WordPress.com · Web viewDomnul nostru Se va arăta în curând şi vom intra în acea zi...

DOMNUL ESTE APROAPE - GBV

Duminică 1 Noiembrie

Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit‑o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare. Evrei 2.9

Suferinţele lui Hristos (1)

În Evrei 1 şi 2 ne sunt prezentate multe dintre gloriile Domnului Isus. Încapitolul 1, Îl vedem ca Fiu al lui Dumnezeu. În capitolul 2, Îl vedem ca Fiu al Omului. De ce a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să devină Om? Mai multe motive ne sunt oferite în capitolul 2, însă de trei ori este menţionat faptul că aceasta s‑a întâmplat pentru ca El să sufere. Uimitor gând!

În versetul 9 ni se spune că Cel care este infinit mai înalt decât îngerii, fiind Dumnezeu Fiul, Creatorul, Susţinătorul şi Moştenitorul tuturor lucrurilor, a fost făcut mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit‑o. Aici ne sunt prezentate cu claritate suferinţele Sale ispăşitoare. Printr‑un singur om, Adam, păcatul a intrat în lume şi moartea a intrat prin păcat (Romani 5.12). Primul om a introdus păcatul şi moartea în această lume. În planurile lui Dumnezeu exista un alt Om (care, de asemenea, este Dumnezeu), care putea să rezolve problema păcatului şi a morţii, spre slava lui Dumnezeu. Nimeni din rasa lui Adam nu putea face acest lucru, căci toţi au păcătuit şi n‑au ajuns la gloria lui Dumnezeu, moartea fiind partea tuturor, ca plată a păcatului lor (Romani 3.23; 6.23).

Era nevoie de un om sfânt, fără păcat, însă n‑a putut fi găsit niciunul. Prin urmare, Însuşi binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu a devenit Om, al Doilea Om – căci toţi ceilalţi nu erau decât duplicate ale primului om căzut. De asemenea, El este Ultimul Adam, căci nu va mai fi nevoie niciodată de un altul. În versetele 5‑8 ale capitolului 2 ni se spune că toate lucrurile vor fi supuse Lui, ca Om. El va domni în lumea viitoare. Mai întâi însă a fost necesar ca El să îndure suferinţele morţii şi să guste moartea pentru orice lucru. Ce minunat este că putem privi înapoi la lucrarea care a fost împlinită şi putem privi în sus, prin credinţă, şi‑L putem vedea încununat cu glorie şi cu onoare! K. Quartell

Luni 2 Noiembrie

Domnul le‑a ridicat judecători şi ei i‑au salvat din mâna cotropitorilor lor … Şi când le ridica Domnul judecători, atunci Domnul era cu judecătorul şi‑i salva din mâna vrăjmaşilor lor în toate zilele judecătorului; pentru că Domnul avea milă de suspinele lor, din cauza celor care îi asupreau şi a celor care îi subjugau. Şi era aşa: când murea judecătorul, ei se întorceau şi se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, umblând după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se plece înaintea lor: nu părăseau faptele lor, nici calea lor cea încăpăţânată. Judecători 2.16,18,19

Judecătorii lui Israel (2)

Istoria tristă a lui Israel continuă. Ni se spune aici cum Dumnezeu, în mod repetat, Îşi salva poporul. Totuşi, eliberarea dura doar atât timp cât trăia judecătorul prin care Dumnezeu o oferea poporului Său, fiindcă, după moartea judecătorului respectiv, Israel se întorcea din nou la idolii popoarelor vecine lui.

Peste tot în această carte vedem cum Dumnezeu era cuprins de milă faţă de poporul Său. El îl iubea şi nu‑i putea trece cu vederea păcatul, însă urechile Lui era îndreptate către gemetele lui. Starea israeliţilor devenea din ce în ce mai rea. Din punct de vedere exterior şi fizic, eliberatorii lor deveneau din ce în ce mai puternici pe măsură ce străbatem această carte. Totuşi, puterea lor morală şi spirituală se micşora. Vedem cum oameni pe care noi poate am fi ezitat să‑i numim credincioşi sunt enumeraţi de Dumnezeu ca eroi ai credinţei în Evrei 11 – evaluarea Lui este cea care contează, nu a noastră!

Scriptura ne arată în mod repetat valoarea unei conduceri bune. Îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru conducătorii buni care, aşa cum ne spuneEvrei 13, ne‑au vestit Cuvântul lui Dumnezeu şi au vegheat asupra sufletelor noastre ca unii care aveau să dea socoteală pentru ele. Să ne supunem lor şi să‑i ascultăm! Un conducător bun nu va fi un dictator, ci va fi ca apostolul Pavel, care a spus: „Fiţi imitatori ai mei, după cum şi eu sunt al lui Hristos“ (1 Corinteni 11.1). A‑L urma pe Hristos este un lucru de o importanţă supremă! Fiecare pas al Lui I‑a adus glorie lui Dumnezeu, iar Dumnezeu L‑a făcut „Conducător şi Căpetenie a popoarelor“ (Isaia 55.4).

E. P. Vedder, Jr.

Marţi 3 Noiembrie

Şi S‑a suit la munte şi a chemat la Sine pe cine a vrut El. Şi au venit la El; şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi ca să‑i trimită să predice. Marcu 3.13,14

Întrucât Domnul a pus în inimile noastre o dragoste care răspunde celei a Lui, există în noi dorinţa de a‑L sluji. Este un lucru important să vedem felul în care Domnul ne pregăteşte pentru a‑I sluji Lui.

În Marcu 3, Domnul Îi cheamă pe ucenicii Săi, însă vedem că nu‑i trimite în lucrare decât în capitolul 6. Perioada de timp dintre aceste două capitole au petrecut‑o împreună cu El. Este foarte important să vedem că El i‑a chemat la Sine pentru a fi cu El şi pentru ca, după aceea, să‑i trimită să predice. Primul lucru era ca ei să fie cu El. Suntem cu toţii de acord, cred, că totul depinde de faptul că suntem cu El. Cum am putea altfel să‑I slujim într‑un fel plăcut Lui?

Vedem aici chemarea Lui suverană. Nu noi L‑am căutat, ci El ne‑a căutat pe noi. Nu noi L‑am chemat mai întâi, ci El ne‑a chemat pe noi. Nu noi L‑am ales, ci El ne‑a ales pe noi, aşa cum le spune ucenicilor în Ioan 15: „Nu voi M‑aţi ales pe Mine, ci Eu v‑am ales pe voi şi v‑am rânduit ca voi să mergeţi şi să aduceţi rod, şi rodul vostru să rămână“ (versetul 16). Binecuvântat să fie Numele Lui! El are dreptul de a ne alege şi de a ne chema. Nu este El Domnul tuturor? Da, este! Fie ca dorinţa sinceră a inimilor noastre să fie aceea de a recunoaşte acest lucru! El Şi‑a câştigat acest drept de a ne chema prin acea dragoste care şi‑a găsit exprimarea deplină în suferinţa de la cruce – acea dragoste care a îndurat totul pentru noi, care a suferit pe cruce ca noi să fim în întregime la dispoziţia Lui. Pe toţi cei care am crezut, El ne‑a chemat să lucrăm pentru El. Să ne aducem însă aminte că primul lucru este acela de a fi cu El! J. T. Mawson

Miercuri 4 Noiembrie

Enoh a umblat cu Dumnezeu. Geneza 5.24

Enoh nu numai că a umblat, ci el a umblat cu Dumnezeu. Aici trebuie să facem următoarea remarcă: a umbla cu Dumnezeu este cu totul altceva decât ca Dumnezeu să umble cu noi. Primul lucru este rod al credinţei şi al credincioşiei; al doilea este rodul răscumpărării. De îndată ce Israel a fost răscumpărat din Egipt, Domnul a început să umble cu ei, asociindu‑Se cu un popor care găsise har în ochii Săi şi pe care îl făcuse potrivit pentru prezenţa Sa (Exod 33.16).

De îndată ce lucrarea de răscumpărare a fost împlinită pe cruce şi a fost pecetluită prin înviere, Domnul S‑a apropiat pentru a umbla împreună cu cei doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus (Luca 24.15). Este izbitor faptul că El S‑a asociat cu ei fiindcă îi făcuse potriviţi pentru a fi însoţitori ai Lui. Cei doi ucenici nu aveau o mare credinţă sau inteligenţă spirituală, însă Isus putea umbla cu ei, chiar şi atunci când ei erau departe de a fi capabili să umble împreună cu El. Siguranţa noastră îşi are izvorul în ceea ce Dumnezeu este pentru noi şi în ceea ce ne‑a făcut El să fim pentru El Însuşi, deşi savurarea de către noi a acestei siguranţe depinde de măsura credincioşiei noastre.

A umbla cu Dumnezeu este un cu totul alt lucru. A umbla împreună cu cineva necesită să fii împreună cu acel cineva. Enoh, deşi era pe pământ, umbla în compania lui Dumnezeu. El trăia o viaţă cerească, deasupra principiilor care guvernau comportamentul celorlalţi oameni; umblarea lui era caracterizată de principii care decurgeau din comuniunea cu Dumnezeu în cer. Comuniunea este inseparabilă de umblarea cu Dumnezeu (vedeţi Amos 3.3). Atunci când umblăm cu Dumnezeu există unitate de gânduri şi de scopuri între noi şi El. Rezultatul imediat al unei umblări cu Dumnezeu este de a reproduce aici, pe pământ, caracterul divin. Un singur Om a făcut acest lucru în mod desăvârşit, iar umblarea Lui trebuie să fie întotdeauna modelul absolut pentru noi. Pentru a umbla cu Dumnezeu, inima mea trebuie să aibă un Obiect, pe Dumnezeu Însuşi, aşa cum S‑a revelat El în Hristos, şi să fiu astfel preocupat cu Hristos, aşa cum este El acum în cer.

H. L. Rossier

Joi 5 Noiembrie

Şi Isus, plecând de acolo, a venit lângă Marea Galileii; şi S‑a suit pe munte şi a stat jos acolo. Şi mari mulţimi au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii, şi i‑au aruncat la picioarele Lui şi El i‑a vindecat … Şi, luând cele şapte pâini şi peştii, a mulţumit, le‑a frânt şi le‑a dat ucenicilor Săi, şi ucenicii, mulţimii. Şi toţi au mâncat şi s‑au săturat; şi au ridicat prisosul de firimituri, şapte coşuri pline. Matei 15.29,30,36,37

În acest capitol Îl vedem pe Domnul Isus pe munte, făcând vindecări. În Scriptură, nevoile de ordin fizic ilustrează adesea nevoile spirituale, aşa cum se întâmplă şi în acest pasaj. Domnul, şezând pe munte, oferă o imagine a controlului asupra lucrurilor şi a puterii pe care o are – în cazul acesta, manifestate prin vindecarea celor cu nevoi acute. Mai devreme în Evanghelie, Domnul făcuse astfel de vindecări ca semne, pentru a demonstra că El era Mesia. În ciuda acestora, conducătorii poporului L‑au lepădat (Matei 12), după care El i‑a părăsit şi a început o nouă lucrare, ca Împărat respins (Matei 13).

Deşi fusese lepădat, versetele de mai sus arată că Hristos era gata să‑i ajute pe cei care veneau la El, mânaţi de nevoile lor. „Mulţimile se minunau văzând pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând; şi‑L glorificau pe Dumnezeul lui Israel“ (Matei 15.31). Ce minunat să vedem un astfel de răspuns din partea mulţimilor! La fel şi astăzi, lucrând din cer, Domnul doreşte să‑i ajute pe cei care vin la El. Are puterea să vindece problemele fizice, însă, în lucrarea Sa prezentă, El pune accentul pe împlinirea nevoilor spirituale, pentru a‑i face pe oameni să umble înaintea lui Dumnezeu, să înţeleagă şi să împlinească voia Lui.

El S‑a îngrijit şi de cei înfometaţi. Cele şapte pâini arată resursele perfecte şi complete pe care El le oferă, în ce priveşte hrana spirituală, la fel cum peştii arată harul suveran al lui Dumnezeu. El este suficient şi doar El poate împlini orice nevoie. A. E. Bouter

Vineri 6 Noiembrie

De aceea şi noi, având un nor aşa de mare de martori, … să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu. Evrei 12.1,2

Credincioşii evrei sufereau persecuţia pentru adevăr, iar calea lor era una plină de încercări şi de dificultăţi. Ei sunt îndemnaţi să‑şi ia privirile de la orice alt lucru şi să şi le îndrepte în mod exclusiv către Isus, către Cel care a sfârşit întreaga alergare a credinţei, pentru ca astfel să fie întăriţi şi încurajaţi.

Tot ceea ce este scris în Scriptură este pentru învăţătura noastră! Ni se spune să ne aşteptăm la încercări, la suferinţe, la dificultăţi şi la batjocuri, fiindcă „toţi cei care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi“ (2 Timotei 3.12). În plus, vom experimenta „disciplinarea“ (Evrei 12.5,6). Ce trebuie să facem când astfel de lucruri se întâmplă? Trebuie să procedăm ca Pavel, adică să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, tăgăduindu‑ne pe noi înşine, urmându‑L pe Isus şi dispreţuind ruşinea (Marcu 8.34; Evrei 12.2).

Problema păcatelor noastre a fost rezolvată de Domnul, atunci când El Însuşi le‑a curăţit pe toate la cruce, pentru veşnicie. La fel, chestiunea împrejurărilor noastre este rezolvată şi ea. Cum? Fiindcă ştim că ele lucrează împreună pentru binele nostru, într‑un fel pe care poate nu‑l înţelegem, dar pe care îl vom înţelege mai târziu. Dacă ochii noştri sunt aţintiţi asupra Domnului şi Mântuitorului nostru, vom aştepta cu nerăbdare venirea Lui. Privindu‑L, prin credinţă, la dreapta lui Dumnezeu, ne dăm seama că El este la controlul tuturor lucrurilor şi că Duhul Sfânt împlineşte scopurile Lui aici, pe pământ. I. Fleming

Sâmbătă 7 Noiembrie

Trimite lumina Ta şi adevărul Tău; ele mă vor conduce, mă vor aduce la muntele sfinţeniei Tale şi la locuinţele Tale! Şi voi veni la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeu, bucuria veseliei mele, şi Te voi lăuda cu harfa, Dumnezeule, Dumnezeul meu! Psalmul 43.3,4

Dumnezeu este, şi trebuie să fie, Originea oricărui bine. Dacă este să fim călăuziţi aşa cum trebuie, acest lucru nu poate avea loc decât dacă Dumnezeu ne trimite lumina şi adevărul Său, pentru a ne conduce în felul Său înţelept. Adevărul nu mă pune în poziţia de a decide pentru mine însumi care este cea mai bună cale de urmat. Dacă primesc adevărul lui Dumnezeu, el mă va conduce negreşit la muntele sfinţeniei şi la locuinţele lui Dumnezeu. Muntele Său se înalţă mult deasupra tuturor lucrurilor, după cum ni se spune în Efeseni 3: „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne‑a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Hristos“.

Mai mult decât atât, credinciosul este adus, prin intermediul adevărului lui Dumnezeu, la locuinţa sfântă a lui Dumnezeu – la locul unde Dumnezeu locuieşte, în Persoana preaiubitului Său Fiu. Unde este această locuinţă astăzi? Este în casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului viu, stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3.15). Aceasta nu este o casă materială, ci una spirituală, în care putem aduce jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos (1 Petru 2.5).

Inimile noastre răspund, la altarul lui Dumnezeu (altarul vorbind despre Hristos Însuşi), cu bucurie şi cu laudă – laudă la adresa Celui pe care Îl cunoaştem ca „Dumnezeu, Dumnezeul meu“. Cine este acest Dumnezeu? Este Dumnezeul revelat în Fiul Său binecuvântat, în Domnul Isus, care este vrednic de laudă şi de închinare necontenită.

„Lăudaţi pe Domnul, pentru că este bine! Cântaţi psalmi Dumnezeului nostru, pentru că este plăcut: se cuvine laudă … Răspundeţi Domnului cu mulţumire, cântaţi psalmi cu harfa Dumnezeului nostru“ (Psalmul 147.1,7). „Binecuvântarea şi gloria şi înţelepciunea şi mulţumirea şi onoarea şi puterea şi tăria fie a Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin“ (Apocalipsa 7.12)

L. M. Grant


I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, aducând pe mulţi fii la glorie, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor. Evrei 2.10


În meditaţia precedentă am văzut că Cel care este Fiul lui Dumnezeu (Evrei 1) a devenit Om (Evrei 2). În capitolul 2 ne sunt oferite numeroase motive pentru care El a devenit Om, însă de trei ori ni se spune că unul dintre motive a fost ca El să poată suferi.

Am privit, în versetul 9, la suferinţele Lui ispăşitoare. În versetul 10 ne este adusă înainte o categorie diferită de suferinţe. Domnul Isus este numit aici Căpetenia mântuirii noastre. Aceasta pare să fie o aluzie la Moise, care i‑a scos pe fiii lui Israel din Egipt, şi la Iosua, care i‑a condus în ţara promisă. Astăzi, noi avem o Căpetenie care este mai mare decât Moise (Evrei 3) şi decât Iosua (Evrei 4). Domnul Isus, marele nostru Conducător, aduce pe mulţi fii la glorie. Până va veni ziua când vom ajunge în glorie, El ne conduce prin pustie. Este această călătorie una uşoară? A fost ea uşoară pentru fiii lui Israel? Nu! Au existat multe dificultăţi pentru ei şi ele există şi pentru noi astăzi.

Ce minunat că avem un Conducător care este pe deplin familiarizat cu toate dificultăţile de pe cale! El a fost făcut desăvârşit prin suferinţe. Cuvântul „desăvârşit“ are aici sensul de a fi calificat pentru o anumită slujbă sau poziţie. Domnul Isus Însuşi a suferit aici, jos, pentru a fi un Conducător potrivit pentru noi, în călătoria noastră prin această lume. Să fim plini de curaj! Oricare ar fi suferinţele pe care le‑am îndura, avem un Conducător care poate să ne conducă prin toate şi să ne ducă în glorie, fiindcă El Însuşi a suferit odinioară aici, pe pământ. K. Quartell

Luni 9 Noiembrie

Cartea aceasta a legii să nu se depărteze din gura ta şi să meditezi asupra ei zi şi noapte, ca să iei seama să faci tot ce este scris în ea. Iosua 1.8

Cât de mult iubesc legea Ta! Toată ziua meditez la ea.

Psalmul 119.97

Există două concepte despre meditaţie. Din nefericire, ambele sunt scrise şi pronunţate la fel, însă au semnificaţii cu totul diferite – unul este de origine biblică, iar celălalt, yoga, de origine răsăriteană. În meditaţia yoga, orice activitate a trupului, a minţii şi a voinţei este suprimată, pentru a atinge ceea ce ei numesc „starea spirituală“. Practicanţii yoga repetă încontinuu acelaşi cuvânt sau aceeaşi frază – mantra. Unii creştini au o practică similară. Ei combină sute de repetări, precum: «Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul!», şi cred că liniştea şi pacea care rezultă din aşa ceva sunt consecinţe ale unirii cu Dumnezeu. Aceasta nu este deloc meditaţia pe care o găsim în Cuvânt.

Meditaţia, aşa cum este prezentată în Scriptură, poate avea beneficii fiziologice şi psihologice, însă ea înseamnă „a cugeta“, adică denotă prezenţa, şi nu absenţa, activităţii mentale. Astfel, psalmistul spune: „Voi gândi la toată lucrarea Ta şi voi cugeta la faptele Tale“ (Psalmul 77.12) şi, de asemenea: „Meditez la mărturiile Tale“ (Psalmul 119.99).

Creştinul din ziua de azi trebuie să mediteze la lucrurile Domnului la fel cum o făcea psalmistul. Acest lucru necesită mai mult decât a citi Biblia. Este nevoie de cugetare la felul cum putem pune în practică ceea ce am citit şi cum putem face „tot ce este scris“ în Biblie. Un ajutor pentru acest lucru este folosirea cărţilor care îndeamnă la meditaţie, de felul acestui calendar. Dacă citim Biblia sau alte cărţi fără să medităm şi fără să căutăm să punem în practică cele citite, ele nu ne vor fi de niciun folos. A. H. Crosby

Marţi 10 Noiembrie

Era un om în ţara Uţ; numele lui era Iov; şi omul acesta era integru şi drept şi temător de Dumnezeu şi se abătea de la rău … Şi Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Oare în zadar se teme Iov de Dumnezeu?“. Iov 1.1,9

Dumnezeu, în căile Lui minunate, nu aşteaptă nimic de la Cel Rău. El este Cel care începe. Dumnezeu avea un copil al Său, iar atunci când duşmanul subtil, activ şi plin de răutate a venit de la neobositele lui cutreierări de‑a lungul şi de‑a latul pământului pentru a face rău, Dumnezeu a spus: „Uită‑te la slujitorul Meu Iov“. Vrăjmaşul a simţit aceasta ca o provocare la adresa lui, aşa cum de fapt şi era.

Dumnezeu, mai înainte de toate, a impus anumite restricţii, aşa cum procedează El întotdeauna. Îngăduie ca lucrurile să meargă până la un anumit stadiu şi, în cazul acesta, stadiul a fost unul extraordinar, ca să constituie o lecţie pentru totdeauna, după ce cartea avea să fie scrisă, şi ca să arunce lumină asupra întregii lupte dintre bine şi rău, pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, din ziua aceea până astăzi.

Ce efect au avut toate acestea asupra lui Iov? Foarte puţini oameni convertiţi ar acţiona acum aşa cum a acţionat Iov atunci. „Iov s‑a sculat, şi‑a sfâşiat mantaua şi şi‑a tuns capul. Apoi s‑a aruncat la pământ şi s‑a închinat.“ El era un om bun, plin de îndurare chiar şi faţă de străini. Ce a însemnat pentru el să piardă tot, nu numai averea, dar şi pe toţi cei dragi din afara casei lui? Iar el a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!“. Nu poţi concepe o mai fericită şi mai hotărâtă expresie a deplinei evlavii din partea unui suflet adânc încercat! „În toate acestea, Iov n‑a păcătuit şi n‑a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu.“

W. Kelly


Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi, tânguindu‑vă de nenorocirile voastre care vin peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre au fost mâncate de molii … V‑aţi strâns comori în zilele din urmă. Iacov 5.1‑3

Este deopotrivă uimitor şi şocant cum bogăţia şi prosperitatea au ajuns să fie identificate cu creştinismul. Aşa‑numita «evanghelie a prosperităţii» devine din ce în ce mai populară.

Totuşi, dacă deschidem Cuvântul lui Dumnezeu, vedem că lucrurile stau cu totul diferit. Atunci când Domnul Isus a venit în lume, El „S‑a făcut sărac“ (2 Corinteni 8.9). Familia Lui a fost de asemenea săracă – erau galileeni din Nazaret, care au adus jertfele rânduite celor săraci (Luca 2.24; Levitic 12.8). Hristos a venit să predice evanghelia celor săraci, care întotdeauna L‑au ascultat cu bucurie. Iacov scrie: „Nu i‑a ales Dumnezeu pe cei săraci în felul lumii ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei?“ (Iacov 2.5). Există şi versetul din Proverbe care spune că „cine asupreşte pe sărac jigneşte pe Creatorul său“ (Proverbe 14.31). Iacov continuă şi ne arată că, dacă „privim la faţa oamenilor“ (dacă dăm sau nu cinste cuiva în funcţie de poziţia lui financiară), păcătuim. Trebuie să ne aducem aminte de cei săraci şi să nu disociem acest aspect de evanghelie (Galateni 2.10). Totuşi, trebuie să ne ferim de «evanghelia socială», fiindcă pe săraci îi avem întotdeauna cu noi (Matei 26.11).

Trebuie să fim mulţumiţi cu ceea ce avem, căci adevărata mulţumire este o caracteristică a evlaviei (1 Timotei 6.7‑9). Este un lucru solemn să ştim că Dumnezeu îi va judeca pe cei bogaţi care i‑au asuprit pe săraci în zilele din urmă. Bogaţii şi negustorii acestei lumi vor plânge la venirea Domnului (Apocalipsa 18.9‑15). B. Reynolds

Joi 12 Noiembrie

Şi mânia Domnului s‑a aprins împotriva lui Israel şi i‑a vândut în mâna lui Cuşan‑Rişeataim, împăratul Mesopotamiei. Şi fiii lui Israel au slujit lui Cuşan‑Rişeataim opt ani. Şi fiii lui Israel au strigat către Domnul; şi Domnul a ridicat fiilor lui Israel un salvator, care i‑a salvat, pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb. Şi Duhul Domnului a fost peste el şi el a judecat pe Israel; şi a ieşit la război. Judecători 3.8‑10

Judecătorii lui Israel (3) – Otniel

Otniel este primul dintre judecătorii menţionaţi în această carte, deşi Moise judecase pe Israel şi, la sfatul socrului său, alesese oameni destoinici, care să judece lucrurile de mică importanţă. Otniel câştigase dreptul de a se căsători cu Acsa, fiica lui Caleb, după ce cucerise cetatea Chiriat‑Sefer, care a fost redenumită Debir. Aceasta este singura împrejurare în cartea Judecători în care Dumnezeu a ales un războinic încercat pentru a dobândi o biruinţă pentru El şi pentru a deveni judecător în Israel. În timp ce Dumnezeu, în mod obişnuit, Se foloseşte de lucrurile slabe ale lumii, pentru a le da de ruşine pe cele puternice (1 Corinteni 1.27), El este suveran şi ştie de asemenea cum să folosească vase încercate, pentru scopurile Sale. Oricum ar sta lucrurile, Domnul este Cel care a ridicat un eliberator pentru poporul Său.

Scurta istorie oferită în versetele 5‑11 urmează un model repetat încontinuu de‑a lungul acestei cărţi. Israel locuia în mijlocul naţiunilor din ţară şi s‑a unit cu ele prin legături de căsătorie. Apoi a slujit dumnezeilor acelor popoare, făcând rău în ochii lui Dumnezeu. L‑au uitat pe Domnul Dumnezeul lor. Mânia Lui s‑a aprins împotriva lor şi a îngăduit ca un împărat păgân să‑i asuprească. Israel a strigat către Domnul, iar El le‑a ridicat un eliberator. Duhul Domnului era peste el. Acest bărbat i‑a scăpat din mâinile vrăjmaşilor lor, i‑a judecat şi i‑a condus în luptă. Domnul i‑a dat biruinţă asupra vrăjmaşului, iar ţara a avut odihnă vreme de câţiva ani, după care judecătorul a murit.

Manifestăm oare şi noi în vieţile noastre un model similar? Noi falimentăm, însă Dumnezeu, nu! El ne iubeşte, ne disciplinează şi ne restabileşte, după care procesul se repetă. E. P. Vedder, Jr.

Vineri 13 Noiembrie

Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit. Fapte 16.31

S‑a spus, în glumă, că trei mere au schimbat cursul istoriei omenirii. Să le luăm în ordine inversă. Compania Apple („apple“, în limba engleză, înseamnă „măr“), a revoluţionat tehnologia informaţională în anii recenţi, cu produsele ei: iPod, iPhone, iPad şi iTunes. Mărul lui Newton, care probabil nu i‑a căzut în cap, cum se spune, l‑a făcut pe acesta să se întrebe de ce lucrurile cad întotdeauna perpendicular la pământ. Legea gravitaţiei, descoperită de el, a reprezentat miezul cercetării ştiinţifice din 1687 încoace.

Cum stau lucrurile cu primul măr? Biblia nu spune că a fost un măr, ci doar că Adam şi Eva au mâncat din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului. Făcând acest lucru, ei au dat dovadă de neascultare faţă de Dumnezeu, care îi avertizase: „În ziua în care vei mânca din el vei muri“ (Geneza 2.17). De atunci încoace, aşa au stat lucrurile, pentru ei şi pentru descendenţii lor: „Printr‑un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit“ (Romani 5.12).

Pe când celelalte două mere simbolizează progresul şi inventivitatea omului, cel de‑al treilea ne destăinuie un lucru infinit de grav cu privire la starea omului: „Nelegiuirile voastre au făcut o despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre v‑au ascuns faţa Lui“ (Isaia 59.2). Există însă o soluţie: Dumnezeu, în îndurarea Sa, L‑a trimis pe Fiul Său pentru a ne mântui. Acum două mii de ani, la Golgota, Isus „a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1 Petru 3.18). Trebuie să ne pocăim de păcatele noastre şi să credem în El, ca Mântuitor al nostru.

Newton a spus despre univers: «Acest sistem deosebit de frumos nu‑şi poate avea izvorul decât dintr‑o Fiinţă inteligentă şi plină de putere». Avea dreptate, iar calea minunată de mântuire nu poate veni decât din acelaşi izvor. Domnul Isus a murit şi a înviat, de aceea El poate spune: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M‑a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24). S. Attwood


Îndură‑Te de mine, Dumnezeule! Pentru că omul ar vrea să mă înghită … În ziua în care mă voi teme, mă voi încrede în Tine. În Dumnezeu voi lăuda Cuvântul Său; în Dumnezeu mă încred: nu mă voi teme; ce‑mi poate face carnea? Psalmul 56.1,3,4

David avea vrăjmaşi care păreau să fie peste tot, urmărindu‑l cu cea mai aprigă ură. Poate că noi nu suntem urmăriţi de oameni înarmaţi, gata să ne ia viaţa, însă putem fi înconjuraţi de necazuri care sunt la fel de reale, deşi mai puţin tangibile. Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, aceste versete sunt la fel de adevărate pentru noi cum au fost odinioară pentru David.

Când necazurile ne asaltează, ne putem încrede în Dumnezeu, căci ochii Lui „privesc spre cei drepţi şi urechile Lui sunt deschise la strigătul lor“ (Psalmul 34.15). Cunoscându‑L pe Dumnezeul care are puterea de a crea universul din nimic, cum să ne mai temem? „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?“ (Romani 8.31). Dumnezeu Şi‑a dovedit pe deplin grija faţă de noi trimiţându‑L pe Fiul Său să moară pe cruce, pentru a ne elibera. Vedem, în acest act al dragostei Sale, că Dumnezeul atotputernic este de partea noastră. Nu avem de ce să ne temem de vicleniile lui Satan, nici de oamenii şi de împrejurările de care el se foloseşte pentru a ne descuraja.

Poate că strigăm, ca David, din mijlocul apăsării şi al suferinţelor pe care unele evenimente le aduc în viaţa noastră. Putem însă şi noi să spunem: „Pune lacrimile mele în burduful Tău“ (Psalmul 56.8), care înseamnă că orice lacrimă este cunoscută şi simţită de El. Ce mângâiere pentru noi să ştim că Domnul ia seama la fiecare lacrimă a noastră şi că le‑a numărat pe toate, întocmai ca pe perii capului nostru (Luca 12.7)! S. J. Faulkner


În ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să‑i ajute pe cei ispitiţi. Evrei 2.18


În meditaţiile precedente am privit la lucrul uimitor că Fiul lui Dumnezeu a devenit Om pentru a suferi. Am privit mai întâi la faptul că El a suferit moartea (versetul 9), apoi că El a fost făcut desăvârşit prin suferinţe, pentru a fi Căpetenia mântuirii noastre, ca să aducă pe mulţi fii la slavă (vs 10).

În Evrei 2.18 vedem o altă categorie de suferinţe pe care El le‑a îndurat. Înversetul 17 ni se spune că se cuvenea ca El să fie făcut, în toate lucrurile, asemenea fraţilor Lui. Ce har din partea Lui, să accepte să experimenteze viaţa în această lume, aşa cum o cunoaştem noi, pentru ca astfel să poată fi un Mare Preot îndurător şi credincios pentru noi, în prezenţa lui Dumnezeu! Niciun alt om nu poate înţelege perfect lucrurile prin care trecem, însă El poate şi mijloceşte pentru noi chiar acum.

Cuvântul „ispitit“ din versetul 18 poate fi tradus cu „încercat“ şi include deopotrivă semnificaţia de ispitire, ca şi pe cea de testare. Acest lucru ne prezintă perfecţiunea Domnului Isus. Atunci când a fost ispitit de diavolul în pustie, chiar sugestia de a ieşi din voia Tatălui I‑a produs suferinţă. Spre deosebire de El, noi avem o natură păcătoasă, care răspunde la sugestiile de a ieşi din voia lui Dumnezeu. Binecuvântatul nostru Domn însă, după ce a experimentat ispita, poate să ne ajute în ceasul ispitirii şi poate să ne facă să biruim prin puterea Lui şi prin folosirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Putem de asemenea privi la Domnul Isus în toate încercările pe care le‑a îndurat pe cale. El a experimentat aceste încercări pentru a‑L glorifica pe Dumnezeu în ele şi, de asemenea, pentru a putea astfel să ne ajute în ceasurile noastre de încercare.

În versetul 10 ni se spune că El a suferit pentru a fi Căpetenia noastră. Înversetul 18 vedem că a suferit pentru a ne veni în ajutor şi pentru a ne susţine în suferinţele noastre. Toată lauda să fie dată Numelui Său!

K. Quartell

Luni 16 Noiembrie

Şi a fost transfigurat înaintea lor şi faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui au devenit albe ca lumina … Pe când vorbea el [Petru] încă, iată, un nor luminos i‑a umbrit; şi iată un glas din nor, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi!“. Matei 17.2,5

Pe muntele transfigurării, Domnul S‑a arătat înaintea a trei dintre ucenicii Săi într‑un fel în care ei nu‑L mai văzuseră înainte. Împăratul respins le vorbise despre Adunarea Sa, pe care urma s‑o zidească pe Stâncă – pe El Însuşi, ca înviat şi glorificat. Însă, înainte ca acest lucru să aibă loc, El avea să sufere multe lucruri şi să fie omorât (Matei 16.21).

Petru Îl mustrase, însă Domnul a confirmat faptul că nu era altă cale pentru ca planurile lui Dumnezeu să fie împlinite. Înainte ca gloria să vină, El avea să sufere, pentru împlinirea acelor planuri. Satan Îl ispitise să urmeze o altă cale, iar Petru Îi spusese să nu Se supună suferinţelor. Totuşi, suferinţa şi moartea Împăratului aveau în cele din urmă să‑L conducă, prin înviere, la glorie. Pentru a dovedi acest lucru celor trei ucenici, Domnul i‑a luat cu El pe un munte înalt (Matei 17.1), unde a fost transfigurat înaintea ochilor lor. Faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Sale au devenit albe ca lumina – uimitoare schimbare! Apoi au apărut Moise şi Ilie, „în glorie“ (Luca 9.31).

Mai mult decât atât, în timp ce Petru vorbea, neştiind ceea ce spune, un nor luminos i‑a umbrit şi „iată un glas din nor, spunând: «Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi!»“ (versetul 5). Ucenicii au căzut cu faţa la pământ, fiind tare înspăimântaţi, însă Domnul Isus S‑a apropiat, i‑a atins şi le‑a zis: „Ridicaţi‑vă, nu vă temeţi“ (versetul 7). Ridicându‑şi ochii, „n‑au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur“ (versetul 8). Mai târziu, Petru a scris mărturia sa cu privire la aceste lucruri, pentru ca noi să ne aducem aminte de ele (2 Petru 1.14‑21). A. E. Bouter

Marţi 17 Noiembrie

Veniţi să ne construim o cetate şi un turn cu vârful până la ceruri; şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe faţa întregului pământ! Geneza 11.4

Acesta este un capitol de mare interes pentru creştinul spiritual. Ni se prezintă aici două lucruri importante: zidirea turnului Babel şi chemarea lui Avraam. Cu alte cuvinte: efortul omului de a se îngriji de sine însuşi şi resursele lui Dumnezeu făcute cunoscut credinţei; sau încercarea omului de a‑şi face un nume în lume şi chemarea lui Dumnezeu către cel credincios de a ieşi afară din ea, pentru a‑şi găsi partea şi căminul în cer.

„Şi tot pământul avea o singură limbă şi o singură vorbire. Şi a fost aşa: când au pornit spre răsărit, au găsit o câmpie în ţara Şinearului şi au locuit acolo. Şi au spus unul către altul: «Veniţi să facem cărămizi şi să le ardem bine!». Şi cărămida le‑a fost drept piatră şi smoala le‑a fost drept tencuială. Şi au spus: «Veniţi să ne construim o cetate şi un turn cu vârful până la ceruri; şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe faţa întregului pământ!»“ (Geneza 11.1‑4). Inima omului caută întotdeauna un nume, o parte şi un centru pe acest pământ. Ea nu cunoaşte nimic din dorinţa către cer, către cerul lui Dumnezeu sau către cerul gloriei. Lăsată la latitudinea ei, ea îşi va stabili întotdeauna ţeluri în lumea de jos. Este nevoie de chemarea lui Dumnezeu, de revelaţia şi de puterea Lui pentru a ridica inima deasupra acestei lumi, căci omul este o fiinţă „târâtoare“, înstrăinată de cer şi alipită de pământ.

În această scenă descrisă mai sus nu există nicio recunoaştere a lui Dumnezeu, nicio încredere în El; de asemenea, vedem că în inima omenească nu a existat deloc gândul de a zidi un loc în care Dumnezeu să locuiască. Numele Său nu este nici măcar menţionat. Scopul omului era să‑şi facă un nume pentru sine însuşi şi, de atunci încoace, lucrurile au stat mereu aşa. Există o tristă consecvenţă a omului în toate scopurile, planurile, principiile şi căile sale – el caută întotdeauna să‑L excludă pe Dumnezeu şi să se înalţe pe sine. C. H. Mackintosh


V‑aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L‑a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine. 1 Tesaloniceni 1.9,10

A te întoarce la Dumnezeu de la idoli este un lucru binecuvântat, într‑adevăr, însă există ceva mai mult decât atât, anume a sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Acesta este un privilegiu minunat în această lume. La aceasta am fost chemaţi şi pentru aceasta am fost mântuiţi – să slujim Dumnezeului viu şi adevărat.

Creştinismul nu presupune ca un om, după ce a fost adus la Dumnezeu şi mântuit prin har, să stea cu mâinile încrucişate şi să spună: «Ei bine, am fost mântuit pentru a ajunge în glorie şi asta‑i tot!». Nicidecum! El s‑a întors la Dumnezeu de la idoli pentru a sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Să remarcăm că orice persoană slujeşte fie Dumnezeului viu şi adevărat, fie dumnezeului acestei lumi, care este diavolul. Slujirea noastră este adusă fie Dumnezeului viu, fie dumnezeului acestui veac, care îi conduce pe oameni la pierzare, prin intermediul poftelor şi al patimilor lor.

Nu este nimic mai măreţ ca a fi creştin şi nu este niciun privilegiu mai mare ca a sluji Dumnezeului viu. Ştiu că mulţi tineri cred că este un lucru plictisitor să fii creştin. Eu cred că este un lucru foarte plictisitor să nu fii creştin. Ce binecuvântare este să ajungi să‑L cunoşti pe Dumnezeul oricărui har, iar apoi să‑L slujeşti şi să‑L aştepţi pe Fiul Său din ceruri, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare! W. T. P. Wolston

Îndrăzniţi şi luptaţi, pentru Domnul sfânt vă înarmaţi!

Pentru slava lui Isus, pentru biruinţa Lui,

V‑angajaţi, îndrăzniţi, nu‑L trădaţi!

Joi 19 Noiembrie

Tinerii vor fi storşi de puteri şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu‑şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi. Isaia 40.30,31

Domnul Isus a ştiut bine unde să caute ajutor, în timp ce înainta pe drumul credinţei. Încrederea Sa era în Dumnezeu, la fel cum plăcerea Sa a fost să facă voia lui Dumnezeu. N‑a încetat niciodată să Se îndrepte către El.

Sufletul răscumpărat a învăţat de asemenea să se îndrepte către Dumnezeu şi, pe măsură ce se adânceşte în aceasta şi cunoaşte ce înseamnă să se sprijine pe Dumnezeu, să fie liniştit şi să tacă înaintea Lui, descoperă adevăratul secret şi izvor al tăriei şi al rămânerii în voia lui Dumnezeu. El poate spune cu adevărat: „Am auzit aceasta: că puterea este a lui Dumnezeu“ (Psalmul 62.11).

În timpurile pe care le trăim, avem nevoie cu siguranţă să ne sprijinim pe El.

Ne rugăm şi avem momentele noastre stabilite pentru rugăciune. Acest lucru este necesar şi corect. Avem însă nevoie să ne sprijinim pe Dumnezeu, în special în zilele pe care le trăim, atât din punct de vedere personal, cât şi colectiv. Trebuie ca acum să ne sprijinim pe Dumnezeu.

Înainte ne stau probleme mari şi serioase, iar pentru a le face faţă este necesar să existe în noi realitatea încrederii în Dumnezeu. Acest lucru este personal; nimeni nu se poate încrede în Dumnezeu în locul altuia. Fiecare dintre noi trebuie să manifestăm credinţă practică în El – în Dumnezeul veşnic, în Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care este, prin har, Dumnezeul şi Tatăl nostru, de asemenea. Ce bine este să ştim că El ne invită să ne apropiem de El şi să ne sprijinim pe El! H. J. Vine

Vineri 20 Noiembrie

El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn.

1 Petru 2.24

Dacă Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, dacă El S‑a coborât în moarte sub mânia şi judecata pe care noi le meritam, actul învierii Sale de către Dumnezeu arată, şi dovedeşte fără putinţă de tăgadă, că păcatele noastre au fost îndepărtate.

Unde este Înlocuitorul nostru? În slava lui Dumnezeu. Dacă deci El este în slava lui Dumnezeu, noi ştim nu numai că păcatele noastre sunt înlăturate, dar şi că Dumnezeu Se odihneşte şi Se desfată în Acela care le‑a ispăşit prin moartea Sa, de vreme ce I‑a dat locul suprem în cer.

Nu pot privi slava lui Hristos fără să ştiu că sunt mântuit. Cum a ajuns El acolo în slavă? Aici pe pământ a stat în tovărăşia vameşilor şi a păcătoşilor, a fost prietenul unora ca aceştia. Apoi a îndurat mânia lui Dumnezeu din pricina păcatului; El mi‑a purtat păcatele în trupul Său pe lemn. Acum Se află în cer, ca unul care a trăit pe pământ prin toate aceste împrejurări, şi totuşi pe faţa Lui văd slava lui Dumnezeu. Îl văd aflat acolo în urma înlăturării păcatului meu, din pricină că a împlinit răscumpărarea mea. El n‑ar fi în slavă dacă ar mai exista vreo pată, vreo urmă, cât de mică, de păcat neînlăturată.

Cu cât văd mai mult slava, cu atât realizez perfecţiunea lucrării pe care Hristos a împlinit‑o şi totodată a dreptăţii în care sunt acceptat. Orice rază a slavei divine se vede pe faţa Aceluia care a mărturisit păcatele mele ca fiind ale Lui, murind pentru ele pe cruce, a Aceluia care L‑a glorificat pe Dumnezeu pe pământ şi a sfârşit lucrarea pe care Tatăl I‑o dăduse s‑o facă. Gloria pe care o privesc este gloria răscumpărării. După ce L‑a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat – „Eu Te‑am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi‑ai dat‑o s‑o fac“ – Dumnezeu L‑a glorificat împreună cu Sine în cer. Când Îl privesc în slava aceea, în loc de a‑mi vedea păcatele, văd că ele au dispărut pentru totdeauna. E. Dennett


Cine se încrede în propria lui inimă este un nebun.

Proverbe 28.26

Sunt două cerinţe esenţiale pentru orice credincios, pentru a putea fi capabil de (şi folositor în) slujba Domnului, mai ales pentru aceia pe care Domnul îi va folosi pentru lucrarea şi mărturia Lui. Acestea sunt o voinţă zdrobită şi o inimă zdrobită.

Este adevărat că orice creştin va experimenta, de‑a lungul întregii sale vieţi, existenţa şi activitatea propriei voinţe şi a inimii sale rele. Însă nu este mai puţin adevărat că există, în viaţa fiecărui creştin adevărat, un timp când Dumnezeu, în înţelepciunea şi în harul Lui suveran, în şcoala încercărilor adânci, zdrobeşte cu braţul Său puternic voinţa noastră naturală, ca astfel să putem spune cu adevărat: „Facă‑se nu voia mea, ci a Ta“; apoi vom descoperi că braţul Său este la fel de gingaş pe cât este de puternic.

Având voinţa nezdrobită, nu suntem capabili să deosebim şi să punem la încercare care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită, fie cu privire la dificultăţile practice ale vieţii cotidiene, fie în lucrarea şi în slujba Sa. Aşa cum norii ascund soarele, tot aşa voinţa noastră ascunde de noi pe cea a lui Dumnezeu. Dar, dacă în şcoala încercărilor şi a suferinţelor adânci (adesea, din nefericire, pricinuite de voinţa noastră), am învăţat să ne judecăm voinţa rea, nebunească şi stricată, şi să o privim ca pe o urâciune, vom fi capabili „să înţelegem care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită“. La fel stau lucrurile şi în privinţa inimii. De ce? Pentru că ea este „nespus de rea şi deznădăjduit de înşelătoare“. Doar un nebun s‑ar putea încrede într‑un om ticălos sau ar putea da crezare cuvintelor unui înşelător.

Însă, atunci când inima noastră, cu înclinaţiile ei idolatre şi stricate, cu poftele, intenţiile şi planurile ei, a fost zdrobită în mod practic, Dumnezeu ne poate descoperi propria‑I inimă de har, de dragoste şi de simpatie. În această lume a păcatului şi a suferinţei există expresia «a muri cu inima zdrobită». Pe noi însă Dumnezeu ne învaţă «să trăim cu o inimă zdrobită», ba chiar să trăim foarte fericiţi cu o astfel de inimă. O voinţă zdrobită ne face capabili să‑L slujim pe Domnul, însă o inimă zdrobită ne face să‑I slujim „după inima Sa“ – în duh şi în adevăr. J. A. von Poseck


Şi, luând pâine, mulţumind, a frânt şi le‑a dat, spunând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea Mea!“. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu, care se varsă pentru voi“. Luca 22.19,20

Instituirea cinei Domnului este ca o frumoasă piatră preţioasă pe un fundal întunecat – scumpă pentru inimile celor care Îl iubesc pe Domnul într‑un timp în care El este lepădat de Israel şi de lume.

Pâinea pe care Domnul Isus a frânt‑o simbolizează trupul Său dat pentru noi – o imagine mişcătoare a suferinţei şi a morţii Sale. Un bob de grâu cade la pământ şi moare. După ce creşte, este tăiat, apoi boabele din spic sunt măcinate, după care sunt expuse focului, pentru a deveni hrană oamenilor. Cu privire la adâncurile şi la mărimea suferinţelor Domnului nu putem înţelege mai nimic, însă aducerea‑aminte de aceste suferinţe şi de moartea Sa este de cea mai mare importanţă la frângerea pâinii. El le‑a cerut ucenicilor Săi să facă acest lucru în amintirea Sa.

Paharul vorbeşte despre sângele Său, fiind un simbol al jertfei împlinite, fiindcă sângele semnifică bucuria, care este rezultatul preţios al lucrării lui Hristos de răscumpărare. Paharul este „paharul binecuvântării pe care‑l binecuvântăm“ (1 Corinteni 10.16), deşi el este, de asemenea, rezultatul suferinţei şi al morţii, căci strugurii sunt zdrobiţi pentru a produce vinul. Într‑adevăr, bucuria negrăită este rezultatul suferinţelor binecuvântatului nostru Domn. Prin urmare, ne aducem aminte de El cu simţăminte amestecate de bucurie şi de durere.

Domnul n‑a oferit reguli stricte cu privire la desfăşurarea acestei celebrări preţioase. Când inimile sunt supuse Lui şi sunt pline de adorare, putem avea deplină încredere că Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi în totul şi că va exista o rânduială sfântă pentru a‑I putea da toată cinstea binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu. L. M. Grant

Luni 23 Noiembrie

Şi fiii lui Israel au strigat către Domnul şi Domnul le‑a ridicat un salvator, pe Ehud, fiul lui Ghera beniamitul … Şi Ehud şi‑a făcut o sabie cu două tăişuri, lungă de un cot … Şi Ehud a zis: „Am un cuvânt de la Dumnezeu pentru tine“ … Şi şi‑a luat sabia de la coapsa dreaptă şi a înfipt‑o în pântecele lui. Judecători 3.15,16,19‑21

Judecătorii lui Israel (4) – Ehud

Fiii lui Israel făcuseră din nou ceea ce este rău în ochii Domnului. De data aceasta, El i‑a dat în mâna lui Eglon, împăratul Moabului, şi în mâna amoniţilor şi a amaleciţilor. Israel i‑a slujit lui Eglon vreme de optsprezece ani.

Ehud a primit misiunea de a‑i duce tributul lui Eglon, însă Dumnezeu avea să‑l folosească drept eliberator al poporului Său de sub robie. Ehud era din seminţia lui Beniamin, care înseamnă „fiul dreptei“, însă, la fel ca mulţi din această seminţie, era stângaci, o trăsătură pe care oamenii, de‑a lungul istoriei, au privit‑o cumva ca pe un handicap. Să remarcăm însă cum el a schimbat acest aparent handicap într‑un avantaj real.

Ehud şi‑a făcut o sabie scurtă, cu două tăişuri, care tăia în ambele direcţii. Contrar obiceiului, el şi‑a încins‑o la coapsa dreaptă, pentru a o putea apuca uşor cu mâna stângă. Fiind singur cu împăratul Eglon în camera acestuia, i‑a împlântat sabia în pântece, până la mâner. A încuiat uşile camerei şi a reuşit să fugă, după care i‑a chemat pe israeliţi să‑l urmeze şi le‑a pricinuit moabiţilor o mare înfrângere.

În ciuda slăbiciunilor şi a handicapurilor noastre, Dumnezeu ne încurajează să luăm sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt, ni se spune, „este mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri“. Să folosim această minunată armă pe care Dumnezeu ne‑a pus‑o la dispoziţie şi să dobândim biruinţe pentru El! E. P. Vedder, Jr.

Marţi 24 Noiembrie

Noi iubim pentru că El ne‑a iubit întâi … Şi avem această poruncă de la El, că cine‑L iubeşte pe Dumnezeu să‑l iubească şi pe fratele său. 1 Ioan 4.19,21

Când venim prima oară la Isus şi privim iertarea lui Dumnezeu, nu putem face altceva decât să răspundem cu dragoste la dragostea divină care ne‑a fost arătată. În pilda fiului risipitor (Luca 15.11‑32) vedem că fiul a simţit afecţiunea tatălui faţă de el atunci când s‑a întors şi, putem fi siguri, a simţit şi afecţiunea sa faţă de tatăl său. În acelaşi fel, atunci când razele Soarelui Dreptăţii cad asupra noastră de la Dumnezeu, ele stârnesc în noi dragoste pentru El.

Dacă eşti dintre aceia care tânjesc după putinţa de a‑L iubi pe Dumnezeu, stai în lumina dragostei Lui pentru tine, chiar dacă te simţi nevrednic pentru aceasta! Este mai bine să fii iubit de El decât să iubeşti şi acesta este singurul fel în care poţi învăţa să‑L iubeşti. Când lumina soarelui atinge suprafaţa lunii, o găseşte întunecată şi aridă, însă luna reflectă înapoi lumina. Tot aşa, dacă laşi ca dragostea lui Dumnezeu să strălucească în inima ta, o vei reflecta şi tu înapoi. Singura vindecare pentru o inimă rece este să priveşti la inima lui Isus.

Trebuie, de asemenea, să‑i iubim şi pe fraţii noştri. Dacă iubeşti o persoană absentă, vei iubi fotografia ei. De ce păstrăm fotografii ale persoanelor dragi? Fiindcă iubim acele persoane! Preţuim fotografiile lor, chiar dacă acestea nu sunt decât nişte cópii imperfecte. Îl iubim pe Dumnezeu, iar credincioşii sunt fotografii ale lui Dumnezeu în această lume. Ei pot fi imagini ale lui Dumnezeu, fiindcă Duhul Său Sfânt locuieşte în ei şi fiindcă astfel ei pot umbla aşa cum a umblat Hristos. Este adevărat că ei sunt plini de imperfecţiuni, însă sunt imagini adevărate. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, vei iubi şi imaginile Lui! R. M. McCheyne


Judecăţile Tale sunt un mare adânc … la Tine este izvorul vieţii; în lumina Ta vom vedea lumina. Psalmul 36.6,9

Aşa cum soarele este acoperit câteodată de nori, la fel creştinul are uneori perioade strălucitoare, iar alteori perioade întunecate. Ştim însă că, atunci când vom fi în veşnicie, umbrele pământului vor dispărea pentru totdeauna. Nu ştim prea bine cum se va întâmpla acest lucru, fiindcă Domnul nu ne‑a descoperit toate detaliile. El doreşte să trăim în supunere şi cu încrederea că totul va fi perfect.

În lumina eternităţii, cele mai întunecate evenimente ale acestei vieţi se vor dovedi a fi fost luminate de îndurarea divină, iar cele mai severe încercări se vor dovedi a fi fost intervenţii ale dragostei infinite a lui Dumnezeu. Prin urmare, nu trebuie să criticăm căile prezente ale lui Dumnezeu faţă de noi, ci să aşteptăm cu răbdare ziua măreaţă când totul va fi descoperit. Este scris: „Noapte nu va fi acolo“ (Apocalipsa 21.25). Să fim răbdători! Domnul nostru Se va arăta în curând şi vom intra în acea zi luminoasă eternă, care nu va cunoaşte asfinţitul. Până atunci, să aşteptăm cu smerenie şi cu răbdare, căci „seara rămâne plânsul şi dimineaţa este un cântec de bucurie“ (Psalmul 30.5).

Atunci „soarele tău nu va mai apune, nici luna ta nu se va retrage; pentru că Domnul va fi lumina ta eternă şi zilele întristării tale se vor sfârşi“ (Isaia 60.20). Lumina eternă! Lumina eternă a lui Dumnezeu va fi plină de glorie, iar noi, în cer, vom fi plini de bucurie, lipsiţi de orice păcat, durere sau lacrimi. Nu ne vom sătura niciodată să auzim strigătul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!“ (Apocalipsa 4.8). J. R. MacDuff

Joi 26 Noiembrie

Îndurările Lui nu se sfârşesc. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă; mare este credincioşia Ta! Plângeri 3.22,23

Mulţumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu şi Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Efeseni 5.20

Dacă eşti trist şi deprimat, încearcă să aduci mulţumiri! Dacă eşti descurajat şi tentat să te plângi, încearcă să aduci laude! Mulţumiri şi laude pentru ce? Ei bine, te‑a lăsat Dumnezeu atât de lipsit, încât nu mai există nicio binecuvântare de la El şi nicio resursă în El pentru care să fii mulţumitor şi să‑L lauzi?

În capitolul 3 din Plângeri vedem cum Ieremia enumeră cu tristeţe toate suferinţele sale: „M‑a pus să locuiesc în întuneric … M‑a îngrădit şi nu pot ieşi, mi‑a îngreunat lanţurile. Chiar şi când chem şi strig după ajutor, El îmi împiedică rugăciunea. Mi‑a îngrădit căile cu pietre cioplite, mi‑a strâmbat cărările. Mi‑a abătut căile şi m‑a sfâşiat; m‑a pustiit“ (versetele 6‑9,11). Găsim cam treizeci de plângeri cu privire la împrejurările lui disperate, care se sfârşesc în această notă tristă: „Şi am zis: «S‑a dus încrederea mea şi speranţa mea în Domnul!»“ (versetul 18).

Apoi, brusc, gândurile sale se îndreaptă către Dumnezeu şi cuvintele sale se schimbă complet: „De aceasta îmi amintesc în inima mea, de aceea am speranţă: este bunătatea Domnului că nu suntem nimiciţi de tot, pentru că îndurările Lui nu se sfârşesc. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă; mare este credincioşia Ta! «Domnul este partea mea», zice sufletul meu; de aceea Îl voi aştepta“ (versetele 21‑24). Aşa stau lucrurile atunci când ne îndreptăm privirile către Dumnezeu – descoperim că avem încă multe motive să‑I mulţumim.

Să mergem la Domnul cu problemele şi cu suferinţele noastre! Să‑I spunem Lui tot ceea ce ne deprimă şi ne descurajează! Să vorbim pe îndelete cu El, dar să nu plecăm fără să‑I mulţumim pentru toate binecuvântările pe care le‑am primit de la El şi pentru binecuvântarea supremă de a‑L avea pe El Însuşi! Ştiind cât de interesat este în tot ceea ce ne priveşte, putem merge la El pentru orice lucru. Să încercăm să‑I mulţumim şi să‑L lăudăm!

E. C. Hadley

Vineri 27 Noiembrie

Şi, ieşind, El a văzut o mare mulţime şi I s‑a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s‑a făcut seară, ucenicii au venit la El, spunând: „Locul este pustiu şi timpul deja trecut; dă drumul mulţimilor, ca să meargă în sate şi să‑şi cumpere mâncare“. Dar Isus le‑a spus: „N‑au nevoie să meargă; daţi‑le voi să mănânce“. Matei 14.14‑16

De ce a avut Domnul milă de cei care erau bolnavi şi în nevoie? Nu erau păcătoşi? Nu aduseseră ei înşişi peste ei aceste probleme, prin felul în care trăiseră, în răzvrătire faţă de Dumnezeu? Nu meritau ei mai degrabă condamnare din partea Lui, decât milă?

Scump Mântuitor! El a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Şi‑a găsit plăcerea în a‑i primi pe păcătoşi şi în a mânca împreună cu ei. S‑a coborât către bărbaţi, femei şi copii, în păcatul şi în starea lor nenorocită, şi i‑a scos de acolo, în măsura în care au răspuns harului Său minunat. S‑a atins de lepros şi l‑a vindecat, fără să fie contaminat de lepră. Nu i‑a vindecat pe oameni în mod mecanic, ci a simţit adânc pentru fiecare dintre ei. I‑a învăţat pe ucenicii Săi să fie şi ei plini de milă. În pasajul din Matei 14 citat mai sus, Domnul îi vindeca pe bolnavi în timp ce ucenicii se gândeau cum să scape mai repede de mulţimi. Domnul dorea să înmulţească cele cinci pâini şi cei doi peşti, iar ucenicii înmulţeau motivele pentru care mulţimilor trebuia să li se dea drumul să plece. Şi noi suntem adesea ca ei! Domnul a spus: „N‑au nevoie să meargă; daţi‑le voi să mănânce“. Apoi i‑a folosit pe ucenici pentru a împărţi celorlalţi hrana pe care El o înmulţise. Au învăţat ei ceea ce Domnul dorea să‑i înveţe cu privire la milă? Am învăţat noi?

„Dar Tu, Doamne, eşti un Dumnezeu îndurător şi milos, încet la mânie şi bogat în bunătate şi adevăr“ (Psalmul 86.15). G. W. Steidl


Şi femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi că era plăcut pentru ochi şi că pomul era de dorit ca să dea inteligenţă; şi a luat din rodul lui şi a mâncat; şi a dat şi soţului ei care era cu ea şi el a mâncat. Geneza 3.6

Cum stau lucrurile cu tine? Este acesta şi cazul tău? Doreşti şi tu ceva care nu‑ţi este îngăduit de Dumnezeu? Omul, în mod natural, nu crede că Dumnezeu poate să‑l facă fericit, de aceea doreşte lucrurile acestei lumi, presupunând că ele îl pot face fericit. Aceasta este marea problemă a cărnii, chiar şi în copiii lui Dumnezeu – a nu crede că Dumnezeu te poate face fericit. Câtă durere şi câtă trudă au rezultat din actul neascultării omului! Este o mare îndurare, într‑un anumit sens, că omul trebuie să‑şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii, fiindcă acest lucru îl împiedică să se dedea cu totul plăcerilor, departe de Dumnezeu. Când sufletul este tulburat şi deprimat, acest lucru nu este un păcat. Însă păcatul intervine atunci când nu este încredere în Dumnezeu. Satan dobândeşte putere deplină asupra sufletului atunci când există neîncredere în Dumnezeu. Avem nevoie de încredere în dragostea lui Dumnezeu.

Eva avea, alături de Adam, cel mai înalt loc în această lume; era înconjurată de binecuvântare şi de fericire. Starea omului din Eden era una de fericire, deşi nu însoţită de putere spirituală, aşa cum este cazul credincioşilor acum. Însă, în chiar momentul în care ea s‑a îndoit de competenţa lui Dumnezeu de a o face fericită, totul a fost pierdut. Neîncrederea în Dumnezeu este starea tuturor oamenilor naturali – ei caută fericirea într‑un lucru sau în altul, fiindcă nu cred că Dumnezeu îi poate face fericiţi. Este un gând solemn că jumătate din lume lucrează la procurarea mijloacelor pentru satisfacerea plăcerilor celeilalte jumătăţi. J. N. Darby


Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi le‑a spus: „Pace vouă!“. Ioan 20.19

În seara zilei de înviere, ucenicii erau cu toţii adunaţi, cu uşile încuiate, de frica iudeilor, când Domnul a venit în mijlocul lor. Când toţi ochii erau îndreptaţi către El, Domnul îi salută cu aceste cuvinte binecuvântate, care nu mai fuseseră rostite niciodată, fiind acum rodul sângelui Său vărsat pe cruce: „Pace vouă!“. Apoi, pentru a confirma aceste cuvinte, El le‑a arătat mâinile şi coasta Sa. Din acea coastă cursese sângele prin care El a făcut pace; şi, după ce a făcut pace, El a vestit‑o celor ai Săi, îndată după ce a înviat dintre cei morţi.

A existat ceva mai minunat şi mai binecuvântat ca harul acesta manifestat de Domnul Isus, care a vestit dragostea lui Dumnezeu celor pe care îi strânsese în jurul Său? Slabi, nepricepuţi, plini de îndoială şi şovăitori – aşa erau ei; Domnul însă a făcut orice efort pentru a‑i conduce în savurarea păcii care era rodul sângelui Său vărsat pe cruce. „Pace vouă … Ucenicii s‑au bucurat când L‑au văzut pe Domnul“.

Acum, să ne punem în locul lor în acea cameră! Să ne fixăm ochii asupra lui Isus şi să ascultăm cuvintele Sale dătătoare de siguranţă: „Pace vouă!“. Aceste cuvinte sunt adresate tuturor celor ai Săi, iar acele mâini şi acea coastă străpunsă transmit acelaşi mesaj binecuvântat al păcii către toţi cei care cred. Isus a făcut pace, iar acum o vesteşte. Ucenicii s‑au bucurat când L‑au văzut pe Domnul; există aceeaşi bucurie astăzi pentru toţi cei care cred Cuvântul Său binecuvântat. Ce bucurie! Bucurie în prezenţa lui Dumnezeu, într‑o scenă neumbrită a luminii şi a dragostei, în care harul domneşte prin dreptate şi unde dragostea divină îşi găseşte plăcerea în cei aduşi aproape prin sângele lui Isus. A. H. Rule

Luni 30 Noiembrie

Şi, pe când şedea El pe Muntele Măslinilor, ucenicii au venit la El, deoparte, spunând: „Spune‑ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului“ … Şi, după ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor. Matei 24.3; 26.30

Împăratul şedea pe Munte, ca pe tronul Său. Muntele Măslinilor este un loc glorios şi oferă o vedere minunată asupra unei mari părţi a Ierusalimului şi a împrejurimilor sale. Ucenicii L‑au recunoscut ca fiind Împăratul, deşi lepădat, şi se întrebau cum vor sta lucrurile în privinţa venirii Sale în glorie, pe acelaşi munte (Zaharia 14.4). Însă, înainte de venirea Sa pentru a domni, chiar acest munte avea să fie martor al suferinţelor Sale.

Grădina Ghetsimani („teasc“), situată aici, a fost scena agoniei Sale în anticiparea suferinţelor din cele trei ceasuri de întuneric. Mormântul Său a fost situat în aceeaşi zonă şi avea să devină locul învierii Sale. Într‑adevăr, suferinţele Sale nu pot fi separate de învierea Sa; acesta a fost planul lui Dumnezeu şi el trebuia să se împlinească (Luca 24.26). Acelaşi munte va fi, de asemenea, locul revenirii lui Mesia în glorie. Împlinirea planurilor lui Dumnezeu este întemeiată pe suferinţele lui Hristos. Locul care a fost martor la suferinţele Sale la prima Sa venire va fi martor al revenirii Sale în glorie. Înainte de aceasta, Hristos îi va răpi pe toţi credincioşii din vremea harului, pentru a reveni împreună cu El, mai târziu, în glorie.

Semnul despre care vorbeau ucenicii confirmă certitudinea că aceste lucruri vor avea loc cu adevărat. Precizia uimitoare a Cuvântului profetic trece dincolo de puterea noastră de înţelegere. Dumnezeu, care a plănuit aceste lucruri, are controlul deplin, însă acest lucru nu înlătură responsabilitatea omului – orice fiinţă omenească este vinovată înaintea lui Dumnezeu şi responsabilă pentru suferinţele lui Mesia. Prin pocăinţă şi credinţă în Dumnezeu, oricine poate scăpa de judecată şi poate aparţine lui Mesia.

A. E. Bouter

WordPress.com · Web viewDomnul nostru Se va arăta în curând şi vom intra în acea zi...

Documents

Transcript of WordPress.com · Web viewDomnul nostru Se va arăta în curând şi vom intra în acea zi...