Post on 05-Jul-2015
Definiţii, obiective
Diplomaţie culturală
I. Introducere în diplomaţia culturală
În interiorul spaţiului public internaţional,
diplomaţia reprezintă punerea în aplicare de către state a
unui anumit fel de prezenţă în lume. Întreaga miză a
geopoliticii este fondată pe recunoaşterea unui stat de către celelalte. Această
recunoaştere poate fi marcată prin aderarea statului la o organizaţie internaţională de
referinţă, cum e ONU, dar şi prin vizite ale unor şefi de state străini, sau deschiderea
unei ambasade în ţara respectivă. Acreditarea diplomaţilor străini şi crearea unor posturi
în exterior sunt, deci, două mijloace de recunoaştere politică internaţională a unei
naţiuni.
Prin urmare, diplomaţia este, fundamental, modalitatea de afirmare a propriei
identităţi pe scena internaţională. Dar este şi un mod de susţinere a identităţii prin
instaurarea unei relaţii de schimb şi de comunicare cu ceilalţi. Diplomaţia constă, deci,
în fondarea unor instituţii capabile să structureze relaţiile unei ţări cu altele. Reţeaua
diplomatică se întinde pe mai multe niveluri, în primul rînd la nivel politic, pentru că
favorizează contactul şi comunicarea între diferitele guverne ale statelor, permiţînd
acorduri economice sau sociale, apropieri regionale etc. Diplomaţia acţionează şi la
nivel « civil », prin consulatele care acordă vize şi prin rolul său de sursă de informare
pentru populaţia locală.
Dar adevăratele schimburi bilaterale asumate de diplomaţie sunt de ordinul
cooperării economice, lingvistice, universitare sau culturale. Prin acest tip de cooperare,
care înseamnă schimburi privilegiate între două naţiuni, între două sau mai multe
organisme şi, esenţial în fond, între oameni, se ţes legăturile durabile care favorizează
comunicarea şi înţelegerea internaţionale. Ponderea crescîndă a influenţei acţiunii
culturale demonstrează că ea nu mai e doar o dimensiune anexă a relaţiilor
internaţionale, ci trebuie percepută ca o politică autonomă – e ceea ce se numeşte
diplomaţie culturală.
Aceasta ar putea fi definită ca o sferă distinctă în sînul politicii externe a
statelor, echipată cu organe specializate şi mijloace autonome, şi avînd drept funcţie
promovarea influenţei lor culturale pe scena internaţională prin difuzarea,
propagarea şi instituţionalizarea în străinătate a normelor lor culturale ; scopul său
este stabilirea unor noi standarde de conduită care să regleze preferinţele şi alegerile
partenerilor în aşa fel încît să genereze o dinamică de cooperare voluntară favorabilă
1
Simona MODREANU
propriilor lor interese politice şi economice. Aceasta ar putea fi definită ca o sferă
distinctă în sînul politicii externe a statelor, echipată cu organe specializate şi
mijloace autonome, şi avînd drept funcţie promovarea influenţei lor culturale pe
scena internaţională prin difuzarea, propagarea şi instituţionalizarea în străinătate a
normelor lor culturale ; scopul său este stabilirea unor noi standarde de conduită
care să regleze preferinţele şi alegerile partenerilor în aşa fel încît să genereze o
dinamică de cooperare voluntară favorabilă propriilor lor interese politice şi
economice.
Deci, dacă istoria se sprijină, în principiu cel puţin, pe factual, diplomaţia trimite
la registrul imaginarului, ea fiind reprezentarea simbolică a unui stat în spaţiul public
internaţional. Iar astăzi, mai mult ca oricînd, luptele de influenţă şi de putere între
principalii actori ai planetei ţin de capacitatea de analiză, de viziune şi de nuanţele
presupuse de o abordare diplomatică. Era globalizării impune alte mize, iar marile
bătălii nu se mai cîştigă demult pe cîmpul de luptă, ci în culisele grupurilor şi
organizaţiilor de elită.
Şi, în ciuda aparenţelor, poate, cultura şi reprezentările culturale joacă un rol
major în reconfigurarea noilor imperative politice, economice, sociale, religioase, în
primul rînd prin consolidarea libertăţii imaginarului şi proiecţiilor simbolice ale
popoarelor. În acest sens, cultura apare ca unul din ultimii vectori de influenţă, ca un
ultim mod diferenţiat de expresie internaţional, care să contrabalanseze nivelarea indusă
de interesele economice supranaţionale. Nu degeaba se vorbeşte tot mai mult, cu
îngrijorare, de „McDonaldizarea” lumii, de răspîndirea incredibilă a (sub)producţiilor
industriilor culturale americane în dauna diversităţii culturilor. Uniformizarea e
întotdeauna mai comodă decît înţelegerea şi cultivarea diferenţelor.
În actualul context geopolitic internaţional, fiecare ţară, deci şi România, îşi
pune la punct (sau ar trebui s-o facă) o politică culturală pentru a întări greutatea
propriului cuvînt în lume; asta înseamnă diplomaţie culturală.
Ca instrument de vizibilitate, ea îşi propune să promoveze viziunea asupra lumii,
creaţiile artistice, specificul şi particularităţile naţiunii pe care o reprezintă; ca
instrument politic, ea ocupă un loc tot mai coerent şi activ în strategia de politică
internaţională a ţării respective. Axată pe reciprocitate şi pe cooperare bi- şi
multilaterală între naţii, diplomaţia culturală deschide către stabilitatea relaţiilor
internaţionale şi sprijină noile mize cu valoare universală.
La fel ca majoritatea ţărilor lumii (vezi recenta decizie UNESCO) şi România
încearcă să-şi găsească şi să-şi consolideze un loc pe scena internaţională promovînd
ideea de diversitate culturală, deci de respect al celorlalţi în toate privinţele, de la
alegerea modului de organizare socială, pînă la modelul de dezvoltare, religia sau limba
pe care doresc să le practice. Această ambiţie de pluralism cultural se traduce, în
termeni politici, în aspiraţia către o lume multipolară, în care forţele de influenţă să
poată fi redistribuite, flexibile, adaptabile la noile realităţi.
2
Orientări şi realităţi contemporane
Diplomaţie culturală
Conceptul însuşi de diplomaţie culturală a fost adesea criticat. De fapt,
majoritatea analiştilor îl consideră proprietatea anumitor ţări, a Franţei îndeosebi, a
Europei în general, un concept greu, dacă nu imposibil, de aplicat ţărilor anglo-saxone.
Probabil că Paul Ricoeur are dreptate cînd susţine1 că ideea de frontieră e necesară
pentru a fixa limitele suveranităţilor naţionale, dar în materie de schimburi culturale, e
de preferat ideea unei „întretăieri de raze pornite din centre, din focare care nu sunt
definite prin suveranitatea Statului-naţiune, ci prin creativitate şi prin capacitatea lor de
a influenţa şi germina în alte focare de răspuns.” Or, dacă diplomaţia culturală există şi
se manifestă în întreaga lume, ea se datorează pluralităţii centrelor „emiţătoare” pe
scena geopolitică.
Mai întîi neglijată, apoi
marginalizată, istoria relaţiilor
culturale internaţionale este astăzi
integrată, bibliografia s-a extins considerabil, iar iniţiativele ştiinţifice s-au înmulţit.
Noţiunile de "relaţii", "schimburi" şi "transferuri" nu sunt sinonime ; ele ne ajută
să distingem între grade diferite de relaţie, de la cea mai instituţională şi voluntaristă
(diplomaţia culturală) pînă la multiplele forme de aculturaţie.
Astfel, mecanismul relaţiei cere să fie analizat în detaliu, printr-o abordare
sistematică a factorilor săi (tehnici, ştiinţifici, economici, politici şi în fine, propriu-zis
culturali), a actorilor săi (mediatori profesionişti şi amatori, de la diplomat la cercetător,
de la traducător la negociator, de la turist la imigrant) şi, desigur, ceea ce e mai greu, a
sensului şi efectelor sale (lectură geopolitică, efecte de hegemonie şi mecanisme de
apropriere, conţinuturi estetice şi etice).
La ora actuală, cultura a devenit una din principalele mize ale circulaţiei
economice, sferele culturale sunt un loc de concurenţă şi de concentrare transnaţionale
inedite, procesele globalizării ating toate continentele : este, deci, necesar să privim cu
atenţie istoria relaţiilor culturale internaţionale de-a lungul secolului al xx-lea. Se pare
că după Primul Război Mondial, Occidentul a inventat un nou instrument politic extern,
o diplomaţie de tip nou în care se articulează altfel voinţa de putere a Statelor-naţiuni şi
cîmpurile de producţie simbolică. Pe lîngă iniţiativele private, aparatul de Stat a ocupat
astfel un loc decisiv în exportul de culturi naţionale, punerea la punct a reţelelor şi
instituţiilor vizînd la internaţionalizarea ştiinţelor, a culturii şi a formării elitelor
culturale. Pe scurt, au existat doi poli majori, în bună măsură succesivi, ai diplomaţiei
culturale în secolul al xx-lea : politici de iradiere şi politici de reciprocitate între care
nu am încetat să oscilăm.
Spre exemplu, Franţa, afectată de o pierdere semnificativă de notorietate în
Europa şi în lume, mizează pe întărirea diplomaţiei sale culturale, pentru a-i face
1 Paul Ricoeur, Cultures, du deuil à la traduction, « Le Monde », 25 mai 2004, pp.1 şi 19.
3
Simona MODREANU
prezenţa mai vizibilă, mai coerentă şi mai eficace. În această optică a vizibilităţii,
Olivier Poivre d'Arvor a pus de curînd bazele unei agenţii culturale (pe lîngă reţeaua
guvernamentală Alliance Française), botezată CulturesFrance, însărcinată cu
promovarea creaţiei franceze în străinătate în toate domeniile, inclusiv al cărţii sau
cinematografului, un fel de « British Council à la française ». De asemenea, în
parteneriat public-privat se pot găsi multe soluţii eficiente, cum ar fi construcţia sau
renovarea unor licee franceze la Cairo, Londra, Tokyo sau Moscova (ne amintim cu
nostalgie de minunata Şcoală română de la Paris, înfiinţată de Nicolae Iorga în 1920 şi
de străluciţii ei studenţi ; ce păcat că această instituţie nu a fost reactivată !). În plus, o
nouă agenţie va fi destinată promovării tot mai insistente şi atrăgătoare a universităţilor
franceze, cu puncte de lucru funcţionale în principalele ţări-ţintă (cum ar fi China), care
să furnizeze toate informaţiile necesare viitorilor studenţi, de la gestiunea burselor pînă
la formalităţile de înscriere şi de obţinere a vizei. În fine, circa 50 milioane de euro vor
fi utilizaţi în cadrul planului de relansare a limbii franceze prin formarea a 10.000 de
profesori de franceză, dintre care 3000 în ţările emergente. Cam tîrziu, afirmă unii, s-au
dus vremurile cînd Franţa impunea cancelariilor limba, codurile şi stilul său.
Hegemonia americană pare tot mai greu de înfrînt, iar elitismul francez îi deranjează pe
mulţi...
Desigur, concertarea între diferiţii ordonatori de credite şi agenţii culturali nu e
întotdeauna perfectă, dar, spre deosebire de România, cultura a beneficiat mereu, în
Franţa, de sprijinul Ministerului Afacerilor Externe, la fel ca politica sau economia. Din
păcate, în ultimii ani, susţinerea pare a fi mai mult discursivă decît financiară şi tot mai
des se aude prin birourile consilierilor culturali din diferite centre şi institute din lume
acelaşi gen de lamentaţii cu care noi suntem familiarizaţi de multă vreme : « De ani de
zile îi facem să creadă pe interlocutorii noştri că dispunem de mijloacele necesare. Şi
nu-i adevărat. Nu numai că nu le avem, dar în public dăm de înţeles contrariul. E o
impostură. »
Ştim bine că în diplomaţie prevalează legea tăcerii, dar atunci cînd aceasta e
transgresată, fie la colocvii, fie în rapoartele de misiune, apar date inedite. Spre
exemplu, ca să rămînem în spaţiul francez (care, păstrînd proporţiile, seamănă foarte
bine cu cel românesc), unui deputat, Yves Dauge, i s-a cerut, în 1999, să facă o
prezentare a situaţiei în acest domeniu, care cuprinde 400 de stabilimente, 7 000 de
agenţi, circa o mie de sedii ale Alliance Française şi care dispune de un buget de circa
1,3 miliarde de euro ; parlamentarul a pus în evidenţă cîteva disfuncţionalităţi flagrante,
în special în chestiunea spinoasă a gestiunii resurselor umane. Pe teren, ataşaţii
serviciilor culturale şi de cooperare ale ambasadelor cultivă un discurs shizofrenic: se
construiesc dosare împreună cu parteneri locali, se fac bugete, se negociază... deşi se
ştie foarte bine că prea puţine proiecte au şanse de reuşită. Reducerile drastice de
fonduri operate la nivel guvernamental obligă adesea ambasadele să-şi încalce
promisiunile, ceea ce conduce la unele comentarii sarcastice din partea colaboratorilor,
4
Diplomaţie culturală
cum ar fi cele ale doamnei Louise Beaudoin, fost ministru pentru relaţii internaţionale şi
al culturii în Québec, care nu-şi ascunde dezamăgirea : « Franţa ar face mai bine să
spună de ce problematica culturală nu mai este o prioritate politică a diplomaţiei sale.
Dacă limba franceză nu e apărată şi susţinută aici, la porţile Imperiului, înseamnă că
s-a terminat cu marile ambiţii ale francofoniei. »
Aceeaşi amărăciune îi marchează şi pe artiştii şi intelectualii români, confruntaţi
cu realitatea alarmantă a « comerţului » cu bunuri culturale, pentru care nu sunt pregătiţi
nici moral nici financiar, şi care constată că diplomaţia a vampirizat şi anexat cultura,
silind-o să se supună unor rigori birocratice ierarhice, adesea contradictorii (spre
exemplu, Institutele culturale române din străinătate se supun, în diverse grade şi
moduri, Ministerului Afacerilor Externe, Institutului Cultural Român şi Ministerului
Culturii, ceea ce presupune o sumă de nesfîrşite şi ridicole complicaţii procedurale).
Avem, deci, pe de o parte, sforăitoare discursuri de deschidere şi promovare a culturii
române, pe de alta, crunta realitate de pe teren, care înseamnă anexare a fenomenelor
culturale la economismul ambiant, lipsă de mijloace, rutină, blazare, dar şi, din fericire,
soluţii de moment reuşite, pe baza exclusivă a relaţiilor, farmecului personal şi
inventivităţii agenţilor culturali.
Nu-i vorbă că am pierdut un teren în bună măsură irecuperabil în ceea ce
priveşte asumarea, activarea şi dezvoltarea focarelor de spirit şi cultură română din
ţările şi provinciile anexate, pînă în 1989, Uniunii sovietice, cum sunt Republica
Moldova, Bucovina ucraineană, sau Voivodina serbă. Spre exemplu, un dureros sondaj
de ultimă oră efectuat în Moldova independentă indică faptul că abia 9% din populaţia
ţării şi-ar mai dori reunirea cu « patria mumă », în vreme ce peste 20% consideră că
rămînerea sub influenţa rusească le-ar fi mai benefică, restul orientîndu-se direct către
Uniunea Europeană. Or, dacă ne amintim cum stăteau lucrurile cu 17 ani în urmă, adică
exact pe dos, e legitim să ne întrebăm ce am făcut în toţi aceşti ani şi, dacă relaţiile
politice au fost un eşec, de ce nu a putut diplomaţia culturală merge mai departe decît
entuziastele « poduri de flori » peste Prut de la începutul lui ’90 şi cîteva burse şi
donaţii, mai mult particulare, de cărţi şi alte materiale documentare... Cum poţi spera să
fii auzit în lume, ca voce a unei naţii puternice şi unitare, cînd nici măcar propriile-ţi
vlăstare nu eşti în stare să le păstrezi şi să le întăreşti ?
Alţii au ţinut ochii deschişi şi au acţionat la timp. E cazul controversatei
aspirante la statutul de membru al Uniunii Europene – Turcia. Cînd, în 1991, imperiul
sovietic s-a prăbuşit, în Caucaz şi în Asia centrală au apărut şase noi republici
musulmane, care împart cu Turcia o moştenire istorică şi etnoculturală comună. Acest
nou pol geopolitic a reprezentat o provocare majoră pentru Ankara, dar nu a prins-o pe
picior greşit. Dimpotrivă, toate forţele decizionale s-au mobilizat pentru a nu rata
această oportunitate istorică fără precedent, iar guvernul turc a procedat la o reorientare
critică a politicii sale externe, care s-a tradus în special prin elaborarea unei strategii
axate pe exploatarea sistematică a legăturilor culturale cu turcofonii din « republicile
5
Simona MODREANU
surori » şi prin dotarea diplomaţiei cu o infrastructură specializată în acest domeniu. Iar
evoluţiile ulterioare demonstrează din plin izbînda acestei strategii, deloc uşoare într-o
regiune în care responsabilii turci au trebuit să ia în calcul şi acţiunile « rivalilor » ruşi,
iranieni, chinezi, pakistanezi, la fel de atraşi de umplerea în interes propriu a vidului de
putere rămas în urma dispariţiei imperiului sovietic. În aceste condiţii, politica culturală
apare ca o alternativă pertinentă, ea permiţînd întărirea legăturilor strategice cu lumea
turcă fără riscul de a agresa în mod direct rivalii regionali şi de a crea periculoase
escaladări ale violenţei. Nu-i vorbă că opţiunea policii culturale a fost şi deosebit de
încurajată de aliaţii occidentali ai Ankarei, respectiv americanii şi europenii, care au
văzut imediat oportunitatea pătrunderii într-o zonă strategică aflată pînă atunci sub
influenţă rusească şi iraniană. Încă din 1991, ei au hotărît să sprijine o politică pe care o
consideră un factor de stabilizare, de deschidere economică spre capitalism şi de
difuzare a normelor occidentale în regiune. Modelul turcesc este perceput ca o ‘vitrină a
modelului occidental’. Europenii şi-au mai temperat elanurile iniţiale, avînd, pe de o
parte, suficiente probleme de rezolvat în propriul teritoriu, dar mai ales ştiind foarte
bine că nici o favoare nu e gratuită în lumea politicii, fie ea şi culturală, ceea ce a
devenit limpede în ultimii ani, de cînd Turcia forţează porţile Uniunii Europene. Statele
Unite, în schimb, nu au a se teme de aşa ceva, deci susţin în continuare utilizarea
variabilei etnoculturale comune în lumea turcă, pentru a convinge republicile turcofone
să imite modelul secular de guvernare al Turciei.
Inevitabil, cîteva întrebări revin cu acuitate, cînd ne aplecăm puţin asupra
chestiunilor evocate : Ce schimbări a provocat mondializarea în materie de politică
culturală? În ce măsură internaţionalizarea economiilor perturbă schimburile culturale ?
Ce anume ne face să considerăm că acest fenomen economic e susceptibil de
omogenizare a diversităţii culturale planetare prin punerea în pericol a identităţilor
naţionale ? Care e greutatea reală a « hegemoniei culturale » americane ?
Înainte de a încerca cîteva răspunsuri la aceste probleme, ni se pare necesar să
înţelegem mizele legate de fenomenul globalizării şi, mai pe larg, să definim acest
concept economic în ceea ce presupune el ca dimensiune culturală şi indentitară,
precum şi alte cîteva noţiuni de care ne vom servi. Pentru că politica culturală a ţărilor
europene – şi nu numai – se fondează atît pe necesitatea valorizării internaţionale a
naţiunii, cît şi pe lupta împotriva uniformizării modurilor de viaţă adus şi impus de
globalizare prin «industriile culturale» şi «cultura de masă ».
Politica externă a oricărei ţări desemnează, prin definiţie, activităţi desfăşurate
cu precădere în afara frontierelor sale. Şi totuşi, posturile diplomatice nu au autoritate
nici în ţările care le găzduiesc. Într-adevăr, reprezentanţele guvernamentale îşi exercită
influenţa în sînul a ceea ce se poate numi spaţiu public internaţional. Acesta, ca şi
modelul său naţional, e structurat de diferite organizaţii şi instituţii guvernamentale sau
nonguvernamentale, printre care ONU, OMS, UNESCO, sau Greenpeace şi Amnesty
international. Aceste diferite instituţii sunt garanţii, pe plan mondial, a respectării unui
6
Cultură şi identitate simbolică
Diplomaţie culturală
set de reguli devenite transnaţionale, cum ar fi drepturile omului. Diplomaţia este
indisociabilă de spaţiul public internaţional, acesta fiind în acelaşi timp domeniul său de
expresie, şi a cărui democraţie o asigură prin reprezentarea, deci prin dreptul la expresie
al unui cît mai mare număr de state posibil. Istoriceşte vorbind, acest spaţiu politic s-a
tot extins geografic, iar evoluţia sa e marcată de luptele pentru influenţă care l-au
structurat progresiv.
Pentru a ne putea apăra cultura,
sau diversitatea culturilor, trebuie să ne
fie clar ce înţelegem prin acest concept vag şi polisemic. Ni se pare, în primul rînd,
primordial să diferenţiem cultura de artă. Căci arta, producţia artistică este, prin esenţă,
o producţie singulară şi unică, ţine de nevoi şi dorinţe personale (sau de grup restrîns şi
nu neapărat « naţional ») şi permite identificarea unui ideal de sine. Arta, deci, este
subiectivă şi, în plus, este un produs material, real, negociabil pe piaţa artistică. De
cealaltă parte, cultura este o construcţie simbolică, izvorîtă dintr-un imaginar colectiv ;
ea fundamentează o apartenenţă şi poartă o identitate. Şi ea dispune de o piaţă specifică
de schimb al produselor sale : piaţa bunurilor culturale. Dar prin cultură se mai înţelege,
în accepţiunea etnologică a termenului, un ansamblu de obiceiuri şi tradiţii culturale
care conturează specificitatea unui popor în raport cu altele. Roland Barthes, de pildă,
consideră că o cultură este definită de ansamblul oamenilor care împărtăşesc aceleaşi
mituri. Altfel spus, o cultură se afirmă prin formele simbolice pe care le vehiculăm şi
care ne permit să ne recunoaştem ca purtători ai aceleiaşi identităţi, cum ar fi limba,
moneda, referinţele morale, artistice şi culturale. Orice cultură desemnează apartenenţa
la o identitate colectivă, care permite identificarea cu un grup. Or, tocmai această
identitate dă sens apartenenţei politice, deoarece cultura comună unui grup îl
diferenţiază de cei care nu aparţin aceluiaşi spaţiu public ca el. Pe scurt, cultura este
eminamente politică, iar politica, necesarmente culturală.
Cultura unei ţări este deci constitutivă identităţii sale simbolice pe care se va
strădui s-o apere şi să o promoveze. Identitatea simbolică sau culturală e dată de
ansamblul reprezentărilor pe care o ţară le oferă despre propria identitate, fie pentru
locuitorii ei, fie pentru ochii străini. Aşadar, această identitate colectivă, necesară
coeziunii sociale a unei naţiuni, este apărată în interiorul frontierelor de ministerul
culturii şi în exterior de diplomaţia culturală (cele două cooperînd adesea, cum se
întîmplă şi în cazul României, în special pentru acţiuni de anvergură strategică, cum ar
fi politica de carte.)
7
Emergenţa unei noi ordini mondiale
Spaţiul public mondializat
Simona MODREANU
Spaţiul public
internaţional a fost dintotdeauna
traversat de lupte pentru influenţă. Dar, în ultimul deceniu, această evoluţie istorică pare
să se fi accelerat. Aproape că nu există astăzi vreun stat care, obiectiv vorbind, să se
poate declara independent şi neinfluenţabil.
Această accelerare a procesului de integrare mondială se explică prin doi factori,
unul politic, altul tehnologic. În 1990, prăbuşirea imperiului sovietic şi a comunismului
în Europa răsăriteană a provocat una din cele mai mari rupturi de ordine politică
mondială, confirmînd victoria liberalismului american după cincizeci de ani de război
« rece ». Statele Unite rămîn, în acest context, cea mai mare putere economică, politică
şi militară, ceea ce îi conferă o poziţie de leadership greu contestabilă asupra restului
lumii. În acelaşi timp, unchiul Sam îşi aşează puterea pe un imperiu economic de prim
rang, fondat pe inovaţia tehnică ce a revoluţionat sfîrşitul de secol şi mileniu :
informatica şi Internetul. Această forţă economică purtată de doctrina liberală nu va
întîrzia să-şi extindă frontierele pieţei pînă la marginile globului. Fenomenul rezultant al
acestei duble determinări e ceea ce numim astăzi globalizare (sau mondializare).
Globalizarea este adesea prezentată ca un soi de « rulou compresor » cultural
american pe cale să omogenizeze ansamblul culturilor lumii într-un vast amalgam de
« pop culture », de « entertainment » şi de Coca-Cola. Două precizări ne par importante
aici, una conceptuală, privitoare la ce reprezintă cu adevărat mondializarea şi ce
ameninţări face să planeze asupra diversităţii culturale, cealaltă empirică, vizînd stadiul
real al hegemoniei americane.
Mondializarea, adică acest fenomen
economic de deschidere a frontierelor şi de
liberă circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi indivizilor, nu mai este contestabilă în fapt.
Totuşi, pe măsură ce mişcarea ia amploare, apar tot mai multe şi diverse contestaţii.
Unii văd deja, în mişcările alter-mondialiste de la Seattle sau de la Geneva, emergenţa
unei reglementări internaţionale care să protejeze interesele democratice ale comunităţii
terestre împotriva « forţelor impersonale ale pieţei globale ». Emergenţa unei « cetăţenii
mondiale » nu este încă un fapt stabilit, totuşi mondializarea şi fantasmele cărora le dă
curs par a fi ochiul ciclonului scenei internaţionale de cîţiva ani buni.
Care sunt, totuşi, mizele reale ale acestei mişcări ?
Globalizarea este un fenomen complex şi în plină expansiune. El poate fi înţeles
la diferite niveluri în funcţie de prisma abordată – cea economică, sau un punct de
vedere mai larg, regrupînd efectele sociale şi societale ale acestui fenomen.
Internaţionalizarea economiilor a început în 1945, iniţiată de planul Marshall
care, pentru prima dată în istoria lumii a permis o vastă pătrundere a capitalurilor
8
Diplomaţie culturală
americane în economiile europene. Dintr-o perspectivă strict economică, deci, acest
fenomen de mondializare nu are nimic extraordinar sau abrupt. Mai mult, dacă ar fi să-l
credem pe Elie Cohen (vezi bibliografia), « mondializarea nu a produs efecte radicale
nici în materie de schimb, nici de investiţii directe, nici în materie de reglementări
internaţionale (ultimele acorduri GATT, din 1944, au fost adoptate în unanimitate de
părţile contractante). »
Şi atunci, globalizarea să fie doar un mit, inspirat de profeţiile lui Mac Luhan şi
purtată de dezvoltarea noilor tehnologii de comunicaţie ? Să amintim că, în afara
răsturnărilor politice majore pe scena internaţională de la sfîrşitul secolului trecut, se
mai observă şi o lărgire geografică şi sectorială a schimburilor, dublată de o aprofundare
a integrărilor economice regionale (Uniunea Europeană, Mercosur, ASEAN...). Într-un
cuvînt, după acelaşi Elie Cohen, « interderdependenţa economiilor a crescut, iar
integrarea europeană a devenit o realitate.» În plus, apariţia şi răspîndirea rapidă, în anii
1990, a unei reţele de comunicare potenţial planetare a conferit globalizării o realitate, o
tangibilitate pentru toţi cetăţenii lumii. Cu siguranţă, această conjuncţie de factori noi
transformă internaţionalizarea economiilor, deja veche, într-un fenomen modern de
anvergură.
Pentru Cohen, globalizarea este, la început, un fenomen economic şi financiar de
liberalizare a pieţelor care, puţin cîte puţin, se transformă într-o formidabilă forţă
socială şi culturală de omogenizare căreia i se opun dreptul la diferenţă şi diversitatea
culturală. Acest fenomen modern anglobează, prin aspectul său economic şi conjunctura
liberală a lumii, toate aspectele politice ale statelor (între care cultura şi dezvoltarea) şi
impune un model unic şi fără alternativă de dezvoltare. Principala instituţie a spaţiului
public internaţional, în globalizare, devine Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC),
care încearcă să impună restului lumii doctrinele liberale aplicate în lumea anglo-saxonă
şi se vrea a fi regulatorul acestui fenomen complex aflat în expansiune. Cohen vede,
deci, în globalizare o forţă intrinsec purtătoare de două modele antagoniste ale
modernităţii :
« Mondializarea este, rînd pe rînd, prezentată ca un dat, o realitate deja
existentă, o constrîngere la care trebuie să ne adaptăm, o modernitate către care ar trebui
să convergem, sau o « cutie cu reţete » pentru a deveni performanţi. Ceea ce se opune şi
rezistă cel mai adesea acestei constrîngeri, acestei necesităţi, acestui model, este
afirmarea unei identităţi, adică a unei diferenţe. Convergenţa necesară este atunci
contestată în numele divergenţei regimurilor economice şi a pluralităţii căilor de
dezvoltare. »
Este evident că mişcarea economică de internaţionalizare a pieţelor influenţează
societăţile şi, prin urmare, culturile. Legătura e încă şi mai vizibilă prin studiul pieţei
comunicaţiilor, a mediilor, a Internetului, care e în acelaşi timp vector şi consecinţă a
mondializării.
9
Simona MODREANU
Armand Mattelart, spre exemplu, în cartea sa La communication-Monde,
analizează societatea internaţională ca pe o vastă globalizare fără frontiere, unde
comunicarea este cuvîntul cheie : comunicarea-lume stăpîneşte asupra sistemului-lume.
Sistemul-lume e fondat pe şi de comunicarea-lume, adică o dominaţie tehnică,
economică şi culturală a stăpînilor lumii asupra restului globului. În anii ’60 deja,
massmedia era bănuită de modificarea raporturilor de forţe dintre naţiuni. J. Olivier
Boyd-Barret definea atunci conceptul de « Media Imperialism », care denunţă
inegalitatea schimburilor internaţionale în materie de informaţie. Dar noţiunea a fost
repede considerată reductoare şi inadecvată pentru revelarea luptelor de influenţă
exercitate pe scena internaţională a « independenţei culturale ». Şi a apărut atunci
conceptul de « imperialism cultural » definit de Herbert Schiller, care pare să dea mai
bine seama de realităţile aflate în joc şi care evocă « ansamblul proceselor prin care o
societate este introdusă în sînul sistemului modern mondial şi modul în care clasa sa
conducătoare ajunge (...) să modeleze instituţiile sociale pentru ca ele să corespundă
valorilor şi structurilor centrului dominant al sistemului (...) ». Se vede că există o
conştiinţă, deja prezentă, a necesităţii luării în calcul a mediaţiilor şi meditatorilor în
întîlnirea dintre culturile particulare şi «spaţiul-lume ». De fapt, această relaţie între
internaţionalizarea economiilor, constituirea unor reţele şi destinele individuale ale
culturilor şi identităţilor a fost deja pusă în evidenţă de lucrările lui Antonio Gramsci, în
anii ’20 ai secolului trecut. Dar abia prin anii ’70, comunitatea internaţională recunoaşte
legătura de cauzalitate dintre deschiderea economiilor şi evoluţia identităţilor simbolice
şi admite că informaţia şi produsele culturale devin mijloace de influenţă şi de
dominaţie. Această constatare conduce unele ţări dinamice, mediu dezvoltate, deşi cu
mari probleme bugetare, ca Brazilia şi Mexicul, la o adevărată luptă pentru
« autodeterminare culturală », în special prin crearea şi promovarea unor industrii
audiovizuale de anvergură internaţională. Şi aici, rolul diplomaţiei culturale este
esenţial, căci exportînd filme, muzică şi informaţie, îţi exporţi, de fapt, propria cultură şi
viziune despre lume.
În cadrul ciclului de negocieri din runda Uruguay, în 1995, una din propunerile
cele mai controversate a fost « clauza specială pentru industriile culturale » prezentată
de Franţa ; discordia dintre negociatori a dus la retragerea acestei ţări de la dezbateri,
dar, chiar dacă nu s-a ajuns la un acord real, s-a conturat concluzia că modul de tratare a
culturii în următorul ciclul de negocieri multilaterale privitoare la comerţ şi investiţii va
avea consecinţe decisive pentru dominaţia economică a pieţelor şi a culturii la scară
planetară. Potrivit unora dintre vorbitori, cultura a devenit un fel de cabină de comandă
unde se exercită puterea de a defini şi stăpîni în acelaşi timp « conţinutul » şi
« mesajul ». Căci, împotriva legii universale a pieţei liberale se ridică revendicarea
perenităţii particularismelor şi a identităţilor simbolice, susţinută de opinia publică
internaţională.
10
Diplomaţie culturală
Însăşi existenţa şi viabilitatea diplomaţiei culturale demonstrează că
uniformizarea economică şi simultaneismul informaţiei nu au învins diversitatea
culturală, altfel nu s-ar vorbi decît pe o singură voce monotonă şi nimeni nu s-ar mai
strădui să-şi exporte o anume viziune asupra lumii devreme ce ea ar fi cam aceeaşi
pentru toţi. Iar apărarea şi promovarea acestei diversităţi de forme simbolice se face prin
difuzarea operelor naţionale, în limbile şi contextul lor specific, ca şi, în sens mai larg, a
unor moduri de viaţă, cu naturaleţe şi continuitate, pentru a nu le lăsa să se transforme
într-un simplu obstacol în calea acelei „low culture” (produse culturale de proastă
calitate, de sorginte dominant americană), într-o obsoletă „excepţie culturală” (aşa cum
e desemnată, în general, tendinţa protecţionistă franceză).
E drept că Franţa duce de zeci de ani (deşi semnele capitulării parţiale sunt tot
mai evidente) un surd război cultural-economic cu Statele Unite, tradus, în ce o priveşte
pe prima, în limitarea importului de filme americane sau în atacurile „spontane” ale
unor fast-fooduri deschise în Hexagon, spre exemplu, iar în partea cealaltă în
diminuarea drastică a importurilor de vinuri franţuzeşti, sau în mult mai subtila şi
perversa atragere (prin măguliri egolatre şi financiare) de către marile universităţi
americane a unor figuri de prim rang ale intelligentsiei pariziene. Aşa cum precizează
revista Le Nouvel Observateur în numărul său din februarie 1998:
« Între Hollywood şi Paris se înfruntă două concepţii despre artă şi business.
Pentru americani, cultura este o industrie la fel ca celelalte, supusă doar legilor pieţii şi
beneficiind de toate facilităţile liberului-schimb. În vreme ce Franţa, prin excepţia
culturală, caută să-şi protejeze nu doar producţia artistică, ci însăşi identitatea ei. »
Popoarele trebuie să se poată hrăni din propriul imaginar şi, de asemenea, să le
poată hrăni şi pe altele, după cum ele însele se îmbogăţesc din acest schimb simbolic.
Iar aici, diplomaţia culturală îşi găseşte cel mai bine rostul. La rîndul ei, societatea
civilă îşi sporeşte influenţa pe scena internaţională. Cele mai multe proiecte culturale şi
de dezvoltare sunt puse în practică de personalul diplomatic în parteneriat cu asociaţiile
sau colectivităţile locale. Devine deci necesar, în această luptă pentru recunoaşterea
culturilor diverse şi a identităţilor simbolice, ca fiecare stat să se sprijine pe societatea
civilă şi / sau opinia publică internaţională care se întăreşte rapid şi încearcă să se
impună ca o nouă forţă în jocul de putere multilateral.
Astfel, reprezentarea culturală în exterior apare ca indispensabilă pentru
recunoaşterea internaţională a unui stat. Un exemplu ilustrativ îl constituie cazul
Palestinei. Această ţară tînără, recunoscută internaţional din 1948 şi proclamată
independentă în 1988 de Yasser Arafat, nu are, în realitate, aproape nici o influenţă
asupra opiniei publice internaţionale. Pentru a-şi afirma existenţa, Palestina a deschis un
post diplomatic la Paris, dar terenul cultural e cel pe care tînărul guvern a ales să-şi
manifeste cu predilecţie prezenţa. De pildă, în 1998, a avut loc la Paris « Primăvara
palestiniană » care, vreme de cîteva luni, le-a oferit francezilor şi turiştilor străini
11
Importanţa crescîndă a diplomaţiei culturale
Simona MODREANU
spectacolul creaţiei contemporane a ţării, ceea ce a fost mult mai interesant şi mai
eficient decît orice formă de propagandă politică.
Spre o lume multipolară ?
Lumea globalizată în care trăim astăzi este considerată ca fiind unipolară, avînd
un singur centru nervos în fruntea unui vast « imperiu ». Or, Statele Unite par să se
afirme ca epicentrul acestei forţe atotcuprinzătoare, ceea ce, evident, suscită multă
îngrijorare şi comentarii alarmiste din partea unor analişti, căci o lume unipolară poate
fi înţeleasă ca traducerea geopolitică a aspiraţiei de hegemonie a unei naţiuni asupra
restului lumii. Pentru marea majoritate, o lume multipolară, cu mai multe centre de
influenţă, ar fi un factor de echilibru şi de mai mare libertate de alegere pentru popoare
şi state, iar apărarea diversităţii culturale ar putea constitui o primă schiţă de
repolarizare a lumii.
Odată cu sfîrşitul Războiului Rece, chestiunile legate de cultură au dobîndit o
importanţă tot mai mare în sînul relaţiilor internaţionale, tot mai numeroase state văzînd
în proiecţia normelor lor culturale o modalitate eficientă de a-şi spori influenţa pe plan
mondial. Un bun exemplu în acest sens îl constituie şi Statele Unite, care se sprijină din
ce în ce mai mult pe această nouă dimensiune a diplomaţiei lor pentru a-şi menţine şi
consolida rolul de leader global, sau, mai aproape de noi, Germania, care a făcut din
problema culturală al « treilea stîlp » al diplomaţiei sale.
Toate exemplele anterioare par să sugereze că, în contextul actual, influenţa
internaţională a statelor se bazează în mare măsură pe capacitatea lor de a utiliza forţa
blîndă (« soft power ») a culturii prin implementarea unei forme raţionale şi moderne de
diplomaţie culturală.
Remarcabilul
boom al politicii
culturale a statelor
în afara propriilor graniţe este direct determinat de natura ordinii internaţionale ieşite
din sfîrşitul Războiului Rece şi în special de efectul conjugat al interdependenţei
complexe şi al revoluţiei massmedia.
a) Fenomenul de interdependenţă complexă
Pe de o parte, fenomenul de interdependenţă complexă antrenează o depreciere a
politicii de putere tradiţională şi a diplomaţiei « tunătoare ». Interacţiunea economică
sporită şi dependenţa mutuală dintre statele antrenate în acest proces fac dificilă şi
riscantă utilizarea forţei brute, ceea ce a condus la o reevaluare a resurselor unor acţiuni
mai puţin coercitive şi mai puţin tangibile, dar cu efecte pe termen lung. Obiectivul e tot
acela de a-şi păstra sau spori influenţa, dar competiţia nu mai este exclusiv definită în
termeni de forţă militară sau economică. Astfel, strălucirea culturală a unei ţări şi
12
Diplomaţie culturală
capacitatea sa de a produce norme de conduită la nivel internaţional devin atuuri majore
în jocul global. Se pare că, într-adevăr, « într-o epocă în care societăţile sunt strîns
conectate prin legături transnaţionale şi reţele de dependenţă, multe obiective nu pot fi
atinse decît manipulînd sau alterînd contextul în care se află celelalte state » (Holsti
1992 116). Prin urmare, relaţiile internaţionale se desfăşoară tot mai mult într-o ‘arenă
de persuasiune’ în care statele luptă pentru a defini realitatea în funcţie de care
partenerii lor îşi exprimă preferinţele şi alegerile.
b) Revoluţia massmedia şi a telecomunicaţiilor globale
În plus, dezvoltarea diplomaţiei culturale a statelor este puternic influenţată de
era tehnologiilor şi telecomunicaţiilor globale. Revoluţia massmedia a creat un context
deosebit de favorabil, deoarece statele – pentru prima dată în instorie – dispun de
mijloacele tehnologice necesare pentru a conduce o politică culturală masivă şi eficace,
de noi instrumente de politică externă ce le permit difuzarea propriului mesaj cultural
către miliarde de telespectatori din întreaga lume, ajungînd astfel în posesia a ceea ce a
fost numit « puterea de al treilea tip »2. În această nouă cursă către influenţă sunt
considerabil avantajate statele capabile să combine atracţia culturală cu stăpînirea
tehnologiilor de telecomunicaţie. Şi, în egală măsură, acest context favorizează
strategiile pan-naţionaliste, în detrimentul etniilor şi naţiunilor tradiţionale.
Este, deci, limpede că într-o epocă a interdependenţei complexe şi a globalizării
tehnologice, cultura capătă o importanţă considerabilă pe scena internaţională şi incită
statele şi principalii actori politici la găsirea unor strategii mai subtile, la abandonarea
spiritului de cuceritor în favoarea cuceririi spiritelor. Îmbinînd prudenţa şi îndrăzneala,
opţiunea oferită de diplomaţia culturală pare perfect adaptată realităţii unei noi ordini
internaţionale.
În decursul ultimilor ani, tot mai multe state din lume au pus la punct o politică
culturală menită să le adapteze strategia diplomatică la noua realitate internaţională şi să
optimizeze efectele influenţei culturale. Izvorîtă din restructurarea politicii externe,
această diplomaţie sofisticată şi raţionalizată a ajuns să constituie un sistem autonom în
sînul aparatului de stat, dotat cu propria sa organizare şi cu mijloace proprii de
comunicare. În majoritatea cazurilor, această reţea de organe diverse a fost situată sub
2 Hisham Nazer, Power of a Third Kind, Wesport-London, Praeger, 1999.
13
Diplomaţia culturală – element central în competiţia
internaţională
O ciber - diplomaţie high
Simona MODREANU
supravegherea unei agenţii executive, însărcinată cu fixarea priorităţilor de politică
culturală şi cu coordonarea acţiunilor de aplicare a acestora în teren. La noi, e vorba de
Institutul Cultural Român (făcînd triunghi cu Ministerul de Externe şi, parţial, cu
Ministerul Culturii), francezii se bazează pe Alliance Française (în spatele căreia se află
autoritatea complexei şi puternicei Direction Générale des Relations Culturelles,
Scientifiques et Techniques - DGRCST), englezii pe British Council, nemţii pe
Institutul Goethe (susţinut de Divizia Culturală a Afacerilor Externe - Kulturabteilung şi
de fundaţii semi-guvernamentale), spaniolii pe Institutul Cervantes, iar americanii au
transformat diplomaţia culturală într-o adevărată maşină de război autonomă,
supervizată de Bureau of Cultural Affairs (BCA) şi de Office of International
Information Programs (IIP) ; Biroul pentru Afaceri culturale şi educative este cel care
pune în practică un program strategic de activităţi culturale menite să favorizeze
înţelegerea între popoarele Statelor Unite şi cele ale altor ţări, punînd accent pe
libertate, creativitate, dinamism şi diversitate, tot atîţia factori ce au contribuit la reuşita
americană.
Noua scenă mondială prezintă, deci, aceste două particularităţi care sunt
emergenţa unor actori privaţi şi un loc tot mai important acordat medierii culturale.
Dincolo de structura sa
instituţională, politica culturală modernă
este şi o diplomaţie high tech ce se sprijină pe integrarea massmediei şi a tehnologiilor
de comunicaţii globale. Pentru ca normele culturale ale unei ţări să cunoască cea mai
largă difuzare posibilă, acestă ‘ciber-diplomaţie’ foloseşte radioul, televiziunea şi,
desigur, inevitabilul Internet. În acest scop, ea este echipată şi cu reţele întinse de
cabluri, telefonie şi sateliţi care îi permit să conecteze zonele-ţintă la perimetrul său de
influenţă telecomunicaţională. Astfel, politicile culturale germană şi franceză s-au
adaptat rapid epocii diplomaţiei de masă recurgînd la sateliţi numerici cum ar fi Eutelsat
(Franţa) şi Kopernikus (Germania) şi la canale de televiziune specializate, precum ZDF
(Germania), TV5, CFI sau La Cinquième (Franţa) ; cumva similar, funcţionează pentru
români TVR Cultural şi TVR Internaţional. Cît priveşte Statele Unite, ele şi-au sporit
competitivitatea politicii culturale creînd Broadcasting Board of Governors, în 1999, în
cadrul celei mai mari modernizări a sistemului lor de diplomaţie comunicaţională de
după Războiul Rece. Plasat sub autoritatea Secretarului de Stat însuşi, BBG este
însărcinat cu promovarea culturii americane în lume, asistat fiind de o vastă reţea de
servicii publice incluzînd, între altele, Voice of America, Radio Free Europe, TV Marti
şi Worldnet Television.
De o manieră generală, funcţia prioritară a diplomaţiei culturale contemporane,
fie ea franceză, americană sau turcă, e de a spori influenţa unui stat asupra partenerilor
săi prin impunerea (discretă, dar fermă) a normelor sale culturale şi a instituţionalizării
lor ca principii ale jocului internaţional. Ceea ce Hans Morgenthau numea cea mai
14
Diplomaţie culturală
subtilă şi mai puternică dintre politicile imperialiste, "nu mai urmăreşte cucerirea de
teritorii sau controlul vieţii economice, ci cucerirea şi controlul minţii oamenilor ca
instrument de modificare a relaţiei de putere între naţiuni"3. Astăzi mai mult ca oricînd,
reiese că, "direct legată de interesele fiecărui stat […] se află politica de difuzare a
propriei sale propagande ideologice în ţările străine şi politica sa de susţinere a
schimburilor culturale şi ştiinţifice compatibile cu acest obiectiv"4. În practică, politica
culturală constă într-o varietate de acţiuni culturale întreprinse în diverse domenii :
limbă, religie, educaţie, arte, ştiinţe, divertisment popular şi cultură politică – toate
vizînd să exporte normele naţionale în străinătate. Aceste acţiuni au ca scop implicit
"schimbarea mentalităţilor şi comportamentelor celor de care guvernul care acţionează e
dependent pentru realizarea propriilor obiective"5. Ceea ce poate conduce la campanii
culturale deosebit de agresive, cum ar fi cea americană, ale cărei vîrfuri de lance nu sunt
marii ei scriitori sau artişti, ci McDonald’s şi Coca-Cola. Iar McDonald’s e departe de a
fi un simplu restaurant în care poţi mînca repede (şi prost !), ci e exponentul,
chintesenţa unui mod de viaţă, a unei culturi de masă şi a unor mentalităţi care se
exportă uşor şi ale căror efecte de bulgăre de zăpadă se văd în ani. Un mod de viaţă
bazat pe artificial şi facilitate, pe uniformitate şi conformism. Şi care pătrunde mult mai
adînc şi mai insidios în conştiinţele cele mai bine apărate prin diferenţele majore de
civilizaţie decît ar putea-o face vreodată vreo armă convenţională sau ultrasofisticată. E
suficient să ne amintim că dictatorul irakian, Saddam Hussein, printre imprecaţii şi
discursuri fulminante împotriva duşmanului necredincios american, îşi petrecea ultimele
ore dinaintea execuţiei devorînd hamburgeri şi cartofi prăjiţi de la Burger King !...
Dar ofensiva culturală funcţionează şi în sens invers, iar eforturile depuse de
guvernul şi responsabilii turci, de pildă, în încercarea de a demonstra că ‘musulman’ nu
e sinonim cu ‘terorist’ sunt absolut remarcabile. Reuşita economică, socială şi politică a
Turciei, precum şi aşezarea ei pe două continente au făcut-o să joace cu destul succes
cartea « Islamului moderat şi secularizat », impunînd în lumea musulmană un model
turc de control şi gestiune a Islamului printr-un cler funcţionalizat şi depolitizat, şi
demonstrînd lumii occidentale că Islamul, democraţia şi drepturile omului pot merge
împreună. Sigur, echilibrul este extrem de fragil şi modelul e departe de a fi perfect, dar
pe fondul interdependenţei globale, al progreselor în materie de tehnologie a
informaţiilor şi al noilor configurări de interese regionale şi mondiale, forţa culturală
blîndă poate reprezenta un reper esenţial ca sursă de putere şi de influenţă.
3 Hans Morgenthau, Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, NY, A. Knopf, 1973, p.74.4 Karl Deutsch, The Analysis of International Relations, 3rd ed., Englewood Cliffs (NJ), Prentice Hall. 1988, p.87.5 K. J. Holsti, International Politics, Englewood Cliffs (NJ), Prentice Hall, 1992, p.116.
15
Modelizări posibile ale diplomaţiei culturale
Simona MODREANU
Pentru a nu
complica această
expunere cu taxinomii inutile, vom adopta perspectiva lui François Roche6, care
consideră că, în linii mari, sunt active două tipuri de abordare a diplomaţiei culturale:
- proiecţia naţională, sau « strategia de influenţă », specifică statelor-naţiune şi,
în particular, Europei ;
- cooperarea, sau « strategia de schimb », care a cunoscut influenţa dezbaterilor
în incintele multilaterale.
La acestea, putem adăuga alte două elementele definitorii:
- volontarismul politic (pe care îl manifestă ansamblul politicilor externe
conduse) ;
- directivitatea, sau gradul de implicare al puterii publice în gestiunea realaţiilor
culturale externe.
Roche combină aceste patru elemente într-un tabel de serii combinatorii care
acoperă întreaga gamă de posibilităţi ale diplomaţiei culturale, pe care le vom relua
pentru claritatea şi complexitatea demersului.
Prima serie combinatorie
proiecţie/cooperare
Variabilă, proiecţie
sau strategie de
influenţă
Variabilă,
cooperare sau
strategie de
schimb
Tipologie de
diplomaţie
culturală
Remarci şi
aplicaţii
proiecţie naţională
slabă
cooperare nulă sau
slabă
model a minima sistem frecvent în
ţările cele mai
puţin dezvoltate
proiecţie naţională
slabă
cooperare moderată
sau puternică
model idealist model teoretic
proiecţie naţională
moderată
cooperare slabă model
tradiţional
ţări medii
europene înainte
6 François Roche, La crise des institutions nationales d’échanges culturels en Europe, Paris şi Montréal, L’Harmattan, 1998.
16
Diplomaţie culturală
de 1945
proiecţie naţională
moderată
cooperare moderată model clasic numeroase ţări
democratice de
mărime medie
după 1945
proiecţie naţională
moderată
cooperare puternică model
cooperativ
Germania,
Japonia, Canada,
Australia după
1945
proiecţie naţională
puternică
cooperare slabă sau
foarte selectivă
model unilateral marile naţiuni
înainte de 1945
proiecţie naţională
puternică
cooperare moderată model realist marile naţiuni
înainte de 1945
proiecţie naţională
puternică
cooperare puternică model mesianic Marea-Britanie,
Franţa, Spania
Prima abordare încearcă să stabilească o tipologie plecînd de la combinaţia
proiecţie (sau strategie de influenţă) şi cooperare (sau strategie de schimb). Această
serie are un caracter paradoxal, în măsura în care putem considera că « proiecţia » şi
« cooperarea » constituie doi poli antinomici. În realitate, se întîmplă destul de frecvent
în epoca contemporană ca enunţul politicilor culturale externe să comporte simultan
cele două aspecte.
Se poate, deci, stabili un tabel teoretic în care s-ar încrucişa trei niveluri de
proiecţie naţională (1=slab, 2=moderat şi 3=puternic) şi trei niveluri de cooperare
(1=slab, 2=moderat, 3=puternic).
A. Criteriologia variabilei « proiecţie » (coloana 1) se stabileşte după nivelul
combinat al criteriilor următoare :
1-1. Identificarea unei politici publice specifice. Dimensiunea creditelor publice
consacrate politicii culturale externe.
1-2. Acţiunea asupra elitelor : schimburi universitare, burse, invitarea unor
personalităţi, urmărirea activităţii bursierilor.
1-3. Acţionarea prin intermediul instituţiilor academice, culturale, artistice,
biblioteci, centre de cercetare socială sau arheologică, reţele culturale în străinătate.
1-4. Subvenţii publice pentru acţiunile organizate de fundaţii, asociaţii şi
societatea civilă.
1-5. Acţiuni în favoarea limbii (limbilor) naţionale, a culturii naţionale.
17
Simona MODREANU
1-6. Protecţia autorilor, a drepturilor şi bunurilor culturale, procentaje, măsuri în
favoarea industriilor culturale şi audiovizuale naţionale în străinătate.
Cu excepţia cazului încrucişării proiecţiei naţionale slabe cu cooperarea
moderată sau puternică, se poate identifica un model de diplomaţie culturală specifică.
B. Criteriologia variabilei « cooperare » se stabileşte în funcţie de nivelul
combinat al criteriilor următoare :
2-1. Credite şi acţiuni în favoarea dezvoltării locale (în plan educativ, cultural,
audiovizual, ştiinţific...), îndeosebi în ţările mai puţin evoluate.
2-2. Invitaţii în universităţi, burse, centre de formare, laboratoare (criteriu în
parte încrucişat cu criteriul 1-2).
2-3. Sprijin pentru producţia culturală, pentru difuzarea culturală, pentru presă,
pentru protecţia juridică a autorilor şi bunurilor culturale, pentru circulaţia artiştilor.
2-4. Acţiuni combinate cu organizaţiile multilaterale, regionale sau
interguvernamentale.
2-5. Acţiuni combinate cu O.N.G-urile.
Dacă exceptăm cazul unei proiecţii naţionale slabe încrucişate cu o cooperare
moderată – caz prea puţin pertinent -, rezultă că putem, pentru fiecare din celelalte
cazuri, propune un model de diplomaţie culturală :
1. Model a minima
2. Model idealist
3. Model tradiţional
4. Model clasic
5. Model cooperativ
6. Model unilateral
7. Model realist
8. Model mesianic
În ce priveşte modelul « mesianic », concept utilizat de Albert Salon7 pentru a
caracteriza politica culturală externă a Franţei, cel puţin în momentul genezei sale,
acesta ar comporta următoarele caracteristici :
a) convingerea naţională de a avea de transmis un mesaj universal şi, în
consecinţă, de a rezolva aparenta contradicţie între proiecţia naţională şi respectul
diversităţii culturale ; sau, cel puţin de a privilegia o relaţie specifică în direcţia unei arii
politico-culturale sau politico-lingvistice (Commonwealth, Francofonia, Aria hispano-
iberică etc.)
b) o legătură puternică între cultura naţională şi valorile democratice
c) o politică lingvistică externă puternică şi/sau utilizarea prioritară a propriei
limbi ca instrument de dialog internaţional.
A doua serie combinatorie
7 Albert Salon, L’Action culturelle de la France dans le monde, Paris, Fernand Nathan, 1983.
18
Diplomaţie culturală
voluntarism/ directivitate
VOLUNTARISM
(POLITICĂ CULTURALĂ
EXTERNĂ)
DIRECTIVITATE
(implicare în
gestionare)
TIPOLOGIE
DE DIPLOMAŢIE
CULTURALĂ
REMARCI
sau aplicaţii
politică de abţinere non intervenţionism model liberal
absolut
model
teoretic
voluntarism politic slab
(absenţa unei politici)
acţiune a minima model a minima ţările mai
puţin
dezvoltate
voluntarism politic slab acţiune indirectă model oportunist Portugalia lui
Salazar
voluntarism politic
moderat sau selectiv
acţiune indirectă model liberal prin
delegare
Statele Unite
ale Americii
voluntarism politic
moderat
acţiune directă model regalist non
dirijist
Italia, Rusia
voluntarism politic
moderat
sistem mixt model partenerial ţările din
nordul
Europei
voluntarism politic
accentuat
acţiune indirectă model voluntarist
prin delegare
voluntarism politic
accentuat
acţiune directă model regalist
dirijist
Franţa ex-
democraţiile
socialiste
(România)
voluntarism politic
accentuat
sistem mixt model voluntarist
cooperativ
Marea
Britanie,
Germania,
Spania,
Japonia,
Canada
Această a doua serie combinatorie încearcă să stabilească o tipologie pornind de
la combinarea voluntarismului (conducerea unei politici manifeste de relaţii culturale
externe) şi a directivităţii (grad de implicare în gestionare). Se conturează astfel un nou
19
Simona MODREANU
tabel teoretic care face să se încrucişeze trei niveluri de voluntarism (1=slab, 2=moderat
şi 3=puternic) şi trei niveluri de directivitate (1=slab, 2=moderat, 3=puternic).
A. Criteriologia variabilei « voluntarism » (coloana 1) se stabileşte potrivit
nivelului combinat al criteriilor următoare:
1. Enunţarea politicilor culturale externe (Parlament, relaţii diplomatice).
2. Credite publice consacrate acestor acţiuni (aceste două puncte întîlnesc
politicile şi acţiunile puse în practică în mod conjugat sau nu în cele două variabile
generale din primul tabel, proiecţia şi cooperarea)
3. Acţiune diplomatică efectivă în domeniul cultural, educativ, ştiinţific,
audiovizual şi, mai general, schimburi de bunuri simbolice. Apărare a intereselor
naţionale în materie educativă, ştiinţifică, culturală şi creativă.
B. Criteriologia variabilei « directivitate » măsoară gradul de implicare a
Statului în gestiunea politicii sale culturale externe. În această privinţă, sintagma
curentă « diplomaţie culturală » este ambiguă. Cînd desemnează doar dimensiunea
culturală a diplomaţiei stricto sensu, cînd desemnează aparatele administrative care
gestionează acţiuni de cooperare culturală. Scara triplă acţiune directă/acţiune
indirectă/sistem mixt nu e utilizabilă decît atunci cînd voluntarismul marchează politica
dusă, fie că e moderat – chiar selectiv – sau accentuat. Acţiunea directă califică situaţia
în care Statul conduce el însuşi, cu propriile sale instrumente administrative (servicii
ministeriale, instituţii publice etc.) relaţiile sale culturale. Acţiunea indirectă califică
situaţia în care Statul delegă sau încredinţează unor organisme independente (îndeosebi
fundaţii) aceste relaţii culturale, sau chiar le lasă să acţioneze singure, ajutîndu-le mai
mult sau mai puţin. Sistemul mixt prevede că puterea publică delegă unor organisme
autonome acţiunea sa culturală internaţională. Fără a-i da indicaţii precise sau a-i dicta
alegerile artistice, ea e reprezentată în instanţele sale conducătoare, îi indică principalele
orientări pe care doreşte să le urmeze şi îi aduce majoritatea finanţărilor sub formă de
subvenţii.
1. model liberal absolut
2. model a minima
3. model oportunist
4. model liberal prin delegare
5. model regalist non dirijist
6. model partenerial
7. model voluntarist prin delegare
8. model regalist dirijist
9. model voluntarist cooperativ
20
Diplomaţia culturală română azi
Diplomaţie culturală
O comparaţie între sistemul american « mesianic » şi proiecţia franceză s-ar
putea dovedi utilă în ilustrarea diferenţelor majore ce persistă în abordarea problemelor
culturale de către cele două ţări.
Proiecţii
naţionale
cîmp acţiune publică lobbies şi
mediile cele mai
active
Perioadele
cele mai
intense de
activitate
Proiecţi
a franceză
univers
alist
prin
tradiţie
cultural
ă
susţiner
ea misiunilor,
diploma
ţie culturală
misionari,
intelectueali
republicani,
artişti
înainte
de 1914
Proiecţi
a americană
univers
alist
instabil
susţiner
e a industriilor
culturale
industrii
ale
audiovizualului,
mass media,
corporaţii
după
1914
Nuanţa de universalism « instabil » pare a se impune în cazul Statelor Unite
care, istoriceşte vorbind, au ezitat mereu între intervenţionism şi nonintervenţionism
extern, ceea ce s-a reflectat şi în diplomaţia lor culturală. De asemenea, prin
privilegierea modelului liberal prin delegare, sistemul american se deosebeşte de
sistemele de diplomaţie culturală ale altor naţiuni, mai ales în Europa, dar şi în alte
democraţii din lume, unde observăm că sistemul mixt (numit în tabel « partenerial » sau
« cooperativ ») tinde să se dezvolte.
În noul context internaţional
indus de mondializare, România,
conştientă de noile oportunităţi care i se oferă, a întreprins şi ea o reformă instituţională
şi se străduieşte să clădească o politică externă convingătoare şi novatoare, bazîndu-se,
în mare măsură, pe acţiunile întreprinse de tot mai numeroasele institute culturale
române din principalele capitale ale lumii.
Acţiunea de promovare a fenomenului cultural românesc, atât prin componenta
sa istorică, a valorilor tradiţionale, cât şi prin cea contemporană, a mişcărilor de idei şi a
curentelor artistice afirmate în ultimele decenii, reprezintă o prioritate excepţională în
cadrul procesului imediat de integrare în structurile Uniunii Europene, dar şi în acela
21
Simona MODREANU
mai larg al deschiderii către şi al racordării ţării noastre la mecanismele sistemului
global. Din această perspectivă, se poate spune că procesul de construire a imaginii
României în exterior, prin promovarea componentelor diverse ale fenomenului cultural,
este o acţiune cu caracter politic, care se revendică de la o platformă politică naţională şi
funcţionează conform rigorilor şi strategiilor impuse de aceasta. Promovarea culturii
române în străinătate este o parte constitutivă a acestui proiect-cadru şi se derulează prin
intermediul unor instrumente instituţionale existente sau care trebuie create în acest
scop.
Astfel, reţeaua instituţională de promovare a culturii române în
străinătate este compusă din :
1. Structuri aflate în subordinea MAE
A. Institutele Culturale şi centrele de informare ale României
B. Secţiile culturale ale misiunilor româneşti
2. Lectoratele de limbă şi civilizaţie română
3. Structuri neguvernamentale (asociaţii de prietenie, fundaţii, societăţi etc.)
22
A. Institutele culturale şi centrele de informare
Diplomaţie culturală
II. Structuri aflate în subordinea M.A.E.
Sunt principalele instituţii aparţinând structurii MAE care promovează şi
difuzează cultura română în străinătate. Programele organizate de centrele culturale au
în vedere, cu prioritate, actualitatea culturala românească, dar şi permanenţele culturii
naţionale.
Pentru susţinerea şi coordonarea marilor proiecte din domeniul culturii,
s-a înfiinţat, prin Legea nr. 356 din 11 iulie 2003, cu statut de instituţie publică de
interes naţional şi cu personalitate juridică, Institutul Cultural Român. Acesta a fost
creat şi organizat pe baze moderne şi de largă acoperire, după modelele consacrate în
ţările cu tradiţie îndelungată în acest domeniu. Institutul Cultural Român se află sub
autoritatea preşedintelui României, care este preşedinte de onoare al acestuia.
În perioada 2005-2008, ICR intenţionează să lucreze prin proiecte, urmând să
organizeze concursuri publice, în care acestea vor fi evaluate de către comisii
independente. O prioritate pentru Institutul Cultural Român o reprezintă comunităţile de
vorbitori de română din ţările vecine.
Activitatea externă a Institutului se desfăşoară şi prin institutele culturale
române din străinătate, care sunt, din punct de vedere administrativ, subordonate
Ministerului Afacerilor Externe şi colaborează activ cu Ministerul Culturii şi Cultelor -
Departamentul Relaţii internaţionale, reglementări europene, armonizare. Actualmente,
funcţionează cincisprezece institute culturale române, în următoarele oraşe : Atena,
Beijing, Belgrad, Istanbul, Lisabona, Londra, Madrid, Moscova, New York, Praga,
Stockholm, Tel Aviv, Varşovia, Veneţia, Viena.
Oferta culturală românească este orientată pe următoarele direcţii:
* simpozioane, colocvii, mese rotunde pe teme româneşti, cu participarea
unor specialişti români şi din ţara de reşedinţă;
* expoziţii de artă românească, expoziţii de carte;
* concerte;
* spectacole de teatru, balet, folclor;
* filme artistice, filme documentare, video-club
* cursuri de limbă, cultură şi civilizaţie românească.
23
B. Secţiile culturale ale ambasadelor
Simona MODREANU
Diplomaţii culturali fac
parte integrantă din personalul
diplomatic al ambasadelor şi acoperă toate aspectele cooperării culturale dintre
România şi ţările de reşedinţă: activităţile artistice, audio-vizualul, cooperarea
ştiinţifică şi universitară, relaţiile cu organismele culturale internaţionale (UNESCO,
Consiliul Europei, Uniunea Latină, Francofonie etc.), cooperarea în domeniile
tineretului, sportului şi sănătăţii.
1. Lectoratele de limbă şi civilizaţie română
Obiectivul acestora este promovarea limbii române ca instrument de cunoaştere
a culturii şi civilizaţiei ţării noastre de către opinia publică din străinătate.
Relaţiile interuniversitare
* Prin Institutul Limbii Române funcţionează peste 30 de lectorate de limbă
română în universităţi din Franţa, Italia, ţări din Europa Centrală, dar şi în China, India
sau Statele Unite.
* Este urmărită formarea unui corp de cunoscători ai limbii române, vorbitori
nativi de limbi ale marilor culturi, în scopul atragerii acestora către valorile culturale
româneşti.
* Absolvenţii cursurilor de limbă şi civilizaţie română trebuie atraşi către
proiecte de traducere a lucrărilor de referinţă pentru cultura română, pentru a forma în
perspectivă o reţea de traducători din limba română.
* Secţiile culturale ale misiunilor din ţările unde există lectorate româneşti
trebuie implicate în cultivarea mediilor intelectuale cunoscătoare de limba română din
spaţiul de reşedinţă.
Structuri neguvernamentale (asociaţii de prietenie, fundaţii, societăţi etc.)
Urmând modelul Alliance Française, secţiile culturale ale misiunilor româneşti
trebuie să se implice în stimularea resurselor secundare ale mediilor cu potenţial
financiar, cunoscătoare sau tangente cu fenomenul cultural şi lingvistic românesc, în
vederea creării unor structuri civile de promovare a limbii şi civilizaţiei române.
Diplomaţia culturală constituie un suport pentru promovarea relaţiilor bilaterale
şi pentru perceperea civilizaţiei române în lume. În acest sens, Guvernul României va
lua în calcul:
Elaborarea unui plan de acţiune pentru dezvoltarea diplomaţiei culturale
24
Diplomaţie culturală
Multiplicarea numărului institutelor culturale române în străinătate, în
special în ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
Punerea la punct a managementului de proiect în cadrul misiunilor
diplomatice pentru a facilita organizarea de evenimente culturale şi de documentare pe
lîngă misiunile diplomatice.
În ce priveşte dinamizarea relaţiilor cu românii din diaspora, păstrarea
identităţii naţionale şi culturale, Guvernul României şi Ministerul de Externe îşi
propun :
Organizarea monitorizării tratamentului aplicat comunităţilor româneşti
trăitoare în afara graniţelor, îndeosebi în Ucraina, Serbia şi Transnistria
Alocarea de fonduri în vederea sprijinirii unităţilor de învăţămînt de toate
gradele, a instuţiilor de cult şi a instituţiilor culturale, precum şi acordarea de burse de
studii românilor din afara graniţelor
Ameliorarea comunicării între comunităţile româneşti cu autorităţile
publice, fundaţiile şi comunitatea afacerilor din România
Promovarea şi protejarea investiţiilor economice în zonele locuite de
comunităţi româneşti în străinătate
Sprijinirea publicării şi difuzării ziarelor, revistelor şi producţiilor audio-
vizuale, susţinerea înfiinţării de posturi de radio şi televiziune.
2. Necesitatea unei politici culturale puternice
Printre obiectivele clare ale diplomaţiei noastre culturale figurează definirea
reperelor care definesc şi exprimă simbolic un anume mod de a fi în lume românesc,
apoi valorizarea şi popularizarea lor cît mai sistematică şi mai coerentă prin diverse
acţiuni de anvergură şi nu în ultimul rînd, combaterea unor clişee negative larg
răspîndite, sau pur şi simplu umplerea unor goluri informaţionale în ce priveşte
imaginea României.
Orientarea românească – şi nu numai - în materie de diplomaţie culturală activă
constă în implicarea sa în apărarea diversităţii culturale, pe de o parte, şi în susţinerea
cooperării între state, popoare, culturi, pe de alta. Dar specificul real, pe care, după
părerea noastră, ar trebui să se întemeieze miezul acţiunilor culturale externe, constă în
numărul personalităţilor excepţionale pe care România le-a dat în mai toate domeniile,
pentru multe din ele (mai ales în privinţa curentelor artistice) fiind chiar deschizătoare
de drum. În acest sens, lucrarea Paris...capitala României a lui Jean-Yves Conrad (Iaşi,
Junimea, 2006) reprezintă o ilustrare şi o demonstraţie surprinzătoare.
Nu suntem şi nu vom fi niciodată asemenea altor naţiuni europene, ca Franţa sau
Italia, de pildă, un ansamblu omogen, care să-şi poată promova cu argumente
25
Simona MODREANU
imbatabile prestigiul Artelor sau, pur şi simplu, al unei arte de a trăi. Trebuie să
acceptăm, cred, că la nivel de colectivitate, de masă (din cauze multiple ce ar necesita o
discuţie aparte) ne-am manifestat mai mereu mimetic şi cu un anume retard. Nu e grav,
atîta vreme cît suntem conştienţi – şi mîndri – de « excepţia culturală » românească,
care constă tocmai în capacitatea de a da naştere excepţiilor, personalităţilor unice, fie
că e vorba de Decebal sau Ştefan cel Mare, de Eliade, Cioran sau Ionesco, de Brâncuşi,
Andrei Şerban sau Angela Gheorghiu. Şi nu am pomenit decît pe cîţiva dintre cei mai
cunoscuţi, dar sunt sute de nume pe care, din păcate (şi asta e o altă « excepţie »
românească !), le uităm cu mare uşurinţă în favoarea unor polemici de duzină sau a unor
complexe sterile. Puţine ţări şi popoare se pot lăuda cu o asemenea ‘panoplie’ şi totuşi,
pînă la « Sibiu – capitală culturală europeană » (eveniment organizat în bună măsură tot
pe banii altora), oricine se putea întreba, pe bună dreptate, cum fac românii cultură, cui
se adresează ea, ce strategii de promovare au şi cum se plasează într-o ierarhie globală a
valorilor. Pentru că degeaba înfloresc reviste literare de provincie şi teatre
experimentale dacă, dincolo de prăfuitele programe ale instituţiilor guvernamentale,
România e aproape absentă din conştiinţa publicului occidental.
O sumară trecere în revistă a produselor culturale româneşti exportate în ultimii
ani ne indică, practic, două reuşite, şi acelea cu cîntec. Prima, literară, s-a petrecut în
2005, cînd o mînă de editori francezi, aflaţi mereu în căutare de noi talente şi de resurse
inedite, au descoperit că românii au cîţiva scriitori de anvergură, dar ilizibili din cauza
limbii în care se exprimă şi au demarat programul « Les Belles Etrangères », de
traducere şi popularizare a zece reprezentanţi ai literaturii române contemporane.
Programul a fost un succes şi a avut un răsunet remarcabil în rîndul cititorilor şi
criticilor francezi, dar iniţiativa şi organizarea au fost ale lor...
A doua reuşită se datorează însă exclusiv talentelor autohntone şi s-a înregistrat
în cinematografie. De cîţiva ani, « noul val al cinematografului românesc » (fără
echivalent în spaţiul literar sau al altor arte) impresionează spectatori şi jurii de
festivaluri de pretutindeni, iar regizori precum Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin
Mitulescu sau Tudor Giurgiu culeg premii după premii şi se află în topurile criticilor de
specialitate. Există, însă, un bemol şi în cazul acestor producţii remarcabile, anume că
toţi aceşti tineri cineaşti sunt producători privaţi, s-au descurcat pe cont propriu, nu în
ultimul rînd pentru că Centrul Naţional al Cinematografiei a refuzat să-i finanţeze !
Prezenţa culturală în lume, în contextul interdependenţelor globale în care trăim,
se măsoară după importanţa locului ocupat în spaţiul public internaţional, altfel spus,
după forţa ideilor proprii, căci nimeni nu poate avea vreo influenţă reală asupra altcuiva
repetînd la nesfîrşit limbajul de lemn al consensului, al « corectitudinii politice ».
Independenţa de spirit nu e un accesoriu al vizibilităţii culturale, al afirmării identităţii
simbolice, ci însăşi condiţia de existenţă a acestora.
Prin intermediul diplomaţiei culturale, România are posibilitatea de a-şi face
cunoscute şi concepţiile politice, economice, sociale. Iar reţeaua de centre tot mai
26
Diplomaţie culturală
numeroase care o susţin trebuie să mobilizeze nu doar artiştii, ci şi intelectualii şi
cercetătorii de vîrf care să intervină efectiv, la nivel internaţional, în marile dezbateri de
fond ale lumii contemporane. Ceea ce părea, cumva, utopic în condiţiile unei izolări
ideologice îndelungate şi ale unei limbi fără ecou dincolo de graniţele ţării, devine azi
posibil prin afilierea la una din cele mai puternice şi influente structuri mondiale,
Uniunea Europeană.
Pragmatic privind lucrurile, aşa cum am mai amintit-o, este evident că o acţiune
culturală coerentă desfăşurată într-o ţară anume generează, în afară de plusvaloarea
simbolică, şi efecte economice şi politice, prin faptul că instituţiile culturale din
străinătate, pentru a-şi finanţa acţiunile dincolo de alocaţiile bugetare întotdeauna
insuficiente, îşi creează relaţii de cooperare cu întreprinderile locale sau cu cele
naţionale delocalizate. Mizele economice legate de influenţa culturală pe care o exercită
o ţară pe scena internaţională se vădesc tot mai pregnante într-o eră a uniformizării
modurilor de viaţă şi a consumului. E foarte posibil ca McDonald’s sau Coca-Cola să
nu fi avut parte de o asemenea carieră planetară dacă filmele şi « sitcom »-urile
americane nu ar fi vehiculat cu precădere acest mod de alimentaţie. România nu dispune
de aşa ceva, şi nici, la polul opus, nu se poate făli cu bucătăria, arta de a trăi, literatura
sau industria de lux franceze, bunăoară. Dar are o ţară frumoasă, încă proaspătă, şi
oameni dotaţi în toate domeniile, pe care trebuie să-i încurajeze şi să-i ţină aproape, nu
să-i fugărească prin lume sau să-i condamne la blazare din lipsă de mijloace. Desigur,
foarte multe depind şi de capacitatea creatorilor de a ‘atinge’ un public universal, fără
să-şi piardă acel ceva particular, informaţia şi adaptabilitatea fiind aici de o importanţă
capitală.
Exportarea şi promovarea voluntară a culturii noastră de către ministerele şi
instituţiile abilitate sunt determinante pentru locul pe care România îl va ocupa în
spaţiul public internaţional de mîine. Într-o lume aflată în constantă şi rapidă evoluţie,
supusă unor transformări uneori radicale, oamenii politici trebuie să rămînă vigilenţi
pentru că, cinic vorbind, marea efervescenţă culturală mondială se poate foarte bine
produce şi fără noi !
Deci, o prioritate a diplomaţiei culturale române în raporturile cu alte state
trebuie să fie menţinerea sau înnodarea unor noi relaţii umane, politice, juridice,
artistice şi tehnice a căror soliditate să le pună la adăpost de trecerea timpului şi de
evoluţiile geostrategice. În acest scop, diplomaţii au misiunea de a răspunde aşteptărilor
reale ale gazdelor, adică să le înţeleagă cultura în suficientă măsură pentru a putea iniţia
un dialog şi o serie de schimburi profitabile. Practica diplomaţiei, şi în primul rînd a
celei culturale, presupune o imersiune în structura cognitivă a ţării gazdă, o observare şi
o înţelegere profundă a partenerilor străini. Această necesară disponibilitate se însoţeşte,
apoi, de adaptarea conţinutului, strategiilor şi căilor de promovare culturală în funcţie de
specificul şi receptivitatea interlocutorilor, ceea ce duce la o varietate de abordări şi
programe.
27
Simona MODREANU
În definirea obiectivelor culturale externe nu trebuie să pierdem din vedere
handicapul real pe care îl reprezintă o limbă de circulaţie redusă, care poate fi combătut
prin două căi principale : un program dens şi coerent de traduceri foarte bune ale
operelor reprezentative ale scriitorilor noştri, şi un accent deosebit pus pe dezvoltarea
artelor vizuale şi sonore, al căror limbaj este universal. Într-o lume manipulată prin
imagini, o expoziţie de fotografii sau un spectacol de pantomimă pot avea un ecou
infinit mai mare decît o poezie de Eminescu.
Actualul ministru al Afacerilor Externe consideră că unul din rolurile
ministerului său e să reuşească o sinteză între diferitele elemente moderne pe care
trebuie să le conţină diplomaţia română la ora mondializării, adică, pe lîngă elementele
clasice, să cuprindă şi dimensiuni economice, culturale, intelectuale. Experienţa istorică
a demonstrat cu asupra de măsură interacţiunea dintre politică şi cultură, precum şi
longevitatea actelor culturale în faţa instabilităţii politice, « incidentele » la primul nivel
fiind practic inexistente, în vreme ce, la nivelul diplomaţiei tradiţionale, ele pot pune
oricînd în pericol relaţiile dintre două state. Spre exemplu, numeroase au fost situaţiile
în care artele, ştiinţele umane sau sportul au avut un impact remarcabil asupra unor ţări
cu care Statele Unite întreţineau relaţii dificile sau fragile. Diplomaţia ping-pong-ului în
China, Vladimir Horowitz revenit în Rusia natală pentru a susţine recitaluri de pian, sau
spectacole ale baletului din Harlem în Africa de Sud, înainte de sfîrşitul apartheid-ului,
iată tot atîtea situaţii în care diplomaţia culturală a astupat cu succes faliile discursurilor
oficiale.
Concluzii
Lumea de azi, şi în special relaţiile internaţionale care o constituie, trăiesc
transformări importante, într-un ritm susţinut. Globalizarea nu e un mit, e un fenomen
economic, financiar, social, cultural care zguduie din temelii concepţiile politice
tradiţionale. Statele sunt tot mai interdependente, apropierile regionale pun în cauză
rolul statelor în interiorul propriilor frontiere, iar problema suveranităţii naţionale pare
să se contureze ca dezbaterea majoră a acestui început de mileniu. Astăzi, cînd marile
naţiuni europene nu-şi mai pot consolida influenţa internaţională şi identităţile naţionale
nici pe seama imperiilor lor coloniale, nici prin economiile sau forţa monedei lor
respective, cultura apare ca unul din ultimele domenii de suveranitate ale statelor, iar
diversitatea şi pluralismul cultural sunt bastioane indispensabile respiraţiei fireşti,
sănătoase a spiritului. Expresia culturală reprezintă adesea un avanpost simbolic, care,
apoi, se poate deschide către iniţiative diplomatice.
La ora actuală, deci, diplomaţia culturală, înţeleasă ca promotor al cooperării
artistice, intelectuale, ştiinţifice şi economice, are un loc strategic în sînul dispozitivului
administrativ al Ministerului Afacerilor Externe. Ca mod privilegiat de expresie
28
Diplomaţie culturală
contemporan, ea se ocupă de toate aspectele « vii » ale politicii externe şi facilitează
astfel cooperarea între state, devenind cel mai bun atu în promovarea unei imagini clare,
atrăgătoare şi pozitive a unui stat. Chiar dacă realismul ne obligă să observăm că
această nouă formă de diplomaţie bazată pe schimburi culturale internaţionale se află
încă în fază incipientă, ea este deja percepută ca un instrument novator al politicii
internaţionale, fiind purtătoare de stabilitate şi independenţă, constribuind la naşterea şi
consolidarea unei lumi multipolare.
29
Simona MODREANU
Repere bibliografice
Volume:
Kwame Anthony APPIAH, Cosmopolitanism: Ethics in a World of Strangers,
New York, W.W. Norton, 2006.
Dominique BARJOT et Christophe REVEILLARD (dir.), L’Américanisation de
l’Europe occidentale au XXe siècle. Mythe et réalité, Paris, Presses de la Sorbonne,
2002.
Roland BARTHES, Mythologies, Seuil, Paris, 1957.
Jean-Pierre BERTIN-MAGHIT et Béatrice FLEURY-VILATTE, Les
Institutions de l’image, Paris, Editions de l’EHESS, 2002.
Pascale CASANOVA, La République mondiale des Lettres, Paris, Le Seuil,
1999.
Jean CAUNE, Pour une esthétique de la médiation. Le sens des pratiques
culturelles, Grenoble, PUG, 1999.
Roger CHARTIER (dir.), Histoire de la lecture dans le monde occidental, Paris,
Le Seuil, 1997.
Régis DEBRAY, Introduction à la médiologie, Paris, PUF, 2000.
Karl DEUTSCH, The Analysis of International Relations, 3rd ed., Englewood
Cliffs (NJ), Prentice Hall, 1988.
Vincent DUBOIS, La Politique culturelle. Genèse d’une catégorie
d’intervention publique, Paris, Belin, 1999.
Alain DUBOSCLARD (et alii), Entre rayonnement et réciprocité. Contributions
à l’histoire de la diplomatie culturelle, Paris, Publications de la Sorbonne, 2003.
Thomas L. FRIEDMAN, The Lexus and the Olive Tree, Farrar Strauss Giroux,
1999; The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-First Century, New York,
Farrar, Straus, and Giroux, 2005.
Laurent GERVEREAU, Les images qui mentent. Histoire du visuel au XXe
siècle, Paris, Seuil, 2000.
Jean-Paul GOUREVITCH, L’Image en politique. De Luther à Internet et de
l’affiche au clip, Paris, Hachette Littératures, 1998.
30
Diplomaţie culturală
Marie-Chritisne GRANJON et Michel TREBITSCH, Pour une histoire
comparée des intellectuels, Bruxelles, Complexe, 1998.
Pascal GRISET, Les Révolutions de la communication, Paris, Hachette, 1991.
Jurgen HABERMAS, L’Espace public. Archéologie de la publicité comme
dimension constitutive de la société bourgeoise, Paris, Payot, 1978, réed. 1997.
Robert A. HACKETT and Yuezhi ZHAO, eds. Democratizing Global Media:
One World, Many Struggles, Lanham, MD, Rowman and Littlefield, 2005.
HISTOIRE de la diplomatie culturelle des origines à 1995, La Documentation
française, Paris, 1995.
K. J. HOLSTI, International Politics, Englewood Cliffs (NJ), Prentice Hall,
1992.
Lynn HUNT (ed.), The New Cultural History, Berkeley, Los Angeles et
Londres, University of California Press, 1989.
Andreas HUYSSEN, After the Great Divide : modernism, mass culture, post
modernism, Bloomington, Indiana University Press, 1986.
Jean-Noël JEANNENEY (dir.), Une idée fausse est un fait vrai. Les stéréotypes
nationaux en Europe, Paris, Odile Jacob, 2000.
Richard KUISEL, Le miroir américain. Cinquante ans de regard français sur
l’Amérique, trad. française, Paris, Jean-Claude Latttès, 1996.
Philippe LEGRAIN, Open World: The Truth About Globalization, Chicago,
Ivan R. Dee, 2004.
Armand MATTELART, La Communication-monde, Paris, La Découverte,
1999.
Hans MORGENTHAU, Politics Among Nations. The Struggle for Power and
Peace, NY, A. Knopf, 1973.
Edgar MORIN, L’Esprit du temps. Essai sur la culture de masse, Paris, Grasset,
1962, réed. LGE, 1983.
Hisham NAZER, Power of a Third Kind, Wesport-London, Praeger, 1999.
Joseph NYE, Soft Power: The Means to Success in World Politics, New York,
Public Affairs, 2004.
Pascal ORY, L’Histoire culturelle, Paris, PUF, coll. « Que sais-je ? », 2004.
Jacques PORTES, Etats-Unis, in Le dictionnaire historique et géopolitique du
20ème siècle, sous la direction de Serge Cordellier, Paris, La Découverte, 2000.
31
Simona MODREANU
Terhi RANTANEN, The Media and Globalization, Thousand Oaks, CA, Sage,
2005.
Jacques REVEL et Nathan WECHTEL (dir.), Une école pour les sciences
sociales, Paris, Le Cerf/EHESS, 1996.
James N. ROSENAU, Distant Proximities: Dynamics Beyond Globalization,
Princeton, NJ, Princeton University Press, 2003.
Neil SMITH, The Endgame of Globalization, New York, Routledge, 2005.
Pierre SORLIN, Esthétiques de l’audiovisuel, Paris, Nathan, 1993.
Ludovic TOURNES (dir.), De l’acculturation du politique au multiculturalisme.
Sociabilités musicales contemporaines, Paris, Honoré Champion, 1999.
Philippe URFALINO, L’Invention de la politique culturelle, Paris, La
Documentation française, 1996.
Henry VELTMEYER, ed. Globalization and Antiglobalization: Dynamics of
Change in the New World Order, Aldershot, Hants, UK; Burlington, VT: Ashgate,
2005.
Michael VESETH, Globaloney: Unraveling the Myths of Globalization,
Lanham, MD, Rowman and Littlefield, 2005.
Michel VOVELLE, Idéologies et mentalités, Paris, Gallimard, réed., 1992.
Emmanuel de WARESQUIEL (dir.), Dictionnaire des politiques culturelles
depuis 1959, Paris, Larousse, 2001.
Jean-Pierre WARNIER, La mondialisation de la culture, Paris, La Découverte,
collection Repères, 1999.
Michael M. WEINSTEIN, ed. Globalization: What's New? New York,
Columbia University Press, 2005.
Michel WINOCK, Le Siècle des intellectuels, Paris, Seuil, 1997.
Nicolas WITKOWSKI, Dictionnaire culturel des sciences, Paris, Seuil, 2001.
Reviste:
« Esprit », juin 2000, Alexis Tadié, Quelle action culturelle extérieure ?
« Etudes », Décembre 1997, Jacques Rigaud, L'exception culturelle. Singularité
française ou modèle européen ?
« Ramsès », 1999, p. 286, P. Moreau Desfarges, La guerre des cultures aura-t-
elle lieu ?
32
Diplomaţie culturală
« Rapport mondial sur la culture », ed. UNESCO, 2000, Chapitre 4 : Elie Cohen,
Mondialisation et diversité culturelle.
« Regards sur l’histoire culturelle », Cahiers du centre de recherches
historiques, EHESS, n° 31, avril 2003.
Articole:
Roland BARTHES, « Rhétorique de l’image », Communications, 4, Paris, Seuil,
1964.
Roger CHARTIER, L’histoire culturelle aujourd’hui, « Genèses », 15, mars
1994, pp. 115-129.
Tyler COWEN, The Fate of Culture, “Wilson Quarterly” (Autumn 2002): pp.
78-84.
Edgar MORIN, Le XXIème siècle a commencé à Seattle, « Le Monde »,
décembre 1999.
Kevin MULCHANY, Cultural Diplomacy in the Post-Cold War World.
“Journal of Arts Management, Law and Society”, March, 1999; Cultural politics:
global and local, “Journal of Arts Management, Law and Society”, January, 2002.
« Nouvel Observateur », 26 février 1998. La guerre culturelle a cinquante ans.
Pascal ORY, L’histoire des politiques symboliques modernes : un
questionnement, « Revue d’histoire moderne et contemporaine », 47-3, juillet-
septembre 2000, p. 525-536.
John O’SULLIVAN, The Role of the Media at a Time of Global Crisis,
“International Journal on World Peace”, v. 21, no. 4 (December 2004): pp. 69-79.
Richard PELLS, American Culture Goes Global: Or Does It?, “Chronicle of
Higher Education”, v. 48, no. 31 (April 12, 2002): p. B7; From Modernism to the
Movies: The Globalization of American Culture in the Twentieth Century, New Haven,
CT, Yale University Press.
Jeremy RIFKIN, Mondialisation : la société civile dans l'activisme culturel,
« Libération », 2 juillet 2001.
Ludovic TOURNES, L’américanisation de la culture française ou la rencontre
d’un modèle culturel conquérant et d’un pays au seuil de la modernité, dans
« Historiens et géographes », dossier de la IVème République. « Histoire, recherches et
archives », n°358, septembre-octobre 1997, pp. 65-78.
33
Simona MODREANU
Shalini VENTURELLI, From the Information Economy to the Creative
Economy: Moving Culture to the Center of International Cultural Policy. Center for
Arts and Culture, February 2001.
34