1

UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

CATEDRA DE ECONOMIE și MANAGEMENT în AFACERI și SERVICII

CONSPECT

la disciplina

ECONOMIA ȘI ORGANIZAREA TURISMULUI

Elaborat de: GÎRNEȚ SLAVIC

lector super. univ.

2

Introducere Caracteristica cea mai pregnantă a economiei turismului o constituie intensificarea, fără precedent, a

industriei turismului în secolele XX – XXI-lea şi a interdependenţei acesteia cu diferite sectoare ale

economiei unei ţări. Procesul a rezultat ca urmare a dezvoltării călătoriilor efectuate de diverse categorii

de persone, precum şi adâncirea specializării industriei turismului pe categorii de turişti şi sectoare ale

acestei industrii la nivel internaţional, sub impulsul noilor realizări ale tehnicii şi tehnologiilor.

Două forţe principale, dinamice şi oarecum contradictorii conduc acest proces şi anume: apariţia şi

dezvoltarea industriei turismului şi adâncirea acestui proces în funcţie de condiţiile naturale şi

amplasamentul geografic de care dispune o anumită zonă turistică. Industria turismului presupune

prezenţa diverselor categorii de agenţii economici din domeniul turismului ce dispun de licenţă în

domeniu şi care propun spre comercializare clienţilor (turiştilor) un pachet de servicii turistice. În acest

context crearea pachetului de de servicii turistice şi comercializarea acestuia reprezintă etape de bază în

satisfarea clientului, atrăgînd din ce în ce mai mult un segment de piaţă tot mai mare.

Disciplina ECONOMIA ȘI ORGANIZAREA TURISMULUI are ca obiectiv inițierea studentului de

la specialitatea de „Turism” în studierea fenomenului turistic la scara naţională şi mondială, însuşirea de

către acesta a unui ansamblu de cunoştinţe teoretice şi practice şi a unui sistem de instrumente statistico-

matematice capabil să-i permită participarea nemijlocită la soluţionarea problemelor cu care se confruntă

acest sector. Ca disciplina, ea, cercetează mecanismele economice ale proceselor desfăşurate în domeniul

turismului, şi contribuţia turismului la progresul economic şi social.

Turismul este unul dintre cei mai activi promotori ai relaţiilor economice, culturale şi politice dintre

ţări, astfel circulaţia turistică internaţională se înscrie în sfera circuitului economic şi cultural de valori, ca

parte a comerţului internaţional cu servicii, care determină apariţia şi dezvoltarea pieţei turistice ca o

componentă a pieţei, în general şi a pieţei serviciilor, în particular, ceea ce îi imprimă o serie de

caracteristici, atât generale cât şi particulare care decurg din specificul acestui domeniu de activitate.

Acest curs îşi propune să pună bazele pentru un student de a cunoaşte legislaţia naţională în

domeniul turismului, în evitarea raspunderilor materiale şi morale atît ca turist cît şi ca agent economic

din domeniu turismului.

Necesitatea cursului se datorează accentului deosebit pus astăzi pe fenomenul dezvoltării şi

amplificării activităţii turistice, ca fenomen ce conduce la multiplicarea veniturilor într-o societate prin

valorificarea resurselor economice netradiţionale.

3

CUPRINS Paj.

1. Turismul activitatea economico-socială. Repere istorice:

conceptele de „turism” şi „turist” 4

2. Dimensiunile fenomenului turistic. Factorii vitali ai evoluţiei

turismului 11

3. Circulaţia turistică 19

4. Organizarea activităţii turistice 25

5. Conţinutul şi caracteristicile pieţii turistice 32

6. Baza tehnico-materială a turismului 39

7. Resursele umane implicate în desfăşurarea activităţii turistice 43

8. Eficienţa economică şi socială în turism 55

9. Planificarea – componentă majoră a funcţiilor manageriale în

turism 64

4

Tema 1: TURISMUL – ACTIVITATE ECONOMICO-SOCIALĂ

1.1 Repere istorice: conceptele de „turism” şi „turist”

1.2 Efectele macroeconomice ale turismului

1.3 Seminificaţiile socio-culturale ale turismului

” Turismul este acel liant care face legatura între civilizatiile si economiile cele mai diverse si între

culturile de pe tot globul, este calea prin care omenirea se poate schimba si dezvolta, prin care

identitatile culturale pot fi împartasite, barierele economice si prejudecatile de orice fel suprimate, este o

“adevarata terapie”. A. Toffler.

1.1 Repere istorice: conceptele de „turism” şi „turist”

Turismul este astăzi considerat de analişti ca unul din cele mai dinamice sectoare economice, cu o

evoluţie mereu oscilantă, fiind definit ca fiind industria cea mai profitabilă a sfârşitului de secol XX.

Dacă tendinţa actuală se menţine, turismul va deveni prima industrie exportatoare şi îşi va menţine

poziţia de primă industrie generatoare de locuri de muncă din lume. Peste 170 de state sunt activ

implicate în dezvoltarea acestei industrii. Ponderea în continuă amplificare a turismului în economia

mondială este un fapt incontestabil. Relevant în acest sens este faptul că, în comerţul internaţional,

turismul ocupă a doua poziţie după petrol, înregistrând un ritm de creştere superior mediei mondiale. De

altfel, turismul aparţine sectorului terţiar, care în zilele noastre este cel mai important şi mai dinamic

element component al economiei în toate ţările dezvoltate.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „turism” provine din termenul englez „tour” (călătorie),

care a fost creat în Anglia în jurul anilor 1700, pentru a desemna acţiunea de a voiaja în Europa. Acesta

fiind utilizat pentru prima dată pentru a-i desemna pe tinerii aristocraţi britanici care se pregăteau pentru

cariere politice şi diplomatice. Pentru a-şi desăvărşi educaţia şi cultura, aceştea făceau un tur (circuit) prin

ţările Europei timp de trei ani. Pentru ei a apărut şi primul ghid de călătorie Le Grand Tour (1778), autor

Thomas Nuguent. Cuvintul ”tour” în sens de călătorie, plimbare sau circuit, a apărut de timpuriu şi în

limba franceză, fiind ulterior preluat şi răspîndit în toată lumea.

Deşi considerat un fenomen al timpurilor moderne, călătorii având o motivaţie apropiată de sensul

modern al turismului s-au manifestat de pe la 1600. În 1883, în Elveţia, un prim document oficial se

referă la activitatea hotelieră, iar în 1896, E. Guyer Freuler publică studiul “Contribuţii la o statistică a

turismului”, în care turismul este definit ca “un fenomen al timpurilor moderne, bazat pe creşterea

necesităţii de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului, de cultivare a sentimentului faţă de

frumuseţile naturii… rezultat al dezvoltării comerţului, industriei şi perfecţionării mijloacelor de

transport”.

5

Ca fenomen socio-economic turismul s-a manifestat în deosebi în a doua jumatate a sec. XIX, odată

cu exploatarea apelor termale în ţările europene, cînd se vorbeşte despre o ”industrie noua” cu o evoluţie

rapidă şi o importanţă economică în creştere.

Turismul a fost, în timp, obiectul a numeroase studii, mulţi autori încercând să-l definească în timp

şi spaţiu.

Profesorul elveţian W. Hunziker a elaborat în 1940 o definiţie a turismului, acceptată pe plan

mondial:

„Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor

în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire

permanentă şi o activitate lucrativă oarecare”.

Unii specialişti au reproşat acestei definiţii că este prea generală, că nu exclude unele forme de

deplasări ce nu au scopuri pur turistice (elevi ,studenţi). În schimb, alţi specialişti i-au reproşat caracterul

limitativ, deoareca exclude o serie de manifestări care au şi conţinut turistic, ca de exemplu participările

la congrese şi reuniuni interne şi internaţionale, deplasările oamenilor de afaceri, manifestări în care se

solicită în mare măsură şi servicii turistice.

Principalele elemente care marchează activitatea turistică sunt:

- deplasarea persoanelor în cadrul călătoriei efectuate,

- sejurul într-o localitate în afara domiciliului (reşedinţei permanente) a persoanei care se

deplasează,

- sejurul are durată limitată,

- sejurul să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă.

OMT apreciază faptul că turismul se referă la activităţile desfăşurate de persoane, pe durata

călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce

nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive.

Clarificarea conceptului de turism presupune, de asemenea, şi definirea subiectului călătoriei,

respectiv a turistului. În 1816 Littre ( Dicţionar al limbii franceze, fondat de lexicograful şi filosoful

Émile Littré ) spune că turist este ” fiecare călător care efectuează o călătorie pentru propria plăcere,

pentru satisfacerea curiozităţilor sau pentru umplerea timpului liber”.

În 1937, un comitet de experţi statisticieni din subordinea Ligii Naţiunilor, a definit, mai întâi,

turistul internaţional ca fiind „acea persoană care întreprinde o călătorie pentru cel puţin 24 de ore într-

o altă ţară decât cea în care se află reşedinţa sa permanentă”. Definiţia a fost acceptătă în 1950 de

Uniunea Intrenaţională a Organismelor Oficiale din Turism (UIOOT)- astăzi OMT, care face o

modificare încluzînd în categoria turiştilor studenţii şi elevii, care locuiesc temporar în străinătate.

Conferinţa ONU pentru Turism şi Călătorii Internaţionale, Roma, 1963, a recomandat utilizarea

termenului de vizitator pentru a desemna „orice persoană care vizitează o ţară, alta decât cea în care se

6

află reşedinţa sa obişnuită, pentru orice alt motiv decât desfăşurarea unei ocupaţii remunerate în

interiorul ţării pe care o vizitează”. Această definiţie acoperă două categorii de vizitatori:

- turişti- vizitatori temporari ce stau cel puţin 24 de ore în ţara vizitată şi ale căror motive de

călătorie pot fi grupate în :

a) loisir (recreere, sănătate, sport, odihnă, studii sau religie),

b) afaceri, familie, misiuni şi reuniuni.

- excursionişti – vizitatori temporari ce călătoresc pentru propria plăcere şi stau mai puţin de 24 de

ore în ţara vizitată.

Cu acelaşi prilej a fost definit şi călătorul (turistul) în tranzit, considerat a fi orice persoană care

traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca opririle să fie de scurtă

durată şi/sau să aibă alte scopuri decât cele turistice.

Ulterior, s-a pus problema stabilirii unui plafon maxim de timp, în cadrul căruia persoana care

călătoreşte este considerată turist. În 1991, la Ottawa, s-a stabilit ca această perioadă să fie de 1 an, după

care persoana respectivă este considerată rezident, azilant, etc. condiţii valabile şi în cazul turistului

intern.

Conform precizărilor OMT, turistul este reprezentat de „orice persoană care se deplasează spre

un loc aflat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o perioadă nu mai mare de 12 luni şi ale cărei

motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat”.

Sunt menţionate, în acest context, trei criterii considerate esenţiale pentru a distinge vizitatorii (în

sensul de turişti) de alte categorii de călători pentru a elimina ambiguităţile generate de unii termeni.

Potrivit acestor criterii:

- voiajul trebuie efectuat într-un loc situat în afara reşedinţei obişnuite, ceea ce nu exclude călătoriile

mai mult sau mai puţin regulate între domiciliu şi locul de muncă sau de studii;

- sejurul nu poate depăşi 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din punct de vedere

statistic, statutul de rezident;

- motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activităţi remunerate, la locul

vizitat, ceea ce exclude migraţia legată de locul de muncă.

Vizitatorii sunt grupaţi, după rezidenţă, în vizitatori internaţionali şi vizitatori Interni, iar fiecare

categorie este, la rândul ei, subdivizată în turişti (cei care petrec cel puţin o noapte la locul vizitat) şi

excursionişti (vizitatori de o zi).

Industria turismului este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de activităţi sau mai multe

ramuri, a căror funcţie comună este satisfacerea nevoilor turiştilor. Din industria turistică fac parte

sectoarele:

- locuinţă şi alimentaţie (în conformitate cu structurile consacrate „Hoteluri şi restaurante”) hoteluri,

moteluri, case de oaspeţi, ferme, vase de croazieră, castele campinguri, restaurante, baruri, cafenele, etc.;

7

- transport: sectorul comercial reprezentat de linii aeriene, curse navale, căi ferate, autocare, firme de

închirieri maşini, etc.

- organizatorii de călătorii: agenţii de voiaj şi touroperatori;

- atracţii-agrement: elemente naturale (forme de relief, grădini, parcuri, etc.) şi construite – catedrale,

monumente, castele, galerii de artă, teatre, parcuri de distracţie, facilităţi sportive, cazinouri, festivaluri şi

evenimente cultural-artistice, etc.;

- organizatorii/administratorii destinaţiilor: oficii de turism naţionale, regionale, locale.

1.2. Efectele macroeconomice ale turismului

Turismul ca fenomen economico-social are implicaţii pozitive asupra economiei ţărilor, ceea ce

justifică interesul guvernelor pentru dezvoltarea acestuia. Desfăşurarea călătoriei turistice presupune o

cerere şi, respectiv, un consum de bunuri şi servicii specifice, ceea ce antrenează o creştere în sfera

producţiei acestora. Totodată, cererea turistică determină o adaptare a ofertei, care se materializează, între

altele, în dezvoltarea bazei tehnico-materiale a acestui sector şi, indirect, în stimularea producţiei

ramurilor participante la construirea şi echiparea spaţiilor de cazare şi alimentaţie, modernizarea reţelei de

drumuri, realizarea de mijloace de transport, de instalaţii pentru agrement. Prin dezvoltarea turismului se

obţine un spor de producţie semnificativ; turismul intern şi internaţional contabilizau, la nivelul anului

2002, aproape 11% din produsul mondial brut, însumând circa 3.500 miliarde USD. Aportul turismului la

PIB diferă sensibil între statele lumii în funcţie de nivelul acestuia şi de structura economiei ţărilor

respective. Astfel, pentru Europa - principala zonă turistică a lumii, cota de participare a turismului la PIB

este de 14,0%, pe continentul american de cca. 11,0%, în Asia şi Pacific 10,0%, în Africa aproape 9,0%;

în privinţa situaţiei pe ţări, în cazul celor mici, tributare turismului, cota de participare este foarte ridicată,

84% în I-le Maldive, 50% în Malta, peste 34% în Jamaica. În ţările cu o activitate turistică bogată, dar

care au deopotrivă o economie dezvoltată, ponderea turismului la realizarea PIB se situează în apropierea

mediei mondiale, cum ar fi Spania cu 11,4%, Elveţia cu 7,7%, Franţa cu 7,5%, în SUA 5,5%, în Canada

4,1%, în Anglia 4,0%, etc. În unele dintre aceste ţări, aportul turismului la PIB este comparabil cu cel al

unor ramuri de bază, precum

- agricultura în Franţa,

- industria automobilului în Italia,

- industria oţelului în Marea Britanie.

Desigur, sunt şi ţări în care turismul este slab dezvoltat şi, corespunzător, aportul lui la crearea PIB

este mai modest.

Din punct de vedere economic, încasările obţinute din activitatea turistică participă la mai multe cicluri

economice, până când părăsesc acest sector de activitate şi intră în circuitul economic general.

Implicaţiile turismului asupra celorlalte ramuri şi sectoare de activitate ale unei economii naţionale sunt

cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de efect multiplicator. Acest concept a fost formulat

8

de renumitul economist englez John Maynard Keynes, stipulând faptul că „o cheltuială iniţială făcută de

un turist se transformă succesiv în venituri pentru alte domenii ale economiei (construcţii, agricultură,

etc.)”.

La nivel macroeconomic efectele turismului pot fi grupate în 3 direcţii:

I. Impactul economic al turismului:

1. Creator şi utilizator de venit naţional – Din mijloacele financiare realizate prin acest consum, o parte

revin factorilor generatori direcţi din industria turistică, ca venituri (sub formă de costuri şi beneficii), o

altă parte intră în bugetul statului sub forma impozitelor şi taxelor, iar a treia parte este transmisă

diverselor ramuri ale economiei pentru prestări anterioare.

2. Stimulator al investiţiilor:

• investiţiile specifice societăţii industrializate determină dezvoltarea nu numai a activităţii de

producţie, dar şi a celor de prestare de servicii, deci şi a turismului;

• investiţiile specifice turismului atrag după sine eforturi investiţionale atât în domeniul sectorului

terţiar cât şi al societăţii, în general.

Odată ce un obiectiv turistic este dat în folosinţă, el exercită o influenţă pozitivă asupra zonei unde a

fost localizat, prin veniturile generate de exploatarea obiectivului respectiv prin turism, prin consumul de

bunuri şi servicii şi prin câştigurile salariale ale angajaţilor. La nivel mondial, investiţiile în turism stau la

originea a 7% din totalul eforturilor investiţionale

3. Mijloc de diversificare a structurilor economice:

Diversificarea structurilor economice se realizează in primul rand prin crearea unor activităţi şi chiar

ramuri specifice turismului: industria agrementului, agenţii de voiaj, tour-operatorii, transportul pe cablu,

etc. sau dezvoltarea la noi dimensiuni a celor existente: industrie hotelieră, industrie alimentară, industria

mijloacelor de transport, etc. Studii elaborate în acest sens au evidenţiat că activitatea unor ramuri este

determinată în mare parte de nevoile turismului. De exemplu, în Marea Britanie, 42 % din activitatea din

hoteluri şi restaurante, 25% din serviciile culturale şi recreative, 23 % din transporturi şi serviciile legate

de călătorie, 3 % din comerţul cu amănuntul sunt generate de turism. În Franţa, unde turismul este mult

mai dezvoltat, proporţiile participării acestuia sunt mai mari şi, de asemenea, sunt influenţate mai multe

sectoare : 75% în hoteluri şi restaurante, 75% din transporturile aeriene, 39% pentru vagoanele de dormit

şi vagoanele restaurant, 20 % pentru cursele de taxi, 17% din transporturile rutiere, 50% în construcţia de

automobile, 50 % din producţia de aparate foto şi materiale fotografice, 33% din locurile din teatre.

4. Turismul reprezintă, totodată, o cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse, şi mai

ales, a celor naturale – altele decât cele tradiţionale şi/sau a celor de mici dimensiuni. Elemente cum sunt

peisajele, condiţiile de climă, apele minerale şi termale, monumente de artă, vestigii istorice, tradidiţia

populară, etc, îşi găsesc prin turism cea mai bună valorificare, sau chiar singura, în unele situaţii.

9

5. Turismul poate detemina mutaţii în dezvoltarea în plan teritorial, fiind considerat o soluţie de atenuare

a dezechilibrelor interregionale - fiind o soluţie pentru prosperitatea zonelor defavorizate, o soluţie

pentru localităţile dezindustrializate.

6. Asigurarea unei circulatii banesti echilibrate Prin cheltuielile făcute de turişti pentru procurarea de

bunuri şi servicii specifice, este redată circulaţiei o bună parte din veniturile acestei populaţii, conducand

spre un echilibru optim, necesar între cererea şi oferta de mărfuri şi servicii.

II. Impactul asupra ocupării forţei de muncă:

Turismul joacă un rol important în economie şi prin faptul că generează noi locuri de muncă:

- Angajare directă – persoanele care lucrează într-o întreprindere turistică, precum hoteluri, restaurante

(mai mult de 1 milion şi jumătate de activităţi turistice sunt în sectorul “Hoteluri şi Restaurante”),

reprezentând mai mult de jumătate din industria turistică, şi însumând mai mult de 6 milioane de slujbe;

în Europa, sectorul “Hoteluri &Restaurante” angajează 3,9% din totalul forţei de muncă;

-Angajare indirectă – locuri de muncă produse în sectoarele de aprovizionare cu mărfuri alimentare şi

nealimentare, respectiv industrie, agricultură, piscicultură; locuri de muncă în domeniul construcţiei

infrastructurii şi capacităţii de turism; acestea, de regulă sunt temporare.

Contribuind astfel la:

- atenuarea şomajului

- creşterea gradului de instruire şi calificare

- este o piaţă pentru forţa de muncă necalificată

- reprezintă un mijloc de angajarea temporară

III. Impact asupra comerţului mondial Prin specificul său, turismul internaţional face parte din

structura comerţului invizibil - formă a schimburilor internaţionale, constituit din ansamblul tranzacţiilor

economice internaţionale, care nu au ca obiect un bun material; (turism - comerţul cu servicii;

telecominicaţii, consultaţii, transferuru băneşti, investiţii, know-how ş.a.)

Ca şi component al comerţului invizibil, ce are ca efect creşterea economică, lărgirea şi diversificarea

relaţiilor economice, accesibilitatea ţărilor la schimbul mondial de valori, turismul are următoarele

contribuţii asupra schimburilor internaţionale:

- creşterea şi diversificarea exportului - toate bunurile şi serviciile consumate de turist pe durata

deplasării într-o ţară poate fi atribuit pentru ţara vezitată ca un export, iar cheltuielile pe care le face un

turist în străinătate constituie pentru ţara lui de origine un import.

- echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi - toate încasările şi cheltuielile din turism sînt înregistrate în

balanţa de plăţi în ”postul călătorii”, care cuprinde:

a. credit - cheltuielile turiştilor străini în ţara primitoare (cazare, alimentare, transport, agrement);

b. debit - cheltuielile de aceeaşi natură făcute de rezidenţi în străinătate.

În dependenţă de semnul soldului ţările pot fi grupate în 2 categorii:

- ţări cu sold pozitiv (receptoare - Franţa, Spania) şi - ţări cu sold negativ (emitente - Anglia, Olanda)

10

1.3. Semnificatii socio-culturale ale turismului

Turismul pe lîngă consecinţele economice, are şi o mare semnificaţie socio-umană. Acţiunea sa se

exercită atît asupra turiştilor cît şi a asupra populaţiei zonei vizitate, fiind resimţită în domeniul

consumului, instruirii şi educaţiei, utilizării timpului liber, calităţii mediului şi legăturilor dintre naţiuni.

În general efectele sale sînt pozitive, benefice, dar nu sînt excluse nici evenimente negative.

Astfel, efectele socio-culturale sînt:

Satisfacerea nevoilor material şi spirituale ale oamenilor, influenţînd pozitiv dimensiunile şi structura

consumului.

- turismul are un rol reconfortant, reparator, contribuind la refacerea capacităţii fizice a

organismului;

- este un mijloc activ de educaţie, de cultură şi civilizaţie a oamenilor.

Este un important mijloc de utilizare a timpului liber. Tendinţa de creştere a dimensiunilor timpului

liber ce caracterizează evoluţia contemporană a economiei mondiale ridică probleme legate de

organizarea şi petrecerea timpului liber. Structura timpului liber trebuie să asigure atît satisfacerea

nevoilor privind refacerea capacităţii fizice şi psihice a omului, cît şi a cerinţelor dezvoltării fiecărui

individ în parte.

Exercită influenţă asupra mediului şi componentelor sale.

Pe plan socio-cultural, dar şi politic, turismul acţionează în direcţia intensificării şi diversificării

legăturilor dintre naţiuni.

11

Tema 2: Dimensiunile fenomenului turistic

2.1. Factorii vitali ai evoluţiei turismului

2.2. Tendinţe în dinamica şi structura turismului internaţional

2.3. Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice

2.1. Factorii vitali ai evoluţiei turismului

Dezvoltarea economiilor individuale ale statelor lumii, reducerea barierelor comerciale şi

concomitent lărgirea schimburilor economice şi culturale internaţionale, precum şi globalizarea

economiei mondiale, au creat condiţii favorabile pentru participarea unui număr în continuă creştere de

ţări şi persoane la mişcarea turistică.

În aceste condiţii, turismul, fiind conectat la dinamica socială, evoluează sub influenţa a numeroşi

factori, diferiţi ca natură şi rol, cu acţiune globală sau particulară asupra unei forme sau componente a

activităţii turistice. Aceşti factori participă la determinarea fenomenului turistic, în proporţii variate, în

funcţie de conţinutul lor specific, dar şi de momentul şi locul impactului.

În literatura de specialitate, analiza factorilor fundamentali ai turismului este, poate, cea mai

cercetată problemă, dar care pînă la moment se limitează la prezentarea influenţei celor mai importanţi

factori, de regulă, agregaţi ca:

- creşterea economică;

- mutaţiile demografice;

- timpul liber, ş.a.

Astfel, dinamica turismului este determinată, în primul rînd, de creşterea economică şi de

pătrunderea progresului tehnico-ştiinţific în toate domeniile vieţii economice şi sociale. Anume, creşterea

economică este condiţia esenţială a proprietăţii, a afirmării cererii turistice şi a timpului liber. Dar la

rîndul său, creşterea economică este rezultatul cumulat al acţiunii unor cauze, fenomene şi tendinţe cu

influenţe directe sau indirecte asupra turismului. Diversitatea acţiunii acestor factori şi impune necesitatea

structurării lor pe categorii relativ omogene, care să fie caracterizate de un comportament apropiat:

1. după conţinutul sau natura lor:

a. economici – venitul populaţiei, oferta turistică, preţurile şi tarifele produselor turistice;

b. tehnici – performanţele mijloacelor de transport, dotările tehnice ale unităţii hoteliere, de

restauraţie, agrement, ş.a.

c. sociali – urbanizarea, timpul liber, moda;

d. demografici – evoluţia numărului populaţiei, modificarea duratei medii de viaţă, structura pe vîrstă

şi ocupaţii, ş.a

e. psihologici-educativi şi de civilizaţie – nivelul de instruire, cultură, dorinţa de a cunoaşte,

temperamentul, caracterul individului;

f. naturali – aşezarea geografică, căile de comunicaţii, relief, climă, ş.a.

12

g. organizatorici şi politici – formalităţi la frontieră, regimul vizelor, facilităţi în turismul

organizaţiilor, conflicte sociale, etnice, religioase, ş.a.

2. după durata acţiunii lor în timp:

a. factori cu acţiune permanentă (de durată) – creşterea dimensiunilor timpului liber, modificarea

veniturilor, mişcarea demografică;

b. factori sezonieri (acţiune ciclică) – succesiunea anotimpurilor, structura anului de învăţămînt,

activitatea în agricultură;

c. factori conjuncturali (accidentali) – crizele economice sau politice, confruntări armate,

catastrofele naturale, condiţii meteorologice.

3. după importanţa lor în determinarea fenomenului turistic:

a. factori primari – oferta, veniturile populaţiei, preţurile, timpul liber, mişcarea demografică;

b. factori secundari – climatul internaţional, formalităţi de viză sau frontieră, condiţii de organizare a

activităţii, ş.a.

4. după direcţia de acţiune:

a. factori exogeni – se înscriu elemente de ordin mai general, aflate în afara sferei turismului, şi care

stimulează global dezvoltarea lui, ca: evoluţia demografică, creşterea veniturilor, urbanizarea, ş.a.

b. factori endogeni – se referă la modificările din conţinutul activităţii de turism, ca: lansarea de noi

produse, diversificarea gamei serviciilor oferite, nivelul tarifelor, facilităţi de preţ, pregătirea personalului.

5. în raport cu orientarea influenţei lor asupra elementelor centrale ale pieţei:

a. factori ai cererii turistice – venituri, urbanizare, timp liber;

b. factori ai ofertei turistice – diversitatea şi calitatea serviciilor, costul,ş.a.

c. factori ai confruntării cerere-ofertă – calitatea infrastructurii, circulaţia monetară, sistemul

legislativ, ş.a.

Clasificarea dată ne arată numărul mare al variabilelor fenomenului turistic, diversitatea sensurilor

de acţiune asupra acestuia, precum şi dificultatea separării şi măsurării fiecăruia. Cu toate acestea, există,

cel puţin pentru cei mai importanţi factori o metodologie bine determinată, de măsurare a intensităţii şi

efectului acţiunii lor.

- veniturile populaţiei – constituie, în opinia mai multor autori, principala condiţie pentru manifestarea

cererii turistice. Anume creşterea veniturilor individuale, rezultat al creşterii economice şi al PIB-ului,

influenţează nemijlocit structura consumului în sensul majorării ponderii pentru turism. În ce priveşte

modul de acţiune al creşterii venitului, trebuie pornit de la premisa că veniturile populaţiei au ca destinaţie

în primul rînd satisfacerea unor nevoi vitale (aşa numitul „consumul obligatoriu”), care are nişte

dimensiuni relativ constante, în al 2-lea rînd, veniturile sunt orientate spre satisfacerea unor cerinţe ce

asigură un anumit grad de confort şi, în ultimă instanţă, pentru obţinerea unor bunuri şi servicii legate de

timpul liber. Pe măsură ce venitul disponibil total creşte, venitul disponibil pentru consumul obligatoriu

scade, ceea ce determină ca venitul disponibil pentru consumul liber sa crească ( Legea lui Engel).

13

În conformitate cu aceste legităţi, cheltuielile pentru turism, făcînd parte din categoria „consum

liber”, se află în corelaţie directă cu evoluţia veniturilor. Astfel, dacă venitul disponibil total creşte rezultă

o creştere mai mare sau cel puţin egală a cheltuielilor turistice.

Variaţia venitului disponibil total poate influenţa circulaţia turistică:

a. din punct de vedere cantitativ, prin modificarea numărului turiştilor;

b. din punct de vedere calitativ, prin determinarea: duratei deplasării distanţei pe care se efectuează

călatoria, intensitatea plecărilor în vacanţă, caracterul organizat sau particular al prestatorului, realizarea

călătoriei în interior sau exterior, opţiunea pentru un anumit mijloc de transport.

Modificarea cererii turistice în dependenţă de variaţia veniturilor se face cu ajutorul coeficientului de

elasticitate:

∆C ∆V

E(c/v) = - : unde C – cererea sau consumul

C0 V0 V – veniturile populaţiei

- preţurile şi tarifele – acţiunea lor vizează produsul turistic fie în ansamblu, fie numai una din

componentele sale ca: transport, cazare, restauraţie ş.a. În general creşterea preţului determină reducerea

accesului la serviciile turistice, reduce numărul de turişti şi durata sejurului precum şi a distanţelor de

călătorie. Scăderea preţului duce la creşterea manifestării cererii turistice. Se impune, în aceste condiţii, o

politică riguroasă în domeniul preţurilor. Astfel, tarifele ridicate, trebuie să aibă o fundamentare

temeinică, să reflecte calitatea prestaţiilor, să realizeze diferenţieri pe sezoane şi zone turistice. De

asemenea, este necesar practicarea unui sistem de facilităţi care să crească atractivitatea vacanţelor fără a

influenţa stabilitatea fluxurilor turistice precum şi utilizarea cît mai bună a bazei tehnico-materiale.

Relaţia dintre variaţiile preţurilor şi modificarea circulaţiei turistice se determină după următoarea relaţie:

∆C ∆P

E(c/p) = : , unde C – cererea sau consumul

C0 P0 P – preţul prestaţiei turistice

De asemenea, analizînd relaţia „turism-preţuri” trebuie să menţionăm că consumul turistic poate fi

influenţat şi de variaţia preţurilor la alte categorii de produse decît cele de pe piaţa turistică ca:

automobile, carboranţi, articole sportive ş.a. În acest caz trebuie de analizat elasticitatea încrucişată care

se determină după relaţia:

∆Ci ∆Pj

E(c/p) = : , unde Ci – cererea turistică

Ci0 Pj0 Pj – preţul produselor nespecifice pieţei turistice

Această relaţie ne arată cum variază cererea turistică la variaţia preţului unui produs nespecific

pieţei turistice.

- oferta turistică – formată din atracţii naturale şi antropice, echipamente şi forţă de muncă, cunoscute

sub denumirea de dotări factoriale, acţionează direct asupra consumului turistic şi a prestaţiei turistice în

general.

- progresul tehnic – are următoarele consecinţe:

14

1. influenţează calitatea şi diversitatea serviciilor asigurate de agenţii economici din turism prin:

crearea unor sisteme de rezervare computerizată şi conectarea unităţilor economice la anumite sisteme

moderne de comunicare;

2. acţionează asupra altor fenomene sau elemente ca: calitatea mediului, industriei, agriculturii,

urbanizare;

3. are consecinţe asupra gradului de mobilitate al populaţiei influenţînd-o în două direcţii:

a) perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport în comun;

b) creşterea gradului de dotare cu automobile.

Introducerea progresului tehnic în transport este reflectat în creşterea densităţii rutelor de

circulaţie, în perfecţionarea mijloacelor de transport şi îmbunătăţirii parametrilor funcţionali ai mijlocului

utilizat. Toate aceste condiţii creează premise favorabile pentru circulaţia unui număr cît mai mare de

turişti simultan cu creşterea gradului de confort şi reducerii duratei călătoriei.

- evoluţia demografică – influenţează circulaţia turistică prin creşterea numărului populaţiei, structura pe

vîrste a populaţiei, distribuţia populaţiei pe categorii socio-profesionale.

- timpul liber al persoanei – progresele înregistrate în economie au avut ca efect creşterea timpului liber

al persoanei ca rezultat al reducerii zilei şi săptămînii de lucru. Totodată creşterea timpului liber la

persoanele de vîrsta a III-a contribuie fundamental la creşterea dimensiunilor turismului.

- factorii psihologici şi sociali – moda, tradiţiile, cultura, instruirea, dorinţa de cunoaştere a persoanei.

În concluzie se poate afirma că fenomenul turistic evoluează sub influenţa unui complex de factori

a cărui forţă de influenţă variază în raport cu condiţiile de timp şi spaţiu, de formele concrete ale

circulaţiei turistice.

Deşi majoritatea factorilor analizaţi influenţează direct cererea turistică, nu trebuie de neglijat

factorii care condiţionează oferta, deoarece este clar că în absenţa componentelor ofertei (potenţial

natural-antropic), dezvoltarea turismului este limitată chiar şi în ţările dezvoltate.

Avînd în vedere aceste elemente, specialiştii în turism au definit funcţia turistică a unei zone sau

localităţi, ca indicator al dimensiunii relative a ofertei ce caracterizează gradul de dezvoltare turistică şi

de orientare a eforturilor investiţionale în domeniu.

Astfel, funcţia turistică este considerată că ar fi o variabilă dependentă de capacitatea

echipamentelor de cazare şi populaţiei avînd următoarea formă:

L*100

F(t) = , unde F(t) – funcţia turistică

P L - numărul de locuri de cazare

P - populaţia permanentă a localităţii.

Analizînd în continuare structura populaţiei, în deosebi a celei ocupate, în corelaţie cu activitatea

turistică se evidenţiază existenţa a două categorii de populaţie:

1. populaţia independentă de activitatea turistică (P0) şi ea este compusă din populaţia ce activează în

sectorul primar (P1) şi populaţia ce activează în sectorul secundar (P2).

15

P0 = P1 + P2

2. persoanele dependente de activitatea turistică (P3)

P = ∑P0

= P1

+ P2 F(t) = L*100 ,

P

3 P0 + P3

dar la rîndul său populaţia dependentă de activitatea turistică se modifică odată cu variaţia numărului de

locuri de cazare (L), conform relaţiei: P3 = k * L, utilizînd relaţia dată în funcţia turistică obţinem relaţia:

L*100

F(t) = , k – reprezintă un coeficient de corecţie ce ia valori de

P0 + k * L la 0 la 1 în raport cu numărul de locuri şi gradul

de valorificare a resurselor şi categoria de confort.

2.2. Tendinţe în dinamica şi structura turismului internaţional

Turismul internaţional reprezintă în opinia majorităţii specialiştilor componenta cea mai dinamic a

circulaţiei turistice. O asemenea evoluţie îşi are explicaţia pe deoparte în experienţa turistică acumulată,

iar pe de altă parte a conjuncturii mondiale favorabile.

Circulaţia turistică internaţională fiind foarte variată poate fi analizată din perspectiva evoluţiei şi

a distribuţiei teritoriale indicatorii de bază fiind:

1. încasări/cheltuieli din turismul internaţional;

2. sosiri/plecări de turişti.

Analizînd în dinamică aceşti doi indicatori s-a observat pe plan internaţional o dinamică mai

accentuată a încasărilor din turism. Acest lucru este condiţionat de faptul că aproape 50% din volumul

încasărilor înregistrate sunt datorate fenomenului inflaţionist. În ce priveşte perspectiva turismului

internaţional previziunile OMT au estimat o creştere mai lentă atît a sosirilor cît şi a încasărilor cu nişte

ritmuri medii anuale situate la 3,5 – 4 % pentru sosiri şi de 4,5 – 5 % pentru încasări. În aceste condiţii

sosirile de turişti la nivel mondial sînt estimate la 1006 mln în anul 2010 şi de 1561 mln în anul 2020, iar

încasările din turism la nivel internaţional vor ajunge la 1500 mlrd dolari în anul 2010 şi peste 2000 mlrd

dolari în 2020.

O caracteristică a circulaţiei turistice internaţionale este concentrarea puternică a activităţilor la

nivelul celor 2 continente: Europa şi America de Nord. O asemenea concentrare este argumentată de

puterea economică a statelor localizate pe aceste continente ce oferă locuitorilor posibilităţi mari de

călătorie, de faptul că ele deţin un imens şi valoros potenţial de atracţii şi nu în ultimul rînd de experienţa

turistică a acestor zone.

Concomitent cu analiza pe zone geografice cercetările dinamice şi structurii turismului

internaţional iau în calcul şi distribuţia turismului pe grupe de ţări asociate în dependenţă de:

16

1. nivelul lor de dezvoltare economică: ţări dezvoltate, ţări în dezvoltare şi ţări în tranziţie;

2. reunite în diverse organizaţii internaţionale: UE, CSI, NAFTA, OMT etc.

În ce priveşte locul lor în dependenţă de primul criteriu de structurare în circulaţia turistică se

poate afirma că:

- ţările dezvoltate deţin pînă la 57% din sosiri şi 65% din încasări;

- ţările în dezvoltare deţin 30% din sosiri şi 30% din încasări;

- ţările în tranziţie ocupă 13% din sosiri şi doar 5% din încasări.

Aceşti indicatori ne demonstrează legătura strînsă dintre circulaţia turistică şi creşterea economică

precum şi tendinţa de concentrare la nivel internaţional al fenomenului turistic. Pentru a realiza o imagine

completă a dinamicii turismului internaţional se cere realizarea unei analize pe ţări aparte în dependenţă

de potenţialul turistic şi de nivelul de dezvoltare economico-socială. În dependenţă de aceste condiţii

statele participante la circulaţia internaţională se împart în:

1. ţări receptoare, aici se includ ţările europene ce sunt recunoscute prin valoarea şi

diversitatea atracţiilor, dar şi prin tradiţii concrete de organizare a călătoriilor ca: Franţa, Spania, Italia,

Austria, Grecia, Turcia, Ungaria, Polonia şi Cehia; şi din afara continentului european ca: SUA, Mexicul,

China, Hong Kong.

2. ţări emitente, aici se includ state ca: Germania, Anglia, Japonia, Olanda, Canada,

Danemarca, Suedia.

Un statut contradictoriu îl are SUA, deoarece după raportul sosiri / plecări este o ţară emitentă, iar

după raportul încasări / cheltuieli este o ţară receptoare. În funcţie de mărimea cheltuielilor pe turist pe

plan internaţional statele au următoarea structură:

Tabelul. Topul destinaţiilor turistice după valoarea veniturilor

Venituri (bilioane dolari SUA) 2010 2011 2012

1.SUA 103,3 116,3 128,6

2.Spania 52,5 59,9 55,9

3.Franţa 46,6 53,8 53,7

4.China 45,8 48,5 50,0

5.Italia 38,8 43,0 41,2

6.Germania 34,7 38,8 38,1

7.Rusia 32,4 35,9 36,4

8.Australia 29,8 31,4 31,5

9.Macao (China) 27,8 27,8 -

10.Hong Kong (China) 22,2 27,1 31,7

Sursa: World Tourism Organization Tourism Highilights Ediţia 2012, p. 6.

2.3. Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice

Deşi în ultima perioadă se observă o tendinţă de creştere a dinamicii şi structuri circulaţiei

turistice, prin atragerea în circuit tot mai mare de state totuşi în turism ca şi în alte domenii de activitate se

observă prezenţa fenomenului de specializare. Astfel, specializarea în turism (exprimată de poziţia

17

dominantă a activităţii în structura economiei) este determinată de existenţa unei oferte atractive şi a unei

industrii turistice performante capabile să satisfacă la un nivel înalt cerinţele cererii externe. Anume

datorită procesului de specializare turismul internaţional poate fi exprimat prin totalitatea fluxurilor ce iau

naştere între ţările emiţătoare (bazin de cerere) şi cele receptoare (bazin de ofertă). Ca reprezentant al

bazinelor de cerere sunt de regulă ţările dezvoltate economic, iar cele de ofertă includ statele cu atracţii

turistice variate şi specifice.

Cercetările recente asupra cauzelor formării fluxului turistic au evidenţiat următoarele motive ale

călătoriilor internaţionale:

- oferta de vacanţe limitată a ţărilor emitente;

- inaccesibilitatea unor produse turistice, din cauza preţului mare sau valorificarea mai buna la export;

- absenţa unor produse turistice;

- cererea pentru produse turistice specifice.

Analiza circulaţiei turistice internaţionale a evidenţiat din punct de vedere al distribuţiei

geografice existenţa a două categorii de fluxuri:

1. flux turistic intraregional – adică în interiorul continentului. Astfel în Europa ca fluxuri de

dimensiuni relativ mari se evidenţiază cele orientate de la Nord la Sud. În prezent se observă o tendinţă de

conturare a fluxurilor de la Estul spre Vestul continentului.

2. flux turistic interregional – aici se includ: a) călătoriile europenilor spre America de Nord,

Asia de Est şi Pacific (turism de afaceri); b) călătoriile din America de Nord spre Europa şi Extremul

Orient (turism de afaceri şi vacanţe); c) călătoriile europenilor spre continentul african.

Deoarece, ansamblul fluxurilor turistice exprimă circulaţia turistică internaţională, cunoaşterea

conţinutului, dimensiunilor şi orientării acestora prezintă un rol deosebit pentru evaluarea importanţei

turismului în schimburile internaţionale. Ca urmare în teoria, dar şi în practica turistică s-au elaborat

anumite modele de cercetare a fluxurilor turistice pentru anumite perioade de timp ca:

1. Modelul preferinţei relative – oferă avantajul apelării la un volum redus de informaţie, uşor

accesibile. Referinţa relativă pentru turism, zonă sau destinaţie se obţine ca raport dintre numărul de

turişti al zonei X ce se îndreaptă spre centrul Y la numărul populaţiei rezidente a centrului X*100%:

nr. turiştilor X → Y

Pr = * 100%

nr. populaţiei rezidente a zonei X

nr. turiştilor X → Y

Pr = * 100%,

nr. turiştilor (total sau plecaţi) din zona X

se determină pentru fiecare destinaţie pe mai mulţi ani , se construiesc o serie de indicatori, iar cu ajutorul

trend-ului de pot face previziuni ale orientări fluxurilor turistice.

2. Modelul gravitaţional – experienţele au demonstrat că fluxul de turişti dintre două regiuni este direct

proporţional cu populaţia acestora şi invers proporţional cu distanţa dintre ele:

18

F ij = b*Pi * Pj , unde Fij – reprezintă fluxul de turişti

Da Pi şi Pj – reprezintă populaţia centrelor I şi J

D - distanţa dintre centre

b, a – coeficienţi ai cererii

Unui asemenea model, i se poate aplica Legea lui Reilly care afirmă: turiştii unii localităţi sunt

atraşi, pentru petrecerea vacanţei de două staţiuni A şi B, direct proporţional cu mărimea staţiunilor

(numărul locurilor de cazare) şi invers proporţional cu distanţa dintre localitate şi cele două staţiuni.

√S

Z = * r, unde Z - aria de atracţie

1 + √S S = PA/ PB – raportul dintre centre

r – distanţa dintre centre

Dacă centrele A şi B sunt egale din punct de vedere al mărimii, atunci aria de atracţie a centrelor

(S=1) va fi egală cu ½*r

3. Modelul diferenţelor de preţ şi distanţă.

19

Tema 3: Circulaţia turistică

3.1. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice

3.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice

3.1. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice

Activitatea turistică internă şi internaţională se caracterizează printr-o gamă largă de forme şi

aranjamente turistice, determinate de modalităţile specifice de satisfacere a nevoii de turism, de

particularităţile organizării călătoriei. Anume varietatea formelor şi aranjamentelor turistice consumate

într-o perioadă de timp şi formează circulaţia turistică într-o regiune.

În general, forma de turism, poate fi definită ca o modalitate de asociere/combinare a serviciilor

(transport, cazare, restauraţie agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum şi modul de

comercializare a acestuia. Delimitarea clară a conţinutului fiecărei forme de turism prezintă importanţă

pentru determinarea comportamentului vizitatorului (consumul şi cheltuielile efectuate), precum şi a

responsabilităţilor şi obligaţiile organizatorilor de prestaţii turistice.

Ţinînd cont de complexitatea fenomenului turistic contemporan, se poate de evidenţiat următoarele

criterii clasificare a formelor de turism:

1. După locul de provenienţa a turiştilor există:

a. Turism naţional. emiţător (pasiv, de trimitere) = import de turism,

b. Turism internaţional receptor (activ, de primire) = export de turism.

2. După modalitatea de comercializare a vacanţelor, există:

a. Turism organizat,

b. Turism neorganizat sau pe cont propriu (contractual),

c. Turism semiorganizat (mixt) – în această situaţie, o parte a serviciilor (cazare, restauraţie) sînt

determinate în prealabil, iar o altă parte sînt obţinute direct, pe măsura călătoriei (transport, agrement).

3. După gradul de mobilitate al turismului se practică:

a. Turism itinerant (circulaţie) – are un grad mare de mobilitate, şi programul cuprinde vizitarea mai

multor locuri, cu şederi scurte (1-2 zile), în acelaşi perimetru;

b. Turism de sejur – are un grad de mobilitate redus, şi presupune petrecerea vacanţei în acea localitate,

indiferent de durata acesteia. El cuprinde:

- turism de sejur scurt – cuprinde deplasările ocazionale (sarbătoare culturală, artist, sport) şi cele la sfîrşit

de săptămînă ;

- turism de sejur mediu – durata este de 12 – 15 zile ;

- turism de sejur lung – durata este de mai mare de 30 de zile, este specific turismului de tratament sau

persoanelor cu venituri mari şi disponibilitate mare de timp.

4. După modul manifestării cererii sau după sezonalitate:

20

a. turism continuu (permanent), organizat pe întreaga durată a anului calendaristic (turism cultural, de

afaceri, balnear, ş.a);

b. turism sezonier – legat de existenţa unor condiţii naturale sau evenimente (turismul de vară, turismul

de iarnă, de circumstanţă (diverse manifestări)).

5. După mijlocul de transport folosit:

a. Drumeţia, cuprinde deplasările pedestre în zone nepoluate, cu scop recreativ sau de îngrijire a sănătăţii

ca: excursii montane, vînătoare, pescuitul, ş.a;

b. Turism rutier;

c. Turism naval;

d. Turism aerian;

e. Turismul feroviar.

6. După motivaţia care generează călătoria se practică:

a. Turismul de odihnă şi de agrement;

b. Turismul religios, perelinaj;

c. Turismul balnear, tratament;

d. Turismul sportiv;

e. Turismul de reuniuni;

f. Turismul de afaceri, profesional;

g. Turismul ştiinţific;

h. Turismul cultural.

7. După caracteristicile social-economice ale cererii:

a. Turismul particular (privat) – persoane cu venit disponibil în creştere;

b. Turismul social (de masă) – persoane cu venituri disponibile în descreştere, studenţi, tineri, şomeri,

bătrîni. El presupune şi existenţa unor facilităţi cu reduceri de tarife, sponsorizări, acordarea de subvenţii,

ş.a.

Intensificarea circulaţiei turistice precum şi diversificarea formelor de turism creşte necesitatea de

informaţii pentru instituţiile cu putere de decizie din domeniu. În aceste condiţii apare problema găsirii

unor metode de observare capabile să asigure o bună cercetare a activităţii turistice. Evaluarea corectă şi

cît mai completă la nivelul ţărilor a activităţii turistice trebuie să presupună:

1. consens asupra conţinutului conceptului;

2. caracterul simplu şi unitar al metodelor de observare;

3. un sistem de indicatori unic şi eficient.

Aceste cerinţe au fost îndeplinite în mare parte de recomandările statistice ale OMT de la Ottawa în

1991. În prezent pentru culegerea informaţiilor necesare, în scopul măsurării fenomenului turistic se

evidenţiază 2 instrumente de bază:

- observaţiile directe: recensămîntul şi inventarierea;

21

- observaţiile parţiale: sondajele. Ele sunt realizate pe anumite eşantioane, aplicate în anumite locuri

cheie, ca: frontiera, unităţile de cazare, parcurile de agrement, ş.a.

Cu ajutorul acestor instrumente se obţin informaţii cantitative şi calitative, ce permit alcătuirea unor

statistice ale turismului, care sunt utilizate pentru fundamentarea deciziilor şi politicilor macroeconomice

în domeniu.

Dintre acestea cele mai răspîndite sunt:

1. Statisticile sosirilor sau plecărilor la frontieră. Ca metodă de măsurare a circulaţiei turistice este

utilizată pe scară largă la statistica turismului internaţional. Ea furnizează informaţii cu privire la:

- numărul intrărilor şi ieşirilor;

- ţara de origine a turistului;

- durata şederii şi scopul vizitei;

- mijlocul de transport folosit;

- mărimea veniturilor deţinute.

Varietatea informaţiilor obţinute depinde direct de complexitatea formalităţilor la punctele de

frontier. Dacă ele sânt complicate, atunci volumul de informaţii creşte, dar se creează anumite

incomodităţi pentru circulaţia turistică. Dacă ele sânt simple se stimulează fluxul de vizitatori, dar

informaţiile obţinute sînt reduse. Tendinţele de simplificare sau renunţare la aceste formalităţi limitează

posibilitatea utilizării metodei date. În astfel de cazuri informaţiile se pot obţine cu ajutorul unor mijloace

tehnice ca înregistrările video.

2. Statisticile mijloacelor de găzduire. O metodă mai eficient şi mai uşor de aplicat, deoarece

informaţiile sânt mai complete şi mai diversificate, ele referindu-se la:

a) cerere:

- internaţională sau naţională;

- clienţi sau înnoptări pe intervale de timp, destinaţii sau naţionalităţi, categorii socio-profesionale.

b) ofertă:

- capacitatea echipamentelor, ca camere sau locuri pe lună (sezonalitate), pe zone (localizare), pe

categorii de confort;

- forţa de muncă, ca salariaţii sau alte categorii de persoane.

c) dimensiunile fenomenului turistic şi impactul său economic.

Culegerea datelor poate fi realizată prin:

1. analiza documentelor hoteliere standard:

- fişa de anunţare a sosirii sau plecării;

- situaţia zilnică sau lunară a ocupării camerelor;

- fişa de cont a fiecărui client, ş.a.

2. completarea acestor fişe cu informaţii suplimentare obţinute direct de la client cu privire la

aprecierea calităţii serviciilor.

22

Deşi această metodă are multe avantaje, totuşi are şi unele inconveniente legate în principiu de

înregistrarea incompletă, deoarece sânt omise alte forme de cazare ca: rudele, prietenii, spaţiile

neamenajate ş.a.

3. Statistici ale instituţiilor financiar-bancare. Permit posibilitatea determinării încasărilor şi plăţilor

pentru călătoriile turistice pe ansamblu şi pe structură: cazare, restauraţie, transport, ş.a., atît pentru

turismul inter cît şi pentru cel internaţional. Pe baza acestor informaţii se pot face anumite analize

calitative asupra turismului:

a) încasări sau cheltuieli în medie pe turist;

b) încasări sau cheltuieli în medie pe zi-turist;

c) locul turismului în consumul populaţiei.

4. Statisticile mijloacelor de transport proprii turismului.

5. Statisticile asupra altor echipamente şi activităţi ca rezervaţii, parcuri de agrement, muzee, case

de cultură, ş.a.

6. Statistici de tip recensământ economic.

7. Anchete sau sondaje asupra gospodăriilor şi persoanelor, care permit determinarea următorilor

indicatori:

- caracteristicile socio-profesionale ale clientului;

- motivaţia şi comportamentul;

- satisfacţia şi bugetul de vacanţă.

3.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice

Indicatorii turismului redau într-o expresie matematică informaţie cu privire la diferite aspecte ale

activităţii turistice. În corelaţie cu latura activităţii pe care o reflectă, indicatorii sânt foarte variaţi:

- direcţi – rezultaţi nemijlocit din sursele de înregistrare;

- indirecţi – prin prelucrarea unor anumite tipuri de informaţii, care pot fi: simpli sau agregaţi;

cantitativi sau valorici; principali sau derivaţi.

Astfel, sistemul de indicatori ai turismului sânt:

1. indicatori ai cererii reale şi potenţiale;

2. indicatori ai ofertei (baza tehnico-material, forţa de muncă);

3. indicatori ai relaţiei cerere-ofertă (capacitatea pieţei, gradul de ocupare al camerelor);

4. indicatori ce reflectă rezultatele economice şi sociale.

Un loc aparte în structura sistemului de indicatori ai turismului revine celor referitori la circulaţia

turistică, deoarece ei exprimă atît cererea reală şi potenţială cît şi relaţia dintre cerere şi ofertă. Ei pot fi:

23

1. Numărul turiştilor (NT) este un indicator fizic, cantitativ şi poate lua forma:

a) sosiri sau plecări de turişti obţinuţi din înregistrările la frontieră;

b) persoane cazate obţinut din statisticile mijloacelor de găzduire;

c) participarea la acţiuni turistice, turişti şi excursionişti obţinut din centralizarea activităţii agenţiilor de

voiaj. El se determină pentru întreaga activitate şi pentru fiecare din componentele sale, se detaliază pe

zone, motivaţii, mijloace de transport, perioadă de timp.

2. Numărul de înnoptări (zile-turist), (NZT). El se calculează ca sumă a produselor între numărul

de turişti şi durata activităţii turistice exprimată în zile. De regulă se obţine prin cumularea informaţiilor

statistice din unităţile hoteliere.

(NZT) = ∑ NT(i) * NZ(i) , NT(i) - numărul de turişti;

NZ(i) – numărul de zile.

Se determină pe zone, motivaţii, perioade de timp pentru întreaga activitate sau pentru fiecare dintre

componentele activităţii turistice.

3. Durata medie a sejurului (Sj).

Reprezintă numărul mediu de zile de şedere a turiştilor într-o anumită zonă, ţară, staţiune şi este

rezultatul raportului între numărul înnoptărilor şi cel al turiştilor.

Sj = NZT

NT

Se determină pe categorii de turişti, zone geografice, forme de turism ş.a. El exprimă într-o măsură

subiectivă şi calitatea activităţii turistice deoarece un serviciu calitativ prelungeşte şederea turistului într-

un anumit loc.

4. Densitatea circulaţiei turistice (DT).

Ne oferă informaţii cu privire la gradul de solicitare a zonelor şi indirect asupra măsurilor ce trebuie

luate pentru a asigura satisfacerea nevoilor turiştilor fără a dăuna mediului şi activităţii populaţiei

rezidente, se calculează ca raport dintre numărul sosirilor de turişti într-o zonă fie la populaţia rezidenţă

fie la suprafaţa zonei respective.

DT = Numărul sosirilor de turişti în ţară (NT)

Populaţia rezident a ţării (P)

DT = Numărul sosirilor de turişti în ţară (NT)

Suprafaţa în km2

a ţării (S)

5. Preferinţa relativă pentru turism (Pr).

nr. turiştilor X → Y

Pr = * 100%

nr. populaţiei rezidente a zonei X

nr. turiştilor X → Y

Pr = * 100%,

nr. turiştilor (total sau plecaţi) din zona X

24

6. Volumul încasărilor/cheltuielilor din turism (Vî/Vch).

Poate fi determinat global pentru întreaga activitate sau separat pe categorii de activităţi (turism

intern sau internaţional). Prin combinarea acestui indicator valoric cu indicatori fizici (NT, NZT) se

determină o altă categorie de indicatori ca:

a) încasări/cheltuieli medii pe turist.

Vî/Vch(T) = Vî/Vch , Vî/Vch - volumul încasărilor sau cheltuielilor

NT NT - numărul de turişti

b) încasări/cheltuieli medii pe zi-turist.

Vî/Vch(ZT) = Vî/Vch , Vî/Vch - volumul încasărilor sau cheltuielilor

NZT NZT - numărul mediu de zile-turist

25

Tema 4: Organizarea activităţii turistice

4.1. Structuri organizatorice în turism

4.2. Rolul statului în turism

4.3. Organisme internaţionale din turism

4.1. Structuri organizatorice în turism

Component esenţial al managementului, organizarea este definită ca ansamblul de măsuri, forme,

metode şi tehnici, cu caracter social-economic şi tehnico-organizatoric, destinate realizării unui scop

bine definit. Deci, ea, presupune un proces de ordonare a componentelor unui domeniu de activitate,

precum şi stabilirea unor relaţii între aceste componente, astfel încît să asigure o funcţionare optimă a

întregului proces. Adoptată la sfera turismului, organizarea urmăreşte, în primul rînd, sincronizarea şi

corelarea acestui domeniu cu celelalte ramuri ale economiei, integrarea turismului în sistemul funcţional

unitar al economiei, în strategia globală a dezvoltării naţiunii.

Diversitatea activităţilor componente ale industriei turismului se reflectă în varietatea celor

implicaţi în organizarea şi derularea reală a călătoriilor. Aceştia pot fi din sectorul public sau privat,

societăţi comerciale sau asociaţii profesionale, organisme cu arie de activitate locală, regională, naţională

sau internaţională.

Ţinînd cont de aceste particularităţi, în organizarea activităţii turistice pot fi identificate următoarele

organizaţii:

1. Organizaţii sectoriale: specializate pe verigi de lanţuri de distribuţie a produsului turistic, ca:

hoteluri, transport, agenţii de turism, centre de formare profesională, birouri de promovare, ş.a.

2. Organizaţii pe destinaţii: adică pe staţiuni, zone geografice sau administrativ-teritoriale. Ele au ca

obiectiv încurajarea cooperării între diferite societăţi de turism şi coordonarea activităţii într-un anumit

spaţiu, precum şi acţiuni comune de promovare.

3. Organizaţii ale turismului ca un tot întreg, prezente pe plan naţional sau la scară mondială, avînd

atribuţii în studierea şi previzionarea fenomenului turistic în elaborarea strategiilor şi politicilor în

domeniu.

Între aceste organisme există atît relaţii de cooperare, dar şi de subordonare, de asemenea nu de

puţine ori aria lor de activitate se intersectează. În aceste condiţii, se poate vorbi, de existenţa unui sistem

de organizare a activităţii turistice, structurat pe 3 nivele:

Figura. Organizarea de ansamblu a turismului

Organizaţiile centrale/coordonatoare

Organizaţiile locale

Organizaţii sectoriale (transport)

Organizaţii sectoriale (restauraţie)

Organizaţii sectoriale (hotel)

Organizaţii sectoriale (agrement)

26

Acest model de organizare este adaptabil pentru condiţiile fiecărei ţări, variind astfel numărul de

sisteme de conducere, existenţa celor 3 trepte sau a numai 2 trepte, atribuţiile fiecărei verigi şi relaţiile

dintre ele.

Organizaţiile centrale/coordonatoare. Astfel, în majoritatea statelor, activitatea turistică este

coordonată pe plan naţional de un organism central, cu atribuţii mai largi sau mai restrînse în domeniu, în

funcţie de dezvoltarea turismului, de experienţa acumulată, de modul de structurare a economiei. Aceste

organisme centrale, în opinia mai multor autori, pot avea următoarele forme:

a. Minister de sine stătător sau Departament public, Direcţie sau Directorat; Secretariat în cadrul unor

Ministere mai complexe (Anglia, Franţa, Spania, Italia);

b. Comisie sau comisariat (Belgia);

c. Oficiul Guvernamental (Grecia, Maroc);

d. Organizaţii semi-guvernamentale, cu atribuţii mai restrînse (Elveţia, Danemarca, Norvegia).

În R. Moldova, politica de stat în domeniul turismului este promovată de Agenţia Turismului, care

reglementează activitatea turistică în stat prin intermediul Legii R. Moldova cu privire la organizarea şi

desfăşurarea activităţii turistice.

Indiferent de forma administrativă, aceste organisme reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai

mică, statul şi au rolul de:

1. Coordonare a activităţii turistice pe plan naţional;

2. Elaborarea strategiei de dezvoltare a turismului;

3. De îndrumare şi control a agenţilor economici din turism;

4. Promovare a turismului pe plan intern şi internaţional;

5. Formarea profesională;

6. Reprezentare în organismele internaţionale.

Organismele locale sau de nivel regional – sînt considerate tot ca nişte reprezentanţi ai

administraţiilor publice centrale, care beneficiază de o structură independentă, uneori în trepte (regională,

raională, comună, sate, ş.a.), dispun de autonomie funcţională, au bugete proprii şi atribuţii în

coordonarea activităţii, dar mai ales în promovarea turismului din zonele respective.

Organismele sectoriale – sunt cele mai numeroase şi îmbracă adesea, forma societăţilor

comerciale, pot fi însă şi asociaţii profesionale sau organisme cu orientări sociale. Tipologia lor este

foarte diversă, depinzînd de activitatea pe care o desfăşoară. Ele putînd acţiona independent sau se pot

asocia fie la nivel local, regional, naţional sau chiar internaţional, ele fiind prestatorii nemijlociţi de

servicii, producători direcţi de vacanţe, fapt pentru care sunt consideraţi veriga de bază în structura

organizării turismului, aflîndu-se într-o relaţie de subordonare cu organizaţiile centrale şi locale.

Specificul activităţii turistice, exprimat de prezenţa în proporţii mari a muncii vii, de necesitatea

adaptării vacanţelor la gusturile şi preferinţele individuale ale clienţilor, imprimă activităţii turistice un

27

caracter artizanal, drept urmare piaţa turistică este dominată de întreprinderi mici şi mijlocii. Dar, şi în

turism, ca în oricare alt domeniu, concurenţa este foarte mare, iar întreprinderile mici sunt cele mai

vulnerabile, motiv pentru care începînd cu anul 1980 se observă tendinţa de integrare, de concentrare pe

diferite domenii ale activităţii turistice.

În prezent se pot evidenţia următoarele forme de integrare:

1. Grupuri cu obiect limitat de activitate. Reprezintă nişte asociaţii voluntare de societăţi sau organizaţii

cu scop nelucrativ, avînd ca obiectiv principal promovarea propriilor interese pe o piaţă în relaţii cu

administraţiile publice sau alţi parteneri. Membrii acestor grupuri îşi păstrează autonomia de decizie şi

financiară şi include 3 categorii de forme de asociere:

a. Lanţuri voluntare – asociaţii voluntare de societăţi sau organizaţii cu scop nonlucrativ, avînd ca

obiectiv principal promovarea propriilor interese pe piaţă, în relaţii cu administraţiile publice sau cu alţi

parteneri, cu toate acestea păstrîndu-şi independenţa.

b. Lanţurile francizate/Franciza.

c. Asociaţiile profesionale/sindicatele – organizaţiile cu scop nonlucrativ, realizate pe diverse domenii

ale activităţii turistice, urmărind cu prioritate promovarea intereselor specifice grupului şi pot fi

organizate pe diferite nivele de reprezentare ca: local, regional, naţional sau internaţional.

2. Concentrarea sau integrarea propriu-zisă – o modalitate de creştere a dimensiunilor întreprinderii

manifestată fie prin extinderea activităţii în alte domenii, fie prin cumpărarea societăţilor mai mici de

către societăţile mai mari. Membrii acestora nu dispun de independenţă juridică şi financiară, iar

obiectivul lor principal este de a promova o strategie comercială comună şi obţinerea unor rezultate

economico-financiare în creştere. Concentrarea propriu-zisă se manifestă sub 3 forme:

a. Concentrarea orizontală/lanţurile integrate – se realizează între întreprinderile care activează în

acelaşi stadiu al procesului de producţie sau pe aceeaşi treaptă a lanţului de distribuţie şi comercializare.

Întreprinderile sunt controlate printr-un centru de decizie unic, oferă un produs omogen, comercializat sub

aceeaşi marcă. Posedă o strategie de dezvoltare comună.

b. Concentrarea verticală – uneşte acele întreprinderi, care activează în diferite stadii ale producţiei

turistice sau pe diferite trepte ale lanţului de distribuţie şi comercializare. O unitate hotelieră dispune de

propriile agenţii de turism sau transport.

c. Conglomerat – se realizează între întreprinderile a căror activitate nu este nici înrudită şi nici

complementară, dar co obiective comune.

4.2. Rolul statului în turism

Turismul reprezintă o componentă importantă a economiei naţionale, deoarece stimulează direct

creşterea economico-socială. În aceste condiţii, statul este direct interesat în dezvoltarea turismului.

28

Astfel, imaginea unei ţări se confundă cu imaginea acesteia, în calitate de destinaţie turistică, de

aceea statul este primul organ interesat în a construi în jurul industriei turistice un mediu atractiv, nu

numai pentru turişti dar şi pentru investitori şi parteneri politici şi comerciali.

Rolul statului în turism, trebuie apreciat în funcţie de posibilitatea sa de a obţine, prelucra şi a utiliza

informaţiile referitoare la componentele meţionate şi de a le integra în strategia de dezvoltare a economiei

în ansamblu. Statului în revine şi funcţia de finanţator şi principal investitor în infrastructura turistică, şi

uneori chiar în infrastructura meteriilor care valorifică patrimoniul turistic naţional.

Astfel, avînd în vedere complexitatea fenomenului turistic şi multitudinea interdependenţelor sale pe

plan economic şi social, rolul statului se concretizează în:

1. Stimularea dezvoltării turismului, ce are ca obiectiv creşterea şi diversificarea ofertei (creşterea

atractivităţii şi reducerea exportului de turişti), precum şi stimularea producţiei şi a cererii turistice. Pentru

a satisface şi cererea turistică internă, dar şi pentru a stimula exporturile de turism este necesară

constituirea unei oferte turistice proprii atractive, accesibile, moderne şi competitive. Aceste cerinţe

presupun cheltuieli şi investiţii substanţiale, în special în domeniul infrastructurii. Subvenţionarea de

către stat a unor obiective turistice de mare amploare, politica fiscală şi de credite adoptată în favoarea

investiţiilor mici şi mijlocii, accentuează rolul statului ca stimulator al industriei turistice.

2. Coordonare, supraveghere şi control, se caracterizează prin elaborarea reglementărilor specifice

pentru asigurarea unui cadru optim de activitate, culegerea, prelucrarea şi difuzarea informaţiei către

consumatori şi agenţii economici din turism. Elaborarea unor reglementări privind preţurile şi tarifele

practicate ofertanţii industriei turistice, metodologia determinării claselor calitative pentru hoteluri şi

mijloace de transport şi chiar ale activităţii tour-operatorilor şi agenţiilor de voiaj, reprezintă o implicare

şi mai pronunţată a statului în trasarea coordonatelor de dezvoltare a turismului.

Impactul major previzibil, dar şi imprevizibil de implementare a turismului în economia naţională a

făcut necesară antrenarea statului prin diferite căi în trasarea unei politici coerente în domeniul turismului.

Criza energetică şi criza economică a anilor 1970 au demonstrat fragilitatea industriei turistice, care

a avut de suferit, în special ţările în curs de dezvoltare.

În ţările cu o pronunţată specializare în turism, în care creşterea economică era condiţionată de

situaţia sectorului turistic, dependenţa acestuia de importurile de completare, pe de o parte şi dependenţa

balanţei de plăţi de exportul de turism, ca avînd cea mai ridicată pondere în exporturile acestor ţări, pe de

altă parte, au dus pe fondul crizei energetice la cea mai spectaculoasă prăbuşire economică. Această

experienţă, la care s-au mai adăugat pericolul pe care îl reprezintă industria turistică pentru mediul

înconjurător au alarmat statele asupra necesităţii de integrare a strategiei turismului în strategia economică

de ansamblu a ţării.

Natura imprevizibilă a turismului pe plan internaţional, vulnerabilitatea sa faţă de evenimentele

politice, calamităţi naturale, conflicte sociale, influenţe de natură psihologică, care scapă controlul şi care

de cele mai multe ori nu pot fi anticipate, au determinat multe state să-şi îndrepte eforturile spre o mai

29

strînsă conlucrare înternaţională, care au intensificat rolul statului în domeniul procesului de coordonare,

supraveghere şi control al activităţii turistice.

3. Funcţia de producător, ce se caracterizează prin dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii,

organizarea şi menţinerea în stare funcţională a unor servicii publice (salubritatea teritoriului, servicii de

asigurare cu apă, căldură, canalizare), participă nemijlocit la crearea de produse ca proprietar sau

coproprietar al unor echipamente turistice (hotel, agrement, ş.a.).

4. Funcţia de promovare. Unele state şi-au asumat rolul de a face unele investiţii în propaganda

turistică externă şi internă. Statul poate aloca fonduri pentru activitatea de cercetare şi de elaborare a

strategiei de marketing pentru a sprijini agenţii economici. Obiectivul urmărit în cadrul strategiei de

marketing este de a reţine cererea internă pentru turism pentru a micşora consumul extern şi a mări

consumul intern prin mărirewa numărului de vizitatori din străinătate. De la o ţară la alta, există o mare

diversitate de modalităţi prin care statul îşi concretizează implicarea promoţională, fie prin antrenarea

unor parteneri din industria turistică sau alte instituţii private în finanţarea bugetului de marketing al

industriei turistice.

În Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, M. Britanie, Canada, Austria, ş.a. sectorul consultanţei în

turism este deosebit de dezvoltat, fiind o sursă de venit şi datorită reputaţiei internaţionale pe care şi-a

cîştigat-o pe piaţa mondială a serviciilor de consultanţă.

De obicei acţiunea de promovare turistică este încredinţată unui organism guvernamental, care

colaborează cu firmele din turism, în acest sens.

4.3. Organisme internaţionale din turism

Amploarea deosebită a călătoriilor internaţionale şi creşterea rolului turismului în economia

mondială au favorizat crearea unor organisme specializate la nivel internaţional şi/sau includerea unor

probleme ale turismului în activitatea organizaţiilor internaţionale deja existente. Potrivit datelor OMT în

lume există cca 80 de organisme internaţionale în competenţele cărora se includ anumite probleme

specifice turismului. Ele au o structură foarte diversă în ceea ce priveşte conţinutul activităţii, caracterul şi

modul de organizare, aria teritorială de activitate.

Astfel ele pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:

1. După caracterul sau nivelul de reprezentare:

a. organisme guvernamentale;

b.organisme neguvernamentale.

2. După aria teritorială de activitate:

a. organisme globale/internaţionale;

b.organisme regionale.

3. După conţinutul activităţii:

a. organisme general/universale cu atribuţii în toate domeniile;

30

b.organisme specializate, concentrate pe o anumită problemă.

4. După modul de organizare-funcţionare:

a. organisme deschise sau închise;

b. organisme publice sau private.

În prezent instituţia principală de reglementare a turismului la nivel internaţional este Organizaţia

Mondială a Turismului, care este un organism interguvernamental, deschis cu atribuţii universale. A fost

fondată în 1970 la Adunarea Generală a ONU şi s-a format prin transformarea în organism guvernamental

a Uniunii Internaţionale a Organismelor Oficiale din Turism (U.I.O.O.T.), ceea ce îi oferă statutul de

continuator al acestuia. Funcţionarea efectivă a OMT a început din 1975, în urma întrunirii ONU de la

Madrid, Spania.

OMT are următoarea structură:

1. Membri ordinari – în prezent cca 138 de state, care au rectificat statutul şi au aderat pe parcurs.

2. Membri afiliaţi – cca 390 de organisme neguvernamentale, naţionale, publice şi private.

OMT funcţionează datorită următoarelor organisme de lucru:

a. Secretariatul General – numărul corespunde cu numărul statelor membre;

b. Adunarea Generală, care se întruneşte într-o şedinţă ordinară la fiecare 2 ani;

c. Consiliul executiv;

d. Comitetele regionale;

e. Comitetul membrilor afiliaţi;

f. Comisii şi comitete specializate, fiecare beneficiind de o organizare proprie.

Activînd ca o instituţie internaţională în domeniul turismului, OMT îşi propune atingerea

următoarelor obiective:

1. Promovarea şi dezvoltarea turismului în scopul progresului şi prosperităţilor statelor membre;

2. Încurajarea şi stimularea consultării şi cooperării între statele membre;

3. Colectarea, prelucrarea şi difuzarea informaţiilor cu privire la turismul intern şi internaţional;

4. Elaborarea de studii privind evoluţia turismului;

5. Organizarea de seminare, conferinţe internaţionale specializate;

6. Acordarea de consultanţă şi asistenţă tehnică.

Pe lîngă OMT la nivel internaţional mai pot fi identificate următoarele organizaţii cu un anumit rol

în turism:

- Acordul de cooperare turistică multilaterale a ţărilor balcanice: Bulgaria, Grecia, Turcia,

România, este o organizaţie guvernamentală;

- Organizaţii neguvernamentale:

a. Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj – specializată în comercializarea vacanţelor

şi negocierea serviciilor respective.

b. Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor din Turism;

31

c. Federaţia Mondială a Bucătarilor şi Cofetarilor;

d. Asociaţia Internaţională a Hotelurilor;

e. Biroul Internaţional de Turism Social.

- Alte organizaţii internaţionale pentru care turismul este o activitate suplimentară:

a. Organizaţia Mondială a Sănătăţii;

b. Banca Internaţională pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare;

c. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică,

d. Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Aerieni.

Pentru buna funcţionare în domeniul turismului la nivel internaţional s-au format anumite relaţii

cooperare economică internaţională între participanţii la activitatea turistică. Cooperarea economică

internaţională reprezintă nişte relaţii bi- sau multilaterale dintre state şi agenţii economici ce vizează

realizarea prin eforturi comune şi pe baze contractuale a unor activităţi complexe eşalonate în timp în

scopul obţinerii unor rezultate comune.

Cooperarea are la bază următoarele trăsături:

- poate fi bi- sau multilaterală în funcţie de numărul partenerilor;

- se desfăşoară la nivel macroeconomic (state) şi microeconomic (agenţi economici);

- presupune unirea eforturilor materiale, umane, financiare, tehnice;

- este o relaţie reglementată strict pe bază de contract;

- are un conţinut complex şi multilateral.

Cooperarea la nivel internaţional în domeniul turismului se realizează prin următoarele modalităţi

specifice ca: licenţierea, adică producţie sau servicii turistice sub licenţă; franciza/distribuţia sub

franciză; investiţiile străine directe; cooperarea tehnico-ştiinţifică; formarea şi pregătirea profesională a

forţei de muncă în domeniu.

32

Tema 5: Conţinutul şi caracteristicile pieţii turistice

5.1. Cererea şi consumul turistic

5.2. Oferta şi producţia turistică. Tendinţele actuale pe piaţa turistică

5.1. Cererea şi consumul turistic

Piaţa turistică are o serie de trăsături comune, atît cu piaţa bunurilor materiale cît şi cu cea a

serviciilor, dar şi alte caracteristici proprii ce depind de specificul acestui domeniu.

Piaţa turistică – sfera de confruntare dintre oferta turistică, expresie a nevoilor, ce formează

totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl constituie produsele turistice, la un anumit nivel de tarif, într-o

perioadă de timp dată şi într-un spaţiu geografic strict delimitat.

În prezent pieţii turistice îi sunt caracteristice următoarele trăsături specifice:

1. Complexitatea pieţii. Deoarece produsul turistic are un conţinut aparte, format din bunuri

materiale (elemente tangibile) şi servicii (elemente intangibile), se poate spune că piaţa turistică se

situează în sfera de conexiune a pieţii bunurilor cu cea a serviciilor, luînd particularităţile specifice ale

acestora. La rîndul lor, fiecare din cele 2 componente ale produsului turistic are o structură complexă, o

varietate de forme de manifestare (clasificări şi forme diferite, care pot fi combinate diferit).

2. Are un caracter fragmentat/artizanal. Varietatea formelor de concretizare, asociere a

elementelor produsului turistic, precum şi diversitatea nevoilor şi dorinţelor consumatorului, determină

existenţa unor multiple forme de turism, segmente, subpieţe, care oferă pieţei turistice, în general, un

caracter fragmentat, artizanal al activităţilor.

3. Existenţa unei concurenţe imperfecte. Caracterul limitat al informării clienţilor, imposibilitatea

cunoaşterii în detaliu al produselor pe piaţă, limitează intrarea în această ramură şi libera circulaţie a

capitalului. În aceste condiţii fiecare producător formează un mic monopol în domeniu, determinînd

apariţia unor forme specifice ale concurenţei imperfecte. Acest lucru şi argumentează necesitatea

intervenţiei statului în domeniul turismului.

4. Elasticitate şi dinamism la variaţiile macromediului, care a influenţat şi determină, pînă în

prezent, în mod direct evoluţia pieţei turistice (progres, timp liber, motivaţii, forme, climat politic,

legislaţie, ş.a.).

5. Mobilitatea pieţei turistice. Pentru finalizarea actului de vînzare-cumpărare a produsului turistic,

cererea se deplasează spre locul formării ofertei turistice. În acest caz se spune că, pe piaţa turistică, locul

ofertei coincide cu cel al consumului, dar nu şi cu cel de formare a ofertei.

6. Concentrare în timp şi spaţiu. Se manifestă prin faptul că amploarea activităţilor şi volumul

tranzacţiilor, diferă de la o perioadă la alta şi de la o zonă la alta, ceea ce duce la crearea unor situaţii

nefavorabile asupra utilizării capacităţilor de producţie şi a rezultatelor economice. Efectele concentrării

activităţii sunt mult mai mari decît pe alte pieţe şi foarte greu de anticipat.

33

Ca parte componentă a pieţei turistice, cererea este expresia unei nevoi determinate de anatomia omului şi

condiţiile existenţei sale sociale, de aspiraţiile către anumite locuri, susţinute de posibilitatea de

cumpărare, dar şi de voinţa de achiziţionare a lucrurilor respective.

Ţinînd cont de aceste elemente cererea a fost definită ca:

Cererea – ansamblul persoanelor care se deplasează periodic şi temporar, în afara reşedinţei obişnuite,

pentru alte motive decît pentru a munci sau a presta o activitate remunerată.

Consumul turistic, o altă categorie a pieţei turistice reprezintă o expresie efectivă a cererii turistice,

reprezentat de ansamblul cheltuielilor făcute de subiecţii cererii pentru cumpărarea de bunuri şi servicii

cu motivaţie turistică. Deci, el este rezultatul interacţiunii cererii şi ofertei turistice.

Consumul turistic are o sferă de cuprindere mult mai mare decît cererea, dar mai mică decît oferta, ceea

ce se observă în figura ce urmează.

Figura. Raporturile dintre consum, cerere, ofertă, producţie

1. Consumul = Producţia,

2. Consumul > Cererea: => include autoconsumul (vizite la rude şi prieteni) şi consumurile turistice

subvenţionate (pensionari, studenţi, sindicate).

Consum = Cererea + Autoconsum + Consum turistic subvenţionat.

3. Consumul < Oferta turistică:

Din punct de vedere al conţinutului, cererea se formează la locul de reşedinţă al turistului (ţara de

origine), fiind determinată de caracteristicile economico-sociale ale zonei respective şi migrează spre

locul ofertei, în timp ce consumul se formează în cadrul bazinului (zonei) ofertei şi depinde, în egală

măsură, de particularităţile ofertei şi cererii.

Necătînd la aceste diferenţieri, totuşi, cererea şi consumul turistic au o serie de trăsături comune ca:

1. Dinamism accentuat. Ele evoluează sub influenţa unei multitudini de factori de natură

economică, socială, demografică, psihologică, politică, ş.a. ei influenţează mărimea şi structura cererii,

dimensiunile şi tendinţele consumului, exprimat prin intermediul circulaţiei turistice.

Ofertă

Producţie

Consum

Cerere

34

Figura. Structura cererii şi mecanismul acţiunii factorilor de influenţă

2. Complexitatea şi eterogenitatea. Se referă la diversitatea mare de forme de exprimare, ca rezultat

al variaţiei segmentelor de consumatori, cît şi complexitatea ofertei.

3. Dependenţa de motivaţie, care este influenţată de ocupaţie, educaţie, vîrstă, personalitate, ş.a.

cercetarea impactului personalităţii asupra deciziei de cumpărare şi comportamentul de consum turistic au

permis evidenţierea de către specialişti a 5 tipuri psihologice de turişti:

a. Turişti psihocentrici – concentraţi pe probleme personale, adesea neliniştiţi, temători, căutînd

securitatea, preferă vacanţele în staţiuni cunoscute, familiare situate mai aproape de reşedinţă. Ei solicită

aranjamente organizate, care le oferă o siguranţă mai mare.

b. Turişti cvasipsihocentrici.

c. Turişti mediocentrici.

d. Turişti cvasialocentrici.

e. Turişti alocentrici – încrezători în forţele proprii, dispuşi să încerce noi vacanţe, caut varietate,

aventură. Din acest motiv ei vor călători mai mult individual la distanţe relativ mari, solicitînd o gamă

largă de servicii, în afara celor cuprinse în pachetul turistic.

PO

PU

LA

ŢIE

Hotel

Venitul

gospodăriilor

Alte forme de turism

Turism de odihnă

Timp liber

pentru turism

Grupe de

vîrstă

Eforturi

promoţionale

Categorii

socio-

profesionale

Preţ

Progres tehnic

Mijloc de

transport

Ofertă

Alte forme ale turismului

colectiv

Tabere

Individual

Colectiv

Preţ

Circuite

Educaţie

Cluburi, sate de vacanţă

Camping-Caravaning

Turism/Transport aerian

Reşedinţă secundară

Turism/Transport naval

Turism de sejur scurt

Turism/Transport rutier

Turism/Transport feroviar

Venituri

pentru

turism

Forme

de

turism

Turism cultural

Turism de sejur lung

Turism sportiv

Modă

Gusturi,

motivaţii

35

Astfel, relaţia dintre personalitatea individuală şi opţiunea pentru vacanţă şi distanţă a turistului se

poate prezenta astfel:

Nr. turişti

C D

B E

A F

Distanţa Psihocentrici Cvasipsihocentrici Mediocentrici Cvasialocentrici Alocentrici

Pe măsură ce captă mai multă experienţă în domeniu, turiştii psihocentrici, tind să se transforme, în

privinţa opţiunilor pentru vacanţă, în turişti alocentrici.

4. Concentrare, care poate fi:

- În spaţiu, influenţează formarea şi manifestarea fluxurilor turistice;

- În motivaţie, formele de turism;

- În timp, ce oferă activităţii turistice un caracter sezonier. Aceste variaţii sezoniere au la bază 2 tipuri

de factori: factori naturali și factori economico-organizatorici (concedii, an şcolar, obiceiuri, ş.a.).

În dependenţă de prezenţa acestor factori, în zonele cu o climă temperat-continentală au fost identificate

următoarele forme de variaţii sezoniere:

► Activitate concentrată într-o singură perioadă (sezon) – ea se manifestă de obicei pentru zonele de

litoral, perioada de activitate fiind determinată de către specialişti în intervalul dintre lunile mai –

septembrie. Manifestarea activităţii sezoniere cu o singură perioadă sau sezon este reprezentată astfel:

Frecvenţa sosirilor (%)

Maxim (sezon)

Postsezon

Extrasezon

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Perioada

36

► Activitate concentrată pe două sezoane – de obicei sînt estimate pe intervale dintre lunile mai –

septembrie şi decembrie – martie (staţiuni turistice de munte). Grafic se prezintă astfel:

Frecvenţa sosirilor (%)

Maxim sosiri /Sezon Maxim sosiri / Sezon Maxim sosiri / Sezon

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

► Activitate fără concentrări sezoniere semnificative (staţiuni balneo-climaterice)

Frecvenţa sosirilor

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Analiza curbelor de variaţie sezonieră ne arată existenţa a 3 etape în evoluţia cererii şi circulaţiei turistice,

de-a lungul unui an calendaristic:

1. Sezonul – caracterizat prin intensitatea maximă a cererii;

2. Pre- şi postsezonul – în care cererea este mai puţin intensă, cu tendinţe de creştere sau descreştere.

3. Extrasezonul – caracterizat prin reducerea bruscă sau chiar încetinirea solicitărilor pentru

serviciile turistice.

Sezonalitatea activităţii turistice se poate de măsurat cu ajutorul metodelor statistico-matematice ca:

a. Indicii de sezonalitate, care se determină cu ajutorul mediilor aritmetice simple, pe luni sau

trimestre a sosirilor de turişti.

b. Gradul de concentrare – exprimă intensitatea sezonalităţii şi poate fi determinat cu ajutorul

coeficientului de concentrare „GINI” şi „GINI corectat”, care se determină după relaţia:

37

C(G) = √n ∙ ∑n

Pi2

coeficientul GINI i=1

√ n ∙ ∑n

Pi2 - 1

C(G) = i=1 coeficientul GINI corectat, unde Pi – ponderea fiecărui element

n - 1 al seriei

∑n

Pi =1 i=1 n – numărul elementelor

Pentru fenomenele economice, coeficientul GINI corectat ia valori între 0 şi 1. o valoare mai

aproape de 0 indică un grad de concentrare mai mic şi invers.

Printre cele mai eficiente mijloace de reducere a sezonalităţii cererii practicate de

organizatorii de servicii turistice sînt:

- dezvoltarea şi diversificarea ofertei de programe şi servicii;

- practicarea unor preţuri diferenţiate în funcţie de etapele sezonului şi acordarea de facilităţi;

- intensificarea eforturilor promoţionale.

5.2. Oferta şi producţia turistică. Tendinţele actuale pe piaţa turistică

Oferta este cea de a 2-a componentă de bază a pieţei, conţinutul căreia adoptat la piaţa turistică

poate fi definit astfel:

Oferta turistică – totalitatea bunurilor şi serviciilor finale, create de sectorul turistic, în timpul unei

perioade de timp, la un anumit nivel de preţ, în scopul satisfacerii, în anumite condiţii a cererii turistice.

Oferta turistică, prezentă pe piaţă la un moment dat şi într-un spaţiu bine determinat, este constituită din

următoarele elemente:

1. Potenţialul turistic;

2. Baza tehnico-materială;

3. Forţa de muncă ocupată în turism;

4. Serviciile sau sectorul terţiar.

Toate aceste elemente îi imprimă ofertei o serie de particularităţi, dintre care cele mai importante

sînt:

1. Complexitatea şi eterogenitatea – un rezultat al caracterului diferit al elementelor ce compun

oferta turistică, ea putînd fi simplă sau complexă, de vară-iarnă, vacanţă, tratament, ş.a.

2. Creşterea diversificată – o consecinţă a rigidităţii unor anumitor elemente ale ofertei. Astfel,

creşterea cererii poate fi satisfăcută (spre deosebire de alte domenii) doar parţial prin creşterea volumului

ofertei existente, restul va fi satisfăcută prin atragerea în circuit a noi elemente de potenţial (Oferta este

limitată de capacitatea de primire, condiţii fizice, ecologice a zonei).

3. Rigiditatea ofertei – se caracterizează prin:

38

- imobilitatea produselor turistice, ele neputînd fi expediate în vederea întîlnirii cu cererea, din acest

motiv cererea se deplasează spre ofertă;

- imposibilitatea stocării produselor în scopul satisfacerii unor necesităţi viitoare.

Piaţa turistică ca şi celelalte categorii de pieţe se află într-o transformare continuă, iar ca tendinţă

generală, ea înregistrează o creştere, în ritmuri superioare celor dinamicii economiei mondiale. Totuşi, pe

viitor, se prognozează unele reduceri ale ritmurilor dezvoltării turistice cu circa 3-4 % anual, ceea ce

marchează apariţia unei noi etape în dezvoltare turismului, şi anume cea de maturitate, unde piaţa turistică

începe să atingă un anumit prag de saturaţie.

Tendinţele actuale ale pieţei turistice:

1. Menţinerea tendinţei de concentrare a activităţii turistice – cca 70-80 % din totalul activităţii de

turism sînt concentrate în ţările înalt dezvoltate.

2. Modificarea comercializării vacanţelor. Astfel, alături de agenţii economici specifici turismului

(tour-operatorii şi agenţiile de turism), în comercializare se implică, tot mai mult, companiile aeriene şi

lanţurile voluntare.

3. Creşterea ponderii ofertelor de vacanţă ieftine. În scopul atragerii în circuit şi a consumatorilor

cu venituri mici, organizatorii de vacanţă reduc cotele de comision mulţumindu-se cu marje de profit

mici, dar în schimbul creşterii cifrei de afaceri.

4. Reducerea efectului poluator al turismului, din acest motiv se promovează acele forme de turism

ce prezintă un caracter ecologic de petrecere a vacanţelor. Totodată, creşte responsabilitatea statului şi a

organismelor din turism, în scopul dezvoltării turismului durabil.

5. Modificarea structurii produselor turistice noi:

- creşte interesul pentru vacanţele tematice, mai ales pentru clientela cu experienţă, cu un grad mare

de exigenţă ce efectuează mai multe călătorii pe an.

- Creşterea ponderii formelor netradiţionale de cazare, ca apartamente, locuinţe individuale, la

cetăţeni.

- Creşterea ponderii vacanţelor la mare distanţă cu o diversificare a motivelor de călătorie, ceea ce

duce la creşterea importanţei avionului ca mijloc de transport.

- Se înregistrează nişte ritmuri din ce în ce mai mari a fluxului de călători pentru cumpărături sau alte

mai puţin turistice.

39

Tema 6: Baza tehnico-materială a turismului

6.1. Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale

6.2. Particularităţile investiţiilor în turism

6.1. Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale

Desfăşurarea activităţii turistice presupune existenţa, pe lîngă elementele de atracţie turistică, a unor

mijloace materiale specifice, capabile să asigure satisfacerea necesităţilor turiştilor pe durata realizării

vacanţelor. Aceste mijloace, cunoscute sub denumirea de bază tehnico-materială, au o structură diversă şi

adaptată la specificul nevoilor turiştilor.

Baza tehnico-materială, reprezintă ansamblul mijloacelor tehnice de producţie utilizate în acest

domeniu, în scopul obţinerii de bunuri şi servicii specifice destinate consumului turistic. Ea fiind compusă

atît din mijloace comune altor ramuri cît şi din echipamente specifice turismului.

Pornind de la diversitatea echipamentelor turistice, precum şi rolul acestora în desfăşurarea

activităţilor turistice, este necesară efectuarea unei anumite clasificări a bazei tehnico-materiale, în scopul

unei analize mai eficiente. În teoria, dar şi în practica de specialitate există mai multe modalităţi de

structurare a componentelor bazei tehnico-materiale a turismului.

1. După modul în care se consumă şi se înlocuiesc:

a. Elemente ale capitalului fix;

b. Elemente ale capitalului circulant;

2. După destinaţia elementelor bazei tehnico-materiale:

a. Baza tehnico-materială specifică turismului;

b. Baza tehnico-materială generală (infrastructură).

Astfel în prima grupă se includ acele elemente materiale, care există datorită prezenţei activităţii

turistice, fiind destinate exclusiv turiştilor, iar în cea de a 2-a grupă fac parte elementele bazei tehnico-

materiale, care sunt independente de industria turistică, dar care sunt utilizate şi pentru satisfacerea

nevoilor turiştilor.

Structura bazei tehnico-materiale, în dependenţă de acest criteriu este prezentată în figura.

Figura. Structura bazei tehnico-materiale a turismului

Baza tehnico-materială specifică turismului

1. Unităţi de cazare şi de restauraţie 2. Mijloace de transport 3. Mijloace de transport prin cablu 4. Instalaţii de agrement şi de tratament. 5. Sate turistice, ş.a

1. Căi de comunicaţie 2. Mijloace de transport în comun 3. Instalaţii de telecomunicaţie 4. Reţele de alimentaţie cu apă, gaze, combustibil 5. Unităţi comerciale şi prestatoare de servicii

Baza tehnico-materială generală

Baza tehnico-materială a turismului

40

Analizată globală sau pe elemente componente baza tehnico-materială se caracterizează prin

diferenţieri foarte mari de la o zonă la alta. Această diferenţiere este rezultatul acţiunii simultane a mai

multor factori ca:

a. geografia teritoriului;

b. concentrarea atracţiilor turistice;

c. valoarea şi uşurinţa lor de exploatare;

d. tendinţele înregistrate pe parcursul dezvoltării turismului, care au direcţionat într-o oarecare

măsură investiţiile în domeniu.

Distribuţia necorespunzătoare a bazei tehnico-materiale în profilul teritorial, creează anumite efecte

negative asupra dezvoltării turismului şi asupra satisfacerii nevoilor consumatorului, deoarece

aglomerarea structurilor turistice are ca efect reducerea calităţii serviciilor prestate, deteriorarea cadrului

natural, reducerea atractivităţii zonelor turistice şi creşterea gradului de poluare.

Astfel, asigurarea condiţiilor pentru creşterea turismului, şi mai ales pentru o valorificare mai bună a

potenţialului necesită o distribuţie mai echilibrată a bazei tehnico-materiale în teritoriu, ţinîndu-se cont de

potenţialul şi tendinţele cererii, precum şi de cerinţele unei dezvoltări durabile.

6.2. Particularităţile investiţiilor în turism

Dimensiunile şi calitatea activităţii turistice sînt condiţionate de gradul de echipare a teritoriului cu

mijloace specifice, dar şi de dotarea tehnică a sectoarelor auxiliare, motiv pentru care baza tehnico-

materială şi infrastructura are un rol important în dezvoltarea turismului. Pe parcursul activităţii

componentele bazei tehnico-materiale, sînt supuse unui proces de uzură fizică şi morală, ceea ce impune,

pentru continuarea activităţii, înlocuirea lui periodică şi a componentelor sale. Aceste procese necesită

realizarea unor eforturi investiţionale importante, orientate spre creşterea şi modernizarea infrastructurii

turistice existente.

În prezent, în sfera activităţii turistice pot fi identificate următoarele categorii de investiţii:

1. După efectele aşteptate:

a. investiţii de extindere/dezvoltare, care au ca obiectiv creşterea cantitativă a activităţilor turistice;

b. investiţii de modernizare, care urmăresc creşterea calităţii serviciilor prestate;

c. investiţiile de înlocuire, au ca obiectiv înlocuirea elementelor bazei tehnico-materiale existente ce au

înregistrat o anumită uzură în procesul de exploataţie.

2. După conţinutul investiţiei:

a. investiţii specifice, urmăresc creşterea şi dezvoltarea elementelor bazei tehnico-materiale specifice;

b. investiţii nespecifice, urmăresc dezvoltarea, modernizarea elementelor bazei tehnico-materiale

generale/infrastructurii.

Spre deosebire de alte sectoare de activitate investiţiile în turism deţin anumite particularităţi în turism

ceea ce le creează anumite trăsături specifice, ca:

41

a. sînt prezente investiţiile intensive, masive în capital fix, care este supus într-o măsură mai mică

uzurii morale, decît mijloacele fixe din alte ramuri ale economiei;

b. finanţarea investiţiilor necesită capital pe termen lung, din acest motiv amortizarea mijloacelor

fixe se face foarte lent;

c. studiile privind rentabilitatea şi oportunitatea finanţării investiţiilor trebuie făcute foarte

riguros, ţinînd cont de mărimea capitalului investit, precum şi de durata imobilizării lui;

d. construcţia unor obiective de bază (cazare, restauraţie, ş.a.) necesită o perioadă determinată

de timp (1-2 ani) pînă se asigură o cerere constantă la nivelului gradului mediu de ocupare, posibil de

realizat;

e. calculele privind riscul economic al investiţiei trebuie să beneficieze de o fundamentare

foarte argumentată, pentru a convinge potenţialii investitori (capitalul are o rotaţie mică), ele fiind

însoţite de nişte previziuni cît mai reale cu privire la evoluţia cererii turistice pentru obiectivul nou creat.

Deciziile privind efectuarea investiţiilor se bazează pe elaborarea unor studii de fezabilitate, care

trebuie să argumenteze necesitatea şi oportunitatea investiţiei (prin intermediul unor cercetări de

marketing) şi eficienţa funcţionării noului obiectiv.

În aceste condiţii principalele probleme ce trebuie soluţionate în scopul realizării unui proiect

investiţional se referă la:

1. Determinarea valorii investiţiei – se referă la costul propriu-zis al mijloacelor fixe, precum şi la o

serie de cheltuieli antrenate pe parcursul pregătirii, execuţiei şi punerii în funcţiune a obiectivului. Pentru

determinarea acestor cheltuieli se ţine cont de normele legislaţiei în vigoare; costurile de teren, imobil,

mobilier; experienţa acumulată. Astfel, se elaborează mai multe variante alternative de activitate, din care

se alege varianta optimă.

2. Identificarea surselor de capital necesare pentru realizarea proiectului investiţional, ele

realizîndu-se prin: aport propriu, accesarea unui credit, leasing, co-proprietatea, acţionariatul, aportul

statului, aportul organismelor internaţionale din turism.

3. Evaluarea cheltuielilor de exploatare şi calculul eficienţei, se reflectă prin conţinutul sau

complexitatea fenomenului investiţional, referindu-se atît la funcţionarea propriu-zisă a obiectivului după

darea în exploatare, cît şi la comercializarea serviciilor. Deoarece au o structură complexă şi diversificată

ele trebuie analizate în raport cu efectele activităţii.

În acest caz se pune accent pe evaluarea următorilor indicatori:

a. Investiţia specifică (Is) , se consideră indicator de eficienţă doar prin comparaţie cu anumite norme

sau cu alte investiţii similare.

I

Is = , I – valoarea investiţiei efectuate,

q q – capacitatea obiectivului în unităţi fizice.

42

b. Durata de recuperare a investiţiei (Tr), exprimă timpul în care sunt recuperate pe seama profitului

obţinut din funcţionare, resursele monetare alocate şi consumate. Se determină ca raport dintre valoarea

investiţiei I şi profitul anual obţinut Pa.

I

Tr = , deoarece în turism sunt costuri relativ mari a investiţiilor, rentabilitatea mică şi

Pa funcţionalitatea sezonieră, termenul de recuperare este relativ mare comparativ cu alte

sectoare.

c. Randamentul economic al investiţiei (Rei), obiectivele turistice, în special construcţiile, funcţionează

mai mulţi ani, după recuperarea investiţiei, generînd în continuare profit. Deşi este greu de anticipat cu

precizie durata efectivă de funcţionare a echipamentelor, în determinarea eficienţei investiţiei se i-a în

calcul profitul total obţinut în raport cu efortul iniţial.

PNR

Rei = , Ii – valoarea investiţiei iniţiale,

Ii PNR – profit net după recuperarea investiţiei.

d. Coeficientul marginal al investiţiei (CmgI), ne arată cu cîte procente au crescut, într-o perioadă de

timp, încasările din turism, ca urmare a creşterii cu 1% a volumului investiţiilor în turism. Se determină

ca raport dintre indicele volumului investiţiilor şi indicele încasărilor din turism.

∆I

CmgI = , ∆ I – investiţii efectuate,

∆ V ∆ V – încasări din turism

43

Tema 7: Resursele umane implicate în desfăşurarea activităţii turistice

7.1. Particularităţile muncii în turism şi particularităţile personalului angajat în turism

7.2. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism

7.3. Productivitatea muncii lucrătorilor din turism

7.4. Recrutarea şi selectarea personalului angajat în turism

7.1. Particularităţile muncii în turism şi particularităţile personalului angajat în turism

Realizarea activităţii turistice presupune prezenţa, alături de potenţial şi bază tehnico-materială şi a

resurselor umane, factor ce asigură funcţionalitatea celorlalte componente ale ofertei. Atît atracţiile, cît şi

dotările materială au o existenţă potenţială, sunt în aşteptare; ele prind viaţă, devin produse turistice şi pot

fi consumate numai ca rezultat al acţiunii factorului uman, se poate spune că acesta transformă resursele

naturale şi materiale din potenţiale în efective.

Relaţia dintre turism şi capital uman este una complexă, fiecare din ele fiind atît cauză, cît şi efect.

Ca urmare, orice politică dusă în domeniul resurselor umane trebuie fundamentate pe cunoaşterea

trăsăturilor distinctive ale muncii din turism. Fiind un sector al economiei format din mai multe activităţi

turismul imprimă muncii prestate anumite particularităţi în scopul determinării efectelor folosirii acesteia

în ramura turistică. Printre cele mai importante trăsături pot fi evidenţiate următoarele:

1. Consumul ridicat de muncă vie. Fiind un domeniu intensiv în muncă, turismul reprezintă

sectorul la care necesarul de muncă la unitatea de lucrători este cel mai ridicat. Raportul numărului de

lucrători / număr locuri de cazare în hotelărie este circa 0,5, cu tendinţa de scădere la 0,31. Datorită

înzestrării relativ reduse, productivitatea muncii este dintre cele mai scăzute. Această situaţie nu va putea

fi rezolvată pe seama componentei tehnice, deoarece majoritatea serviciilor turistice se realizează prin

contactul direct lucrător-client. Mai mult, chiar în cadrul unor servicii turistice în care introducerea

mecanizării, automatizării, electronizării este posibilă, clienţii turişti doresc ca cel puţin pe perioada

vacanţelor să fie serviţi de oameni (spre exemplu pentru serviciile de recepţie, pentru servirea în

restaurante). Rezultă aşadar că necesarul optim de muncă de servire la unitatea de produs impune

angajarea unui număr ridicat de lucrători în turism, ceea ce conduce la obţinerea unei productivităţi

fluctuante (ce poate fi mărită doar pe seama componentei umane).

2. Contactul direct lucrător-client. Desfăşurarea propriu-zisă a serviciului turistic presupune

participarea nemijlocită a turistului în toate etapele de realizare şi comercializare a produsului turistic.

Executarea majoritarii activităţilor în prezenţa şi cu ajutorul clientului-turist, conferă personalului un

important rol relaţional şi adăugă o valoare distinctă ofertei turistice. Astfel, clientul va prefera lucrătorii

empatici, care manifestă interes, jovialitate, gentileţe, şi au o imagine pozitivă. Întărirea rolului raţional

presupune urmărirea consecventă a unor aspecte: a) pregătirea psihică alături de calităţile profesionale,

de pregătirea de specialitate; b) crearea condiţiilor care să faciliteze personalului de contact, servicii

1 Oscar Snak, Economia turismului, Editura Expert, 2003, p. 206

44

de calitate în relaţia directă cu clientul; c) motivaţia angajaţilor; d) educarea în spiritul principiilor

Kaizen, adică de a întreprinde şi realiza orice activitate pornind de la client şi incluzându-l pe acesta în

realizarea serviciului (acolo unde este posibil şi se impune acest lucru).

Având un rol pronunţat relaţional, angajaţii antrenaţi în procesul de servire trebuie în permanenţă

să se adapteze la cerinţele, preferinţele şi personalitatea fiecărui client. Pe de altă parte, personalul de

servire are şi un important rol educativ2, care presupune şi învăţarea clientului, în scopul adaptării

acestuia la caracteristicele ofertei. Implicarea clientului depinde nu numai de informaţiile furnizate de

lucrători cu privire la ofertă cât şi de cultura clientului. Studiile de specialitate reliefează în acest sens

faptul că majoritatea clienţilor vor prefera acele produse şi servicii cu care au fost deja obişnuiţi.

Pentru manageri crearea de oferte turistice cu participarea clientului impune anumite măsuri:

a) măsuri de specializare mai accentuată a diferitelor categorii de lucrători pentru activităţile ce

presupun contactul direct cu clientul;

b) stabilirea unor limite a participării clientului şi controlul participării acestuia;

c) studierea permanentă a pieţei în vederea cunoaşterii aprofundate a cererii.

3. Răspunderea materială şi morală ridicată a personalului din turism impune anumite

condiţii în procesul de selecţie şi pregătire a personalului. Datorită faptului că gestionează anumite valori

materiale (mobilier, echipamente, utilaje, instalaţii, bunuri), una din condiţii impuse în procesul de

selecţie este de a nu avea cazier. Răspunderea materială, pentru anumite categorii de personal

(cameriste, recepţioner) are în vedere şi responsabilitatea pentru anumite bunuri ale turiştilor.

Răspunderea morală are în vedere îndeplinirea cerinţelor calitative şi cantitative vis-a-vis de serviciile şi

produsule consumate, de realizarea unui anumit nivel de servire precum şi privitor la gradul de satisfacere

a nevoilor consumatorilor. Asumarea răspunderii morale are un rol important în stimularea cererii, în

dezvoltarea artei, ospitalităţii, în formularea deciziei de cumpărare, crearea unei atmosfere plăcute

clientului.

Recrutarea şi selecţia personalului trebuie să pornească şi de la calităţile morale ale candidaţilor, precum

şi de la cunoaşterea principiilor şi conduitelor morale necesare în prestarea muncilor în turism alături de

celelalte cerinţe de pregătire, talent, abilităţi.

4. Sezonalitatea accentuată a utilizării personalului şi fluctuaţia mare a acestuia. Datorită

concentrării sezoniere a circulaţiei turistice şi funcţionării temporare a unei părţi importante a bazei

tehnico-materiale a turismului vor rezulta oscilaţii similare şi în ocuparea forţei de muncă aferente cât şi

în rezultatele muncii depuse3. Nevoia imperioasă de personal pentru persoanele cu flux masiv de turişti

reduce din exigentule procesului de recrutare şi selecţie pe de o parte şi nu stimulează nici angajaţii pentru

îmbunătăţirea nivelului de servire pe de altă parte. Aşa se explică calitatea mai slabă a serviciilor în

sezonul estival care se va solda şi cu o productivitate mai scăzută a muncii. Conducerea operativă a

2 Hartle F, Transforming the performance Management process, London, Kogan Page, 1997, p.23

3 Cristina Dionisie, Managementul turismului- Structuri de concepţie şi organizare, Editura Junimea Iaşi, 2002, p.18,

45

firmelor de turism se confruntă şi cu alte dificultăţi generate de acest aspect: migraţia unor lucrători spre

sectoare cu activitate permanentă, creşterea cheltuielilor cu crearea, întreţinerea locurilor de muncă, cu

salarizarea personalului suplimentar necesar, cu angajarea şi gestiunea spaţiilor.

5. Utilizarea muncilor în timp parţial şi a altor modele flexibile ale ocupării personalului:

angajări în week-end pentru activităţi cu caracter special (sportive, de divertisment ş.a). Promovarea

regimurilor de lucru part—time şi flex-time, răspunde nu numai caracteristicilor de conţinut a produsului

turistic cât şi creării unor oferte speciale. Recrutarea şi selecţia personalului este dificilă, datorita lipsei

ofertei de forţă de muncă dispusă să accepte un astfel de program, mai ales că derularea acţiunilor

turistice în care aceştia sunt antrenaţi se desfăşoară în perioadele de timp când majoritatea populaţiei se

odihneşte.

6. Feminizarea personalului ocupat în sectorul turistic este una din tendinţele manifestate în toate

statele dezvoltate europene. Nici ţara noastră nu face excepţie de la această tendinţă, ponderea femeilor

ocupate fiind de peste 50%. Explicaţia ţine atât de calităţile mai potrivite ale femeilor pentru acest gen de

munci cât şi de nişa deschisă de acest sector pentru limitarea fenomenului şomajului la această categorie.

7. Derularea programului de lucru pe durata întregii zile. Majoritatea firmelor din turism

promovează programele de lucru cu ture de 12 ore sau de dimineaţa până la ora 24. În plin sezon estival,

programul este de regulă prelungit, de 10-12 ore zilnic ceea ce va avea consecinţe asupra stării de sănătate

şi a vieţii de familie a angajatului.

8. Dinamica mai accentuată a noilor ocupaţii din turism. Dezvoltarea industriei turistice, a

reţelelor de firme de turism solicită tot mai mult formarea de noi ocupaţii prin extinderea dimensiunii

activităţii: în domeniul comunicării cu potenţialii clienţi, a serviciilor concierge de la nivelul hotelurilor,

în domeniul informaticii, a turismaticii.

Datorită acestor particularităţi, funcţiile din turism necesită anumite trăsături şi cerinţe pentru

personalul din turism:

1. Cunoştinţe de specialitate, tehnice specifice fiecărui sector atât pentru slujbele fără calificare (cum

ar fi: femeie de serviciu, liftier, portar, bagajist, comisionar, ajutor de ospătar), cât şi pentru cele

calificate;

2. Cunoştinţe de cultură generală şi o limbă de circulaţie internaţională pentru persoanele de

contact. Se impune acest gen de cunoaştere în mod obligatoriu în procesele de recrutare şi selecţie,

datorită obiceiului majorităţii turiştilor de a cere informaţii referitoare la obiectivele turistice ale zonei, la

tradiţiile şi obiceiurile specifice cât şi informaţii generale vis-a-vis de programul manifestărilor culturale,

orarele mijloacelor de transport, condiţiile de viză, formalităţile de frontieră, orarele principalelor centre

comerciale.

3. Aspect fizic. Cerinţele de aspect fizic sunt legate atât de imaginea exterioară a personalului (ordine,

stare, look) cât şi de gestică. De regulă personalul de contact poartă uniforma care trebuie bine întreţinută

şi bine croită. Gestica trebuie să indice amabilitatea, disponibilitatea imediată la solicitări, buna dispoziţie.

46

4. Comportamentul personalului poate fi urmărit în procesul de recrutare şi selecţie, prin probe

directe la faţa locului. Personalul trebuie să fie civilizat, elegant, egal faţă de toţi turiştii, convingător,

adaptabil şi să promoveze o atmosferă destinsă, plină de încredere. Elementele care ţin de verbal:

formulele de salut, curtoazie, natura timbrului vocal, profesionalismul tonului trebuie însuşite şi urmărite

deoarece afectează în mod deosebit imaginea firmei de turism. Mai mult, unii autori4 subliniază faptul că

un comportament adecvat, „un zâmbet sincer şi o atenţie particulară, de exemplu pot să contracareze

unele neîmpliniri ale componentei cantitative” a serviciului turistic.

5. Capacitatea de a lucra şi de a se integra în echipă. Ospitalitatea include şi percepţia clientului

vis-a-vis de personal, individualizat sau privit ca un întreg armonios, o adevărată echipă. Impresiile

favorabile sunt cele care asigură clientului sentimentul de echipă unită în asigurarea serviciilor

comandate. În mod deosebit sunt apreciate de către turişti, situaţiile în care se acţionează ca o echipă:

remedierea unei greşeli a unui coleg, executarea sarcinilor de servire în echipă. În plus interdependenţa şi

complexitatea sarcinilor impun munca în echipă, care determină focalizarea atenţiei personalului atât

asupra sarcinilor specifice pe care le are fiecare de îndeplinit, cât şi asupra muncii celorlalţi colegi de

echipă. Una din tehnicile manageriale pentru prevenirea specializării înguste doar pentru un anumit post a

personalului este rotirea postului, în scopul însuşirii de către toţi membrii echipei şi a altor calificări. În

perioadele de vârf şi îmbogăţirea postului, (care presupune preluarea unor noi sarcini) este utilă pentru

însuşirea altor calificări cât şi pentru a mai uşura din constrângerile sau aglomerările de sarcini care

intervin pentru anumite posturi.

Toate aceste caracteristici ale personalului sunt evaluate conform specificaţiei posturilor. Un

obiectiv important urmărit prin analiza postului este stabilirea standardelor de muncă, prin studierea

timpului de muncă necesar pentru îndeplinirea anumitor sarcini. Pe baza standardelor se pot

constitui orarele de lucru şi se poate programa activitatea personalului.

7.2. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism

Dezvoltarea turismului a fost însoţită de o dinamică susţinută a personalului ocupat în această

ramură. Mai accentuată decît în alte compartimente ale economiei, creşterea numărului lucrătorilor

reflectă, pe de o parte, tendinţele din evoluţia fenomenului turistic, iar pe de altă parte, caracteristicile

muncii în această ramură. Astfel, creşterea aproape explozivă a circulaţiei turistice, modificările în

structura acesteia, sporirea gradului de complexitate a activităţii şi exigenţele tot mai ridicate ale turiştilor

constituie cîteva din cauzele care determină volumul şi dinamica forţei de muncă.

Corespunzător acestor influenţe, numărul celor angajaţi direct în industria turismului în ansamblul

său se situează la 207 milioane, ceea ce reprezintă cca 8 % din totalul populaţiei ocupate la scară

mondială. În timp s-a înregistrat o evoluţie pozitivă şi în ritmuri relativ înalte şi reprezintă o creştere de

4 N.Lupu, Hotelul-Economie şi management, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999, p.233.

47

3,8 % anual. De asemenea, în ceea ce priveşte perspectiva, se preconizeaz6ă sporuri importante, potrivit

Consiliului Mondial de Călătorie şi Turism, în 2011, numărul total al lucrătorilor din turism va ajunge la

260 milioane, respectiv 1 din 12 locuri de muncă va fi în industria turistică.

Faţă de această evoluţie globală, situaţia diferă de la o ţară la alta. Astfel, ţările situate în top în

privinţa situaţiei turistice ca Franţa, Spania, SUA – se caracterizează şi printr-o bună dotare cu personal,

cu ponderi importante ale acestuia în totalul forţei de muncă (ex. Franţa cu 937 mii persoane, cca 12 % în

totalul populaţiei ocupate, Spania cu 956 mii şi o pondere uşor superioară mediei mondiale, SUA cu 5,5

milioane angajaţi în turism). În al 2-lea eşalon se află ţările lansate recent pe piaţa turistică – Turcia,

Mexic, Canada – şi de asemenea, ţări emiţătoare, ca Marea Britanie cu aproape 2 milioane de lucrători în

turism şi Germania cu peste 1 milion; aceste ţări se deosebesc printr-o angajare deosebită în domeniu. Un

grup distinct îl formează ţările cu tradiţie în turism şi unde ponderea lucrătorilor în turism, relativ ridicată,

se menţine constantă (ex. Elveţia – 5,6 % în populaţia ocupată, Austria – 7,1 %, Italia, Luxemburg,

Belgia). Ţările cu un număr modest de angajaţi în turism sunt ţările în tranziţie, unde turismul abia începe

să capete amprente, ponderea populaţiei ocupate în turism din totalul forţei de muncă fiind de 1-2%. În R.

Moldova ponderea populaţiei active ocupate în activitatea turistică constituie sub 1%.

În caracterizarea forţei de muncă, alături de evoluţiile cantitative, o semnificaţie deosebită o au

mutaţiile structurale. Astfel, una dintre cele mai frecvent întîlnite modalităţi de grupare a lucrătorilor o

reprezintă funcţia îndeplinită, aceasta poate fi asociată unui compartiment de activitate, importanţei şi

nivelului de pregătire.

Din punct de vedere al sectorului în care lucrează, avem personal ocupat în:

- hotelărie, reprezentînd, la nivel global, 40-50 % din total;

- alimentaţie, cu 30-40 %;

- agenţii de voiaj (şi touroperatori), cca 5 %;

- administraţia naţională şi locală a turismului, 1-2 %;

- alte sectoare ale industriei turistice (agrement, transport, activităţi sportive şi culturale, ş.a.), cu 3-4

%.

Din punct de vedere al importanţei funcţiei, lucrătorii din turism îndeplinesc funcţii:

- directe – hotelărie, restauraţie, agenţii de voiaj şi touroperatori, transport – antrenează cca 90 % din

totalul angajaţilor;

- indirecte – în sectoarele cultural-sportive, recreative şi de divertisment – cu aproape 10 % din

personal.

Analizele asupra conţinutului muncii din turism evidenţiază un nivel relativ redus de tehnicitate şi o

structură din punct de vedere al pregătirii profesionale, dominată de muncă puţin sau deloc calificată.

Astfel deosebim:

- cadre de conducere (cu studii superioare) – director, director adjunct (de hotel, restaurant, agenţie de

voiaj, ş.a.) – circa 10 % din totalul angajaţilor;

48

- tehnicieni cu studii medii şi superioare de specialitate (şcoli postliceale, colegii, alte forme de

pregătire) – circa 8 %;

- personal de bază avînd calificare de specialitate (medie şi submedie) – 42 %;

- personal de bază fără calificare – circa 40 %.

Nivelul mai modest de pregătire cerut de turism asigură, pe de o parte, o mai uşoară atragere a

personalului şi ocupare a funcţiilor şi, implicit, o diminuare a şomajului în rîndul celor fără calificare, dar,

pe de altă parte, nu permite oferirea unor servicii de calitate, constituindu-se astfel într-o frînă în calea

dezvoltării.

Un aspect interesant prezintă structura pe sexe a forţei de muncă în turism. Din acest punct de

vedere se observă tendinţa de feminizare a personalului, orientare comună pentru sectorul terţiar, acest

lucru reflectă specificul muncii din acest domeniu, care în anumite compartimente, presupune aptitudini

mai apropiate femeilor (răbdare, tact, înţelegere, ş.a.), lucru specific în special activităţilor din hotelărie şi

restauraţie.

Cu toate acestea, accentuarea unei astfel de tendinţe poate genera dificultăţi în asigurarea calităţii

serviciilor, în special în departamentul ce presupune un efort fizic deosebit. În aşa mod este necesară o

studiere a particularităţilor muncii în fiecare sector şi promovarea unei politici adecvate şi din punct de

vedere al structurii pe sexe.

Asociat caracteristicii de efort fizic mare, trebuie luată în calcul şi structura pe vîrstă a personalului

din turism. Din punct de vedere al acestei caracteristici se poate aprecia că forţa de muncă în turism este

relativ tînără, circa 40 % din totalul angajaţilor au mai puţin de 35 de ani.

Pornind de la tendinţele manifestate în dinamica şi structura personalului din turism, se poate

anticipa o creştere a numărului şi a ponderii lucrătorilor din turism, paralel cu o diversificare a

profesiunilor, ca rezultat al adaptării la evoluţiile cererii.

7.3. Productivitatea muncii lucrătorilor din turism

Definită generic prin cantitatea de bunuri şi servicii produse în unitatea de timp, productivitatea

muncii constituie şi pentru domeniul turismului unul din principalii indicatori ai calităţii serviciilor,

respectiv ai eficienţei utilizării resurselor umane. Acest indicator, în cazul turismului, determină o serie de

particularităţi în privinţa tehnicilor de calcul şi modalităţilor de exprimare, ce reflectă specificul muncii în

acest sector.

În primul rînd, se referă la dificultatea de determinare în termeni reali a producţiei de bunuri şi

servicii turistice şi de exprimarea acesteia în unităţi specifice, chiar şi atunci, cînd efectele muncii pot fi

redate prin informaţii tehnice, acestea nu sunt suficiente, nu reflectă aceeaşi cantitate de muncă. Pe de altă

parte, eterogenitatea activităţilor turistice, diferenţele majore între componentele aceluiaşi produs sau

49

pachet de vacanţă, care au totodată existenţă de sine stătătoare fac dificilă găsirea unor indicatori fizici,

comuni pentru munca tuturor categoriilor de lucrători.

În acest caz exprimarea valorică (încasări, PIB, VA pe lucrător sau/şi unitate de timp), reprezintă

modalitatea cea mai potrivită de caracterizare a productivităţii muncii, însă şi această modalitate de

exprimare are anumite neajunsuri, care nu reflectă consumul de muncă, ci doar efectele, care sunt

influenţate şi de alţi factori extraumani, ca: amplasarea unităţii, gradul de înzestrare tehnică, nivelul

tarifelor, structura turiştilor, ş.a.

Exprimarea valorică a productivităţii muncii impune, anumite rezerve, atunci cînd se urmăreşte dinamica

indicatorului. În acest caz volumul valoric al serviciilor turistice trebuie determinat în preţuri

comparabile, sau aşa cum se ştie, creşterea preţului nu este rezultatul exclusiv al inflaţiei, ci şi al

îmbunătăţirii calităţii serviciilor. Rezultă că exprimarea valorică a productivităţii muncii nu reflectă în

totalitate efectul economic şi, în special, cel social al muncii cheltuite, motiv pentru care este necesară

combinarea indicatorilor fizici şi cei valorici pentru a se obţine o imagine completă a modului în care se

utilizează forţa de muncă şi eficienţa ei.

Principalii factori care influenţează productivitatea muncii din unităţile prestatoare de

servicii turistice sunt:

1) Randamentul muncii este rezultatul unui bun tonus fizic şi psihic, a unei stări perfecte de

sănătate şi a unui organism care manifestă rezistenţă la efort. Oboseala în timpul muncii se poate

manifesta sub două forme: fizică şi psihică. Prevenirea oboselii fizice înseamnă măsuri organizatorice

adecvate în conceperea programelor şi a echipei de lucru cât şi asigurarea unor condiţii mai bune

ergonomice. În acest sens, cercetările au demonstrat că în conceperea programelor de muncă ar fi indicat

ca pauzele să nu fie planificate, lăsându-se la latitudinea angajaţilor stabilirea momentelor optime de luare

a pauzelor.

2) Factorii de mediu. Prevenirea factorilor perturbatori de mediu trebuie să aibă în vedere

diminuarea zgomotului excesiv, asigurarea unei bune iluminaţii şi ventilaţii la locul de muncă, asigurarea

unei temperaturi optime (24 – 26 C), prevenirea umidităţii în exces. Crearea unui permanent fond

muzical pentru atenuarea unui nivel moderat de zgomot va îmbunătăţi performanţele lucrătorilor. În

bucătărie eliminarea excesului de căldură si umiditate presupune instalarea unor sisteme de ventilaţie, aer

condiţionat şi fotă la cuptor astfel încât nivelul de umiditate să se situeze între 30 – 50 %.

3) Metodele utilizate pentru îmbunătăţirea calităţii şi strategia adoptată în acest sens. Unii

autori5 sugerează introducerea în domeniul industriei ospitalităţii a cercurilor de calitate. Organizarea

cercurilor de calitate presupune întâlniri periodice manageri-lucrători, pentru a descoperi cele mai bune

soluţii de creştere a calităţii şi a productivităţii muncii într-o anumită zonă a activităţii. Avantajele sunt

5 Petru Sandu, Management în turism şi servicii, Editura Universitara, Suceava 2000

50

multiple: se asigură valorificarea potenţialului creativ a angajaţilor, iar informaţiile sunt de regulă dintre

cele mai vrednice, fiind furnizate de cei care cunosc cel mai bine activitatea şi problemele firmei.

Productivitatea muncii din turism este influenţată şi de alţi factori:

Nevoia de realizare şi de progres în carieră;

Plăcerea de a efectua o anumită muncă;

Posibilitatea de avansare rapidă;

Astfel alături de aceşti factori de influenţă asupra productivităţii muncii mai întîlnim alte 2 categorii

de factori:

1. factori direcţi:

- nivelul de pregătire a lucrătorilor. Fiecare funcţie din domeniul turismului necesită o anumită

calificare, ceea ce permite executarea corespunzătoare şi într-un timp optim a atribuţiilor aferente

acesteia.

- organizarea muncii, care decurge din necesarul mare de muncă vie şi complexitatea proceselor

economice proprii turismului.

- gradul de înzestrare tehnică. Evident, o înzestrare tehnică superioară va permite obţinerea unor

rezultate mai bune sub aspect cantitativ, concomitent cu servirea mai rapidă şi de calitate a

consumatorilor.

2. factori indirecţi:

- nivelul preţurilor şi tarifelor şi modificarea acestora în timp determină volumul valoric al activităţii

şi rezultatele muncii cheltuite. Creşterea preţurilor şi tarifelor materializate în creşterea încasărilor va

conduce la creşterea productivităţii muncii, însă, totodată variaţia acestui factor depinde şi de nivelul de

confort al unităţii.

- sezonalitatea activităţii turistice, se exprimă prin concentrarea cererii în anumite perioade şi rămînerea

în afara interesului turistic a restului timpului, cu efecte asupra volumului activităţii, consumul de muncă

şi rezultatul acestora. Pentru zonele puternic afectate de sezonalitate productivitatea va fi, relativ mai

mică, şi invers aceasta depinzînd de condiţiile naturale.

- structura turiştilor. Aceasta influenţează productivitatea în funcţie de tipul de aranjament solicitat,

mijlocul de transport utilizat, motivul călătoriei.

7.4. Recrutarea şi selectarea personalului angajat în turism

O bună parte din posturile noi ocupate sunt datorate apelării la sursele externe de recrutare.

Optarea pentru aplicarea unei strategiile de recrutare bazate pe surse externe presupune dozarea optimă a

numărului şi profilului posturilor alocate angajării din exterior. În acest sens firma trebuie să aibă în

vedere unele aspecte: în ce măsura noii candidaţi vor influenţa cultura organizaţională - prin ideile şi

mentalităţile noi sau chiar prin simplul mod de a percepe altfel organizaţia? În ce măsura sunt atraşi cei

51

mai buni candidaţi la o ofertă de forţă de muncă dată (şi în prealabil cunoscută)?; în ce măsură are loc

îmbogăţirea potenţialului uman intern al organizaţiei? în ce măsură se elimină eventualele rutine ori

stagnări? Cu cât se vor diminua costurile cu pregătire a personalului? Recrutarea externă, „dozată optim”

va conduce la răspunsuri pozitive acestor categorii de întrebări. Mai mult, în anumite situaţii dificile şi de

criză, recrutarea externă se poate dovedi o soluţie salvatoare, prin infuzia de noi idei, obiective şi

competenţe de natură să genereze schimbarea în bine a organizaţiei. Totodată anumite disfuncţionalităţi

sau practici discriminatorii anterioare, cu privire la angajare, şi alte măsuri pot fi eliminate prin atragerea

de noi candidaţi.

Strategiile şi politicile de recrutare trebuie să prevină dezavantajele şi lipsurile ce pot afecta

procesul de recrutare, luând în consideraţie şi efectele post-recrutare: fidelizarea personalului ce este

competitiv şi eficient, menţinerea acestuia în firmă pentru o perioadă cât mai îndelungată, integrarea şi

adaptarea cât mai bună la cerinţele postului prin promovarea unei culturi organizaţionale deschise ş.a.

Fundamentarea recrutării pe sursele externe presupune răspunsuri exacte la o serie de întrebări

legate de mărimea pieţii muncii, politica de personal a concurenţei, atractivitatea descrierii posturilor,

modalitatea cea mai potrivită de recrutare, sursa de recrutare. În ceea ce priveşte modalităţile şi sursele

externe de recrutare se urmăreşte:

1. alegerea celei mai potrivite modalităţi (ziar, internet) pe baza unei analize riguroase, a mărimii

tirajului, numărului de accesări, a numărului de cititori (clienţi) şi costurile publicării anunţului;

2. momentul publicării;

3. costurile totale pe o anumită perioadă de timp.

Spre deosebire de recrutarea din surse interne, procesul de recrutare externă necesită eforturi mai

mari de pregătire şi cheltuieli suplimentare pentru a atrage potenţialii candidaţi. Unii specialişti susţin că

impactul unui anunţ publicitar ţine mai degrabă de atragerea unei anumite “cantităţi de resurse umane”

decât de asigurarea unei anumite calităţi a acesteia.

Decizia de acceptare a unui anumit post va fi influenţată de:

a) atitudinea specialistului în recrutare, asimilat cu organizaţia respectivă şi ambianţa creată prin

acest proces;

b) factori obiectivi: salariul, complexitatea şi natura muncii, localizarea firmei, programul de lucru;

c) imaginea firmei, oamenii tinzând să accepte ceea ce li se potriveşte cel mai bine personalităţii lor;

d) exactitatea datelor şi informaţiilor furnizate cu privire la firmă şi post. Mascarea realităţii va

conduce inevitabil la decizii de neacceptare şi părăsire a locului de muncă.

Pentru a preveni eventualele incidente care influenţează negativ candidaţii cât şi pentru a eficientiza

procesul de recrutare externe firma trebuie să respecte anumite cerinţe în elaborarea anunţului.

Activităţile de recrutare includ primirea dosarelor de angajare, a căror conţinut este elaborat de

către firma de turism. Informaţiile solicitate în cadrul dosarului de angajare vor fi sistematizate într-un

document „fişa de angajare”, ce va fi completat de candidat. Legătura, dintre descrierea postului şi

52

calităţile candidaţilor este asigurată de un document numit „specificaţia de angajare” sau „standardul

de angajare” care conţine: experienţa preferată, educaţia şi pregătirea necesară, realizările importante

ale candidaţilor.

Preocupându-se permanent pentru armonizarea cerinţelor şi preferinţelor ambelor parţi, procesul de

recrutare implică în unele situaţii şi anumite compromisuri:

adaptarea postului pentru a corespunde celui mai bun candidat, în lipsa unei alte variante ;

scoaterea unui post suplimentar la concurs pentru posturile sociale, în condiţiile găsirii a doi

candidaţi potriviţi, îndeosebi pentru domeniile cu o lipsa cronică de ofertă de muncă specializată ;

intensificarea şi prelungirea procesului de recrutare peste perioada planificată, în condiţiile negăsirii

candidaţilor potriviţi.

Apelarea la surse externe în procesul de recrutare are şi o serie de dezavantaje: costul recrutării este

mai ridicat, necesitând cheltuieli cu culegerea informaţiilor pe o piaţă vastă şi cu organizarea procesului

de recrutare; timpul pentru identificarea şi ulterior integrarea pe posturi a noilor angajaţi este mult mai

mare; există riscul de a angaja candidaţi care nu dovedesc menţinerea acestor performanţe, calităţi,

aptitudini constatate în timpul procesului de selecţie; constrângerile pieţei forţei de muncă mari pot

determina alegerea unui candidat „costisitor” sau chiar imposibilitatea găsirii în momentul cerut (de către

firmă) a candidatului potrivit.

Selecţia personalului. Selecţia propriu-zisă a personalului este etapa de alegere a unei persoane din

rândul solicitanţilor care au fost recrutaţi. Prin selecţie se realizează o serie de obiective :

găsirea candidaţilor care corespund posturilor vacante;

eliminarea candidaţilor care nu corespund exigenţelor, sarcinilor şi cerinţelor organizaţionale;

dezvoltarea personală a angajaţilor şi asigurarea ocupării de către cei care vor reprezenta cel mai bine

organizaţia.

Strategiile de selecţie sunt diferenţiate şi în funcţie de stadiul de dezvoltare a firmei. Firmele

de turism aflate în faza de maturitate sunt preocupate de menţinerea cotei şi reducerea cheltuielilor,

axându-şi strategiile de selecţie pe personalul care dovedeşte disciplină, conştiinciozitate perseverenţă

(calităţi care permit o supraveghere mai atentă a personalului) şi mai puţin pe aptitudinile antreprenoriale.

Etapele procesului de selecţie. Selecţia cuprinde o serie de activităţi ce se desfăşoară de-a lungul

mai multor etape. După ce s-au strâns dosarele candidaţilor urmează invitaţia pentru interviu şi

desfăşurarea acestuia. Între momentul apariţiei anunţului şi până la invitarea pentru interviu se pot

scurge 1-3 săptămâni sau chiar mai mult în funcţie de specificitatea ofertei şi tipul publicaţiei (cotidian,

săptămânal ş.a.).

Invitaţia pentru interviu, presupune anunţarea în prealabil a candidaţilor asupra procedurilor de

selectare, despre locul şi momentul sau chiar despre cheltuielile implicate.

După D.J. Cherrirgton primele etape din cadrul procesului de selecţie includ o selecţie preliminară a

candidaţilor şi o analiză minuţioasă a cererilor de angajare a acestora.

53

.

Figura. Etapele procesului de selecţie a personalului

Interviul constituie doar una din etapele selecţiei, care de multe ori este considerat un instrument

subiectiv. Elementul decisiv în procesul de selecţie este testarea, prin care candidatul este supus unor

probe teoretice şi practice, prin care îşi demonstrează efectiv cunoştinţele, aptitudinile şi priceperea.

Principalele tipuri de teste avute în vedere în cadrul procesului de selecţie sunt:

- testele de aptitudini şi de îndemânare (practico-aplicative) urmăresc modul de coordonare a

mişcărilor candidatului şi abilitatea acestuia de a învăţa şi executa anumite operaţiuni;

- testele de inteligenţă şi perspicacitate verifică capacitatea candidatului de a rezolva anumite sarcini

de natură intelectuală, identifică I.Q (coeficientul de inteligenţă) al acestuia. Pentru profesiunile obişnuite

IQ-ul trebuie să fie de minim 100 de puncte.

- testele de cunoştinţe şi nivel de instruire verifică nivelul de cunoştinţe de specialitate dint-un

anumit domeniu.

- testele de creativitate verifică imaginaţia şi capacitatea de creaţie a candidaţilor.

- testele medicale psiho-fiziologice verifică starea de sănătate şi parametrii psihomotorii de bază.

Evaluarea candidaţilor în cadrul procesului de selecţie depinde şi de informaţiile oferite de

solicitanţii înşişi dar şi de o serie de referinţe.

Etapa VI-a a procesului de selecţie este examenul medical cu ajutorul căruia se evaluează

starea de sănătate. Examenul medical este indispensabil în turism, domeniu în care majoritatea posturilor

implică contactul direct cu ceilalţi oameni.

Interviul final este o discuţie în care se obţin informaţii adiţionale despre angajat. De regulă

interviul adiţional întăreşte intenţia de angajare a acestuia. Când în această etapă trebuie ales dintre cei

câţiva candidaţi rămaşi, interviul poate deveni stresant, existând riscul de a se desfăşura sub o mare

presiune psihică. Uneori rezistenţa la această presiune psihică finală poate asigura angajarea unui

candidat, în detrimentul altuia mai competent.

Ultima etapă - angajarea şi integrarea angajatului pe post - urmăreşte respectarea procedurilor

legislative în domeniu şi familiarizarea angajatului cu cerinţele noului post de muncă. Depăşirea stării de

anxietate se poate realiza cu uşurinţă dacă managerul sau şeful ierarhic al angajatului stabileşte acestuia

Alegerea

preliminară a

solicitărilor

Cererea de

angajare

Interviul de

angajare Testarea

Verificarea

referinţelor

Examenul

medical

Interviul

final

Decizia de

angajare şi

instalare pe post

54

un program de integrare în care acesta se informează despre cerinţele postului, departamentului sau

organizaţiei şi se familiarizează cu membrii echipei de lucru şi cu problemele ce trebuie rezolvate.

Principalele metode utilizate în tara noastră în integrarea personalului din turism, sunt:

1. integrarea directă pe post;

2. îndrumarea directă (de un salariat aflat pe o poziţie ierarhică superioară şi de aceeaşi profesie);

3. descoperirea organizaţiei (angajatul trece prin toate departamentele societăţii comerciale);

4. încredinţarea unei misiuni;

5. rotirea pe posturi.

Finalizarea procesului de selecţie a persoanelor se realizează printr-o evaluare a acestuia,

estimându-se eforturile şi rezultatele obişnuite. În acest sens se calculează o serie de indicatori: numărul

de solicitanţi, rata selecţiei (raportul procentual între numărul de persoane angajate şi numărul

solicitanţilor) costul aferent unui candidat, rata recrutării, timpul afectat pentru angajare (durata de timp

scursă între completarea cererii şi momentul angajării).

55

Tema 8: Eficienţa economică şi socială în turism

8.1. Sistemul de indicatori ai eficienţei în turism

8.2. Eficienţa socială a activităţii de turism

8.3. Metode de creştere a eficienţei în turism

8.1. Sistemul de indicatori ai eficienţei în turism

Prin însăşi natura sa, produsul turistic combină mai multe tipuri de servicii, ceea ce conferă

eficienţei o sferă mai largă de cuprindere şi de evaluare faţă de alte ramuri şi domenii. Eficienţa

produsului turistic în ansamblul cuantifică atât eficienţele parţiale ale serviciilor încorporate în produsul

turistic cât şi eficienţa modului de combinare a acestora.

Utilizarea cît mai raţională a resurselor umane, materiale şi financiare ale societăţii, reprezintă

condiţia vitală a progresului economico-social, una din trăsături fundamentale ale economiei de piaţă. În

aceste condiţii şi activitatea turistică, prin modul de organizare şi desfăşurare a activităţilor, se supune

acestui obiectiv major, urmînd obţinerea unor rezultate economice pozitive, concomitent cu satisfacerea

cît mai bună a cerinţelor turiştilor.

Rezultatele activităţii de turism îmbracă simultan trei aspecte care se influenţează şi se

interpătrund reciproc, ca: eficienţa economică, eficienţa socială şi eficienţa ecologică. Fiecare din aceste

componente ale eficienţe are atît efecte directe sau indirecte, concretizate sub forma producţiei realizate,

cît şi eforturi exprimate prin intermediul valorii resurselor consumate.

Figura. Efecte ale activităţii de turism

Efecte economice

Venit

Încasări din

prestaţii turistice

- Beneficii (profit), - T.V.A. - adaos comercial - comisionul agenţilor de turism - prelevarea pentru societate

- încasări din prestaţii hoteliere - desfaceri de mărfuri cu amănuntul - producţia industrială din turism - încasări din alimente - încasări din transportul turiştilor - alte încasări

Efecte Efecte economico-

sociale

- Creşterea nivelului cultural - Creşterea randamentului - Creşterea venitului net - Creşterea productivităţii muncii sociale - Creşterea volumului de muncă - Îmbunătăţirea stării de sănătate - Îmbunătăţirea climatului de colaborare pe plan internaţional

Efecte ecologice

- Protejarea mai sistematică a zonelor turistice - Amenajarea turistică a zonelor, numeroase obiectivce turistice - Depoluarea apelor, aerului

56

Pentru exprimarea eficienţei economice în turism, în literatura de specialitate, s-au conturat două

opinii:

1. Determinarea unui singur indicator sintetic al eficienţei, ce ar caracteriza activitatea de ansamblu

al domeniului, prin utilizarea venitului net al unităţii.

2. Determinarea unui sistem de indicatori, care ar caracteriza eficienţa oricărei activităţi din domeniu.

Constituirea sistemului de indicatori ai eficienţei activităţii de turism are la bază principiile generale de

calcul a eficienţei, adică utilizarea componentelor eforturilor şi efectelor produse.

Indicatorii de exprimare a eforturilor şi efectelor activităţii turistice pot fi prezentaţi sintetic astfel:

Resurse ocupate Resurse consumate

Resurse

intrate în

circuitul

turistic

Fig 9.1 Resurse (eforturi) folosite pentru aprecierea eficienţei în turism6

Figura. Resurse (eforturi) folosite pentru aprecierea eficienţei în turism

Ţinînd cont de structura efectelor şi eforturilor, pentru măsurarea eficienţei economice se formează

relaţii de tipul:

1. Efect Efort sau Efort Efect, care ne arată eficienţa folosirii diferitor componente

ale resurselor consumate;

6 Ioan Cosmescu, Turismul, fenomen complex contemporan, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.254.

-nr.mediu al pers. muncitor

-nr.mediu al pers. operativ

-fondul total de timp de muncă

- capacitatea de prestaţie

- valoara medie a fondurilor

fixe totale

- valoarea .medie a fondurilor

fixe active

-consumul de mijloacelor

circulante

-val. medie a fonduluid.de

circulaţie

-soldul mediu al mijl.

circulante

- valoarea medie anuală a

fondurilor fixe

- valoarea medie anualǎ a

mijloacelor circulante

- suprafaţa turisticǎ amenajatǎ

- monumente cultural-istorice

-supraf. turistice amenaj

(plajă, pîrtie schi)

- monumente cultural-

istorice

-cheltuieli cu munca vie

-fondul de salarii

-cheltuieli materiale

-amortizarea

-chiria localului

-cheltuieli cu inventarul

-cheltuieli materiale

-cheltuieli cu combustibil şi

energie

-uzura obiectelor de inventar

-mărfuri la preţ de

reaprovizionare

- cheltuieli totale aferente

prestaţiilor

- cheltuieli materiale

-cheltuieli cu amenajarea şi

întreţinerea (plaje, etc)

-cheltuieli cu amenajarea

monumentelor istorice

.

ş.a.

- Forţa

de muncǎ

- Baza mat

turistică

- Mijloace

circulante

- Fondurile

totale

- Resursele

naturale

şi antropice

57

2. Efect Efect sau Efort Efort, reflectă rentabilitatea prestaţiilor turistice sau

proporţiile care s-au format între diferite componente ale rezultatelor sau eforturilor depuse.

Indicatorii care caracterizează eficienţa activităţii turistice prin evaluarea eforturilor şi efectelor sînt

utilizaţi, de regulă, pe ansamblul activităţilor turistice, de aceea se numesc indicatori generali ai

eficienţei economice. În funcţie de natura prestaţiilor, sistemul de indicatori poate include şi indicatori

specifici. Indicatorii generali cumulează ansamblul activităţii turistice în timp ce indicatorii specifici se

referă doar la o anumită prestaţie (activitate) turistică sau aspect (element) economic.

Tabel. Indicatori de comensurare a eficienţei grupaţi după natura prestaţiilor turistice

Indicatori generali Indicatori specifici

- Volumul încasărilor totale - Încasarea medie pe turist sau pe zi turist - Volumul cheltuielilor totale - Cheltuielile medie pe turist şi cheltuielile pe zi turist - Venitul net - Rata profitului, rentabilitatea - Productivitatea muncii - Aportul net valutar şi volumul acumulărilor totale

- Indicatorul eficienţei activităţii de cazare - Indicatori ai eficienţei activităţii de alimentaţie - Indicatori ai eficienţei transportului turiştilor - Indicatori ai eficienţei investiţiilor în turism

Indicatorii generali reflectă cele două forme de concretizare a rezultatelor: încasările totale şi

venitul net. Din categoria indicatorilor generali fac parte:

1. Volumul încasărilor totale (VT), include atât încasările provenite din turismul intern (lei) cât şi

cele din turismul internaţional (lei sau valută). Încasările totale includ totodată toate tipurile de prestaţii

(şi/sau activităţi): cazare, masă, transport, tratament, agrement, servicii suplimentare, vânzări mărfuri,

schimb valutar.

2. Încasarea medie pe turist şi încasarea medie pe zi turist (VT sau IT şi VZT sau IZT)

n

VT/IT = ∑ VT / NT, VT = încasările totale (a prestaţiilor turistice),

i=1 NT = numărul de turişti

VZT/IZT = ∑ VT / NZT NZT = număr de zile turist

3. Volumul cheltuielilor totale (ChT), însumează toate eforturile pentru realizarea activităţii

turistice, incluzând atât componenta internă, turismul internaţional cât şi toate tipurile de prestaţii şi

activităţi.

4. Cheltuieli medii pe turist şi cheltuieli medii pe zi turist (ChT şi ChZT)

ChT = ∑ ChT / NT; ChZT = ∑ ChT / NZT ; ∑Ch –volumul cheltuielilor totale.

Volumul cheltuielilor totale cumulează totalitatea cheltuielilor ocazionate cu procurarea

prestaţiilor pentru practicarea turismului intern sau internaţional. În cel de-al doilea caz cheltuielile se

exprimă în valută.

5. Venitul brut şi net (profitul, beneficiul) (Pb şi Pn) rezultă prin diferenţele dintre volumul

încasărilor totale şi volumul cheltuielilor totale.

58

Pb = ∑ VT - ∑ChT şi Pn = Pb – I, I- impozite

6 Rata profitului (rp), caracterizează mărimea relativă (%) a profitului obţinut în raport cu un

efort depus pentru obţinerea acestuia. În funcţie de modul de exprimare a efortului în practică se cunosc

mai multe forme şi modalităţi de calcul a ratei profitului:

a. rata economică a profitului (rpe), se determină ca raport procentual dintre masa profitului

(∑P) şi valoarea activelor totale (∑AT).

rpe = ∑P / ∑AT x 100%

b. rata comercială a profitului (rpc), se determină ca raport procentual dintre masa profitului

(∑P) şi totalul încasărilor (veniturilor) (VT, IT, CAT).

rpc = ∑P / ∑ VT x 100 %

c. rata financiară a profitului (rpf), se determină ca raport procentual dintre masa profitului (∑P)

şi activele proprii sau capitalul întreprinderii (∑AP; K)

rpf = ∑P / ∑ AP; K x 100 %.

d. rata rentabilităţii economice (rR), se determină ca raport procentual dintre masa profitului

obţinut (∑P) şi costurile de producţie şi/sau comercializare a vacanţelor (∑ChT).

rR = ∑P / ∑ChT x 100 %

7. Nivelul relativ al cheltuielilor (NCh), ce determină ca raport dintre consumul total de resurse

(∑ChT) şi încasările din turism (∑IT) sau cifra de afaceri (CA).

NCh = ∑ChT / ∑IT, CA x 100 %

8. Productivitatea în turism. În acest caz se determină productivitatea factorilor utilizaţi, în

special muncii şi a capitalului. Se determină fie în raport cu cifra de afaceri, încasări, venituri sau profitul

obţinut în perioada de gestiune.

WL = CA, IT, VT / L, L – numărul de lucrători

WK = CA, IT, VT / K, K – capitalul utilizat

9. Aportul net valutar al activităţii turistice (Anv), este expresia eficienţei întregii activităţi de

turism şi poate fi calculat ca diferenţă dintre suma încasărilor totale valutare şi cheltuielile valutare legate

de activitatea respectivă.

Anv = ∑ Inv - ∑ Chv

Aportul net valutar se determină şi ca mărime relativă, ca raport între încasările nete valutare şi cele

totale valutare. Ne arată surplusul de unităţi valutare obţinute la o unitate valutară încasată.

Anv% = Anv / Inv x 100 Inv = încasări valutare din turismul internaţional

Chv = cheltuieli valutare pentru turismul internaţional

59

Sfera încasărilor şi cheltuielilor valutare include operaţiile generale atât sosirile de turişti cât şi

cele ale rezidenţilor în străinătate. Astfel de operaţiuni de turism sunt: închirierile de mijloace de

transport, importul de produse, taxe.

8.2. Eficienţa socială a activităţii de turism

Deşi mai puţin analizate efectele sociale ale turismului se resimt prin ridicarea nivelului de

cunoaştere şi de pregătire, satisfacerea unor motivaţii spirituale psihice. Aceste efecte reliefează legătura

între fenomenul turistic şi gradul de civilizaţie şi cultură dintr-o anumită zonă. Practicarea însăşi a

turismului este un alt act de cultură, deoarece turistul ia contact şi asimilează practic o multitudine de

cunoştinţe din locurile vizitate sau acţiunile organizate: vizitarea de muzee, case memoriale, vestigii şi

situri arheologice, participarea la evenimente culturale (spectacole, festivaluri, mese rotunde) sau

petrecerea unei vacanţe cu o tematică culturală (învăţarea diferitelor conştiinţe in diferite domenii, a unei

limbi străine ş.a).

Eficienţa socială a activităţilor de turism comensurează efectele indirecte ale prestaţiilor

turistice, exprimând sporul de rezultate obţinute în domeniile social, cultural-educativ.

Indicatorii de comensurare a eficienţei sociale caracterizează efectele laturilor calitative ale

activităţii turistice, mai greu de determinat în mod riguros. Acestea se referă la efectele prestaţiei turistice

asupra utilizării, refacerii şi fortificării forţei de muncă, efectele obţinute în îmbunătăţirea condiţiilor de

serviciu, în sociabilizarea populaţiei locale, în apariţia de noi construcţii culturale şi industriale, precum şi

în creşterea însăşi a satisfacţiei turistice.

În categoria eficienţei sociale a turismului trebuie avute în vedere atât efectele indirecte asupra

populaţiei locale, din spaţiul turistic, cât şi cele asupra forţei de muncǎ ocupate în alte ramuri ca efect

indirect al practicării turismului. De asemenea şi celelalte efecte economico-sociale şi educative trebuie

evaluate nu numai în perimetrul turistic unde are loc prestaţia efectivă de servicii turistice ci şi în celelalte

ramuri unde activează curent beneficiarii de servicii turistice. Toate aceste aspecte pot fi cuantificate prin

indicatori ce reflectă:

1) îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei: scăderea incidenţei unor boli profesionale,

scăderea numărului de cazuri de noi îmbolnăviri la grupele tinere şi mature de vârstă, scăderea mortalităţii

pe principalele cauze medicale;

2) creşterea numărului de monumente istorice, muzee, case memoriale la 1000 de locuitori

precum şi a densităţii acestora pe zona turistică;

3) creşterea numărului de vizitatori a obiectivelor culturale la 1000 de locuitori;

4) creşterea frecvenţei vizitării obiectivelor culturale pe sezoane;

60

5) creşterea randamentului intelectual, a proceselor creative ca rezultat al practicării

turismului, prin studiul corelaţiei între indicatorii ce exprimă petrecerea timpului liber şi indicatorul

inovaţiei

6) indicatorul de corelaţie între creşterea productivitǎţii sociale a muncii şi îmbunătăţirea

participării la turism.

7) indicatori de corelaţie între creşterea volumului de muncǎ şi îmbunǎtǎţirea participǎrii la

turism.

Dintre cele mai importante efecte sociale induse de practicarea şi derularea activităţii turistice este

cea care vizează îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei cu implicaţii deosebite asupra

productivităţii individuale a muncii. Cea mai modernă tendinţă culturală pe plan european, - care

cunoaşte o dinamică accentuată - este cea referitoare la creşterea numărului de turişti care apelează la

turismul baleno-medical. Este o consecinţă nu numai a îmbătrânirii populaţiei ci şi a comutării unor boli

la categorii mai tinere de vârstă. Prin practicarea turismului balneo-medical, se reface capacitatea fizică

cât şi psihică a organismului şi mai ales se previne apariţia unor boli odată cu petrecerea plăcută a

timpului liber.

Ţara noastră dispune de un potenţial de excepţie fiind dotată cu factori de cură care acoperă

practic toate formele de turism balnear. De aceea dezvoltarea susţinută a acestora ar constitui una din cele

mai bune şanse de revigorare a turismului balnear, mai ales că pe plan mondial există tendinţa de a înlocui

tratamentul medicamentos cu tratamentul prin factori naturali şi de cură.

Un alt efect social benefic al practicării turismului se referă la contribuţia acestuia la promovarea

climatului de pace şi de colaborare între diferitele naţiuni. Turismul este un adevărat “ambasador al

păcii” reuşind, prin natura sa o apropiere într-un cadru relaxant între diferitele culturi şi popoare,

dezvoltarea comunicării interculturale, interconfesională ş.a, mai buna şi rapida integrare a unei ţări în

circuitele internaţionale.

În categoria efectelor sociale ale practicării turismului se pot remarca şi unele aspecte negative: un

instrument de diferenţiere socială şi subminarea valorilor tradiţionale, culturale şi sociale locale.

Evaluarea efectelor sociale ale turismului presupune parcurgerea a 2 etape:

I. Definirea criteriilor de evaluare a eficienţei, şi anume: gradul de satisfacere personală a turistului,

contribuţia la ocrotirea sănătăţii, refacerea forţei de muncă şi protejarea mediului ambiant.

II. Stabilirea unui sistem de indicatori de măsurare. Modelele ce măsoară calitatea serviciilor turistice

pun accent pe decalajele între nivelul serviciilor oferite şi cel aşteptat de către consumatori. Între

indicatorii cantitativi, care constituie instrumente de analiză a eficienţei sociale cei mai cunoscuţi sunt:

1. Nivelul servirii este un indicator complex care surprinde o multitudine de aspecte care contribuie

la satisfacerea nevoilor turiştilor: calitatea prestaţiei, confortul şi capacitatea unităţilor, timpul de servire,

diversitatea ofertei. Exprimarea nivelului de servire se face prin indicatorii:

numărul locurilor (unităţilor) de cazare (alimentaţie) la 1000 de locuitori;

61

numărul locurilor (unităţilor) la unitatea teritorială de suprafaţă;

numărul tipurilor de produse turistice (vacanţe) ce revin unei zone (unităţi) turistice;

structura pe categorii de confort a mijloacelor de cazare (şi de alimentaţie) sau gradul de concentrare

a dotărilor pe o anumită categorie de confort;

numărul de turişti ce revin unui lucrător;

O calitate mai bună a serviciilor turistice înseamnă existenţa unui număr mai mare de locuri de

cazare (alimentaţie), o bună distribuire teritorială a acestora, o mare diversitate de produse turistice, un

grad optim de concentrare a dotărilor pe categorii de confort, un timp mai redus de aşteptare, un număr

optim de turişti ce revin unui lucrător etc.

Coeficientul nivelului servirii (ki) se determină pentru fiecare aspect cercetat conform formulei:

ki = (Nil – Ni min) / Ni max , în care: Ni min, Ni max = nivelul minim şi maxim al criteriului (aspectului)

de tip i

Nil = nivelul înregistrat în momentul determinării (observării)

Prin suma ponderară a coeficienţilor parţiali (ki), determinaţi pentru fiecare aspect în parte se obţine

coeficientul general al nivelului servirii (k):

ks = ∑ qi x ki , iq = coeficient de ponderare, care are o mărime proporţională cu importanţa

fiecărui parametru în determinarea nivelului de deservire, şi are valori între 0 şi 1.

ks = ∑ qi [(Nil – Ni min) / Ni max]

2. Îmbunătăţirea stării de sănătate şi a nivelului de cunoaştere (S) se realizează prin

determinarea sporului de timp activ de muncă (T), rezultat prin reducerea concediilor de boală în urma

aplicării unor măsuri profilactice şi curative.

S = [(T - Te) x Ni1 ] / t

în care: T, Te = durata concediului medical înainte şi după efectuarea tratamentului balnear

N = numărul total de lucrători cercetaţi

t = fondul anual de timp de muncă al unui lucrător

Sporul activ de timp de muncă va avea drept efecte economice:

a) creşterea valorii producţiei: VPF = Wh0 x (T - Te) x Ni1

b) creşterea producţiei medii pe o persoană activă:

WL/1 pers = W(L)/1pers/ h x (T - Te) x Ni1

c) creşterea venitului net: Vn = Vn/h x (T - Te) x Ni1

0Wh = productivitatea în personal de referinţă

T, Te = durata concediului de boală înainte şi după tratament balnear

Ni1 = personal activ supus cercetării

62

Efectele sociale pozitive ale turismului au implicaţii economice, transformându-se pe diferite

trepte (nivele) în efecte economice: creşterea Wm, îmbunătăţirea calităţii producţiei, realizarea unor

economii de resurse materiale şi financiare.

Figura. Transformarea efectelor sociale în efecte economice

Cel mai mare impact al efectelor sociale este resimţit la scară macroeconomică, turismul având un

rol însemnat în creşterea P.I.B., la creşterea calităţii vieţii ş.a. Principalele efecte ce sunt generate se

referă la:

sporul de venit net indirect în urma îmbunătăţirii sănătăţii prin consumul turistic balnear;

sporul de venituri indirecte ale populaţiei ş.a. (vezi fig.)

Efectul multiplicator al turismului se va repercuta şi asupra celorlalte sectoare şi ramuri ale economiei

acţionând în folosul întregii societăţi şi asupra dezvoltării însăşi a turismului.

8.3. Metode de creştere a eficienţei în turism

Indiferent de tipul de unitate economică din sfera turismului, realizarea unei înalte eficiente

economice presupune acţionarea în sensul creşterii profitului, prin diferite modalităţi:

1. Creşterea vânzărilor. Soluţiile adoptate de manageri în vederea creşterii vânzărilor – ca modalitate

principală de creştere a eficienţei - sunt deosebit de ingenioase. În funcţie de tipul de unitate se pot

elabora diferite strategii de comercializare care să conducă la mărirea bazei de clienţi sau la vânzarea unei

cantităţi mai mari la clienţii existenţi.

2. Diversificarea ofertei turistice.

3. Reducerea sezonalităţii activităţilor turistice.

Efecte sociale ale

turismului

Creşterea Wm

Spor de producţie

Spor de venit net

Economia de resurse

materiale si

financiare

Spor individuale venituri

băneşti ale populaţiei

Îmbunătăţirea calităţii

producţiei

Reducerea costurilor pe

unitatea de produs

Spor de venit naţional

63

4. Utilizarea optimă a componentelor bazei tehnico-materiale.

5. Dezvoltarea şi modernizarea bazei tehnico-materiale.

6. Asigurarea sferei cu personal calificat.

Reducerea cheltuielilor de întreţinere şi exploatare, astfel încât să nu fie afectată calitatea

produsului turistic. Acest deziderat este posibil printr-o mai buna organizare a activităţilor personalului,

prin îmbunătăţirea controlului costului.

7. Extinderea şi diversificarea activităţilor publicitare.

64

Tema 9: Planificarea – componentă majoră a funcţiilor manageriale în turism

9.1. Natura planurilor în activităţile de turism

9.2. Fazele planificării

9.3. Tehnici de urmărire a desfăşurării programelor turistice

9.4. Tipurile de planuri utilizate în cadrul procesului de planificare a activităţilor din turism

9.1. Natura planurilor în activităţile de turism

Pentru ca într-o unitate din turism un efort de grup să devină eficient, personalul firmei trebuie să

ştie cum şi cînd trebuie să realizeze un obiectiv particularizat, mai ales dacă o pondere semnificativă a

acţiunilor turistice prezintă caracter sezonier.

În această situaţie se recurge la planificare. Planificarea reprezintă o funcţie a managementului,

care presupune selectarea alternativelor necesare desfăşurării activităţii unei firme turistice.

Planificarea porneşte deci de la obiectivele generale ale firmei, repartizate pe departamente

structurale, dar care sunt subordonate aceluiaşi scop: determinarea căilor şi măsurilor evaluate ca eficiente

şi posibil de aplicat pentru a realiza obiectivele stabilite.

Esenţa planificării poate fi sintetizată în 4 principii majore:

1. Contribuţia la realizarea scopurilor şi obiectivelor firmei turistice. Scopul planului general şi a

planurilor derivate este de a facilita realizarea obiectivelor stabilite, lucru ce poate fi realizat cu ajutorul

colectivelor de angajaţi, care vor participa la derularea activităţilor economice cu performanţe profitabile.

Astfel, planificarea precede toate celelalte funcţii manageriale ale unei unităţi economice din turism, lucru

ce poate fi analizat în baza figurii 9.1.

Figura. Ilustrarea concluziei că planificarea precede toate funcţiile manageriale

2. Prioritatea obiectivelor de plan. Acest principiu prevede toate funcţiile manageriale (privind

angajarea personalului necesar – permanent sau sezonier – conducerea firmei turistice şi controlul

PLANURI

(obiectivele ce trebuie să fie realizate)

Ce structură

organizatorică

este adecvată

pentru firma

turistică?

Ce personal va

fi necesar, cu ce

specializare şi

în ce perioade?

Cum trebuie

să fie condus

şi dirijat

personalul?

Ce standarde

de control va

trebui să fie

aplicate?

Necesar

pentru a

cunoaşte

Influenţează

conducerea şi

dirijarea

activităţilor

firmei

Necesar pentru

asigurarea

parametrilor

stabiliţi conform

planului

65

desfăşurării activităţilor), care sunt subordonate aceleiaşi cerinţe: realizarea obiectivelor pe care şi le-a

fixat o firmă turistică. Planurile au menirea să facă cunoscute relaţiile organizaţionale create între

colectivele firmei, măsura în care aceste relaţii sunt sau nu în concordanţă cu obiectivele stabilite ale

firmei, ce corectări sau schimbări se impun în structurile organizaţiei, de ce resurse umane va fi nevoie

pentru realizarea obiectivelor, cum se realizează coordonarea acestui personal, cum şi prin ce metode va fi

instruit personalul nou angajat şi ce metode sau standarde de control va fi necesar să se aplice.

Planificarea şi controlul sunt inseparabile. Controlul presupune cunoaşterea modului de desfăşurare a unei

acţiuni turistice, pentru a fi în măsură să intervină pe parcursul cu corectări în urma unei devieri de la

planul stabilit. Dacă controlul nu se execută exact, managerul firmei de turism nu va fi capabil să

urmărească eficient derularea unei acţiuni turistice planificate. Totodată fără planificare nici un efort de

control nu va avea loc, dacă nu s-au stabilit în prealabil posibilităţile de a direcţiona realizarea atribuţiilor

de către personalul executant, şi dacă nu ştiu cum şi în ce scop ar trebui să acţioneze.

3. Importanţa planului pentru ansamblul firmei turistice. Planificarea este o funcţie managerială

obligatorie, din care rezultă natura responsabilităţilor managerilor, cu tot caracterul diferenţiat al

planurilor şi activităţilor firmelor turistice. Dacă un manager nu are responsabilităţi concrete de

planificare, cu greu ar putea fi definit şi acceptat ca manager.

4. Eficienţa planurilor. Eficienţa unui plan este urmărită şi determinată prin modalităţile cu care

contribuie la scopurile şi obiectivele unei firme turistice, cu luarea în considerare a costurilor şi a altor

indicatori economici, care vor rezulta din elaborarea şi aplicarea lui. Un plan poate contribui la atingerea

obiectivelor propuse de firmă, dar cu costuri ridicate de aplicare, care ar putea să nu fie neapărat necesare.

Pentru evitarea acestui risc managementul firmelor turistice porneşte de la premisa că orice plan este

orientat spre acţiunile turistice viitoare şi elementele lui reclamă o ierarhizare riguroasă în funcţie de

obiectivele firmei, strategiile aplicate, politicile comerciale, procedurile, regulile, bugetele de cheltuieli

pentru programele respective.

Aplicarea planurilor întîmpină însă şi o serie de dificultăţi practice, influenţate de factori externi

limitativi, de unde rezultă şi concluzia că planificarea efectivă nu constituie o simplă procedură. Printre

aceştia se enumără:

a. dificultatea de a formula premise certe cu privire la obiectivele de plan. Dacă viitorul nu poate fi

cunoscut cu exactitate, atunci premisele for fi cuprinse de o marjă de erori. O cale de diminuare a erorilor

o reprezintă crearea unor alternative de plan, care pot fi utilizate în cazul unor situaţii imprevizibile cu

scopul de a efectele imprevizibile în executarea unor programe turistice planificate a priori.

b. influenţa modificărilor rapide cu caracter imperativ, ceea ce influenţează rapid eforturile de

planificare a unei firme din turism, influenţe provocate de inflexibilitatea mediului sau de inflexibilitatea

procedurilor interne sau de inflexibilitatea resurselor necesare realizării unui obiectiv (insuficienţa

capitalului pentru noi investiţii).

66

9.2. Fazele planificării

Fazele planificării sunt aceleaşi indiferent de dimensiunile activităţii planificate. Ele nu diferă de

la o situaţie, în care o firmă turistică planifică programe de avengură (pe toată perioada sezonului turistic

estival sau de sporturi de iarnă), la o altă situaţie, în care un program particularizat deţine numai o

pondere modestă în volumul de activităţi ale firmei (cu ocazia unor evenimente speciale, pentru o anumită

categorie de consumatori).

Figura ce urmează ilustrează fazele planificării, cu o remarca necesare că, pentru acţiunile de mică

amploare, fazele sunt relativ mai simplu de aplica şi se pot realiza fără a întîmpina unele inconveniente

deosebite.

Figura. Fazele procesului de planificare

Aceste etape ale planificării menţionate mai sus demonstrează că planificarea nu este un procedeu

de rutină, ci o metodă raţională de abordare a modalităţilor de soluţionare a problemelor, într-o perioadă

prestabilită de timp, pentru realizarea unui scop stabilit.

Planificarea implică o abordare de sistem deschis, pentru care managerii practicieni trebuie să i-a

în considerare influenţele mediului sub toate aspectele lor (intern şi extern). În condiţiile unui mediu

turbulent o firmă turistică pot surveni în orice moment situaţii dificile determinate de influenţele

imprevizibile de mediu, care impun corecţii deciziilor manageriale, chiar şi în cazul unor procedee de

rutină desfăşurate în lanţ.

2. OBIECTIVE

- Unde doreşte firma să fie poziţionată

pe o piaţă?

- Ce doreşte să realizeze şi cînd anume? 7. ELEBORAREA PLANURILOR DE

SUPORT

- Achiziţionarea echipamentului

necesar;

- Achiziţionarea produselor consumate

în cadrul acţiunilor planificate;

- angajarea personalului permanent şi

sezonier;

- conceperea unor noi produse turistice.

3. PREMISELE PENTRU PLANIFICARE

- Caracteristicile mediului intern şi extern

în care va opera planul.

4. IDNTIFICAREA ALTERNATIVELOR

- Care sunt cele mai avantajoase alternative

pentru realizarea obiectivelor?

8. CONCRETIZAREA PLANULUI PRIN

BUGETELE DE MARKETING

Bugete privind:

- volumul, preţul, costul vînzărilor;

- costuri operaţionale;

- altele.

1. CĂUTAREA OPORTUNITĂŢILOR

5. COMPARAREA ALTERNATIVELOR

CU OBIECTIVELE DORITE

- Care alternativă va oferi cea mai bună

şansă pentru a corespunde obiectivelor cu

cele mai reduse costuri şi cu cele mai mari

profituri?

6. SELECTREA ALTERNATIVELOR

- Selectarea posibilităţilor de derulare a

acţiunilor turistice.

67

Managementul prin obiectivele sale poate fi definit ca un sistem managerial, care integrează o

serie de activităţi de conducere de importanţă majoră, direcţionate conştient şi într-o manieră sistemică

pentru atingerea unor obiective organizaţionale sau individuale.

9.3. Tehnici de urmărire a desfăşurării programelor turistice

Una din cele mai operante şi utile tehnici de planificare şi control al desfăşurării programelor

turistice constă în analizarea reţelei de desfăşurare în timp a evenimentelor, cunoscute sub denumirea de

„tehnică de evaluare şi de revizuire a programelor - PERT”.

La îndemîna firmelor turistice se află variantele obişnuite ale tehnicii de evaluare şi de revizuire a

programelor, printre care pot fi menţionate următoarele:

a. Graficul GANTT, porneşte de la premisă că obiectivele generale ale unei firme trebuie să fie privite

ca un set de planuri detaliate, intangibile pentru subordonaţii executanţi, facilitînd totodată şi pentru

manageri controlul realizării lor.

b. Graficul GANTT, în variantă etapizată, fracţionează procesele operaţionale în segmente controlabile

şi urmăreşte derularea activităţii pe aceste segmente intermediare. Aceasta permite depistarea, în timp

util, a acelor segmente intermediare care prezintă carenţe sau no corespund calitativ nivelului sarcinilor,

la care s-a angajat firma turistică faţă de turişti participanţi la programul comercializat, oferind

managerilor posibilitatea adoptării unor corecţii pentru evitarea riscului de a produce insatisfacţii

turiştilor, în urma apariţiei unor dereglări neprevăzute în derularea programului.

c. Graficul GANTT etapizat, adaptat la sistemul PERT, folosind tehnica de evaluare şi revizuire a

programului, are la bază corelarea fiecărui segment dintr-o secvenţă componentă a programului cu

sarcinile celorlalte componente din program.

Analiza reţelei de desfăşurare în timp a evenimentelor, prin adaptarea sistemului PERT la

condiţiile caracteristice ale activităţilor de turism, permite managerilor să identifice devierile încă din

momentul testării produsului şi să accepte deciziile de corectare în interdependenţa componentelor

programelor planificate, după următoarea schemă logistică:

Figura. Schema logistică a corelării componentelor programului

Analizarea

cauzelor

devierilor

Programul

acţiunilor

corelative

Compararea

performanţelor

actuale faţă de

standarde

Determinarea

performanţelor

actuale

Aplicarea

corelărilor

Performanţe

dorite

Performanţe

actuale

Identificarea

devierilor

68

În baza studierii acestei scheme, managementului firmei de turism va putea desprinde concluzii în

ceea ce priveşte modalităţile de perfecţionare şi a altor programe, în paralel cu finisarea sistemelor de

control managerial pentru o mai eficientă derulare a acţiunilor turistice viitoare. (figura 9.6.)

Figura. Exemplificarea tehnicii de evaluare şi revizuire a programului unei excursii de vizitare

1. conceperea programului turistic;

2. descompunerea programului pe servicii;

3. negocierea şi contractarea spaţiilor de cazare necesare în etepele intermediare şi de înnoptare;

4. negocierea şi contractarea serviciilor de alimentaţie stabilite în programul excursiei;

5. organizarea programelor de vizitarea şi de agrement pe durata derulării excursiei;testarea produsului

6. turistic;

7. organizarea transportului cu autocarul, cu secvenţele de opriri intermediare;

8. recrutarea personalului necesar pentru derularea acţiunii;

9. selectarea şi instruirea personalului;

10. corecţii pentru finisarea produsului;

11. , 12, 13. etapele acţiunilor promoţionale pentru pregătirea comercializării produsului;

14. convenţii de colaborare cu alte agenţii distribuitoare;

15. lansarea produsului pe piaţă.

9.4. Tipurile de planuri utilizate în cadrul procesului de planificare a activităţilor din turism

Odată cu creşterea importanţei planificării într-o societate comercială, apar tot mai multe tipuri de

planuri. Patru dimensiuni ale planurilor utilizate de manageri firmelor turistice sînt:

11 12

8 9

7

13

3 4

1 2

5

6 10 15 14

69

1. Timpul

1.1 Planificarea pe termen lung. Planurile pe termen lung sunt cele care acoperă aspecte competitive,

tehnologice şi strategice complexe ale conducerii unei societăţi din turism şi care implică şi alocarea

resurselor. Planificarea pe termen lung cuprinde cercetarea, dezvoltarea şi expansiunea de capital,

dezvoltarea organizaţională şi managerială şi satisfacerea cerinţelor financiare ale societăţii turistice.

Planurile pe termen lung sunt de obicei concepute de managerii de vîrf şi se întind pe perioade mai mari

de 5 ani. Planurile pe termen lung care fac parte din planificarea strategica a societarii din turism.

1.2 Planificarea pe termen mediu. Planurile pe termen mediu sunt concepute de obicei pe 1 – 3 ani, sînt,

de obicei, mai detaliate şi au mai multă relevanţă pentru managerii de pe nivel mediu şi inferior. Planurile

pe termen mediu se referă, de obicei, la funcţiile organice ale firmei, cum ar fi finanţele, marketingul sau

producţia.

1.3 Planificarea pe termen scurt. Planurile pe termen scurt, la fel ca şi cele pe termen mediu, derivă din

cele pe termen lung. Au un termen scurt de cel mult un an şi au un impact mai mare asupra activităţii

zilnice a managerilor decît planurile pe termen mediu sau lung. Includ anumite planuri de atingere a

obiectivelor financiare (bugetul), inventar, publicitate, instruirea angajaţilor.

2. Domeniul

La fel cum diferă obiectivele unei firme din turism în funcţie de nivelul acestora la fel diferă şi

planurile. Astfel avem planuri strategice şi operaţionale.

2.1 Planurile strategice. Acestea influenţează întreaga societate comercială, sînt elaborate de obicei de

managerii de pe nivele ierarhice superioare (managementul de varf) şi sînt în consecinţă pe termen lung.

Planurile strategice descriu scopul societăţii şi decid care trebuie să fie obiectivele acesteia.

Procesul planificarii începe cu declararea formală a obiectivelor, care stabileşte directia planificării

firmei. Sunt determinate apoi obiective strategice ale societatii şi este creată baza pentru planurile

operaţionale ale companiei. Stabilirea planurilor strategice ale societăţii reprezintă punctul de plecare în

procesul de planificare la nivelul întregii societăţi.

2.2 Planurile operaţionale. În timp ce planurile strategice stabilesc cadrul general al planificării în

societate, planurile operaţionale acoperă un domeniu mai restrîns, fiind orientate spre activităţile zilnice

sau lunare ce trebuie efectuate pentru îndeplinirea planurilor strategice şi implicit a obiectivelor

strategice. Planurile operaţionale au în general drept obiect alocarea de resurse şi programarea

activităţilor. La planuri operationale putem sa enumeram urmatoarele planuri:

Planuri de marketing, orientate spre vanzarea si distribuirea produselor sau serviciilor companiei.

Planuri de productie si aprovizionare, orientate spre facilitatile, metodele si echipamentele de care este

nevoie, pentru ca produsul finit sa fie realizat.

Planuri financiare, orientate spre gestionarea fondurilor si spre obtinerea de fonduri necesare

implementarii planurilor strategice.

70

Planuri de personal, sunt orientate spre recrutarea, integrarea si formarea resurselor umane de care are

nevoie societatea.

3. Frecvenţa.

3.1 Planurile de unica folosinţă sunt create pentru a rezolva o situaţie care este putin probabil ca va mai

aparea în viitor, acestea pot fi programe, proiecte sau bugete.

Programele. Un program reprezinta un plan de unica folosinţă, creat pentru activitati care includ diferite

functii si interactiuni.

Proiectele. Un proiect reprezinta un plan de unica folosinţă, mai complex decat un program, dar şi mai

explicit din punct de vedere al obiectivelor propuse. Fiecare proiect reprezinta responsabilitatea unor

persoane desemnate, carora li se pun la dispozitie resursele necesare (sub forma unui buget) si data

încheierii.

Bugetele. Cele mai multe programe şi proiecte, se dezvoltă şi sunt controlate pe baza unui buget, care

reprezintă un plan de alocare a unor resurse financiare spre anumite utilităţi şi/sau activităţi. Bugetele

înregistrează intrările, ieşirile şi furnizează obiectivele în scopul controlării activităţilor sşi/sau unităţilor.

3.2 Planurile permanente, sunt create pentru conducerea unor activitati care apar in mod regulat.

Datorita faptului ca situatii similare sunt rezolvate intr-un mod predeterminat, managerii economisesc

timp si energie in procesul de luare a deciziilor. Principalele tipuri de planuri permanente sunt politicile,

procedurile standard si regulile.

Politicile reprezinta orientari generale ale procesului decizional, si stabilesc limitele intre care sunt luate

deciziile si decurg de obicei din obiectivele si strategiile societatii.

Procedurile standard sunt forme de planuri permanente. O procedura descrie in mod exact actiunile ce

trebuie intreprinse in situatii specifice si reprezinta modul in care politicile sunt implementate in mod

frecvent. Procedurile standard, reprezinta instructiuni detaliate menite sa il orienteze angajatul, care

trebuie sa indeplineasca o sarcina si sa asigure abordarea coerenta in cadrul societatii a situatiilor care au

fost prevazute.

Regulile. O regula reprezinta o forma de plan permanent si nu este menita sa orienteze luarea unei decizii,

ci sa inlocuiasca decizia. Regulile orienteaza actiunile angajatilor care trebuie sa indeplineasca anumite

sarcini, si singura lor alegere este intre a aplica sau nu regulile respective.

4. Nivelul managerial. Aici avem trei nivele de management:

4.1 Managerii de baza - Managerii de pe nivelele ierarhice inferioare sunt implicati in operatiunile

zilnice si petrec mai putin timp cu planificarea decat managerii de pe nivelele medii si superioare. Aceasta

orientare spre problemele operative conduce la stabilirea unui orizont de planificare pe termen scurt.

4.2 Managerii de pe nivelele medii ale ierarhiei petrec in general mai mult timp cu planificarea, fiind

preocupati de planificarea pe termen mediu (pana la un an) si de contributia subordonatilor la atingerea

obiectivelor societatii / departamentului.

71

4.3 Managerii de varf - Sunt cei care ocupa de obicei rolul principal in stabilirea politicilor, procedurilor

si bugetelor. Au principala responsabilitate pentru stabilirea planurilor strategice, pe termen lung ale

societăţii din turism. De aici putem deduce si piramida manageriala:

Bibliografie utilizată:

1. Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, nr 965-IV,

din 24.11.2006 // Monitorul Oficial nr.14 - 17(2001-2004), 2.02.2007 (cu modificări LP172-XVI din

10.07.08, MO134-137/25.07.08, art.543 şi LP280-XVI din14.12.07, MO94-96/30.05.08, art.34)

2. Dinu Mihaela, Geografia turismului, Editra Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005

3. Rodica Minciu, Economia turismului, Editra Uranus, Bucureşti, 2004

4. Nicolae Platon, Retrospectiva turismului moldovenesc. 55 de ani de realizări, Editra Multiart-SV,

Chişinău, 2014

5. Oscar Snak, Petre Baron, Neacșu Nicolae, Economia turismului, Editura Expert 2003

6. N.Lupu, Hotelul-Economie şi management, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999, p.233.

7. Ioan Cosmescu, Turismul, fenomen complex contemporan, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.254.

8. Cristina Dionisie, Managementul turismului- Structuri de concepţie şi organizare, Editura Junimea

Iaşi, 2002, p.18,

9. Hartle F, Transforming the performance Management process, London, Kogan Page, 1997, p.23

10. www.turism.md