Curs Diploma Tie Culturala - Simona Modreanu

Definiţii, obiective

Diplomaţie culturală

I. Introducere în diplomaţia culturală

În interiorul spaţiului public internaţional,

diplomaţia reprezintă punerea în aplicare de către state a

unui anumit fel de prezenţă în lume. Întreaga miză a

geopoliticii este fondată pe recunoaşterea unui stat de către celelalte. Această

recunoaştere poate fi marcată prin aderarea statului la o organizaţie internaţională de

referinţă, cum e ONU, dar şi prin vizite ale unor şefi de state străini, sau deschiderea

unei ambasade în ţara respectivă. Acreditarea diplomaţilor străini şi crearea unor posturi

în exterior sunt, deci, două mijloace de recunoaştere politică internaţională a unei

naţiuni.

Prin urmare, diplomaţia este, fundamental, modalitatea de afirmare a propriei

identităţi pe scena internaţională. Dar este şi un mod de susţinere a identităţii prin

instaurarea unei relaţii de schimb şi de comunicare cu ceilalţi. Diplomaţia constă, deci,

în fondarea unor instituţii capabile să structureze relaţiile unei ţări cu altele. Reţeaua

diplomatică se întinde pe mai multe niveluri, în primul rînd la nivel politic, pentru că

favorizează contactul şi comunicarea între diferitele guverne ale statelor, permiţînd

acorduri economice sau sociale, apropieri regionale etc. Diplomaţia acţionează şi la

nivel « civil », prin consulatele care acordă vize şi prin rolul său de sursă de informare

pentru populaţia locală.

Dar adevăratele schimburi bilaterale asumate de diplomaţie sunt de ordinul

cooperării economice, lingvistice, universitare sau culturale. Prin acest tip de cooperare,

care înseamnă schimburi privilegiate între două naţiuni, între două sau mai multe

organisme şi, esenţial în fond, între oameni, se ţes legăturile durabile care favorizează

comunicarea şi înţelegerea internaţionale. Ponderea crescîndă a influenţei acţiunii

culturale demonstrează că ea nu mai e doar o dimensiune anexă a relaţiilor

internaţionale, ci trebuie percepută ca o politică autonomă – e ceea ce se numeşte

diplomaţie culturală.

Aceasta ar putea fi definită ca o sferă distinctă în sînul politicii externe a

statelor, echipată cu organe specializate şi mijloace autonome, şi avînd drept funcţie

promovarea influenţei lor culturale pe scena internaţională prin difuzarea,

propagarea şi instituţionalizarea în străinătate a normelor lor culturale ; scopul său

este stabilirea unor noi standarde de conduită care să regleze preferinţele şi alegerile

partenerilor în aşa fel încît să genereze o dinamică de cooperare voluntară favorabilă

1

Simona MODREANU

propriilor lor interese politice şi economice. Aceasta ar putea fi definită ca o sferă

distinctă în sînul politicii externe a statelor, echipată cu organe specializate şi

mijloace autonome, şi avînd drept funcţie promovarea influenţei lor culturale pe

scena internaţională prin difuzarea, propagarea şi instituţionalizarea în străinătate a

normelor lor culturale ; scopul său este stabilirea unor noi standarde de conduită

care să regleze preferinţele şi alegerile partenerilor în aşa fel încît să genereze o

dinamică de cooperare voluntară favorabilă propriilor lor interese politice şi

economice.

Deci, dacă istoria se sprijină, în principiu cel puţin, pe factual, diplomaţia trimite

la registrul imaginarului, ea fiind reprezentarea simbolică a unui stat în spaţiul public

internaţional. Iar astăzi, mai mult ca oricînd, luptele de influenţă şi de putere între

principalii actori ai planetei ţin de capacitatea de analiză, de viziune şi de nuanţele

presupuse de o abordare diplomatică. Era globalizării impune alte mize, iar marile

bătălii nu se mai cîştigă demult pe cîmpul de luptă, ci în culisele grupurilor şi

organizaţiilor de elită.

Şi, în ciuda aparenţelor, poate, cultura şi reprezentările culturale joacă un rol

major în reconfigurarea noilor imperative politice, economice, sociale, religioase, în

primul rînd prin consolidarea libertăţii imaginarului şi proiecţiilor simbolice ale

popoarelor. În acest sens, cultura apare ca unul din ultimii vectori de influenţă, ca un

ultim mod diferenţiat de expresie internaţional, care să contrabalanseze nivelarea indusă

de interesele economice supranaţionale. Nu degeaba se vorbeşte tot mai mult, cu

îngrijorare, de „McDonaldizarea” lumii, de răspîndirea incredibilă a (sub)producţiilor

industriilor culturale americane în dauna diversităţii culturilor. Uniformizarea e

întotdeauna mai comodă decît înţelegerea şi cultivarea diferenţelor.

În actualul context geopolitic internaţional, fiecare ţară, deci şi România, îşi

pune la punct (sau ar trebui s-o facă) o politică culturală pentru a întări greutatea

propriului cuvînt în lume; asta înseamnă diplomaţie culturală.

Ca instrument de vizibilitate, ea îşi propune să promoveze viziunea asupra lumii,

creaţiile artistice, specificul şi particularităţile naţiunii pe care o reprezintă; ca

instrument politic, ea ocupă un loc tot mai coerent şi activ în strategia de politică

internaţională a ţării respective. Axată pe reciprocitate şi pe cooperare bi- şi

multilaterală între naţii, diplomaţia culturală deschide către stabilitatea relaţiilor

internaţionale şi sprijină noile mize cu valoare universală.

La fel ca majoritatea ţărilor lumii (vezi recenta decizie UNESCO) şi România

încearcă să-şi găsească şi să-şi consolideze un loc pe scena internaţională promovînd

ideea de diversitate culturală, deci de respect al celorlalţi în toate privinţele, de la

alegerea modului de organizare socială, pînă la modelul de dezvoltare, religia sau limba

pe care doresc să le practice. Această ambiţie de pluralism cultural se traduce, în

termeni politici, în aspiraţia către o lume multipolară, în care forţele de influenţă să

poată fi redistribuite, flexibile, adaptabile la noile realităţi.

2

Orientări şi realităţi contemporane


Conceptul însuşi de diplomaţie culturală a fost adesea criticat. De fapt,

majoritatea analiştilor îl consideră proprietatea anumitor ţări, a Franţei îndeosebi, a

Europei în general, un concept greu, dacă nu imposibil, de aplicat ţărilor anglo-saxone.

Probabil că Paul Ricoeur are dreptate cînd susţine1 că ideea de frontieră e necesară

pentru a fixa limitele suveranităţilor naţionale, dar în materie de schimburi culturale, e

de preferat ideea unei „întretăieri de raze pornite din centre, din focare care nu sunt

definite prin suveranitatea Statului-naţiune, ci prin creativitate şi prin capacitatea lor de

a influenţa şi germina în alte focare de răspuns.” Or, dacă diplomaţia culturală există şi

se manifestă în întreaga lume, ea se datorează pluralităţii centrelor „emiţătoare” pe

scena geopolitică.

Mai întîi neglijată, apoi

marginalizată, istoria relaţiilor

culturale internaţionale este astăzi

integrată, bibliografia s-a extins considerabil, iar iniţiativele ştiinţifice s-au înmulţit.

Noţiunile de "relaţii", "schimburi" şi "transferuri" nu sunt sinonime ; ele ne ajută

să distingem între grade diferite de relaţie, de la cea mai instituţională şi voluntaristă

(diplomaţia culturală) pînă la multiplele forme de aculturaţie.

Astfel, mecanismul relaţiei cere să fie analizat în detaliu, printr-o abordare

sistematică a factorilor săi (tehnici, ştiinţifici, economici, politici şi în fine, propriu-zis

culturali), a actorilor săi (mediatori profesionişti şi amatori, de la diplomat la cercetător,

de la traducător la negociator, de la turist la imigrant) şi, desigur, ceea ce e mai greu, a

sensului şi efectelor sale (lectură geopolitică, efecte de hegemonie şi mecanisme de

apropriere, conţinuturi estetice şi etice).

La ora actuală, cultura a devenit una din principalele mize ale circulaţiei

economice, sferele culturale sunt un loc de concurenţă şi de concentrare transnaţionale

inedite, procesele globalizării ating toate continentele : este, deci, necesar să privim cu

atenţie istoria relaţiilor culturale internaţionale de-a lungul secolului al xx-lea. Se pare

că după Primul Război Mondial, Occidentul a inventat un nou instrument politic extern,

o diplomaţie de tip nou în care se articulează altfel voinţa de putere a Statelor-naţiuni şi

cîmpurile de producţie simbolică. Pe lîngă iniţiativele private, aparatul de Stat a ocupat

astfel un loc decisiv în exportul de culturi naţionale, punerea la punct a reţelelor şi

instituţiilor vizînd la internaţionalizarea ştiinţelor, a culturii şi a formării elitelor

culturale. Pe scurt, au existat doi poli majori, în bună măsură succesivi, ai diplomaţiei

culturale în secolul al xx-lea : politici de iradiere şi politici de reciprocitate între care

nu am încetat să oscilăm.

Spre exemplu, Franţa, afectată de o pierdere semnificativă de notorietate în

Europa şi în lume, mizează pe întărirea diplomaţiei sale culturale, pentru a-i face

1 Paul Ricoeur, Cultures, du deuil à la traduction, « Le Monde », 25 mai 2004, pp.1 şi 19.

3

Simona MODREANU

prezenţa mai vizibilă, mai coerentă şi mai eficace. În această optică a vizibilităţii,

Olivier Poivre d'Arvor a pus de curînd bazele unei agenţii culturale (pe lîngă reţeaua

guvernamentală Alliance Française), botezată CulturesFrance, însărcinată cu

promovarea creaţiei franceze în străinătate în toate domeniile, inclusiv al cărţii sau

cinematografului, un fel de « British Council à la française ». De asemenea, în

parteneriat public-privat se pot găsi multe soluţii eficiente, cum ar fi construcţia sau

renovarea unor licee franceze la Cairo, Londra, Tokyo sau Moscova (ne amintim cu

nostalgie de minunata Şcoală română de la Paris, înfiinţată de Nicolae Iorga în 1920 şi

de străluciţii ei studenţi ; ce păcat că această instituţie nu a fost reactivată !). În plus, o

nouă agenţie va fi destinată promovării tot mai insistente şi atrăgătoare a universităţilor

franceze, cu puncte de lucru funcţionale în principalele ţări-ţintă (cum ar fi China), care

să furnizeze toate informaţiile necesare viitorilor studenţi, de la gestiunea burselor pînă

la formalităţile de înscriere şi de obţinere a vizei. În fine, circa 50 milioane de euro vor

fi utilizaţi în cadrul planului de relansare a limbii franceze prin formarea a 10.000 de

profesori de franceză, dintre care 3000 în ţările emergente. Cam tîrziu, afirmă unii, s-au

dus vremurile cînd Franţa impunea cancelariilor limba, codurile şi stilul său.

Hegemonia americană pare tot mai greu de înfrînt, iar elitismul francez îi deranjează pe

mulţi...

Desigur, concertarea între diferiţii ordonatori de credite şi agenţii culturali nu e

întotdeauna perfectă, dar, spre deosebire de România, cultura a beneficiat mereu, în

Franţa, de sprijinul Ministerului Afacerilor Externe, la fel ca politica sau economia. Din

păcate, în ultimii ani, susţinerea pare a fi mai mult discursivă decît financiară şi tot mai

des se aude prin birourile consilierilor culturali din diferite centre şi institute din lume

acelaşi gen de lamentaţii cu care noi suntem familiarizaţi de multă vreme : « De ani de

zile îi facem să creadă pe interlocutorii noştri că dispunem de mijloacele necesare. Şi

nu-i adevărat. Nu numai că nu le avem, dar în public dăm de înţeles contrariul. E o

impostură. »

Ştim bine că în diplomaţie prevalează legea tăcerii, dar atunci cînd aceasta e

transgresată, fie la colocvii, fie în rapoartele de misiune, apar date inedite. Spre

exemplu, ca să rămînem în spaţiul francez (care, păstrînd proporţiile, seamănă foarte

bine cu cel românesc), unui deputat, Yves Dauge, i s-a cerut, în 1999, să facă o

prezentare a situaţiei în acest domeniu, care cuprinde 400 de stabilimente, 7 000 de

agenţi, circa o mie de sedii ale Alliance Française şi care dispune de un buget de circa

1,3 miliarde de euro ; parlamentarul a pus în evidenţă cîteva disfuncţionalităţi flagrante,

în special în chestiunea spinoasă a gestiunii resurselor umane. Pe teren, ataşaţii

serviciilor culturale şi de cooperare ale ambasadelor cultivă un discurs shizofrenic: se

construiesc dosare împreună cu parteneri locali, se fac bugete, se negociază... deşi se

ştie foarte bine că prea puţine proiecte au şanse de reuşită. Reducerile drastice de

fonduri operate la nivel guvernamental obligă adesea ambasadele să-şi încalce

promisiunile, ceea ce conduce la unele comentarii sarcastice din partea colaboratorilor,

4


cum ar fi cele ale doamnei Louise Beaudoin, fost ministru pentru relaţii internaţionale şi

al culturii în Québec, care nu-şi ascunde dezamăgirea : « Franţa ar face mai bine să

spună de ce problematica culturală nu mai este o prioritate politică a diplomaţiei sale.

Dacă limba franceză nu e apărată şi susţinută aici, la porţile Imperiului, înseamnă că

s-a terminat cu marile ambiţii ale francofoniei. »

Aceeaşi amărăciune îi marchează şi pe artiştii şi intelectualii români, confruntaţi

cu realitatea alarmantă a « comerţului » cu bunuri culturale, pentru care nu sunt pregătiţi

nici moral nici financiar, şi care constată că diplomaţia a vampirizat şi anexat cultura,

silind-o să se supună unor rigori birocratice ierarhice, adesea contradictorii (spre

exemplu, Institutele culturale române din străinătate se supun, în diverse grade şi

moduri, Ministerului Afacerilor Externe, Institutului Cultural Român şi Ministerului

Culturii, ceea ce presupune o sumă de nesfîrşite şi ridicole complicaţii procedurale).

Avem, deci, pe de o parte, sforăitoare discursuri de deschidere şi promovare a culturii

române, pe de alta, crunta realitate de pe teren, care înseamnă anexare a fenomenelor

culturale la economismul ambiant, lipsă de mijloace, rutină, blazare, dar şi, din fericire,

soluţii de moment reuşite, pe baza exclusivă a relaţiilor, farmecului personal şi

inventivităţii agenţilor culturali.

Nu-i vorbă că am pierdut un teren în bună măsură irecuperabil în ceea ce

priveşte asumarea, activarea şi dezvoltarea focarelor de spirit şi cultură română din

ţările şi provinciile anexate, pînă în 1989, Uniunii sovietice, cum sunt Republica

Moldova, Bucovina ucraineană, sau Voivodina serbă. Spre exemplu, un dureros sondaj

de ultimă oră efectuat în Moldova independentă indică faptul că abia 9% din populaţia

ţării şi-ar mai dori reunirea cu « patria mumă », în vreme ce peste 20% consideră că

rămînerea sub influenţa rusească le-ar fi mai benefică, restul orientîndu-se direct către

Uniunea Europeană. Or, dacă ne amintim cum stăteau lucrurile cu 17 ani în urmă, adică

exact pe dos, e legitim să ne întrebăm ce am făcut în toţi aceşti ani şi, dacă relaţiile

politice au fost un eşec, de ce nu a putut diplomaţia culturală merge mai departe decît

entuziastele « poduri de flori » peste Prut de la începutul lui ’90 şi cîteva burse şi

donaţii, mai mult particulare, de cărţi şi alte materiale documentare... Cum poţi spera să

fii auzit în lume, ca voce a unei naţii puternice şi unitare, cînd nici măcar propriile-ţi

vlăstare nu eşti în stare să le păstrezi şi să le întăreşti ?

Alţii au ţinut ochii deschişi şi au acţionat la timp. E cazul controversatei

aspirante la statutul de membru al Uniunii Europene – Turcia. Cînd, în 1991, imperiul

sovietic s-a prăbuşit, în Caucaz şi în Asia centrală au apărut şase noi republici

musulmane, care împart cu Turcia o moştenire istorică şi etnoculturală comună. Acest

nou pol geopolitic a reprezentat o provocare majoră pentru Ankara, dar nu a prins-o pe

picior greşit. Dimpotrivă, toate forţele decizionale s-au mobilizat pentru a nu rata

această oportunitate istorică fără precedent, iar guvernul turc a procedat la o reorientare

critică a politicii sale externe, care s-a tradus în special prin elaborarea unei strategii

axate pe exploatarea sistematică a legăturilor culturale cu turcofonii din « republicile

5

Simona MODREANU

surori » şi prin dotarea diplomaţiei cu o infrastructură specializată în acest domeniu. Iar

evoluţiile ulterioare demonstrează din plin izbînda acestei strategii, deloc uşoare într-o

regiune în care responsabilii turci au trebuit să ia în calcul şi acţiunile « rivalilor » ruşi,

iranieni, chinezi, pakistanezi, la fel de atraşi de umplerea în interes propriu a vidului de

putere rămas în urma dispariţiei imperiului sovietic. În aceste condiţii, politica culturală

apare ca o alternativă pertinentă, ea permiţînd întărirea legăturilor strategice cu lumea

turcă fără riscul de a agresa în mod direct rivalii regionali şi de a crea periculoase

escaladări ale violenţei. Nu-i vorbă că opţiunea policii culturale a fost şi deosebit de

încurajată de aliaţii occidentali ai Ankarei, respectiv americanii şi europenii, care au

văzut imediat oportunitatea pătrunderii într-o zonă strategică aflată pînă atunci sub

influenţă rusească şi iraniană. Încă din 1991, ei au hotărît să sprijine o politică pe care o

consideră un factor de stabilizare, de deschidere economică spre capitalism şi de

difuzare a normelor occidentale în regiune. Modelul turcesc este perceput ca o ‘vitrină a

modelului occidental’. Europenii şi-au mai temperat elanurile iniţiale, avînd, pe de o

parte, suficiente probleme de rezolvat în propriul teritoriu, dar mai ales ştiind foarte

bine că nici o favoare nu e gratuită în lumea politicii, fie ea şi culturală, ceea ce a

devenit limpede în ultimii ani, de cînd Turcia forţează porţile Uniunii Europene. Statele

Unite, în schimb, nu au a se teme de aşa ceva, deci susţin în continuare utilizarea

variabilei etnoculturale comune în lumea turcă, pentru a convinge republicile turcofone

să imite modelul secular de guvernare al Turciei.

Inevitabil, cîteva întrebări revin cu acuitate, cînd ne aplecăm puţin asupra

chestiunilor evocate : Ce schimbări a provocat mondializarea în materie de politică

culturală? În ce măsură internaţionalizarea economiilor perturbă schimburile culturale ?

Ce anume ne face să considerăm că acest fenomen economic e susceptibil de

omogenizare a diversităţii culturale planetare prin punerea în pericol a identităţilor

naţionale ? Care e greutatea reală a « hegemoniei culturale » americane ?

Înainte de a încerca cîteva răspunsuri la aceste probleme, ni se pare necesar să

înţelegem mizele legate de fenomenul globalizării şi, mai pe larg, să definim acest

concept economic în ceea ce presupune el ca dimensiune culturală şi indentitară,

precum şi alte cîteva noţiuni de care ne vom servi. Pentru că politica culturală a ţărilor

europene – şi nu numai – se fondează atît pe necesitatea valorizării internaţionale a

naţiunii, cît şi pe lupta împotriva uniformizării modurilor de viaţă adus şi impus de

globalizare prin «industriile culturale» şi «cultura de masă ».

Politica externă a oricărei ţări desemnează, prin definiţie, activităţi desfăşurate

cu precădere în afara frontierelor sale. Şi totuşi, posturile diplomatice nu au autoritate

nici în ţările care le găzduiesc. Într-adevăr, reprezentanţele guvernamentale îşi exercită

influenţa în sînul a ceea ce se poate numi spaţiu public internaţional. Acesta, ca şi

modelul său naţional, e structurat de diferite organizaţii şi instituţii guvernamentale sau

nonguvernamentale, printre care ONU, OMS, UNESCO, sau Greenpeace şi Amnesty

international. Aceste diferite instituţii sunt garanţii, pe plan mondial, a respectării unui

6

Cultură şi identitate simbolică


set de reguli devenite transnaţionale, cum ar fi drepturile omului. Diplomaţia este

indisociabilă de spaţiul public internaţional, acesta fiind în acelaşi timp domeniul său de

expresie, şi a cărui democraţie o asigură prin reprezentarea, deci prin dreptul la expresie

al unui cît mai mare număr de state posibil. Istoriceşte vorbind, acest spaţiu politic s-a

tot extins geografic, iar evoluţia sa e marcată de luptele pentru influenţă care l-au

structurat progresiv.

Pentru a ne putea apăra cultura,

sau diversitatea culturilor, trebuie să ne

fie clar ce înţelegem prin acest concept vag şi polisemic. Ni se pare, în primul rînd,

primordial să diferenţiem cultura de artă. Căci arta, producţia artistică este, prin esenţă,

o producţie singulară şi unică, ţine de nevoi şi dorinţe personale (sau de grup restrîns şi

nu neapărat « naţional ») şi permite identificarea unui ideal de sine. Arta, deci, este

subiectivă şi, în plus, este un produs material, real, negociabil pe piaţa artistică. De

cealaltă parte, cultura este o construcţie simbolică, izvorîtă dintr-un imaginar colectiv ;

ea fundamentează o apartenenţă şi poartă o identitate. Şi ea dispune de o piaţă specifică

de schimb al produselor sale : piaţa bunurilor culturale. Dar prin cultură se mai înţelege,

în accepţiunea etnologică a termenului, un ansamblu de obiceiuri şi tradiţii culturale

care conturează specificitatea unui popor în raport cu altele. Roland Barthes, de pildă,

consideră că o cultură este definită de ansamblul oamenilor care împărtăşesc aceleaşi

mituri. Altfel spus, o cultură se afirmă prin formele simbolice pe care le vehiculăm şi

care ne permit să ne recunoaştem ca purtători ai aceleiaşi identităţi, cum ar fi limba,

moneda, referinţele morale, artistice şi culturale. Orice cultură desemnează apartenenţa

la o identitate colectivă, care permite identificarea cu un grup. Or, tocmai această

identitate dă sens apartenenţei politice, deoarece cultura comună unui grup îl

diferenţiază de cei care nu aparţin aceluiaşi spaţiu public ca el. Pe scurt, cultura este

eminamente politică, iar politica, necesarmente culturală.

Cultura unei ţări este deci constitutivă identităţii sale simbolice pe care se va

strădui s-o apere şi să o promoveze. Identitatea simbolică sau culturală e dată de

ansamblul reprezentărilor pe care o ţară le oferă despre propria identitate, fie pentru

locuitorii ei, fie pentru ochii străini. Aşadar, această identitate colectivă, necesară

coeziunii sociale a unei naţiuni, este apărată în interiorul frontierelor de ministerul

culturii şi în exterior de diplomaţia culturală (cele două cooperînd adesea, cum se

întîmplă şi în cazul României, în special pentru acţiuni de anvergură strategică, cum ar

fi politica de carte.)

7

Emergenţa unei noi ordini mondiale

Spaţiul public mondializat

Simona MODREANU

Spaţiul public

internaţional a fost dintotdeauna

traversat de lupte pentru influenţă. Dar, în ultimul deceniu, această evoluţie istorică pare

să se fi accelerat. Aproape că nu există astăzi vreun stat care, obiectiv vorbind, să se

poate declara independent şi neinfluenţabil.

Această accelerare a procesului de integrare mondială se explică prin doi factori,

unul politic, altul tehnologic. În 1990, prăbuşirea imperiului sovietic şi a comunismului

în Europa răsăriteană a provocat una din cele mai mari rupturi de ordine politică

mondială, confirmînd victoria liberalismului american după cincizeci de ani de război

« rece ». Statele Unite rămîn, în acest context, cea mai mare putere economică, politică

şi militară, ceea ce îi conferă o poziţie de leadership greu contestabilă asupra restului

lumii. În acelaşi timp, unchiul Sam îşi aşează puterea pe un imperiu economic de prim

rang, fondat pe inovaţia tehnică ce a revoluţionat sfîrşitul de secol şi mileniu :

informatica şi Internetul. Această forţă economică purtată de doctrina liberală nu va

întîrzia să-şi extindă frontierele pieţei pînă la marginile globului. Fenomenul rezultant al

acestei duble determinări e ceea ce numim astăzi globalizare (sau mondializare).

Globalizarea este adesea prezentată ca un soi de « rulou compresor » cultural

american pe cale să omogenizeze ansamblul culturilor lumii într-un vast amalgam de

« pop culture », de « entertainment » şi de Coca-Cola. Două precizări ne par importante

aici, una conceptuală, privitoare la ce reprezintă cu adevărat mondializarea şi ce

ameninţări face să planeze asupra diversităţii culturale, cealaltă empirică, vizînd stadiul

real al hegemoniei americane.

Mondializarea, adică acest fenomen

economic de deschidere a frontierelor şi de

liberă circulaţie a bunurilor, capitalurilor şi indivizilor, nu mai este contestabilă în fapt.

Totuşi, pe măsură ce mişcarea ia amploare, apar tot mai multe şi diverse contestaţii.

Unii văd deja, în mişcările alter-mondialiste de la Seattle sau de la Geneva, emergenţa

unei reglementări internaţionale care să protejeze interesele democratice ale comunităţii

terestre împotriva « forţelor impersonale ale pieţei globale ». Emergenţa unei « cetăţenii

mondiale » nu este încă un fapt stabilit, totuşi mondializarea şi fantasmele cărora le dă

curs par a fi ochiul ciclonului scenei internaţionale de cîţiva ani buni.

Care sunt, totuşi, mizele reale ale acestei mişcări ?

Globalizarea este un fenomen complex şi în plină expansiune. El poate fi înţeles

la diferite niveluri în funcţie de prisma abordată – cea economică, sau un punct de

vedere mai larg, regrupînd efectele sociale şi societale ale acestui fenomen.

Internaţionalizarea economiilor a început în 1945, iniţiată de planul Marshall

care, pentru prima dată în istoria lumii a permis o vastă pătrundere a capitalurilor

8


americane în economiile europene. Dintr-o perspectivă strict economică, deci, acest

fenomen de mondializare nu are nimic extraordinar sau abrupt. Mai mult, dacă ar fi să-l

credem pe Elie Cohen (vezi bibliografia), « mondializarea nu a produs efecte radicale

nici în materie de schimb, nici de investiţii directe, nici în materie de reglementări

internaţionale (ultimele acorduri GATT, din 1944, au fost adoptate în unanimitate de

părţile contractante). »

Şi atunci, globalizarea să fie doar un mit, inspirat de profeţiile lui Mac Luhan şi

purtată de dezvoltarea noilor tehnologii de comunicaţie ? Să amintim că, în afara

răsturnărilor politice majore pe scena internaţională de la sfîrşitul secolului trecut, se

mai observă şi o lărgire geografică şi sectorială a schimburilor, dublată de o aprofundare

a integrărilor economice regionale (Uniunea Europeană, Mercosur, ASEAN...). Într-un

cuvînt, după acelaşi Elie Cohen, « interderdependenţa economiilor a crescut, iar

integrarea europeană a devenit o realitate.» În plus, apariţia şi răspîndirea rapidă, în anii

1990, a unei reţele de comunicare potenţial planetare a conferit globalizării o realitate, o

tangibilitate pentru toţi cetăţenii lumii. Cu siguranţă, această conjuncţie de factori noi

transformă internaţionalizarea economiilor, deja veche, într-un fenomen modern de

anvergură.

Pentru Cohen, globalizarea este, la început, un fenomen economic şi financiar de

liberalizare a pieţelor care, puţin cîte puţin, se transformă într-o formidabilă forţă

socială şi culturală de omogenizare căreia i se opun dreptul la diferenţă şi diversitatea

culturală. Acest fenomen modern anglobează, prin aspectul său economic şi conjunctura

liberală a lumii, toate aspectele politice ale statelor (între care cultura şi dezvoltarea) şi

impune un model unic şi fără alternativă de dezvoltare. Principala instituţie a spaţiului

public internaţional, în globalizare, devine Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC),

care încearcă să impună restului lumii doctrinele liberale aplicate în lumea anglo-saxonă

şi se vrea a fi regulatorul acestui fenomen complex aflat în expansiune. Cohen vede,

deci, în globalizare o forţă intrinsec purtătoare de două modele antagoniste ale

modernităţii :

« Mondializarea este, rînd pe rînd, prezentată ca un dat, o realitate deja

existentă, o constrîngere la care trebuie să ne adaptăm, o modernitate către care ar trebui

să convergem, sau o « cutie cu reţete » pentru a deveni performanţi. Ceea ce se opune şi

rezistă cel mai adesea acestei constrîngeri, acestei necesităţi, acestui model, este

afirmarea unei identităţi, adică a unei diferenţe. Convergenţa necesară este atunci

contestată în numele divergenţei regimurilor economice şi a pluralităţii căilor de

dezvoltare. »

Este evident că mişcarea economică de internaţionalizare a pieţelor influenţează

societăţile şi, prin urmare, culturile. Legătura e încă şi mai vizibilă prin studiul pieţei

comunicaţiilor, a mediilor, a Internetului, care e în acelaşi timp vector şi consecinţă a

mondializării.

9

Simona MODREANU

Armand Mattelart, spre exemplu, în cartea sa La communication-Monde,

analizează societatea internaţională ca pe o vastă globalizare fără frontiere, unde

comunicarea este cuvîntul cheie : comunicarea-lume stăpîneşte asupra sistemului-lume.

Sistemul-lume e fondat pe şi de comunicarea-lume, adică o dominaţie tehnică,

economică şi culturală a stăpînilor lumii asupra restului globului. În anii ’60 deja,

massmedia era bănuită de modificarea raporturilor de forţe dintre naţiuni. J. Olivier

Boyd-Barret definea atunci conceptul de « Media Imperialism », care denunţă

inegalitatea schimburilor internaţionale în materie de informaţie. Dar noţiunea a fost

repede considerată reductoare şi inadecvată pentru revelarea luptelor de influenţă

exercitate pe scena internaţională a « independenţei culturale ». Şi a apărut atunci

conceptul de « imperialism cultural » definit de Herbert Schiller, care pare să dea mai

bine seama de realităţile aflate în joc şi care evocă « ansamblul proceselor prin care o

societate este introdusă în sînul sistemului modern mondial şi modul în care clasa sa

conducătoare ajunge (...) să modeleze instituţiile sociale pentru ca ele să corespundă

valorilor şi structurilor centrului dominant al sistemului (...) ». Se vede că există o

conştiinţă, deja prezentă, a necesităţii luării în calcul a mediaţiilor şi meditatorilor în

întîlnirea dintre culturile particulare şi «spaţiul-lume ». De fapt, această relaţie între

internaţionalizarea economiilor, constituirea unor reţele şi destinele individuale ale

culturilor şi identităţilor a fost deja pusă în evidenţă de lucrările lui Antonio Gramsci, în

anii ’20 ai secolului trecut. Dar abia prin anii ’70, comunitatea internaţională recunoaşte

legătura de cauzalitate dintre deschiderea economiilor şi evoluţia identităţilor simbolice

şi admite că informaţia şi produsele culturale devin mijloace de influenţă şi de

dominaţie. Această constatare conduce unele ţări dinamice, mediu dezvoltate, deşi cu

mari probleme bugetare, ca Brazilia şi Mexicul, la o adevărată luptă pentru

« autodeterminare culturală », în special prin crearea şi promovarea unor industrii

audiovizuale de anvergură internaţională. Şi aici, rolul diplomaţiei culturale este

esenţial, căci exportînd filme, muzică şi informaţie, îţi exporţi, de fapt, propria cultură şi

viziune despre lume.

În cadrul ciclului de negocieri din runda Uruguay, în 1995, una din propunerile

cele mai controversate a fost « clauza specială pentru industriile culturale » prezentată

de Franţa ; discordia dintre negociatori a dus la retragerea acestei ţări de la dezbateri,

dar, chiar dacă nu s-a ajuns la un acord real, s-a conturat concluzia că modul de tratare a

culturii în următorul ciclul de negocieri multilaterale privitoare la comerţ şi investiţii va

avea consecinţe decisive pentru dominaţia economică a pieţelor şi a culturii la scară

planetară. Potrivit unora dintre vorbitori, cultura a devenit un fel de cabină de comandă

unde se exercită puterea de a defini şi stăpîni în acelaşi timp « conţinutul » şi

« mesajul ». Căci, împotriva legii universale a pieţei liberale se ridică revendicarea

perenităţii particularismelor şi a identităţilor simbolice, susţinută de opinia publică

internaţională.

10


Însăşi existenţa şi viabilitatea diplomaţiei culturale demonstrează că

uniformizarea economică şi simultaneismul informaţiei nu au învins diversitatea

culturală, altfel nu s-ar vorbi decît pe o singură voce monotonă şi nimeni nu s-ar mai

strădui să-şi exporte o anume viziune asupra lumii devreme ce ea ar fi cam aceeaşi

pentru toţi. Iar apărarea şi promovarea acestei diversităţi de forme simbolice se face prin

difuzarea operelor naţionale, în limbile şi contextul lor specific, ca şi, în sens mai larg, a

unor moduri de viaţă, cu naturaleţe şi continuitate, pentru a nu le lăsa să se transforme

într-un simplu obstacol în calea acelei „low culture” (produse culturale de proastă

calitate, de sorginte dominant americană), într-o obsoletă „excepţie culturală” (aşa cum

e desemnată, în general, tendinţa protecţionistă franceză).

E drept că Franţa duce de zeci de ani (deşi semnele capitulării parţiale sunt tot

mai evidente) un surd război cultural-economic cu Statele Unite, tradus, în ce o priveşte

pe prima, în limitarea importului de filme americane sau în atacurile „spontane” ale

unor fast-fooduri deschise în Hexagon, spre exemplu, iar în partea cealaltă în

diminuarea drastică a importurilor de vinuri franţuzeşti, sau în mult mai subtila şi

perversa atragere (prin măguliri egolatre şi financiare) de către marile universităţi

americane a unor figuri de prim rang ale intelligentsiei pariziene. Aşa cum precizează

revista Le Nouvel Observateur în numărul său din februarie 1998:

« Între Hollywood şi Paris se înfruntă două concepţii despre artă şi business.

Pentru americani, cultura este o industrie la fel ca celelalte, supusă doar legilor pieţii şi

beneficiind de toate facilităţile liberului-schimb. În vreme ce Franţa, prin excepţia

culturală, caută să-şi protejeze nu doar producţia artistică, ci însăşi identitatea ei. »

Popoarele trebuie să se poată hrăni din propriul imaginar şi, de asemenea, să le

poată hrăni şi pe altele, după cum ele însele se îmbogăţesc din acest schimb simbolic.

Iar aici, diplomaţia culturală îşi găseşte cel mai bine rostul. La rîndul ei, societatea

civilă îşi sporeşte influenţa pe scena internaţională. Cele mai multe proiecte culturale şi

de dezvoltare sunt puse în practică de personalul diplomatic în parteneriat cu asociaţiile

sau colectivităţile locale. Devine deci necesar, în această luptă pentru recunoaşterea

culturilor diverse şi a identităţilor simbolice, ca fiecare stat să se sprijine pe societatea

civilă şi / sau opinia publică internaţională care se întăreşte rapid şi încearcă să se

impună ca o nouă forţă în jocul de putere multilateral.

Astfel, reprezentarea culturală în exterior apare ca indispensabilă pentru

recunoaşterea internaţională a unui stat. Un exemplu ilustrativ îl constituie cazul

Palestinei. Această ţară tînără, recunoscută internaţional din 1948 şi proclamată

independentă în 1988 de Yasser Arafat, nu are, în realitate, aproape nici o influenţă

asupra opiniei publice internaţionale. Pentru a-şi afirma existenţa, Palestina a deschis un

post diplomatic la Paris, dar terenul cultural e cel pe care tînărul guvern a ales să-şi

manifeste cu predilecţie prezenţa. De pildă, în 1998, a avut loc la Paris « Primăvara

palestiniană » care, vreme de cîteva luni, le-a oferit francezilor şi turiştilor străini

11

Importanţa crescîndă a diplomaţiei culturale

Simona MODREANU

spectacolul creaţiei contemporane a ţării, ceea ce a fost mult mai interesant şi mai

eficient decît orice formă de propagandă politică.

Spre o lume multipolară ?

Lumea globalizată în care trăim astăzi este considerată ca fiind unipolară, avînd

un singur centru nervos în fruntea unui vast « imperiu ». Or, Statele Unite par să se

afirme ca epicentrul acestei forţe atotcuprinzătoare, ceea ce, evident, suscită multă

îngrijorare şi comentarii alarmiste din partea unor analişti, căci o lume unipolară poate

fi înţeleasă ca traducerea geopolitică a aspiraţiei de hegemonie a unei naţiuni asupra

restului lumii. Pentru marea majoritate, o lume multipolară, cu mai multe centre de

influenţă, ar fi un factor de echilibru şi de mai mare libertate de alegere pentru popoare

şi state, iar apărarea diversităţii culturale ar putea constitui o primă schiţă de

repolarizare a lumii.

Odată cu sfîrşitul Războiului Rece, chestiunile legate de cultură au dobîndit o

importanţă tot mai mare în sînul relaţiilor internaţionale, tot mai numeroase state văzînd

în proiecţia normelor lor culturale o modalitate eficientă de a-şi spori influenţa pe plan

mondial. Un bun exemplu în acest sens îl constituie şi Statele Unite, care se sprijină din

ce în ce mai mult pe această nouă dimensiune a diplomaţiei lor pentru a-şi menţine şi

consolida rolul de leader global, sau, mai aproape de noi, Germania, care a făcut din

problema culturală al « treilea stîlp » al diplomaţiei sale.

Toate exemplele anterioare par să sugereze că, în contextul actual, influenţa

internaţională a statelor se bazează în mare măsură pe capacitatea lor de a utiliza forţa

blîndă (« soft power ») a culturii prin implementarea unei forme raţionale şi moderne de

diplomaţie culturală.

Remarcabilul

boom al politicii

culturale a statelor

în afara propriilor graniţe este direct determinat de natura ordinii internaţionale ieşite

din sfîrşitul Războiului Rece şi în special de efectul conjugat al interdependenţei

complexe şi al revoluţiei massmedia.

a) Fenomenul de interdependenţă complexă

Pe de o parte, fenomenul de interdependenţă complexă antrenează o depreciere a

politicii de putere tradiţională şi a diplomaţiei « tunătoare ». Interacţiunea economică

sporită şi dependenţa mutuală dintre statele antrenate în acest proces fac dificilă şi

riscantă utilizarea forţei brute, ceea ce a condus la o reevaluare a resurselor unor acţiuni

mai puţin coercitive şi mai puţin tangibile, dar cu efecte pe termen lung. Obiectivul e tot

acela de a-şi păstra sau spori influenţa, dar competiţia nu mai este exclusiv definită în

termeni de forţă militară sau economică. Astfel, strălucirea culturală a unei ţări şi

12


capacitatea sa de a produce norme de conduită la nivel internaţional devin atuuri majore

în jocul global. Se pare că, într-adevăr, « într-o epocă în care societăţile sunt strîns

conectate prin legături transnaţionale şi reţele de dependenţă, multe obiective nu pot fi

atinse decît manipulînd sau alterînd contextul în care se află celelalte state » (Holsti

1992 116). Prin urmare, relaţiile internaţionale se desfăşoară tot mai mult într-o ‘arenă

de persuasiune’ în care statele luptă pentru a defini realitatea în funcţie de care

partenerii lor îşi exprimă preferinţele şi alegerile.

b) Revoluţia massmedia şi a telecomunicaţiilor globale

În plus, dezvoltarea diplomaţiei culturale a statelor este puternic influenţată de

era tehnologiilor şi telecomunicaţiilor globale. Revoluţia massmedia a creat un context

deosebit de favorabil, deoarece statele – pentru prima dată în instorie – dispun de

mijloacele tehnologice necesare pentru a conduce o politică culturală masivă şi eficace,

de noi instrumente de politică externă ce le permit difuzarea propriului mesaj cultural

către miliarde de telespectatori din întreaga lume, ajungînd astfel în posesia a ceea ce a

fost numit « puterea de al treilea tip »2. În această nouă cursă către influenţă sunt

considerabil avantajate statele capabile să combine atracţia culturală cu stăpînirea

tehnologiilor de telecomunicaţie. Şi, în egală măsură, acest context favorizează

strategiile pan-naţionaliste, în detrimentul etniilor şi naţiunilor tradiţionale.

Este, deci, limpede că într-o epocă a interdependenţei complexe şi a globalizării

tehnologice, cultura capătă o importanţă considerabilă pe scena internaţională şi incită

statele şi principalii actori politici la găsirea unor strategii mai subtile, la abandonarea

spiritului de cuceritor în favoarea cuceririi spiritelor. Îmbinînd prudenţa şi îndrăzneala,

opţiunea oferită de diplomaţia culturală pare perfect adaptată realităţii unei noi ordini

internaţionale.

În decursul ultimilor ani, tot mai multe state din lume au pus la punct o politică

culturală menită să le adapteze strategia diplomatică la noua realitate internaţională şi să

optimizeze efectele influenţei culturale. Izvorîtă din restructurarea politicii externe,

această diplomaţie sofisticată şi raţionalizată a ajuns să constituie un sistem autonom în

sînul aparatului de stat, dotat cu propria sa organizare şi cu mijloace proprii de

comunicare. În majoritatea cazurilor, această reţea de organe diverse a fost situată sub

2 Hisham Nazer, Power of a Third Kind, Wesport-London, Praeger, 1999.

13

Diplomaţia culturală – element central în competiţia

internaţională

O ciber - diplomaţie high

Simona MODREANU

supravegherea unei agenţii executive, însărcinată cu fixarea priorităţilor de politică

culturală şi cu coordonarea acţiunilor de aplicare a acestora în teren. La noi, e vorba de

Institutul Cultural Român (făcînd triunghi cu Ministerul de Externe şi, parţial, cu

Ministerul Culturii), francezii se bazează pe Alliance Française (în spatele căreia se află

autoritatea complexei şi puternicei Direction Générale des Relations Culturelles,

Scientifiques et Techniques - DGRCST), englezii pe British Council, nemţii pe

Institutul Goethe (susţinut de Divizia Culturală a Afacerilor Externe - Kulturabteilung şi

de fundaţii semi-guvernamentale), spaniolii pe Institutul Cervantes, iar americanii au

transformat diplomaţia culturală într-o adevărată maşină de război autonomă,

supervizată de Bureau of Cultural Affairs (BCA) şi de Office of International

Information Programs (IIP) ; Biroul pentru Afaceri culturale şi educative este cel care

pune în practică un program strategic de activităţi culturale menite să favorizeze

înţelegerea între popoarele Statelor Unite şi cele ale altor ţări, punînd accent pe

libertate, creativitate, dinamism şi diversitate, tot atîţia factori ce au contribuit la reuşita

americană.

Noua scenă mondială prezintă, deci, aceste două particularităţi care sunt

emergenţa unor actori privaţi şi un loc tot mai important acordat medierii culturale.

Dincolo de structura sa

instituţională, politica culturală modernă

este şi o diplomaţie high tech ce se sprijină pe integrarea massmediei şi a tehnologiilor

de comunicaţii globale. Pentru ca normele culturale ale unei ţări să cunoască cea mai

largă difuzare posibilă, acestă ‘ciber-diplomaţie’ foloseşte radioul, televiziunea şi,

desigur, inevitabilul Internet. În acest scop, ea este echipată şi cu reţele întinse de

cabluri, telefonie şi sateliţi care îi permit să conecteze zonele-ţintă la perimetrul său de

influenţă telecomunicaţională. Astfel, politicile culturale germană şi franceză s-au

adaptat rapid epocii diplomaţiei de masă recurgînd la sateliţi numerici cum ar fi Eutelsat

(Franţa) şi Kopernikus (Germania) şi la canale de televiziune specializate, precum ZDF

(Germania), TV5, CFI sau La Cinquième (Franţa) ; cumva similar, funcţionează pentru

români TVR Cultural şi TVR Internaţional. Cît priveşte Statele Unite, ele şi-au sporit

competitivitatea politicii culturale creînd Broadcasting Board of Governors, în 1999, în

cadrul celei mai mari modernizări a sistemului lor de diplomaţie comunicaţională de

după Războiul Rece. Plasat sub autoritatea Secretarului de Stat însuşi, BBG este

însărcinat cu promovarea culturii americane în lume, asistat fiind de o vastă reţea de

servicii publice incluzînd, între altele, Voice of America, Radio Free Europe, TV Marti

şi Worldnet Television.

De o manieră generală, funcţia prioritară a diplomaţiei culturale contemporane,

fie ea franceză, americană sau turcă, e de a spori influenţa unui stat asupra partenerilor

săi prin impunerea (discretă, dar fermă) a normelor sale culturale şi a instituţionalizării

lor ca principii ale jocului internaţional. Ceea ce Hans Morgenthau numea cea mai

14


subtilă şi mai puternică dintre politicile imperialiste, "nu mai urmăreşte cucerirea de

teritorii sau controlul vieţii economice, ci cucerirea şi controlul minţii oamenilor ca

instrument de modificare a relaţiei de putere între naţiuni"3. Astăzi mai mult ca oricînd,

reiese că, "direct legată de interesele fiecărui stat […] se află politica de difuzare a

propriei sale propagande ideologice în ţările străine şi politica sa de susţinere a

schimburilor culturale şi ştiinţifice compatibile cu acest obiectiv"4. În practică, politica

culturală constă într-o varietate de acţiuni culturale întreprinse în diverse domenii :

limbă, religie, educaţie, arte, ştiinţe, divertisment popular şi cultură politică – toate

vizînd să exporte normele naţionale în străinătate. Aceste acţiuni au ca scop implicit

"schimbarea mentalităţilor şi comportamentelor celor de care guvernul care acţionează e

dependent pentru realizarea propriilor obiective"5. Ceea ce poate conduce la campanii

culturale deosebit de agresive, cum ar fi cea americană, ale cărei vîrfuri de lance nu sunt

marii ei scriitori sau artişti, ci McDonald’s şi Coca-Cola. Iar McDonald’s e departe de a

fi un simplu restaurant în care poţi mînca repede (şi prost !), ci e exponentul,

chintesenţa unui mod de viaţă, a unei culturi de masă şi a unor mentalităţi care se

exportă uşor şi ale căror efecte de bulgăre de zăpadă se văd în ani. Un mod de viaţă

bazat pe artificial şi facilitate, pe uniformitate şi conformism. Şi care pătrunde mult mai

adînc şi mai insidios în conştiinţele cele mai bine apărate prin diferenţele majore de

civilizaţie decît ar putea-o face vreodată vreo armă convenţională sau ultrasofisticată. E

suficient să ne amintim că dictatorul irakian, Saddam Hussein, printre imprecaţii şi

discursuri fulminante împotriva duşmanului necredincios american, îşi petrecea ultimele

ore dinaintea execuţiei devorînd hamburgeri şi cartofi prăjiţi de la Burger King !...

Dar ofensiva culturală funcţionează şi în sens invers, iar eforturile depuse de

guvernul şi responsabilii turci, de pildă, în încercarea de a demonstra că ‘musulman’ nu

e sinonim cu ‘terorist’ sunt absolut remarcabile. Reuşita economică, socială şi politică a

Turciei, precum şi aşezarea ei pe două continente au făcut-o să joace cu destul succes

cartea « Islamului moderat şi secularizat », impunînd în lumea musulmană un model

turc de control şi gestiune a Islamului printr-un cler funcţionalizat şi depolitizat, şi

demonstrînd lumii occidentale că Islamul, democraţia şi drepturile omului pot merge

împreună. Sigur, echilibrul este extrem de fragil şi modelul e departe de a fi perfect, dar

pe fondul interdependenţei globale, al progreselor în materie de tehnologie a

informaţiilor şi al noilor configurări de interese regionale şi mondiale, forţa culturală

blîndă poate reprezenta un reper esenţial ca sursă de putere şi de influenţă.

3 Hans Morgenthau, Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, NY, A. Knopf, 1973, p.74.4 Karl Deutsch, The Analysis of International Relations, 3rd ed., Englewood Cliffs (NJ), Prentice Hall. 1988, p.87.5 K. J. Holsti, International Politics, Englewood Cliffs (NJ), Prentice Hall, 1992, p.116.

15

Modelizări posibile ale diplomaţiei culturale

Simona MODREANU

Pentru a nu

complica această

expunere cu taxinomii inutile, vom adopta perspectiva lui François Roche6, care

consideră că, în linii mari, sunt active două tipuri de abordare a diplomaţiei culturale:

- proiecţia naţională, sau « strategia de influenţă », specifică statelor-naţiune şi,

în particular, Europei ;

- cooperarea, sau « strategia de schimb », care a cunoscut influenţa dezbaterilor

în incintele multilaterale.

La acestea, putem adăuga alte două elementele definitorii:

- volontarismul politic (pe care îl manifestă ansamblul politicilor externe

conduse) ;

- directivitatea, sau gradul de implicare al puterii publice în gestiunea realaţiilor

culturale externe.

Roche combină aceste patru elemente într-un tabel de serii combinatorii care

acoperă întreaga gamă de posibilităţi ale diplomaţiei culturale, pe care le vom relua

pentru claritatea şi complexitatea demersului.

Prima serie combinatorie

proiecţie/cooperare

Variabilă, proiecţie

sau strategie de

influenţă

Variabilă,

cooperare sau

strategie de

schimb

Tipologie de

diplomaţie

culturală

Remarci şi

aplicaţii

proiecţie naţională

slabă

cooperare nulă sau

slabă

model a minima sistem frecvent în

ţările cele mai

puţin dezvoltate


slabă

cooperare moderată

sau puternică

model idealist model teoretic


moderată

cooperare slabă model

tradiţional

ţări medii

europene înainte

6 François Roche, La crise des institutions nationales d’échanges culturels en Europe, Paris şi Montréal, L’Harmattan, 1998.

16


de 1945


moderată

cooperare moderată model clasic numeroase ţări

democratice de

mărime medie

după 1945


moderată

cooperare puternică model

cooperativ

Germania,

Japonia, Canada,

Australia după

1945


puternică

cooperare slabă sau

foarte selectivă

model unilateral marile naţiuni

înainte de 1945


puternică

cooperare moderată model realist marile naţiuni

înainte de 1945


puternică

cooperare puternică model mesianic Marea-Britanie,

Franţa, Spania

Prima abordare încearcă să stabilească o tipologie plecînd de la combinaţia

proiecţie (sau strategie de influenţă) şi cooperare (sau strategie de schimb). Această

serie are un caracter paradoxal, în măsura în care putem considera că « proiecţia » şi

« cooperarea » constituie doi poli antinomici. În realitate, se întîmplă destul de frecvent

în epoca contemporană ca enunţul politicilor culturale externe să comporte simultan

cele două aspecte.

Se poate, deci, stabili un tabel teoretic în care s-ar încrucişa trei niveluri de

proiecţie naţională (1=slab, 2=moderat şi 3=puternic) şi trei niveluri de cooperare

(1=slab, 2=moderat, 3=puternic).

A. Criteriologia variabilei « proiecţie » (coloana 1) se stabileşte după nivelul

combinat al criteriilor următoare :

1-1. Identificarea unei politici publice specifice. Dimensiunea creditelor publice

consacrate politicii culturale externe.

1-2. Acţiunea asupra elitelor : schimburi universitare, burse, invitarea unor

personalităţi, urmărirea activităţii bursierilor.

1-3. Acţionarea prin intermediul instituţiilor academice, culturale, artistice,

biblioteci, centre de cercetare socială sau arheologică, reţele culturale în străinătate.

1-4. Subvenţii publice pentru acţiunile organizate de fundaţii, asociaţii şi

societatea civilă.

1-5. Acţiuni în favoarea limbii (limbilor) naţionale, a culturii naţionale.

17

Simona MODREANU

1-6. Protecţia autorilor, a drepturilor şi bunurilor culturale, procentaje, măsuri în

favoarea industriilor culturale şi audiovizuale naţionale în străinătate.

Cu excepţia cazului încrucişării proiecţiei naţionale slabe cu cooperarea

moderată sau puternică, se poate identifica un model de diplomaţie culturală specifică.

B. Criteriologia variabilei « cooperare » se stabileşte în funcţie de nivelul

combinat al criteriilor următoare :

2-1. Credite şi acţiuni în favoarea dezvoltării locale (în plan educativ, cultural,

audiovizual, ştiinţific...), îndeosebi în ţările mai puţin evoluate.

2-2. Invitaţii în universităţi, burse, centre de formare, laboratoare (criteriu în

parte încrucişat cu criteriul 1-2).

2-3. Sprijin pentru producţia culturală, pentru difuzarea culturală, pentru presă,

pentru protecţia juridică a autorilor şi bunurilor culturale, pentru circulaţia artiştilor.

2-4. Acţiuni combinate cu organizaţiile multilaterale, regionale sau

interguvernamentale.

2-5. Acţiuni combinate cu O.N.G-urile.

Dacă exceptăm cazul unei proiecţii naţionale slabe încrucişate cu o cooperare

moderată – caz prea puţin pertinent -, rezultă că putem, pentru fiecare din celelalte

cazuri, propune un model de diplomaţie culturală :

1. Model a minima

2. Model idealist

3. Model tradiţional

4. Model clasic

5. Model cooperativ

6. Model unilateral

7. Model realist

8. Model mesianic

În ce priveşte modelul « mesianic », concept utilizat de Albert Salon7 pentru a

caracteriza politica culturală externă a Franţei, cel puţin în momentul genezei sale,

acesta ar comporta următoarele caracteristici :

a) convingerea naţională de a avea de transmis un mesaj universal şi, în

consecinţă, de a rezolva aparenta contradicţie între proiecţia naţională şi respectul

diversităţii culturale ; sau, cel puţin de a privilegia o relaţie specifică în direcţia unei arii

politico-culturale sau politico-lingvistice (Commonwealth, Francofonia, Aria hispano-

iberică etc.)

b) o legătură puternică între cultura naţională şi valorile democratice

c) o politică lingvistică externă puternică şi/sau utilizarea prioritară a propriei

limbi ca instrument de dialog internaţional.

A doua serie combinatorie

7 Albert Salon, L’Action culturelle de la France dans le monde, Paris, Fernand Nathan, 1983.

18


voluntarism/ directivitate

VOLUNTARISM

(POLITICĂ CULTURALĂ

EXTERNĂ)

DIRECTIVITATE

(implicare în

gestionare)

TIPOLOGIE

DE DIPLOMAŢIE

CULTURALĂ

REMARCI

sau aplicaţii

politică de abţinere non intervenţionism model liberal

absolut

model

teoretic

voluntarism politic slab

(absenţa unei politici)

acţiune a minima model a minima ţările mai

puţin

dezvoltate

voluntarism politic slab acţiune indirectă model oportunist Portugalia lui

Salazar

voluntarism politic

moderat sau selectiv

acţiune indirectă model liberal prin

delegare

Statele Unite

ale Americii

voluntarism politic

moderat

acţiune directă model regalist non

dirijist

Italia, Rusia

voluntarism politic

moderat

sistem mixt model partenerial ţările din

nordul

Europei

voluntarism politic

accentuat

acţiune indirectă model voluntarist

prin delegare

voluntarism politic

accentuat

acţiune directă model regalist

dirijist

Franţa ex-

democraţiile

socialiste

(România)

voluntarism politic

accentuat

sistem mixt model voluntarist

cooperativ

Marea

Britanie,

Germania,

Spania,

Japonia,

Canada

Această a doua serie combinatorie încearcă să stabilească o tipologie pornind de

la combinarea voluntarismului (conducerea unei politici manifeste de relaţii culturale

externe) şi a directivităţii (grad de implicare în gestionare). Se conturează astfel un nou

19

Simona MODREANU

tabel teoretic care face să se încrucişeze trei niveluri de voluntarism (1=slab, 2=moderat

şi 3=puternic) şi trei niveluri de directivitate (1=slab, 2=moderat, 3=puternic).

A. Criteriologia variabilei « voluntarism » (coloana 1) se stabileşte potrivit

nivelului combinat al criteriilor următoare:

1. Enunţarea politicilor culturale externe (Parlament, relaţii diplomatice).

2. Credite publice consacrate acestor acţiuni (aceste două puncte întîlnesc

politicile şi acţiunile puse în practică în mod conjugat sau nu în cele două variabile

generale din primul tabel, proiecţia şi cooperarea)

3. Acţiune diplomatică efectivă în domeniul cultural, educativ, ştiinţific,

audiovizual şi, mai general, schimburi de bunuri simbolice. Apărare a intereselor

naţionale în materie educativă, ştiinţifică, culturală şi creativă.

B. Criteriologia variabilei « directivitate » măsoară gradul de implicare a

Statului în gestiunea politicii sale culturale externe. În această privinţă, sintagma

curentă « diplomaţie culturală » este ambiguă. Cînd desemnează doar dimensiunea

culturală a diplomaţiei stricto sensu, cînd desemnează aparatele administrative care

gestionează acţiuni de cooperare culturală. Scara triplă acţiune directă/acţiune

indirectă/sistem mixt nu e utilizabilă decît atunci cînd voluntarismul marchează politica

dusă, fie că e moderat – chiar selectiv – sau accentuat. Acţiunea directă califică situaţia

în care Statul conduce el însuşi, cu propriile sale instrumente administrative (servicii

ministeriale, instituţii publice etc.) relaţiile sale culturale. Acţiunea indirectă califică

situaţia în care Statul delegă sau încredinţează unor organisme independente (îndeosebi

fundaţii) aceste relaţii culturale, sau chiar le lasă să acţioneze singure, ajutîndu-le mai

mult sau mai puţin. Sistemul mixt prevede că puterea publică delegă unor organisme

autonome acţiunea sa culturală internaţională. Fără a-i da indicaţii precise sau a-i dicta

alegerile artistice, ea e reprezentată în instanţele sale conducătoare, îi indică principalele

orientări pe care doreşte să le urmeze şi îi aduce majoritatea finanţărilor sub formă de

subvenţii.

1. model liberal absolut

2. model a minima

3. model oportunist

4. model liberal prin delegare

5. model regalist non dirijist

6. model partenerial

7. model voluntarist prin delegare

8. model regalist dirijist

9. model voluntarist cooperativ

20

Diplomaţia culturală română azi


O comparaţie între sistemul american « mesianic » şi proiecţia franceză s-ar

putea dovedi utilă în ilustrarea diferenţelor majore ce persistă în abordarea problemelor

culturale de către cele două ţări.

Proiecţii

naţionale

cîmp acţiune publică lobbies şi

mediile cele mai

active

Perioadele

cele mai

intense de

activitate

Proiecţi

a franceză

univers

alist

prin

tradiţie

cultural

ă

susţiner

ea misiunilor,

diploma

ţie culturală

misionari,

intelectueali

republicani,

artişti

înainte

de 1914

Proiecţi

a americană

univers

alist

instabil

susţiner

e a industriilor

culturale

industrii

ale

audiovizualului,

mass media,

corporaţii

după

1914

Nuanţa de universalism « instabil » pare a se impune în cazul Statelor Unite

care, istoriceşte vorbind, au ezitat mereu între intervenţionism şi nonintervenţionism

extern, ceea ce s-a reflectat şi în diplomaţia lor culturală. De asemenea, prin

privilegierea modelului liberal prin delegare, sistemul american se deosebeşte de

sistemele de diplomaţie culturală ale altor naţiuni, mai ales în Europa, dar şi în alte

democraţii din lume, unde observăm că sistemul mixt (numit în tabel « partenerial » sau

« cooperativ ») tinde să se dezvolte.

În noul context internaţional

indus de mondializare, România,

conştientă de noile oportunităţi care i se oferă, a întreprins şi ea o reformă instituţională

şi se străduieşte să clădească o politică externă convingătoare şi novatoare, bazîndu-se,

în mare măsură, pe acţiunile întreprinse de tot mai numeroasele institute culturale

române din principalele capitale ale lumii.

Acţiunea de promovare a fenomenului cultural românesc, atât prin componenta

sa istorică, a valorilor tradiţionale, cât şi prin cea contemporană, a mişcărilor de idei şi a

curentelor artistice afirmate în ultimele decenii, reprezintă o prioritate excepţională în

cadrul procesului imediat de integrare în structurile Uniunii Europene, dar şi în acela

21

Simona MODREANU

mai larg al deschiderii către şi al racordării ţării noastre la mecanismele sistemului

global. Din această perspectivă, se poate spune că procesul de construire a imaginii

României în exterior, prin promovarea componentelor diverse ale fenomenului cultural,

este o acţiune cu caracter politic, care se revendică de la o platformă politică naţională şi

funcţionează conform rigorilor şi strategiilor impuse de aceasta. Promovarea culturii

române în străinătate este o parte constitutivă a acestui proiect-cadru şi se derulează prin

intermediul unor instrumente instituţionale existente sau care trebuie create în acest

scop.

Astfel, reţeaua instituţională de promovare a culturii române în

străinătate este compusă din :

1. Structuri aflate în subordinea MAE

A. Institutele Culturale şi centrele de informare ale României

B. Secţiile culturale ale misiunilor româneşti

2. Lectoratele de limbă şi civilizaţie română

3. Structuri neguvernamentale (asociaţii de prietenie, fundaţii, societăţi etc.)

22

A. Institutele culturale şi centrele de informare


II. Structuri aflate în subordinea M.A.E.

Sunt principalele instituţii aparţinând structurii MAE care promovează şi

difuzează cultura română în străinătate. Programele organizate de centrele culturale au

în vedere, cu prioritate, actualitatea culturala românească, dar şi permanenţele culturii

naţionale.

Pentru susţinerea şi coordonarea marilor proiecte din domeniul culturii,

s-a înfiinţat, prin Legea nr. 356 din 11 iulie 2003, cu statut de instituţie publică de

interes naţional şi cu personalitate juridică, Institutul Cultural Român. Acesta a fost

creat şi organizat pe baze moderne şi de largă acoperire, după modelele consacrate în

ţările cu tradiţie îndelungată în acest domeniu. Institutul Cultural Român se află sub

autoritatea preşedintelui României, care este preşedinte de onoare al acestuia.

În perioada 2005-2008, ICR intenţionează să lucreze prin proiecte, urmând să

organizeze concursuri publice, în care acestea vor fi evaluate de către comisii

independente. O prioritate pentru Institutul Cultural Român o reprezintă comunităţile de

vorbitori de română din ţările vecine.

Activitatea externă a Institutului se desfăşoară şi prin institutele culturale

române din străinătate, care sunt, din punct de vedere administrativ, subordonate

Ministerului Afacerilor Externe şi colaborează activ cu Ministerul Culturii şi Cultelor -

Departamentul Relaţii internaţionale, reglementări europene, armonizare. Actualmente,

funcţionează cincisprezece institute culturale române, în următoarele oraşe : Atena,

Beijing, Belgrad, Istanbul, Lisabona, Londra, Madrid, Moscova, New York, Praga,

Stockholm, Tel Aviv, Varşovia, Veneţia, Viena.

Oferta culturală românească este orientată pe următoarele direcţii:

* simpozioane, colocvii, mese rotunde pe teme româneşti, cu participarea

unor specialişti români şi din ţara de reşedinţă;

* expoziţii de artă românească, expoziţii de carte;

* concerte;

* spectacole de teatru, balet, folclor;

* filme artistice, filme documentare, video-club

* cursuri de limbă, cultură şi civilizaţie românească.

23

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nime

http://ro.wikipedia.org/wiki/2008

http://ro.wikipedia.org/wiki/2005

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pre%C5%9Fedin%C5%A3ii_Rom%C3%A2niei

B. Secţiile culturale ale ambasadelor

Simona MODREANU

Diplomaţii culturali fac

parte integrantă din personalul

diplomatic al ambasadelor şi acoperă toate aspectele cooperării culturale dintre

România şi ţările de reşedinţă: activităţile artistice, audio-vizualul, cooperarea

ştiinţifică şi universitară, relaţiile cu organismele culturale internaţionale (UNESCO,

Consiliul Europei, Uniunea Latină, Francofonie etc.), cooperarea în domeniile

tineretului, sportului şi sănătăţii.

1. Lectoratele de limbă şi civilizaţie română

Obiectivul acestora este promovarea limbii române ca instrument de cunoaştere

a culturii şi civilizaţiei ţării noastre de către opinia publică din străinătate.

Relaţiile interuniversitare

* Prin Institutul Limbii Române funcţionează peste 30 de lectorate de limbă

română în universităţi din Franţa, Italia, ţări din Europa Centrală, dar şi în China, India

sau Statele Unite.

* Este urmărită formarea unui corp de cunoscători ai limbii române, vorbitori

nativi de limbi ale marilor culturi, în scopul atragerii acestora către valorile culturale

româneşti.

* Absolvenţii cursurilor de limbă şi civilizaţie română trebuie atraşi către

proiecte de traducere a lucrărilor de referinţă pentru cultura română, pentru a forma în

perspectivă o reţea de traducători din limba română.

* Secţiile culturale ale misiunilor din ţările unde există lectorate româneşti

trebuie implicate în cultivarea mediilor intelectuale cunoscătoare de limba română din

spaţiul de reşedinţă.

Structuri neguvernamentale (asociaţii de prietenie, fundaţii, societăţi etc.)

Urmând modelul Alliance Française, secţiile culturale ale misiunilor româneşti

trebuie să se implice în stimularea resurselor secundare ale mediilor cu potenţial

financiar, cunoscătoare sau tangente cu fenomenul cultural şi lingvistic românesc, în

vederea creării unor structuri civile de promovare a limbii şi civilizaţiei române.

Diplomaţia culturală constituie un suport pentru promovarea relaţiilor bilaterale

şi pentru perceperea civilizaţiei române în lume. În acest sens, Guvernul României va

lua în calcul:

Elaborarea unui plan de acţiune pentru dezvoltarea diplomaţiei culturale

24


Multiplicarea numărului institutelor culturale române în străinătate, în

special în ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

Punerea la punct a managementului de proiect în cadrul misiunilor

diplomatice pentru a facilita organizarea de evenimente culturale şi de documentare pe

lîngă misiunile diplomatice.

În ce priveşte dinamizarea relaţiilor cu românii din diaspora, păstrarea

identităţii naţionale şi culturale, Guvernul României şi Ministerul de Externe îşi

propun :

Organizarea monitorizării tratamentului aplicat comunităţilor româneşti

trăitoare în afara graniţelor, îndeosebi în Ucraina, Serbia şi Transnistria

Alocarea de fonduri în vederea sprijinirii unităţilor de învăţămînt de toate

gradele, a instuţiilor de cult şi a instituţiilor culturale, precum şi acordarea de burse de

studii românilor din afara graniţelor

Ameliorarea comunicării între comunităţile româneşti cu autorităţile

publice, fundaţiile şi comunitatea afacerilor din România

Promovarea şi protejarea investiţiilor economice în zonele locuite de

comunităţi româneşti în străinătate

Sprijinirea publicării şi difuzării ziarelor, revistelor şi producţiilor audio-

vizuale, susţinerea înfiinţării de posturi de radio şi televiziune.

2. Necesitatea unei politici culturale puternice

Printre obiectivele clare ale diplomaţiei noastre culturale figurează definirea

reperelor care definesc şi exprimă simbolic un anume mod de a fi în lume românesc,

apoi valorizarea şi popularizarea lor cît mai sistematică şi mai coerentă prin diverse

acţiuni de anvergură şi nu în ultimul rînd, combaterea unor clişee negative larg

răspîndite, sau pur şi simplu umplerea unor goluri informaţionale în ce priveşte

imaginea României.

Orientarea românească – şi nu numai - în materie de diplomaţie culturală activă

constă în implicarea sa în apărarea diversităţii culturale, pe de o parte, şi în susţinerea

cooperării între state, popoare, culturi, pe de alta. Dar specificul real, pe care, după

părerea noastră, ar trebui să se întemeieze miezul acţiunilor culturale externe, constă în

numărul personalităţilor excepţionale pe care România le-a dat în mai toate domeniile,

pentru multe din ele (mai ales în privinţa curentelor artistice) fiind chiar deschizătoare

de drum. În acest sens, lucrarea Paris...capitala României a lui Jean-Yves Conrad (Iaşi,

Junimea, 2006) reprezintă o ilustrare şi o demonstraţie surprinzătoare.

Nu suntem şi nu vom fi niciodată asemenea altor naţiuni europene, ca Franţa sau

Italia, de pildă, un ansamblu omogen, care să-şi poată promova cu argumente

25

Simona MODREANU

imbatabile prestigiul Artelor sau, pur şi simplu, al unei arte de a trăi. Trebuie să

acceptăm, cred, că la nivel de colectivitate, de masă (din cauze multiple ce ar necesita o

discuţie aparte) ne-am manifestat mai mereu mimetic şi cu un anume retard. Nu e grav,

atîta vreme cît suntem conştienţi – şi mîndri – de « excepţia culturală » românească,

care constă tocmai în capacitatea de a da naştere excepţiilor, personalităţilor unice, fie

că e vorba de Decebal sau Ştefan cel Mare, de Eliade, Cioran sau Ionesco, de Brâncuşi,

Andrei Şerban sau Angela Gheorghiu. Şi nu am pomenit decît pe cîţiva dintre cei mai

cunoscuţi, dar sunt sute de nume pe care, din păcate (şi asta e o altă « excepţie »

românească !), le uităm cu mare uşurinţă în favoarea unor polemici de duzină sau a unor

complexe sterile. Puţine ţări şi popoare se pot lăuda cu o asemenea ‘panoplie’ şi totuşi,

pînă la « Sibiu – capitală culturală europeană » (eveniment organizat în bună măsură tot

pe banii altora), oricine se putea întreba, pe bună dreptate, cum fac românii cultură, cui

se adresează ea, ce strategii de promovare au şi cum se plasează într-o ierarhie globală a

valorilor. Pentru că degeaba înfloresc reviste literare de provincie şi teatre

experimentale dacă, dincolo de prăfuitele programe ale instituţiilor guvernamentale,

România e aproape absentă din conştiinţa publicului occidental.

O sumară trecere în revistă a produselor culturale româneşti exportate în ultimii

ani ne indică, practic, două reuşite, şi acelea cu cîntec. Prima, literară, s-a petrecut în

2005, cînd o mînă de editori francezi, aflaţi mereu în căutare de noi talente şi de resurse

inedite, au descoperit că românii au cîţiva scriitori de anvergură, dar ilizibili din cauza

limbii în care se exprimă şi au demarat programul « Les Belles Etrangères », de

traducere şi popularizare a zece reprezentanţi ai literaturii române contemporane.

Programul a fost un succes şi a avut un răsunet remarcabil în rîndul cititorilor şi

criticilor francezi, dar iniţiativa şi organizarea au fost ale lor...

A doua reuşită se datorează însă exclusiv talentelor autohntone şi s-a înregistrat

în cinematografie. De cîţiva ani, « noul val al cinematografului românesc » (fără

echivalent în spaţiul literar sau al altor arte) impresionează spectatori şi jurii de

festivaluri de pretutindeni, iar regizori precum Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin

Mitulescu sau Tudor Giurgiu culeg premii după premii şi se află în topurile criticilor de

specialitate. Există, însă, un bemol şi în cazul acestor producţii remarcabile, anume că

toţi aceşti tineri cineaşti sunt producători privaţi, s-au descurcat pe cont propriu, nu în

ultimul rînd pentru că Centrul Naţional al Cinematografiei a refuzat să-i finanţeze !

Prezenţa culturală în lume, în contextul interdependenţelor globale în care trăim,

se măsoară după importanţa locului ocupat în spaţiul public internaţional, altfel spus,

după forţa ideilor proprii, căci nimeni nu poate avea vreo influenţă reală asupra altcuiva

repetînd la nesfîrşit limbajul de lemn al consensului, al « corectitudinii politice ».

Independenţa de spirit nu e un accesoriu al vizibilităţii culturale, al afirmării identităţii

simbolice, ci însăşi condiţia de existenţă a acestora.

Prin intermediul diplomaţiei culturale, România are posibilitatea de a-şi face

cunoscute şi concepţiile politice, economice, sociale. Iar reţeaua de centre tot mai

26


numeroase care o susţin trebuie să mobilizeze nu doar artiştii, ci şi intelectualii şi

cercetătorii de vîrf care să intervină efectiv, la nivel internaţional, în marile dezbateri de

fond ale lumii contemporane. Ceea ce părea, cumva, utopic în condiţiile unei izolări

ideologice îndelungate şi ale unei limbi fără ecou dincolo de graniţele ţării, devine azi

posibil prin afilierea la una din cele mai puternice şi influente structuri mondiale,

Uniunea Europeană.

Pragmatic privind lucrurile, aşa cum am mai amintit-o, este evident că o acţiune

culturală coerentă desfăşurată într-o ţară anume generează, în afară de plusvaloarea

simbolică, şi efecte economice şi politice, prin faptul că instituţiile culturale din

străinătate, pentru a-şi finanţa acţiunile dincolo de alocaţiile bugetare întotdeauna

insuficiente, îşi creează relaţii de cooperare cu întreprinderile locale sau cu cele

naţionale delocalizate. Mizele economice legate de influenţa culturală pe care o exercită

o ţară pe scena internaţională se vădesc tot mai pregnante într-o eră a uniformizării

modurilor de viaţă şi a consumului. E foarte posibil ca McDonald’s sau Coca-Cola să

nu fi avut parte de o asemenea carieră planetară dacă filmele şi « sitcom »-urile

americane nu ar fi vehiculat cu precădere acest mod de alimentaţie. România nu dispune

de aşa ceva, şi nici, la polul opus, nu se poate făli cu bucătăria, arta de a trăi, literatura

sau industria de lux franceze, bunăoară. Dar are o ţară frumoasă, încă proaspătă, şi

oameni dotaţi în toate domeniile, pe care trebuie să-i încurajeze şi să-i ţină aproape, nu

să-i fugărească prin lume sau să-i condamne la blazare din lipsă de mijloace. Desigur,

foarte multe depind şi de capacitatea creatorilor de a ‘atinge’ un public universal, fără

să-şi piardă acel ceva particular, informaţia şi adaptabilitatea fiind aici de o importanţă

capitală.

Exportarea şi promovarea voluntară a culturii noastră de către ministerele şi

instituţiile abilitate sunt determinante pentru locul pe care România îl va ocupa în

spaţiul public internaţional de mîine. Într-o lume aflată în constantă şi rapidă evoluţie,

supusă unor transformări uneori radicale, oamenii politici trebuie să rămînă vigilenţi

pentru că, cinic vorbind, marea efervescenţă culturală mondială se poate foarte bine

produce şi fără noi !

Deci, o prioritate a diplomaţiei culturale române în raporturile cu alte state

trebuie să fie menţinerea sau înnodarea unor noi relaţii umane, politice, juridice,

artistice şi tehnice a căror soliditate să le pună la adăpost de trecerea timpului şi de

evoluţiile geostrategice. În acest scop, diplomaţii au misiunea de a răspunde aşteptărilor

reale ale gazdelor, adică să le înţeleagă cultura în suficientă măsură pentru a putea iniţia

un dialog şi o serie de schimburi profitabile. Practica diplomaţiei, şi în primul rînd a

celei culturale, presupune o imersiune în structura cognitivă a ţării gazdă, o observare şi

o înţelegere profundă a partenerilor străini. Această necesară disponibilitate se însoţeşte,

apoi, de adaptarea conţinutului, strategiilor şi căilor de promovare culturală în funcţie de

specificul şi receptivitatea interlocutorilor, ceea ce duce la o varietate de abordări şi

programe.

27

Simona MODREANU

În definirea obiectivelor culturale externe nu trebuie să pierdem din vedere

handicapul real pe care îl reprezintă o limbă de circulaţie redusă, care poate fi combătut

prin două căi principale : un program dens şi coerent de traduceri foarte bune ale

operelor reprezentative ale scriitorilor noştri, şi un accent deosebit pus pe dezvoltarea

artelor vizuale şi sonore, al căror limbaj este universal. Într-o lume manipulată prin

imagini, o expoziţie de fotografii sau un spectacol de pantomimă pot avea un ecou

infinit mai mare decît o poezie de Eminescu.

Actualul ministru al Afacerilor Externe consideră că unul din rolurile

ministerului său e să reuşească o sinteză între diferitele elemente moderne pe care

trebuie să le conţină diplomaţia română la ora mondializării, adică, pe lîngă elementele

clasice, să cuprindă şi dimensiuni economice, culturale, intelectuale. Experienţa istorică

a demonstrat cu asupra de măsură interacţiunea dintre politică şi cultură, precum şi

longevitatea actelor culturale în faţa instabilităţii politice, « incidentele » la primul nivel

fiind practic inexistente, în vreme ce, la nivelul diplomaţiei tradiţionale, ele pot pune

oricînd în pericol relaţiile dintre două state. Spre exemplu, numeroase au fost situaţiile

în care artele, ştiinţele umane sau sportul au avut un impact remarcabil asupra unor ţări

cu care Statele Unite întreţineau relaţii dificile sau fragile. Diplomaţia ping-pong-ului în

China, Vladimir Horowitz revenit în Rusia natală pentru a susţine recitaluri de pian, sau

spectacole ale baletului din Harlem în Africa de Sud, înainte de sfîrşitul apartheid-ului,

iată tot atîtea situaţii în care diplomaţia culturală a astupat cu succes faliile discursurilor

oficiale.

Concluzii

Lumea de azi, şi în special relaţiile internaţionale care o constituie, trăiesc

transformări importante, într-un ritm susţinut. Globalizarea nu e un mit, e un fenomen

economic, financiar, social, cultural care zguduie din temelii concepţiile politice

tradiţionale. Statele sunt tot mai interdependente, apropierile regionale pun în cauză

rolul statelor în interiorul propriilor frontiere, iar problema suveranităţii naţionale pare

să se contureze ca dezbaterea majoră a acestui început de mileniu. Astăzi, cînd marile

naţiuni europene nu-şi mai pot consolida influenţa internaţională şi identităţile naţionale

nici pe seama imperiilor lor coloniale, nici prin economiile sau forţa monedei lor

respective, cultura apare ca unul din ultimele domenii de suveranitate ale statelor, iar

diversitatea şi pluralismul cultural sunt bastioane indispensabile respiraţiei fireşti,

sănătoase a spiritului. Expresia culturală reprezintă adesea un avanpost simbolic, care,

apoi, se poate deschide către iniţiative diplomatice.

La ora actuală, deci, diplomaţia culturală, înţeleasă ca promotor al cooperării

artistice, intelectuale, ştiinţifice şi economice, are un loc strategic în sînul dispozitivului

administrativ al Ministerului Afacerilor Externe. Ca mod privilegiat de expresie

28


contemporan, ea se ocupă de toate aspectele « vii » ale politicii externe şi facilitează

astfel cooperarea între state, devenind cel mai bun atu în promovarea unei imagini clare,

atrăgătoare şi pozitive a unui stat. Chiar dacă realismul ne obligă să observăm că

această nouă formă de diplomaţie bazată pe schimburi culturale internaţionale se află

încă în fază incipientă, ea este deja percepută ca un instrument novator al politicii

internaţionale, fiind purtătoare de stabilitate şi independenţă, constribuind la naşterea şi

consolidarea unei lumi multipolare.

29

Simona MODREANU

Repere bibliografice

Volume:

Kwame Anthony APPIAH, Cosmopolitanism: Ethics in a World of Strangers,

New York, W.W. Norton, 2006.

Dominique BARJOT et Christophe REVEILLARD (dir.), L’Américanisation de

l’Europe occidentale au XXe siècle. Mythe et réalité, Paris, Presses de la Sorbonne,

2002.

Roland BARTHES, Mythologies, Seuil, Paris, 1957.

Jean-Pierre BERTIN-MAGHIT et Béatrice FLEURY-VILATTE, Les

Institutions de l’image, Paris, Editions de l’EHESS, 2002.

Pascale CASANOVA, La République mondiale des Lettres, Paris, Le Seuil,

1999.

Jean CAUNE, Pour une esthétique de la médiation. Le sens des pratiques

culturelles, Grenoble, PUG, 1999.

Roger CHARTIER (dir.), Histoire de la lecture dans le monde occidental, Paris,

Le Seuil, 1997.

Régis DEBRAY, Introduction à la médiologie, Paris, PUF, 2000.

Karl DEUTSCH, The Analysis of International Relations, 3rd ed., Englewood

Cliffs (NJ), Prentice Hall, 1988.

Vincent DUBOIS, La Politique culturelle. Genèse d’une catégorie

d’intervention publique, Paris, Belin, 1999.

Alain DUBOSCLARD (et alii), Entre rayonnement et réciprocité. Contributions

à l’histoire de la diplomatie culturelle, Paris, Publications de la Sorbonne, 2003.

Thomas L. FRIEDMAN, The Lexus and the Olive Tree, Farrar Strauss Giroux,

1999; The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-First Century, New York,

Farrar, Straus, and Giroux, 2005.

Laurent GERVEREAU, Les images qui mentent. Histoire du visuel au XXe

siècle, Paris, Seuil, 2000.

Jean-Paul GOUREVITCH, L’Image en politique. De Luther à Internet et de

l’affiche au clip, Paris, Hachette Littératures, 1998.

30


Marie-Chritisne GRANJON et Michel TREBITSCH, Pour une histoire

comparée des intellectuels, Bruxelles, Complexe, 1998.

Pascal GRISET, Les Révolutions de la communication, Paris, Hachette, 1991.

Jurgen HABERMAS, L’Espace public. Archéologie de la publicité comme

dimension constitutive de la société bourgeoise, Paris, Payot, 1978, réed. 1997.

Robert A. HACKETT and Yuezhi ZHAO, eds. Democratizing Global Media:

One World, Many Struggles, Lanham, MD, Rowman and Littlefield, 2005.

HISTOIRE de la diplomatie culturelle des origines à 1995, La Documentation

française, Paris, 1995.

K. J. HOLSTI, International Politics, Englewood Cliffs (NJ), Prentice Hall,

1992.

Lynn HUNT (ed.), The New Cultural History, Berkeley, Los Angeles et

Londres, University of California Press, 1989.

Andreas HUYSSEN, After the Great Divide : modernism, mass culture, post

modernism, Bloomington, Indiana University Press, 1986.

Jean-Noël JEANNENEY (dir.), Une idée fausse est un fait vrai. Les stéréotypes

nationaux en Europe, Paris, Odile Jacob, 2000.

Richard KUISEL, Le miroir américain. Cinquante ans de regard français sur

l’Amérique, trad. française, Paris, Jean-Claude Latttès, 1996.

Philippe LEGRAIN, Open World: The Truth About Globalization, Chicago,

Ivan R. Dee, 2004.

Armand MATTELART, La Communication-monde, Paris, La Découverte,

1999.

Hans MORGENTHAU, Politics Among Nations. The Struggle for Power and

Peace, NY, A. Knopf, 1973.

Edgar MORIN, L’Esprit du temps. Essai sur la culture de masse, Paris, Grasset,

1962, réed. LGE, 1983.

Hisham NAZER, Power of a Third Kind, Wesport-London, Praeger, 1999.

Joseph NYE, Soft Power: The Means to Success in World Politics, New York,

Public Affairs, 2004.

Pascal ORY, L’Histoire culturelle, Paris, PUF, coll. « Que sais-je ? », 2004.

Jacques PORTES, Etats-Unis, in Le dictionnaire historique et géopolitique du

20ème siècle, sous la direction de Serge Cordellier, Paris, La Découverte, 2000.

31

Simona MODREANU

Terhi RANTANEN, The Media and Globalization, Thousand Oaks, CA, Sage,

2005.

Jacques REVEL et Nathan WECHTEL (dir.), Une école pour les sciences

sociales, Paris, Le Cerf/EHESS, 1996.

James N. ROSENAU, Distant Proximities: Dynamics Beyond Globalization,

Princeton, NJ, Princeton University Press, 2003.

Neil SMITH, The Endgame of Globalization, New York, Routledge, 2005.

Pierre SORLIN, Esthétiques de l’audiovisuel, Paris, Nathan, 1993.

Ludovic TOURNES (dir.), De l’acculturation du politique au multiculturalisme.

Sociabilités musicales contemporaines, Paris, Honoré Champion, 1999.

Philippe URFALINO, L’Invention de la politique culturelle, Paris, La

Documentation française, 1996.

Henry VELTMEYER, ed. Globalization and Antiglobalization: Dynamics of

Change in the New World Order, Aldershot, Hants, UK; Burlington, VT: Ashgate,

2005.

Michael VESETH, Globaloney: Unraveling the Myths of Globalization,

Lanham, MD, Rowman and Littlefield, 2005.

Michel VOVELLE, Idéologies et mentalités, Paris, Gallimard, réed., 1992.

Emmanuel de WARESQUIEL (dir.), Dictionnaire des politiques culturelles

depuis 1959, Paris, Larousse, 2001.

Jean-Pierre WARNIER, La mondialisation de la culture, Paris, La Découverte,

collection Repères, 1999.

Michael M. WEINSTEIN, ed. Globalization: What's New? New York,

Columbia University Press, 2005.

Michel WINOCK, Le Siècle des intellectuels, Paris, Seuil, 1997.

Nicolas WITKOWSKI, Dictionnaire culturel des sciences, Paris, Seuil, 2001.

Reviste:

« Esprit », juin 2000, Alexis Tadié, Quelle action culturelle extérieure ?

« Etudes », Décembre 1997, Jacques Rigaud, L'exception culturelle. Singularité

française ou modèle européen ?

« Ramsès », 1999, p. 286, P. Moreau Desfarges, La guerre des cultures aura-t-

elle lieu ?

32


« Rapport mondial sur la culture », ed. UNESCO, 2000, Chapitre 4 : Elie Cohen,

Mondialisation et diversité culturelle.

« Regards sur l’histoire culturelle », Cahiers du centre de recherches

historiques, EHESS, n° 31, avril 2003.

Articole:

Roland BARTHES, « Rhétorique de l’image », Communications, 4, Paris, Seuil,

1964.

Roger CHARTIER, L’histoire culturelle aujourd’hui, « Genèses », 15, mars

1994, pp. 115-129.

Tyler COWEN, The Fate of Culture, “Wilson Quarterly” (Autumn 2002): pp.

78-84.

Edgar MORIN, Le XXIème siècle a commencé à Seattle, « Le Monde »,

décembre 1999.

Kevin MULCHANY, Cultural Diplomacy in the Post-Cold War World.

“Journal of Arts Management, Law and Society”, March, 1999; Cultural politics:

global and local, “Journal of Arts Management, Law and Society”, January, 2002.

« Nouvel Observateur », 26 février 1998. La guerre culturelle a cinquante ans.

Pascal ORY, L’histoire des politiques symboliques modernes : un

questionnement, « Revue d’histoire moderne et contemporaine », 47-3, juillet-

septembre 2000, p. 525-536.

John O’SULLIVAN, The Role of the Media at a Time of Global Crisis,

“International Journal on World Peace”, v. 21, no. 4 (December 2004): pp. 69-79.

Richard PELLS, American Culture Goes Global: Or Does It?, “Chronicle of

Higher Education”, v. 48, no. 31 (April 12, 2002): p. B7; From Modernism to the

Movies: The Globalization of American Culture in the Twentieth Century, New Haven,

CT, Yale University Press.

Jeremy RIFKIN, Mondialisation : la société civile dans l'activisme culturel,

« Libération », 2 juillet 2001.

Ludovic TOURNES, L’américanisation de la culture française ou la rencontre

d’un modèle culturel conquérant et d’un pays au seuil de la modernité, dans

« Historiens et géographes », dossier de la IVème République. « Histoire, recherches et

archives », n°358, septembre-octobre 1997, pp. 65-78.

33

http://findarticles.com/p/articles/mi_hb3260/is_200201

http://findarticles.com/p/articles/mi_hb3260

http://findarticles.com/p/articles/mi_hb3260/is_199903

http://findarticles.com/p/articles/mi_hb3260

Simona MODREANU

Shalini VENTURELLI, From the Information Economy to the Creative

Economy: Moving Culture to the Center of International Cultural Policy. Center for

Arts and Culture, February 2001.

34

Curs Diploma Tie Culturala - Simona Modreanu

Documents

Transcript of Curs Diploma Tie Culturala - Simona Modreanu