SOCIETĂŢILE COMERCIALE (I)

1. Aspecte introductive. Sediu juridic, noţiune, natură juridică şi formele societăţilor comerciale. În prezent, regimul juridic al societăţilor comerciale este guvernat de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată cu modificările şi completările ulterioare1 (denumită, în continuare LSC) care reprezintă reglementarea generală aplicabilă tuturor formelor de societăţi comerciale; există în materie şi o serie de reglementări speciale incidente anumitor categorii de societăţi, respectiv în domeniul bancar, al investiţiilor de capital, al activităţilor din sfera asigurărilor (care nu vor face obiectul analizei noastre prezente), ale căror dispoziţii se vor completa, după caz, cu dispoziţiile de drept comun ale LSC. Bineînţeles, dispoziţiile generale ale LSC şi cele speciale privind anumite forme particulare de societăţi se vor completa cu dispoziţiile de drept comun ale Codului comercial, respectiv ale Codului civil - a căror aplicare are însă un caracter izolat.

Cum LSC nu conţine o definiţie legală a societăţii comerciale, în delimitarea conceptuală a noţiunii, autorii de specialitate au recurs la prevederile de drept comun ale art. 1491 C.civ. referitoare la societatea civilă potrivit cărora „societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva“. Deşi au o natură comună, izvorând dintr-un contract, societatea civilă şi societatea comercială nu sunt evident noţiuni sinonime, cea din urmă deosebindu-se de prima prin obiectul său (desfăşurarea de activităţi comerciale în scopuri lucrative) şi prin faptul că este învestită cu personalitate juridică. Astfel, se poate evidenţia dubla natură juridică a societăţii comerciale, contractuală şi instituţională, fiind în acelaşi timp un contract dar şi o persoană juridică. În consecinţă, vom reţine definiţia doctrinară a unui renumit autor potrivit căreia societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de o personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii profitului rezultat2.

Diversitatea societăţilor comerciale explică şi varietatea criteriilor de clasificare a acestora, dintre care noi vom reţine criteriul legal, consacrat de LSC care diferenţiază societăţile după forma juridică în care s-au constituit şi câteva criterii doctrinare ce ni se par a avea semnificaţii practice.

1 ? Istoricul legislativ al Legii nr. 31/1990 este reprezentativ pentru instabilitatea normativă din perioada de tranziţie spre o economie modernă, dar un putem să un recunoaştem că, în acelaşi timp, a făcut vizibilă şi evoluţia conţinutului reglementării. Fără a reitera întreg ansamblul modificărilor legislative, arătăm că LSC a fost republicată de două ori (în M.Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998 şi , ulterior, în M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004), modificări semnificative fiind aduse prin O.U.G. nr. 32/1997, Legea nr. 161/2003, Legea nr. 302/2005, cele mai recente fiind cele aduse prin Legea nr. 441/2006, modificată prin O.U.G. nr. 82/2007. 2 ? A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 149.

22

Legiuitorul comercial enumeră limitativ în art. 2 din LSC cinci forme de societăţi comerciale, fiecare implicând reguli proprii de constituire, funcţionare şi încetare, (asociaţilor fiindu-le recunoscută libertatea de opţiune asupra formei în care doresc să ia fiinţă societatea lor), după cum urmează:

- societatea în nume colectiv ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor;

- societatea în comandită simplă ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii comanditari răspunzând până la concurenţa capitalului social subscris;

- societatea pe acţiuni ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii răspunzând numai în limita aportului lor;

- societatea în comandită pe acţiuni ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii comandidari răspunzând în limita aportului lor;

- societatea cu răspundere limitată ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii răspunzând până la concurenţa aportului lor.

Cu referire la răspunderea asociaţilor, putem constata că asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă şi în societatea în comandită pe acţiuni au o răspundere nelimitată şi solidară pentru obligaţiile sociale (sens în care în literatura juridică, în funcţie de răspunderea asociaţilor, este afirmată distincţia între societăţile în care asociaţii au o răspundere limitată, respectiv societăţile în care asociaţii au o răspundere nelimitată). Cum potrivit dispoziţiilor art. 3 din LSC „creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi“, rezultă că răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor arătaţi este una subsidiară, ceea ce înseamnă că faţă de terţi asociaţii pot invoca beneficiul discuţiunii până la împlinirea termenului expres arătat3.

După natura lor, societăţile comerciale se clasifică în societăţi de persoane la constituirea cărora calităţile asociaţilor reprezintă elementul predominant (dată fiind încrederea reciprocă stabilită între aceştia) – fiind vorba despre societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, respectiv societăţi de capitaluri unde elementul esenţial îl constituie cota de capital deţinută de acţionari – este cazul societăţii pe acţiuni, al societăţii în comandită pe acţiuni. Prin urmare, în societăţile de capitaluri nu prezintă importanţă calităţile personale ale acţionarilor; de altfel, dat fiind numărul mare al acestora – ceea ce este o trăsătură specifică subsidiară a societăţilor de capitaluri spre deosebire de societăţile de persoane care presupun un număr redus de asociaţi – cel mai adesea acţionarii nici nu se cunosc între ei. La graniţa dintre societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri se află o formă intermediară, societatea cu răspundere limitată care împrumută caractere specifice celor două categorii; astfel, în mod similar societăţilor de persoane interesează calităţile asociaţilor, dar răspunderea acestora pentru obligaţiile sociale este limitată, până la concurenţa aportului lor, ceea ce este o caracteristică împrumutată de la societăţile de capitaluri.

3 ? În sensul arătat a se vedea şi I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 35.

23

Nu lipsită de interes este şi clasificarea realizată în funcţie de structura capitalului social în societăţi comerciale al căror capital social este împărţit în acţiuni (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni) şi societăţi comerciale al căror capital social este împărţit în părţi de interes (societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă), cu precizarea că în cazul societăţii cu răspundere limitată, capitalul social este împărţit în părţi sociale care sunt o formă particulară a părţilor de interes.

În fine, se impune să amintim şi de diviziunea în societăţi care pot emite titluri de valoare (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni) şi societăţile care nu pot emite titluri de valoare (societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere limitată).

2. Contractul de societate

2.1. Caractere juridice. Contractul de societate prezintă următoarele caractere juridice:

- este un contract plurilateral4, excepţie făcând societatea cu răspundere limitată cu asociat unic;

- este un contract oneros, fiecare asociat urmărind obţinerea unui folos patrimonial; cum întinderea obligaţiilor ce incumbă asociaţilor este cunoscută de la data perfectării acordului de voinţă este comutativ;

- este un contract consensual, în mod excepţional având caracter solemn (contractul urmând a fi încheiat în formă autentică) în cazurile prevăzute de art. 5 alin. 6 din LSC, şi anume: printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; în cazul constituirii unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă; în cazul constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică. Neîncheierea actului constitutiv în formă autentică determină potrivit art. 56 lit. a) LSC nulitatea societăţii comerciale.

2.2. Condiţiile de validitate ale încheierii contractului de societate. Condiţiile de fond ale contractului de societate sunt, bineînţeles, cele necesare încheierii valabile ale oricărui act juridic potrivit art. 948 C.civ. – capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza, cu precizarea că în cele ce urmează ne vom referi la circumstanţierile particulare ale acestora în materia analizată.

Cu referire la capacitate, asociaţii trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, cu precizarea că un minor prin ocrotitorul său legal şi cu avizul Autorităţii Tutelare poate încheia contractul de societate; deşi persoanele faţă de care s-a instituit curatela sunt, sub aspect strict tehnic, capabili şi, în consecinţă pot participa la încheierea contractului de societate, în realitate o atare ipoteză este lipsită de consistenţă practică dată fiind condiţia specială a celui faţă de care s-a instituit respectiva măsură de ocrotire.

Consimţământul are în vedere libera manifestare de voinţă a asociaţilor în sensul constituirii unei societăţi comerciale în vederea desfăşurării unei activităţi economice lucrative. Potrivit condiţiilor generale, voinţa asociaţilor trebuie să fie exteriorizată, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie viciată. În principiu, încheierea valabilă a contractului de societate implică libera manifestare de voinţă a cel puţin 2

4 ? Pentru detalii privind consecinţele decurgând din caracterul plurilateral al contractului de societate, a se vedea I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 250.

24

asociaţi (deşi în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 441/2006, LSC prevedea în cazul societăţii pe acţiuni şi a societăţii în comandită pe acţiuni un număr de cel puţin 5 asociaţi, în prezent aceste două forme de societăţi se pot constitui valabil cu un număr de minim 2 asociaţi), excepţi făcând societatea unipersonală cu răspundere limitată; în materia societăţii curăspundere limitată, se impune să precizăm că legiuitorul, prin art. 12 LSC, instituie un număr maxim de asociaţi, respectiv 50.

O ipoteză specială o reprezintă societatea comercială între soţi; deşi soţii pot constitui ei înşişi o societate comercială sau împreună cu alte persoane, se impun câteva precizări suplimentare care derivă din regimul specific al proprietăţii codevălmaşe. Deşi într-o opinie s-a susţinut că bunurile comune nu pot constitui aport la formarea capitalului social întrucât cota de contribuţie a celor doi soţi nu este invidualizată5, s-a argumentat că, totuşi, faţă de conţinutul prevederilor art. 35 C. fam., unul dintre soţi poate aduce un bun comun cu titlu de aport, consimţământul fiind necesar doar în cazul unui bun imobil, şi în consecinţă, dividendele urmează a fi bunuri comune6.

În fine, nu putem epuiza analiza condiţiei consimţământului, fără câteva referiri la viciile de consimţământ, reţinând aplicaţiile particulare în materie. Deşi, teoretic, eroarea asupra persoanei nu este exclusă, practic ar putea avea relevanţă în ceea ce priveşte societăţile de persoane, în timp ce eroarea asupra obiectului ar antrena nulitatea dacă priveşte substanţa obiectului. Dolul, sub condiţia ca manifestările frauduloase să provină de la toţi ceilalţi asociaţi, poate afecta valabilitatea contractului atunci când, exemplificativ, este folosit un bilanţ fals pentru a obţine astfel subscrierea acţiunilor unei societăţi7; totuşi, apreciem că incidenţa dolului rămâne destul de restrânsă, chiar şi în contextul diversificării infracţiunilor economice, dat fiind caracterul de persoană avizată, de profesionist al comerciantului. O sferă de aplicare şi mai restrânsă o are şi violenţa ca şi viciu de consimţământ, deşi, teoretic, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor consacrate de dreptul comun, nu este a priori exclusă.

Obiectul contractului de societate, în sensul de conduită la care se obligă părţile (aporturile asociaţilor) trebuie să fie determinat, posibil, licit şi moral. Deşi sub aspect juridic, obiectul contractului de societate şi obiectul societăţii nu se confundă, în practica afacerilor există această tendinţă; în orice caz, şi obiectul de activitate al societăţii trebuie să aibă caracter comercial, adică producerea de mărfuri, executare de lucrări, prestări de servicii pentru obţinere de profit.

Cauza, reprezentând scopul care animă părţile în vederea încheierii unui act juridic, se materializează în contractul de societate în împărţirea profitului rezultat din activitatea economică a societăţii; bineînţes, potrivit regulilor de drept comun, cauza trebuie să fie licită şi morală, fiind astfel interzise clauzele leonine8 prin care unui asociat, spre exemplu, i-ar reveni toate beneficiile. În practică, s-a decis că o atare clauză poate determina nulitatea contractului atunci când a fost determinantă la încheierea contractului9.

5 ? A se vedea I. Turcu, op. cit., p. 259-260. 6 ? A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 170 şi notele bibliografice indicate.7 ? A se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 56. 8 ? În materia societăţii civile, există o consacrare expresă a clauzelor leonine, sens în care potrivit art. 1513 C.civ. „este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea, nulă este şi convenţiunea prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi“.

25

Condiţiile de formă. Actul constitutiv al societăţii comerciale se încheie prin înscris sub semnătură privată, forma autentică fiind obligatoriu cerută, sub sancţiunea nulităţii societăţii comerciale, în cazurile expres prevăzute de art. 5 alin. 6 LSC10.

2.3. Trăsăturile specifice ale contractului de societate. În materie comercială, contractul de societate se particularizează prin existenţa următoarelor coordonate: punerea în comun de către asociaţi a mai multor bunuri afectate activităţii ce constituie obiectul societăţii, intenţia de a desfăşura o activitate comercială, împărţirea beneficiilor .

2.3.1. Aportul la formarea capitalului social. Raportându-ne la dispoziţia de drept comun a art. 1492 alin. 2 C. civ. potrivit căreia „fiecare membru al unei societăţi trebuie să pună în comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa“, putem defini aportul drept obligaţia asumată de un asociat de a aduce în societate un bun în schimbul primirii de părţi de interes, acţiuni sau părţi sociale; asociatul devine debitor al societăţii până la concurenţa valorii bunului respectiv.

Asumarea obligaţiei de aport se materializează prin subscrierea11 la capitalul societăţii o dată cu semnarea contractului de societate, în timp ce executarea acesteia se concretizează prin vărsarea capitalului social subscris. Conform dispoziţiilor art. 65 alin. 2 LSC, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul. În fine, sancţiunea extremă este, potrivit art. 222 alin. 1 LSC, excluderea din societate.

În funcţie de obiectul aportului, distingem între aportul în numerar, aportul în natură şi aportul în industrie.

Aportul în numerar, adică în bani, este cel mai frecvent iar potrivit art. 16 alin. 1 LSC aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate, nefiind însă purtătoare de dobânzi (art. 68 LSC).

Aportul în natură are ca obiect bunuri mobile – corporale sau incorporale (creanţe, fond de comerţ) sau bunuri imobile. Aporturile în natură sunt admise la orice formă de societate comercială şi, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 16 alin. 2 LSC trebuie să fie evaluate economic. În interpretarea doctrinară a normei anterior citate, s-a apreciat că nu este admisă evaluarea convenţională, de către asociaţi, a bunurilor ce constituie obiectul aportului prin raportare la actele de dobândire, din considerente de protecţie a creditorilor, ci evaluarea trebuie realizată de experţi de specialitate12. Aportul se poate materializa fie în transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului către societate (nemaiputând fi astfel urmărit de către creditorii asociatului care, în altă ordine de idei, va suporta riscul pieirii bunului înainte de înmatricularea acestuia, în sensul că va fi ţinut să aducă în societate un alt bun, iar la dizolvarea societăţii va avea dreptul doar la valoarea bunului), fie în transmiterea dreptului de folosinţă (ceea ce înseamnă că, la dizolvarea societăţii, asociatul rămânând proprietarul bunului va putea pretinde restituirea acestuia).

Potrivit prevederilor art. 16 alin. 3 LSC, aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin

9 ? Trib. Ilfov, dec. din 18 ianuarie 1910, în Dreptul 1910, p. 130, citată după I. Turcu, op. cit., p. 258.10 ? A se vedea supra, p. 24.11 ? Pentru detalii privind atacarea actului subscrierii aportului prin acţiunea oblică, acţiunea pauliană şi acţiunea în constatarea fictivităţii aportului, a se vedea I. Turcu, op. cit., p.255-256.12 ? A se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 89-90.

26

subscripţie publică, la societăţile în comandită pe acţiuni şi la societăţile cu răspundere limitată. Din raţiuni de protecţie a societăţii care deţine calitatea de creditoare cesionară, prin art. 84 LSC s-a prevăzut în mod expres că asociatul care a depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse. În cazul în care nu s-a putut obţine creanţa prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, se arată în continuare în textul legal citat, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor.

Aportul în industrie reprezintă munca, prestaţiile sau activitatea pe care asociatul s-a angajat să o realizeze în folosul societăţii. Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 5 LSC, asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social. Interdicţia legală arătată este instituită datorită faptului că munca sau prestaţiile asociaţilor nu pot reprezenta gajul general al creditorilor sociali. Totuşi, legiuitorul permite ca în schimbul acestui aport, asociaţii să participe, potrivit actului constitutiv la împărţirea beneficiilor şi a activului social, rămânând, totodată obligaţi să participe la pierderi. Deducem că evaluarea aportului în industrie poate avea loc pe cale convenţională, iar în absenţa convenţiei părţilor, devine aplicabilă regula de drept comun instituită prin art. 1511 alin. 2 C.civ. potrivit căreia „în privinţa aceluia ce n-a pus în comun decât industria sa, partea de câştig sau pierdere se va regula ca parte a celui ce ar fi pus în comun valoarea cea mai mică“.

Capitalul social şi patrimoniul societăţii. Totalitatea aporturilor asociaţilor, exceptând aportul în industrie, exprimată valoric reprezintă capitalul social. Din perspectivă juridică, capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor societăţii; din perspectivă contabilă, capitalul este evidenţiat în bilanţ la pasiv întrucât la dizolvarea societăţii contravaloarea aporturilor urmează a fi reţinute, cu precizarea că bunurile care constituie obiectul aporturilor vor fi evidenţiate în activul bilanţului.

Capitalul social este fix pe toată durata societăţii, putând fi modificat (majorat sau redus) în condiţiile expres prevăzute de lege. În cazul anumitor forme de societăţi, din raţiuni de protecţie a creditorilor, legiuitorul a stabilit plafoane minime ale capitalului social, la care ne vom referi cu prilejul analizei regulilor speciale aplicabile acestor societăţi. Potrivit dispoziţiilor art. 69 LSC, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social trebuie reîntregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit. În literatura juridică, s-a afirmat şi caracterul intangibil al capitalului social prin aceea că nu poate fi folosit pentru plata dividendelor precum şi condiţia realităţii acestuia, în sensul că bunurile ce constituie obiectul aporturilor trebuie să intre efectiv în patrimoniul societăţii.

Capitalul social este împărţit în funcţie de forma juridică a societăţii, în părţi de interes (la societăţile de persoane), în acţiuni (la societăţile de capitaluri), respectiv în părţi sociale (la societatea cu răspundere limitată).

Cum ne-am referit deja la noţiunea de capital social subscris şi capital social vărsat, se impune să mai precizăm că uneori legiuitorul a înţeles să stabilească anumite condiţii privind vărsarea capitalului social. Astfel, potrivit art. 9 alin. 2 LSC, în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, diferenţa urmând a fi vărsată pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data

27

înmatriculării societăţii, iar pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.

Definit în mod tradiţional drept totalitatea drepturilor şi obligaţii societăţii, patrimoniul social este o noţiune diferită de capitalul social; deşi la momentul constituirii societăţii, capitalul social are practic aceeaşi valoare cu cea a patrimoniului, pe parcursul desfăşurării activităţii, în funcţie de rentabilitatea acesteia, patrimoniul suferă varii schimbări ale activului şi pasivului, ceea ce se traduce prin natura esenţialmente dinamică a acestuia. Chiar dacă, teoretic, capitalul social serveşte drept garanţie pentru creditorii societăţii, practic, patrimoniul social joacă acest rol, creditorii urmărind activul patrimonial, sens în care dispoziţiile art. 3 alin. 1 LSC prevăd că obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.

Autonomia patrimoniului societăţii, exprimată prin disocierea dintre patrimoniul social şi patrimoniile asociaţilor, determină următoarele consecinţe: după asumarea şi executarea obligaţiei de aport, asociatul nu mai are drepturi reale asupra bunurilor care au constituit obiectul aporturilor, dobândind dreptul de a primi părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni şi, în consecinţă, dreptul la dividende; nu poate opera compensarea între obligaţiile societăţii faţă de terţi şi obligaţiile terţilor faţă de asociaţi; creditorii sociali pot urmări bunurile aduse ca aport, acestea intrând în patrimoniul societăţii, în timp ce creditorii asociaţilor nu pot urmări decât dividendele sau contravaloarea părţilor de interes, a acţiunilor sau a părţilor sociale cuvenită în caz de dizolvare a societăţii.

2.3.2. Intenţia de a desfăşura o activitate comercială13 (affectio societatis). Dată fiind dimensiunea mai mult teoretică a respectivei trăsături, ne limităm doar a arăta că asociaţii trebuie să se implice în mod susţinut în activitatea societăţii, să colaboreze pentru eficientizarea acesteia şi pentru obţinerea de profituri comerciale, după cum urmează a suporta împreună şi pierderile.

2.3.3. Împărţirea beneficiilor. Obţinerea profitului animă orice întreprindere comercială. Pentru a putea fi supus împărţirii între asociaţi, profitul trebuie să fie real, adică să existe în concret excedente financiare, neputând fi distribuite aşa cum am arătat dividende din capitalul social. În acelaşi timp, nu se poate opera nici o împărţire a profitului înainte de reîntregirea sau reducerea capitalului social ceea ce echivalează cu utilitatea profitului.

Cu referire la criteriile de împărţire a profitului, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. 2 LSC, dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. În cazul unui aport în industrie, în lipsa unei evaluări convenţionale, asociatul va avea dreptul la o cotă din profit egală cu cea a asociatului cu cea mai mică cotă de participare la capitalul social.

Sub aspect procedural, dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor, sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. Pentru întârziere, societatea datorează daune-interese de la scadenţă, în cuantumul dobânzii legale dacă prin actul constitutiv nu s.a stipulat o dobândă mai mare.

În cazul în care dividendele au fost plătite cu încălcarea condiţiilor prevăzute de art. 67 alin. 2 şi 3 LSC, mai sus detaliate, ele vor trebui supuse restituirii, dreptul la

13 ? Pentru detalii privind distincţia dintre societatea comercială şi alte grupări economice sau contracte din perspectiva lui affectio societatis, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 158.

28

acţiunea de restituire a acestora urmând a se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii.

O ipoteză specială o reprezintă cea în care părţile sociale sau acţiunile sunt transmise unei alte persoane situaţie în care se pune problema stabilirii celui care are dreptul la dividende. Soluţia legală instituită prin dispoziţiile art. 67 alin. 6 LSC este aceea că dividendele cuvenite după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.

29