DOMNUL ESTE APROAPE GBV/MAI 2014

JOI 1 MAI

Şi împăratul le‑a rânduit o parte zilnică din mâncărurile alese ale împăratului şi din vinul pe care‑l bea el … Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care‑l bea el.  Daniel 1.5,8

Tot ceea ce are mai bun de oferit această lume, hrana şi vinul împăratului, nu reprezintă nimic în comparaţie cu binecuvântările pe care Dumnezeu ni le‑a dat nouă, creştinilor.Împăratul babilonian nu numai că a încercat să schimbe dieta lui Daniel şi a tovarăşilor săi, dar el le‑a schimbat chiar şi numele. Însemnătatea morală a acestui fapt este clară, deoarece aceasta se întâmpla pentru a le şterge aducerea‑aminte a Domnului şi pentru a‑i lipsi astfel de tot ce era spiritual. Daniel a cerut legume şi apă pentru el şi pentru prietenii săi. După zece zile de legume şi apă, diferenţa era atât de evidentă, încât îngrijitorul a îndepărtat mâncarea hotărâtă pentru ei şi le‑a dat legume!Cât de actuală este această carte! Aceste lucruri se întâmplă şi în cultura noastră astăzi. Rugăciunea este interzisă în şcoli, evoluţionismul este predat în locul creaţionismului şi nu mai există repere absolute. Răul este numit bine şi binele rău. Mai este de mirare faptul că susţinătorii unui astfel de obiectiv satanic produc o generaţie care nu are nicio speranţă, niciun motiv pentru a trăi şi care, în mod tragic, vede suicidul ca pe singurul mod de a scăpa de o existenţă fără sens? Cu cât ne vom hrăni mai mult cu Hristos şi cu cât vom fi mai mult în părtăşie cu El, cu atât mai mult ceilalţi vor vedea aceasta. Tot la fel a fost şi cu Petru şi cu Ioan când conducătorii iudei „i‑au recunoscut că fuseseră împreună cu Isus“ (Fapte 4.13).Domnul să ne ajute să fim hotărâţi ca în aceste zile din urmă să strălucim ca nişte lumini în mijlocul întunericului crescând din jurul nostru.R. A. Barnett

 Vineri 2 Mai

Ce frumoase sunt picioarele celor care vestesc evanghelia păcii, ale celor care vestesc evanghelia lucrurilor bune!     Romani 10.15

Trebuie să înţelegem ce este o lucrare evanghelistică, pentru a nu fi amăgiţi de ceea ce este fals şi nu vine de la Dumnezeu. Nu este lucrare evanghelistică aceea care, adoptând metode senzaţionale, stârneşte sentimentele celor uşor impresionabili şi produce convertiri ce durează o zi sau o săptămână sau până când exaltarea neobişnuită dispare; aceea este lucrarea diavolului, indiferent ce pretinde a fi. Adesea ea provoacă suspiciune faţă de vestirea evangheliei, în general la oamenii cu judecată, sau o indiferenţă împietrită la cei care au venit sub influenţa ei.Lucrare evanghelistică nu este nici simpla ţinere a serviciilor de evanghelizare care au loc pur şi simplu pentru că a venit ora obişnuită pentru desfăşurarea lor. În astfel de servicii este adesea un formalism rece, care îi împietreşte pe cei ce le frecventează cu âregularitate. Aceasta se vede adesea la tinerii care sunt copii ai părinţilor credincioşi. Să ne punem întrebarea dacă această stare tristă a împietririi faţă de evanghelie nu este cumva cauzată în mare parte tocmai de aceste servicii moarte şi lipsite de putere. Recunoaştem cu mulţumire că serviciile obişnuite de duminică seara reprezintă adesea o mare binecuvântare pentru mulţi. Aceasta se întâmplă acolo unde cei care le ţin o fac în dependenţă de Dumnezeu şi în părtăşie cu Stăpânul lor, iar spiritul lor evanghelistic se arată în râvna cu care îi invită pe cei neconvertiţi să ia parte.Activitatea evanghelistică autentică izvorăşte din dragostea divină pe care Dumnezeu a sădit‑o în inima unui om care este el însuşi mântuit, iar această dragoste îl face să dorească binecuvântarea celorlalţi. Dorinţa cea mai arzătoare care a înflăcărat vreodată inima unui credincios pentru sufletele oamenilor nu este nimic în comparaţie cu inima lui Dumnezeu; totuşi, aceste dorinţe sunt asemănătoare prin natura lor, deoarece dragostea nu poate lucra în cel credincios în alt mod decât lucrează în Dumnezeul celui credincios.J. T. Mawson

 Sâmbăta 3 MAI

Şi Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l‑a pus în grădina Edenului, ca s‑o lucreze şi s‑o păzească.   Geneza 2.15

Când Adam a fost pus în grădina Edenului, misiunea sa era să o lucreze şi să o păzească. Este ceva uimitor. De fapt, cuvântul din original pentru „a păzi“ este acelaşi cuvânt folosit în Geneza 3.24, când heruvimii şi sabia înflăcărată trebuia „să păzească drumul către pomul vieţii“ după căderea omului – acest verset dă sensul cuvântului. De ce trebuia Adam să „păzească“ paradisul? Pericolul era ascuns. După cum ştim, şarpele nu era departe. Adam a eşuat în misiunea sa şi şarpele a avut acces la Eva – iar restul este istorie.Acest fapt este plin de învăţăminte, deoarece, indiferent de cât de perfecte şi de ideale sunt condiţiile, trebuie să ne păzim întotdeauna inimile. Solomon învăţa: „Păzeşte‑ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii“ (Proverbe 4.23). Luptele încep de aici, astfel că noi trebuie să ne păzim inimile de cursele lumii, de carne şi de diavol. În inima noastră sunt aşezate toate „izvoarele vieţii“. Când totul pare în regulă, atunci ne aflăm în cel mai mare pericol. Suntem privilegiaţi prin faptul că avem condiţii ideale pentru prosperitate spirituală; avem Scriptura, avem ajutorul şi părtăşia plină de dragoste a fraţilor noştri, un „cer deschis“ şi un Mare Preot credincios şi milos. Totuşi, pericolul pândeşte.Un exemplu remarcabil cu privire la aceasta va fi văzut în timpul împărăţiei de o mie de ani. La sfârşitul celor o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea sa şi va conduce răzvrătirea naţiunilor împotriva Domnului Isus. S‑ar putea presupune că oamenii nu vor asculta de glasul lui Satan după ce vor fi experimentat toate binecuvântările mileniului. Nu‑i chiar aşa! Fie ca inimile noastre să fie o „grădină închisă“ (Cântarea Cântărilor 4.12), în timp ce trecem prin această lume rea.B. Reynolds

Duminică 4 Mai

Pentru că la aceasta aţi fost chemaţi; pentru că şi Hristos a suferit pentru voi, … a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate; prin ale Cărui răni aţi fost vindecaţi.  1 Petru 2.21,24

Hristos a fost un model pentru noi, deoarece suntem chemaţi pe calea Lui, ca să călcăm pe urmele Lui. A‑L aprecia pe Hristos în toată gloria desăvârşirii Sale nu poate să nu aibă influenţă asupra noastră, punând în concordanţă gândurile şi căile noastre cu cele ale Sale. Dar chiar şi aşa, noi nu suntem aşa cum a fost El, deoarece avem păcate, însă El nu a avut niciunul. Noi aveam astfel nevoie de jertfa ispăşitoare de care vorbeşte versetul 24. El, Cel care nu făcuse niciun păcat, „a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn“. Aceasta este ceva ce ne depăşeşte cu totul. Noi nu putem călca pe urmele Lui în această privinţă.Fiecare parte a acestui verset minunat merită în cel mai înalt grad atenţia noastră. El Însuşi a devenit Purtătorul‑de‑păcate, nu un altul. El a purtat păcatele noastre. Isaia 53 spusese că El va trebui să poarte suferinţele noastre şi să ia durerile noastre, dar prezisese şi că El va trebui să fie „străpuns pentru fărădelegile noastre“ şi „zdrobit pentru nelegiuirile noastre“ şi să fie lovit pentru „fărădelegea poporului meu“ şi sufletul Său să fie făcut o „jertfă pentru vină“. Aceste păcate erau ale noastre, deoarece versetul vorbeşte clar despre lucrarea lui Hristos în aspectul ei referitor la cel credincios, nu în aspectul ei referitor la împăcarea cu Dumnezeu. El a purtat păcatele noastre, nu pe cele ale tuturor.El a purtat păcatele noastre în Însuşi trupul Său, ca Înlocuitor al nostru. Noi păcătuiserăm în trupurile noastre. El, devenind Omul adevărat, despărţit de păcat, ne‑a purtat păcatele în trupul Său sfânt, ca o jertfă pentru vină pe lemn, deoarece doar prin moartea Sa a fost îndeplinită ispăşirea. El nu a purtat păcatele noastre în timpul vieţii Sale, ci în moartea Sa şi noi suntem vindecaţi prin rănile Sale. El a purtat păcatele noastre şi ne‑a scăpat de durerea pe care o meritau păcatele noastre, pentru a putea trăi acum într‑o dreptate practică.F. B. Hole

 

Luni 5 MAI

Iona s‑a ridicat ca să fugă la Tarsis, departe de faţa Domnului; şi a coborât.  Iona 1.3

Calea neascultării duce întotdeauna în jos din punct de vedere moral. Acţionând împotriva cuvântului lui Dumnezeu, Iona a coborât cel puţin patru paşi. În primul rând, „a coborât la Iafo“. Nu era nimic rău în legătură cu Iafo, decât că era în direcţie opusă cetăţii Ninive, cea spre care îl chemase Dumnezeu. Şi noi mergem în jos ori de câte ori acţionăm separat de călăuzirea pe care Dumnezeu ne‑o descoperă în Cuvântul Său preţios.Al doilea pas greşit: Iona „a coborât într‑o corabie“ la Iafo. Pentru un timp se părea că împrejurările sunt favorabile coborârii sale, deoarece această corabie mergea spre Tarsis – exact acolo unde voia el să meargă. Dar să nu pierdem din vedere importanţa acestei mici expresii: „A plătit costul“. Neascultarea are întotdeauna un preţ – unul foarte scump.În al treilea rând, Iona „a coborât în partea cea mai de jos a corăbiei“. Apoi, când Dumnezeu a stârnit furtună pe mare, ceilalţi corăbieri au început să strige către zeii lor fără valoare. Dar ce făcea Iona? Dormea ca un prunc! Aceasta a ţinut până când comandantul vasului, disperat, l‑a trezit fără menajamente şi l‑a asaltat cu întrebări care făceau aluzie la o legătură suspectă între Iona şi marea agitată.Aceasta a condus la o mărturisire sinceră din partea lui Iona, însă nu era mărturisirea unui instrument curăţit. Chiar dacă Dumnezeu a folosit această împrejurare pentru a‑i atrage la El pe marinarii păgâni, aceasta s‑a întâmplat fără intenţia lui Iona.În final, Iona „a coborât în pântecele peştelui“. Acolo, cursul său coborâtor a sfârşit într‑o condiţie atât de cruntă, încât a descris‑o ca „pântecele Locuinţei morţilor“. Cu papura înfăşurată în jurul capului, el a strigat către Dumnezeul mântuirii. Şi Dumnezeu i‑a dăruit eliberarea, însă costul neascultării a fost mare, aşa cum este întotdeauna. Cât de bine este să alegi calea care duce în sus, aceea a ascultării de bunăvoie şi pline de bucurie!G. W. Steidl

Marţi 6 MAI

Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi‑a dat viaţa pentru noi; şi noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bunurile lumii şi îl vede pe fratele său având nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?   1 Ioan 3.16,17

                                                                                         Să privim mai îndeaproape aici la faptul că moartea sacrificială a Domnului Isus este apreciată ca fiind în folosul acelora care au fost răscumpăraţi prin ea, pentru că doar aceia au experimentat efectele ei binecuvântate. Este adevărul că viaţa Lui pe pământ a fost trăită în slujire umilă pentru sfinţii Săi; iar aceasta nu a încetat până când acea viaţă a fost dată ca jertfă supremă prin moartea Sa pe Calvar. Aceasta este o incalculabilă binecuvântare pentru fiecare copil al lui Dumnezeu.Aceasta nu a fost doar o simplă jertfă cu scopul de a ajuta omenirea să atingă un nivel mai mare al libertăţii şi al independenţei. Astăzi, unii oameni îndrăznesc să vorbească despre moartea Lui ca şi cum ar putea fi comparată cu aceea a oamenilor care au luptat pentru anumite cauze umanitare sau în anumite războaie civile şi care au murit în încercarea de a face lumea mai bună. Domnul Isus nu a încercat aşa ceva. El a venit ca să Se dea pe Sine Însuşi ca jertfă pentru iertarea păcatelor noastre.Totuşi, faptul că El Şi‑a dat viaţa pentru noi este de asemenea un exemplu pentru noi; tot astfel „şi noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi“. Dacă aceasta va trebui să sfârşească în moarte, aşa să fie, dar vieţile noastre trebuie să fie trăite în slujire umilă de dragul sfinţilor lui Dumnezeu. Aceasta implică să trăim pentru ei, nu numai să murim pentru ei dacă împrejurările o cer.L. M. Grant

 Miercuri 7 MAI

Şi a fost aşa: când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s‑a plecat cu faţa la pământ înaintea Domnului. Şi robul a scos obiecte de argint şi obiecte de aur şi haine şi le‑a dat Rebecăi; şi a dat lucruri de preţ şi fratelui şi mamei ei … Şi el le‑a zis: „Nu mă opriţi, deoarece Domnul mi‑a dat reuşită în călătoria mea; daţi‑mi drumul, ca să merg la stăpânul meu“.              Geneza 24.52,53,56

Robul bun şi credincios (5)

Să observăm trei aspecte legate de versetele de mai sus.

Mai întâi, când robul a auzit că Laban şi Betuel îi spun: „Iată, Rebeca este înaintea ta, ia‑o şi mergi; şi să fie soţia fiului stăpânului tău“ (Geneza 24.51) şi a fost astfel încredinţat de succesul misiunii sale, primul lucru pe care l‑a făcut a fost să se închine Domnului care îl condusese pe drum şi care îi dăduse izbândă în misiunea sa. Succesul nu l‑a umplut de exaltare ori de mândrie, ci, din contră, l‑a umilit şi l‑a umplut de mulţumire faţă de Domnul. Aceasta este o lecţie folositoare pentru oricine Îl slujeşte pe Domnul.

În al doilea rând, vorbind despre măreţia lui Avraam şi despre faptul că tot ce avea Avraam îi fusese dat lui Isaac, robul a adus o dovadă concretă. A scos bijuterii de argint şi de aur şi veşminte şi le‑a dăruit Rebecăi. El a dat şi fratelui şi mamei ei lucruri preţioase – dovada practică a bogăţiei lui Isaac. Atunci când Îl prezentăm altora pe Hristos, trebuie să ne amintim că le vorbim despre Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Creatorul şi singurul Mântuitor.

În al treilea rând, odată ce misiunea sa este îndeplinită, el doreşte să se întoarcă la stăpânul său. „Nu mă opriţi, … daţi‑mi drumul ca să merg la stăpânul meu.“ El a venit de la stăpânul său şi se întoarce în prezenţa stăpânului său, amintindu‑ne de cuvintele Stăpânului nostru: „Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu“ (Ioan 12.26). Este o binecuvântare să fim acolo! Putem vedea în acest pasaj o lecţie practică pentru toţi cei care vor să Îl slujească pe Domnul.A. M. Behnam

 Joi 8 MAI

Ana şi Caiafa fiind mari preoţi, Cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie. Şi el a venit în tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, predicând un botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor … Deci spunea mulţimilor care ieşiseră să fie botezate de el: „Pui de năpârci, cine v‑a înştiinţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă“.  Luca 3.2,3,7,8

Profeţi şi profeţiile lor – Ioan Botezătorul (2)

Israel era într‑o stare de mare neorânduială. Conducătorii celei de‑a patra împărăţii a naţiunilor din Daniel 2 şi 7 erau la putere. Slujba de mare preot, rânduită de Dumnezeu în Israel, nu era ce trebuia să fie – existau doi mari preoţi în acelaşi timp. Dumnezeu nu Se mai adresase poporului în mod direct de mai bine de 400 de ani, din timpul lui Maleahi. Profetul lui Dumnezeu, asemenea lui Ilie odinioară, „a fost în pustiuri până în ziua arătării lui înaintea lui Israel“ (Luca 1.80). Apoi cuvântul lui Dumnezeu a venit asupra lui şi el a păşit înainte cu îndrăzneală, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Textul său era luat din Isaia 40.Mulţimi mari, compuse din fel de fel de oameni, se îngrămădeau să audă această voce în pustie. Unii dintre aceştia, departe de a avea o atitudine de pocăinţă, erau interesaţi doar de spectacolul neobişnuit ce li se oferea; la urma urmei, ei erau urmaşii lui Avraam! Cât de ofensaţi trebuie să se fi simţit atunci când au fost numiţi pui de năpârci şi avertizaţi să fugă de mânia viitoare! Alţii erau sinceri şi au luat în serios predica lui Ioan, pocăindu‑se de păcatele lor, primind botezul şi cerând apoi îndrumări despre cum ar trebui să trăiască o viaţă schimbată.El avea pentru fiecare câte un răspuns. Oamenii se întrebau: „Este oare acesta cel pe care îl aşteptăm?“. Ioan a prins prilejul pentru a le spune despre venirea Aceluia care era mai mare decât el şi care va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. Tot astfel, fiecare slujitor credincios al lui Dumnezeu ar trebui să abată atenţia de la sine şi să o concentreze asupra lui Hristos! E. P. Vedder, Jr.

Vineri 9 MAI

Cum îşi scutură vulturul cuibul, îşi întinde aripile, îi ia, îi poartă pe aripile lui tari: aşa l‑a condus Domnul singur şi n‑a fost niciun dumnezeu străin cu El. Deuteronom 32.11,12

Încercările ne învaţă credinţa. Încercarea este pământul roditor în care creşte încrederea. Greutăţile sunt stimulentul divin care necesită şi sporesc încrederea noastră în credincioşia şi dragostea divină. Vulturul îşi poate învăţa puii să zboare doar scuturându‑le cuibul şi aruncându‑i în aer, unde, forţaţi să îşi folosească resursele proprii, ei trebuie sau să zboare, sau să cadă. Atunci ei sunt nevoiţi să‑şi încerce puterea aripioarelor nedezvoltate şi, zbătându‑se în aer cu eforturi disperate, descoperă secretul unei noi vieţi; învaţă încet‑încet să îşi croiască drum prin văzduhul nemărginit, pe aripi de vânt şi în faţa soarelui.Astfel, Dumnezeu îi învaţă pe copiii Săi să îşi folosească aripile credinţei scuturându‑le cuiburile, luându‑le punctele de sprijin, iar câteodată azvârlindu‑i într‑un abis lipsit de ajutor, unde aripile trebuie strânse şi ei să înveţe să aibă încredere şi să se arunce peste golul aparent, pentru a afla că Dumnezeu este acolo, sub ei, asemenea aripii susţinătoare pe care vulturul o întinde sub micuţii lui neputincioşi şi speriaţi.Este atât de uşor pentru noi să ne încredem în lucruri pe care le putem vedea. Şi simţim că este o experienţă cu totul nouă să rămânem singuri şi să umblăm cu Dumnezeul nevăzut, aşa cum a umblat Petru pe mare. Însă aceasta este lecţia pe care trebuie să o învăţăm pentru ca sufletele noastre să locuiască în pacea veşnică a lui Dumnezeu, unde credinţa trebuie să fie singurul simţ şi Dumnezeu să ne fie totul. De aceea, adesea lecţia cea mai importantă a vieţii spirituale este învăţată în şcoala suferinţei.„Meat in Due Season“ [„Hrană la timpul potrivit“]

 Sâmbătă 10 MAI

Toate se menţin prin El. Coloseni 1.17

Credincioşii din Colose erau în pericolul de a pierde din vedere măreţia şi gloria Domnului Isus Hristos. Ei Îl vedeau încă pe El ca pe Mântuitorul lor, însă nu se mai ţineau strâns de El, Capul (Coloseni 2.19), iar prin influenţa subtilă a învăţătorilor falşi, erau în pericolul de a cădea într‑o greşeală gravă. Satan este întotdeauna foarte activ în eforturile sale de a le răpi creştinilor înţelegerea şi preţuirea gloriei lui Hristos.Ca antidot, apostolul Pavel le arată acestor credincioşi pe care‑i iubea (şi totodată şi nouă) că Hristos este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut“ (Coloseni 1.15), Creatorul tuturor lucrurilor. Toate lucrurile care există, „cele văzute şi cele nevăzute“ (Coloseni 1.16), au fost create prin El şi pentru El. Nu doar că toate lucrurile au fost create prin El, dar şi „se menţin“ prin El.„Deiştii“ secolelor XVII şi XVIII învăţau că o „Fiinţă Supremă“ a creat universul, dar acum nu îl mai susţine. Ei Îl comparau pe Creator cu un om care a potrivit un ceas şi apoi a plecat, lăsându‑l să funcţioneze singur. Deismul este în contradicţie cu ceea ce ne este prezentat în Scriptură, unde vedem că toate lucrurile „se menţin“ prin Hristos. „A se menţine“ este un cuvânt foarte interesant; tradus ad‑litteram înseamnă „a sta împreună“ sau „a ţine împreună“. Oamenii de ştiinţă cercetează de mulţi ani pentru a găsi „principiul unificator“ care ar lămuri cum este universul ţinut unit. Lumea mecanicii cuantice, cu atomii, electronii, protonii şi neutronii ei, pare să fie unită de o anumită forţă. Acest fapt este adevărat pentru galaxiile infinite ale spaţiului exterior. Unii teoreticieni au vorbit despre o „teorie unificatoare pentru toate lucrurile“ şi au făcut speculaţii cu privire la o aşa‑zisă „teorie a corzilor“ care ar explica legătura dintre galaxii, gravitaţie şi lumea sub‑atomică. Cine ţine toate aceste lucruri împreună? Biblia descoperă clar cine este şi ne mai spune că El susţine „toate prin Cuvântul puterii Lui“ (Evrei 1.3).B. Reynolds

Duminică 11 MAI

Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor. Matei 18.20

Cei care sunt cu toată inima pentru Hristos doresc să fie în jurul Lui. Ei îşi îndreaptă paşii spre locul unde este cunoscut că Se află El. Este posibil aceasta? Da, „unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu“. Niciunul dintre cei care sunt conştienţi cu adevărat de măreţia şi de desăvârşirea Persoanei Sale şi de binecuvântarea părtăşiei cu El nu va dori să lipsească din acel loc.Neglijarea Mesei Domnului şi a adunării de rugăciune arată clar o stare de inimă ca aceea a Laodiceei. Odinioară, „ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte 2.42). Vai, astăzi vedem o atât de mare lipsă de stăruinţă!Îi spune Domnul Tatălui: „Te voi lăuda în mijlocul adunării“ (Evrei 2.12), iar noi să presupunem că El nu observă dacă suntem sau nu acolo pentru a ne alătura cântecului pe care El îl conduce? În ziua arătării noastre înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2 Corinteni 5.10), cum va fi oare să vedem că îngăduinţa de sine, vremea urâtă sau o altercaţie cu un frate sau cu o soră în Hristos au avut mai multă greutate decât toate motivele pe care le aveam de a răspunde dorinţei Lui, „Faceţi aceasta în amintirea Mea“? Luca 22.19).Este profund umilitor să gândeşti că cineva care a gustat din dragostea Domnului poate profita de timpul liber de duminica pentru a‑şi petrece orele dimineţii în pat şi că ceilalţi îi pot scuza absenţa pe motiv că‑şi vizitează prietenii sau că are musafiri. Oportunităţile nepreţuite de a satisface inima Domnului şi de a arăta dragoste faţă de El în timpul respingerii Sale sunt astfel pierdute.Aceasta este doar batjocură, să repetăm: „Vino, Doamne Isuse“, când, de fapt, ne arătăm indiferenţa faţă de prezenţa Sa aici.„Meat in Due Season“ [„Hrană la timpul potrivit“]

Luni 12 MAI

Iar Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe deplin: şi întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul să vă fie păstrate fără vină până la venirea Domnului nostru Isus Hristos.                1 Tesaloniceni 5.23

Ce rugăciune! Noi eram vrăjmaşi ai lui Dumnezeu până când ne‑am întors la El de la idoli. Am făcut aceasta pentru a sluji Dumnezeului celui viu şi adevărat – Dumnezeul păcii – în aşteptarea venirii Fiului Său (1 Tesaloniceni 1.9). Fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem să facem nimic care să Îi fie plăcut Lui şi acesta este motivul rugăciunii lui Pavel. Noi am fost sfinţiţi prin lucrarea împlinită a lui Hristos şi acum suntem desăvârşiţi în El. Pavel nu trebuia să se roage pentru acest fapt minunat şi binecuvântat. Totuşi, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a manifesta în afară această poziţie (Filipeni 2.12).Pavel se roagă Dumnezeului păcii, care doreşte ca noi să ne putem bucura de pacea relaţiei ce decurge din poziţia noastră, deşi trăim într‑o lume aflată în război cu Dumnezeu. Sfinţirea noastră, pentru care se ruga Pavel, nu este o poziţie, ci o lucrare în curs, care continuă până la Răpire. Atunci vom fi atins sfinţirea noastră finală şi vom fi, în realitate practică, ceea ce suntem din punct de vedere al poziţiei. Rugăciunea lui Pavel este ca duhul, sufletul şi trupul să poată fi păstrate. Este cumva duhul „superior“, iar trupul, „inferior“? Nu, aceasta este filozofia greacă sau păgână, ce a pătruns în Biserică de‑a lungul veacurilor. Duhul, sufletul şi trupul nostru sunt diferite şi au funcţii diferite; cu toate acestea, ele aparţin împreună unităţii de nedespărţit pregătite de El.Acesta este modul în care Dumnezeu ne‑a creat: după asemănarea Sa, pentru a fi asemenea Lui din punct de vedere moral, pentru a‑L reprezenta în mod vizibil pe El, care este invizibil. Aici intervine învierea: Pavel face referire la o lucrare a lui Dumnezeu care nu doar că ne păstrează acum, ci ne ţine în acea relaţie chiar şi dincolo de puterea morţii. Ce măreaţă este puterea Lui, care poate să ne păstreze! Pentru a celebra această victorie, Dumnezeu ne va aduce înapoi în această scenă pământească, arătându‑Şi gloria, atunci când Domnul Isus va apărea cu noi la arătarea Sa.A. E. Bouter

Marţi 13 MAI

Şi a fost aşa: după moartea lui Moise, robul Domnului, Domnul a vorbit lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui Moise, zicând: „Moise, robul Meu, a murit; şi acum, ridică‑te, treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta, în ţara pe care le‑o dau lor, fiilor lui Israel“.  Iosua 1.1,2

Pentru că legea a fost dată prin Moise; harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.   Ioan 1.17

„Slăbiciunea şi inutilitatea“ (Evrei 7.18) principiilor legii sunt clare atunci când înaintea noastră stă puterea lui Dumnezeu în har. Legea spune: „Fă aceasta şi vei trăi“ (Luca 10.28). Ea cere ascultarea omului ca o condiţie pentru obţinerea vieţii, în timp ce evanghelia lui Dumnezeu aduce viaţa prin dreptatea divină intensificată deja prin ceea ce a fost făcut de Mântuitorul nostru, care a murit pentru noi.Legea apelează la om – la omul aflat în relaţie cu Dumnezeul adevărat, dar totodată responsabil în el însuşi pentru a face binele. Harul, pe de altă parte, curge de la Dumnezeu, în îndurarea Sa, spre omul aflat în starea lui păcătoasă (Romani 5.8). Legea îi porunceşte omului să facă ceea ce, în starea lui neajutorată, nu poate niciodată să facă. Harul lui Dumnezeu îi acordă omului neputincios o viaţă nouă în Hristos Isus. Legea îi porunceşte omului să se ridice pentru binecuvântare; harul îi aduce omului binecuvântarea acolo unde se află el. Binecuvântările spirituale sunt, într‑adevăr, toate din har.Aşadar, puterea acestor cuvinte, „Moise, robul Meu [o imagine a legii] a murit“ trebuie ţinută înaintea ochilor inimii, dacă vrem să ne ridicăm şi să Îl urmăm pe Iosua al nostru (Isus, Domnul înviat din morţi), luând astfel în stăpânire binecuvântările noastre cereşti.H. F. Witherby

Miercuri 14 MAI

Şi David şi‑a făcut case în cetatea lui David şi a pregătit un loc pentru chivotul lui Dumnezeu şi a întins un cort pentru el. Şi David a zis: „Nimeni să nu poarte chivotul lui Dumnezeu, decât leviţii, pentru că pe ei i‑a ales Domnul să poarte chivotul lui Dumnezeu şi să‑I slujească pentru totdeauna“.    Cronici 15.1,2

Carul cel nou al lui David (3)

Avem aici dovada faptului că David studiase Scriptura. El vorbea ca şi cum făcuse o mare descoperire şi, într‑adevăr, aşa a şi fost. Cu 400 de ani în înaintea lui, ea fusese scrisă clar (Deuteronom 10.8). Cu siguranţă că Duhul lui Dumnezeu i‑a atras atenţia lui David către acest pasaj şi către altele asemănătoare, deoarece el este gata imediat să se supună Cuvântului lui Dumnezeu. Parcă îl aud spunând: «Ce nebun am fost să‑i copiez pe filisteni!».Pentru mine, aceasta este o imagine a creştinului de azi care caută să se închine lui Dumnezeu sau să lucreze pentru El după cum gândeşte el că este mai bine. El a permis ca viaţa sa religioasă să fie modelată de ceea ce a învăţat în copilărie sau de ceea ce a văzut la maturitate peste tot în jurul său, fără să se îndrepte vreodată spre Cuvântul lui Dumnezeu pentru a vedea dacă Dumnezeu a dat vreo instrucţiune clară cu privire la aceste aspecte sau nu. Şi noi toţi putem învăţa de la David. El a primit lumină cu privire la purtarea chivotului şi a acţionat ca atare. Dacă Dumnezeu îmi dă şi mie lumină, El Se aşteaptă ca eu să reacţionez în conformitate cu ea. Altfel, nu îi pot ajuta pe fraţii mei.Religia de astăzi se potriveşte lumii omului în carne, iar efortul imens al creştinătăţii de azi este să facă lucrurile lui Dumnezeu plăcute omului în carne. Nu cred că Dumnezeu ne‑a chemat la aceasta. Iar dacă El ne‑a dat lumină cerească, trebuie să avem grijă ca nu cumva noi să o întunecăm. Mai mult, acea lumină este dată pentru a‑i ajuta pe alţii. Cred că uneori suntem prea puţin conştienţi de modul cum îi putem influenţa pe alţii. Trebuie să ne amintim că niciun om nu trăieşte pentru el însuşi. Umblarea şi căile noastre au efecte care ajung până departe şi care îi pot influenţa pe mulţi.W. T. P. Wolston

Joi 15 MAI                                                          

A doua zi, el L‑a văzut pe Isus venind la el şi a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii!“ … „Am văzut Duhul coborând, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu‑L ştiam; dar Cel care m‑a trimis să botez cu apă, Acela mi‑a spus: «Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acesta este Cel care botează cu Duh Sfânt». Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu“.   Ioan 1.29,32,34

Profeţi şi profeţiile lor – Ioan Botezătorul (3)

Aceste versete sunt o parte a declaraţiei lui Ioan Botezătorul despre cum a aflat el despre măreţia Domnului Isus, despre cine este şi ce va face El. Ioan fusese umplut cu Duhul Sfânt din pântecele mamei lui şi a săltat de bucurie în pântecele ei atunci când Fecioara Maria, de puţin timp însărcinată cu Isus, sosise la casa părinţilor lui şi o salutase pe mama lui, Elisabeta.Dar Ioan era acum în vârstă de 30 de ani, un om ocupat în totalitate cu slujba la care Dumnezeu îl chemase: pregătirea căii Domnului. Acestui profet umil, Dumnezeu i‑a dat onoarea unică de a avea legătură personală cu Obiectul profeţiei sale: Isus. Evangheliştii Matei, Marcu şi Luca ne indică felul cum predica Ioan: „Pocăiţi‑vă“ şi „pregătiţi calea Domnului“. Ei descriu şi scena minunată în care Ioan Îl botează pe Isus atunci când Acesta vine la el. Aici avem descrierea lui Ioan cu privire la ceea ce aflase el în acea zi.Dumnezeu îi comunicase mai dinainte lui Samuel despre cel pe care Dumnezeu voia ca Samuel să îl ungă (1 Samuel 9.15‑17). Tot astfel, Dumnezeu îi spusese lui Ioan cine urma să vină la el. La botezul lui Isus, Dumnezeu confirmă cine este Isus. Ioan fusese martor la această mărturie. Acum el declară că Isus este cu mult mai mult decât ceea ce aşteptau iudeii. El era Mielul lui Dumnezeu care urma să ridice păcatul lumii, Cel care venise după Ioan, dar totuşi înaintea lui, Cel peste care Duhul Se va coborî şi va locui, care va boteza cu Duh Sfânt: Fiul lui Dumnezeu! E. P. Vedder, Jr.

 Vineri 16 MAI

Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine.    Isaia 26.3

Pentru ca sufletul să aibă pace şi linişte în vreme de necaz, sunt necesare patru lucruri:

Primul: ţine‑ţi gândurile îndreptate asupra Domnului, încrezându‑te în El.

Al doilea: păstrează legătura cu Dumnezeu prin rugăciune: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cereri cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus“ (Filipeni 4.6,7).

Al treilea: meditează la Cuvânt: „V‑am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necaz, dar îndrăzniţi: Eu am învins lumea“ (Ioan 16.33).

Al patrulea: pleacă‑ţi voinţa în faţa voii lui Dumnezeu şi lucrează în armonie cu El în timpul încercării. „Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii“ (Evrei 12.11). Disciplinare, aici, înseamnă mai mult decât corectare; include tot ceea ce reprezintă formarea unui copil, după cum ilustrează cuvântul din greacă. Şi să observăm că scopul măreţ al disciplinei este să ne facă tot mai mult asemenea lui Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie. Aceasta se face prin aplecarea în faţa voii lui Dumnezeu şi prin venirea la El într‑o atitudine ascultătoare, astfel încât El să ne poată arăta motivul încercărilor.Şi, în ultimul rând, dar nu şi cel mai puţin important, să nu uităm că, deşi spinii nu pot fi înlăturaţi – şi El îngăduie ca aceştia să ne înţepe în continuare pentru un scop pe care El îl cunoaşte ca fiind cel mai bun pentru noi – totuşi „Harul Său ne este de ajuns“. El va întări sufletul care I se supune Lui şi care lasă totul în mâinile Sale.E. C. Hadley

 

Sâmbătă 17 MAI

Şi greutatea aurului care venea la Solomon într‑un an era de şase sute şaizeci şi şase de talanţi de aur.            1 Împăraţi 10.14

Şi caii pe care‑i avea Solomon erau aduşi din Egipt.        1 Împăraţi 10.28

Şi împăratul Solomon a iubit multe femei străine.              1 Împăraţi 11.1

În cazul în care Israel ar fi avut un împărat, caz anticipat deja de Dumnezeu, acestui împărat îi era interzis să îşi mărească numărul soţiilor sau al bogăţiilor, precum şi să coboare în Egipt pentru a‑şi înmulţi caii (Deuteronom 17.16,17). Şi astăzi, indiferent de cât de multe binecuvântări ne‑ar putea înconjura, noi nu putem să încălcăm legea lui Dumnezeu fără să fim pândiţi de urmări. Dumnezeu i‑a dat belşug de bogăţii şi onoare lui Solomon, celui care ceruse doar înţelepciune; iar studierea legii, care fusese prescrisă împăratului .Deuteronom 17.19,20), ar fi trebuit să‑l prevină să folosească mijloacele la care a apelat în dobândirea bogăţiilor. Capitolele din 1 Împăraţi ne arată că el a făcut tocmai ceea ce îi interzicea legea. El şi‑a înmulţit argintul şi aurul, şi‑a înmulţit numărul soţiilor şi a adus un mare număr de cai din Egipt.Promisiunea lui Dumnezeu fusese împlinită. Solomon era mai bogat şi mai plin de glorie decât toţi împăraţii timpului său; însă mijloacele pe care el le‑a folosit pentru a se îmbogăţi arătau o inimă departe de Dumnezeu şi l‑au condus la ruină, potrivit cu judecata dreaptă şi sigură a cuvântului lui Dumnezeu. Solomon ar fi fost bogat şi glorios şi fără să trimită după caii Egiptului şi după aurul Ofirului, deoarece Dumnezeu îi promisese aceasta. Acţionând astfel, el s‑a îmbogăţit, dar s‑a şi îndepărtat de Dumnezeu şi de Cuvântul Său. După ce s‑a lăsat dus de dorinţele sale de bogăţie şi glorie, el şi‑a înmulţit şi numărul soţiilor, care la bătrâneţe i‑au întors inima de la Dumnezeu.Calea alunecoasă a păcatului este întotdeauna străbătută cu paşi repezi, deoarece primul păcat tinde să slăbească în suflet autoritatea şi puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care singur ne poate păzi de a face păcate şi mai mari. De asemenea, tinde să slăbească şi conştienţa prezenţei Sale, care dă Cuvântului toată puterea practică asupra noastră. J. N. Darby

 Duminică 18 MAI

Cine nu iubeşte nu L‑a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L‑a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L‑am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne‑a iubit şi L‑a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre.   1 Ioan 4.8‑10

Cât de dureros de incompletă este imaginea unei dragoste a lui Dumnezeu care ar vorbi despre viaţa sfântă, altruistă şi frumoasă a Domnului Isus printre oameni, dar care ar ignora moartea Sa la Golgota ca jertfă ispăşitoare! Dragostea apare nu în inima omului faţă de Dumnezeu, ci în inima lui Dumnezeu faţă de om: acolo este izvorul ei viu. Trimiterea Fiului Său ca să poarte povara înspăimântătoare a vinei noastre, suferind şi murind pe Calvar, este dovada unei iubiri infinit mai mari decât orice numeşte omul firesc „dragoste“.Dragostea noastră va fi aşa cum se cuvine doar atunci când vom medita la ambele ei aspecte impresionant de măreţe: întruparea Domnului Isus şi moartea Sa jertfitoare. Ispăşirea este ceea ce Îl satisface pe deplin pe Dumnezeu, îndepărtând păcatele. Astfel, dragostea inimii Sale, exprimată deja prin ispăşire, este liberă să curgă nestingherită spre copiii Săi. Dragostea a găsit o cale prin care să biruiască orice piedică din calea revărsării ei îmbelşugate. Şi puritatea şi dăruirea de sine a acestei iubiri trezesc în inimile noastre un răspuns care nu este nici el forţat, ci spontan şi autentic: „Noi Îl iubim pentru că El ne‑a iubit mai întâi“.L. M. Grant

Pe crucea din dealul iubirii, pe culmea lipsită de flori,

Se stinge Făclia iubirii privind spre albastrele zări.

* * *

Iar ochii ce‑au plâns în grădină se‑ndreaptă spre cer rugător;

Spre Cel ce durerile‑alină Se roagă al meu Salvator:

«Părinte‑al iubirii sublime, le iartă păcatul cumplit!

Al Meu duh se‑ndreaptă spre Tine: o, iartă‑i, că nu ştiu ce fac!».

Luni 19 MAI

Şi cuvântul Domnului a fost către Iona, … zicând: „Ridică‑te, du‑te la Ninive“ … Dar Iona s‑a ridicat ca să fugă la Tarsis, departe de faţa Domnului.                                                                                        Iona 1.1‑3

Cine a fost Iona? Pentru mulţi, el rămâne pur şi simplu ca «cel care a fost înghiţit de o balenă». (De fapt, Biblia vorbeşte despre un peşte mare.) Pentru cei ce recunosc Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, el reprezintă mult mai mult. De fapt, viaţa lui ne arată lecţii valoroase despre subiecte de actualitate, precum naţionalismul extrem sau supravieţuirea în Orientul Mijlociu.Mai presus de toate, Iona a fost un profet al lui Dumnezeu. Fiind chemat să predice în Ninive, el a ales mai degrabă neascultarea. Biblia menţionează că „s‑a ridicat ca să fugă … departe de faţa Domnului“. Rezultatele acestei alegeri triste sunt consemnate în primul capitol al cărţii care îi poartă numele. Ne sunt date câteva avertismente puternice: „A plătit costul călătoriei“. Acesta este preţul neascultării. Ea are întotdeauna un preţ, cu toate că noi îl ignorăm atunci când facem alegeri greşite. Scadenţa vine oricum şi începem să culegem ce am semănat.„Şi a coborât.“ Acesta este cursul neascultării. Este întotdeauna descendent, niciodată ascendent, asemenea omului care, în «Călătoria creştinului», de John Bunyan, privea mereu în jos şi strângea gunoaie cu grebla. O persoană care priveşte mereu în jos va ajunge la un moment dat să nu mai aibă nici dorinţa şi nici puterea să privească în sus. Din fericire, Iona nu a ajuns niciodată într‑un astfel de punct.„Departe de faţa Domnului.“ Acesta este locul neascultării. A fi departe de prezenţa Domnului este deşertăciune în această viaţă, şi iad pentru veşnicie. Cei care Îi aparţin cu adevărat lui Dumnezeu, asemenea lui Iona, nu vor îndura niciodată cea de‑a doua variantă, dar, cu siguranţă, vor experimenta destul din prima prin neascultare. Cu cât mai bine este să umblăm ca nişte copii ai ascultării, curăţindu‑ne sufletele prin ascultarea de adevăr! Aceasta nu doar că Îl va glorifica pe Dumnezeu, ci ne va scuti şi pe noi de multe necazuri.G. W. Steidl

 Marţi 20 MAI

Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.                                                                                                            Efeseni 2.8,9

Unde suntem noi? Înţelege credinţa noastră care este poziţia în care ne vede Tatăl nostru? Niciun om nu poate avea credinţă pentru un altul; aşa că aceasta este o întrebare care ne face să ne cercetăm cu atenţie pe noi înşine. Scriptura spune: „Ne‑a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus“ (Efeseni 2.6). Trebuie să cerem harul de a ne vedea, prin credinţă, ca făpturi noi, aşa cum de fapt ne vede Tatăl nostru în Fiul Său. El nu îi vede pe copiii Săi nici în carne, nici sub lege (Romani 8.9; 6.14), ci în Domnul Isus Hristos, la dreapta Sa.„Cum pot primi binecuvântarea?“, este întrebarea ridicată adesea de copiii lui Dumnezeu. Însuşeşte‑ţi adevărul lui Dumnezeu despre binecuvântare. Atunci când, prin har, un om crede în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la moartea Domnului Isus pentru păcătoşi, el este păzit de judecata care se va abate asupra acestei lumi şi este scăpat de mânia viitoare. El este păzit de Satan, fiind adăpostit în Hristos cel înviat dintre morţi. El este aşezat în cele cereşti în Hristos şi este îmbrăcat de Tatăl în toată frumuseţea Preaiubitului Său.Vorbim despre adevărurile propriu‑zise, nu despre a le face reale în experienţa noastră. Astfel realizăm ceea ce credem. Nu înfăptuirea este o piatră de sprijin pentru credinţă, ci credinţa este temelia înfăptuirii practice. Cunoaşterea adevărului nu reprezintă adevărul însuşi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Şi adevărul lui Dumnezeu, nu înfăptuirea lui de către noi, este încrederea şi odihna noastră. Astfel, atunci când sufletele noastre, prin lucrarea Duhului Sfânt din noi, pătrund adevărurile privitoare la binecuvântarea noastră, noi începem să ne bucurăm de binecuvântările pe care le căutăm. Căpătăm binecuvântare prin credinţă, mai degrabă decât credinţă prin binecuvântare.H. F. Witherby

 Miercuri 21 MAI

Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El … Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.   Evrei 12.5,11

Aceste versete ne învaţă despre importanţa disciplinei lui Dumnezeu asupra copiilor Săi. Cuvântul disciplinare se referă la instruirea şi educarea copilului. Disciplinarea lui Dumnezeu nu este o răzbunare mânioasă, ci dovada dragostei şi a grijii Sale părinteşti. Învăţăm din aceste versete că există trei reacţii posibile la disciplinare:

1. Unii pot să o dispreţuiască, să nu îi acorde nicio importanţă şi să creadă că tot ceea ce s‑a întâmplat a fost doar la întâmplare. Disciplina nu le‑a folosit la nimic. Este ca şi cum ai plăti o sumă mare de bani pentru un obiect şi apoi ai neglija să intri în posesia lui. Cât de trist, cât de nebunesc!

2. Pe de altă parte, altcineva ar putea deveni descurajat; în loc să vadă un avantaj în faptul că Dumnezeu Se ocupă de el, începe să se îndoiască de dragostea lui Dumnezeu şi să asculte de duşmanul sufletelor noastre. Dumnezeu nu ne lasă să trecem printr‑o disciplinare mai aspră decât putem suporta, deoarece El ne dă har – numai noi să ascultăm de glasul Său! Dacă taţii înţelepţi de pe pământ ştiu să îşi disciplineze copiii, cu cât mai mult ştie Tatăl nostru ceresc! El este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1.3).

3. Răspunsul corect la disciplinarea lui Dumnezeu nu este nici să o ignorăm, nici să fim descurajaţi, ci să fim instruiţi prin ea; aşa am putea avea folos din ea. A fi instruiţi prin ea înseamnă a ne analiza căile pentru a vedea unde am greşit şi de ce. Trebuie să ne cercetăm sufletele şi să spunem împreună cu David: „Cercetează‑mă, Dumnezeule, şi cunoaşte‑mi inima! Încearcă‑mă şi cunoaşte‑mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine o cale a întristării şi condu‑mă pe calea eternă!“ (Psalmul 139.23,24). Astfel vom experimenta faptul că disciplina lui Dumnezeu produce roada plină de pace a dreptăţii faţă de aceia care sunt încercaţi prin ea. A. M. Behnam

 Joi 22 MAI

Uitaţi‑vă la chemarea voastră, fraţilor: că nu sunt mulţi înţelepţi potrivit cărnii, nu mulţi puternici, nu mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune, … pe cele slabe … Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii şi pe cele dispreţuite, … ca nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.  1 Corinteni 1.26‑29

Atât lumea, cât şi creştinii lumeşti, oferă oportunităţi atrăgătoare pentru exercitarea dragostei creştine şi caută să‑i angajeze în proiectele lor binevoitoare pe aceia pe care ei îi văd ca fiind oameni de succes, care totodată sunt plini de bunătate, compasiune şi energie; aceste mişcări au scopul de a încuraja moralitatea, de a‑i ajuta pe cei nefericiţi, de a‑i ridica pe cei care au căzut pe căi rele, de a corecta răul social şi civic.Aceste nevoi par să ofere ocazii favorabile pentru exercitarea darurilor spirituale şi pentru cunoştinţă. Pentru mulţi creştini, astfel de ocazii sunt foarte atrăgătoare. Ei spun: «Avem şansa de a face binele şi, în felul acesta, este îndreptăţită asocierea cu astfel de mişcări». Şi argumentează: «Nu este oare bine să îi ajuţi pe oameni să fie mai buni? Oare nu înseamnă că Îl slujeşti pe Hristos atunci când ajuţi la astfel de acţiuni care au ca scop îmbunătăţirea societăţii? Nu trebuie oare să facem tot ce ne stă în putere să ajutăm, în special planurile „creştine“, ce urmăresc ridicarea morală a celor nefericiţi, depravaţi şi căzuţi?».Din punctul de vedere al lumii, astfel de eforturi sunt, fără îndoială, îndreptăţite, însă nu şi din punct de vedere creştin. Faptul că ei vor aduce beneficii lumii nu va putea fi contestat; faptul că promovează interesele Domnului, aceasta este mai mult decât îndoielnic. Lumea, şi nu Domnul, este obiectul lor. Lumea caută nu lucrurile lui Hristos, ci pe cele ale sale. Se caută gloria lumii, şi nu gloria Domnului Isus Hristos.

Vineri 23 MAI

Dar tu, suflete al meu, odihneşte‑te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ceea ce aştept.   Psalmul 62.5

Credincioşii sunt adesea dezamăgiţi de ei înşişi. Deşi ar vrea să facă o lucrare măreaţă pentru Domnul, sunt lăsaţi să facă o lucrare modestă într‑un colţ ascuns şi sunt astfel dezamăgiţi. De asemenea, pot deveni foarte dezamăgiţi de sfinţii din adunarea locală alături de care umblă. Au sperat că Dumnezeu va schimba mulţimi mari şi că va aduce mica lor adunare într‑o poziţie importantă, un adevărat centru al binecuvântării, având aprobarea publică a Domnului, însă, în loc de aceasta, ei constată slăbiciune şi eşec – şi sunt dezamăgiţi. De asemenea, putem fi dezamăgiţi de poporul lui Dumnezeu în general. Am visat poate la strângerea laolaltă a poporului risipit al lui Dumnezeu pentru a umbla în unitate şi dragoste, dar iată că vedem doar neînţelegere şi o continuă divizare – şi astfel devenim dezamăgiţi.Sau poate că poporul lui Dumnezeu nutreşte speranţe mari cu privire la câmpul de misiune. Având mii de misionari la lucru în toate colţurile lumii, ei au sperat că fortăreţele păgânismului vor fi nimicite de creştinism, însă văd că idealul acesta este prea puţin atins – şi sunt dezamăgiţi. Alţii au sperat că, după nouăsprezece secole de creştinism, lumea va fi mai bună din punct de vedere moral, însă trebuie să admită că niciodată fărădelegea nu a fost mai răspândită – şi de aceea sunt dezamăgiţi.Cu toate acestea, dacă vom părăsi gândurile noastre şi ne vom înălţa spre gândurile lui Dumnezeu, atunci nu vom fi dezamăgiţi. Adesea aşteptările noastre sunt limitate şi perspectiva noastră este prea restrânsă. Ne gândim la prezent şi privim doar la lucrurile văzute. Aşadar, haideţi să privim dincolo de lunga noapte întunecată şi să întâmpinăm ziua care vine! Să privim la ce sfârşit măreţ lucrează Dumnezeu, pentru ca, în prăbuşirea şi ruina acestei lumi, El să păstreze în siguranţă o Mireasă potrivită pentru dragostea lui Hristos.C. H. Mackintosh

Sâmbătă 24 MAI

În fiecare zi când eram cu voi în templu, n‑aţi întins mâinile împotriva Mea; dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.Luca 22.53

Scena solemnă din Grădina Ghetsimani urmăreşte într‑un mod mişcător chinul cumplit al Domnului Isus şi trădarea Sa în mâinile celor nelegiuiţi. Dar, în acest context, vedem şi o acuzare, venită de pe buzele Domnului, faţă de starea spirituală a lumii. Atunci când marii‑preoţi, oficialii templului şi bătrânii vin să Îl aresteze, Domnul Isus le aminteşte că fusese cu ei „în fiecare zi“, învăţându‑i în templu. Acum ei vin cu săbii şi cu ciomege pentru a‑L aresta în timpul nopţii. Apoi El face o afirmaţie deosebită, o acuzaţie răsunătoare adresată lumii şi o descoperire legată de forţele întunericului care o controlează: „Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului“.Este „ceasul“ în care omul acţionează după bunul plac, în directă opoziţie cu voia revelată a lui Dumnezeu. Dar ceea ce este şi mai grav este faptul că Domnul arată că stăpânitorii acestei lumi sunt sub puterea lui Satan – „puterea întunericului“. Aici cuvântul putere poate însemna autoritate, în sensul de autoritate guvernamentală (acelaşi cuvânt este tradus prin jurisdicţie în Luca 23.7). Într‑adevăr, o posibilă parafrazare a acestui verset este că a sosit ceasul „când domneşte întunericul“. Satan a putut să‑i manevreze împotriva Domnului Isus pe conducătorii politici şi religioşi ai lumii (deşi aceasta a fost în scopul suveran al lui Dumnezeu – vedeţi Ioan 19.11 şi Fapte 2.23). Acest fapt spune foarte multe despre starea întunecată a inimii omului aflată sub puterea „dumnezeului acestei lumi“ (2 Corinteni 4.4).Într‑un binecuvântat contrast cu acestea citim cuvintele profetice, inspirate de Duhul Sfânt, ale împăratului David: „În ziua puterii Tale, poporul Tău va fi un dar de bunăvoie“ (Psalmul 110.3). Va veni ziua puterii Sale; o zi ce va fi caracterizată de principiul neprihănirii şi de legarea tuturor puterilor răutăţii. Astăzi însă este încă timpul când „domneşte întunericul“.B. Reynolds

 Duminică 25 MAI

Cine Îl are pe Fiul are viaţa.   1 Ioan 5.12

Isus deci le‑a vorbit din nou, spunând: „Eu sunt lumina lumii … Deci, dacă Fiul vă va elibera, veţi fi cu adevărat liberi“.  Ioan 8.12,36

Există trei lucruri dăruite fiecărui suflet care, prin har, crede în Isus. Acestea sunt: Viaţă, Lumină şi Libertate. În comparaţie cu ele, toate bogăţiile pământeşti nu sunt altceva decât praf. În locul Vieţii, al Luminii şi al Libertăţii, ele zac în umbra morţii, în întuneric şi în robie.Domnul nostru spune: „Eu dau viaţă veşnică oilor Mele“ (Ioan 10). Cineva poate că va spune: «Ştiu aceasta, dar îmi este greu să ştiu dacă sunt sau nu o oaie a lui Hristos». Cel care vorbeşte aşa îşi pune sentimentele înaintea lui Hristos şi a cuvântului Său. Trebuie să mă sprijin pe ceva din afara mea, anume pe revelaţia lui Dumnezeu. Adevărul etern al lui Dumnezeu Însuşi este adevărata temelie a păcii, o temelie pe care toată puterea oamenilor şi a demonilor nu o poate tulbura. Oricine aude cuvântul Său şi crede în Acela pe care L‑a trimis El este fericitul posesor al vieţii veşnice.Un credincios ar trebui să cunoască ceea ce are. După cum primim viaţă, tot aşa primim şi lumină în Hristos. Dumnezeu nu ne dă viaţă pentru ca apoi să ne lase în întuneric. Sfera cuvenită vieţii pe care o posedăm este lumina în care avem privilegiul să umblăm. Întunericul a dispărut; lumina slabă a făcut loc luminii depline a vieţii ce se revarsă în sufletele noastre şi pe cărarea noastră, permiţându‑ne să ne judecăm pe noi înşine şi ceea ce este în jurul nostru potrivit cu lumina adevărată.În mod inevitabil, pe măsură ce primim viaţă şi lumină, primim şi libertate în Hristos. El înviorează, luminează, eliberează! El nu ne dă viaţă pentru ca apoi să ne lase în robie. El ne eliberează de vină şi de condamnare, de groaza judecăţii care va veni, de teama morţii, de puterea prezentă a păcatului, precum şi de consecinţele ei viitoare. Fie ca toţi să ne însuşim aceste lucruri cu credinţă de copil şi să ne unim în laudă fierbinte la adresa Dătătorului acestor trei daruri scumpe! H. Smith

 Luni 26 MAI

Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Păzindu‑se după Cuvântul Tău. Psalmul 119.9

Expresia „după Cuvântul Tău“ apare de şase ori în acest psalm minunat. Cuvântul lui Dumnezeu este tema evidentă a Psalmului 119, psalm ce descrie şi laudă resursele minunate pe care le avem în el. Dumnezeu Însuşi este marele Orator, după cum este şi marele Scriitor: haideţi să luăm aminte la tot ceea ce spune şi scrie El! Psalmistul continuă cu o afirmaţie şi cu o rugăciune: „Sufletul mi se lipeşte de ţărână; fă‑mă să trăiesc după Cuvântul Tău“ (versetul 25). În declaraţia sa, el îşi recunoaşte slăbiciunea şi nimicnicia totală, însă rugăciunea sa Îl introduce pe Dumnezeu, Cel care poate schimba situaţia cu totul. Aceasta implică încrederea sa în puterea extraordinară a Cuvântului lui Dumnezeu, manifestată nu doar în creaţia Sa, ci şi în grija Sa faţă de creaturile slabe. Câtă nevoie avem de această înviorare divină! „Sufletul meu se topeşte în lacrimi, din cauza întristării: întăreşte‑mă, după Cuvântul Tău!“ (versetul 28). Când totul în jur se năruie şi când vedem doar slăbiciune totală în noi înşine, putem să privim spre Dumnezeu şi să avem curaj în El, Cel care ne întăreşte potrivit cu resursele bogate ale Cuvântului Său.„Tu i‑ai făcut bine slujitorului Tău, Doamne, după Cuvântul Tău“ (versetul 65). Dumnezeu nu are preferaţi; nu este în El niciun duh de părtinire. El Se ocupă cu noi după Cuvântul Său şi psalmistul înţelege aceasta, cu evidentă mulţumire. „Sunt foarte întristat, Doamne, fă‑mă să trăiesc după Cuvântul Tău“ (versetul 107). „Să ajungă strigătul meu înaintea Ta, Doamne! Dă‑mi pricepere, după Cuvântul Tău“ (versetul 169).Da, ne putem încrede în El şi în Cuvântul Său! „După Cuvântul Tău“ – în ebraică, aici este un singur cuvânt şi el mai apare de opt ori în Biblia ebraică, legat de diferite persoane şi împrejurări. Incluzând şi cele şase versete în care apare în Psalmul 119, „după Cuvântul Tău“ se găseşte de paisprezece (2×7) ori în total: un alt detaliu minunat al perfecţiunii Cuvântului lui Dumnezeu.A. E. Bouter

Marţi 27 MAI

Iar Iona coborâse în partea de jos a corăbiei şi se culcase şi dormea adânc.   Iona 1.5

Este groaznic să fii în locul greşit, la momentul greşit, făcând un lucru greşit. Iona se găsea în această situaţie nefericită, îmbarcat pe o corabie care mergea la Tarsis, în neascultare de voia lui Dumnezeu. Pentru o vreme însă, lucrurile păreau să meargă lin, astfel că Iona a şi adormit; somnul său nu a durat însă prea mult. Dumnezeu a trimis o furtună îngrozitoare şi marinarii au devenit la fel de aspri ca şi marea care‑i înfăşura. Au început să‑şi pună întrebări cu privire la Iona – întrebări care sunt încă îndreptate către aceia dintre noi care susţin că sunt slujitori ai lui Dumnezeu: De ce dormi când ar trebui să te rogi? Bietul Iona! Nu avea cu siguranţă niciun răspuns şi nicio scuză. Oare noi avem? Dacă noi credem cu adevărat ceea ce spunem despre Dumnezeu şi despre Biblie, ne vom ridica în grabă şi vom începe să ne „rugăm în orice timp, cu rugăciuni şi cereri prin Duhul“.Următoarea întrebare a fost: „Din cauza cui a venit asupra noastră nenorocirea aceasta?“. (În acele timpuri, oamenii încă mai credeau că efectele aveau cauze.).Imediat au urmat alte întrebări: „Ce ai făcut? Care este poporul tău? Cui îi aparţii? Care este ţara ta?“.Atunci Iona şi‑a dat pe faţă întreaga istorie, mărturisindu‑şi vina şi îndemnându‑i să‑l arunce peste bord, ca o soluţie la problema lor. Marinarii au încercat din greu să evite aceasta, vâslind către mal, dar în zadar – Domnul nu i‑a lăsat.După ce marinarii l‑au aruncat în mare, furtuna s‑a potolit. Atunci „oamenii aceia s‑au temut de Domnul cu temere mare şi au adus o jertfă Domnului şi au făcut promisiuni“. Dumnezeu poate schimba chiar neascultarea slujitorilor Săi într‑o ocazie de a‑Şi manifesta gloria, astfel încât oamenii să se teamă de El! Cu toate că El Îşi găseşte plăcerea în ascultarea noastră, El nu este împiedicat de neascultarea noastră. Cu siguranţă, căile Sale sunt perfecte! G. W. Steidl

Miercuri 28 MAI

Suiţi chivotul Domnului Dumnezeului lui Israel la locul pe care i l‑am pregătit. Pentru că, deoarece nu aţi făcut aceasta de la început, de aceea a făcut Domnul Dumnezeul nostru o spărtură între noi, pentru că nu L‑am căutat după rânduială.    1 Cronici 15.12,13

Carul cel nou al lui David (4)

Avem în aceste versete un solid principiu de temelie, profund pentru sufletele noastre. Dumnezeu are o „rânduială stabilită“ în tot ceea ce este aici jos privitor la Biserica Sa, astfel că, dacă ieşim din această ordine divină, cu siguranţă totul devine o catastrofă. În Noul Testament găsim această „rânduială stabilită“, după cum o numeşte aici David, anume instrucţiuni precise pentru Adunarea lui Dumnezeu. Atunci când a zis: „Pentru că, unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (Matei 18.20), Domnul nostru comunica unde avea să fie centrul strângerii Adunării. Duhul Său strânge, Numele Său, şi doar Numele Său, este punctul central al unităţii, iar prezenţa Sa este promisă tuturor celor ce vor fi strânşi astfel, chiar dacă ar putea să fie doar doi sau trei. Majoritatea s‑au îndepărtat de la „rânduiala stabilită“ în felul acesta şi se strâng în jurul unor aspecte specifice de învăţătură sau în jurul unor organizaţii eclesiastice ca formă şi ca mod de închinare. Toţi aceştia ar trebui să se întrebe: este aceasta cu adevărat „rânduiala stabilită“ a Cuvântului lui Dumnezeu? Nicăieri în Noul Testament nu vom găsi tiparul după care se manifestă multe biserici. Ideea unei adunări peste care este aşezat un singur slujitor – indiferent ce dar ar putea să aibă – este în totalitate străină de Cuvântul lui Dumnezeu. Când Adunarea a luat fiinţă, Hristos, Capul Trupului, a dat daruri potrivite pentru a‑i împlini nevoile. Dar niciunul, în nicio împrejurare arătată în Scriptură, nu a fost uns ca „slujitorul unei biserici“.Carul cel nou al lui David, propus de filisteni, îşi are echivalentul în creştinătatea de azi. Cine ar putea nega acest fapt? Dacă tot ceea ce vedem în jur se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci lucrul acesta ar fi uşor de arătat, însă nu se găseşte! W. T. P. Wolston

Joi 29 MAI

Au venit la Ioan şi i‑au spus: „Rabi, Cel care era cu tine dincolo de Iordan, despre care ai mărturisit tu, iată, Acesta botează şi toţi vin la El“. Ioan a răspuns: … cine are mireasă este mire; iar prietenul mirelui, care stă şi‑l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui. Deci această bucurie a mea este împlinită. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.  Ioan 3.26,27,29,30

Profeţi şi profeţiile lor – Ioan Botezătorul (4)

Ioan Botezătorul, stând încă o dată alături de doi dintre ucenicii săi, a dat mărturie despre Isus în Ioan 1.35‑37. Văzându‑L pe Isus umblând, el a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“. Auzind vorbele lui, cei doi ucenici L‑au urmat pe Isus, au aflat unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea. Nu‑i găsim nicăieri întorcându‑se la Ioan Botezătorul, însă acest slujitor umil al lui Dumnezeu nu a arătat dezamăgire sau resentiment din această cauză.Acest episod a fost cu siguranţă începutul multor altora asemănătoare. În timp ce Ioan îşi continua în linişte lucrarea, curând a devenit clar că Isus Îşi atrăgea mai mulţi ucenici decât el. Unii au adus acest fapt în atenţia lui Ioan. Încercau ei oare să îl incite la gelozie? Dacă era aşa, nu au avut succes. Ioan le‑a spus clar că omul nu primeşte nimic altceva în afară de ceea ce îi este dat din cer. El nu era Hristosul, însă îi fusese încredinţată misiunea de mare cinste de a fi înainte‑mergătorul lui Hristos.La nunţile din acea vreme, Mirele era persoana cea mai onorată, era punctul central. Tot la fel va fi şi la Nunta Mielului în ziua care va veni. Văzându‑L pe Hristos onorat, Ioan, ca prieten al Mirelui, departe de a se simţi jignit, se bucură.Ce exemplu! Când Hristos este mărit, noi ne putem bucura! Dacă slujirea noastră poate contribui la gloria Sa, nu trebuie să ne preocupăm cu recunoaşterea meritelor noastre pe pământ. El este drept. Răsplata noastră va fi sigură! E. P. Vedder, Jr.

 Vineri 30 MAI

Şi Eu le‑am dat gloria pe care Mi‑ai dat‑o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M‑ai trimis şi că i‑ai iubit, cum M‑ai iubit pe Mine.   Ioan 17.22,23

Despre nimeni altcineva în afară de Biserică nu s‑ar putea spune: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi eu în voi“ (Ioan 14.20).

Ceea ce face diferenţa între Biserică şi Israel şi între Biserică şi întreaga populaţie din timpul împărăţiei pământeşti de o mie de ani este faptul că Biserica este binecuvântată în Domnul Isus Hristos şi cu El; Israel şi naţiunile din timpul mileniului vor fi binecuvântate prin El şi vor fi sub domnia Lui.Sunt multe aspecte în care cei care compun Biserica nu se deosebesc de sfinţii altor dispensaţii, indiferent dacă sunt în trecut sau în viitor. Adevăraţii credincioşi, de la ziua Rusaliilor şi până la coborârea Domnului Isus în văzduh la Răpire, formează „Biserica“; şi aceştia, împreună cu sfinţii Vechiului Testament şi cu cei din timpul mileniului, sunt aleşi de Dumnezeu Tatăl, răscumpăraţi prin sângele Mântuitorului, aduşi la viaţă prin Duhul Sfânt şi păstraţi printr‑un mare har. În aceste lucruri, Biserica nu se deosebeşte de ceilalţi sfinţi.Ceea ce distinge Biserica de restul credincioşilor este unitatea ei cu Domnul Isus Hristos. Biserica este trupul lui Hristos şi mireasa Lui. Ea ia parte la înălţarea Sa ca şi cap peste toate lucrurile în cer şi pe pământ. După cum trupul ia parte alături de cap la toate funcţiile prin care sunt realizate în întregime procesele vitale, tot astfel şi Biserica ia parte încă de acum alături de Domnul Isus la viaţa Sa de înviere şi primeşte din partea Lui ungerea cu Duhul Sfânt. Şi, după cum mireasa ia parte la tot ceea ce posedă soţul ei, tot aşa şi Biserica, Mireasa, soţia Mielului, ia parte la moştenirea pe care El o are asupra tuturor lucrurilor. Unitatea ei cu El este cea mai măreaţă distincţie a Bisericii.W. Trotter

Sâmbătă 31 MAI

Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Eclesiastul 1.14

Pentru ca fericirea să fie adevărată şi durabilă, ea trebuie să fie construită pe o temelie solidă. Alergând după ea, omul poate simţi uneori o încântare, însă care se dovedeşte a fi una iluzorie şi trecătoare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru lectura unui roman, pentru preocuparea cu activităţile sportive, cu petrecerile sau cu altele asemănătoare. De asemenea, poate fi o anume încântare în aventuri sau în a face ceea ce lumea numeşte un succes în viaţă, însă fiecare ticăit al ceasului te aduce tot mai aproape de momentul în care vei lăsa totul în urmă. Şi unde vei căuta atunci sprijin? Sau ce vei aştepta? Aceste lucruri au fost doar o evadare de o clipă din faţa realităţilor aspre ale vieţii şi ale siguranţei morţii care trebuie să vină. Astfel de lucruri nu aduc o satisfacţie adevărată şi durabilă.A încerca să căutăm adevărata fericire în astfel de lucruri înseamnă a repeta experienţa lui Solomon. Solomon a avut sănătate, bogăţii, faimă şi tot ceea ce lumea aceasta ar putea da şi, fără îndoială, el s‑a decis să probeze ce plăceri pot fi obţinute sub soare. Nu a cruţat niciun efort. A încercat tot ceea ce ar putea oferi această lume. Şi apoi a rezumat beneficiile a tot ceea ce i‑a oferit fericirea.Pentru ca bucuria să fie adevărată şi durabilă, ea trebuie aşezată pe o temelie sigură, ce nu poate fi clătinată de furtunile vieţii. Unii şi‑ar dori ca întotdeauna călătoria vieţii să fie pe ape liniştite, însă nu este aşa. Valurile sunt deseori puternice şi înaintarea este grea. De fapt, Dumnezeu a rânduit să fie aşa, pentru ca omul să se poată întoarce spre El ca singurul izvor al bucuriei adevărate. Bucuria adevărată şi trainică poate fi găsită doar în Dumnezeu Însuşi, descoperit în Hristos. Nu o poţi avea altfel. A o căuta în altă parte este doar o „goană după vânt“.E. C. Hadley