nivel naţional generează 70% din cifra de afaceri a industriei extractive. Resursele naturale existente în România sunt detaliate în Studiul 10. În anul 2012, România se află pe locul 5 la producţia de ţiţei şi gaze, în timp ce dependenţa de importuri era de 25%, situându-se sub media europeană de 50%. În ceea ce priveşte cantitatea de ţiţei extrasă la nivelul ţărilor Europene, România era devansată de ţări precum Norvegia, care a extras în 2012 1,3 milioane de barili, Marea Britanie cu 583 milioane barili, Olanda cu 520 milioane barili şi Danemarca 114 milioane barili. Cantitatea de 102 milioane de barili de ţiţei extrasă de România în 2012 o poziţionează deasupra Germaniei (98 milioane barili), Italiei (91 milioane barili), Poloniei (44 milioane barili), Austriei (18 milioane barili), Croaţiei (16 milioane barili) şi Franţei (9 milioane barili). Gazele naturale sunt produse în proporţie de 98% de două companii, Romgaz şi Petrom în timp ce restul de 2% este reprezentat de alte companii. Aproximativ 62,5% din totalul producţiei naţionale este extrasă în judeţul Mureş. Rezervele de gaze dovedite de pe teritoriul ţării se ridică la 100 miliarde metri cubi, cea mai mare parte a acestor resurse situându-se în Transilvania, Moldova, Muntenia şi Marea Neagră. Transilvania adăposteşte 75% din cantitatea totală de gaze existentă, în special în judeţele Mureş şi Sibiu.

În tabelul următor (tabel 5.2) este prezentată estimarea evoluţiei rezervelor de ţiţei şi gaze naturale în perioada 2013-2025.

Tabelul 5.2. Estimarea evoluţiei rezervelor de gaze naturale şi ţiţei în perioada 2013-2025 Sursa: ANRM

O parte din mineralele existente pe teritoriul României sunt utilizate pentru producerea energiei electrice. Alături de păcură, lignit şi huilă, gazele naturale au un aport deosebit de important în structura energetică a României. Deşi vor rămâne cel mai scump combustibil, gazele naturale sunt caracterizate de cel mai redus impact asupra mediului în comparaţie cu ceilalţi combustibili fosili, asigurând cel mai ridicat randament de producţie de energie electrică.

1. Cojanu, V., Munteanu, C.,Neagu, F., Noi direcţii de politică industrială şi modificări structurale necesare

Anul Țiţei (Milioane Tone) Gaze naturale (Miliarde Metri Cubi)

2013 52 120

2014 48 114

2015 45 107

2016 41 101

2017 38 95

2018 34 89

2019 31 83

2020 28 77

2021 24 71

2022 21 66

2023 18 60

2024 15 55

2025 12 50

14



14

În anul 2010 în Uniunea Europeana au fost extrase aproape 140 milioane tone de huila si aproape 400 milioane tone de lignit. Extragerea acestei cantități de cărbune și producerea de energie cu ajutorul ei, a angajat mai mult de 255.000 de oameni. Avantajele cărbunelui sunt printre altele securitatea aprovizionării și prețurile favorabile, în raport cu sursele de energie concurente. Când resursele indigene pot fi exploatate, utilizarea cărbunelui adaugă valoare de-a lungul întregului lanț de aprovizionare cu energie electrică. Acest lucru conduce la rezultate pozitive in termeni de performanta economica si ocupare a fortei de muncă. Istoria României în ceea ce priveste industria miniera dateaza din cele mai vechi timpuri, fiind exploatate zacaminte de aur, cupru, plumb, zinc, mangan, fier sau sare. După 1989 producţia s-a redus mult, atât la minereuri neenergetice cât şi la cărbune, în condiţiile în care mare parte din energia electrică produsă în România se bazeaza încă pe cărbune. Strategia industriei miniere pentru perioada 2012-2035 mentionează că resursele de lignit (circa 3.300 mil. tone) şi huila (peste 600 mil. tone) ne ajung pentru câteva sute de ani, mai exact aproape 500 de ani la lignit, si aproape 100 de ani la huila, în situatia în care, în 2011, productia de lignit a fost de aproape 33,3 mil. tone, iar la huila de 2,12 mil. tone (vezi tabul 5.3 ). Însa puterea calorifică scazuta si lipsa unor tehnologii moderne pun în pericol exploatarea celor doua resurse importante ale României. În cazul minereurilor polimetalice, termenele de epuizare sunt relativ îndelungate. Aceste minereuri sunt dispersate în 145 de zacaminte, cu 28 mil. tone rezerve posibil de exploatat, 25 de perimetre având licente de exploatare, dar sunt în prezent închise sau în procedura de închidere. În subsolul României se mai regasesc 760 de milioane de tone de minereuri auro-argentifere, conform estimarilor specialistilor. Atât la minereurile polimetalice, cât si la cele auro-argentifere, în anul 2011 productia a fost zero. Alt minereu care a reintrat în interesul investitorilor straini este cel cuprifer. Reprezentanții ministerului de resort estimează resursele de cupru la 443 milioane de tone, producția în 2011 fiind de puțin peste 31.000 de concentrat cupros.

Tabelul 5.3. Resurse minerale şi producţia netă din 2011 Sursa: Strategia industriei miniere pentru perioada 2012-2035

În baza Legii minelor nr. 85/2003, prin 11 hotărâri de Guvern, s-a aprobat închiderea definitivă pentru 556 mine/cariere, iar în limita fondurilor alocate, începând cu anul 1998 s-au contractat lucrări de închidere şi ecologizare pentru un număr de 295 mine şi cariere din care, până la data de 31.12.2011, s-au recepţionat la terminarea lucrărilor de închidere şi ecologizare, 192 obiective la care se adaugă 53, cu recepţii parţiale. Din analiza distribuţiei teritoriale a industriei extractive, sub aspectul unităţilor locale active existente (vezi figura 5.4), se evidenţiază regiunea Nord-Vest cu cea mai bună reprezentare urmată de regiunile Sud, Vest şi Centru. Cele mai puţine unităţi locale active din industria extractivă se găsesc în regiunile Sud Est şi Sud Vest. Evoluţia cea mai evidentă în timp a industriei extractive se înregistrează la nivelul regiunii Nord-Vest cu o creştere a numărului de unităţi locale de aproximativ 27% în 2009 faţă de 2008 comparativ cu 8% pentru celelalte regiuni de dezvoltare. În cazul tuturor celor 8 regiuni se observă o stagnare a evoluţiei unităţilor locale active din industria extractivă în 2010 faţă de anul anterior.

Figura 5.4. Evoluţia unităţilor locale active în industria extractivă pe regiuni în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României 2007-2011

Substanţa Resursă minerală la 01.01.2011 (mil tone) Producţia netă in anul 2011 (mii tone)

Lignit 3.296 33.293

Huilă 602 2.122

Minereuri auro-argentifere 760 0

Minereuri polimetalice 67 0

Minereuri cuprifere 443 31,8 (concentrat cupros)

Sare gema 4.390 2.249

Substante nemetalifere 308 1.064


15

Judeţele cu cele mai multe unităţi locale active aparţinând industriei extractive sunt: Bucureşti, Prahova, Bihor, Cluj, Constanţa, Maramureş, Timiş, Gorj. Industria extractivă este slab reprezentată în judeţele: Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Vaslui, Botoşani, Teleorman.

● Industria prelucrătoare deţine un rol important în creşterea economică şi crearea de locuri de muncă, fiind subsectorul care înregistrează numărul cel mai mare de angajaţi atât în România cât şi la nivel european. Aportul sectorului rămâne semnificativ deşi numărul angajaţilor a scăzut semnificativ după 1990. Cele mai importante ramuri din industria prelucrătoare românească, atât ca număr de angajaţi cât şi ca cifră de afaceri (cca. 25%) sunt: industria alimentară şi industria autovehiculelor de transport rutier. Această situaţie este asemănătoare cu cea de la nivelul Uniunii Europene unde, în 2009, aceste două ramuri au generat 24,32% din cifra de afaceri şi 22,02% din valoarea adăugată din cadrul întregii industrii prelucrătoare şi au reunit 21,32% din totalul de angajaţi

2.

De asemenea, industria construcţiilor metalice şi a produselor din metal se află în primele cinci ramuri ale industriei prelucrătoare româneşti, atât ca număr de angajaţi (7,76%) cât şi ca cifră de afaceri (5,78%), demonstrând importanţa acestei ramuri la nivel naţional. Această ramură industrială este importantă şi la nivel european, unde deţine 6,93% din cifra de afaceri a industriei prelucrătoare şi 9,79% din valoarea adăugată generată de aceasta, iar 11,66% din angajaţii industriei prelucrătoare lucrează în acest domeniu. România se situează sub media europeană, dar este foarte posibil ca acest decalaj să se reducă pe viitor, având în vedere că nivelul investiţiilor anuale pe angajat au crescut. Din punct de vedere al ramurilor care ocupă un rol important în cadrul industriei prelucrătoare (număr de angajaţi, cifră de afaceri), între România şi restul statelor europene distribuţia acestora este asemănătoare, dar cu unele diferenţe importante. În principal, aceste diferenţe sunt date de distribuţia forţei de muncă, în România (şi în Bulgaria) aceasta fiind concentrată în industrii puternic intensive în forţă de muncă şi de tehnologie joasă (cum este industria de îmbrăcăminte şi industria de încălţăminte). Rolul acestor industrii este însă în continuă scădere şi, pe viitor este de aşteptat ca ele să-şi piardă din importanţă. De asemenea, studiile arată că statele cu un nivel de dezvoltare mai mic decât media europeană au o concentrare mai mare a forţei de muncă şi a cifrei de afaceri într-un număr restrâns de ramuri, în timp ce statele mai dezvoltate tind să aibă o distribuţie mai uniformă a acestora. Specializarea ramurilor industriale este mult mai ridicată în România decât în celelalte state. Ramurile în care România este specializată, conform studiilor europene, sunt: piele şi încălţăminte, textile şi îmbrăcăminte, alimente / băuturi / tutun, produse din lemn şi mobilier, şi petrol rafinat. Judeţele bine dezvoltate ca Argeş, Constanţa şi Cluj par şi ele să aibă un procent mare de concentrare, lucru care poate indica slăbiciuni structurale. De exemplu, dispariţia companiei Nokia de pe harta economică a judeţului Cluj nu a fost încă luată în considerare în statisticile oficiale şi încă nu este clar dacă a afectat economia regiunii. Din punct de vedere al structurii competiţionale, deşi productivitatea muncii este mult sub media Uniunii Europene, ierarhia ramurilor industriale din România este similară cu cea existentă în celelalte state studiate şi cu cea de la nivelul Uniunii Europene. Specifice României sunt industria produselor din minerale nemetalice şi industria fabricării calculatoarelor şi a produselor electronice, care au o productivitate foarte bună în comparaţie cu celelalte ramuri, situaţie care nu se regăseşte şi la celelalte state. Această caracteristică poate fi valorificată, mai ales în cadrul relaţiilor comerciale.

În continuare sunt prezentate ramurile importante din cadrul industriei prelucrătoare. Industria de textile şi de articole de îmbrăcăminte este o industrie de tradiţie îndelungată în România, având societăţi care funcţionează de peste 100 de ani (Carpatex S.A – Braşov, Stofe S.A – Buhuşi, Textila Oltul SA – Sf. Gheorghe, Ciserom S.A Sebeş), fiind reprezentată în toate județele țării, cu pondere însemnată în economia judeţelor Timiş, Sibiu, Iaşi, Mureş şi Bucureşti. În anul 2011, sectorul industriei textile a realizat următoarele ponderi în indicatorii macroeconomici: 2,49% din PIB (din care 0,76 % pentru Textile şi 1,73 % pentru Industria de Articole de Îmbrăcăminte), 3,78 % din producţia industrială, 7,88 % din exportul României, 6,03 % din importul României, 13,76% salariaţi din numărul mediu al salariaţilor din industrie. Producţia industrială a sectorului industriei textile a avut un trend crescător până în anul 2005, după care a cunoscut scăderi şi creşteri datorate conjuncturii internaţionale. În clasamentul valorii adaugate/angajat, România ocupă penultimul loc din Europa, înaintea Bulgariei (sub 30% din media UE-27). În anul 2009, faţă de 2008, s-a înregistrat o scădere cu 11,8% pentru articole textile şi o scădere cu 14,4% pentru articole de îmbrăcăminte. În anul 2011 producția a crescut în ambele sectoare față de anul 2009 cu 42% şi respectiv 22%. În subsectorul produse textile, numărul mediu al salariaţilor a scăzut an de an datorită, pe de o parte, închiderii societăţilor comerciale şi, pe de altă parte, achiziţionării de utilaje performante, automatizate, asistate de calculator. Subsectorul articole de îmbrăcăminte prezintă o creştere până în anul 2003, după care se înregistrează o scădere continuă până în 2009. Scăderea accentuată din anul 2009 are drept cauză închiderea, provocată de criza economică, a multor societăţi comerciale din sector. În anii 2010 şi 2011 numărul salariaților a început din nou să crească, mai ales în sectorul articolelor de îmbrăcăminte. Producția în sectorul pielărie și încălțăminte a înregistrat un declin semnificativ începând cu anul 2008. În 2010 a fost reluat trendul ascendent, însă nu a depășit 68% din nivelul atins în 2005. Productivitatea muncii a avut un avans mai important, dar este încă sub nivelul mediu al EU, deși nivelul de salarizare este foarte scăzut în acest sector.

2 Cojanu, V., Munteanu, C.,Neagu, F., Noi direcţii de politică industrială şi modificări structurale necesare

16



16

Un studiu3 publicat de DG Enterprise and Industry la sfârșitul anului 2012 relevă faptul că dintre țările UE, România are cel mai

mare potențial de export nevalorificat în industria textilă, aproximativ 15% din întregul potențial nevalorificat al UE. Fabricarea de mașini, utilaje și echipamente generează în UE cea mai mare valoare adăugată dintre industriile prelucrătoare (10.9% din valoarea adaugată a industriilor prelucrătoare, 2.9% din valoarea adăugată a sectorului nefinanciar).În România, lucrează 1.81% dintre angajații acestei ramuri industriale în UE, însă ei realizează doar 0.3% din valoarea adăugată. Productivitatea muncii (VAB/angajat) este penultima din UE, de doar 22,65% din valoarea medie. Productivitatea muncii ajustată cu costurile salariale se situează, însă, la 135.43% față de media UE.

4 Începând din anul 2005, sectorul de maşini şi echipamente se

află în creştere prin apariţia unor investiţii de tip “greenfield”, care au făcut să crească productivitatea din acest sector, cât şi numărul societăţilor comerciale. Anii 2010 și 2011 au marcat reluarea creșterii acestui sector. Industria de maşini, utilaje şi echipamente reprezintă un sector important al industriei româneşti, contribuind la dezvoltarea, modernizarea şi buna funcţionare a altor sectoare industriale, cu o pondere în PIB de 2,5 %. Repartiţia teritorială a firmelor producătoare de maşini şi echipamente este echilibrată. Această industrie se regăseşte aproape în toate judeţele ţării. Este unul dintre sectoarele medium high-tech, care merită o atenție sporită privind alegerea domeniilor de specializare ale României (smart specialization), prin prisma tradiției și a pontențialului neexploatat. Conform unui studiu publicat de Comisia Europeană

5, dintre țările UE, România

are în acest domeniu cel mai mare potențial de creștere/export neexploatat, respectiv 18,6%.

Prelucrarea lemnului, fabricarea produselor din lemn și plută, cu excepția mobilei; fabricarea articolelor din paie și din alte materiale vegetale împletite contribuie cu 0.5% la valoarea adăugată a UE. În România lucrează 5,2% din angajații UE în această industrie. Aceștia generează însă doar 1.84% din cifra de afaceri a UE și doar 1.68% din valoarea adăugată. Față de performanțele generale ale industriei manufacturiere românești, aceasta ramură se situează pe o poziție bună privind valoarea adăugată/angajat, cu un nivel de 32,22% din media UE

6. Industria mobilei înregistrează la nivelul UE perfomanțe asemănătoare cu

prelucrarea lemnului. Această industrie contribuie cu 0,5% din valoarea adăugată și angajează un număr comparabil de persoane. Contrar așteptărilor, performanțele industriei de mobilă românești sunt sub nivelul Prelucrarea lemnului. Fiecare angajat generează doar 22,26% din valoarea medie a indicatorului la nivelul UE și sub 10% din valoarea indicatorului inregistrată de țara cu cele mai bune performanțe. Fabricarea hârtiei și a produselor din hârtie generează 0.7% din totalul valorii adăugate a UE, în sectorul nefinanciar. În România, acest sector industrial se remarcă prin valoarea adăugată/angajat generată deosebit de mica față de media UE, respectiv 18.62%. Cu 1.88% din totalul angajaților UE în această industrie, România realizează 0.39% din cifra de afaceri și 0.35% din valoarea adăugată a acestui sector. Industria de celuloză și hârtie este unul din exemplele de dezindustrializare în perioada de tranziție. În anul 1990, România producea cca. 1 milion tone celuloză și cca. 1 milion tone hârtie și carton, respectiv peste 50 sortimente. Astăzi nu se mai produce deloc celuloză, ultima capacitate de producție fiind oprită în 2009 la SC SOMES SA Dej. Nu se mai produc peste 40 sortimente de hârtii și cartoane, cele mai importante fiind hârtiile scris-tipar și hârtia de ziar. Au dispărut complet platformele industriale de la Brăila, Bușteni, Bacau, Turnu Severin, Dej, Cluj, Bistrița. În sector mai lucrează cca 4.650 salariați față de cei cca 35.000 salariați în 1990. Au apărut însă noi capacități de producție, în special pentru fabricarea cartonului ondulat.

Fabricarea calculatoarelor şi a produselor electronice şi optice generează 1.53% din valoarea adăugată a sectorului nefinanciar al UE şi angajează 53.74% din personalul industriei. România angajează 2.20% din totalul personalului UE activ în această industrie, dar generează doar 0.99% din cifra de afaceri și 0.53% din valoarea adăugată. Țara noastră se situează printre ultimele poziții privind VAB/angajat, dar depășește cu 37% media UE privind valoarea adăugată ajustată cu costurile salariale, atingând un nivel comparabil cu Marea Britanie. Având în vedere performanțele de ansamblu ale industriei românești, VAB/angajat este unul dintre cele mai mari dintre industriile prelucrătoare. Fabricarea echipamentelor electrice genereaza 1.4% din valoarea adaugata a sectorului nefinanciar al UE. Romania angajeaza 2.49% din totalul personalului UE activ in aceasta industrie, dar genereaza doar 0.89% din cifra de afaceri si 0.60% din valoarea adăugată

7. Ramurile electronică și electrotehnică reprezintă două ramuri industriale cu potențial care trebuie stimulate în

demersul României de a dezvolta industriile de vârf. Ponderea ramurii în industria prelucrătoare este de 5,4%. Este localizată în toate zonele ţării şi este compusă în proporţie de 90% din IMM-uri. Industria auto europeană (fabricarea autovehiculelor de transport rutier, a remorcilor şi semiremorcilor) ocupă locul 4 între industriile manufacturiere, privind valoarea adăugată. Industria auto în UE generează 8.9% din valoarea adăugată a industriilor manufacturiere și angajează 7.24% din personal. În România, industria auto generează cea mai mare valoare adăugată (2010) dintre industriile manufacturiere, însă comparația cu țările UE privind valoarea adăugată/angajat ne plasează pe penultimul loc, după Bulgaria, cu doar 20.25% din media UE și 15% din performanțele Germaniei.

3 “The development of productive structures of EU Member States and their international competitiveness” – November 2012, WIFI – Austrian Institute of Economic Reseach, Publisher: European Commission, DG Enterprise and Industry 4 Strategia de competitivitate a României 2014-2020 (3): Sinteza consultarilor cu industria constructoare de masini 5 “The development of productive structures of EU Member States and their international competitiveness” – November 2012, WIFI – Austrian Institute of Economic Reseach, Publisher: European Commission, DG Enterprise and Industry 6 Strategia de competitivitate a României 2014-2020 (2): Sinteza consultărilor cu reprezentanţii industriei prelucrării lemnului 7 Strategia de competitivitate a României 2014-2020 (4): Sinteza consultărilor cu industria electronică și electrotehnică


17

România angajează 5.37% din totalul personalului UE activ în această industrie, dar generează doar 1.05% din cifra de afaceri și 1.09% din valoarea adăugată. Industria auto este un sector de importanţă naţională, prin numărul de salariaţi angrenați şi prin cifra de afaceri generată, cu localizări în toate zonele ţării şi cu un mare potenţial de dezvoltare.

În figura 5.5. de mai jos, este evidenţiată distribuţia procentului de salariaţi din ramuri ale industriei prelucrătoare, pe judeţe, în anul 2011.

0%

20%

40%

60%

80%

100%

AB

AR

AG

BC

BH

BN B

TBV

BR B

ZCLCS C

JCTCV

DB D

JG

RGL G

JHR

HD IL IS IF

MMM

HM

S NTO

TPHSM S

JSB

SV TR

TM TLVS V

LVR B

UC

Altele

Extractia carbunelui superior si inferior

Fabricarea produselor farmaceutice de baza

Repararea, intretinerea si instalarea masinilor si

echipamentelor

Colectarea, tratarea si eliminarea deseurilor

Industria metalurgica

Extractia petrolului brut si a gazelor naturale

Fabricarea altor mijloace de transport

Fabricarea substantelor si produselor chimice

Fabricarea produselor de cauciuc si mase plastice

Fabricarea echipamentelor electrice, electonice si optice

Captarea, tratarea si distributia apei, epurarea apelor uzate

Fabricarea autovehiculelor de transport rutier

Productia si furnizarea de energie electrica, termica si gaze

Fabricarea de mobila

Fabricarea de masini, utilaje si echipamente n.c.a.

Industria constructiilor metalice si a produselor din metal

Prelucrarea lemnului si a produselor de hartie

Tabacirea si finisarea pieilor

Fabricarea produselor textile si aarticolelor de imbracaminte

Industria alimentara, a bauturilor si a tutunului

Figura 5.5. Distribuţia ponderii salariaţilor în industrie, în anul 2011 Sursa: Ministerul Economiei

În ceea ce priveşte distribuţia în teritoriu, industria prelucrătoare înregistrează cel mai mare număr de unităţi locale active din industrie. În ultimii ani s-au redus semnificativ unităţile locale active din industria prelucrătoare, toate regiunile fiind afectate, dar în special regiunea Bucureşti-Ilfov. Din punctul de vedere al distribuţiei pe regiuni al numărului de unităţi locale active din industria prelucrătoare, se remarcă 4 niveluri de distribuţie teritorială cu variaţii semnificative. Astfel regiunile Nord-Vest, Centru şi Bucureşti-Ilfov se plasează pe primul nivel în ceea ce priveşte numărul de unităţi locale existente, urmate de regiunea Nord- Est pe nivelul 2, regiunile Sud, Vest şi Sud-Est pe nivelul 3, iar pe utlimul loc se află regiunea Sud-Vest. În anii 2006, 2007 regiunea Bucureşti-Ilfov a înregistrat cel mai mare număr de unităţi locale din industria prelucrătoare comparativ cu celelalte regiuni (vezi figura 5.6). Anul 2008 a fost caracterizat de scăderea numărului de unităţi locale cu

aproximativ 12%, faţă de anul anterior.

18



18

Figura 5.6. Evoluţia unităţilor locale active în industria prelucrătoare pe regiuni în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României 2007-2011

Judeţele cu cele mai multe unităţi locale active aparţinând industriei prelucrătoare sunt: Bucureşti, Bihor, Cluj, Brasov, Timiş, Prahova,Constanţa, Argeş, Iaşi, Maramureş, Suceava. Industria prelucrătoare este slab reprezentată în judeţele: Ialomiţa, Teleorman, Calăraşi, Tulcea, Giurgiu. Producerea şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi aer condiţionat cuprinde activitatea de furnizare a energiei electrice, gazelor naturale, a aburului, apei calde şi a celor similare, printr-o infrastructură permanentă de linii electrice, conducte, ţevi. Capacitatea României de a produce energie este determinată de resursele de care dispune, diversificate dar reduse din punct de vedere cantitativ. Trebuie avută în vedere capacitatea României de a produce energie prin valorificarea de resurse regenerabile. În perioada 1999-2008 s-au înregistrat creşteri cu aproximativ 2,8% a consumului de energie primară. În România producţia de energie electrică este obţinută în principal de unităţi precum: S.N. Nuclearelectrica S.A., S.C. Complexul Energetic Rovinari S.A., S.C. Complexul Energetic Turceni S.A., S.C. Complexul Energetic Craiova S.A., S.C. Electrocentrale Bucureşti S.A., S.C. Electrocentrale Deva S.A., S.C. Electrocentrale Petroşeni S.A., S.C. Hidroelectrica S.A..

Figura 5.7. Evoluţia unităţilor locale active în industria energetică pe regiuni în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României 2007-2011

Industria energetică a înregistrat o creştere a numărului de unităţi locale în anii 2009, 2010 faţă de anii anteriori la nivelul tuturor regiunilor de dezvoltare (vezi figura 5.7). Toate regiunile, cu excepţia regiunii Bucureşti-Ilfov înregistrează o scădere a numărului de unităţi locale în 2008, cu revenire în 2009. De-a lungul perioadei analizate creşterea numărului de unităţi este puternic susţinută de regiunea Bucureşti-Ilfov. Distributia apei, salubritatea, gestionarea deşeurilor, activităţile de decontaminare se referă la alimentarea cu apă, gestionarea (inclusiv colectarea, tratarea şi eliminarea) diverselor tipuri de deşeuri cum ar fi deşeuri municipale solide sau nu precum şi


19

activităţi de decontaminare a terenurilor. Rezultatele proceselor de tratare a deşeurilor pot fi eliminate, sau pot deveni materii prime pentru alte procese de producţie. Activităţile de distribuţie a apei sunt adesea realizate în directă conexiune cu tratarea apelor uzate sau de unităţi care sunt angrenate atât în furnizarea apei cât şi în colectarea şi epurarea apelor uzate. Subsectorul distribuţia apei, salubritate, gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare este al doilea din subsectoarele industriei, din punct de vedere al numărului de angajaţi.

Figura 5.8 Evoluţia unităţilor locale active în distribuţia apei, salubritate, gestionarea deşeurilor şi activităţi de decontaminare, pe regiuni în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României 2007-2011

Cele mai multe unităţi locale în sectorul distribuţiei apei, salubritatii, gestionarii deşeurilor şi activităţilor de decontaminare au fost inregistrate în regiunile Sud, Sud-Est şi Bucureşti-Ilfov (vezi figura 5.8). Cele mai puţine sunt în regiunea Nord-Est. În ultimii ani numărul unităţilor locale s-a menţinut relativ constant în aproape toate regiunile.

Figura 5.9 Distribuţia numărului de firme din industrie pe subsectoare în anul 2011

Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Numărul de firme active în industrie s-a diferențiat semnificat de la un subsector la altul, subsectorul industriei prelucrătoare, înregistrând ponderea cea mai mare în totalul firmelor din industrie la nivel național. Subsectoarele cu cea mai slabă reprezentare sunt industria extractivă și producerea și furnizarea energiei electrice și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat, între cele două neexistând diferențe semnificative. Analizând distribuția pe județe a celor patru subsectoare (vezi figura 5.9), se poate aprecia că industria prelucrătoare deține ponderea cea mai mare în numărul de firme din industrie la nivelul tuturor județelor analizate. Județele Arad, Argeș, Bacău, Dolj, Harghita, Iași, Maramureși, Mureși, Neamț, Prahova, Sibiu, Suceava, Timiș au înregistrat în anul 2011 peste 1000 de firme active în industria prelucrătoare, în timp ce, în județe precum Bihor, Brașov, Cluj, Constanța au desfășurat activități în industria prelucrătoare peste 1500 de firme. În municipiul București, la nivelul anului 2011 au fost înregistrate peste 6000 de firme active în industria prelucrătoare, devansând astfel de aproape patru ori celelalte județe.

20



20

Caracterizate de cel mai mic număr de firme din industria prelucrătoare, județele Călărași, Giurgiu, Ialomița, Mehedinți, Teleorman, Tulcea, au trecut în 2011 puțin peste pragul de 250 de firme. Subsectorul de furnizare a energiei electrice și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat, înregistrează în județele Alba, Argeș, Călărași, Covasna, Dâmbovița, Galați, Giurgiu, Ialomița, Mehedinți, Neamț, Olt, Sălaj, Vâlcea, Vaslui, Vrancea cel mai redus număr de firme comparativ cu celelalte trei subsectoare, depășind în foarte puține cazuri 5 firme. La nivelul municipiului București s-au înregistrat 271 de firme active în acest subsector, cu aproximativ 75% mai mult decât județe precum Constanța și Timiș, respectiv cu 90% mai mult față de celelalte județe.

B. CONSTRUCŢIILE Construcţiile pot fi considerate unul dintre cele mai dinamice subsectoare ale economiei naţionale din perioada 2003-2008, datorită gradului ridicat de privatizare (99,7% societăţi cu capital majoritar privat în anul 2010). Acest sector este reprezentat de o valoare globală a investiţiilor de cca 16,6 miliarde euro în anul 2010, reprezentând aproximativ 10% din PIB 2010, cu aproape 53.000 de firme active pe piaţă. (sursa: INS, BNR, INCD URBAN-INCERC). Sectorul de construcţii include următoarele subdiviziuni: - Furnizarea produselor şi elementelor pentru construcţii (var, adeziv, sticlă, vopsele, plăci, ceramice, mortar, cofraj, ciment etc); - Lucrări de organizare, construcţii de clădiri, lucrări de instalaţii; - Închirierea utilajelor de construcţii; - Servicii profesionale.

Figura 5.10. Structura firmelor active în construcţii după numărul de angajaţi în anul 2010 Sursa: INS, INCD URBAN-INCERC

Marea majoritate a companiilor active în domeniul construcţiilor sunt IMM-uri, numărul acestora înregistrând o creştere de aproape 4 ori în raport cu anul 2000, respectiv o dublare faţă de anul 2005. Creşterea numărului de firme active în construcţii a fost continuă în ultimii ani, iar cel mai mare spor de creştere s-a înregistrat în 2007 faţă de 2006. Creşterea numărului de firme din sectorul construcţiilor este corelată cu creşterea economică de ansamblu a ţării şi cu dezvoltarea sectorului imobiliar rezidenţial. În figura 5.10 este prezentată structura firmelor active din construcții în funcție de numarul de salariați, în anul 2010. Se observă că cea mai mare pondere este înregistrată la categoria 0-9 salariați, deci în construcții predomină firmele cu număr foarte mic de angajați. De asemenea, dezvoltarea firmelor din acest sector este strâns legată de extinderea infrastructurii urbane de interes local şi naţional de drumuri, canalizare şi alimentare cu apă, fiind asociată cu multiplicarea oportunitaţilor de lucrări industriale, precum reabilitarea de căi ferate, infrastructura rutieră rurală, cu executarea de lucrări în domeniul eficienţei energetice şi al utilizării energiei din surse regenerabile. La nivelul regiunilor în perioada 2006-2008 s-a înregistrat o creştere a numărului de unităţi locale active în construcţii, instalarea crizei economice în România generând scăderi importante ale numărului firmelor existente în teritoriu. În regiunea Bucureşti-Ilfov s-a înregistrat de-a lungul timpului cel mai mare număr de unităţi locale active în sectorul construcţiilor (Figura 5.11), în timp ce regiunea Sud-Vest se află la polul opus.


21

Figura 5.11. Evoluţia unităţilor locale active în construcţii pe regiuni în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României 2007-2011

III.1.1.c. Zone slab industrializate sau în declin

Zonele mai puțin dezvoltate din România tind să fie localizate în părţile de sud şi est ale ţării. Cu toate că distanţa fizică dintre centrele economice din vestul României şi chiar mai departe, din vestul Europei, pot să nu fie cu mult mai mari în comparaţie cu unele părţi din Transilvania, distanţa economică are în vedere timpul pe care oamenii, bunurile şi serviciile îl necesită pentru a traversa Munţii Carpaţi în vederea ajungerii la pieţele UE. În prezent nu există autostrăzi majore care să faciliteze aceste fluxuri. Drumurile existente au în general o singură bandă pe sens, iar limitările de viteză şi congestionările de la orele de vârf accentuează problemele de transport. În același timp, în absența unei politici economice coerente în această direcție, județele de la graniția de est nu au fost implicate în schimburi comerciale semnificative cu state care nu sunt (încă) membre UE, cum ar fi Moldova și Ucraina. Zonele rurale au viața economică dominată de agricultură, sărăcia este crescută, peste 71% dintre pesoanele sărace trăiesc în comunităţi rurale. Localităţile rurale din jurul oraşelor mari sunt mai dezvoltate şi au activităţi economice din sectorul secundar. (vezi harţile 5.1, 5.2, 5.7, 5.8). Agricultura de subzistență practicată în mare parte din zonele rurale ale României se caracterizează prin predominanța exploatațiilor agricole de dimensiuni mici, forța de muncă îmbătrânită, ponderea scăzută a muncii mecanizate în procesul de producție și, bineînțeles, o valoare scăzută a veniturilor obținute. Pădurile reprezintă o altă resursă economică importantă, însă prin valorificarea incompletă a masei lemnoase se obțin mai puține venituri decât în majoritatea țărilor europene iar prin exploatarea într‐o manieră nesustenabilă se pune în pericol dezvoltarea economică durabilă a zonelor împădurite. În fine, turismul reprezintă o alternativă economică prea puțin exploatată în prezent. De asemenea, se pot dezvolta industriile artizanale, industria agroalimentară, cu efecte importante în economia locală. Zonele montane – sunt caracterizate printr-o limitare semnificativă a posibilităţilor de utilizare a terenurilor şi printr-o creştere apreciabilă a costurilor de exploatare a terenurilor agricole, ca urmare a unor constrȃngeri (condiţii climatice dificile şi existenţa unor pante abrupte, care conduc, împreună, la reducerea sezonului de cultivare, la necesitatea folosirii unor echipamente agricole costisitoare, etc.) Localitățile izolate din zonele muntoase sau din regiunile de-a lungul coridorului Dunării suferă aceleași tendințe negative ca rezultat în special al poziționării geografice dificile și al limitărilor în ceea ce privește activitățile și ocuparea forței de muncă În localitățile din aceste zone, densitatea populației este mult sub media județeană și regională, din cauza condițiilor mai grele de viață (accesibilitate redusă, numeroase calamități naturale, etc.), practicarea agriculturii se face în condiții puțin prielnice, predominantă fiind creșterea animalelor în mici exploatații individuale. În ultimii ani, aceste zone au cunoscut un oarecare reviriment prin dezvoltarea turismului, însă prezintă în continuare decalaje mari de dezvoltare față de zona sub-montană. Activităţile economice specifice sectorului secundar sunt puţin reprezentate. (vezi hărţile 5.1, 5.2, 5.7, 5.8)

Analiza numărului de firme din construcţii şi industrie la nivel de localitate ne ajută să determinăm distribuţia zonelor industrializate din România. În ceea ce privete numărul firmelor ce își desfășoară activitatea în construcții, se observă că la nivelul anului 2011 (Harta 5.1), cea mai mare concentrare a acestora se înregistrează în municipiile: București, Timișoara, Cluj, Oradea, Brașov, Iași, Constanța și Ploiești (peste 1000 de firme). La polul opus, cu un număr foarte mic de firme (sub 10), se încadrează majoritatea localităților din județele: Mehedinți, Dolj, Olt, Teleorman, Dâmbovița, Ialomița, Călărași, Brăila și Vaslui. Mai mult chiar, în județele: Mehedinți, Dolj, Olt, Teleorman, Ialomița, Brăila se înregistrează concentrații mari de localități fără activitate în ramura construcțiilor. Din punct de vedere al regiunilor, cea mai mică concentraţie de firme din construcţii este în regiunea Sud-Vest.

22



22

Harta 5.1 Distribuţia numărului de firme din construcţii în anul 2011 Sursa: ONRC

În domeniul activităților industriale, de asemenea la nivelul anului 2011 (Harta 5.2), cea mai mare concentrare de firme se observă în marile municipii ale țării, reședințe de județ: București, Constanța, Cluj, Arad, Timișoara, Oradea, Brașov, Craiova, Iași. Un număr redus de firme industriale se înregistrează în județe precum: Vaslui, Brăila, Ialomița, Călărași, Dolj, Mehedinți. Regiunea Sud-Vest a înregistrat cel mai scăzut număr de firme în industrie, ceea ce o face cea mai slab industrializată regiune din România, de asemenea, ea înregistrează şi cea mai slabă activitate în sectorul construcţiilor.


23

Harta 5.2. Distribuţia numărului de firme din industrie în anul 2011 Sursa: ONRC

Cel mai mare număr de firme ce își desfașoară activitatea în industrie și în construcții în anul 2011, se înregistra în Municipiul Bucureşti, judetele Cluj, Timiş, Braşov, Constanţa, Prahova, Bihor, urmate apoi de celelalte judeţe ale ţării (Figura 5.12).

Figura 5.12 Numărul de firme din industrie şi construcţii din 2011 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS Distribuția pe județe a numărului de firme din industrie și construcții este una neuniformă, înregistrându-se variații semnificative de la un județ la altul. Județele cu cel mai mare număr de firme active în industrie sunt: Argeș, Bihor, Brașov, Cluj, Constanța, Prahova, Mureș, cu peste 1500 de firme, la care se adaugă județe precum: Alba, Arad, Bacău, Buzău, Sibiu, Suceava, Neamț, Ilfov, Maramureș,Harghita, Hunedoara cu peste 1000 de firme.

24



24

La polul opus se situează județele Călărași, Giurgiu, Ialomița, Mehedinți, Teleorman, Tulcea, unde se înregistrează puțin peste 300 de firme active în industrie. Numărul de firme din industrie comparativ cu cel din construcții variază diferențiat de la un județ la altul. În județele Cluj, Ilfov, Prahova, Timiș nu se înregistrează diferențe semnificative ale indicatorului analizat. Cele mai multe firme din construcții sunt înregistrate în municipiul București și în județele Giurgiu și Satu-Mare, cu 41, 27 respectiv 11 puncte procentuale mai mult decât numărul de firme înregistrat în industrie pentru aceleași județe/municipiu. În cazul județelor Harghita și Covasna, numărul firmelor din construcții este cu aproximativ 50% mai mic decât cel înregistrat în industrie, respectiv cu 40% pentru județele Caraș-Severin, Dolj, Mureș, Neamț, Suceava, Vaslui, Vrancea.

Figura 5.13. Firme din sectorul secundar (industrie şi construcţii) la 1000 locuitori Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Numărul de firme la 1000 de locuitori prezintă variații importante de la un județ la altul, municipiul București, județele Ilfov și Cluj înregistrând cele mai mari valori ale acestui indicator (vezi figura 5.13). Județele Alba, Arad, Argeș, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Constanța, Maramureș, Mureș, Prahova, Salaj, Satu-Mare, Sibiu, Timiș înregistrează aproximativ 5 firme active în sectorul secundar la 1000 de locuitori, cu 40 % mai mult decât în cazul celorlalte județe. Cel mai mic număr de firme la 1000 de locuitori este înregistrat în județele Botoșani și Teleorman. Zone slab industralizate La nivelul României se pot distinge zone tradiţionale subdezvoltate caracterizate de: - rată înaltă a şomajului structural; - pondere ridicată a populaţiei ocupate în agricultură; - rată a mortalităţii infantile mai mare decât media pe ţară; - tendinţă semnificativă a emigrării, determinată de lipsa locurilor de muncă; - infrastructură de bază necorespunzătoare; - un nivel scăzut al investiţiilor directe pe locuitor în raport cu media pe ţară. Astfel de zone pot fi identificate în judeţele Botoşani şi Vaslui (în cadrul regiunii de dezvoltare Nord-Est), Giurgiu şi Teleorman (regiunea Sud-Muntenia), Dolj şi Olt ( regiunea Sud-Vest Oltenia), Maramureş şi Bistriţa-Năsăud (regiunea Nord-Vest).

Zone afectate de închiderea industriilor În perioada 1990-2000 România a traversat o perioadă dificilă, de declin economic, pe fondul deteriorării principalelor echilibre macroeconomice şi al inflaţiei galopante. Procesul de restructurare economică a fost însoţit de o restrângere semnificativă sau de închiderea capacităţilor existente de producţie, mineritul, chimia şi metalurgia neferoasă fiind cele mai afectate ramuri economice. Începând cu anii 2000-2001 climatul economic s-a ameliorat, economia şi-a reluat creşterea, iar anii 2006-2008 au adus consolidarea creşterii economice. Criza economică şi financiară ce a debutat în a doua jumătate a anului 2008 a avut un impact negativ în ce priveşte nivelul investiţiilor atât străine cât şi autohtone, unele companii străine retrăgându-se sau reducându-şi prezenţa de pe teritoriul tarii noastre.

Majoritatea activităţilor economice şi îndeosebi cele cu o valoare adăugată brută ridicată se concentrează în oraşele mari şi în jurul acestora, în timp ce multe localităţi urbane mici (îndeosebi foste localităţi miniere sau oraşe monoindustriale) şi numeroase localităţi rurale au o situaţie economică precară şi în curs de deteriorare rapidă.


25

Viitorul localităţilor monoindustriale afectate de restructurarea industrială depinde în bună măsură de identificarea corectă şi de dezvoltarea unor noi domenii economice. Unele localităţi predominant miniere vor fi nevoite să se reorienteze rapid spre alte sectoare economice, în timp ce în altele, mineritul poate fi continuat în condiţii de rentabilitate economică şi respectând deplin principiile unei dezvoltări socioeconomice durabile. Soluţiile cele mai bune pot fi găsite cu sprijinul comunităţii locale şi prin implicarea mai eficientă a autorităţilor locale. Complementar acţiunilor autorităţilor locale, este nevoie de un consistent sprijin financiar, bine direcţionat, oferit de nivelul regional şi naţional prin diverse instrumente de finanţare pentru a stimula dezvoltarea economică în zonele afectate de procesele de restructurare industrială. Zonele în declin industrial sunt acele zone în care procesul de tranziţie a condus la reducerea considerabilă a numărului locurilor de muncă, în special în industria prelucrătoare şi minieră.

Totuşi, în comparaţie cu zonele tradiţionale subdezvoltate, ele au o situaţie satisfăcătoare a infrastructurii şi un mediu de afaceri relativ favorabil pentru buna funcţionare a mecanismelor pieţei. Este însă necesară acordarea unei atenţii speciale tratării problemelor sociale generate de restructurarea industrială. Exemple: zone din judeţele Botoşani şi Suceava (regiunea Nord-Est), Brăila şi Buzău (regiunea Sud-Est), Giurgiu, Botoşani, Teleorman, Călăraşi (regiunea Sud Muntenia), Hunedoara (regiunea Vest), Maramureş şi Cluj (regiunea Nord-Vest), precum si Braşov. Marea majoritate a judeţelor (Satu Mare, Maramures, Bistrița Năsăud, Cluj, Mureș, Sibiu, Vâlcea, Arad, Hunedoara, Caraș Severin, Mehedinți, Dâmbovița, Teleorman, Călărași, Ialomița, Brăila, Botoșani, Iași, Neamț, Bacău, Covasna) a fost afectată de scăderea numărului de firme din industrie în perioada 2002-2011 (Harta 5.3). Există însă judeţe în care numărul de firme a crescut (Bihor, Sălaj, Alba, Timiș, Gorj, Dolj, Olt, Argeș, Brașov, Prahova, Harghita, Suceava, Vaslui, Galați, Vrancea, Buzău, Prahova, Giurgiu, Tulcea, Constanța), cea mai mare creştere fiind înregistrată în judeţul Ilfov.

Harta 5.3. Variaţia numărului de firme din industrie în perioada 2002-2011 Sursa: INS

Numărul de firme care și-a desfășurat activitatea în domeniul construcțiilor a fost în creștere în anul 2011. În unele județe (Hunedoara, Mehedinți, Covasna, Brăila, Constanța), creșterea a fost de până la 100%, însă într-un număr mare de județe, creșterea a fost de până la 200%, de exemplu în: Satu Mare, Maramureș, Timiș, Caraș Severin, Mureș, Sibiu, Vâlcea, Gorj, Dolj, Brașov, Prahova, Buzău, Ialomița, Călărași, Tulcea, Botoțani, Iași, Neamț, Bacău și Vaslui. Au fost și județe care au înregistrat creșteri de peste 200%, de exemplu: Bihor, Arad, Sălaj, Cluj, Alba, Bistrița Năsăud, Suceava, Harghita, Vrancea, Galați, Argeș, Dâmbovița, Olt, Teleorman, Giurgiu și Ilfov (Harta 5.4).

26



26

Harta 5.4. Variaţia numărului de firme din construcţii 2002-2011 Sursa: INS

Zonele fragile structural Acestea se caracterizează prin dependenţa populaţiei ocupate de o singură ramură/subramură a industriei grele sau chiar de o singură mare întreprindere generatoare de pierderi în economie. Intensificarea procesului de restructurare, retragerea subvenţiilor acordate de stat fac ca în perioada următoare aceste zone să se transforme în zone în declin industrial. Exemple: zone din judeţul Neamţ (regiunea Nord-Est), Galaţi şi Brăila (regiunea Sud-Est), Prahova, Călăraşi, Teleorman, Dâmboviţa (regiunea Sud Muntenia), Gorj (regiunea Sud-Vest Oltenia), Hunedoara (regiunea Vest), Satu Mare (regiunea Nord-Vest). Restructurarea industriei în regiunea Nord-Est a dus la apariţia unei situaţii economice precare şi instabile în judeţele Botoşani, Iaşi şi Vaslui. De asemenea, există zone de declin industrial şi cu şomaj ridicat, în special în arealele din jurul localităţilor urbane: Roman, Suceava, Paşcani, Fălticeni, Rădăuţi, Vaslui, Negreşti, Huşi, Buluşi, Dărmăneşti, Moineşti, Comăneşti, Paşcani, Tîrgu Frumos, Tîrgu Neamţ, Botoşani şi Dorohoi, cu platformele industriale adiacente. Orașe monoindustriale sunt: Bicaz (industria materialelor de construcții), Buhuși (industria textilă), Onești (industria chimică). Restructurările industriale care au avut loc în procesul tranziţiei la economia de piaţă, au avut ca efect creşterea ratei şomajului în marile centre de industrie grea existente la nivelul regiunii Sud-Est (Galaţi, Brăila, Buzău) şi în micile centre urbane mono-industriale. Activitatea intensă din zona construcţiilor de locuinţe proprietate privată a preluat o parte din forţa de muncă disponibilizată, şocul social al disponibilizărilor din industrie fiind atenuat, cu toate acestea oraşele mici nu au reuşit să-şi găsescă echilibrul pierzând în continuare locuri de muncă (Babadag, Negru vodă, Hârşova, Făurei, Tulcea, Măcin etc). Principalele cauze ale situaţiei existente în oraşele mici cu industrie restructurată sunt lipsa investiţiilor străine şi a unei infrastructuri dezvoltate. Zonele industriale ale Subcarpaţilor de Curbură Buzău, Focşani, Mărăşeşti, Adjud, Odobeşti, Tecuci) şi Dunării de Jos (Brăila, Galaţi, Tulcea, Măcin şi Isaccea) sunt zone de restructurare industrială existente în regiunea Sud-Est, la care se adaugă şi alte zone cu grave probleme de dezvoltare. Este vorba de zona minieră Altân-Tepe şi Hârşova, oraşele Nehoiu (Buzău), Mărăşeşti (Vrancea). Trăsătura esenţială a regiunii Sud Muntenia este reprezentată de împărţirea acesteia în două sub-arii cu caracteristici geografice şi socio-economice diferite. Partea de nord a regiunii (judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Prahova) se caracterizează printr-un grad ridicat de industrializare, Prahova deţinând locul 1 pe ţară în ceea ce priveşte producţia industrială.


27

Partea sudică a regiunii (judeţele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa şi Teleorman) este o zonă tradiţional subdezvoltată, dar cu întinse suprafeţe agicole, care pot sta la baza dezvoltării unei agriculturi specializate pe anumite tipuri de culturi, corespunzătoare condiţiilor pedologice din regiune. Vechea structură a economiei regiunii, care a cunoscut o dezvoltare industrială masivă în anii '70, şi-a pus amprenta pe profilul regiunii, încă dominat de industrie şi agricultură şi cu un sector terţiar cu o evoluţie ascendentă. O parte dintre activităţile industriale au supravieţuit şi sunt motorul creşterii economice, o altă parte nu a avut şanse de restructurare şi a Iăsat fără viitor mai multe oraşe mici. Restructurarea industrială a avut efecte majore în oraşele mici şi mijlocii, monoindustriale, a căror industrie era dependentă de marile întreprinderi din centrele polarizatoare, şi anume: Fundulea - judeţul Călăraşi, Bolintin Vale – judeţul Giurgiu, Turnu Măgurele – judeţul Teleorman, Urziceni, Feteşti, Ţăndărei – judeţul Ialomiţa. Evoluţii negative moderate sau stagnante au înregistrat şi oraşele: Mioveni - judeţul Argeş, Moreni - judeţul Dâmboviţa (construcţii de maşini), în timp ce altele au înregistrat creşteri, respectiv Boldeşti - Scăieni – judeţul Prahova (sticlărie). Oraşele mari au înregistrat reduceri mici ale forţei de muncă industrială, de cele mai multe ori sub media naţională, fiind avantajate de diversificarea industrială şi de mediul economic mai atractiv (exemplu: Municipiul Ploieşti). Declinul industrial al oraşelor a înregistrat valori negative accentuate datorită “efectului de talie”: cele mai mari centre urbane înregistrează cele mai importante decalaje faţă de evoluţia medie. Acestora li se adaugă oraşele de mărime mai mică specializate industrial, în regiunea Sud Muntenia, cum ar fi Târgovişte, pierderile industriale continuând cu: Piteşti şi Alexandria. Restructurarea industriei din ultimii 20 ani, a determinat închiderea unor unităţi industriale din zone monoindustriale, ducând la apariţia unor probleme sociale grave în ariile aferente localităţilor: Mizil, Plopeni (uzină de armament), Urlaţi, Valea Călugărească (combinatul de îngrăşăminte chimice), Şotânga, Costeşti, Stoieneşti (minerit) şi Câmpulung Muscel (uzina de automobile Aro) - din judeţele nordice, dar şi a unora din judeţele sudice: Turnu Măgurele, Zimnicea, Alexandria, Videle, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Slobozia şi Feteşti. Probleme şi dezechilibre economice au apărut şi în localităţile a căror activitate economică se baza numai pe industria extractivă, unele dintre acestea, precum Filipeşti şi Ceptura din judeţul Prahova, fiind încadrate în categoria zonelor defavorizate, cu scopul de a atrage investiţii majore. Din păcate însă, respectivele măsuri au avut un impact redus asupra situaţiei socio-economice, fiind încă necesare acţiuni ample de revigorare economică şi socială. La nivel spaţial, restructurarea industrială s-a materializat prin abandonarea localizării iniţiale sau reutilizarea parţială a acesteia prin activităţi de servicii (depozitare, comerţ). Populația ocupată în sectorul industrial a scăzut semnificativ în regiunea Vest, în mod deosebit în județele puternic industrializate: Hunedoara și Caraș-Severin, în special datorită disponibilizărilor masive de personal din sectoarele minerit și siderurgie. Bazinul carbonifer Valea Jiului (Aninoasa, Petroşani, Uricani, Petrila, Lupeni, Vulcan), a fost puternic afectat de restructurările masive înregistrate în sectorul industriei. Zona Hunedoara-Deva, culoarul Haţeg-Călan, Deva, zona minieră din sudul judeţului Caraş-Severin şi zona minieră din nordul judeţului Hunedoara (Brad, Munţii Apuseni), precum şi fostele zone miniere, necesită lucrări urgente de infrastructură pentru reintroducerea în circuitul economic şi protejarea ecologică a aşezărilor afectate masiv de reziduurile activităţilor miniere (uraniu, metale rare). Mari disponibilizari din industria miniera au avut loc in Valea Jiului (Lupeni, Petrila, Uricani, Vulcan), Moldova Noua, Oravita, Anina, Ocna de Fier, Rusca Monatana, Valea Jiului, Zona Brad etc. Populatia disponibilizata trebuie sa fie absorbita de alte sectoare. După 1990, în condiţiile unui proces de restructurare a economiei relativ încet şi întârziat, întreprinderile cu capital majoritar de stat, existente la nivelul regiunii Sud-Vest Oltenia, au început să fie necompetitive. Declinul industrial masiv al regiunii a condus la transformarea acesteia într-o zonă dezavantajată, motiv pentru care întreaga regiune poate fi considerată “zona problemă”. Cea mai afectată zonă din punct de vedere economic este zona minieră a bazinulul carbonifer Gorj Motru -Rovinari, în cadrul căreia gradul de dependenţă faţă de activitatea minieră este foarte mare. În judeţul Gorj se găsesc cele mai multe întreprinderi cu profil extractiv. Zona miniera a Gorjului este cea mai afectata zona din punct de vedere economic si social, deoarece dependenta fata de minerit este semnificativa. Activităţile de extracţie a cărbunelui se află în recesiune, procesul de restructurare minieră începând din 1997. Judeţul Olt este, de asemenea, unul dintre judeţele unde procesul restructurării industriale are drept consecinţă pierderea locurilor de muncă. Centrele monoindustriale: Balş, Rovinari, Caracal, Tg. Cărbuneşti, Motru, Strehaia, au avut o evolutie negativa ce nu a putut fi compensată prin activitatea productivă din unele ramuri recent privatizate. La nivelul regiunii Nord-Vest, zonele aflate în declin industrial sunt: zona Munţilor Apuseni şi zona montană din nordul regiunii, cuprinzând arii însemnate de pe teritoriul judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Bistriţa-Năsăud. Printre localităţile aflate în declin industrial (cauzate de declinul sectorului minier şi a celui industrial) putem aminti: Văşcău, Ştei, Popeşti sau Şuncuiuş (judeţul Bihor); Rodna sau Şanţ (judeţul Bistriţa-Năsăud); Iara sau Poieni (judeţul Cluj); Baia Sprie, Cavnic, Vişeu de Sus sau Borşa (judeţul Maramureş); Turţ sau Bixad (judeţul Satu Mare); Sărmăşag (judeţul Sălaj). Unele dintre aceste zone necesită măsuri de reconversie

industrială.Aceste zone, deşi aflate în declin, deţin resurse importante, cum ar fi: minereuri complexe şi auro-argintifere (Satu

Mare, Maramureş), bauxită (Bihor), sare (Maramureş, Bihor), materiale de construcţii (Bihor, Cluj), lemn (Maramureş). Sectorul extractiv a fost puternic afectat de restructurările din domeniul minier, situaţie care a atras după sine disponibilizări masive şi a condus la declararea zonelor defavorizate Baia-Mare-Borşa-Vişeu. Sectorul industriei din Baia-Mare, este afectat de rezultatul unui referendum local pentru interzicerea acelor tipuri de activităţi care poluează oraşul. Odată cu diversificarea activităţii economice, zonele monoindustriale sau cele fragile structural au existat doar în localităţile mici, cu o economia bazată pe o singură ramură industrială, ca de exemplu: producţia componentelor electrice (Fărcaşa), fabricarea mobilei (Bobota, Foieni, Săcădat), producţia componentelor electronice (Valea Vinului, Păuleşti), fabricarea încălţămintei (Valea lui Mihai) şi fabricarea produselor alimentare (Foieni, Săcădat).

28



28

Aceste localităţi respectă condiţiile ce definesc o structură productivă monoindustrială, concentrând peste 25% din locurile de muncă din localitate şi peste 50% din cele din industrie. Totuşi există unele zone sau centre specializate pe anumite sectoare, acest lucru nu atrage după sine caracterul monoindustrial, deoarece, în acest caz, închiderea unor unităţi industriale nu determină

neapărat apariţia unor probleme grave de natură economică sau socială. În regiunea Centru se pot identifica subregiuni care concentrează un număr însemnat de centre urbane de-a lungul marilor axe morfohidrografice ce formeaza adevărate grupări industriale, care în prezent au suferit restructurări economice sau se află în declin industrial: - pe Mureș: Reghin, Târgu Mureș, Luduș - pe Târnava Mare: Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Sighișoara, Dumbrăveni, Mediaș, Copșa Mică - pe Târnava Mică: Sovata, Târnăveni - la confluența Târnavelor: Blaj. În perioada 1999-2011, numărul de salariaţi din industrie din Regiunea Centru s-a redus cu 42%, ramurile industriale cele mai afectate de restructurare fiind industria constructoare de maşini, industria metalurgică, industria chimică, industria extractivă (Alba 46,4%, Braşov 57,1 %, Harghita 39,4 %, Mureş 32%, Sibiu 29,2%, Covasna 26,4%). În judeţele Covasna, Harghita şi Alba s-au restructurat zonele miniere Baraolt, Bălan şi zona minieră Apuseni. Acelaşi proces este parcurs şi de oraşele cu structuri productive monoindustriale în domeniile metalurgiei, chimiei şi industriei constructoare: Abrud, Zladna, Luduş, Iernut, Aiud, Făgăraş, Victoria, Copşa Mică, Ocna Mureş, Târnăveni, Râşnov, Gheorgheni, Topliţa, Întorsura Buzăului, Reghin, Codlea, Ghimbav. Viitorul localităților monoindustriale afectate de restructurarea industrială depinde în bună măsură de identificarea corectă și de dezvoltarea unor noi domenii economice. Există la nivelul Regiunii Centru teritorii care prezintă obstacole în calea dezvoltării, cum ar fi de pildă zona montană care prezintă un grad redus de accesibilitate. Gradul de sărăcie și izolare a unor zone generează fenomene de depopulare, astfel există riscul dispariției unor localități în special în zonele montane cu accesibilitate redusă (de pildă, cătune din Munții Apuseni cunoscute sub denumirea de ”crânguri”). Pentru aceste zone sunt necesare dezvoltarea de soluții privind valorificarea potențialului teritorial și identificarea soluțiilor de atragere a populației în aceste zone prin oferirea de oportunități prin intermediul cărora să crească nivelul de trai.

III.1.1.d. Zone în creștere economică bazată pe sectorul secundar

Din distribuţia numărului de firme din sectorul secundar se observă că cea mai mare concentrare a acestora se află în Bucuresti, in polii de creştere: Iaşi, Constanţa, Ploieşti, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov) cât şi în polii de dezvoltare urbană: Bacău, Suceava, Brăila, Galaţi, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea, Arad, Deva, Baia-Mare, Satu-Mare, Oradea, Sibiu, Târgu-Mureş. Printre factorii care au determinat apariţia şi dezvoltarea industriei în diferite zone se numără: - accesul facil la materii prime; - profilul funcţional al zonei; - poziţia geografică favorabilă; - existenţa forţei de muncă bine calificate; - specificul educaţional al populaţiei din zonă; - gradul de dezvotare al infrastructurii de transport. Regiunile de vârf, cu creştere ridicată, includ: în primul şi în primul rând, regiunea Bucureşti–Ilfov, datorită masei economice semnificative şi a atracţiei gravitaţionale importante; în al doilea rând, judeţele din regiunea vestică a ţării, care sunt mai aproape de pieţele UE şi care sunt traversate de fluxuri comerciale majore (de ex., Timiș și Cluj); în al treilea rând, județele din centrul țării, cu o bază industrială dinamică (Brașov, Sibiu și Argeș) şi în al patrulea rând, Constanţa, care beneficiază de cel mai mare port la Marea Neagră şi cel de-al patrulea ca mărime din Europa. Pe termen scurt, dezvoltarea neuniformă a regiunilor reprezintă un fenomen normal și inevitabil. Dezvoltarea economică rapidă are loc prin intermediul „zonelor cu mare potenţial”, care concentrează o mare forţă economică ca urmare a dinamicii pieţei. Potrivit unor studii finanţate de UE (ESPON), reţeaua policentrică se structurează in urmatoarele categorii de poli: – poli de importanţă europeană - peste 1.000.000 locuitori; – poli de importanţă naţională – 250.000 – 1.000.000 locuitori; – poli de importanţă regională – 50.000 – 249.999 locuitori; – poli de importanţă locală – 20.000 – 49.999 locuitori. În acord cu Legea 351/2001 cu modificări şi completări ulterioare, Conceptul strategic de dezvoltare teritorială România 2030 (CSDTR 2030) integrează reţeaua de localităţi din România în structura policentrică a UE, în conexiune cu reţeaua de poli majori in Sud-Estul Europei (potrivit clasificărilor SPESP, ESPON, PlanetCense etc):


29

- Poli metropolitani MEGA (Zone Metropolitane de Crestere Europene) cu vocatie internationala: Bucuresti, Timisoara, Constanta, Cluj, Iasi, peste 300 000 loc.

- Poli nationali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potential de Arii Functionale Urbane si potential MEGA pe termen lung, peste 250 000 loc.

- Poli supraregionaliOPUS (Orizont Potential Urban Strategic) (cu potential de Arii Functionale Urbane, intre 50 000 – 250 000 loc

- Poli regionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potential de Arii Functionale Urbane , intre 50 000 – 250 000 loc - Poli regionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potential de Arii Functionale Urbane si cu specificitate functionala,

de ex: Alba Iulia, Baia Mare, Ramnicu Valcea, Sibiu, Suceava, Tulcea - Poli subregionali, intre 30 000 – 50 000 loc. - Poli locali, sub 20 000 loc.

Programul Operațional Regional (POR) 2007-2013 finanțează în cadrul Axei prioritară 1 – „Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor – poli urbani de creştere”, trei sub-domenii, în funcţie de tipul beneficiarilor de finanţare nerambursabilă, respectiv:

poli de creștere, reprezentați de șapte mari centre urbane (Iași, Constanța, Ploiești, Craiova, Timișoara, Cluj-Napoca și Brașov) și

arealele de influență ale acestora;

poli de dezvoltare urbană, reprezentați de municipiile Arad, Baia Mare, Bacău, Brăila, Galați, Deva, Oradea, Pitești, Râmnicu-

Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș.

Polii de creștere și polii de dezvoltare urbană au fost desemnați prin HG nr. 998/2008 pentru desemnarea polilor naționali de

creștere în care se realizează cu prioritate investiții din programele cu finanțare comunitară și națională, cu modificările și

completările ulterioare.

centre urbane, reprezentate de orașe/municipii cu peste 10.000 de locuitori, altele decât polii de creștere și polii de dezvoltare

urbană.

Polii de dezvoltare urbană vor avea rolul de liant între polii de creştere (municipiile Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara) şi celelalte oraşe mici şi mijlocii ale sistemului urban, pentru a atenua şi preveni tendinţele de dezechilibrare a dezvoltării în cadrul regiunii din care fac parte. De asemenea, vor contribui la reducerea nivelului de concentrare a populaţiei şi a forţei de muncă din marile centre urbane şi la crearea unei structuri spaţiale care să impulsioneze dezvoltarea economică echilibrată teritorial. Investiţiile realizate în poli de dezvoltare urbană vor diminua migraţia forţei de muncă către marile aglomerări urbane. a) Bucureşti şi oraşe poli de creștere

0

50000

100000

150000

200000

250000

300000

350000

IASI

CO

NSTAN

TA

PLO

IEST I

CR

AIOVA

T IMIS

OARA

CL U

J -NAPO

CA

BRASO

V

BUCU

REST I

Indus trie

C os truc tii

Figura 5.14 Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru Bucureşti şi oraşe poli de creştere Sursa:prelucrarea datelor ONRC

Municipiul Bucuresti înregistreză cel mai mare număr de salariați angajați în industrie , iar la nivelul polilor de creștere Timișoara urmată de Cluj Napoca, Brașov, Iași, Constanța și Craiova. În construcții, ordinea este aproximativ aceeași: București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași etc.(Figura 5.14).

30



30

0%

10%20%

30%40%

50%

60%70%

80%90%

100%

IAS I

CONS TAN

TA

P LOIE

S T I

C RAIO

VA

T IMIS

OARA

C L UJ -NAP O

CA

BRASOV

BUCURE S T I

% dis tributia apei, des euri

% furniz area energiei

% indus trie prelucratoare

% indus trie extrac tiva

Figura 5.15 Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru Bucureşti şi oraşe poli de creştere Sursa:prelucrarea datelor ONRC

În ceea ce privește distribuția numărului de salariați pe subsectoarele industriale, se constată că cei mai mulți lucrează în industria prelucrătoare, cele mai mari valori înregistrându-se în Timișoara, Cluj, Craiova, Brașov etc., Bucureștiul neocupând o poziție fruntașă. Urmează apoi ca pondere sectoarele de distribuție a apei și deșeurilor, de furnizare a energiei, iar pe ultimul loc situându-se industria extractivă. Cel mai mai ridicat procent din industria extractivă este în Bucureşti, Ploieşti, Constanţa (Figura 5.15).

0%10%

20%30%

40%50%

60%70%

80%90%

100%

IAS I

CONS TAN

TA

P LOIE

S T I

C RAIO

VA

T IMIS

OARA

C L UJ -NAP O

CA

BRASOV

BUCURE S T I

S ector tertiar

S ector s ecundar

S ector primar

Figura 5.16 Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru Bucureşti şi oraşe poli de creştere Sursa:prelucrarea datelor ONRC

Pe sectoarele de activitate, se constată că cei mai mulți salariați sunt angajați în sectorul terțiar, cu excepţia Timişoarei, urmat de sectorul secundar, iar pe ultimul loc se situează sectorul primar (Figura 5.16). Procentele cele mai mari ale sectorului terţiar sunt în Bucureşti şi Constanţa.

0

2

4

6

8

10

12

14

16

18

IAS I

CONS TAN

TA

P LOIE

S T I

C RAIO

VA

T IMIS

OARA

C L UJ -NAP O

CA

BRASOV

BUCURE S T I

F irme la 1000 locuitori

Figura 5.17. Distribuția numărului de firme la 1000 de locuitori pentru Bucureşti şi oraşe poli de creştere Sursa:prelucrarea datelor ONRC

Cele mai multe firme înregistrate la 1000 de locuitori există în Cluj Napoca, apoi București, Timișoara, Brașov, Constanța, Ploiești, Iași și Craiova (Figura 5.17).


31

Concluzionând, la nivelul Bucureştiului şi al polilor de creștere, se constată că dintre cele două ramuri ale sectorului secundar – industrie și construcții, cei mai mulți salariați sunt angajați în ramura industrială, în special în industriile prelucrătoare, cu toate că acest sector se situează pe locul 2 în ordinea preferințelor, cei mai mulți dintre salariați alegând sectorul terțiar ca loc de muncă. b) Oraşe poli de dezvoltare

Figura 5.18. Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru oraşe poli de dezvoltare Sursa: prelucrarea datelor ONRC

La nivelul polilor de dezvoltare, cel mai mare număr de salariați angajați în industrie se înregistrează în Arad, urmat apoi de Galați, Sibiu, Oradea, Râmnicu Vâlcea, Târgu Mureș etc. În construcții, ordinea este: Galați, Oradea, Pitești, Sibiu, Bacău etc. (Figura 5.18).

Figura 5.19. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru oraşe poli de dezvoltare Sursa: prelucrarea datelor ONRC

În ceea ce privește distribuția numărului de salariați pe subsectoarele industriale, se constată că cei mai mulți lucrează în industria prelucrătoare, urmată apoi de distribuția apei și deșeuri, apoi în furnizarea energiei și un procent extem de mic în industria extractivă. (Figura 5.19).

Figura 5.20. Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru oraşe poli de dezvoltare Sursa:prelucrarea datelor ONRC

32



32

Figura 5.21. Distribuția numărului de firme la 1000 de locuitori pentru oraşe poli de dezvoltare Sursa:prelucrarea datelor ONRC

Cele mai multe firme înregistrate la 1000 de locuitori există în Oradea, Baia Mare și Sibiu, urmând apoi Deva, Arad, Satu Mare, Târgu Mureș etc. (Figura 5.21). Concluzionând, la nivelul polilor de dezvoltare, se constată că dintre cele două ramuri ale sectorului secundar – industrie și construcții, cei mai mulți salariați sunt angajați în ramura industrială, în special în industriile prelucrătoare, sectorul secundar situându-se la egalitate, în ordinea preferințelor pentru locurile de muncă, cu sectorul terțiar. c) Oraşe poli de importanţă regională

Figura 5.22. Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru oraşe poli de importanţă regională Sursa: prelucrarea datelor ONRC

La nivelul polilor de importanță regională, cel mai mare număr de salariați sunt angajați în industrie, pe primele locuri situându-se Buzău, Bistrița, Slatina, Mediaș, Targoviște, Tulcea, Drobeta Turnu Severin etc. În construcții, numărul de salariați este redus. Totuși, pe primele locuri se situează Buzău, Drobeta Turnu Severin, Piatra Neamț, Targoviște etc(Figura 5.22).

0%10%20%30%40%50%60%70%80%90%

100%

SL

OB

OZ

IA

ME

DIA

S

TU

RD

A

SF

AN

TU

ZA

LA

U

RO

MA

N

GIU

RG

IU

BA

RL

AD

HU

NE

DO

AR

A

AL

BA

IU

LIA

VA

SL

UI

CA

LA

RA

SI

SL

AT

INA

RE

SIT

A

BIS

TR

ITA

TA

RG

OV

IST

E

TU

LC

EA

TA

RG

U J

IU

FO

CS

AN

I

DR

OB

ET

A-

PIA

TR

A

BO

TO

SA

NI

BU

ZA

U

S ec tor tertiar

S ector s ecundar

S ector primar

Figura 5.23. Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru oraşe poli de importanţă regională Sursa: prelucrarea datelor ONRC

Pe sectoarele de activitate, se constată că cei mai mulți salariați sunt angajați în sectorul secundar, urmat de sectorul terțiar, iar pe ultimul loc, într-o proporție foarte mică, se situează sectorul primar (Figura 5.23).


33

Figura 5.24. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru oraşe poli de importanţă regională Sursa: prelucrarea datelor ONRC

În ceea ce privește distribuția numărului de salariați pe subsectoarele industriale, se constată că cei mai mulți lucrează în industria prelucrătoare, urmând apoi ca ponderea distribuției apei și deșeurile și într-o proporție foarte mică sunt cei care lucrează în domeniul furnizării energiei. O situație specială este întâlnită în cazul Mediașului, unde procentul celor care lucrează în industria extractivă este foarte mare (Figura 5.24).

Figura 5.25. Distribuția numărului de firme la 1000 de locuitori pentru oraşe poli de importanţă regională Sursa: prelucrarea datelor ONRC

Cele mai multe firme înregistrate la 1000 de locuitori în polii de importanță regională există în Alba Iulia, Bistrița, Zalău, Slatina, Piatra Neamț, Sfântu Gheorghe, Târgoviște, Tulcea, Târgu Jiu etc. (Figura 5.25). Concluzionând, la nivelul polilor de importanță regională, se constată că dintre cele două ramuri ale sectorului secundar – industrie și construcții, majoritatea sunt cei angajați în ramura industrială, în special în industriile prelucrătoare, cu toate că acest sector se situează aproximativ pe aceeași poziție ca și sectorul terțiar în ordinea preferinței de angajare a salariaților. O proporție redusă dintre salariați lucrează în sectorul primar în câțiva poli de importanță regională: Focșani, Călărași, Slobozia, Bârlad, Vaslui etc. d) Oraşe poli de importanţă locală

0

5000

10000

15000

20000

25000

SIG

HIS

OA

RA

CU

RT

EA

DE

MIO

VE

NI

SA

CE

LE

FE

TE

ST

I

CA

RA

CA

L

CA

MP

UL

UN

G

CA

MP

INA

RE

GH

IN

TO

PL

ITA

NA

VO

DA

RI

VO

LU

NT

AR

I

FA

GA

RA

S

DE

J

RA

MN

ICU

MA

NG

AL

IA

SIG

HE

TU

MIE

RC

UR

EA

PA

SC

AN

I

PE

TR

OS

AN

I

TE

CU

CI

ME

DG

IDIA

LU

GO

J

ON

ES

TI

AL

EX

AN

DR

IA

Indus trie

C os tructii

Figura 5.26. Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru oraşe poli de importanţă locală Sursa: prelucrarea datelor ONRC

La nivelul polilor de importanţă locală, cel mai mare număr de salariați sunt angajați în industrie, remarcându-se cu precădere: Mioveni, Petroșani, Mangalia, Sighișoara, Lugoj, Câmpina, Onești, Reghin etc. Un număr mic de salariați lucrează în construcții, în special în Miercurea Ciuc, Câmpina, Alexandria, Onești etc. (Figura 5.26).

34



34

Figura 5.27. Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru oraşe poli de importanţă locală Sursa: prelucrarea datelor ONRC

Pe sectoarele de activitate, se constată că cei mai mulți salariați sunt angajați în sectorul secundar, urmat de sectorul terțiar, iar pe ultimul loc se situează sectorul primar (Figura 5.27).

Figura 5.28. Distribuția numărului de firme la 1000 de locuitori pentru oraşe poli de importanţă locală Sursa: prelucrarea datelor ONRC

În ceea ce priveşte distribuţia numărului de salariaţi pe subsectoarele industriale, se constată că cei mai multi lucrează în industria prelucrătoare, urmând apoi ca pondere sectoarele de distribuţie a apei şi deşeurilor şi de furnizare a energiei. O situaţie specială este întâlnită la nivelul polului de importanţă locală Petroşani, unde cei mai mulţi dintre salariaţi lucrează în industria extractivă. (Figura 5.28).

Figura 5.29. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru oraşe poli de importanţă locală Sursa: prelucrarea datelor ONRC

Cele mai multe firme înregistrate la 1000 de locuitori la nivelul polilor de importanță locală există în Sebes, Cugir, Carei, Pantelimon, Huși, Câmpia Turzii etc (Figura 5.29).


35

Concluzionând, la nivelul polilor de importanță locală, se constată că dintre cele două ramuri ale sectorului secundar – industrie și construcții, majoritatea angajarilor sunt în ramura industrială, în special în industriile prelucrătoare, cu toate că acest sector se situează aproximativ pe aceeași poziție și sectorul terțiar în ordinea preferinței de angajare a salariaților. O proporție redusă dintre salariați lucrează în sectorul primar în câțiva poli de importanță locală: Petroșani, Fetești, Reghin, Câmpulung, Alexandria, Toplița etc. e) Oraşe poli locali

Figura 5.30. Numărul de salariaţi din industrie şi construcţii pentru oraşe poli locali Sursa: prelucrarea datelor ONRC

La nivelul polilor locali, cel mai mare număr de salariați sunt angajați în industrie. Ponderile cele mai mari sunt întâlnite în: Sebeș, Cigir, Pantelimon, Carei, Turnu Magurele, Huși etc. În construcții, numărul salariaților este foarte redus, proporții mai mari înregistrându-se totuși în: Zărnești, Câmpia Turzii, Rădăuți, Borșa etc (Figura 5.30).

Figura 5.31. Distribuţia numărului de salariaţi pe sectoare de activitate pentru oraşe poli locali Sursa: prelucrarea datelor ONRC

Pe sectoarele de activitate, se constată că cei mai mulți salariați sunt angajați în sectorul secundar, urmat într-o proporție comparabilă de cei angajați în sectorul terțiar, iar pe ultimul loc situându-se sectorul primar (Figura 5.31).

36



36

Figura 5.32. Distribuția numărului de firme la 1000 de locuitori pentru oraşe poli locali Sursa: prelucrarea datelor ONRC

În ceea ce priveȘte distribuția numărului de salariați pe subsectoarele industriale, se constată că majoritatea covârșitoare lucrează în industria prelucrătoare, urmează apoi ca pondere sectoarele de distribuție a apei și deșeurilor, de furnizare a energiei, iar pe ultimul loc situându-se industria extractivă doar în câțiva poli locali (Motru, Moinesti și Borșa). (Figura 5.32).

Figura 5.33. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe subsectoare pentru oraşe poli locali Sursa: prelucrarea datelor ONRC

Cele mai multe firme înregistrate la 1000 de locuitori în polii locali, există în Sebeș, Gherla, Pantelimon, Borșa, Târgu Neamț, Carei, Câmpia Turzii, Rădăuți etc. (Figura 5.33). Concluzionând, la nivelul polilor locali, se constată că, dintre cele două ramuri ale sectorului secundar – industrie și constructii, cei mai mulți salariați sunt angajați în ramura industrială, în special în industriile prelucrătoare, cu toate că acest sector se situează pe același loc în ordinea preferințelor de angajare, alături de sectorul terțiar. Oraşele mici concentrează sărăcia din cauza infrastructurii fizice sărace (transport, sănătate, educație), în plus, acestea au fost puternic afectate de restructurarea industrială și sunt foarte vulnerabile la reforma industrială și economică, care are ca principal efect o rată scăzută de ocupare și, prin urmare, venituri instabile și mici. Concentrarea pe industrie şi dezvoltare industrială în anii premergători lui 1989 au lăsat oraşele din România cu zone mari de teren industrial care este localizat de multe ori în zone centrale. Aşa cum arată harta de mai jos, aceste zone industriale ocupă terenuri care ar putea aduce oraşelor mai multe beneficii dacă ar fi convertite către alte utilizări. De asemenea, ele formează o barieră urbană care forţează expansiunea oraşului în alte direcţii. Unele dintre fostele platforme industriale sunt acum împărţite şi folosite de mai multe societăţi mai mici; unele cuprind zone semnificative de teren nefolosit sau folosit sub valoarea sa; şi multe sunt abandonate. De cele mai multe ori, aceste terenuri sunt poluate de anii de producţie industrială (ceea ce necesită remediere), dar au, de asemenea, şi infrastructură (drumuri, transport public, alimentare cu apă şi canalizare), ceea ce le face foarte atrăgătoare în sensul unei reconstrucţii.


37

Figura 5.34. Ponderea terenurilor cu destinație industrială la nivel de orașe Sursa: Consolidarea capacității de planificare spațială. Precondiție pentru dezvoltarea urbană sustenabilă

Figura de mai sus (Figura 5.34) ilustreză faptul că multe orașe încă, atât din țara noastră cât și din alte părți ale lumii, dețin ponderi importante din suprafața lor pentru destinație industrială. Domeniu economic tradiţional al regiunii Nord-Est, industria de prelucrare a lemnului, a cunoscut o creştere semnificativă în perioada, nu numai în ceea ce priveşte numărul locurilor de muncă, dar mai ales privind cifra de afaceri (cu 100% mai mult decât în 2001). Creşterea ponderii industriei de mobilă în totalul cifrei de afaceri evidenţiază orientarea regiunii spre o valorificare superioară a lemnului. De asemenea, în această regiune, industria textilă a înregistrat o creştere spectaculoasă a cifrei de afaceri, dar productivitatea este slabă datorită folosirii sistemului Iohn care are o valoare adăugată mică. La nivel județean, în anul 2011, situația se prezintă în felul următor: în județele Bacău și Botoșani , cele mai multe unități locale sunt active în industria alimentară (19,6% în Bacău și 30% în Botoșani), în județul Iași – industria alimentară (16,3%) și industria textilă (12,78%), în județul Neamț - prelucrarea lemnului (26,42%) și industria textilă (15,63%), în județul Suceava – prelucrarea lemnului (40,29%), industria alimentară (16,88%), iar în județul Vaslui – industria alimentară (23,46%). Aporturi superioare fata de media regiunii la industrie o au judeţele Vaslui, Neamt, Suceava, Bacau, iar la constructii: Bacau si Iasi. În regiunea Sud-Est, activitățile industriale sunt concentrate în cea mai mare parte în centrele urbane de mari dimensiuni, fiind reprezentate aproape toate subsectoarele. Sectoarele tradiționale principale sunt industria alimentară și industria mobilei. Sectorul mecanic concentrează și el un număr mare de întreprinderi, iar ramurile de vârf sunt: industria construcțiilor metalice și a produselor din metal, repararea, întreținerea și instalarea de mașini și echipamente, precum și fabricarea mijloacelor de transport, aproape în totalitate navale. Industria construcțiilor navale, specifică acestei regiuni, constituie aproape un “cluster” în forma incipientă. Șantierele navale din regiune pun în valoare avantajul poziționării la Marea Neagră și pe malul Dunării. Este vorba despre Brăila, Galați, Tulcea, Constanța, Mangalia.

38



38

Analizând localizarea operatorilor din sectorul industrial pe teritoriul regiunii, sunt evidențiate următoarele concentrări: industria petrochimică, reprezentată prin Combinatul de la Năvodari, județul Constanța; industria metalurgică, localizată în Galați și Tulcea; industria construcțiilor navale, în Galați, Constanța, Brăila, Tulcea, Mangalia; industria constructoare de mașini, în Brăila, Constanța, Buzău, Tecuci; industria materialelor de construcții, în Medgidia, industria confecțiilor, localizată în Buzău, Focșani, Brăila și industria lemnului, în Vrancea și Buzău. În județul Vrancea, industria dominantă, cu tradiție, este cea a confecțiilor. Bine reprezentate în judeţ mai sunt: industria alimentara şi fabricarea bauturilor. Alte sectoare reprezentative pentru acest judet sunt prelucrarea lemnului, fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, precum și sectorul industriei metalice și a produselor din metal. În județul Vrancea sunt concentrate 11,3% dintre întreprinderile de construcții din regiune. În județul Tulcea, industria dominantă este cea alimentară. Sunt relevante, de asemenea, industria de îmbrăcăminte, industria metalică și a produselor de metal, precum și construcțiile navale. În județul Galați, se remarcă industria construcțiilor metalice și a produselor de metal, fabricarea mijloacelor de transport, în special de transport naval, iar în sectorul construcțiilor activează circa 20% dintre agenții economici din regiune. Industria alimentară şi industria mobilei sunt prezente în judeţ. Având în vedere faptul că județul Galați este cel de-al patrulea centru industrial al țării, ca mărime, este firesc ca industria metalurgică să dețină o pondere foarte importantă (55,6% din producția de oțel a României, în anul 2008, 55% din cea de laminate și 90,4% din producția de tablă și benzi laminate la rece), jumătate din aceasta fiind exportată. Județul Galați este și principalul producător de cocs metalurgic și fontă. Este, de asemenea, al doilea producător din țară de nave maritime. Ocupă printre primele locuri în rândul județelor țării la producția de legume și fructe conservate. În județul Constanța, sectorul de vârf este reprezentat de producția de nave și mijloace de transport acvatice. Sunt bine reprezentate și activitatile din sectorul mecanic și chimic, din industria metalică și a produselor din metal, prelucrarea cauciucului și a maselor plastice. O industrie tradițională pentru județ este și cea alimentară. Județul Constanța este considerat primul județ din regiune din punct de vedere al activității industriale, dar concentrează și cea mai mare pondere de întreprinderi din domeniul construcțiilor (37,38% din întreaga regiune). Județul Buzău este foarte diversificat din punct de vedere industrial. Sunt întâlnite industria alimentară, industria mobilei, industria constructoare de mijloace de transport rutier și naval, echipamente electrice, alte utilaje și echipamente. În județul Buzău activează peste 16% firme de construcții din regiune. Județul Brăila se remarcă prin predominanta industriilor alimentare, industria de producere a îmbrăcăminții, industria construcțiilor metalice și a produselor din metal. Construcțiile sunt însă puțin dezvoltate, activând doar 9% dintre întreprinderile din regiune în acest sector. Partea de Nord a Regiunii Sud (judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Prahova) se caracterizează printr-un grad ridicat de industrializare, Prahova deţinând locul 1 pe ţară în ceea ce priveşte producţia industrială. O parte dintre activităţile industriale au supravieţuit restructurării şi sunt motorul creşterii economice: extracţia şi prelucrarea petrolului şi a gazelor naturale, fabricarea de maşini, echipamente şi mijloace de transport, producţia de utilaj petrolier şi chimic, producţia de frigidere şi congelatoare şi producţia de automobile. Aceste industrii s-au restructurat şi au beneficiat de investiţii străine. Industria regiunii Sud Muntenia, cu un profil diversificat și complex, se bazează în mare parte pe activităţi tradiţionale orientate spaţial în funcţie de localizarea resurselor naturale. Astfel, industria regiunii acoperă toate domeniile componente, însă ponderile superioare sunt deţinute de industria chimică şi petrochimică (în judeţele Prahova şi Argeş), industria construcţiei de maşini, echipamente şi mijloace de transport (în judeţele Prahova, Argeş şi Dâmboviţa), industria textilă, a confecţiilor şi industria alimentară (specifică județelor din sudul regiunii: Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa şi Teleorman, dar şi în Argeş, Prahova), industria lemnului şi mobilei (Argeş - cel mai mare producător de mobilă din România, S.C. Alprom SA funcţionează în Piteşti dar s-au dezvoltat şi mulţi producători de succes, însă nu de talia celui amintit anterior, Dâmboviţa, Prahova). De remarcat este că apar o serie de discrepanţe la nivel intra-regional, astfel industria are o pondere ridicată în judeţele din partea nordică unde sunt localizate cele mai importante centre urbane industriale: Ploieşti, Piteşti şi Târgovişte, care au constituit şi constituie în continuare poli de dezvoltare şi centre de polarizare pentru noi activităţi industriale pe lângă cele tradiţionale existente şi pentru investiţiile străine. Principalele subsectoare industriale predominante în regiunea Sud-Vest Oltenia sunt: industria extractivă, industria prelucrătoare şi industria de energie electrică şi termică, gaze şi apă. Structura şi repartizarea activităţilor economice la nivelul regiunii este determinată de resursele naturale, tradiţia în prelucrarea acestora, facilităţile tehnologice dar şi de sistemul de preţuri şi de funcţionarea adecvată a mecanismelor pieţei. Sectorul extractiv (cărbune energetic şi petrol) constituie încă o componentă importantă în economia regiunii. În judeţul Gorj se găsesc cele mai multe întreprinderi cu profil extractiv. Regiunea Sud-Vest îndeplinește principalul rol energetic al țării, datorită rețelei hidrologice și configurației reliefului. Este cel mai mare producător de energie din România, prin existența complexelor hidroenergetice Porțile de Fier (printre cele mai mari din Europa) din județul Mehedinți și Lotru-Olt, din județul Vâlcea (printre cele mai mari din România). În apropierea zonei miniere Motru-Valea Jiului, funcționează două dintre cele mai mari centrale termoelectrice din România: Rovinari și Turceni. Industria lemnului este dezvoltată în Subcarpații Olteniei. În regiune sunt zone de concentrare a industriei moderne: Slatina – aluminiu (singurul producător de aluminiu din țară, cu cea mai mare pondere în exportul regional), cu numeroase investiții de capital internațional. Există de


39

asemenea tradiție în industria electrotehnică, chimică (cauciuc) și constructoare de mașini. Confectțile și textilele, produsele din lemn și metalele (aluminiu) sunt competitive pe piața externă. În regiunea Nord-Vest, judeţele din sudul şi vestul regiunii (Cluj, Bihor şi Satu Mare) sunt zone industriale cu tradiţie ce au permis dezvoltarea industriei uşoare, lemn, construcţii de maşini, caracterizate de un nivel mai ridicat de stabilitate economică comparativ cu celelalte zone. Din clasamentul principalilor exportatori regionali în comerţul extra UE şi intra UE au putut fi observate câteva domenii de activitate recurente, precum: industria mobilei, industria echipamentelor electrice, industria metalurgică, industria de pielărie şi încălţăminte, ceea ce poate indica un anumit grad de specializare al regiunii. Specializarea industrială poate fi remarcată şi la nivel judeţean, astfel că: • în judeţul Bihor este concentrată activitatea industriei uşoare: pielărie şi încălţăminte, articole de îmbrăcăminte. Printre firmele importante din judeţ prin care se concentrează resurse umane şi financiare amintim: ARA Shoes România SRL, Lloyd Shoes România, Marconf SA, Stei SA. • în judeţul Bistriţa-Năsăud specializarea este dată de industria componentelor auto, dar şi de industria metalurgică. Printre firmele importante din judeţ amintim: Leoni Wiring Systems RO SRL, RAAL SA şi Dan STEEL Group Beclean SA. • în judeţul Cluj, concentrare economică se manifestă la nivelul industriei confecţiilor textile, industriei echipamentelor electrice; industria pielăriei şi încălţămintei, industria alimentară; industria echipamentelor electronice, industria chimică. Printre firmele importante din judeţ amintim: Uraganul Prodcom SRL, Eckerle Invest SRL, Class Shoe SRL şi Napolact SA. • în judeţul Maramureş, dată fiind înzestrarea cu factori naturali, este predominantă industria prelucrării lemnului şi a mobilei. Printre firmele importante din judeţ amintim: R.G. Holz Company SRL şi Aviva SRL. • în judeţul Satu Mare centrele industriale sunt specializate în industria de componente auto. Printre agenţii economici din judeţ amintim: DRM Draxlmaier România şi Anvis ROM SRL. • în judeţul Sălaj specializarea este dată de industria articolelor de îmbrăcăminte. Printre firmele importante din judeţ menţionăm: Sudwolle Group, Silvana SA şi SAMTEX SA. La nivelul Regiunii Nord-Vest, în proporţie de ¾, activitatea economică este concentrată în 30 de localităţi urbane şi rurale. În mod evident, primele locuri sunt ocupate de cele 6 reşedinţe de judeţ care înregistrează 62,58% din locurile de muncă şi 64,3% din agenţii economici din Regiunea Nord-Vest. Centre cu profil industrial sunt: Marghita, Ştei, Câmpia Turzii, Valea lui Mihai, Gherla, Fărcaşa. Centre cu profil mixt (Industrial şi de servicii) sunt: Salonta, Aleşd, Borş, Bistriţa, Beclean, Năsăud, Turda, Baia Mare,

Sighetu-Marmaţiei, Borşa, Târgu-Lăpuş, Vişeu de Sus, Satu Mate, Carei, Negreşti-Oaş, Zalău, Şimleul-Silvaniei, Jibou. Aşezările carpatice din regiunea Centru au apărut şi s-au dezvoltat în strânsă legătură cu particularităţile geografice care au impus şi unele restricţii de dezvoltare şi expansiune date de influenţa directă a altitudinii şi gradului de fragmentare a reliefului. Dacă iniţial activitatea de bază a populaţiei era agricultura, pe măsura evoluţiei sociale, activităţile din spaţiul carpatic s-au diversificat: exploatarea şi prelucrarea lemnului, exploatarea cărbunilor, a diferitelor minereuri feroase şi neferoase, a unor resurse nemetalifere, etc. Acest fapt a atras după sine o dezvoltare a reţelei de transport din zona montană a Regiunii Centru care s-a realizat în lungul arterelor hidrografice, culoarelor depresionare, etc. Regiunea păstrează încă un profil industrial vizibil ce poate fi evidențiat atât prin contribuția relativ ridicată a industriei laformarea produsului intern brut cat și prin ponderea semnificativă a populației ocupate în sectorul secundar al economiei. Regiunea Centru are o structură industrială complexă cu ramuri de tradiţie şi personal calificat recunoscut. Profilul industrial al regiunii este dat de industria construcțiilor de mașini (Brasov) și a prelucrării metalelor (Brasov), chimică (Mures), materialelor de construcții, lemnului (Alba, Harghita) , extractiva (Alba, Covasna), textilă (Covasna, Harghita, Mures, Sibiu) și alimentară (toate judeţele). Unitățile industriale sunt amplasate în general, în localitățile urbane, și în cazul multor orașe mici dau acestor localități un caracter monospecializat. Regiunea Centru asigură peste 40% din producția de gaze a României. Orașul Mediaș a devenit la începutul secolului trecut principalul centru de coordonare al activităților de extracție și distribuție a gazului metan din Transilvania Gazul metan se extrage din domurile de la Sărmașu, Zau de Câmpie, Mediaș, Copșa Mică, Bazna, Nadeș, Deleni etc., iar lignit din zona de Nord –Vest a judeţului Covasna (Baraolt). De o mare importanță în trecut, mineritul are o tradiție multiseculară în Regiunea Centru. Aurul și sarea se exploatează aici încă din antichitate. În prezent, alături de utilizările în industrie, sarea este folosită în scopuri terapeutice, unele dintre fostele saline fiind transformate în spații de wellness și de agrement. Exploatarea resurselor de gaze naturale, începută în primii ani ai veacului trecut, alături de cea a sării, a stat la baza dezvoltării industriei chimice în centre precum Târgu Mureș, Târnăveni, Făgăraș, Ocna Mureș, Mediaș. În prezent, peste o treime din producția de îngrășăminte a României se produce în Regiunea Centru. Specificul industrial este mai pronuntat în județele Brașov și Sibiu, județe cu importante tradiții industriale. Brașovul împreună cu rețeaua de localități din jurul acestuia au format în anii 70 și 80 ai secolului trecut una din cele mai puternice concentrări industriale din România. Industria din această zonă, profilată pe producerea bunurilor intermediare destinate celorlalte ramuri ale economiei a fost puternic afectată de declinul economic înregistrat de România în anii 90 și de lipsa investițiilor pentru retehnologizare, ceea ce a condus la închiderea mai multor coloși industriali. Se remarcă industria chimică de bază (Târgu Mureş, Ocna Mureş, Târnăveni), farmaceutică (Braşov- Europharm, Târgu-Mureş- Aromedica), uleiuri auto (Braşov), prelucrarea superioară a lemnului (Sebeş - Schweighofer), fabrici de mobilă superioară (Târgu-Mureş), precum şi industria confecţiilor de lux (Sfântu Gheorghe, Odorhei).

40



40

În regiunea de dezvoltare Vest, pe teritoriul județelor Caraș-Severin și Hunedoara la care se adaugă orașul Nădlac și aria adiacentă a acestuia localizată în județul Timiș, sunt dezvoltate ramurile industriei extractive, siderurgice, metalurgice precum și industria constructoare de mașini. În regiune există zăcăminte și exploatări însemnate de huilă (Bazinul Petroșani), cărbuni superiori (Anina) precum și petrol, gaze naturale și marmură. Pe categorii de industrie se evidențiază: industria siderurgică, construcția de mașini grele, de echipamente mecanice, echipamente electrice și electrotehnice, echipamente auto, mobilă, industria chimica, materiale de construcții, industria textila și a confecțiilor, industria pielăriei, alimentară și a băuturilor. Principalele specializări industriale sunt industria extractivă și mineritul datorate în cea mai mare parte județului Hunedoara. Industria prelucrătoare se regăsește în cea mai mare parte în judetele Arad și Timiș, iar producția și furnizarea energiei electrice și termice se datorează în principal județului Hunedoara. Regiunea București-Ilfov reprezintă cea mai mare aglomerare industrială a Romaniei, în care sunt prezente toate ramurile industriale. Principalele activități industriale din regiune sunt: mașini-unelte, lacuri și vopsele, preparate din carne, încălțăminte, aparate și instrumente de măsura și control, mobilier, aparatură medicală, industria alimentară, medicamente etc. Sectorul construcțiilor a înregistrat o creștere spectaculoasă din punct de vedere a valorii adăugate brute, de peste 200% în perioada 2005-2008. Clusterele din regiunea București-Ilfov acoperă domenii precum: electronică, textile, industria alimentară, inginerie electrică, industria aero-spațială, mecatronică și sisteme de automatizare. III.1.1.e Teritorii relevante de analiză Analiza efectuată are în vedere clasificarea prealabilă a teritoriilor realizată în cadrul studiilor complementare (a se vedea Studiile 8, 15, 23). Pe baza hărților efectuate care au în vedere teritoriul costier, teritoriile montane, teritoriile frontaliere și teritoriile asociate zonelor metropolitane s-au asociat județele care acoperă cel mai mult aceste teritorii după cum urmează (conform Studiului 8):

Zona costieră: județul Constanța și Tulcea;

Zonele transfrontaliere:

Zona transfrontalieră VEST: județele Arad, Bihor, Satu Mare;

Zona transfrontalieră SUD – non UE: județele Caraș Severin, Mehedinți, Timiș;

Zona transfrontalier SUD – UE: județele Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Calarași, Constanța;

Zona transfrontalieră EST: Tulcea, Galați, Vaslui, Iași, Botoșani;

Zona transfrontalieră NORD: Maramureș, Bistrița Năsăud și Suceava;

Zonele montane:

Zona monană VEST: Caraș Severin, Hunedoara, Alba, Arad, Bihor;

Zona montană SUD: Argeș, Brașov, Sibiu, Vâlcea;

Zona montană EST: Maramureș, Bistrița - Năsăud, Suceava, Harghita, Covasna

Zona montană DOBROGEA: Tulcea.

Zonele metropolitane:

Zonele metropolitane din centrul și vestul țării: zona metropolitană BRASOV (județul Brașov); zona metropolitană SATU MARE (județele Satu Mare și Maramureș); zona metropolitană TIMIȘ (județul Timiș); zona metropolitană CLUJ (județul Cluj);

Zonele metropolitane din sudul țării: zona metropolitană CRAIOVA (județul DOLJ); zona metropolitană București (județul ILFOV și Municipiul București), zona metropolitană CONSTANȚA (județul Constanța);

Zonele metropolitane din nord și estul țării: zona metropolitană BRĂILA (județele Brăila, Tulcea și Galați), zona metropolitană BACĂU (județul Bacău), zona metropolitană IAȘI (județul IAȘI), zona metropolitană SUCEAVA (județele Suceava și Botoșani).

Asocierea județelor unor teritorii din România este justificată de faptul că disponibilitatea unei părți din indicatorii vizați prin acest studii este doar la nivel de județ, nu la nivel de comune și orașe. Limitările studiului nostru sunt legate de faptul că asocierea județelor este o aproximare a teritoriilor incluse în analiza noastră. O aproximare similară apare însă și atunci când se utilizează statisticile la nivel de comune și localități. Având în vedere faptul că zonele apropiate unui teritoriu pot avea contribuție la economia acelui teritoriu relevant cu care se învecinează, faptul că selectarea județelor și asocierea lor teritoriilor relevante s-a făcut astfel încât ele să acopere o bună parte din acestea dar și faptul că analiza tendințelor și problemele constatate pot fi extrapolate dinspre județe către teritoriile pe care le includ, considerăm că un studiu de acest tip este relevant pentru a surprinde diferențele între teritoriile relevante precum tendințele pe termen lung. Rezultatele obținute (profilul sectorului secundar al fiecărei regiuni relevante) sunt utile pentru a formula propuneri privind strategia de dezvoltare teritorială care să vizeze aceste teritorii relevante vizate prin acest studiu. (conform Studiului 8) Analiza sectorului secundar la nivelul teritoriilor relevante are în vedere următorii indicatori:

- numărul de salariaţi din sectorul secundar (industrie şi construcţii) –valoare şi dinamică; - numarul de firme din sectorul secundar (industrie şi construcţii) –valoare şi dinamică.


41

a) Număr de salariaţi

Figura 5.35. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie pe tipuri de zone Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

La nivelul județelor asociate teritoriului montan Vest se înregistrează cel mai mare număr de salariați din industrie, urmate de județele asociate teritoriului montan Sud (figura 5.35). În zonele costiere și zonele metropolitane Cluj și Brașov numărul salariaților din industrie este de aproximativ 5000, prag ușor depășit de județele asociate zonelor metropolitane Satu-Mare, Brăila și Timiș. Cel mai redus număr de salariați din industrie este înregistrat la nivelul județelor asociate teritoriului montan Dobrogea, cu 60% mai mic față de județele asociate zonelor metropolitane Craiova, Bacau, Iași, respectiv 70% față de județele din zonele metropolitane Constanța și Suceava.

Figura 5.36. Distribuţia numărului de salariaţi din construcţii pe tipuri de zone Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Județele asociate zonei metropolitane București înregistrează cel mai mare număr de salariați din construcții, semnificativ mai mare comparativ cu celelalte tipuri de zone analizate (figura 5.36). Peste 30.000 de salariați sunt înregistrați în județele asociate

42



42

teritoriilor montane Vest și Sud respectiv în județele asociate transfrontalier Est și Sud-UE, cu aproximativ 60% mai puțin decât în cazul zonei metropolitane București, devansând însă celelalte tipuri de zone analizate. Județele asociate teritoriului montan Dobrogea, zonelor metropolitane Craiova, Bacău, Iași, Suceava își păstrează poziția nefavorabilă și în ceea ce privește numărul de salariați din construcții, înregistrând un nivel la fel de redus ca în cazul industriei, raportat la celelalte tipuri de zone supuse analizei.

Figura 5.37 Variația numărului de salariaţi din construcții a diferitelor teritorii (2011-2002) Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Toate teritoriile analizate au înregistrat evoluții pozitive ale numărului de salariați în anul 2011 față de anul 2002 (figura 5.37). Județele asociate zonelor metropolitane București și Satu-Mare au cunoscut un trend pozitiv, superior celorlalte tipuri de zone, în anul 2011 față de 2002, înregistrând creșteri de 126,37 respectiv 155,58 puncte procentuale. Județele asociate transfrontalier Nord, teritoriului montan Est și județul asocial zonei metropolitane Brasov, au înregistrat creșteri de 77,38%, 84,31% respectiv 72,21 % în anul 2011 față de anul 2002. Nivelul cel mai redus de creștere s-a înregistrat în județele asociate zonei metropolitane Bacău, urmate de județele asociate zonelor metropolitane Constanța și Craiova, zona montană Dobrogea și zonei costiere.


43

Figura 5.38. Variația numărului de salariaţi din industrie a diferitelor teritorii (2011-2002) Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Comparativ cu situația înregistrată în sectorul construcțiilor, industria este caracterizată de scăderea numărului de salariați în anul 2011 comparativ cu 2002 (figura 5.38). O scădere semnificativă este înregistrată în județele asociate zonelor metropolitane Bacau, Iași, Suceava și în județele asociate transfrontalier Est, cu valori de peste 30%. Chiar și într-un context general caracterizat de instabilitate în industrie, o parte dintre tipurile de zone analizate au cunoscut un trend ascendent. Cel mai mare nivel al creșterii numărului de salariați din industrie a fost înregistrat în județul asociat zonei metropolitane Craiova, urmat de județele asociate zonei metropolitane Constanța, județele asociate transfrontalier Sud non-UE, Vest și zonei costiere.

Figura 5.39 Variația numărului de salariaţi din industrie a diferitelor teritorii (2011-2006) Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

44



44

În anul 2011, față de anul 2006, majoritatea zonelor analizate înregistrează creșteri ale numărului de salariați din industrie comparativ raportarea la anul 2002 (figura 5.39). Cea mai mare creștere a numărului de salariați din industrie este înregistrată în zona metropolitană Timiș cu 33,50% , urmată de județele asociate zonelor transfrontaliere Sud non-UE, zonele metropolitane București și Constanța cu 17,31%, 15,70% și respectiv 18,22%. Județele asociate zonelor metropolitane Iași, Suceava și Craiova au înregistrat în anul 2011 scăderi relativ reduse ale numărului de salariați din industrie comparativ cu județele asociate zonelor metropolitane Brăila, Bacău, teritoriu montan Dobrogea și județele asociate transfrontalier Est.

Figura 5.40. Variația numărului de salariaţi din construcții a diferitelor teritorii (2011-2006) Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Comparativ cu 2002, anul 2011 este caracterizat de zone cu un nivel redus al creșterii, raportat însă la anul 2006, se constată o creștere pentru fiecare zonă analizată de peste 13 puncte procentuale (figura 5.40). Se evidențiază însă nivelul mai redus de creștere pentru județele asociate zonelor metropolitane București și Satu-Mare de la 126,37% la 42,01% respectiv de la 155,58% la 69,35%. Raportat la anul 2006, în 2011 județele asociate zonelor metropolitane Constanța, Timiș, Brăila și Iași, dar și județele asociate zonei costiere înregistrează cel mai mic salt al numărului de salariați din industrie.


45

b) Număr de firme

Figura 5.41. Numărul de firme din industrie şi construcţii din 2011, pe tipuri de zone Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Distribuția teritorială a numărului de firme din industrie și construcții este caracterizată de un nivel ridicat de neuniformitate, existând variații majore între diferitele tipuri de zone analizate (figura 5.41). Construcțiile au înregistrat un număr mai mare de firme pentru județele asociate zonelor metropolitane București și Cluj comparativ cu industria, fiind devansate de aceasta în cazul celorlalte județe. După județul asociat zonei metropolitane București, care înregistrează cel mai mare număr de firme atât în industrie cât și în construcții, se situează județele asociate transfrontalier Sud-UE și județele asociate teritoriilor montane Sud, Vest și Est, care înregistrează cu aproximativ 40% respectiv 60% mai puțin decât primul clasat ca număr total de firme active în industrie respectiv construcții. Județele asociate teritoriului montan Dobrogea înregistrează cel mai mic număr de firme active în sectorul secundar, cu 80% mai puțin față de județele asociate zonelor metropolitane Craiova, Bacău, Iași, Suceava, zone plasate pe următoarele patru locuri.

46



46

Figura 5.42. Variația numărului de firme din construcții a diferitelor teritorii (2011-2002) Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Numărul de firme din construcții a înregistrat variații semnificative în anul 2011 față de anul 2002, având un trend ascendent pentru toate tipurile de zone analizate (figura 5.42). Printre zonele cu cel mai ridicat nivel de creștere se numără județele asociate transfrontalier Nord și Est cu 237,35 % respectiv 211,35% nivel de creștere în 2011 față de 2002, alături de județele asociate zonelor metropolitane Cluj și Suceava. La polul opus se situează județele asociate zonei costiere și zonei metropolitane Constanța, care înregistrează creșteri semnificative, 99,03% respectiv 88,795, mai mici însă comparativ cu restul zonelor analizate.

Figura 5.43. Variația numărului de firme din industrie a diferitelor teritorii (2011-2002) Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS


47

În industrie, spre deosebire de construcții, anul 2011 este caracterizat și de scăderi ușoare ale numărului de firme în cazul anumitor tipuri de zone. Județele asociate zonelor metropolitane Satu-Mare înregistrează cel mai mare nivel de scădere al numărului de firme din industrie, cu aproximativ 50% mai mult comparativ cu județele asociate transfrontalier Nord, teritoriului montan Est și zonelor metropolitane Cluj și Iași (figura 5.43). Cel mai mare nivel de creștere ( 32.80% ) este înregistrat în județul asociat zonei metropolitane Craiova, cu 40% mai mult față de județele asociate zonelor costiere și zonelor metropolitane Constanța, Brașov și Brăila.

Figura 5.44. Numărul de firme din industrie a diferitelor teritorii, în funcție de numărul de salariați Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

La nivelul industriei din România, ponderea cea mai mare în totalul întreprinderilor active este deținută de firmele mici (0-9 persoane), în proporții diferite de la o zonă la alta. Astfel că, în județele asociate zonelor metropolitane Iași, Bacău, Constanța, București, Craiova, Cluj, zonelor transfrontalier Sud-UE și zonei costiere, întreprinderile mici au o pondere de peste 70% în totalul întreprinderilor active în industrie, puțin sub 65% pentru celelalte județe (figura 5.44). Ca pondere în totalul întreprinderilor, firmele mijlocii (10-49 persoane), depășesc în foarte puține zone pragul de 25%, în majoritatea cazurilor aflându-se sub acest prag. Cel mai scăzut nivel al numărului de întreprinderi mijlocii active în industrie se înregistrează în județele asociate zonelor metropolitane Craiova, București și Cluj (aproximativ 18% din totalul întreprinderilor din industrie), la polul opus situându-se județele asociate zonelor montane Dobrogea și zonei metropolitane Satu-Mare (aproximativ 27% din totalul întreprinderilor din industrie). Cu o pondere redusă în totalul întreprinderilor din industrie, firmele mare și foarte mari se întâlnesc cu precădere în județele asociate transfrontalier Vest, teritoriilor montane Sud, Vest și Dobrogea, nedepășind însă 8% în cazul firmelor mari respectiv 2,5% în cazul firmelor foarte mari. Întreprinderile cu 250 de angajați și peste (întreprinderi foarte mari), înregistrează cea mai mică pondere în totalul firmelor active în industrie, în județele asociate zonei metropolitane Constanța. Județele asociate transfrontalier Nord sunt caracterizate de cea mai redusă pondere a firmelor mari în totalul firmelor active în industrie, depășind foarte puțin pragul de 5%.

48



48

Figura 5.45. Numărul de firme din construcții din diferite teritorii, în funcție de numărul de salariați Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Spre deosebire de industrie, unde există teritorii cu ponderi ale întreprinderilor mici de sub 65%, în cazul construcțiilor cea mai mică pondere este de 78,70% ,înregistrată în județele asociate zonei metropolitane Brăila (figura 5.45). Cea mai mare pondere a întreprinderilor mici în totalul întreprinderilor active în construcții se înregistrează la nivelul județelor asociate teritoriului montan Est și a zonelor metropolitane Brașov, Cluj, Timiș, București, Constanța, în aceste cazuri ajungându-se la valori de peste 80%. Firmele mari active în construcții sunt nesemnificative ca număr, existând zone în care își desfășoară activitatea trei, două sau chiar o singură firmă din această categorie. Principalele vizate în acest sens sunt județele asociate transfrontalier Nord, teritoriilor montane Est și Dobrogea, zonelor metropolitane Satu-Mare, Timiș Craiova, Bacău și Suceava.


49

Figura 5.46. Firme din sectorul secundar (industrie şi construcţii) la 1000 locuitori pe diferite teritorii Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Județul asociat zonei metropolitane București înregistrează cea mai mare valoare a acestui indicator, respectiv 8 firme la 1000 locuitori, urmat de județul asociat zonei metropolitane Cluj cu putin peste 7 firme la 1000 locuitori (figura 5.46). La polul opus, cu cel mai redus număr de firme la 1000 de locuitori, se află județele asociate transfrontalier Sud-UE și Est, teritoriului montan Dobrogea și zonelor metropolitane Craiova, Brăila, Bacău, Iași și Suceava, unde se înregistrează aproximativ 3 firme la 1000 locuitori.

Figura 5.47. Distribuţia numărului de firme din industrie pe subsectoare, pe tipuri de zone Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

50



50

Numărul de firme din industrie prelucrătoare deține cea mai mare pondere în totalul firmelor active din industrie, urmată la mare distanță de subsectorul de distribuțiea a apei, salubritate, gestionarea deșeurilor și activități de decontaminare (figura 5.47). La nivelul industrie prelucrătoare cea mai mare pondere a numărului de firme raportat la numărul total existent în industrie se înregistrează în județele asociate transfrontalier Vest, Est și Nord, zonelor montane Vest și Sud și zonelor metropolitane Brașov, Satu-Mare, Cluj, Timiș, Craiova, Bacău, Iași și Suceava, cu o valoare de peste 90%, la nivelul celorlalte zone înregistrându-se valori puțin sub acest prag. Industria extractivă și subsectorul de energie electrică și termică,gaze, apă caldă și aer condiționat înregistrează cele mai mici ponderi ale numărului de firme din industrie, cu valori asemănătoare pentru aproximativ toate zonele analizate.

III.1.2. Evaluarea competitivității economice din prisma sectorului secundar O industrie competitivă poate antrena efecte benefice în întreaga economie: creşterea productivităţii şi a valorii adăugate, eficienţa de cost şi creşterea calităţii produselor, crearea de locuri de muncă în serviciile suport, generarea de inovare cu numeroase aplicaţii economice şi sociale

8. Competitivitatea este definită în mod obşnuit drept capacitatea unei entităţi ce operează intr-o piaţă liberă

de a reţine o cotă proprie de piaţă. Există mai multe aspecte ale competitivităţii unei entităţi individuale, printre acestea numărându-se: Calitatea antreprenorială şi competenţa managerilor; Caracterul distinct şi calitatea bunurilor şi serviciilor livrate; Gradul de inovare; Legăturile fizice şi virtuale cu pieţele sale; Eficienţa procesului de producţie; Accesul la factorii de producţie – terenuri, forţă de muncă şi capital. Sprijinul acordat întreprinderilor urmăreşte creşterea competitivităţii în afaceri, care se realizează prin consolidarea unuia sau a mai multor aspecte dintre cele menţionate mai sus. Conceptul de competitivitate poate fi de asemenea aplicat la nivelul ţărilor şi regiunilor, din punct de vedere al capacităţii de a menţine sau de a dezvolta activitatea economică proprie în contextul unei pieţe libere. În acest context, diferitele aspecte ale competitivităţii se manifestă într-o formă mai agregată: Nivelul de cultură antreprenorială; Domeniile de avantaj comparativ; Dotarea cu resurse; Sistemele de cercetare şi inovare; Infrastructura şi serviciile de transport şi comunicaţii; Disponibilitatea locaţiilor şi incintelor; Disponibilitatea unor resurse umane competente; Existenţa unor pieţe financiare funcţionale. Drept urmare, în vederea evaluării "competitivităţii" României, analiza următoare are în vedere: Mărimea, aria de activitate şi rezultatele întreprinderilor din România; Analiza elementelor care contribuie la un mediu competitiv de afaceri. O parte din elementele enumerate au fost analizate în capitolul anterior.

Mărimea întreprinderilor

Figura 5.48. Evoluţia numărului de întreprinderi din sectorul secundar în perioada 2005-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României

8 Comisia Europeană, Industrial Policy: Reinforcing Competitiveness, COM(2011) 0642 final, 2011, p. 5


51

În perioada 2005-2007 (vezi figura 5.48), cel mai mare număr de întreprinderi din sectorul secundar, a fost înregistrat de industria prelucrătoare, fiind devansată în anul 2008 de sectorul construcţiilor. În anul 2010, industria prelucrătoare şi sectorul construcţiilor, au înregistrat un număr aproximativ egal de întreprinderi, având cea mai bună reprezentare la nivel naţional. Deşi înregistrează creşteri ale numărului de întreprinderi, subsectorul de producerea şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi aer condiţionat, continuă să fie subsectorul cu cea mai slabă reprezentare la nivel naţional, alături de industria prelucrătoare. În ceea ce priveşte reprezentarea subsectoarelor din punct de vedere al mărimii întreprinderilor active în sectorul secundar, se observă că industria prelucrătoare este subsectorul cu cea mai bună reprezentare pentru toate categorii de întreprinderi. Toate cele 4 subsectoare ale industriei, cât şi sectorul construcţiilor înregistrează un număr mare de întreprinderi mici, superior celorlalte categorii. Categoria întreprinderilor foarte mari (250 angajaţi şi peste) este slab reprezentată la nivelul tuturor subsectoarelor. De-a lungul timpului au fost înregistrate variaţii pozitive şi negative ale numărului de întreprinderi din fiecare categorie, situaţii evidenţiate în tabelul următor (tabel 5.4).

Tabelul 5.4. Întreprinderi active, pe activităţi ale sectorului secundar şi pe clase de mărimi în perioada 2007-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României

Figura 5.49. Numărul de firme din industrie pe județe, în funcție de numărul de salariați Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Tip activitate/an/ clase de marimi

2007 2008 2010

0-9 10-49 50-249 250 si peste 0-9 10-49 50-249 250 si peste 0-9 10-49 50-249 250 si peste

Industrie extractivă

774 254 55 22 604 223 52 24 881 217 52 16

Industrie prelucrătoare

50899 11921 3951 908 42830 11997 4126 992 35370 9836 3008 719

Producţia şi furnizarea de

energie electrică şi termică, gaze, apă

caldă şi aer condiţionat

405 111 107 96 298 96 135 86 690 94 51 50

Distribuţia apei, salubrizare, gestionarea deşeurilor, activităţi de

decontaminare

1818 417 157 72

Construcţii 42314 6625 1550 194 38774 6467 1499 185 42393 5836 996 124

52



52

Ponderea întreprinderilor active în industrie, în funcție de mărimea acestora, diferă de la un județ la altul, pentru toate județele însă, întreprinderile mici înregistrează cele mai mari ponderi în totalul firmelor active în industrie (figura 5.49). Ponderea cea mai mare a firmelor mici în totalul firmelor active în industrie se înregistrează în municipiul București cu peste 5000 de firme, cu aproximativ 70 % mai mult decât în cazul județelor Cluj, Timiș, Constanța, Prahova, Mureș și Bihor. La polul opus se situează județele Mehedinți, Ialomița, Teleorman, Tulcea, Călăraș, unde se înregistrează puțin peste 200 de firme mici în totalul firmelor active în industrie. La nivelul industriei, numărul firmelor foarte mari comparativ cu celelalte categorii este nesemnificativ, depășind însă valorile înregistrate în cazul construcțiilor. Județele Alba, Arad,Bihor, Brașov, Cluj, Sibiu, Timiș, Prahova, Suceava înregistrează cel mai mare număr de firme din această categorie (peste 25 ), după municipiul București. La polul opus se află județele Salaj, Ialomița și Giurgiu, unde își desfășoară activitatea puțin peste 3 firme din această categorie.

Figura 5.50. Numărul de firme din construcții pe județe, în funcție de numărul de salariați Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS

Cea mai mare pondere a întreprinderilor mici în totalul întreprinderilor active în construcții se înregistrează la nivelul județelor Brașov și Ilfov, cu peste 1000 de firme, la polul opus situându-se județele Mehedinți, Botoșani, Călărași, Covasna, Teleorman, Tulcea și Vaslui unde se înregistrează aproximativ 300 de firme (figura 5.50). Firmele foarte mari active în construcții sunt nesemnificative ca număr, existând multe județe în care își desfășoară activitatea o singură firmă din această categorie. Municipiul București, cu peste 40 de firme foarte mari, are cel mai mare număr de firme din această categorie, fiind urmat la mare distanță de județele Cluj, Constanța, Brăila și Iași unde se înregistrează puțin peste 6 firme cu 250 de angajați și peste.

Nivelul cifrei de afaceri

Figura 5.51. Evoluţia cifrei de afaceri în sectorul secundar în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României

În perioada 2006-2010 industria prelucătoare a înregistrat nivelul cel mai ridicat al cifrei de afaceri comparativ cu celelalte subramuri (vezi figura 5.51), în creştere în 2007 şi 2008 faţă de anii anteriori. În industria prelucrătoare anul 2009 aduce o scădere cu aproximativ 22% a nivelului cifrei de afaceri comparativ cu perioada anterioră, cu revenire în anul 2010.


53

Cea mai mică cifră de afaceri o înregistrează subsectorul distribuţia apei, salubrizare, gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare, urmat de industria extractivă. Macroîntreprinderile, deşi reduse ca număr, înregistrează un procent important în totalul cifrei de afaceri din industria extractivă, în regiunile Sud-Vest, Vest, Centru şi Sud-Est, cu ponderi mai mici în celelalte regiuni. Deşi numeroase, microîntreprinderile au o pondere redusă a cifrei de afaceri în totalul înregistrat la nivelul industriei extractive. Construcţiile au un nivel ridicat al cifrei de afaceri, dat în special de microîntreprinderi.

02468

1012141618

AL

BA

AR

AD

AR

GE

SB

AC

AU

BIH

OR

BIS

TR

ITA

-NA

SA

UD

BO

TO

SA

NI

BR

AIL

AB

RA

SO

VB

UC

UR

ES

TI

BU

ZA

UC

AL

AR

AS

IC

AR

AS

-SE

VE

RIN

CL

UJ

CO

NS

TA

NT

AC

OV

AS

NA

DA

MB

OV

ITA

DO

LJ

GA

LA

TI

GIU

RG

IUG

OR

JH

AR

GH

ITA

HU

NE

DO

AR

AIA

LO

MIT

AIA

SI

ILF

OV

MA

RA

MU

RE

SM

EH

ED

INT

IM

UR

ES

NE

AM

TO

LT

PR

AH

OV

AS

AL

AJ

SA

TU

MA

RE

SIB

IUS

UC

EA

VA

TE

LE

OR

MA

NT

IMIS

TU

LC

EA

VA

LC

EA

VA

SL

UI

VR

AN

CE

A

Numar desalariati %

Cifra deafaceri %

Figura 5.52. Distribuţia pe judeţe a numărului de salariaţi şi a cifrei de afaceri din industrie (%, 2011) Sursa: Ministerul Economiei

La nivel judeţean există variaţii semnificative ale numărului de salariaţi din industrie şi al cifrei de afaceri al firmelor angrenate în activităţi industriale (vezi figura 5.52). Cel mai mare procent al salariaţilor din industrie este în Bucureşti (9,1%), urmat de jud. Timiş (5,7%), Prahova (4,7%), Argeş (4,5%). Cel mai mic procent al salariaţilor din industrie se inregistreaza în judeţele Giurgiu (0,4%), Ialomiţa (0,7%), Mehedinţi (0,8%), Călăraşi (0,9%). Cea mai mare cifră de afaceri din industrie este realizată în Bucureşti (16,2%), Prahova (9,2%), Argeş (6,2%), iar cea mai mică în Giurgiu (0,2%), Covasna, Vâlcea, Vrancea (0,4%), Botoşani, Mehedinţi (0,5%). Se remarcă o discrepanţă între numărul de angajaţi şi cifra de afaceri, existand judeţe cu număr mare de angajaţi şi cu cifră de afaceri mică (Bacău, Harghita, Hunedoara, Vâlcea, Vrancea).

Nivelul indicelui productivităţii muncii

Figura 5.53. Evoluţia indicilor productivităţii muncii în sectorul secundar, pe un salariat în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României

Perioada 2006-2008 este caracterizată de o productivitate ridicată în domeniul construcţiilor, superioară faţă de industrie până în

anul 2009 atunci când înregistrează o scădere semnificativă faţă de perioada anterioară (vezi figura 5.53). Valoarea productivităţii

îşi revine uşor în anul 2010 faţă de anul anterior, menţinându-se însă sub restul subsectoarelor din industrie. În anul 2010 cea mai

mare productivitate o înregistrează industria prelucrătoare urmată de industria extractivă şi producerea şi furnizarea de energie.

54



54

o Cercetare-dezvoltare în sectorul secundar Ştiinţa, tehnologia şi atitudinea inovatoare reprezintă forţe transformatoare pentru întreprinderi, indivizi şi societate, care ajută la: creșterea valorii adăugate a produselor şi serviciilor, susţinând astfel obținereaunor rezultate mai bune pentru întreprinderi şi

angajaţi; atingerea şi menţinerea competitivităţii pe o piaţă globalizată în dezvoltare; soluţionarea multor provocări cu care se confruntă societatea.

Strategia Europa 2020 îşi doreşte să stimuleze dezvoltarea inteligentă prin sprijinirea investiţiilor continue în inovaţie. În 2011, România a investit numai 0,48% din PIB în C&D; pentru atingerea obiectivului de 2% din PIB până în 2020 este nevoie de o schimbare radicală. Industria extractivă a înregistrat în perioada 2006-2010 cel mai mare număr de salariaţi antrenaţi în activităţile de cercetare-dezvoltare, urmată la mare distanţă de agricutură şi servicii. Subsectorul distribuţia apei, salubrizare, gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare, a înregistrat în aceeaşi perioadă (2006-2010) cel mai redus număr de salariaţi din activitatea de cercetare-dezvoltare. Se înregistrează un trend descrescător al salariaţilor implicaţi în activităţi de cercetare, în toate subsectoarele economiei (vezi figura 5.54).

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

8000

2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Agricultură, sivicultură și piscicultură

Industria extractivă

Industria prelucrătoare

Producția și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționatDistribuția apei, salubrizare, gestionarea deșeurilor, activități de decontaminare

Construcții

Servicii

Figura 5.54. Evoluţia numărului de salariaţi din activitatea de cercetare-dezvoltare pe tipuri de activităţi economice, în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României

0

50000

100000

150000

200000

250000

300000

350000

400000

450000

500000

2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Agricultură, sivicultură și piscicultură

Industria extractivă

Industria prelucrătoare

Producția și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționatDistribuția apei, salubrizare, gestionarea deșeurilor, activități de decontaminareConstrucții

Servicii

Figura 5.55. Evoluţia cheltuielilor din activitatea de cercetare-dezvoltare pe tipuri de activităţi economice, în perioada 2006-2010 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, Anuarul statistic al României


55

Cele mai mari cheltuieli cu activitatea de cercetare-dezvoltare au fost în industria prelucrătoare (vezi figura 5.55). Producţia şi furnizarea de energie este următorul subsector al sectorului secundar în ceea ce priveşte cheltuielile din C&D şi înregistrează un trend pozitiv în ultimii ani. Cele mai mici cheltuieli au fost în distribuţia apei, salubrizare, gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare. În 2011, cheltuielile pentru C-D ale companiilor s-au concentrat în industria autovehiculelor (22%), industria chimică (10%), TIC (10%), și industria echipamentelor electrice (7%). Instituțiile private de C-D au și ele o pondere mare din cheltuielile firmelor pentru C-D (22%). Strategia Națională pentru Competitivitate și Strategia Națională pentru CDI au identificat sectoarele competitive cu potențial de creștere în care să concentreze investițiile:

oportunitățile de prim rang cuprind autovehiculele; produsele și serviciile TIC; prelucrarea alimentelor și băuturilor;

oportunitățile de rangul doi cuprind sănătatea / farmaceuticele; textilele / pielea; lemnul / mobila; energia; managementul mediului.

Exporturile Deschiderea Pieţei Unice Europene către România este semnificativă din mai multe puncte de vedere, inclusiv: Accesul oferit societăţilor din România la noi pieţe şi clienţi; Oportunitatea pentru România de a genera venituri din activități externe pentru a compensa importurile de bunuri şi servicii; Stimularea concurenţei, ceea ce va duce la îmbunătăţirea inovaţiilor şi productivităţii companiilor românești. Exporturile din România au crescut cu mai mult de jumătate în perioada 2007-2011. S-au înregistrat creşteri pentru totate sectoarele, însă au existat variaţii importante la nivel sectorial. - Exporturile de produse alimentare, animale, băuturi și exporturile de tutun s‐au triplat ca valoare absolută, iar ponderea lor ca procent din totalul exporturilor s-a dublat. - Exporturile de materii prime aproape s‐au dublat și ponderea lor a crescut. - Rata de creștere a exporturilor de mașini și echipamente de transport a fost mai puțin spectaculoasă decât în alte sectoare, însă acest mare exportator a asigurat mai mult de jumătate din creșterea în termeni absoluți a exporturilor. - Exporturile de produse clasificate după material şi Diverse articole manufacturate, care includ pielea și îmbrăcămintea, rămân marii exportatori în termeni absoluți, dar au avut o creștere sub medie și, prin urmare, o pondere redusă în totalul exporturilor. Evoluția exporturilor în perioada 2007‐2011 demonstrează că există activități în care România poate concura la nivel internațional. Mai mult decât atât, rolul important jucat de întreprinderile cu capital străin în vânzările la export, demonstrează faptul că jucătorii globali pot investi cu succes în România. Astfel, se poate exemplifica prin situația înregistrată în luna februarie a anului 2013, în ceea ce privește exportul în industria românească. Valoarea exporturilor din activitatile industriale, rezultate in perioada specificata a fost de 1,196 miliarde euro. Valoarea cea mai mare a exporturilor rezultate din industrie a fost inregistrată în Municipiul București, urmat de județul Constanța, Olt, Timiș, Galați, Alba, Brașov, Prahova, Mureș, Arad etc. S-a constatat că lemnul brut și produsele din lemn au fost cele mai solicitate la export județelor: Alba, Bacău, Brașov, Caraș Severin, Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureș, Suceava, Vrancea. Fonta, fierul și otelul au fost produsele cele mai exportate de către județele: Brăila, Buzău, Dâmbovița, Galați, Giurgiu, Iași, Mehedinți, Iași, Sălaj, Sibiu, Teleorman, Vaslui și Vâlcea. Materialele plastice, cauciucul și articolele din acestea au fost cel mai mult exportate de către județele: Argeș, Cluj, Dolj, Gorj, Ilfov, Satu Mare, Timiș. Produsele chimice au fost exportate în cea mai mare cantitate de către județele: Ialomița, Mureș, Tulcea și Municipiul București, aluminiu și articolele din aluminiu, de către județele: Arad, Bihor, Olt, iar produsele minerale au fost exportate în cea mai mare cantitate în județele Constanța și Prahova.

Valorile cele mai mari ale exporturilor pe produse au fost înregistrate astfel (vezi figura 5.56): în Municipiul București, s-au exportat produse chimice în valoare de peste 130.000 mii euro, în județul Constanța produse minerale în valoare de peste 75.000 mii euro, în Timiș mase plastice, cauciuc și articole derivate, în valoare de peste 50.000 mii euro, în județul Galați fontă, fier și otel, peste 40.000 euro, iar lemn brut și produse din lemn, în județul Alba, la valori de peste 35.000 mii euro.

56



56

Valoarea exportului (mii euro) - februarie 2013

0

50000

100000

150000

200000

250000

300000

350000

Alb

a

Ara

d

Argeş

Bacău

Bih

or

Bistriţa

Botoşani

Braşov

Brăila

Buzău

Caraş

Călăraşi

Clu

j

Constanţa

Co

va

sn

a

Dâmboviţa

Do

lj

Galaţi

Giu

rgiu

Go

rj

Ha

rgh

ita

Hu

ne

do

ara

Ialomiţa

Iaşi

Ilfo

v

Maramureş

Mehedinţi

Mureş

Neamţ

Olt

Pra

ho

va

Sa

tu M

are

Sălaj

Sib

iu

Su

ce

av

a

Te

leo

rma

n

Tim

iş

Tu

lce

a

Va

slu

i

Vâ

lce

a

Vra

nc

ea

Mu

n.

V aloarea exportului (mii euro) - februarie 2013

Figura 5.56. Distribuţia valorii exporturilor Sursa: INS

Figura 5.57. Ponderea în totalul exporturilor, în funcţie de localitate in România, 2010 Sursa: Orase competitive. Remodelarea economiei geografice a Romaniei. The World Bank


57

Datele indică faptul că o mare parte din exporturile României provin doar din câteva zone ale ţării, zone urbane şi teritoriul lor de influenţă (figura 5.57).

Figura 5.58. Evoluţia exporturilor directe din construcţii la nivel naţional, pe categorii de întreprinderi Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS. Anuarele statistice ale României

În perioada 2005-2010 macroîntreprinderile au înregistrat cea mai mare valoare a exporturilor faţă de celelalte categorii de întreprinderi, deşi au cea mai mică pondere în numarul întreprinderilor (vezi figura 5.58).

Industriile inovative Industriile inovative sunt industriile care produc bunuri încorporând tehnologii inovative ridicate (industriile high-tech: industria farmaceutică, fabricarea calculatoarelor şi a produselor electronice şi optice, fabricarea de aeronave şi nave spaţiale etc.) şi mediu spre ridicate (industriile medium high-tech: fabricarea produselor chimice, a pesticidelor, a vopselelor, a săpunurilor şi a detergenţilor, a motoarelor electrice, generatoarelor şi transformatoarelor electrice, a acumulatorilor şi a bateriilor, a firelor şi cablurilor, a echipamentelor electrice de iluminat, a echipamentelor casnice, a maşinilor şi utilajelor etc). Ponderea acestor industrii inovative în valoarea adăugată brută generată de totalul companiilor din industrie a crescut (de la 20,8% în anul 2008 la 25,9% în anul 2011). Majorarea menţionată s-a produs pe multiple planuri: Procesul investiţional în industriile inovative a fost mai intens comparativ cu totalul firmelor din industrie (ponderea activelor imobilizate ale companiilor inovative în total active imobilizate din industrie majorându-se de la 21,7% în anul 2008 la 22,8% în anul 2011); Sprijinul acţionarilor pentru firmele inovative a fost mai amplu, conducând la majorarea ponderii capitalurilor proprii ale acestor companii în totalul capitalurilor proprii din industrie (de la 22,2% în anul 2008, la 24,5% în anul 2011); Rolul pentru societate, în general şi pentru piaţa muncii, în particular, s-a consolidat în cazul firmelor inovative. Ponderea salariaţilor angajaţi de asemenea companii în totalul salariaţilor din industrie, a crescut (de la 22,3% în anul 2008, la 24,9% în anul 2011), fără afectarea productivităţii muncii sau a profitabilităţii activităţilor întreprinse; Dinamica cifrei de afaceri a firmelor inovative a fost mai pronunţată decât pe total industrie (ponderea cifrei de afaceri înregistrată de firmele inovative în totalul cifrei de afaceri obţinută de firmele din industrie s-a majorat de la 23,8% în anul 2008 la 30,0% în anul 2011); Activitatea firmelor inovative a fost susţinută şi de o semnificativă investiţie în cercetare, dezvoltare şi inovare (CDI). De altfel, există o concentrare importantă a cheltuielilor de tip CDI din industrie, majoritatea fiind realizate de firmele inovative (84% în anul 2011).

9

Firmele din industriile inovative au reuşit să facă faţă semnificativ mai bine crizei economice, comparativ cu totalul firmelor din industrie. Valoarea adăugată brută s-a majorat în primul caz cu circa 24% (în termeni nominali în intervalul 2008-2011, în timp ce la nivelul întregii industrii VAB a rămas relativ nemodificată (acelaşi interval). Aceeaşi evoluţie favorabilă a fost consemnată şi în cazul dinamicii comparative privind cifra de afaceri. Primele cinci sectoare ale industriilor inovative, dintr-un total de 36, (contabilizează 53,7% din totalul valorii adăugate brute generate de aceste industrii şi 58% din salariaţii angajaţi de totalul industriilor inovative (în decembrie 2011).

Ramurile cu cel mai ridicat potenţial de creştere economică sunt: Fabricarea produselor farmaceutice de bază şi a preparatelor farmaceutice;


58



58

Fabricarea echipamentelor electrice; Fabricarea autovehiculelor de transport rutier, a remorcilor şi semiremorcilor; Fabricarea substanţelor şi a produselor chimice; Fabricarea de maşini, utilaje şi echipamente; Fabricarea calculatoarelor şi a produselor electronice şi optice.

o Clustere, poli de competitivitate, structurile de afaceri. Rolul acestora în dezvoltarea teritorială. Putem considera clusterele ca fiind un set de activităţi economice, entităţi economice şi instituţii, concentrate geografic la nivel regional sau local, care stabilesc între ele relaţii formale sau informale, orizontale şi verticale, pentru favorizarea acelui segment de afaceri (industrie sau mai recent servicii) care devine motiv al schimbului de bunuri, informaţii, sau cunoştere în scopul dezvoltării unui produs sau interes comun. În viziunea multor experţi economici şi oameni de afaceri, bazată şi pe experienţa altor economii europene, clusterele pot impulsiona dezvoltarea economică şi pot aduce o valoare adăugată mai mare. Harta 5.5 arată repartiţia clusterelor şi domeniul lor de activitate. În România, clusterele, în sensul de aglomerari industriale, s-au format în mod spontan, «bottom up», având la baza aglomerari industriale în anumite regiuni geografice. Acestea s-au bazat fie pe tradiţie, fie pe localizarea unor firme multinaţionale, cum este cazul clusterului Automotive Vest. Trecerea la următorul nivel s-a facut de cele mai multe ori ca urmare a intervenţiei unui factor/instituţii catalizator ce au condus la generarea de clustere, potenţiali poli de competitivitate.

Harta 5.5 Repartiţia clusterelor Sursa date: Ministerul Economiei

Analiza clusterelor sugerează faptul că România are un număr de sectoare care sunt dispersate la nivel naţional şi unde există dovada unei specializări semnificative la scară europeană, în special: industria textilă; agricultură şi creşterea animalelor; încălţăminte; mobilă; petrol şi gaze; textile;


59

tutun.

Aceste sectoare ar putea reprezenta punctul de interes, în contextul specializării inteligente la nivel european (smart specialization). Specializarea inteligentă la nivel regional este un concept recent promovat de CE odată cu adoptarea Strategiei Europa 2020, pentru a justifica mai bine investiţiile în cercetare, dezvoltare şi inovare (CD&I) realizate prin politica de coeziune a UE. Este interesant faptul că unele sectoare considerate ca având potențial de dezvoltare în România, sectorul auto şi TIC, de exemplu, mai au mult de progresat până să devină clustere semnificative la nivel european. În cadrul studiului ”Analiza situaţiei existente privind polii de competitivitate existenţi şi potenţiali din România„ au fost analizate, pe baza diferitelor criterii toate ramurile şi subramurile sectoarelor economice pentru a determina care dintre acestea au cel mai mare potenţial de clusterizare. Rezultatele obţinute în funcţie de criteriile folosite sunt prezentate în tabelul următor (tabel 5.5).

Nr. Crt.

Criteriu de analiză Ramuri cu potenţial de clusterizare

1 Importanţă - Construcţii - Industria alimentară a băuturilor şi a tutunului - Industria mijloacelor de transport

2 Mărime - Industria textilă şi a produselor textile - Industria metalurgică şi a produselor din metal - Industria alimentară, a băuturilor şi a tutunului - Fabricarea lemnului şi a produselor din lemn, plus producţia de mobilă

3 Export - Industria mijloacelor de transport - Industria de echipamente electrice şi optice - Industria textilă şi a produselor textile

4 Inovare - Industria de maşini şi echipamente - Industria de echipamente electrice şi optice - Fabricarea substanţelor şi a produselor chimice

5 Investiţii - Industria mijloacelor de transport

Tabelul 5.5. Ramuri/Subramuri cu potenţial de clusterizare pe criterii de analiză Sursa: Prelucrare date Analiza situaţiei existente privind polii de competitivitate existenţi şi potenţiali din România

Industria cu cel mai mare potenţial de clusterizare este, conform figurii 5.59, industria mijloacelor de transport, urmată de industria de echipamente electrice şi optice. Deşi ”Energia„ nu apare ca ramură cu potenţial de clusterizare, pentru nici un indicator analizat, având în vedere obiectivele Uniunii Europene, aşa cum sunt exprimate în cadrul Stratergiei 2020 ce are în vedere creşterea proporţiei de energie regenerabilă în consumul final de până la 20%, se poate acorda şi acestei ramuri nivelul 1 de importanţa. Pe acelaşi considerent trebuie avut în vedere şi domeniul „Recuperarea deşeurilor şi a resturilor de materiale reciclabile” căruia i se poate acorda nivelul 1 de importanţă.

*

*

*

*

*

**

**

**

***Industria mijloacelor de transport

Industria de echipamente electrice si optice

Industria textila si a produselor textile

Industria alimentara, a bauturilor si a tutunului

Fabricarea lemnului si a produselor din lemn

Constructii

Fabricarea substantelor, a produselor chimice

Industria metalurgica si a prodselor din metal

Industria mijloacelor de transport

Figura 5.59. Ierarhizarea ramurilor/subramurilor cu potenţial de clusterizare Sursa: Prelucrare date ”Analiza situaţiei existente privind polii de competitivitate existenţi şi potenţiali din România„

Clusterele care prezintă potenţial pentru a deveni poli de creştere sunt detaliate în tabelul următor (tabel 5.6).

60



60

Nr. Crt.

Pol de competitivitate Număr stele

1 Dacia Renault Cluster ***

2 Automotive Vest ***

3 Electrotehnica ETREC Centru **

4 Elinclus Bucureşti **

5 ICT Vest **

6 ICT Oltenia **

7 Textile NE **

8 Textile SE **

9 Energy Centru (Green Energy + Renerg) *

10 Geotermal NV *

11 Lemn Centru (Pro WOOD + RegioFA + Mobilă Mureş) *

Tabelul 5.6. Clustere care prezintă un potenţial de a deveni poli de competitivitate de interes naţional relevanţi pentru POS CCE Sursa: Prelucrare date ” Analiza situaţiei existente privind polii de competitivitate existenţi şi potenţiali din România „

Dezvoltarea economică la nivel local şi regional este susţinută prin crearea de structuri de afaceri în cadrul cărora firmele să se bucure de anumite facilităţi şi servicii specifice. În ultimii 15-20 ani s-a încercat crearea unei infrastructuri de afaceri moderne care să răspundă la cerinţele specifice ale investitorilor formată din parcuri industriale şi tehnologice, centre de afaceri, incubatoare de afaceri etc. Un loc important în cadrul structurilor de afaceri îl au parcurile industriale. Rolul parcurilor industriale este de a stimula dezvoltarea economică, realiza transferul tehnologic, atrage investiţii şi valorifica resursele umane ale zonei. Dezvoltarea parcurilor industriale a început din 2001, când Guvernul, printr-un act legislativ (Legea nr. 490, 2002), a acordat o serie de facilităţi pentru investitorii doritori să se concentreze în anumite locaţii cu o infrastructură adecvată pentru activitate industrială. Harta 5.6 redă distribuţia parcurilor industriale şi tipurile lor. În general, parcurile industriale de tip „brownfield”, au preluat părţi din vechile platforme industriale, care sunt tot mai mult căutate de firme pentru a-şi relocaliza activitatea din zonele centrale ale oraşelor. Parcurile de tip „greenfield” nu au căpătat o mare amploare, cele mai multe dintre ele aflându-se în construcţie. Parcurile ştiinţifice şi tehnologice trebuie să încurajeze cooperarea dintre universităţi şi companiile inovatoare, îndeplinind astfel câteva dintre premisele unui veritabil cluster. În concordanţă cu Legea 50/2003 privind crearea şi funcţionarea parcurilor ştiinţifice şi tehnologice au fost create 7 parcuri ştiinţifice şi tehnologice (cu autorizaţie provizorie/ temporară) în: Galaţi, Brăila, Slobozia, Braşov, Bucureşti, Timişoara şi Iaşi. În prezent există numai patru parcuri tehnologice funcţionale, în Iaşi, Timişoara, Bucureşti, Galaţi (Harta 5.6). Toate cele patru parcuri se concentrează pe software şi telecomunicaţii. Informaţiile disponibile sugerează că cel mai de succes parc ştiinţific este cel care funcţionează în Galaţi, în partea estică a României, care se concentrează în special pe sector de IT (software). Oricum, proporţia acestor parcuri este foarte mică şi este prea devreme să se spună despre parcurile ştiinţifice că pot sau nu pot fi piatra de temelie pentru potenţiale clustere.


61

Harta 5.6 Repartiţia parcurilor industriale şi a parcurilor ştiinţifice şi tehnologice Sursa: Ministerul Afacerilor Interne

Un mediu de afaceri neprietenos Potrivit The Global Competitiveness Report 2012–2013

10 World Economic Forum (Raportul global de competitivitate 2012-2013,

realizat de Forumul Economic Mondial), factorii cei mai problematici pentru afaceri sunt corupția, cotele de impozitare, birocrația guvernamentală ineficientă, accesul la finanțare, reglementările fiscale, oferta inadecvată de infrastructură, inflația, instabilitatea politică, forța de muncă cu o educație inadecvată etc. Birocrația. În pofida progreselor, mediul de afaceri din România se confruntă în continuare cu o birocrație excesivă, în special în ceea ce privește administrarea fiscală și complexitatea și durata procedurilor

11. Reglementărilor le lipsește proporționalitatea.

Cerințele administrative, contabile și de raportare sunt de obicei prea mari pentru microîntreprinderi. Aceasta contribuie la menținerea unui nivel ridicat al activității în afara economiei formale. Pentru a aborda aceste probleme, Strategia Națională privind Competitivitatea propune „un cadru de reglementare mai bun pentru mediul de afaceri”, în conformitate cu Recomandările Consiliului European privind promovarea transparenței administrative și a securității juridice. În plus, cadrul de reglementare existent pentru IMM-uri (Legea nr. 346/2004) a fost modificat și completat în conformitate cu principiile inițiativei în favoarea întreprinderilor mici „Small Business Act” din cadrul Programului Național de Reformă 2011 – 2013

12.

Accesul la finanțare. Accesul IMM-urilor la finanțare rămâne problematic13

, iar sondajele recente conțin mesaje amestecate cu privire la îmbunătățirea situației. Pe de o parte, în 2011, 15% dintre IMM-urile românești au raportat accesul la finanțare ca fiind cea mai presantă problemă cu care s-au confruntat – în ton cu media UE –, reprezentând o pondere redusă față de 27% în 2009

14.

10 Sursă: The Global Competiveness Report 2012-2013, World Economic Forum, p. 302. 11 Evidențiat în Documentul de poziție al serviciilor Comisiei (octombrie 2012) p. 5; Programul Național de Reformă 2011-2013, Raport intermediar (martie 2013) p. 9; Recomandarea Consiliului European privind Programul Național de Reformă al României (iunie 2013) p. 8, p. 11. 12 Programul Național de Reformă 2011-2013, Raport intermediar. 13 Evidențiat în Documentul de poziție al serviciilor Comisiei (octombrie 2012) p. 7; Programul Național de Reformă 2011-2013 Raport intermediar (martie 2013), p. 9, p. 10; Recomandarea Consiliului European privind Programul Național de Reformă al României (iunie 2013), p. 8, p. 11. 14 Ipsos MORI, 2011, SME Access to Finance Survey. Metodologia studiului a implicat (CATI) interviuri, chestionare.

62



62

Pe de altă parte, în ciuda unei tendințe de îmbunătățire la nivelul UE 27, IMM-urile românești au raportat o deteriorare a poziției în cele 6 luni anterioare cu privire la disponibilitatea finanțării de la bănci (13%), suportul public (47%), creditul comercial (25%) și capitalul propriu (40%). Investigația realizată de FEI

15, publicată în 2009, evidențiază dificultățile de accesare a finanțării cu care se confruntă IMM-urile, în

special cele nou înființate. Finanțarea de la bănci a fost identificată ca principala sursă de finanțare externă. Relativ puține propuneri sunt la nivelul la care capitalul privat devine economic; valoarea limitată a bunurilor mobile reprezintă o constrângere în calea accesului la finanțare prin împrumuturi bancare în condiții comerciale. Fondul JEREMIE (100 milioane EUR) este cel mai mare instrument financiar utilizat în perioada 2007-2013. Deși a fost aprobat în 2008, acesta nu a fost disponibil până în 2011, când au fost contractați primii intermediari financiari pentru produsul „garanția portofoliului” (68 milioane EUR), care avea în iunie 2013 un portofoliu estimat la aproximativ 160 milioane EUR. Fondul Catalyst, care furnizează un capital de risc de 17,5 milioane EUR, a făcut prima sa investiție în iunie 2013. Totuși, inițiativele de microfinanțare au avut până în prezent un succes mai mare decât alte instrumente financiare. Experiența a evidențiat, de asemenea, impactul negativ al modelului de rambursare a investiției, care a avut ca rezultat neînceperea unor proiecte de investiții aprobate. Din punct de vedere al teritorialității, serviciile financiare sunt, în general, mai puțin accesibile întreprinderilor din mediul rural și sectorului agricol. În ciuda mecanismelor financiare stabilite în cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (de exemplu, scheme de garantare furnizate de Fondul de Garantare al Creditului Rural SA, direct și în parteneriat cu băncile comerciale), unii potențiali beneficiari ai fondurilor europene, care semnaseră contracte de finanțare, nu au reușit să obțină acces la împrumuturi pentru investiții. Accesul la sprijin. Printre lecțiile perioadei 2007-2013, a devenit indiscutabil faptul că furnizarea de informații și alte moduri de sprijin pentru întreprinderi a fost fragmentată, iar complexitatea proceselor a reprezentat, la rândul său, un mod de descurajare a începerii unei activități, având ca rezultat o eficacitate redusă. Pentru a aborda aceste probleme, va fi dezvoltat un ghișeu unic pentru sprijinirea întreprinderilor, cu acces prin intermediul unui portal internet, iar regulile privind finanțarea vor fi, pe cât posibil, simplificate. Capacitatea limitată de absorbție a sprijinului. Baza comercială a României este înclinată spre întreprinderile de mici dimensiuni, activitățile cu valoare adăugată redusă și sectoarele în care investițiile publice ar fi în mare măsură înlocuitoare (de exemplu, comerțul cu amănuntul sau activitățile strâns legate de acesta). În consecință, piața țintă a instrumentelor de sprijin pentru întreprinderi – întreprinderile din sectoarele producției și serviciilor cu valoare adăugată medie-mare, care au atât interesul, cât și capacitatea de a crește – reprezintă o mică parte din baza comercială generală.

16

III.1.3. Determinarea forței de muncă angrenate în sectorul secundar și a evoluției acesteia

România are o rată a ocupării forţei de muncă semnificativ mai mică (62.8% pentru intervalul de vârstă 20-64, în anul 2011) faţă de media pentru UE27 (68.6%), deşi activitatea din economia informală poate sugera că cifrele oficiale reflectă doar pe jumătate situaţia actuală a ocupării. Şomajul a rămas la o rată relativ scăzută, în timpul recesiunii, crescând de la 5,8% cât era în anul 2008 la 7,4% în anul 2011, cu aprox. 2,5 puncte procentuale sub media UE. Aprox. 30% din populaţia cu vârstă cuprinsă între 20 şi 64 de ani este inactivă din punct de vedere economic. Obiectivul național asumat de România prin PNR este să atingă un procent de ocupare a forței de muncă de 70% (grupa de vârstă 20-64). Acest obiectiv a fost stabilit în conformitate cu Strategia Europa 2020 (procent de ocupare a forței de muncă de 75% pentru grupa de vârstă 20-6))și reprezintă țelul principal la nivelul tuturor planurilor specifice de acțiune implementate de autoritățile naționale pentru a crește procentul de ocupare și a reduce distanța față de ținta Europa 2020.

III.1.3.a. Forța de muncă angrenată în sectorul secundar În anul 2011, în România erau 8365,5 mii persoane ocupate din punct de vedere economic, din care 2364,7 mii erau persoane ocupate în sectorul secundar, reprezentând 28,3% . Rata de ocupare pe subsectoare se prezintă astfel: 17,9% în industria prelucrătoare, 7,3% în construcţii, 1,5% în furnizarea apei, curăţenie, gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare, 0,8% în industria extractivă şi 0,8% în producerea şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi aer condiţionat.

15 FEI, 2009, Executive Summaries of Evaluation Studies on SME Access fo Finance (Notă de sinteză a studiilor de evaluare privind accesul IMM-urilor la finanțare). 16 Acord de parteneriat propus de România pentru perioada de programare 2014-2020


63

Harta 5.7. Distribuţia numărului de salariaţi din construcţii în 2011 Sursa: INS

Piaţa muncii din România s-a concentrat în jurul câtorva oraşe aflate în creştere economică, o tendinţă care cel mai probabil va continua şi în viitor. Cel mai mare număr de salariați angajați în ramura construcțiilor (peste 1000 salariați), se înregistrează în municipii precum: Alba Iulia, Arad, Pitești, Bacău, Oradea, Brașov, Brăila, Cluj Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Baia Mare, Piatra Neamț, Târgu Mureș, Suceava, Botoșani, Galați, Ploiești, Satu Mare, Timișoara, București etc., dintre care peste 10.000 salariați, în municipiile: Brașov, Cluj Napoca, Iași, Ploiești, Timișoara, București (vezi harta 5.7). Județele în care activitatea de construcții este slab reprezentată, înregistrându-se un număr redus de salariați în această ramură sunt în general județele din sudul țării: Mehedinți, Dolj, Teleorman, Olt, Brăila, Tulcea.

În privința activității industriale, județele cu un număr mare de angajați (peste 20000) sunt: Arad, Bihor, Brașov, Cluj, Constanța, Dolj, Galați, Iași, Prahova, Sibiu, Timiș, Vâlcea (vezi harta 5.8). Cel mai mic număr de salariaţi în industrie se înregistrează în judeţele Giurgiu, Ialomiţa, Mehedinţi și Călăraşi. Toate regiunile României au o componentă industrială semnificativă, cele mai mari concentrări ale forţei de muncă aflându‐se în regiunile Nord‐Vest și Centru (vezi tabelul 5.7). Industria extractivă este concentrată în regiunile Sud-Vest, Sud, iar cei mai puţini salariaţi , se găsesc în regiunile Bucureşti-Ilfov, Nord-Vest, Sud-Est. Industria prelucrătoare are cei mai mulţi angajaţi în reginile Nord-Vest şi Centru, iar cei mai puţini în regiunea Sud-Vest. Restul subsectoarelor industrial au o repartiţie uniformă a forţei de muncă la nivelul regiunilor. Construcțiile sunt un sector important. Sectorul are o concentrare de forţă de muncă mai mare în regiunea București‐Ilfov, dar este distribuit în alte părți al țării într‐un mod relativ uniform.

64



64

Harta 5.8. Distribuţia numărului de salariaţi din industrie în 2011 Sursa: INS

Regiuni NV Centru NE SE SM BI SV V Total

Industrie 269,6 272,3 200,3 188,5 254,7 178,6 157,7 232,1 1753,8

Industrie extractivă 3,8 7,6 4,8 4 11,8 3,7 18,9 10,2 64,8

Industrie prelucrătoare 244,7 243,2 172,7 156,2 218,9 143,8 114,3 201,2 1495

Producerea și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat

6,4 6,9 7 10,4 7,3 12 13,2 7,8 71

Furnizarea apei, curățenie, gestionarea deșeurilor, activități de decontaminare

14,7 14,6 15,8 17,9 16,7 19,1 11,3 12,9 123

Construcții 71,3 66,4 72,3 78,5 68,7 149,8 56,8 47,1 610,9

Tabel 5.7 Distribuţia regională a forţei de muncă din sectorul secundar (mii) Sursa: INS

Ramurile din industria prelucrătoare cu cel mai mare procentaj de angajaţi (conform datelor din 2009 ) sunt: Fabricarea articolelor de îmbrăcăminte (14,17%); Industria alimentară (13,91%); Fabricarea autovehiculelor de transport rutier (9,21%); Industria construcţiilor metalice şi a produselor de metal (5,49%); Fabricarea de mobilă (5,49%); Fabricarea produselor de pielărie şi încalţăminte (5,01%).


65

O problemă semnificativă a forţei de muncă din sectorul secundar este reprezentată de ponderea redusă a forței de muncă cu înaltă calificare în industria prelucrătoare, ceea ce reflectă predominanța sectoarelor care necesită calificări reduse și utilizarea intensivă a forței de muncă (de exemplu, textile sau prelucrarea produselor agro-alimentare). Totuși, creșterea ponderii forței de muncă cu înaltă calificare începând cu anul 2006 sugerează o trecere continuă către o economie bazată pe cunoaștere și o creștere a muncii care necesită calificare medie și înaltă în detrimentul locurilor de muncă care necesită calificare redusă. De asemenea, ar trebui reținut faptul că proporția de întreprinderi care pun la dispoziția angajaților formare profesională se situează sub media UE (40% față de 58%), iar microîntreprinderile românești au o aplecare chiar mai scăzută, comparativ cu omologii lor din UE, înspre asigurarea participării angajaților proprii la activitățile de învățare pe tot parcursul vieții.

III.1.3.b. Evoluția forței de muncă Evoluţia forţei de muncă din sectorul secundar este în concordanţă cu transformările economice pe care le-a traversat România. Perioada 1990-2000 a fost o perioadă dificilă, de declin economic, în care procesul de restructurare economică a fost însoţit de o restrângere semnificativă sau de închidere a capacităţilor existente de producţie, cele mai afectate ramuri economice fiind mineritul, chimia şi metalurgia neferoasă. Acest fapt s-a reflectat în scăderea ratei de ocupare. Începând cu anii 2000-2001 climatul economic s-a ameliorat, economia şi-a reluat creşterea, iar anii 2006-2008 au adus consolidarea creşterii economice şi la creşterea ratei de ocupare a populaţiei. Criza economică şi financiară ce a debutat în a doua jumătate a anului 2008 a avut un impact negativ în ce priveşte nivelul investiţiilor atât străine cât şi autohtone, unele companii străine retrăgându-se sau reducându-şi prezenţa şi ducând la scăderea populaţiei ocupate. Dezindustrializarea a contribuit la înjumătățirea numărului de salariați din economie în ultimii 23 de ani. Cel mai „vizibil“ exemplu este cel al combinatului siderurgic Arcelor Mittal (fostul Sidex), care avea 27.000 de angajați în anul 2000 și care a ramas cu mai puțin de 8.000 de angajați la finele anului 2012, iar majoritatea restructurărilor au fost facute prin ieșirea la pensie. În 1990 erau 8,1 milioane de salariați si 3,5 milioane de pensionari. Situația s-a schimbat dramatic în 2012, când 4,3 milioane de angajați plăteau contribuții pentru 5,3 milioane de pensionari.

Figura 5.60. Evoluţia forţei de muncă pe principalele activităţi din economia naţională în perioada 2005-2011 Sursa: Prelucrare pe baza datelor INS, România în cifre

În perioada 2005-2009 sectorul agricol a înregistrat o scădere continuă a forţei de muncă antrenate în acest sector, cu o creştere uşoară (3,4%) în 2010 faţă de perioada anterioară. Perioada 2006-2010 a fost una defavorabilă şi pentru industrie, nivelul forţei de muncă înregistrând scăderi şi de 8% în anumiţi ani faţă de anii anteriori. Din datele existente în acest moment se constată o uşoară revenire a industriei, în anul 2011, forţa de muncă având o creştere de 0,4 % faţă de anul 2010 (vezi figura 5.60). Repartizarea populaţiei ocupate pe principalele activităţi din economia naţională arată că, în ultimii ani sectorul serviciilor a înregistrat valori în creştere de la un an la altul. Efect direct al crizei economice declanşate în a doua jumătate a anului 2008, numărul mediu de salariaţi în 2010 a fost de 9240 mii persoane, în scădere cu 3 mii persoane faţă de anul anterior (vezi tabelul 5.8 ).

mii persoane

Activitatea 2008 2009 2010

TOTAL 9369 9243 9240

Industrie 2212 2048 1945

66



66

Industrie extractivă 107 100 96

Industrie prelucrătoare 1905 1751 1647

Producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi aer condiţionat 126 129 126

Distribuţia apei, salubritate, gestionarea deşeurilor 74 68 76

Construcţii 749 726 705

Tabelul 5.8 Populaţia ocupată, pe principalele activităţi ale economiei naţionale Sursa: Cercetare statiscă asupra forţei de muncă în gospodării - AMIGO

Figurile 5.61 şi 5.62 detaliază la nivel de judeţ evoluţia forţei de muncă din sectorul secundar (construcţii şi industrie). Se observă o uşoară descreştere a numărului de salariaţi din industrie în perioada 2002-2007, o creştere accentuată în anul 2008, urmată de o descreştere importantă în 2009 şi de o uşoară redresare în 2011. Cei mai puţini salariaţi în industrie sunt în judeţele Giurgiu, Ialomiţa, Călăraşi, Tulcea. Judeţele cu cei mai mulţi salariaţi în industrie sunt: Timiş, Prahova, Argeş, Bihor, Arad, Cluj. Evoluţia numărului de salariaţi se păstrează şi la nivelul regiunilor.

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

70000

80000

90000

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ALBA

ARAD

ARGES

BACAU

BIHOR

BISTRITA-NASAUD

BOTOSANI

BRAILA

BRASOV

BUZAU

CALARASI

CARAS-SEVERIN

CLUJ

CONSTANTA

COVASNA

DAMBOVITA

DOLJ

GALATI

GIURGIU

GORJ

HARGHITA

HUNEDOARA

IALOM ITA

IASI

ILFOV

MARAMURES

MEHEDINTI

MURES

NEAMT

OLT

PRAHOVA

SALAJ

SATU MARE

SIBIU

SUCEAVA

TELEORMAN

TIMIS

TULCEA

VALCEA

VASLUI

VRANCEA

Figura 5.61 Variaţia numărului de salariaţi din industrie în perioada 2002-2011 Sursa: INS

În ceea ce privește numărul de salariați din construcții, s-a constatat că numărul acestora a crescut în majoritatea județelor țării în intervalul 2002-2011 (Harta 5.9). În perioada 2002-2008 se constată o creştere mai mică sau mai accelerată a numărului de salariaţi în construcţii, în funcţie de judeţ.După 2008 se înregistrează scăderi accelerate ale numărului de salariaţi în toate judeţele, urmată de o uşoară creştere în 2011. Județul cu cea mai mare creștere în perioada 2002-2011 (peste 200%) este Sălaj, urmat apoi de


67

Maramureț, Harghita, Giurgiu și București-Ilfov (peste 100%). Există însă și județe în care se înregistrează scăderi ale numărului de salariați din construcţii în intervalul specificat. Este cazul județelor Prahova și Dâmbovița. În industrie, numărul salariaților în perioada 2002-2011 a scăzut în cea mai mare parte a județelor țării (Harta 5.10). Există însă și județe în care numărul salariaților a crescut cu până la 50%, de exemplu: Timiș, Arad, Bistrița Năsăud, Vâlcea, Vrancea și Constanța, iar în București-Ilfov creșterea a fost mai mare cu 50%. În următoarele judeţe rata şomajului a fost sub procentulul înregistrat la nivel naţional în anul 2010: Bucureşti (2,57%), Ilfov (2,78%), Timiş (4,24%), Constanţa (5,45%), Arad (5,91%), Bihor (5,94%), Cluj (5,97%), Satu-Mare (6,02%), Maramures (6,28%), Sibiu (6,58%), Botoşani (6,60%), Suceava (7,43%) şi Bistrita Nasaud (7,44%).Cea mai mare rata a somajului s-a inregistrat in judetele: Vâlcea (7,49%), Tulcea (7,56%), Vrancea (7,69%), Iaşi (7,71%), Mureş (7,83%), Brăila (7,86%), Braşov (7,94%), Bacău (8,10%), Olt (8,11%), Giurgiu (8,27%), Argeş (8,37%), Dâmboviţa (8,39%), Sălaj (8,49%), Călăraşi (8,61%), Neamţ (9,20%), Prahova (9,27%), Harghita (9,39%), Buzău (9,52%), Caraş Severin (9,83%), Hunedoara (10,15%), Galaţi (10,50%), Gorj (10,81%), Covasna si Alba (10,86%), Ialomiţa (10,95%), Dolj (11,35%), Teleorman (12,11%), Mehedinţi (12,36%), Vaslui (13,94%).

0

5000

10000

15000

20000

25000

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

ALBA

ARAD

ARGES

BACAU

BIHOR

BISTRITA-NASAUD

BOTOSANI

BRAILA

BRASOV

BUZAU

CALARASI

CARAS-SEVERIN

CLUJ

CONSTANTA

COVASNA

DAMBOVITA

DOLJ

GALATI

GIURGIU

GORJ

HARGHITA

HUNEDOARA

IALOMITA

IASI

ILFOV

MARAMURES

MEHEDINTI

MURES

NEAMT

OLT

PRAHOVA

SALAJ

SATU MARE

SIBIU

SUCEAVA

TELEORMAN

TIMIS

TULCEA

VALCEA

VASLUI

VRANCEA

Figura 5.62 Variaţia numărului de salariaţi din construcţii în perioada 2002-2011 Sursa: INS

68



68

Harta 5.9 Variaţia numărului de salariaţi din construcţii 2002-2011 Sursa: INS

Harta 5.10 Variaţia numărului de salariaţi din industrie 2011-2002 Sursa: INS


69

III.1.4. Sinteză la nivel teritorial

III.1.4.a. Zone în care se manifestă un deficit al activităţilor din sectorul secundar Analizând distribuția teritorială a forței de muncă, se remarca regiunea Sud-Vest, cu cel mai redus număr de salariați din sectorul secundar. Anul 2008 a înregistrat creșteri considerabile ale numărului de persoane ocupate în industrie și construcții în toate regiunile țării, perioada imediat următoare aducând restructurări masive cu consecințe economice evidente. Zonele rurale și orașele mici se confruntă cu un deficit al activităţilor din sectorul secundar. În aceste zone se întâlnește o proporție semnificativ mai mare de persoane care sunt expuse la sărăcie sau de excluziune socială, în special în regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud-Vest Oltenia și Sud-Muntenia. Peste 71% dintre persoanele sărace din România trăiesc în comunități rurale. Zonele monoindustriale afectate de restructurarea industrială se confruntă cu probleme economice importante, cu migraţia forţei de muncă, îmbătrânire și depopulare accentuată. De asemenea așezările izolate situate în regiunile muntoase și de-a lungul coridorului Dunării prezintă aceeași tendință demografică negativă, în principal din cauza caracteristicilor geografice care limitează accesul la locurile de muncă. Fostele localități miniere se află la un moment de răscruce. Unele vor trebui să se reorienteze spre alte sectoare economice, în timp ce pentru altele mineritul poate fi continuat cu condiția unor investiții masive în retehnologizare.

III.1.4.b. Măsuri de încurajare a activităţilor din sectorul secundar în zonele deficitare Dezvoltarea economică a zonelor şi regiunilor din România este posibilă prin stabilirea unor strategii potrivite fiecărei zone/regiuni în funcţie de potenţialul actual şi viitor al acestora. Pentru creşterea contribuţiei sectorului secundar la dezvoltarea economică a zonelor pot fi luate, în funcţie de specificul fiecărei zone, următoarele măsuri:

Dezvoltarea infrastructurii de afaceri: Crearea de parcuri industriale, parcuri ştiinţifice şi tehnologice în fiecare judeţ, extinderea şi dezvoltarea celor existente; Crearea de clustere şi poli de competitivitate şi dezvoltarea celor existente.

Sprijinirea investiţiilor prin: Sprijin acordat de autorităţile locale pentru atragerea investitorilor strategici la nivelul fiecărei zone/regiuni; Dezvoltarea de relaţii de parteneriat între sectorul public şi cel privat (PPP) în activitatea de atragere a investiţiilor străine.

Dezvoltarea activităţilor productive: Sprijin pentru achiziţia de echipamente, utilaje, tehnologii moderne; Sprijin pentru construcţia/extinderea/relocalizarea spaţiilor de producţie; Restructurarea capacităţilor de producţie şi îmbunătăţierea performanţelor tehnologice.

Crearea, dezvoltarea, modernizarea şi dotarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare (laboratoare);

Fiscalitate; Micșorarea tuturor impozitelor si taxelor, inclusiv cota TVA. Reducerea numarului de taxe; Asigurarea garantiilor de stat convertibile pentru deblocarea financiara a agentiilor economici; Deductibilitatea pierderii rezultate in urma aplicarii impozitului minim; Permiterea majorarii capitalului social din profiturile si rezervele accumulate de companie fara plata impozitului pe profit in scopul redresarii situatiilor financiare ale companiei; Diminuarea evaziunii fiscale, respectiv a muncii la negru, a neinregistrarii accizelor, incurajarea tuturor agentilor economici sa intre in legalitate etc. Combaterea utilizării muncii nedeclarate prin măsuri active de tipul reducerii fiscalităţii aplicate direct asupra forţei de muncă;

Investitii și activitate economică Măsuri de dezvoltare şi modernizare a tuturor categoriilor de infrastructuri naţionale: transporturi, comunicaţii, informaţionale, de comunicaţii, supravegherea mediului şi a teritoriului etc; Înființarea unei companii pentru investiții în proiecte naționale; Garantarea de către stat a creditelor companiilor care au platit taxe în România și care au locuri de muncă create. Oferirea de garanții din partea statului pentru investiții noi în România; Promovarea exportului de produse şi servicii, identificarea şi aplicarea de modalităţi de discriminare pozitivă a exportului de bunuri şi servicii cu valoare adăugată înglobată peste media naţională/sectorială, susţinerea perfecţionării activităţilor de marketing; Sprijinirea finanţării producţiei de bunuri şi servicii prin scheme de ajutor de stat aplicabile sectorului IMM.

III.2. Tendințe de evoluție

O evoluție semnificativă în ultimii ani este continuarea tendinței de polarizare economică la nivel regional. Majoritatea activităților economice și îndeosebi cele cu o valoare adăugată brută ridicată se concentrează în orașele mari și în jurul acestora, în timp ce multe localități urbane mici (îndeosebi foste localități miniere sau orașe monoindustriale) și numeroase localități rurale au o situație economică foarte precară și în curs de deteriorare rapidă. Gradul de coeziune teritorială se menține scăzut, această situație regăsindu-se și la nivelul întregii țări. În baza Programului de convergență al României pentru perioada 2013-2016, se așteaptă ca tendința de creștere să se apropie de potențialul său durabil, respectiv o creștere medie a PIB de 2,5 % anual. Acest scenariu se bazează pe o ameliorare a performanței în toate sectoarele, în special în sectoarele industriale cu potențial mare de export și în sectorul de construcții, unde investițiile prevăzute

70



70

în infrastructură reprezintă un potențial semnificativ pentru creștere. Motorul performanței va fi cererea internă. Conform conturilor naționale, ocuparea forței de muncă va crește în perioada 2014 – 2016 cu o rată medie anuală de 1,2 %, iar numărul de angajați va crește cu 0,9 %. Productivitatea muncii se va ameliora grație unei creșteri mai rapide a PIB, datorate creșterii ratei de ocupare a forței de muncă. Rata șomajului la nivelul OIM se va reduce la 6,6 %, în timp ce rata ocupării forței de muncă în rândul populației cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani va crește la 65 %. Ramurile industriale identificate ca având cel mai bun potenţial de creştere în următorul deceniu acoperă trei direcţii

17:

Asigurarea nevoilor de bază ale populaţiei privind alimentaţia şi îmbrăcămintea, ramurile cu potenţial fiind: industria alimentară; fabricarea băuturilor; fabricarea produselor din tutun, tăbăcirea şi finisarea pieilor; fabricarea articolelor de voiaj şi marochinărie, harnaşamentelor şi încălţămintei; prepararea şi vopsirea blănurilor şi fabricarea produselor textile; Asigurarea unei creşteri bazate pe inovaţie, ramurile industriale cu potenţial fiind: fabricarea produselor farmaceutice de bază şi a preparatelor farmaceutice; fabricarea echipamentelor electrice; fabricarea autovehiculelor de transport rutier, a remorcilor şi semiremorcilor; fabricarea substanţelor şi a produselor chimice şi fabricarea de maşini, utilaje şi echipamente n.c.a.; Asigurarea unei dezvoltări economice bazate pe principii ecologice, ramurile cu potenţial fiind în special cele legate de colectarea, tratarea şi eliminarea deşeurilor și activităţi de recuperare a materialelor reciclabile. Prognoza pentru perioada 2010-2020 arată câștiguri ample în structura cifrei de afaceri pentru următoarele ramuri industriale: Industria alimentară şi fabricarea băuturilor;

Fabricarea de maşini, utilaje şi echipamente n.c.a.;

Fabricarea substanţelor şi a produselor chimice, a produselor farmaceutice de bază şi a preparatelor farmaceutice,

Fabricarea articolelor de îmbrăcăminte;

Tăbăcirea şi finisarea pieilor, fabricarea articolelor de voiaj şi marochinărie, harnaşamentelor şi încălţămintei; prepararea şi

vopsirea blănurilor;

Fabricarea echipamentelor electrice;

Extracţia petrolului brut și a gazelor naturale.

Un proces economic recent este apariția clusterelor economice, care pot impulsiona dezvoltarea economică și pot aduce o valoare

adăugată mai mare. Procesul de clusterizare este de așteptat să ia amploare.

Dezvoltarea economică la nivel local și regional este susținută prin crearea de structuri de afaceri (parcuri industriale, parcuri

ştiinţifice şi tehnologice) în cadrul cărora firmele să se bucure de anumite facilități și servicii specifice.

Cercetarea autohtonă joacă încă un rol redus în dezvoltarea economică, transferul rezultatelor și aplicarea lor în economie

făcându-se încet și cu dificultate. Restabilirea unei legături puternice între cercetare și economie și creșterea inovării reprezintă

mijloace ce a asigură o dezvoltare durabilă a economiei ţării, câteva inițiative recente arătând că se dorește promovarea unui astfel

de model de dezvoltare.

III.3. Priorități de dezvoltare

III.3.1. Creșterea ponderii sectorului secundar în economie și atragerea investițiilor străine

Extinderea și creșterea continuă, inclusiv pe piețele internaționale, ale sectoarelor industriei prelucrătoare și serviciilor cu valoare adăugată mare, în special sectorul autovehiculelor; ale produselor și serviciilor TIC; ale procesării alimentelor și băuturilor, energiei/managementului de mediu;

Transformarea sectoarelor tradiționale ale României (textile/pielărie, lemn/mobilier), unde există potențial de creștere sau pentru susținerea activității pe termen mediu prin exploatarea entităților specializate sau prin creșterea competitivității prin inovare și dezvoltarea pieței;

Reconversia zonelor industriale dezafectate; Adaptarea către noile tehnologii şi către industriile inovative; Politică financiară şi fiscală favorabilă Realizarea de parteneriate între întreprinderi din sectorul secundar și universități/institute de cercetare pentru dezvoltarea

unor proiecte (cercetare aplicată) Îmbunătățirea cadrului de sprijin și reglementare (statut juridic, instrumente de sprijin, facilități) pentru activitatea parcurilor

industriale și a celor tehnologice și științifice, actualmente inadecvat generării unor servicii bazate pe calitate și performanță economică;

Extinderea infrastructurii de afaceri în toate judeţele şi dezvoltarea celor existente; Promovarea schemelor de sprijin dedicate structurilor asociative de tip clustere; Crearea de clustere și poli de competitivitate şi dezvoltarea celor existente; Înfiinţarea unui fond sau a unei scheme de garantare care să sprijine firmele în asigurarea cofinanţării necesare participării la

proiecte cu finanţare europeană;



71

Simplificarea procedurilor de lucru în proiectele cu finanţare europeană şi reducerea procentului de cofinanţare solicitat IMM-urilor

Îmbunătăţirea competitivităţii IMM-urilor; Implicarea autorităţilor publice locale în promovarea zonelor cu potenţial major de investiţii; Îmbunătățirea radicală a mediului de afaceri din punct de vedere al disponibilității finanțării investițiilor, al transparenței și

predictibilității politice, al proporționalității administrării și reglementării, inclusiv prin îmbunătățirea utilizării TIC de către guvern;

Liberalizarea piețelor din sectorul public și a exploatării acestora ca mijloc de stimulare a piețelor noi, a creării de noi întreprinderi, a economiei sociale și a creșterii activității economice, în special în regiunile mai puțin dezvoltate ale României;

Atragerea de investiții în regiunile mai puțin dezvoltate ale României și în zonele rurale printr-o abordare integrată care să cuprindă infrastructura, amplasamentele, competențele și sprijinul prin investiții;

Creşterea accesibilităţii şi facilitarea fluxurilor de mărfuri; Formarea profesională, calificarea forţei de muncă şi reconversie profesională.

III.3.2. Identificarea de areale prioritare la nivel național și concentrarea investițiilor în aceste areale

Pe termen scurt, dezvoltarea neuniformă a regiunilor reprezintă un fenomen normal și inevitabil. Dezvoltarea economică rapidă are loc prin intermediul „zonelor cu mare potenţial”, care concentrează o mare forţă economică ca urmare a dinamicii pieţei (oraşele poli de creştere, poli de dezvoltare, poli de dezvoltare locali şi poli de dezvoltare regionali). Analiza sectorială și regională evidențiază în ce măsură regiunile se bucură de avantaje comparative

18, acestea variind în funcție de resursele naturale și de alți

factori de dotare, de accesibilitatea relativă la piețe și la lanțurile de aprovizionare din Europa de Vest etc. Investițiile viitoare vor urmări să consolideze specializarea rezultată la nivel local și regional, pentru a se asigura o utilizare eficientă a resurselor de dezvoltare. Se identifică avantaje comparative regionale în legătură cu:

sectoarele industriale cu tehnologie înaltă– industria chimică și a prelucrării petrolului (regiunea Sud) și industria autovehiculelor (regiunile Sud, Sud-Vest, Vest și Centru), energie (regiunile Sud-Vest, Vest și Sud-Est);

sectoarele industriale cu tehnologie joasă – industria textilă și a confecțiilor (regiunile Nord-Est, Sud-Est și Centru), industria pielăriei și a articolelor de încălțăminte (regiunea Nord-Vest) și industria prelucrării lemnului și a mobilei (regiunile Nord-Est, Nord-Vest și Centru);

sectoarele serviciilor cu valoare adăugată mare - TIC (regiunile București-Ilfov, Vest și Nord-Vest), activități financiare și de asigurări (puternic concentrate în regiunea București-Ilfov, reflectând importanța majoră a capitalei pentru întreaga economie românească);

turismul (regiunile Sud-Est, Nord-Est și Sud-Vest)19

. Fostele zone industriale au un potenţial major pentru investiţii deoarece dispun de drumuri şi utilităţi tehnico-edilitare şi au acces la resurse umane calificate. (Platforma chimică Săvineşti , situl industrial de la Antibiotice Iaşi, Parcul industrial de la Mecanica Ceahlau Piatra Neamt etc.). Pe de altă parte, investiţiile trebuie să se direcţioneze şi spre zonele identificate ca fiind zone cu probleme: zonele rurale, zonele montane, zonele costiere, oraşele mici, zonele slab industrializate, zone monoindustriale în vederea diminuării disparităţilor de dezvoltare dintre regiunile ţării.

III.4. Legături cu alte domenii

Legături cu toate domeniile, în special cu: dezvoltarea regională, socială, economică, cu dezvoltarea urbană. Legătură directă cu Studiul 23. Zone cu specific geografic. La nivelul obiectivelor, politicilor şi programelor, Studiul 5. Activităţile din sectorul secundar este în corelare directă cu Studiul 4. Activităţile din sectorul primar, Studiul 6. Activităţile din sectoarele terţiar şi cuaternar, Studiul 7. Activităţile şi infrastructura turistică și cu Studiul 8. Context macroeconomic, politici bugetare şi finanţe publice, în cadrul domeniului 2. Dezvoltare economică (sectoare economice), conducând la formularea obiectivului strategic OS2. Valorificarea specificului și potențialului economic al teritoriului. Acest obiectiv, împreună cu obiectivul strategic OS9. Crearea unui cadru instituțional și de reglementare adecvat pentru implementarea obiectivelor de dezvoltare (aferent Studiului 24. Structura şi funcţiile administraţiei publice și Studiului 25. Planificare strategică teritorială) corespund priorității incluse în Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 PT4. Asigurarea competitivităţii globale a regiunilor pe baza economiilor locale puternice. Acestei priorități a Agendei Teritoriale 2020 îi corespunde una dintre cele cinci provocări identificare la nivelul dezvoltării teritoriale a României, şi anume SDTR3. Creşterea competitivităţii regionale şi locale prin coordonare eficientă şi planificare strategică.

III.5. Implicații economice, sociale, de mediu

Implicaţii directe de ordin social. În plus, implicaţii majore ale politicilor de dezvoltare a sectorului secundar asupra mediului.

18 Avantajele competitive regionale au fost identificate din analiza realizată asupra economiilor regionale în Strategia Națională de Dezvoltare Regională, Planurile de Dezvoltare Regională și Strategia Națională pentru Competitivitate. 19 Acord de parteneriat propus de România pentru perioada de programare 2014-2020

72



72

IV. Elemente strategice şi operaţionale

IV.1. Viziune și obiective strategice

IV.1.1. Fundamentarea viziunii Dezvoltarea teritorială a sectorului secundar prezintă decalaje semnificative datorate în principal barierelor naturale, nivelului de accesibilitate la resursele naturale dar și serviciilor publice de interes general. Aceste decalaje adâncesc tot mai mult problemele economice și sociale existente la nivelul teritoriului. Formularea viziunii de dezvoltare teritorială a sectorului secundar determină stabilirea elementelor legate de planificare, coordonarea resurselor, a valorilor și intereselor naționale, regionale, locale, private și publice în rezolvarea problemelor identificate la nivel teritorial. Prin viziunea de dezvoltare a sectorului secundar la nivel teritorial sunt stabilite obiective ale căror țintă vizează identificarea și utilizarea eficientă a resurselor naturale de care dispune România, prin consolidarea infrastructurii economice și sociale, îmbunătățirea accesibilității la resursele existente, reducându-se astfel decalajele existente între diferitele teritorii ale țării. Pentru valorificarea potențialului semnificativ al României în industrie și construcție, având în vederea dezvoltarea durabilă și protecția mediului, strategia de dezvoltare a sectorului secundar susține: 1. Stabilirea unei strânse colaborări între mediul public și cel privat pentru o dezvoltare echilibrată ținând cont de necesitățile identificate; 2. Identificarea tuturor resurselor existente la nivel național, care pot contribui la creșterea economică și socială și utilizarea eficientă a acestora; 3. Utilizarea de utilaje, instalații avansate din punct de vedere tehnologic, care să permită utilizarea resurselor în condiții de protecție a mediului.

IV.1.2. Industria La nivelul României industria se confruntă cu următoarele probleme legate de nivelul ridicat de resurse încă neidentificate, promovarea deficitară pe piață internă și externă, dependeța anumitor teritorii de o singură ramură industrială. Dezvoltarea economică și socială în anumite teritorii din România depinde în mare măsură de sectorul industrial, restructurările din ultima perioadă având efecte negative semnificative în cazul acestor teritorii. Lipsa unei legislații modificate în acord cu evoluțiile sectorului determină apariția a numeroase probleme care contribuie la incapacitatea întreprinderilor active în acest sector de a se dezvolta și de a deveni competitive pe piață internă și externă. În dezvoltarea teritorială a zonelor cu specific industrial trebuie să se urmărească o evoluție economică și socială independentă de acest sector, în scopul unei dezvoltări durabile și eficiente. IV.1.3. Construcții Sectorul construcțiilor, alături de alte sectoare din economia românească, continuă să fie sensibil la fluctuațiile economice naționale, conform rezultatelor înregistrate în ultimii ani. Instabilitatea economică și legislativă sunt principalii factori care influențează semnificativ sectorul construcțiilor. Lipsa unui sprijin ferm din partea sectorului bancar, alături de celelalte două elemente evidențiate anterior, au contribuit la adâncirea crizei pe piața construcțiilor din România. Pentru continuarea dezvoltării acestui sector este important să se creeze un mediu stabil care să permită atragerea de noi investitori și consolidarea poziției pe piață a celor existenți.

VIZIUNE SECTOR SECUNDAR Sectorul secundar 2035, factor al creșterii economice durabile și competitivității naționale și internaționale, cu resurse naturale identificate și eficient utilizate.

PALIERUL STRATEGIC Obiectivul strategic şi obiectivele specifice proiectate în orizontul de timp 2035, vizează coeziunea socială, economică, teritorială, fiind direcționate către asigurarea unui parteneriat teritorial durabil, consolidarea competitivității polilor de creștere şi de dezvoltare, coroborată cu revigorarea regiunilor vulnerabile. Rezultatul obiectivelor este creșterea atractivității teritoriului și dezvoltarea capitalului uman. Obiective strategice Obiectiv Strategic 5 - Creșterea competitivității sectorului secundar prin sprijinirea recreerii unei infrastructuri industriale pe plan național, cu respectarea obiectivelor de protejare a mediului; Obiectiv General 5 - Dezvoltarea unui sector secundar puternic, competitiv la nivel mondial.


73

Obiective specifice naționale (generale) Obiectiv specific 5.1.: Creșterea competitivității sectorului secundar românesc la nivel național şi internaţional; Obiectiv specific 5.2.: Creșterea gradului de calificare a personalului din sectorul secundar; Obiectiv specific 5.3.: Asigurarea dezvoltării activităților din sectorul secundar în legătură cu resursele locale și asigurarea sustenabilității capitalului natural la nivel teritorial; Obiectiv specific 5.4.: Încurajarea dezvoltării industriilor bazate pe tehnologii nepoluante; Obiectiv specific 5.5.: Îmbunătățirea sistemelor de transport și de distribuție a mărfurilor la nivel teritorial. Obiective specifice teritoriale Obiectiv specific teritorial 1.1: Extinderea, diversificarea și dezvoltarea infrastructurii de afaceri specializata pentru asigurarea competitivității la nivelul regiunilor și microregiunilor; Obiectiv specific teritorial 1.2: Identificarea de noi sectoare de dezvoltare pentru zonele monoindustriale afalte în declin și revitalizarea economică a localităților din zonele cele mai afectate de restructurarea minieră; Obiectiv specific teritorial 1.3: Consolidarea competitivităţii sectorul secundar din zonele dezvoltate (poli de creştere, poli de dezvoltare, poli de importanţă regională, poli de importanţă locală); Obiectiv specific teritorial1.4: Creșterea posibilităților de dezvoltare a zonelor monoindustriale; Obiectiv specific teritorial1.5: Dezvoltarea economică a zonelor care se confruntă cu un deficit al activităţilor din sectorul secundar (zone rurale, oraşe mici, zone montane). Linii directoare Dezvoltarea armoniosă a sectorului secundar în toate teritoriile din România; Creșterea ocupării forței de muncă din sectorul secundar.

IV.2 Politici, programe și proiecte

PALIERUL OPERAȚIONAL

PO

LITI

CI

Politica N.1. Politică privind creșterea vizibilității sectorului secundar pe piețele externe și interne

MĂ

SUR

I

Măsura N.1.1. Stimularea accesului întreprinderilor naționale pe piețele externe și extinderea lor pe piața internă

PR

OG

RA

ME

Program 1.1. Promovarea exporturilor

PR

OIE

CTE

Proiect 1.1.1. Informarea și sprijinirea companiilor autohtone din industrie în vederea participării la expoziții, întruniri internaționale pe acest domeniu Proiect 1.1.2. Organizarea în România a unor reuniuni/forumuri ale oamenilor de afaceri, cu participarea companiilor străine din sectorul industrial Proiect 1.1.3. Construirea brandului de ramură

Program 1.2. Facilitarea accesului întreprinderilor industriale pe piețe externe

Proiect 1.2.1. Oferirea asistenței pentru întreprinderile autohtone în scopul creșterii exporturilor, prin intermediul identificării și soluționării problemelor ce pot afecta activitatea de export Proiect 1.2.2. Susținerea dezvoltării de rețele de vânzare a produselor proprii pe piețele străine

Politica N.2. Politică de cercetare-dezvoltare-inovare la

Măsura N.2.1. Dezvoltarea infrastructurii de cercetare şi inovare a

Program 1.3. Sprijinirea entităţilor din sectorul secundar bazate pe cercetare

Proiect 1.3.1. Linii de finanțare pentru achiziționarea de utilaje și echipamente necesare desfășurării activităților de cercetare-dezvoltare

74



74

nivelul sectorului secundar

întreprinderilor din sectorul secundar

Program 1.4. Realizarea de parteneriate între întreprinderile din sectorul secundar şi universităţi/institute de cercetare

Proiect 1.4.1. Facilitarea interacţiunii dintre mediul universitar şi cel de afaceri

Politica N.3. Politică privind creșterea calității factorului uman și a securității la locul de muncă

Măsura N.3.1. Dezvoltarea și valorificarea resurselor umane existente la nivel național

Program 2.1. Dezvoltarea învățământului vocațional pentru activități din industrie

Proiect 2.1.1. Înființarea de școli profesionale, colegii tehnice în zonele puternic industrializate. Proiect 2.1.2. Organizarea unor cursuri postliceale, de calificare profesională

Proiect 2.1.3. Stabilirea unui parteneriat între administrația locală și agenții economici interesați privind integrarea în mediul economic a absolvenților Proiect 2.1.4. Încurajarea școlarizării ucenicilor în întreprinderi

Program 2.2. Pregătirea forței de muncă instruite și calificate

Proiect 2.2.1. Adaptarea programelor educaţionale la cerinţele pieţei

Politica N.4. Politica privind creșterea competitivității mediului de afaceri din sectorul secundar

Măsura N.4.1. Dezvoltarea activităților din sectorul secundar

Program 3.1. Exploatarea și prelucrarea resurselor existente

Proiect 3.1.1. Încurajarea reluării culturilor de plante textile

Program 3.2. Refacerea lanțului de valoare adăugată

Proiect 3.2.1. Dezvoltarea industriei lânii și mătasei

Proiect 3.2.2. Dezvoltarea producției de fire și fibre sintetice Proiect 3.2.3. Trecerea de la producția lohn la producția sub marcă proprie

Politica N.5. Politica privind gestionarea eficientă a deșeurilor și protecția mediului

Măsura N.5.1. Reconstrucția și protecția mediului în zonele în care se desfășoară activităților specifice sectorului secundar

Program 4.1. Continuarea exploatării resurselor minerale solide în condiții de performanță din punct de vedere al protecției mediului

Proiect 4.1.1. Crearea unui cadrul legislativ privind condițiile de mediu ce trebuie respectate în desfășurarea activităților specifice sectorului secundar

Program 4.2. Reducerea impactului sectorului secundar asupra mediului

Proiect 4.2.1. Achiziţionarea unor modele de producţie şi consum nepoluante


75

Program 4.3. Susținerea reutilizării și reciclării deșeurilor din industrie și construcții necontaminate

Proiect 4.3.1. Promovarea unui sistem de informare, conștientizare și motivare pentru părțile implicate în gestionarea deșeurilor Proiect 4.3.2. Dezvoltarea pieții pentru materiile prime secundare

Program 4.4. Dezvoltarea sistemului de facilități pentru tratarea și eliminarea corespunzătoare a deșeurilor

Proiect 4.4.1. Asigurarea capacităților necesare pentru eliminarea deșeurilor prin promovarea cu prioritate a instalațiilor de eliminare la nivel zonal Proiect 4.4.2. Adaptarea la condițiile locale a unor tehnologii curate de producție Proiect 4.4.3. Implementareaa de tehnologii noi pentru neutralizarea și eliminarea deșeurilor periculoase

Politica N.6. Politica de mobilitate și creștere a accesibilității resurselor naturale existente

Măsura N.6.1. Valorificarea resurselor naturale existente la nivel național

Program 5.1. Creşterea accesibilităţii mărfurilor şi a accesului la resurse

Proiect 5.1.1. Extinderea/Modernizarea reţelei rutiere, feroviare, aeriene, portuare

Program 5.2. Dezvoltarea transportului intermodal şi al platformelor intermodale

Proiect 5.2.1. Asigurarea accesibilității terminalelor intermodale prin amplasarea acestora în zone cu acces facil la cât mai multe moduri de transport Proiect 5.2.2. Dezvoltarea terminalelor intermodale în vecinătatea parcurilor industriale

Politica T.1. Politică de revitalizare economică a sectorului secundar

Măsura T.1.1 Extinderea și diversificarea infrastructurii regionale de afaceri, a clusterelor și structurilor de afaceri

Program T.1.1. Sprijin pentru crearea de noi clustere în domenii ce pot conduce la creșterea competitivității regionale

Proiect T.1.1.1. Crearea unui cadru legislativ care să faciliteze apariția de noi clustere și structuri de afaceri Proiect T.1.1.2 Dezvoltarea de clustere ca soluție de dezvoltare economică

Program T.1.2. Extinderea, diversificarea și dezvoltarea infrastructurii de afaceri în toate județele

Proiect T.1.2.1. Dezvoltarea de parcuri industriale, parcuri tehnico- ştiinţifice

Proiect T.1.2.2. Realizarea unei rețele de colaborare între clusterele și structurile de afaceri existente la nivel național

Program T.1.3. Fluidizarea circuitului cercetare-dezvoltare-inovare către valorificarea lui pe

Proiect T.1.3.1. Identificarea noilor zăcăminte de minerale existente la nivel național prin desfășurarea de activități de cercetare

76



76

piață

Masura T.1.2. Revitalizarea economică a întreprinderilor din sectorul secundar la nivel național l

Program T.2.1. Atragerea de noi investitori și menținerea celor existenți, pentru zonele monoindustriale afalte în declin

Proiect T.2.1.1. Marketing pentru atragerea de investitori - elaborarea unui pachet de facilități, inventar terenuri și proprietăți și promovare către potențiali investitori

Proiect T.2.1.2. Îmbunătățirea accesului la finanțare

Program T.2.2. Atenuarea și prevenirea problemelor sociale determinate de închiderea obiectivelor industriale şi a minelor neprofitabile

Proiect T.2.2.1. Promovarea dialogului individual și colectiv pentru informarea angajatului

Proiect T.2.2.2. Recalificarea personalului afectat de închiderea intreprinderilor în vederea măririi șanselor acestuia pe piață

Program T.3.1. Dezvoltarea economică a întreprinderilor din zonele dezvoltate (poli de creștere, poli de dezvoltare, poli de importanță regională, poli de impotanță locală) pentru creșterea competitivității economice

Proiect T.3.1.1. Retehnologizarea grupurilor industriale pentru alinierea la cerințele de mediu

Proiect T.3.1.2. Extinderea domeniului de activitate al întreprinderilor din industrie, creşterea industriilor inovative

Proiect T.3.1.3. Integrarea activităţilor de cercetare cu activităţile din sectorul secundar

Măsura T.1.3. Dezvoltarea activităților de producție din zonele subdezvoltate economic

Program T.4.1. Restructurarea financiară și reorganizarea întreprinderilor din zonele monoindustriale în vederea viabilizării acestora

Proiect T.4.1.1. Privatizarea întreprinderilor sau a unei părți din acestea cu asigurarea continuității activității de către investitor

Proiect T.4.1.2. Realizarea de societăți mixte în vederea valorificarii materiilor prime

Program T.5.1. Sprijin pentru achiziţia de echipamente, utilaje, tehnologii moderne din zone rurale, oraşe mici, zone montane

Proiect T.5.1.1. Asigurarea asistenței tehnice gratuite pentru accesarea finanțării


77

Program T.5.2. Sprijin pentru construcția/ extinderea/ relocalizarea spaţiilor de producţie din zone rurale, oraşe mici, zone montane

Proiect T.5.2.1. Asigurarea infrastructurii tehnico-edilitare necesare creării/extinderii unor noi spații de producție

IV.3. Modalități de implementare

Implementarea priorităților enunțate mai sus se poate realiza prin 3 elemente: mijloace de reglementare existente și necesare, mijloace instituționale și mijloace financiare. Mijloace de reglementare (legale ) existente și necesare: Îmbunătățirea condițiilor privind creditele pentru investiții, băncile având o contribuție importantă în acest sens; Asigurarea cadrului legislativ necesar pentru constituirea unui fond de dezvoltare a cercetării universitare pe probleme de

« know-how » adresat societăților mari; Legi care să faciliteze apariția de noi clustere și infrastructuri de afaceri; Urgentarea aprobării reactualizărilor solicitate prin modificarea H.G. nr. 296/2007 și susținerea participării firmelor la

evenimentele internaționale de profil, în cadrul standului național; Asigurarea unei legislații coerente și încurajatoare pentru producători și investitorii direcți; Adoptarea unei legislații stimulative pentru producătorii de bunuri, respectiv acordarea de facilități la energie și materii prime

pentru perioade determinate; Modificarea Legii nr. 343/2006, astfel încât de la bugetul de stat să se efectueze rambursarea de TVA pentru livrările de produse

la export prin comisionari, în maxim 30 de zile de la depunerea declarației; Codul fiscal; Acordarea de subvenții din bugetul asigurărilor pentru șomaj cu sumele necesare recalificării pentru agenții economici care

trebuie să recalifice angajații, în condițiile în care se schimbă tehnologiile de fabricație sau profilul de fabricație; Elaborarea şi promovarea legii privind drepturile şi obligaţiile persoanelor disponibilizate din sectorul secundar, inclusiv

personalul care va asigura continuitatea activităţii pana la închiderea obiectivelor economice; Revizuirea normelor de tehnică a securităţii muncii în corelare cu normele internaţionale şi performanțele înregistrate în

construcţia echipamentelor specifice; Revizuirea cadrului de reglementări pentru închiderea minelor; Preluarea Directivei 2006/21/CE privind gestionarea deşeurilor provenite din industriile extractive; Mijloace instituționale existente și necesare - Ministerul Economiei;

- Înființarea unui organism pentru supravegherea în mod real a pieței de profil;

- Înființarea unui departament în cadrul Ministerului Economiei, format din personal competent pentru soluționarea

problemelor din industria românească și care să ofere și să găseasca soluții, rapid și la obiect, în interesul producătorilor și

investitorilor din industrie;

- Crearea unui departament pentru promovarea obiectivelor complexe, având în vedere experiența și tradiția României în

privința rafinăriilor, fabricilor de ciment, obiectivelor metalurgice;

- Înfiinţarea unei companii pentru investiţii în proiecte naţionale;

- Înființarea în cadrul structurilor de comerț exterior, din marile capitale ale lumii, a unor posturi de consilieri economici,

destinate reprezentanților agenților economici, numirea acestora urmând a se face pe baza propunerilor asociațiilor

profesionale;

- Agenția Națională pentru Resurse Minerale, instituție publică a administrației centrale, autoritatea competentă care

gestionează în numele statului, baza de resurse minerale a țării;

78



78

- Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice;

- Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă;

- Autoritatea Națională pentru Calificări;

- Instituții de Dialog Social și Utilitate Publică;

- Ministerul Educației Naționale;

- Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice;

- Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice;

- Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

-

Mijloace financiare

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);

Fondul Social European (FSE);

Fondul de Coeziune (FC);

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR);

Planul Național de Dezvoltare Rurală (culturi de in, cânepă pentru dezvoltarea industriei textile);

Bugetul central (BC);

Bugetul judetean (BJ);

Bugetul local (BL).

IV.4. Sinteza strategică și operațională

În urma analizei realizată în cadrul acestui studiu, respectiv a corelării cu obiectivele formulate în celelalte studii de fundamentare a

SDRT, pot fi identificate următoarele elemente strategice și de implementare ale Strategiei de Dezvoltare Teritorială a României:

VIZIUNE (identificată pe domeniul studiului din analiza diagnostic)

” Sectorul secundar 2035, factor al creșterii economice durabile și competitivității naționale și internaționale, cu resurse naturale identificate și eficient utilizate”

PALIERUL STRATEGIC

Obiectiv strategic

OS5. Creșterea competitivității sectorului secundar prin sprijinirea recreerii unei infrastructuri industriale pe plan național, cu respectarea obiectivelor de protejare a mediului

Obiectiv general (linie directoare)

OG5. Dezvoltarea unui sector secundar puternic, competitiv la nivel mondial

Obiective specifice naţionale

Obiective pe termen lung (orizont 2035) Obiective pe termen mediu (orizont 2020)

OSN 5.1.: Creșterea competitivității sectorului secundar românesc la nivel național şi internaţional OSN 5.2.: Creșterea gradului de calificare a personalului din sectorul secundar OSN 5.3: Asigurarea dezvoltării activităților din sectorul secundar în legătură cu resursele locale și asigurarea sustenabilității capitalului natural la nivel teritorial

OSN 5.4: Încurajarea dezvoltării industriilor bazate pe tehnologii nepoluante OSN 5.5. Îmbunătățirea sistemelor de transport și de distribuție la nivel teritorial

Obiective specifice teritoriale (operaţionale)


79

OST 5.1. Extinderea, diversificarea și dezvoltarea infrastructurii de afaceri specializata pentru asigurarea competitivității la nivelul regiunilor și microregiunilor OST 5.2. Identificarea de noi sectoare de dezvoltare pentru zonele monoindustriale afalte în declin și revitalizarea economică a localităților din zonele cele mai afectate de restructurarea minieră

1. Urban-rural

OST 5.3. Consolidarea competitivităţii sectorul secundar din zonele dezvoltate (poli de creştere, poli de dezvoltare, poli de importanţă regională, poli de importanţă locală)

2. Zone periferice (frontaliere)

-

3. Zone slab populate sau izolate

-

4. Zone în transformare sau declin

OST 5.4. Creșterea posibilităților de dezvoltare a zonelor monoindustriale

5. Zone geografice

OST 5.5. Dezvoltarea economică a zonelor care se confruntă cu un deficit al activităţilor din sectorul secundar (zone rurale, oraşe mici, zone montane)

PALIERUL OPERAŢIONAL

Politici

Politica N.1. Politică privind creșterea vizibilității sectorului secundar pe piețele externe și interne Politica N.2. Politică de cercetare-dezvoltare-inovare la nivelul sectorului secundar Politica N.3. Politică privind creșterea calității factorului uman și a securității la locul de muncă Politica N.4. Politica privind creșterea competitivității mediului de afaceri din sectorul secundar Politica N.5. Politica privind gestionarea eficientă a deșeurilor și protecția mediului Politica N.6. Politica de mobilitate și creștere a accesibilității resurselor naturale existente Politica T.1. Politică de revitalizare economică a sectorului secundar

Măsuri

Măsura N.1.1. Stimularea accesului întreprinderilor naționale pe piețele externe și extinderea lor pe piața internă Măsura N.2.1. Dezvoltarea infrastructurii de cercetare şi inovare a întreprinderilor din sectorul secundar Măsura N.3.1. Dezvoltarea și valorificarea resurselor umane existente la nivel național Măsura N.4.1. Dezvoltarea activităților din sectorul secundar Măsura N.5.1. Reconstrucția și protecția mediului în zonele în care se desfășoară activităților specifice sectorului secundar Măsura N.6.1. Valorificarea resurselor naturale existente la nivel național Măsura T.1.1. Extinderea și diversificarea infrastructurii regionale de afaceri, a clusterelor și structurilor de afaceri

80



80

Măsură T.1.3. Revitalizarea economică a întreprinderilor din sectorul secundar la nivel național Măsură T.1.3. Dezvoltarea activităților de producție din zonele subdezvoltate economic

Programe

Program 1.1.Promovarea exporturilor Program 1.2.Facilitarea accesului întreprinderilor industriale pe piețe externe Program 1.3. Sprijinirea entităţilor din sectorul secundar bazate pe cercetare Program 1.4. Realizarea de parteneriate între întreprinderile din sectorul secundar şi universităţi/institute de cercetare Program 2.1. Dezvoltarea învățământului vocațional pentru activități din industrie Program 2.2. Pregătirea forței de muncă instruite și calificate Program 3.1. Exploatarea și prelucrarea resurselor existente Program 3.2.Refacerea lanțului de valoare adăugată Program 4.1. Continuarea exploatării resurselor minerale solide în condiții de performanță din punct de vedere al protecției mediului Program 4.2. Reducerea impactului sectorului secundar asupra mediului Program 4.3. Susținerea reutilizării și reciclării deșeurilor din industrie și construcții necontaminate Program 4.4. Dezvoltarea sistemului de facilități pentru tratarea și eliminarea corespunzătoare a deșeurilor Program 5.1. Creşterea accesibilităţii mărfurilor şi a accesului la resurse Program 5.2. Dezvoltarea transportului intermodal şi al platformelor intermodale Program T.1.1. Sprijin pentru crearea de noi clustere în domenii ce pot conduce la creșterea competitivității regionale Program T.1.2. Extinderea, diversificarea și dezvoltarea infrastructurii de afaceri în toate județele Program T.1.3. Fluidizarea circuitului cercetare-dezvoltare-inovare către valorificarea lui pe piață Program T.2.1. Atragerea de noi investitori și menținerea celor existenți, pentru zonele monoindustriale afalte în declin Program T.2.2. Atenuarea și prevenirea problemelor sociale determinate de închiderea obiectivelor industriale şi a minelor neprofitabile Programe T.3.1. Dezvoltarea economică a întreprinderilor din zonele dezvoltate (poli de creștere, poli de dezvoltare, poli de importanță regională, poli de impotanță locală) pentru creșterea competitivității economice Program T.4.1. Restructurarea financiară și reorganizarea întreprinderilor din zonele monoindustriale în vederea viabilizării acestora Program T.5.1. Sprijin pentru achiziţia de echipamente, utilaje, tehnologii moderne din zone rurale, oraşe mici, zone montane


81

Program T.5.2. Sprijin pentru construcția/ extinderea/ relocalizarea spaţiilor de producţie din zone rurale, oraşe mici, zone montane

Proiecte pilot

Proiect 1.1.1. Informarea și sprijinirea companiilor autohtone din industrie în vederea participării la expoziții, întruniri internaționale pe acest domeniu Proiect 1.1.2. Organizarea în România a unor reuniuni/forumuri ale oamenilor de afaceri, cu participarea companiilor străine din sectorul industrial Proiect 1.1.1.3. Construirea brandului de ramură Proiect 1.2.1. Oferirea asistenței pentru întreprinderile autohtone în scopul creșterii exporturilor, prin intermediul identificării și soluționării problemelor ce pot afecta activitatea de export Proiect 1.2.2. Susținerea dezvoltării de rețele de vânzare a produselor proprii pe piețele străine Proiect 1.3.1. Linii de finanțare pentru achiziționarea de utilaje și echipamente necesare desfășurării activităților de cercetare-dezvoltare Proiect 1.4.1. Facilitarea interacţiunii dintre mediul universitar şi cel de afaceri Proiect 2.1.1. Înființarea de școli profesionale, colegii tehnice în zonele puternic industrializate Proiect 2.1.2. Organizarea unor cursuri postliceale, de calificare profesională Proiect 2.1.3. Stabilirea unui parteneriat între administrația locală și agenții economici interesați privind integrarea în mediul economic a absolvenților Proiect 2.1.4. Încurajarea școlarizării ucenicilor în întreprinderi Proiect 2.2.1. Adaptarea programelor educaţionale la cerinţele pieţei Proiect 3.1.1. Încurajarea reluării culturilor de plante textile Proiect 3.2.1. Dezvoltarea industriei lânii și mătasei Proiect 3.2.2. Dezvoltarea producției de fire și fibre sintetice Proiect 3.2.3. Trecerea de la producția lohn la producția sub marcă proprie Proiect 4.1.1. Crearea unui cadrul legislativ privind condițiile de mediu ce trebuie respectate în desfășurarea activităților specifice sectorului secundar Proiect 4.2.1. Achiziţionarea unor modele de producţie şi consum nepoluante Proiect 4.3.1. Promovarea unui sistem de informare, conștientizare și motivare pentru părțile implicate în gestionarea deșeurilor u Proiect 4.3.2. Dezvoltarea pieții pentru materiile prime secundare Proiect 4.4.1. Asigurarea capacităților necesare pentru eliminarea deșeurilor prin promovarea cu prioritate a instalațiilor de eliminare la nivel zonal Proiect 4.4.2. Adaptarea la condițiile locale a unor tehnologii curate de producție

82



82

Proiect 4.4.3. Implementareaa de tehnologii noi pentru neutralizarea și eliminarea deșeurilor periculoase Proiect 5.1.1. Extinderea/Modernizarea reţelei rutiere, feroviare, aeriene, portuare Proiect 5.2.1 Asigurarea accesibilității terminalelor intermodale prin amplasarea acestora în zone cu acces facil la cât mai multe moduri de transport Proiect 5.2.2. Dezvoltarea terminalelor intermodale în vecinătatea parcurilor industriale Proiect T.1.1.1. Crearea unui cadru legislativ care să faciliteze apariția de noi clustere și structuri de afaceri Proiect T.1.1.2. Dezvoltarea de clustere ca soluție de dezvoltare economică Proiect T.1.2.1. Dezvoltarea de parcuri industriale, parcuri tehnico- ştiinţifice Proiect T.1.2.2. Realizarea unei rețele de colaborare între clusterele și structurile de afaceri existente la nivel național Proiect T.1.3.1 Identificarea noilor zăcăminte de minerale existente la nivel național prin desfășurarea de activități de cercetare Proiect T.2.1.1. Marketing pentru atragerea de investitori - elaborarea unui pachet de facilități, inventar terenuri și proprietăți și promovare către potențiali investitori Proiect T.2.1.2. Îmbunătățirea accesului la finanțare Proiect T2.2.1. Promovarea dialogului individual și colectiv pentru informarea angajatului Proiect T.2.2.2. Recalificarea personalului afectat de închiderea intreprinderilor în vederea măririi șanselor acestuia pe piață Proiect T.3.1.1. Retehnologizarea grupurilor industriale pentru alinierea la cerințele de mediu Proiect T.3.1.2 Extinderea domeniului de activitate al întreprinderilor din industrie, creşterea industriilor inovative Proiect T.3.1.3. Integrarea activităţilor de cercetare cu activităţile din sectorul secundar Proiect T.4.1.1. Privatizarea întreprinderilor sau a unei părți din acestea cu asigurarea continuității activității de către investitor Proiect T.4.1.2. Realizarea de societăți mixte în vederea valorificarii materiilor prime Proiect T.5.1.1. Asigurarea asistenței tehnice gratuite pentru accesarea finanțării Proiect T.5.2.1. Asigurarea infrastructurii tehnico-edilitare necesare creării/extinderii unor noi spații de producție

5. Raport -Activitatile din sectorul secundar

Documents

Transcript of 5. Raport -Activitatile din sectorul secundar