Ştiinţa – caracteristici şi tendinţe actuale

Dintr-o activitate căreia i se comandau serviciile, ştiinţa a devenit în prezent o activitate care anticipează nevoile producţiei şi ale societăţii, în ansamblu.

Procesele desfăşurate în interiorul ştiinţei au generat integrarea ei verticală cu producţia, apropiindu-se considerabil de practică.

Teoria ştiinţifică acumulată şi-a sporit astfel contribuţia la soluţionarea problemelor economice şi sociale şi a devenit o ramură economică de importanţă vitală.

În numeroase ţări ştiinţei i se acordă fonduri sporite, se crează noi baze de cercetare, institute şi academii de ştiinţă; este în plin avânt procesul de industrializare a ştiinţei care îşi accentuează contribuţia determinantă la progresul tehnologic, economic şi social.

Cercetator

“om de stiinta care se dedica cercetarii”

CERCETARE

"...investigare originala realizata pentru a castiga cunostinte si intelegere."

Un proces de cercetare reprezintă, adesea, un proces complicat care se compune din multe încercări, observaţii, ipoteze.

”Ştiinţa este o uşă a cărei cheie este cercetarea„

A. Pann

NU este cercetare

Testare si analiza de rutina pentru mentinerea standardelor nationale, distincta de dezvoltarea de noi tehnici analitice

Dezvoltarea de material didactic care nu include cercetare originala

Standardizarea sau testarea de rutina;

Studii de fezabilitate (exceptand cele in proiecte de cercetare si dezv.exp.);

Aspectele comerciale, legale si administrative a activtatilor de patentare, copyright sau licentiere;

Programarea pe calculator de rutina, intretinere software si hardware (exceptand cercetare si dezvoltarea experimentala in aplicatii software, limbaje de programare noi si sisteme de operare noi)

Activitati care pot fi considerate activitate de cercetare Oferirea de suport profesional, tehnic, administrativ

si/sau asistenta personalului angajat direct in cercetare si dezvoltare experimentala

Managementul personalului care este fie direct implicat in cercetare si dezvoltare experimentala, fie ofera suport profesional, tehnic

Activtatile studentilor care sunt legate de cursurile de cercetare post-licenta;

Dezvoltarea de cursuri de cercetare post-licenta;

Supervizarea studentilor care urmeaza cursuri de cercetare post-licenta.

Activitati excluse, exceptand cazul cand sunt utilizate in mod primar pentru suport al activitatilor de cercetare si dezvoltare experimentala

Pregatirea cursurilor, seminariilor, laboratoarelor;

Activitati literare si artistice precum scrierea creativa (exceptand pregatirea unui raport original asupra descoperirilor ca urmare a act.cercetare si dezv.experimentala);

Servicii de informare stiintifica si tehnica;

Colectarea de date cu scop general sau de rutina;

Clasificare prin tipul de activitate

Cercetare fundamentala pura (pure basic)

Cercetare fundamentala strategica

Cercetare aplicativa Dezvoltare experimentala

Cercetare fundamentala pura

Este activitatea teoretica si experimentala realizata pentru a dobindi cunostinte noi fara a tinti beneficii pe termen lung altele decat avansarea cunoasterii

Acest tip de activitate este adesea pur teoretic cu intentia de a creste intelegerea unor anumite fenomene sau comportari dar nu cauta sa rezolve sau sa trateze aceste probleme

Cercetare ştiinţifică fundamentală –

activitate teoretică sau experimentală care are ca scop acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără a se avea în vedere o aplicaţie deosebită sau specifică. În cadrul cercetării fundamentale, cercetarea fundamentală experimentală joacă un rol aparte;

Cercetare fundamentala strategica

Este activitatea teoretica si experimentala realizata pentru a obtine cunostinte noi directionate spre domenii vaste specifice in asteptarea unor descoperiri utile

Ofera o baza larga de cunostinte necesare pentru solutia unor probleme practice recunoscute.

Cercetare si dezvoltare experimentala

- include munca creativa realizata pe o baza sistematica pentru a creste cantitatea de cunostinte, incluzand cunostintele despre omenire, cultura, societate, si utilizarea acestui stoc de cunostinte pentru a inventa noi aplicatii.

Dezvoltarea experimentala

Este activitatea sistematica ce utilizeaza cunoasterea existenta castigata din experienta de cercetare sau practica, care este directionata pentru a produce materiale, produse sau dispozitive noi, pentru a instala procese, sisteme sau servicii noi, sau pentru a imbunatati substantial cele deja produse sau instalate

Actul de creaţie şi cercetarea ştiinţifică reprezintă o activitate omogenă, nediferenţiată, specifică persoanelor dotate nativ cu abilităţi de creativitate (har ştiinţific) şi care posedă o instruire ştiinţifică corespunzătoare.

Activitatea de cercetarte ştiinţifică poate fi definită ca un concept nou sub numele de cercetare – dezvoltare (C-D): “activitate sistematică şi creatoare, menită să sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii”.

Orice activitate clasificata ca cercetare si dezvoltare experimentala este caracterizata prin originalitate;

Investigarea ca obiectiv primar: potential de a produce rezultate care sunt suficient de generale pentru stocul de cunostinte (teoretic si/sau practic) ca sa fie recunoscute ca aducand o crestere.  

Cercetarea ştiinţifică aplicativă –

activitate de investigare, teoretică sau practică orientată în scopul acumulării de noi cunoştinţe într-un domeniu practic specific. În general, cercetarea aplicativă foloseşte rezultatele cercetării fundamentale şi ale dezvoltării experimentale, inclusiv cunoştinţe empirice acumulate în practică în vederea convertirii lor în tehnici şi tehnologii concrete;

Dezvoltarea experimentală (cercetare şi dezvoltare)

– activitate sistematică care utilizează rezultatele cercetării fundamentale şi a celei aplicative pentru obţinerea unor soluţii noi pentru proiectarea, executarea şi experimentarea de tehnici, aparatură, procese tehnologice etc. Activitatea de dezvoltare experimentală se desfăşoară în două etape:

proiectarea mentală a activităţii, şi realizarea proiectelor, manual sau cu

diferite mijloace tehnice.

Cercetarea fundamentala si dezvoltarea economica

Pare un paradox a încerca o corelare între cercetarea fundamentala si dezvoltarea economica.

Probabil multi cred ca aceasta din urma este rezultatul cercetarii aplicative, cercetarea fundamentala fiind doar preocuparea unor oameni de stiinta curiosi, ambitiosi sau dornici de afirmare.

Nu este greu de constatat ca tarile cele mai dezvoltate economic se afla si în fruntea listei cu cele mai numeroase contributii la fluxul principal al stiintei ei (W.W. Gibbs, Scientific American 1995, august, p. 76-83), de exemplu, SUA cu 30,8% din productia stiintifica mondiala (masurata în numar de publicatii în reviste stiintifice "din prima linie"), Japonia cu 8,2%, Anglia cu 7,9%, Germania cu 7,2%, Franta cu 5,6%, Canada cu 4,3% etc. Tarile cu dezvoltare economica modesta se afla în zona invizibila a spectrului care reda contributia lor la fluxul principal al stiintei, si din pacate, în aceasta zona se afla si România (I. Haiduc, Revista 22, nr.16, aprilie 1997).

Se pune întrebarea daca paralelismul dintre dezvoltarea economica si nivelul cercetarii fundamentale este întâmplator sau se bazeaza pe o relatie de cauzalitate?

Ori, daca nivelul avansat al cercetarii fundamentale în unele tari este datorat dezvoltarii lor economice sau invers, dezvoltarea economica are la baza un nivel ridicat al cercetarii fundamentale.

Cercetarea aplicativa

Este activitatea originala realizata pentru a obtine noi cunostinte avand in vedere o aplicatie specifica

Este efectuata pentru a determina utilizarile posibile ale

rezultatelor cercetarii de baza, pentru a determina noi cai de a atinge

anumite obiective specifice si predeterminate

Se stie ca stiinta moderna s-a nascut din curiozitatea unor cercetatori, care începând din secolul XVIII, au pus bazele cunoasterii stiintifice si temelia a ceea ce avea sa devina stiinta vremurilor noastre.

Nu poate fi negat faptul ca industrializarea în secolul XIX s-a produs treptat tocmai în tarile în care exista si o preocupare continua si intensa pentru stiinta.

Tarile în care descoperiri stiintifice majore au fost izolate (de ex. Rusia) au ramas în urma dezvoltarii acelor tari în care stiinta a cunoscut o dezvoltare extensiva.

Aproape pe neobservate, cunostintele stiintifice s-au transformat în valori utilizabile si au stat la baza unor industrii.

Puterea stiintei a fost însa demonstrata în cel de-al doilea razboi mondial, când victoria aliatilor s-a bazat tocmai pe utilizarea intensa a unor descoperiri din fizica si chimia moderna (radarul, bomba atomica, antibioticele etc).

Ca urmare, dupa razboi, în Statele Unite mai ales, dar si în tarile vest europene, stiinta a intrat în atentia publicului si prin intermediul politicienilor s-a bucurat nu numai de recunoastere oficiala, ci si de finantari generoase, care au dus la dezvoltarea cunoscuta.

Stiinta a devenit din ce în ce mai complexa, aparatura folosita din ce în ce mai sofisticata si deci mai costisitoare.

De aceea, finantarea stiintei din bani publici a început sa fie pusa sub semnul întrebarii si

s-au auzit voci care cereau justificarea cheltuielilor.

Prin glasul politicienilor, publicul a început sa ceara rezultate palpabile în schimbul banilor investiti în cercetare, iar ca rezultat în mai multe tari avansate s-a cerut din ce în ce mai des ca cercetarea stiintifica sa aiba relevanta sociala, sa fie utila, sa aduca foloase imediate societatii.

Bineînteles ca o serie de oameni de stiinta, printre care si laureati ai Premiului Nobel, au reactionat, demonstrând nevoia de cercetare fundamentala subliniind ca daca "toata cercetarea este orientata (spre aplicatii) aceasta va fi lipsita de libertatea intelectuala a explorarii, atractivitatea cercetarii va scadea în ochii tinerilor cercetatori si îi va îndeparta de urmarea unei cariere în cercetare sau academice.

Cine are dreptate? Ce înseamna cercetare

fundamenatala si care este contributia acesteia la dezvoltarea economica, deci la bunastarea societatii, daca exista o asemenea contributie.

Cercetarea fundamentala este rezultatul curiozitatii stiintifice ("curiosity - driven") si produce cunostinte noi.

Acestea sunt publicate în reviste stiintifice de specialitate, care umplu kilometri de rafturi ai bibliotecilor moderne.

O mare parte a lucrarilor stiintifice publicate nu sunt citite de nimeni si cu atât mai putin citate sau folosite de cineva.

Dar, unele dintre aceste rezultate ale cercetarii "pure" dau nastere la aplicatii spectaculoase, cu mare succes comercial si care contribuie esential la calitatea vietii moderne. Computerele, masele plastice si numeroase alte exemple pot demonstra ca investigatii pornite din simpla curiozitate a unor cercetatori, au parcurs drumul, adeseori anevoios, care cuprinde etapele:

cercetare fundamentala – cercetare aplicativa – proiectare - inginerie - produs comercial,

cu mare succes economic.

În concluzie, cercetarea fundamentala este în primul rând sursa de cunostinte. Cunostintele stiintifice devin în parte cunostinte utile, care se transforma în aplicatii si acestea duc la dezvoltarea industriala. Desigur, numai o mica parte din cunostintele stiintifice se finalizeaza în succese comerciale.

Asa cum însa, pentru a gasi un graunte de aur sau un diamant trebuie sa prelucreze o mare cantitate de minereu, trebuie un volum deloc neglijabil de cercetare fundamentala pentru ca o parte sa devina în viitor, nu se stie când si cum, utila pentru societate.

Cercetarea fundamentala creeaza deci baza de date pentru viitor, din care vor rezulta aplicatiile viitoare.

Fenomenul este deosebit de evident în tarile in care tehnologiile cele mai avansate sunt cultivate în firme adeseori mici si mijlocii, create în imediata vecinatate a marilor universitati, pe baza ultimelor descoperiri stiintifice ale acestora.

Exemple ofera mai ales biotehnologia, informatica, electronica si alte domenii de vârf.

În al doilea rând, cercetarea fundamentala este o scoala.

Specialistii de înalta calificare se formeaza mai ales în cadrul doctoratului si studiilor post-doctorale care se bazeaza pe cercetare fundamentala.

În tarile avansate industria preia o mare parte din acesti specialisti.

Nu exista scoala mai buna decât cercetarea fundamentala, în care viitorul specialist sa vina în contact cu cele mai recente preocupari si realizari ale stiintei, sa înteleaga în profunzime fenomenele fizice, chimice, biologice dupa caz, sa învete tehnicile de informare si documentare, sa cunoasca posibilitatile si mânuirea aparaturii celei mai avansate, sa câstige experienta în solutionarea problemelor, organizarea, interpretarea si prezentarea datelor.

Toate aceste cunostinte pot fi de o mare valoare nu numai pentru specialistul care va urma o cariera universitara sau în cercetare

Daca transpunem valoarea acestor cunostinte de la individ la colectivitatile mai mari, de exemplu, la nivelul unor tari, se constata ca absorbtia tehnologiilor avansate este daca nu imposibila, dificila si putin eficienta în tarile în care lipseste o baza de cercetare fundamentala.

Un studiu al specialistilor japonezi (Y. Kunio, J. Sci. Soc. Thailand 1995, v. 21, p. 131-136) a aratat ca dintre tarile Asiei de est au reusit sa treaca barierele tehnologice numai cele care au promovat si cercetarea fundamentala. Se citeaza o comparatie între Coreea de Sud si Thailanda

Prima, dezvoltând cercetarea fundamentala, a reusit sa absoarba tehnologiile avansate si sa le transforme într-un succes industrial prin forte proprii.

Thailanda a ales calea liberalizarii investitiilor externe, exporturile sale de produse electrice si electronice fiind rezultatul activitatii unor firme straine. Rezultatul a fost ca produsul national brut al Thailandei este de trei ori mai mic decât al Coreei de Sud, desi în anii 1960 îl depasea.

Explicatia este ca în general companiile straine nu sunt interesate în a trece dincolo de simpla asamblare a unor echipamente din piese importate, valoarea adaugata la produsele de export fiind deci mica (în cazul Thailandei) în timp ce dezvoltarea unor capacitati tehnologice proprii (cazul Coreei de Sud) a permis unor tari sa nu mai fie la cheremul investitorilor straini si sa lanseze pe piata mondiala produse noi, bazate pe tehnologii proprii.

În al treilea rând, cercetarea

fundamentala este o sursa de prestigiu nu numai pentru indivizi, ci si pentru comunitatile sau tarile care o cultiva.

Chiar subiectiv judecând, nu este indiferent pe ce pozitie se afla o tara în ordinea (citata mai sus) a statisticilor care reflecta contributia unei tari la fluxul principal al stiintei.

Care este deci concluzia finala?

Se pare ca solutia este un echilibru între cercetarea fundamentala si cercetarea aplicativa. Costul cercetarii fundamentale este suportat din bani publici, deci cei implicati trebuie sa ofere ceva în schimbul societatii: o pregatire de calitate a specialistilor si rezultate valoroase în cercetare.

Cei care practica cercetarea fundamentala au dreptul la o finantare adecvata, dar si obligatii fata de societate.

Metodologie - totalitatea metodelor de cercetare dintr-o ştiinţă; metoda cea mai generală de cunoaştere. Este totodată o parte a logicii care se ocupă de analiza teoretică a metodelor folosite în diferite domenii ale cercetării ştiinţifice. Ea constituie obiectul epistemiologiei, ca abordare istorică şi descriptivă a metodelor de cunoaştere, ca reflexie asupra ştiinţelor.

Metodologia este o interpretare a modalităţilor prin care se poate generaliza cercetarea, pentru atingerea scopului propus (nu doar descoperire, în sensul de noutate absolută).

Metodă - (grec. meto = spre şi odos - cale, drum) mod sistematic de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective.

Metoda este un ansamblu coerent de procedee şi tehnici prin care se realizează un mod determinat de acţiune ca atare.

In logică sunt cunoscute două metode generale de gândire sau două procedee prin care se poate ajunge la adevăr: deducţia (drumul de la general la particular) şi inducţia (calea de la particular la general).

Analiza (studiul detaliilor unui ansamblu) şi sinteza (reconstituirea ansamblului din elementele sale componente) sunt şi ele procedee (metode) prin care gândirea şi acţiunea practică pot ajunge la realizarea demersului ştiinţific, la o descoperire sau la un anumit rezultat în cercetare.

Procedeu - mijloc folosit pentru a se ajunge la un anumit rezultat. Conceptul este utilizat deseori ca substitut pentru metodă. Practic, acest termen acoperă un sens mai precis al modalităţii de a realiza o acţiune, încadrându-se într-o dimensiune concretă a metodologiei

Procedeele de cercetare reprezintă componentele concrete ale metodei prin care se realizează acţiunea propriu-zisă, directă asupra obiectului (culegerea, prelucrarea, analiza şi interpretarea).

Tehnica - totalitatea procedeelor întrebuinţate într-o ştiinţă, modul de a acţiona prin combinarea activităţii omului cu tehnologii, echipamente, etc, cu rol auxiliar şi ajutător.

Adesea noţiunea de tehnică se confundă cu noţiunea de metoda, mai ales în cazul studiilor şi cercetărilor având caracter experimental şi aplicativ.

Noţiunea de „tehnică" se asociază cu elementele tehnice ale acţiunii (de exemplu, tehnica de lucru poate fi prelucrarea electronică a datelor; tehnica avansată este cea care foloseşte echipamente de ultimă generaţie, performante; tehnica depăşită foloseşte echipamente vechi, depăşite, uzate fizic şi moral). In funcţie de domeniul de lucru, acest termen este asociat şi cu alte elemente metodologice cu dimensiuni şi forme concrete (de exemplu, tehnica grafică oferă suport vizual, grafic în acţiunea de cercetare).

Metodologia de cercetare sau strategia experimentală, cuprinzând programarea experimentelor, proiectarea şi realizarea experienţelor şi analiza datelor experimentale, reprezintă o modalitate de creştere a eficienţei cercetării, de obţinere a unui volum maxim de informaţii cu un efort minim.

In cazul cercetării unui fenomen, a unui proces sau a unei operaţii, problema care se pune este de a stabili condiţiile operaţionale de observare şi măsurare experimentală pentru ca răspunsul să fie afectat de un număr minim de erori. La acestea se adaugă şi metodele matematice aplicate pentru a se obţine un maxim de informaţii din prelucrarea rezultatelor.

Euristica (euretica, sau ars inveniendi) - denumirea unei materii de studiu, nu foarte clar delimitate, aparţinând logicii, filozofiei sau psihologiei.

Scopul euristicii constă în a studia metodele şi regulile cercetării, ale descoperirii şi ale invenţiei. Primele studii de euristică se întâlnesc la Euclid, Pappus, dar cele mai cunoscute încercări de a construi un sistem de euristică se datoresc lui Descartes şi lui Leibniz, amândoi mari matematicieni şi filozofi. Ca adjectiv, „euristic" are înţelesul „ servind la descoperire".

Euristica modernă caută să înţeleagă procesul tipic de rezolvare a problemelor, metodele lor de rezolvare, în special operaţiile mentale tipice, utile în acest proces.

Caracteristicile cercetării ştiinţifice:1. îşi are originea într-o întrebare sau o

problemă;2. necesită o precizare clară a scopului urmărit;3. urmează un plan specific;4. divide problema principală în subprobleme cu

care se manevrează mai uşor;5. se ghidează după o problemă specifică, o

întrebare sau o ipoteză; 6. acceptă o serie de presupuneri critice;7. necesită colectarea şi interpretarea unor date

experimentale, în încercarea de a rezolva problema iniţiatoare a cercetării;

8. prin natura sa, este ciclică sau mai exact, elicoidală.

(Popa L. Elemente de metodologia cercetarii stiintifice in domeniul farmaceutic, Ed. Printech,

Bucuresti, 2005)

1.Cercetarea îşi are originea într-o întrebare sau o problemă. Lumea înconjurătoare abundă în probleme nerezolvate, întrebări încă fără răspuns. Acestea ne provoacă la speculaţii, la formularea de ipoteze, presupuneri, ceea ce constituie iniţierea unei adevărate „reacţii în lanţ" care se finalizează prin procesul de cercetare. Fixarea problemei de cercetat - reprezintă punctul de plecare al cercetării.

2. Cercetarea necesită o precizare clară a scopului urmărit

Care este problema care urmează a se rezolva ?

Fixarea cât mai clară şi fără ambiguităţi a scopului cercetării este punctul critic al acestui proces de cercetare şi o etapă esenţială pentru asigurarea succesului.

3. Cercetarea urmează un plan specific

Cercetarea nu reprezintă o incursiune oarbă în necunoscut, în speranţa găsirii datelor necesare pentru a răspunde întrebărilor puse. Cercetarea susţinută:

explicit planificată, proiectată logic şi raţional, poate achiziţiona datele relevante pentru

scopul urmărit.

In plus, trebuie precizat modul cum se poate atinge acest scop; în funcţie de specificitatea problemei, sunt adecvate anumite planuri de experimentare sau anumite metode.

4. Cercetarea divide de obicei problema principală în subprobleme cu care se manevrează mai uşor

Se împarte problema principală într-o serie de subprobleme, care odată rezolvate, pot conduce, treptat, şi la rezolvarea problemei principale.

Este o practică des utilizată şi în viaţa de toate zilele, ca modalitate eficientă de depăşire a inerentelor obstacole.

5. Cercetarea se ghidează după o problemă specifică, o întrebare sau o ipotezăDupa identificarea problemei şi principalelor sale subprobleme, cercetătorul formulează, de obicei, una sau mai multe ipoteze.

Ipoteza - o supoziţie logică, o presupunere rezonabilă; poate furniza o tentativă de explicare pentru un anumit fenomen de investigat.

Ipoteza poate direcţiona modul de evaluare către posibilele surse de informaţii care vor ajuta la rezolvarea uneia sau a mai multor subprobleme şi, în cadrul procesului, la rezolvarea principalei probleme de cercetat.

Ipotezele - modul natural de lucru al minţii umane - nu sunt caracteristice numai procesului de cercetare, ci sunt comune vieţii de zi cu zi.

Dacă ceva se întâmplă, imediat se caută cauza evenimentului prin construirea unei serii de supoziţii rezonabile - se construieşte o ipoteză.

In cercetare, ipotezele pot fi sau nu, sprijinite de rezultate.

Când datele experimentale sunt contrare unei anumite ipoteze, cercetătorul respinge acea ipoteză şi se îndreaptă spre altele care par a fi adecvate pentru explicarea fenomenului avut în vedere.

Pe măsură ce anumite ipoteze sunt sprijinite pe un volum tot mai mare de rezultate experimentale, aceste ipoteze evoluează în teorii. Teoria-un ansamblu organizat de concepte şi principii în intenţia de a explica un fenomen particular. Asemenea ipotezelor, teoriile sunt explicaţii provizorii pe care noile date le vor sprijini sau nu; în cazul în care noile date contrazic o anumită teorie, cercetătorul fie o va modifica, în sensul unei mai bune cuprinderi a datelor experimentale, fie o va respinge, în favoarea unei explicaţii alternative.

Calea comună de testare a teoriilor este aceea de a face prezumţii (ipoteze) asupra a ceea ce ar trebui să se petreacă dacă teoria ar fi o explicaţie viabilă asupra fenomenului în studiu.

6. Cercetarea acceptă anumite presupuneri critice In cercetare, presupunerile sunt echivalente cu axiomele din geometrie - adevăruri evidente, ale cercetării. Presupunerile trebuie să fie validate, altfel cercetarea este fără conţinut. Cercetătorii experimentaţi îşi fixează un regim al presupunerilor în cadrul căruia trebuie să se încadreze. Este fundamental ca toti membrii echipei să cunoască şi să înţeleagă ce presupuneri se fac în legătură cu proiectul respectiv.

7. Cercetarea necesită colectarea şi interpretarea datelor, în încercarea de a rezolva problema care iniţiază studiul

După parcurgerea etapelor: identificarea problemei divizarea în subprobleme adecvate, punerea întrebărilor corespunzătoare, stabilirea ipotezelor de lucru formularea presupunerilor care sunt baza întregului

demers, urmează etapa de colectare a datelor experimentale. Semnificaţia datelor si observatiilor depinde de felul în care

cercetătorul extrage înţelesul din acestea. In cercetare datele neinterpretate de mintea umană

sunt fără valoare. Doar elementele care trec prin filtrul gândirii umane şi sunt procesate aici pot ajuta la găsirea răspunsului la întrebările care s-au pus.

8. Cercetarea este prin natura sa ciclică sau mai exact elicoidală Procesul de cercetare urmează un ciclu care începe simplu şi se

continuă cu etape logice de dezvoltare: o minte cercetătoare observă o situaţie şi se întreabă: De ce?

Care este cauza? Cum se produce? (originea subiectului cercetării);

o anume întrebare devine în mod formal o problemă (începutul observabil al unei cercetări);

se colectează datele relevante pentru problema de cercetat; datele par a puncta o soluţie provizorie a problemei. Se face o

presupunere, o ipoteză de conjunctură sau se formulează o întrebare ţintă;

cercetarea altor date adiacente; ansamblul de date este procesat şi interpretat; se face o descoperire şi se ajunge la o concluzie. ipoteza provizorie este sprijinită de datele experimentale sau

nu; se răspunde (parţial sau complet) sau nu se răspunde la întrebare; se angajează alte probleme;

Rezolvarea unei probleme sau tentativa de a răspunde la o întrebare completează ciclul.

(Leedy DP, Practical research, Planning and Design, 7th edition Merrill Prentice Hall-Inc, New Jersey,

Ohio, 2001)

Este de datoria comunitatii stiintifice sa stabileasca relatii de buna comunicare si colaborare cu reprezentantii societatii, politicienii, pentru ca acestia din urma sa înteleaga importanta cercetarii fundamentale si sa fie convinsi ca aceasta poate contribui la dezvoltarea unei tari.

Este necesara mentinerea cercetarii fundamentale mai ales în universitati si institute ale Academiei, crearea de laboratoare nationale pentru aparatura si tehnicile complexe al caror cost depaseste posibilitatile unor institutii individuale, generalizarea doctoratului cu frecventa si introducerea sistemului de perfectionare postdoctorala, masuri de atragere spre stiinta a tinerelor talente masuri de încurajare si sprijinire a tinerilor care studiaza în strainatate si doresc sa se întoarca în tara, extinderea colaborarilor stiintifice internationale si a mobilitatii cercetatorilor, recunoasterea si rasplatirea celor care realizeaza performante în cercetarea fundamentala (performantele în domeniul cercetarii aplicative având ca rezultat succesul comercial fiind rasplatit de industria beneficiara).

Ca for de consacrare şi cercetare fundamentală, Academia Română are permanent pe agenda sa de lucru dezbateri privind cercetarea ştiinţifică, de fiecare dată adaptată la exigenţele unui moment sau ale unei teme, chiar dacă nu întotdeauna acestea sunt făcute publice.

O atenţie aparte este acordată tinerilor, cei care vor reprezenta ştiinţa şi cultura românească în Europa Unită. Desigur însă că mai sunt multe de făcut până la realizarea unei compatibilizări a cercetării româneşti cu cea europeană, îndeosebi sub aspect structural, în condiţiile în care schimbările din domeniile ştiinţei au ritmuri nebănuite cu câteva decenii în urmă.

„Forma sigură de a penetra în structurile europene este cercetarea”.

Astăzi, în lume, din ce în ce mai puţini tineri se îndreptă spre cercetare, deşi există o mare nevoie de cercetători şi această tendinţă este în creştere. România nu face excepţie, în plus, la tinerii sunt mai puţin motivaţi să meargă în cercetare şi pleacă acolo unde au şanse reale de afirmare profesională şi de viaţă decentă.

Evoluţia tinerilor în medicină, care trebuie să fie mai îndelungată. În afara finanţării insuficiente, în medicină cercetarea nu este la nivelul dorit şi pentru că tinerii nu sunt învăţaţi cu acest gen de activitate. De aceea, ar fi folositor ca în acest domeniu, cercetarea să fie obligatorie şi cuantificată la nivelul fiecărei funcţii.

Institutele de cercetare ar trebui să recruteze tineri talentaţi şi să-i fidelizeze. O condiţie specială o au şi programele de cercetare, care ar trebui să aibă un alt ritm şi o altă procedură de cuantificare.

În cele din urmă, numeroasele probleme se datorează, unei lipse de comunicare, a unui dialog real şi, de aici, propunerea ca dezbaterile privind cercetarea să fie mai frecvente, „specializate pe domenii, care să permită consultarea cercetătorilor şi stimularea cercetării”.

Cercetarea este o modalitate ORGANIZATA si SISTEMATICA de a gasi RASPUNSURI la INTREBARI

SISTEMATICA pentru ca exista un set definit de proceduri si pasi care trebuie urmati.

ORGANIZATA in sensul ca exista o structura sau metoda disponibila pentru a realiza cercetarea. Este o procedura planificata, nu una spontana. Este focusata si limitata la un scop specific.

GASIREA RASPUNSULUI reprezinta finalul cercetarii. Indiferent daca este un raspuns la o ipoteza sau la o intrebare simpla, cerceterea este cu succes daca se gaseste raspunsurile. Cateodata raspunsul este nu, dar si acesta este un raspuns.

INTREBARILE sunt centrele cercetarii Daca nu exista intrebare, raspunsul

este inutil. Cercetarea este focusata pe intrebari relevante, utile si importante. Fara o intrebare, cercetarea nu are focalizare, impuls sau tel.

Trebuie amintit că, datorită nivelului atins, ştiinţa este sursă de îngrijorare prin pericolele pe care le poate reprezenta pentru civilizaţia umană.

Acesta este un motiv pentru care ştiinţa nu este doar o problemă naţională, a fiecărei ţări în parte, ci şi prima dintre problemele globale ale omenirii, în acest început de secol şi de mileniu.

Particularitati ale cercetarii medicale in Romania

Una din trasaturile cercetarii romanesti, tributara trecutului, este faptul ca la nivel institutional de elaborare a strategiei si politicii de dezvoltare si de sustinere a activitatii de cercetare, aceasta nu este privita ca o forta economica asa cum este in tarile cu economie puternica, ci mai degraba ca o zona de conservare a locurilor de munca. Din aceasta atitudine rezulta arondarea unui buget de subzistenta la care se accede dupa o competitie bazata, in general, pe criterii, inca, departe de cele europene. Drept consecinta a acestor premise este dificultatea, pe de o parte, de a stabili directiile prioritare de cercetare in raport cu cerintele dezvoltarii economice, iar, pe de alta parte, dificultatea de a impune criterii reale de competitie.

O alta trasatura a cercetarii romanesti, in special a cercetarii fundamentale, care la nivel european se realizeaza in proportie de circa 80% in institutii de invatamant superior, este lipsa unor criterii de performanta in cercetare folosite pentru obtinerea titlurilor universitare si stiintifice.

Directii principale de cercetare in Romania

In acest moment, in Romania exista o cercetare destul de disipata, in sensul ca se abordeaza prea multe domenii intr-un mod neorganizat, laboratoarele actioneaza independent unul de celalalt, iar de multe ori rezultate ale cercetarii romanesti sunt cunoscute de cercetatorii romani doar prin faptul ca ajung sa fie publicate in reviste din strainatate, lucru care nu este corect. Ar trebui sa se dezvolte o politica de concentrare a laboratoarelor pe anumite zone si evitarea suprapunerii.

Cercetarea in domeniul sanatatii reprezinta o prioritate nationala ce corespunde, pe deplin, prioritatilor din spatiul european conform Programului-Cadru (PC )

Principiul general care a stat la baza elaborarii planului strategic al cercetarii medicale a fost participarea unui numar insemnat de cercetatori din toata tara, tinand seama de necesitatea abordarii prin tehnologii moderne a logicii viului in conditii fiziologice si patologice.

Din acest plan strategic se desprind cateva directii de cercetare compatibile atat cu posibilitatile reale de cercetare, cat si cu necesitatile specifice teritoriului nostru, raportate la spatiul european al cercetarii.

Tinerii, in mod automat, fac legatura intre dorinta de a face cercetare si perspectivele si conditiile in care se realizeaza cercetarea, inclusiv cele financiare. Sigur ca aici trebuie dezvoltata partea legislativ-financiara care sa permita castiguri cel putin la fel de mari pentru cercetatori comparativ cu cei care practica medicina clinica.

“Daca vrei sa ai cercetatori, trebuie sa le creezi conditii atat de dezvoltare stiintifica si tehnica, cat si materiale, pentru ca, altfel, oamenii pleaca din dorinta de a se specializa, de a avea un trai mai rezonabil. Unii se mai intorc, altii nu, iar numarul celor care revin este mult mai mic decat al celor care pleaca”.

De perspectiva, cel putin apropiata, ar fi ramanerea celor care pleaca in conexiune cu centrele de cercetare din Romania, tinand cont de posibilitatea de comunicare care exista in acest moment si am putea spera ca mai exista sanse de dezvoltare in acest domeniu.

Totusi, sunt putine centre in tara din care oamenii pleaca si cu care mentin ulterior o colaborare in domeniul cercetarii.

Perspectivele cercetarii, in contextul integrarii europene ( Leon Zagrean)

“Ar trebui luata in discutie stabilirea unor directii de cercetare care sa aiba sanse de dezvoltare la nivel european, pentru ca putine tari din lume acopera toate zonele de cercetare “.

Probabil, aspectul financiar va fi acoperit in viitor

Problema este ca trebuie dezvoltata competitia pentru ca banii sa fie dirijati spre proiectele cu adevarat importante, care pot sa produca fie cunoastere, fie rezultate transferabile in zona productiva.

Un alt aspect care necesita o atentie si o responsabilitate institutionala deosebite, in special, in legatura cu cercetarea fundamentala, este relatia dintre invatamantul superior si activitatea de cercetare din universitati, tinand seama de avantajele pentru ambele domenii, avantaje recunoscute si cultivate in toate tarile cu economie dezvoltata.

Etapele cercetării ştiinţifice definirea problemei şi a temei de

cercetat; cercetarea literaturii de specialitate -

realizarea studiului bibliografic; planificarea proiectului de cercetare -

program structurat de proiectare a experimentelor (cel mai adesea o proiectare statistică);

derularea experimentelor şi achiziţia datelor;

interpretare, analiză a datelor experimentale şi formularea concluziilor;

Prima etapa - definirea problemei de cercetat şi alegerea temei - constituie practic cheia succesului întregului proces de cercetare.

Reprezintă punctul central sau axa în jurul căreia gravitează întregul efort de cercetare. Definirea problemei trebuie făcută cu maximă precizie, cu o claritate fără echivoc şi în termeni corecţi. Precizarea problemei - o formulare atent aleasă, care să reprezinte obiectivul şi direcţiile întregului efort de cercetare.

Recomandări pentru definirea adecvată a problemei de cercetat:

formularea problemei, chestiunii sau întrebării-cheie se realizează într-un mod clar şi cât mai complet, printr-un număr minim de propoziţii corecte din punct de vedere gramatical, care pot fi înţelese cu uşurinţă de către oricine;

evaluarea problemei prin prisma fezabilităţii proiectului care implică cercetarea acesteia - evaluarea implicaţiilor practice, înainte ca entuziasmul şi emoţia unui nou început de studiu să prevaleze;

exprimarea cu precizie a ceea ce înseamnă tema aleasă - ideile cercetătorului trebuie exprimate în întregime pentru ca cititorul să poată înţelege exact ce se urmăreşte prin tema abordată.

Problema urmează a fi divizată în subprobleme cu care se poate lucra mult mai uşor. Fiecare subproblemă ar trebui să reprezinte o unitate proprie şi completă de cercetare. Aceste subprobleme se cercetează separat, ca adevărate subproiecte de investigat. Soluţiile lor, considerate simultan, pot contribui la rezolvarea problemei primordiale a studiului. Subproblemele trebuie să fie în totalitate convergente problemei principale, nimic în exces, ariile semnificative ale problemei principale să fie acoperite.

Eliminarea oricărei posibilităţi de înţelegere greşită a problemelor si subproblemelor se realizează prin:

stabilirea ipotezelor şi/sau a întrebărilor de cercetat: descrierea ipotezelor specifice ce se vor testa; acestea vor furniza posibile explicaţii pentru observaţiile făcute asupra fenomenului cercetat;

delimitarea cercetării: prezentarea totală a ceea ce se intenţionează şi a ceea ce nu se intenţionează a se face în studiul abordat;

definirea termenilor, furnizarea unei explicaţii complete a termenilor utilizaţi, inclusiv a celor incluşi în definirea problemei şi a subproblemelor de cercetat;

stabilirea unor supoziţii: prezentarea clară a tuturor presupunerilor, supoziţiilor în cadrul cărora va rămâne cercetarea.

Acestea, luate în ansamblu, reprezintă elementele „punerii în temă "asupra problemei de cercetat.

Metodologia cercetării - predictii O modalitate de creştere a eficienţei

cercetării constă în utilizarea unor programe de experimentare şi a unor modele statistice şi matematice pentru stabilirea numărului de experimente, a condiţiilor de experimentare şi pentru interpretarea rezultatelor experimentale.

Cercetarea care are la bază intuiţia şi nu proiectarea riguroasă, conduce în puţine cazuri la rezultatul dorit, cu un efort minim.

In scopul abordării unei anumite probleme cu o suficientă precizie este necesară adoptarea unei metodologii de cercetare (strategie experimentală), care să permită organizarea optimă a cercetării.

Metodologia cercetării: monitorizează desfăşurarea studiului,

coordonează modul de acumulare a datelor pe care le aranjează într-o relaţie reciprocă logică,

fixează o modalitate de prelucrare şi sinteză a datelor brute,

formulează o semnificaţie şi pentru datele situate în afara suprafeţei de răspuns.In final, se ajunge la o concluzie sau o serie de concluzii care conduc la o lărgire a cunoştinţelor.

Prin urmare, metodologia prezintă două funcţii:

control şi modalitate de achiziţie a datelor (proiectare a experienţelor pe baza unui program experimental şi stabilirea condiţiilor operaţionale de realizare a acestor experienţe);

sistematizarea datelor după achiziţie şi extragerea semnificaţiei lor (interpretarea datelor experimentale).

O strategie experimentală adecvată se distinge printr-un caracter secvenţial, adică prin descompunerea ierarhică a problemei de cercetat într-o succesiune de „întrebări" independente, astfel ca răspunsul fiecărei „întrebări" să depindă de rezolvarea problemei precedente.

Informaţiile obţinute din fiecare etapă de experimentare trebuie analizate, interpretate, integrate în informaţiile precedente, în vederea stabilirii etapei următoare de cercetare. Prin intermediul strategiei de experimentare alese trebuie să se obţină maximum de informaţii utile.

(Cornelia Balaban „Strategia experimentării şi analiza datelor experimentale" )

Etapele metodologiei experimentale I Alegerea temei de cercetat: delimitarea problemei şi a

obiectivelor II Descompunerea problemei în subprobleme, întrebări,

ipoteze III Clasificarea ierarhică a întrebărilor şi a ipotezelor IV Strângerea informaţiilor existente

Cunoştinţe teoretice Probleme analoge Studii bibliografice Experienţe anterioare

V Determinarea posibilităţilor de experimentare aflate la dispoziţia cercetătorului pentru obţinerea informaţiei necesare

Resursele financiare sau de timp permit realizarea experimentului ?

Da NuVI Planul de experienţe VII Soluţionare reformularea problemei modificarea obiectivelor modificarea constrângerilor

financiare si timpului de realizareVIII Reflectare (informaţiile noi se analizează împreună cu cele

existente anterior)

Noile informaţii obţinute permit o reformulare a întrebărilor sau a ipotezelor iniţiale ?

Au fost soluţionate întrebările ?Intrebările nou formulate prezintă interes ?Finalizarea cercetării

Cercetarea operaţională - "ştiinţa pregătirii deciziilor" - o disciplină relativ nouă, alcătuită din tehnici şi metode ştiinţifice care sunt utile pentru elaborarea deciziilor optime într-o anumită problemă.

Obiectul cercetării operaţionale este acela de a furniza toate informaţiile necesare pentru o evaluare completă a tuturor consecinţelor posibile. In deplină cunoştinţă de cauză se alege calea care corespunde cel mai bine obiectivului ales.

(Cornelia Balaban „Strategia experimentării şi analiza datelor experimentale"

Aspecte particulare în cercetarea medicamentuluiCercetarea în domeniul medicamentului - obiective primordiale:

obţinerea de noi substanţe medicamentoase active, de noi forme şi formulări farmaceutice, optimizarea celor aflate deja în practica terapeutică.

Explozia fără precedent a producţiei de medicamente, apariţia de sisteme medicamentoase moderne impun o abordare corespunzătoare a cercetării ştiinţifice în acest domeniu.

Caracterul interdisciplinar al cercetării în domeniul medicamentului este ilustrat prin colaborarea între ingineri, chimişti, medici, farmacişti, tehnicieni din diverse alte specialităţi, cu domenii distincte de activitate.

Se pot enumera ştiinţe de graniţă care contribuie la cercetarea medicamentului, cum ar fi: fizico-chimia, radiochimia, histochimia, imunohistochimia.

La acestea se adaugă ştiinţele matematice, statistica şi biostatistica, informatica, toate contribuind la analiza şi interpretarea fenomenelor observate şi a rezultatelor experimentale.

Cercetarea fundamentală în domeniul medicamentului vizează descoperirea de noi domenii sau teme de investigaţie care să contribuie la înţelegerea fenomenelor din punct de vedere fiziopatologic, etiopatologic, farmacodinamic, terapeutic, etc.

Cercetarea cu caracter aplicativ, având ca obiectiv primordial aplicarea rezultatelor cercetării poate cuprinde, de exemplu, determinarea mijloacelor de sinteză sau de extracţie a unui nou principiu activ medicamentos, punerea în evidenţă a acţiunilor farmacodinamice, stabilirea inocuităţii substanţei pentru organismul animal şi uman, a proprietăţilor fizico-chimice a formelor farmaceutice şi a condiţiilor operaţionale industriale.

Se stabilesc condiţiile de reproductibilitate în obţinerea produselor medicamentoase, de îmbunătăţire a procesului tehnologic de fabricaţie, reducere a preţului de cost, ridicare a calităţii, concomitent cu reducerea efectelor secundare nedorite.

Principalele căi de descoperire de noi medicamente:

“întâmplarea" (ex. penicilina, unele tranchilizante, sulfamide sau antidiabetice), care implică din partea cercetătorului o cunoaştere temeinică a domeniului respectiv,

observarea unei acţiuni secundare a unui compus activ cunoscut sau descrierea unui efect biologic la un anumit compus chimic; pornind de la o structură mai mult sau mai puţin cunoscută, se propun pentru sinteză sute de alţi compuşi; se derulează ulterior un screening farmacodinamic (pentru substanţele a căror potenţial farmacodinamic este parţial sau total necunoscut). Dintre substanţele potenţial active, doar 1-2 medicamente noi se introduc în terapeutică, la un număr de circa 3.000 de compuşi testaţi.

utilizarea relaţiei structură chimică-activitate farmacodinamică ("drug design") presupune alegerea judicioasă a unei structuri chimice iniţiale urmată de un screening farmacologic primar, dirijat către o anumită acţiune farmacodinamică.

Prin experimentări ulterioare, se pot aduce modificări structurii chimice iniţiale sau se poate descrie o întreagă serie de substanţe chimice noi, potenţial active terapeutic. Această cale de descoperire de noi medicamente reprezintă un proces raţional de selecţie, în funcţie de diferiţi factori, a unor noi structuri moleculare descoperirea de noi substanţe medicamentoase utilizând relaţiile structură chimică-activitate farmacodinamică ("drug design").

“Drug design“ presupune alegerea judicioasă a unei structuri chimice iniţiale urmată de un screening farmacologic primar, dirijat către o anumită acţiune farmacodinamică. Prin experimentări ulterioare, se pot aduce modificări structurii chimice iniţiale sau se poate descrie o întreagă serie de substanţe chimice noi, potenţial active terapeutic. Această cale de descoperire de noi medicamente reprezintă un proces raţional de selecţie, în funcţie de diferiţi factori, a unor noi structuri moleculare

Descrierea completă a structurii moleculare ar permite cunoaşterea tuturor proprietăţilor substanţelor,

Tendinţele actuale din domeniul drug design-ului cuprind aplicarea unor metode precum Sinteza Chimică Combinatorică Virtuală şi proiectarea unor bănci de date - Virtual Library Design, care conţin generaţii de noi structuri chimice aparţinând unui model predeterminat (topologic sau tridimensional). Ulterior, printr-un screening virtual se evaluează posibilele activităţi farmacologice.

.

Dintre cele trei posibilităţi de descoperire de noi medicamente, cercetarea raţională pe baza relaţiilor structură chimică - activitate biologică reprezintă calea care poate conduce la cele mai bune rezultate

Etapele cercetării în domeniul medicamentului

Etapa preclinica: - sinteză şi selecţionare; - cercetare de laborator a substanţei

selecţionate; - cercetare în staţii pilot industriale şi - industrializare.

Cercetare chimico-farmaceutică, desfăşurată pentru obţinerea de noi substanţe medicamentoase sau produse farmaceutice cu structură sau compoziţie cunoscute, având caracteristici impuse privind stabilitatea şi reproductibilitatea în procesul de sinteză chimică, biosinteză sau pe parcursul extracţiei vegetale sau animale;

Cercetare farmacologică preclinică - care urmăreşte decelarea acţiunilor farmacologice de interes (prin intermediul unor teste calitative corespunzătoare) şi determinarea potentei şi a toxicităţii acute şi cronice (prin teste cantitative). Aceste studii se desfăşoară pe animale de laborator şi pot cuprinde etape, cum ar fi: determinarea relaţiei doză-efect comparativ cu substanţe medicamentoase de referinţă; determinarea toxicităţii acute (exprimată de obicei prin valoarea DL50); determinarea toxicităţii cronice; stabilirea indicelui terapeutic; stabilirea toleranţei locale, a riscului teratogenic, cancerogenetic sau mutagenic. Testele se desfăşoară după o metodologie obligatorie;

Cercetări de biodisponibilitate şi farmacocinetică - cuprind studii de absorbţie, distribuţie, biotransformare şi excreţie şi dau posibilitatea evaluării eficacităţii şi toxicităţii substanţei medicamentoase analizate. Aceste cercetări fac parte din etapele preliminarii, preclinice, putând fi continuate şi pe parcursul cercetărilor clinice. Cercetarea biodisponibilităţii implică evaluarea eliberării substanţei active din forma farmaceutică la locul absorbţiei prin teste in vitro (etapa biofarmaceutică), urmată de dozarea substanţei în lichidele şi ţesuturile organismului după administrarea la animale a unor doze unice pe diverse căi. In cazul administrării cronice se fac determinări repetate pentru stabilirea particularităţilor farmacocinetice ale medicamentelor administrate pe o perioadă de timp îndelungată.

Cercetarea clinică – studiul clinic - obiectiv principal stabilirea proprietăţilor farmacologice la om şi a indicaţiilor terapeutice ale medicamentului.

Se desfăşoară numai în condiţiile in care rezultatele cercetării preclinice justifică o continuare a studiilor iniţiate pe animale şi numai după finalizarea acestora.

Studii clinice: Faza I Faza II Faza III Faza IVPentru un studiu complet al unui medicament

nou se execută cercetări suplimentare care să evidenţieze influenţa factorilor nutriţionali, genetici sau de mediu asupra eficacităţii şi a toxicităţii produsului, acţiunea produsului medicamentos la nou-născuţi, tineri şi bătrâni,

Faza I: se execută pe voluntari sănătoşi, evidenţiindu-se efectele farmacocinetice, tolerabilitatea, acţiunile farmacologice la om, domeniul dozelor avantajoase;

Faza a ll-a : cuprinde teste clinice din care să rezulte efectele terapeutice la bolnavi cu diagnostic susceptibil la acţiunea substanţei de cercetat, cu un tablou clinic caracteristic; sunt evidenţiate proprietăţile farmacodinamice, fa rmacoci netice, fa rmacotoxico log ice;

Faza a lll-a: cuprinde studii comparative cu alte medicamente cunoscute sau cu placebo (studii controlate orb sau dublu orb); scopul aceste faze este şi urmărirea unui număr mare de pacienţi, în condiţii asemănătoare cu cele observate după lansarea produsului, din punctul de vedere al eficacităţii, al efectelor adverse şi pentru stabilirea securităţii, eficacităţii şi schemelor optime de dozare;

Faza a IV-a: este numită în unele situaţii şi faza de monitorizare a medicamentului şi se desfăşoară după avizarea oficială a produsului medicamentos şi lansarea sa pe piaţă; în cadrul acestei faze se derulează studii de farmacovigilenţă, se monitorizează apariţia unor efecte toxice cu o incidenţă mică şi care mimează simptomatologia unor boli din patologia curentă.

Pentru un studiu complet al unui medicament nou se execută cercetări suplimentare care să evidenţieze:

influenţa factorilor nutriţionali, genetici sau de mediu asupra eficacităţii şi a toxicităţii produsului,

acţiunea produsului medicamentos la nou-născuţi, tineri şi bătrâni,

reevaluări pe grupe de populaţii diferite de cele iniţiale pentru evidenţierea influenţei etnice, stării nutriţionale sau maladiilor endemice

INSTRUMENTELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

1. Instrumentele generale ale cercetării2. Cercetarea bibliografică de specialitate

Cercetătorul are nevoie de o modalitate prin intermediul căreia să poată achiziţiona datele experimentale, să le poată ordona şi prelucra cu inteligenţă şi randament.

Instrumentele cercetării facilitează atingerea scopului final al cercetării şi anume: formularea de concluzii dintr-o acumulare de date şi descoperirea a ceea ce a fost până acum necunoscut.

Instrumentele generale ale cercetării

Instrument al cercetării - mecanismul specific sau o strategie pe care cercetătorul o utilizează pentru a colecta, prelucra şi interpola datele.

Metodologia de cercetare - o abordare generală pe care şi-o asumă cercetătorul în derularea procesului său de investigare.

Instrumente generale ale cercetării sunt: biblioteca şi resursele sale; computerul şi programele sale; tehnicile de măsurare (de determinare

experimentală); statistica; mintea umană; facilităţile de limbaj şi comunicare.

Cea mai bună cale de învăţa despre bibliotecă este aceea de a o folosi, de a o explora căutând resursele sale pe cale electronică sau fizic în perimetrul cu referinţe. Localizând o anumită informaţie, cercetătorul poate vedea şi alte informaţii preţioase care se găsesc „alături" de aceasta.

Computerul şi programele software Ca instrument de cercetare, computerul este

astăzi practic omniprezent. Varietatea de lucruri pe care o poate face este incredibilă, cu o viteză de lucru mult mai mare decât cea umană.

Ca orice instrument, oricât de performant ar fi, are limitările sale. Computerele nu sunt creiere umane. Ele pot într-adevăr calcula, compara, căuta, cerceta, încerca, sorta şi organiza datele mult mai eficient şi mult mai exact decât omul, însă depind total de persoana care introduce direcţiile de lucru şi datele cu care se operează.

Computerul nu este un muncitor miraculos, nu poate gândi în locul nostru, dar poate fi un asistent rapid şi fidel.

(Popa L. Elemente de metodologia cercetarii stiintifice in domeniul farmaceutic, Ed. Printech, Bucuresti, 2005)

Măsurarea ca instrument al cercetării Măsurarea constă în limitarea datelor şi a

fenomenelor - în mod substanţial sau nesubstanţial, astfel încât aceste date să poată fi interpretate şi, în final, comparate cu standarde acceptabile din punct de vedere calitativ şi cantitativ.

Atunci când se realizează o măsurare a datelor şi a faptelor se fixează un set de limite sau restricţii acestor date. - Când sunt măsurate obiecte observabile este vorba despre măsurători substanţiale, efectuate pe o bază obiectivă a lumii fizice. - Există şi măsurători ale „fenomenelor" nesubstanţiale care există doar ca idei, concepte, opinii sau alte entităţi intangibile (ex. sociograma).

Interpretarea datelorMăsurarea are drept obiectiv şi

posibilitatea interpretării datelor obţinute, în sensul transformării lor în unităţi de descoperire a unor fenomene mai puţin cercetate. Standardele acceptate din punct de vedere calitativ şi cantitativ, de interpretare a măsurătorilor se referă ia norme, medieri, distribuţii normal statistice, adecvanţa modelului, exactitate a descrierii, etc. Măsurarea reprezintă o comparare a unui lucru sau concept pe o scară sau riglă de determinare: (a) nominală; (b) ordinală; (c) de interval; (d) de raport.

Validarea şi reproductibilitatea măsurătorilor datelor cu care se operează sunt două noţiuni pe care cercetătorul trebuie să le stăpânească şi să le verifice în cadrul etapelor procesului de cercetare. Validitatea şi reproductibilitatea instrumentelor de măsură reprezintă măsura în care determinările efectuate se încadrează între limitele prefigurate. Acestea influenţează măsura în care se poate învăţa ceva din fenomenul care se studiază şi probabilitatea de a obţine o semnificaţie statistică pentru datele colectate, măsura în care se pot trage concluzii adecvate de pe urma acestor date. Reproductibilitatea semnifică şi consistenţa cu care un instrument de măsură dă un rezultat sigur, atunci când entitatea supusă măsurării s-a schimbat.

Validarea şi reproductibilitatea îmbracă diferite aspecte, în funcţie de natura problemei supuse cercetării, de metodologia generală aleasă de cercetător pentru a se adresa problematicii puse, precum şi de natura datelor supuse analizei şi interpretărilor.

Statistica Statistica permite condensarea şi procesarea

unui volum mare de date într-o cantitate de informaţie care poate fi rapid înţeleasă.Prin intermediul unor teste specifice se determină semnificaţia datelor, configuraţia lor numerică şi care este adevăratul lor înţeles (dacă sunt asociate în „clustere", cum se răspândesc sau cât de puternic sunt relaţionate reciproc sau dacă urmează şabloane de variaţie).

Statistica - un instrument de lucru pentru cuprinderea şi înţelegerea unor date disparate ca un întreg organizat.

Statistica ne indica: centrul unei populaţii de date experimentale, cât sunt de distanţate unele de altele, intensitatea de relaţionare reciprocă între variabile - în general, cum se organizează aceste date.

Dar, statistica:- nu poate interpreta aceste date,- nu poate ajunge la o concluzie logică din interpretarea acestor date.

Doar mintea unui cercetător o poate face!.

ELEMENTE SPECIFICE IN STRATEGIA EXPERIMENTALA

Experiment şi experienţă Modelare experimentală Factori de influentă Parametru de optimizat

Experiment şi experienţă

Experimentul (experimentarea) - investigaţii derulate pentru găsirea unui răspuns la o problemă dată.

Experimentul reprezintă suma mai multor experienţe (determinări), efectuate succesiv sau în paralel

Modelare experimentală În studiul unui sistem real complex, adesea

se recurge la o simulare - stabilirea unei corespondenţe între sistemul real şi un sistem-model mai simplu, care deţine doar proprietăţile esenţiale ale sistemului real.

Corespondenţa obiectivă între sistemul real şi sistemul-model oferă posibilitatea ca, în anumite situaţii, sistemul model să poată înlocui sistemul real, conform unor reguli de trecere de la informaţiile obţinute pe model la informaţiile pe sistemul real

Factori de influentă Un fenomen supus cercetării poate fi considerat

analog unei „cutii negre" (black box): se desfăşoară în interiorul cutiei şi nu poate fi direct accesibil investigatorului; în funcţie de „intrările" comandate de cercetător, pot fi observate şi analizate „ieşirile" sau „răspunsurile".

Realizarea unui experiment presupune posibilitatea influenţării comportării acestei cutii negre. Aceste influenţe, notate se numesc factori şi reprezintă „intrările" din cutia neagră . Factorii sunt variabile independente şi sunt semnificativi pentru fenomenul sau procesul de cercetat.

(Cornelia Balaban „Strategia experimentării şi analiza datelor experimentale" ,1993)

Un factor de influenţă poate lua, pe parcursul experimentului, una sau mai multe valori, numite nivele . Procesul de studiat este cu atât mai complex cu cât numărul factorilor de influenţă este mai mare.

Domeniul de valori corespunzător factorilor de influenţă, numit şi regiune de determinare poate fi un domeniu continuu sau discontinuu (discret).În general, folosesc valori discrete ale factorilor. Pentru factorii care au un domeniu continuu, cum sunt de exemplu: temperatura, timpul, cantitatea de substanţă, se aleg, obicei, valori discrete în domeniul de determinare al factorului.

Factorii de influenţă pot fi cantitativi (temperatură, concentraţie, vâscozitate, dimensiunea particulelor, pH, densitate etc.) sau calitativi - care nu pot fi măsuraţi printr-o metodă oarecare (tipuri de aparate utilizate, operaţii, tipul de solvent, etc).

Factorii de influenţă prezintă o serie de caracteristici: sunt controlabili (pot fi fixaţi la anumite valori

dorite); sunt compatibili (pot fi combinaţi între ei în anumite

condiţii de securitate); sunt independenţi (între ei nu există o relaţie liniară

sau parabolică).

Exemple de factori de influenţă (variabile independente de formulare) utilizaţi în cercetarea farmaceutică:

1. factori de influenţă în procesul de preformulare şi formulare farmaceutică:

compoziţie formulă fomă farmaceutică: substanţa activă, excipienţi, raport adjuvanţi, raport substanţă medicamentoasă/adjuvanţi;

dimensiune particule (granule, microgranule, microcapsule, etc).

2. factori tehnologici de influenţă (factori de proces): forţa de compresie la comprimare; temperatura de lucru în anumite etape ale procesului tehnologic, în pat

fluidizat, temperatura de uscare a granulatelor; presiunea aerului într-o instalaţie de uscare în pat fluidizat sau de

acoperire enterică; solvenţii de acoperire enterică - natură, concentraţie, raport; umiditatea corespunzătoare unor etape ale procesului tehnologic; caracteristici operative ale unei maşini, etc.

3. variabile independente în studii preclinice şi clinice: doza administrată; calea de administrare; greutatea animalelor utilizate în experimentul in vivo; pacienţi în experimente clinice; produse medicamentoase diferite, cu aceeaşi substanţă activă;

In general, este recomandată cercetarea mai multor factori decât să se omită unul important.

Alegerea corectă a factorilor şi a nivelelor lor de variaţie este esenţială şi poate direcţiona cercetarea pentru obţinerea unui răspuns optim (apropiat de cel dorit).

Factorii de influenţă trebuie să acţioneze direct şi în mod semnificativ asupra parametrilor de optimizat.

Parametru de optimizat Parametru de optimizat -variabila dependentă a procesului

de cercetat în situaţiile reale, complexe; de multe ori, trebuie să se ia în considerare mai mulţi parametri de optimizat.

Condiţii pentru parametrul de optimizat:- să fie un parametru cantitativ (mulţimea valorilor pe care le poate lua parametrul de optimizat se numeşte domeniu de determinare şi acesta poate fi continuu sau discret, limitat sau nelimitat); - să poată fi exprimat printr-un singur număr rezultat fie din calcule, fie din citirea la un aparat;

- să nu fie ambiguu din punct de vedere statistic, adică valoarea sa să corespundă unui anumit set de valori ale factorilor de influenţă, cu o precizie superioară erorii experimentale;

- să aibă un sens fizic simplu, uşor de calculat.

Situaţiile reale sunt complexe: dacă se studiază simultan mai mulţi parametri de optimizat, optimizarea se realizează numai dacă se ia în consideraţie un singur parametru de optimizat în cadrul unei experienţe, ceilalţi fiind restrictivi.

Parametri de optimizat pot fi: randamentul de obţinere a unui produs, caracteristicile fizico-chimice ale produselor; parametri economici şi tehnico-economici (profit, rentabilitate,

costul unei operaţii, fiabilitatea unui aparat, etc).

Studiul relaţiei de legătură dintre variabila dependentă (răspunsul sau parametrul de optimizat) şi una sau mai multe variabile independente se realizează prin intermediul unei analize de regresie. Atunci când rezultatul aproximează o linie dreaptă, analiza de regresie este liniară, iar când relaţia urmează o curbă, regresia este curbilinie.

Modelul matematic reprezintă o relaţie cantitativă (ecuaţie), care leaga leagă parametrul de optimizat (răspunsul), de factorii de influenţă; se realizează prin folosirea metodelor de planificare a experienţelor, cunoscute în literatura de specialitate cu denumirea de „experimental design",

c