25. Principiile hermeneutice ale cometării Bibliei

1. Interpretarea literală:

"Limbajul Bibliei trebuie să fie explicat potrivit înţelesului său clar, afară de

cazul când se foloseşte un simbol sau o figură". - GC 599.

În majoritatea cazurilor Cuvântul lui Dumnezeu ni se adresează direct, într-

un limbaj simplu, accesibil, fără perifraze, sau fără probleme de interpretare. Nu este

dificil a intui când e vorba despre o figură de stil, despre un simbol, sau despre o

parabolă. Pentru aceste declaraţii lămurite şi unidirecţionale, nu trebuie să recurgem la

speculaţii, la alegorism, căutând să o facem mai complexă, sau mai misterioasă.

Limbajul, adevărat, este unul oriental, pictural, sau deschis, uneori cu o francheţe

izbitoare, care cere o oarecare adaptare la situaţia diferită de a cetitorului de astăzi,

mai ales a celui european.

În majoritatea cazurilor, scriitorii Bibliei trebuie înţeleşi "ad literam", fără a

recurge la speculaţii, sau la spiritualizare. Cel mai mare Învăţător al tuturor timpurilor,

Domnul Isus Hristos, este un model de felul cum trebuie să folosim adevărurile

Bibliei. Şi apostolii au folosit multe citate din Vechiul Testament. Ei le-au înţeles în

mod literal şi au scos învăţături dintrânsele. Ei deseori citau texte, spre a sprijini cele

declarate pe autoritatea Revelaţiei divine. Se refereau la minuni şi le raportau în mod

literal, ca evenimente concrete, care s-au petrecut exact aşa cum au fost scrise.

Creaţiunea, căderea în păcat, potopul, istoria patriarhilor, trecerea prin Marea Roşie,

căderea manei, experienţa lui Iona şi multe alte rapoarte istorice din VT, ne sunt

relatate ca întâmplări reale, nişte intervenţii spectaculoase ale lui Dumnezeu, şi

nicidecum nu sunt explicate ca şi cum ar fi nişte mituri, legende, cum vor să le

conceapă teologii liberali.

Sunt unele rapoarte biblice concrete, care au o dublă aplicaţie: şi istorică, şi

soteriologică, cum ar fi ieşirea din Egipt. La aceste aspecte speciale ale literaturii

sacre ne vom referi la tratarea manierei hermeneutice, privind "materialul" cărţilor

Bibliei, în capitolele următoare.

2. Interpretare prin context:

Biblia este propriul ei interpret. Un text din Scriptură trebuie să fie

comparat cu un alt text din Scripturi. - CT 462.

Iată că EGW adoptă ca metoda hermeneutică regulă de bază formulată de

reformatorul Martin Luther (Scriptura est sui ipsius interpres), deoarece ea este clară

în sine (per se evidens). Cititorul şi interpretul bibliei trebuie să ştie că orice doctrină

din ea îşi are legătura ei directă, sau indirectă cu tema generală a Cărţii, care este

Planul Mântuirii prin Hristos. Fiecare text trebuie înţeles ca reprezentând o parte din

tot. Astfel se înţelege avertizarea, repetată de trei ori în Biblie, de a nu scoate şi a nu

adăuga nimic la Cuvântul lui Dumnezeu. El este întreg şi suficient pentru a ne

conduce la "tot adevărul". Concluziile corecte nu se trag din citate izolate, ci din

studierea "tematică" a diferitelor contexte.

Este o metodă ieftină şi transparentă a duşmanilor Bibliei, de a spicui câte o

aparentă contradicţie şi a trage concluzii generale asupra întreg conţinutul Bibliei.

Toate aparentele contradicţii pot fi rezolvate prin exegeză, prin urmărirea analogiei

contextelor.

O altă greşeală condamnabilă, este cercetarea Scripturii, cu scopul dovedirii

unor teorii personale, folosind texte izolate. Cu astfel de metode, lipsite de contextul

tematic, s-ar putea afirma din Biblie nişte enormităţi absurde, cum ar fi exemplul

următor: "Iuda a aruncat argintul din Templu, şi s-a dus de s-a spânzurat" (Mt. 27:4).

"Du-te de fă şi tu la fel", i-a zis Isus" (Luca 10:37 u.p.).

3. Principii de exegeză corectă:

Am zis la teoria exegezei, că exegetul trebuie să fie liber de prejudecăţi, liber

de el însuşi, liber de cultura şi de ştiinţa sa. Iată că Spiritul Profetic ne face atenţi la

acelaşi lucru:

Cercetătorul Bibliei trebuie să se golească pe sine însuşi de orice

prejudecată, să se lepede de propriile sale idei, când începe cercetările sale şi cu

inima umilă şi supusă, ascunzându-se pe sine însuşi în Hristos, cu rugăciune

serioasă, el trebuie să caute înţelepciune de la Dumnezeu. El trebuie să caute a

cunoaşte voinţa revelată a lui Dumnezeu, fiindcă de ea depinde binele său prezent şi

cel veşnic. Acest Cuvânt este regula după care el trebuie să cunoască calea spre viaţa

veşnică. - CT 463.

a. Exegeza trebuie făcută, pornind din textul original: ebraic, respectiv grec.

Analiza gramaticală şi o traducere proprie, făcută independent de versiunea altor

traducători, va aduce multă lumină exegetului, care se va răsfrânge asupra predicii pe

care o pregăteşte.

b. Dacă textul are detalii care cer o studiere a epocii, a obiceiurilor, modului

de viaţă, a legilor societăţii din acea vreme, exegetul trebuie să-i ia oboseala unei

documentări circumspecte. ("Sitz im Leben").

c. Textul trebuie cercetat ţinând seama de subiectul în discuţie, cui i-a fost

adresat solia, în ce împrejurări, şi dacă este posibil, scopul cu care a fost scris.

d. Exegetul să înveţe bine scopul, tematica cărţilor în istoria epocii,

caracteristicile autorului şi a cărţii, care, toate la un loc, vor arunca o lumină valoroasă

asupra declaraţiilor şi relatărilor cărţii. Toate cărţile au un plan general şi sistematic,

care ajută în anumite faze ale exegezei (poate o excepţie, cartea Proverbelor).

e. Comparaţia diferitelor versiuni şi traduceri, aruncă o lumină mai amplă

asupra originalului. Folosirea de comentarii şi lexicoanele biblice, arheologice, mape

de hărţi, tabele cronologice, ne vor ajuta în alcătuirea unei viziuni cât mai concrete

asupra situaţiei în care a fost scris textul.

f. Compararea a doi sau mai mulţi autori, când vorbesc despre aceeaşi idee,

sau folosirea pericopelor paralele, va lărgi mult perspectiva înţelegerii pasajelor

respective. De exemplu: compararea sinopticilor, sau rapoartelor din Împăraţi şi

Cronici, sau viziunile lui Daniel şi cel din Apocalips, vor oferi totdeauna o informare

în plus, faţă de studierea "locală" a pericopelor. În cazul acestor comparaţii, trebuie să

se facă pe loc şi armonizarea care se cere, în vederea lărgirii contextului. De exemplu:

MATEI: "Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor" (Mt. 27:37).

MARCU: "Împăratul Iudeilor" (Mc. 15:26).

LUCA: "Acesta este Împăratul Iudeilor" (Lc. 23:38).

IOAN: "Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor" (In. 19:19).

ARMONIA: "Acesta este Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor."

4. Interpretarea tipologică:

Termenul noi îl folosim în sens teologic, şi nu în sens psihologic, sau laic.

Etimologia sensului teologic al cuvântului subzistă în termenul typos = amprentă,

tipar, semn, sigil, urma cuielor; figură, prefigurare model exemplu; formă, conţinut,

fel de exprimare; referire divină la viitor, prescripţie, simbol, tip sau antitip.

Anumite adevăruri în VT au fost exprimate prin "typos"-uri, prin anumite

prefigurări, care aveau semnificaţie simbolică. Acesta este valabil mai ales privind

sanctuarul şi serviciul în sanctuar. Toate aceste texte îşi pierd valabilitatea

soteriologică, dacă sunt tratate doar ca nişte realităţi istorice, fără a li se face aplicaţia

tipologică corespunzătoare.

Biserica AZŞ dispune de o hermeneutică tipologică bine dezvoltată, cu care

am făcut, în parte cunoştinţă cu ocazia studiilor sanctuarologice ale VT.

5. Interpretarea profetică:

Biserica AZŞ este bine înrădăcinată în solul profeţiilor biblice, pe care îşi

întemeiază chemarea şi dreptul ei de existenţă profetică. Profeţiile reprezintă pasaje

specifice în cadrul Bibliei, care trebuie trataţi pe baza unor principii hermeneutice

speciale.

Există mai multe sisteme contemporane de interpretare a profeţiilor, în

funcţie de modul particular de abordare exegetică:

a. Praetismul: Porneşte de la premisa că profeţiile apocaliptice au o

împlinire contemporană cu redactarea lor. De aceea exegetul praetist pleacă

totdeauna în explicarea profeţiei de la situaţii şi evenimente ale epocii autorului. Ei

sunt convinşi că majoritatea profeţiilor din Apocalips s-au împlinit în sec. I al erei

creştine. Marile conflicte ale cărţii sunt reduse la conflictul dintre Roma păgână şi

biserica creştină. Praetismul, în esenţă, este o contestare a capacităţii lui dumnezeu

de a anticipa istoia, sau cel puţin a descoperi în Sfânta Scriptură a gândurilor lui

Dumnezeu cu privire la acest subiect. Teologii moderni, în marea lor majoritate,

aparţin de această şcoală a interpretării profeţiilor.

b. Aşa cum indică şi numele, acest sistem de interpretare este opus celui

praetist. În cea mai mare parte a lor, el proiectează împlinirea profeţiilor în viitor.

Futuriştii sunt convinşi că secolele trecute trec sub totală tăcere în profeţii, acestea

ocupându-se doar cu ultimele secvenţe ale crizei finale ale istoriei. Marile lanţuri

profetice din Daniel, după convingerea futuristă, se întrerup brusc la cruce, apoi

continuă în finalul evenimentelor. Simbolurile "fiarei" din Daniel şi Apocalips, sunt

puse de aceştia pe seama unui presupus antihrist personificat, care va apare la sfârşitul

evenimentelor istoriei.

Se pare că futurismul a apărut ca o reacţie la interpretarea valdenzilor, care îl

proclamau pe papa de la Roma drept antihrist. Iezuitul ALCAZAR a dat acestor

pericope o interpretare praetistă, susţinând că împlinirea lor a avut loc odată cu

persecuţia creştinilor de către cezarii păgâni ai Romei. Un alt iezuit, RIBERA, din

contră, a dat pericopelor respective o interpretare futuristă, afirmând că toate profeţiile

referitoare la "fiară" îşi vor avea împlinirea la finalul istoriei, când va apare un

antihrist în persoană, care va avea calităţi supranaturale pentru a se impune, şi va

domina lumea religioasă şi politică timp de trei ani şi jumătate.

Bibliciştii protestanţi astăzi adoptă poziţia futuristă. Neoprotestanţii, de

asemenea. Prin susţinerea ideii răpirii tainice a bisericii înaintea revenirii lui Hristos,

ei se întorc la oracolele extatice ale bisericii lui Irwing (Desmond Ford, Daniel, p.66).

Curentul prezent al futurismului, care propagă răpirea tainică, poartă numele de

dispensaţionalism . Alţi exegeţi moderni adoptă o poziţie de mediere între futurism şi

praeterism.

c. Idealismul: Acest curent crede că profeţiile nu se referă la evenimentele

istorice, ci ele trebuie înţelese ca formă simbolică de prezentare a unor adevăruri

eterne despre bine şi rău. Idealiştii recurg la alegorizarea profeţiilor. Metoda a fost

prima dată folosită de filosoful iudeu, Philo din Alexandria. El pornea din ideea că la

temelia fiecărui text biblic există şi un sens spiritual bine definit. Am amintit că

Origene a elaborat o hermeneutică trihotomică, corespunzătoare concepţiei lui

antropologice. Caracteristica metodei alegorice a lui Origene constă în aceea că

exegetul părăseşte terenul istoric şi concepe afirmaţiile Scripturii ca fiind fenomene

pur spirituale, sau ideale. În aceasta constă deosebirea între alegorie şi tipologie.

Interpretarea idealistă a profeţiilor este una alegorică.

d. Istoricismul: El a fost dezvoltat de-a lungul secolelor începând cu

reformatorii şi până în zilele noastre. AZŞ sunt istoricişti.

Această metodă hermeneutică subliniază faptul că principala caracteristică a

profeţiei este continuitatea. Profeţiile apocaliptice încep în timpul când au fost

redactate, cuprinzând o perspectivă largă a secolelor următoare, până la sfârşitul

timpului.

Argumentul suprem al istoricismului îl avem chiar în Sf. Scriptură, în cadrul

istoriei VT. Continuitatea în timp a împlinirii ei este evidentă. N-a existat nici o etapă

în istoria lui Israel în care poporul să fie lipsit de călăuzirea profetică. Lanţul profetic

este aproape neîntrerupt, şi cu toate că de la ultimul profet până la ivirea lui Ioan

Botezătorul, se întind aproape patru secole, profeţia lui Daniel umple acest interval în

aşa fel, încât nu este lăsată să apară nici o fisură în istorie, nici măcar o lipsă de un

secol.

Un alt argument în favoarea sistemului istoric (istoricism) este acela că el se

află în armonie cu declaraţia lui Isus Hristos cu privire la profeţie: V-a m spus aceste

lucruri mai dinainte, pentru ca atunci, când se vor întâmpla, să credeţi. (In.14:29).

Aici aflăm că scopul suprem al profeţiei nu este acela de a ne face profeţi, ci de a ne

întări în credinţă atunci, când evenimentele care se împlinesc, sunt recunoscute ca

împlinirea a ceea ce fusese prevăzut. Caracteristica aceste şcoli de interpretare este,

conceptul adevărului progresiv şi împlinirea reală a evenimentelor-cheie care au fost

profetizate. Înţelegerea detaliată, definitivă a profeţiilor specifice niciodată nu a

precedat, ci a urmat împlinirii lor. Adevărul profetic este un sul în curs de

desfăşurare.(D.Ford, Daniel, 68).

6. Interpretarea limbajului figurat:

Părţile figurate ale Bibliei sunt tot aşa de sigure şi pline de adevăr, ca şi

evenimentele istorice descrise în ea. Metaforele, alegoriile, parabolele şi simbolurile

sunt forme alese de Dumnezeu pentru a descoperi anumite aspecte ale voinţei Lui, şi

înţelesul lor nu este niciodată vag, nici nesigur, ci plin de lumină şi adevăr. Cu

judecată şi cu spirit de discernământ, exegetul ar trebui să-şi pună ţinta de a determina

caracterul şi scopul fiecărei expresii figurate în parte, şi să o explice conform legilor

comune ale limbii, ţinând cont de analogia contextului, de scopul scrierii şi de ţinta

urmărită de autor. În Scripturi, unii autori îmbracă ideile lor într-un stil figurat. Mai

ales că aceste cărţi au fost scrise în Orientul Apropiat, unde felul de exprimare era mai

viu, oamenii cugetau şi scriau pictural, cu culori vii, uneori foarte grave, alteori

sclipitor.

O caracteristică a gândirii semitice, că se vorbea în concepţii vii despre

lumea exterioară, lucrurile şi forţele neînsufleţite apar animate, mai ales că toate sunt

substantive ori de genul masculin, ori feminin.

Mai jos redăm figurile de stil importante, întâlnite în Biblie şi regulile

hermeneutice care determină interpretarea lor:

a. Personificarea: Este caracteristic pentru gândirea orientală şi face

descrierea mai animată, mai vioaie. Un asemenea exemplu ne este oferit în Ps. 114:2-

4. Ar fi o greşeală de a încerca alegorizarea, sau "spiritualizarea" unor astfel de pasaje.

b. Hiperbola: Figură de stil retorică, care constă din exagerarea, sau

diminuarea unei realităţi, cu scopul captării interesului, sau a provoca un oarecare

efect pozitiv, sau negativ. (Ioan 21:25).

c. Ironia: O formă specifică de vorbire care conţine o uşoară batjocoră la

adresa cuiva, cum era cazul lui Ilie pe muntele Carmel (1 Împ. 18:25).

d. Metafora: Este o figură de stil care constă în a da unui cuvânt o

semnificaţie nouă, printr-o comparaţie subînţeleasă, concisă. Se deosebeşte de

comparaţia stilistică, deoarece nu vorbeşte comparativ, ci declarativ. Exemple: Osea

13:8 este o comparaţie, pe când Gen.49:9 o metaforă.

e. Parabola: O manieră stilistică de expunere a unei întâmplări verosimile,

cu scopul unei concluzii generale, legată de un fapt, stare, sau eveniment în discuţie.

Parabola lui Iotam: Jud. 9:7-15.

f. Paradoxul: Este o figură de stil care conţine o contradicţie reală, sau una

aparentă. Dialogul Domnului cu preoţii si cărturarii, pe tema sursei puterii Lui: Luca

20:1-8.

7. Sfaturi privind metoda interpretării:

a. Studiază textul din punct de vedere lingvistic. Studiază-l minute în şir.

Notează cu grijă atât aspecte gramaticale, cât şi cele retorice: 1. Caută să-ţi fixezi

semnificaţia precisă a cuvintelor şi a frazelor din text. Caută să vezi dacă careva are o

semnificaţie specifică în Scripturi, şi dacă acea semnificaţie se aplică secvenţei pe

care o cercetezi. Dacă textul conţine cuvinte-cheie, sau expresii de importanţă

specială, cu ajutorul concordanţei caută să examinezi alte pasaje care conţin aceleaşi

expresii. Bineînţeles, cercetarea se face în limba originală.

2. Acordă importanţă specială figurilor de stil care s-ar găsi în text.

Cercetarea trebuie totdeauna pornită de pe baza primordială a înţelesului literar .

Totuşi, sunt destule sensuri figurative, care trebuie interpretate ca atare.

a. Studiază textul în contextul lui apropiat. El va lumina înţelesul textului, un

fapt necesar pentru înţelegerea potrivită. Ce înţelegem prin contextul apropiat? Cele

câteva versete, sau capitole dinaintea sau supă text. Contextul nu trebuie cunoscut

doar în general, ci trebuie examinat în mod special când studiem un text. Trebuie să

rezistăm tentaţiei comune de a considera că acest context începe, sau se termină cu

capitolul sin care am luat textul. Lărgirea analogiei textuale este diferită de la caz la

caz, dar niciodată acest studiu nu trebuie neglijat.

b. Studiază textul în contextul lui mai larg: Aceasta conţine următoarele trei

caracteristici (particularităţi): 1. Uneori legătura logică va fi întreaga idee de care

aparţine textul. Atât în Biblia Hebraica, sau în primul capitol din Romani, de

exemplu, sunt câteva propoziţii care pot fi înţelese, fără a ţine în minte toată

argumentaţia epistolei. Dar aceasta nu este aplicabilă tuturor cărţilor Bibliei, căci

fiecare are conţinutul ei distinct, legăturile ei şi caracteristicile ei care o definesc.

Puţine lucruri sunt atât de urgente pentru cercetătorul Scripturilor, ca şi cercetarea

obişnuită a cărţilor cu referire la întregul lor conţinut. În cazul acesta el va fi capabil

ca în câteva minute să examineze oricare text aparte într-o corectă înţelegere a

legăturii ei generale şi învecinate.

3. În afară de contextul biblic, este necesară cunoaşterea istorică generală a

textului. În descriere apar elemente geografice, maniere şi obiceiuri antice ale

iudeilor, sau ale popoarelor învecinate, referiri la cultul canaanit păgân, care trebuie

cunoscute temeinic. Studentul Bibliei va proceda bine dacă va avea un fişier precis

pentru fiecare personaj biblic, în care să noteze toate informaţiile, caracterizările care

privesc persoana respectivă. Tot astfel să-şi facă fişe despre informaţiile pe care le

deţine privind teologia iudaică, sectele iudaice, practicile religiei poporane din timpul

NT. Să-şi facă fişe despre: bani, unităţi de măsuri, şi alte date necesare pentru

elucidarea detaliilor pe care le întâlneşte cu ocazia lecturii Bibliei. Este necesar să-şi

procure un lexicon biblic cât mai modern.

4. Studiază textul în întreg contextul Bibliei: Dacă el are două sensuri, dar

unul dintre ele este în acord cu sensul general al Bibliei, adoptă ca valabil acest sens

unanim şi pentru secvenţa pe care o cercetezi. Dacă încerci să iei o decizie pentru

sensurile posibile, gramatice, principiul de care nu trebuie să uiţi, este, că învăţătura

Scripturilor trebuie să fie constantă şi consecventă.

Nu trebuie să uităm, că revelaţia a fost dată în mod progresiv. Înţelegerea

trebuie să reflecte această progresivitate. Ca o posibilă metodă de interpretare, ar fi

bine să ne însuşim următoarele principii generale:

1. Cea mai bună interpretare a întregii Biblii este interpretarea hristologică.

2. Faţă de interpretările comentariilor obişnuite, să dăm prioritate

interpretării pe care o dă Spiritul Profetic.

3. Când tace Biblia, şi tace şi Spiritul Profetic, atitudinea cea mai justă este:

să tăcem şi noi!