Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din...

„De aceea să nu dormim…” și îndată după aceea, în același context: „fie că dormim,” adică am putea totuși dormi! Atunci dormim sau nu dormim? Se înțelege că nu este vorba de somnul trupului, ci de somnul sufletului.

Mai întâi să surprindem tonul imperativ, poruncitor, al primei exprimări: „…să nu dormim…” care nu se regăsește la a doua exprimare. La a doua exprimare tonul este mai permisiv, mai îngăduitor. E ca și cum ar spune: „Fie și așa…” De aceea credinciosul în Dumnezeu trebuie să împlinească ceea ce i se poruncește, adică să nu doarmă, să vegheze, adică să fie atent în ce privește viața de pocăință. Și asta din pricină că traversează noaptea; noaptea păcatului, un întuneric din ce în ce mai gros, mai negru.

Totuși textul biblic lasă să se înțeleagă că și acei credincioși care doresc cu înverșunare să vegheze, să nu doarmă, li se poate întâmpla să ațipească, să adoarmă! Nu este de dorit, dar se poate întâmpla. Scriptura spune însă că somnul acesta în care poate aluneca un credincios este diferit de somnul celorlalți: „…să nu dormim ca ceilalți…”. Cum dorm ceilalți? Și cine sunt acești „ceilalți”? Desigur că lumea doarme „somnul morţii”. (Ps.13.3b). Dar revista „Lumina Vechilor Cărări” nu este în primul rând pentru lume. De aceea vă chem să privim către un fragment biblic care ne privește pe noi, în această privință: „Veniţi toate fiarele de pe câmp, veniţi de mâncaţi, toate fiarele din pădure! Toţi păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toţi sunt nişte câini muţi care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi şi le place să doarmă. Totuşi sunt nişte câini lacomi care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.” (Is.56.9-11). Aici Dumnezeu se adresează păstorilor poporului Lui. Însă fără intenția de a abate adresarea specială către păstori, pe care o are acest cuvânt din Scripturi, trebuie să acceptăm că într-o poziție pastorală, de autoritate față de aproapele, suntem fiecare dintre noi: prezbiteri, propovăduitori, părinți, frați mai mari sau credincioși în raport cu cei slabi în

credință sau chiar față de cei care nu cunosc credința. Așa că adresarea cuprinsă în fragmentul biblic de mai sus se potrivește oricui! De aceea este bine să desprindem caracteristicile celor ce dorm așa cum dorm cei din acest text:

Orbi! Tot satul vede, prezbiterul… nu! Nici tata…

Muți! Să vorbească cutare… Eu nu mă stric cu lumea (din adunare).

Le place să doarmă! Adică nu le taie la inimă starea în care înoată. Este convenabilă până la urmă. Este bună înțelegere, toată duminica se pot saluta zâmbind cu fiecare, amvonul e amvon...! E chiar plăcut! Pentru unii!

Fiecare umblă după folosul lui, fără abatere!

Soarta de la urmă a acestor creștini este extrem de dureroasă: „Veniţi toate fiarele de pe câmp, veniţi de mâncaţi, toate fiarele din pădure!” (v.9).

Dar cum dorm credincioșii în Dumnezeu? Cum doarme sufletul lor când se întâmplă să ațipească chiar dacă nu doresc aceasta? Iată un alt fragment din Scripturi, unul care ilustrează oarecum, ațipirea celor sfinți: „Adormisem, dar inima îmi veghea... Este glasul preaiubitului meu, care bate: „Deschide-mi, soro, scumpo, porumbiţo, neprihănito!” (Cc.5.2a). Da, se întâmplă și sfinților să adoarmă… Să slujească pe Dumnezeu ca niște adormiți! Să li se pară greu să se roage sau să postească… Să trăiască o apăsare, o oboseală în a arde pentru Dumnezeu. Dar… Preaiubitul Mire continuă să-i iubească… Și bate! Bate printr-o slujbă din casa de rugăciune… Printr-o cercetare a Duhului Sfânt! Printr-o prorocie în care li se spune: „Hai! Ajunge cât ai stat sub apăsare. Ridică-te! Bucură-te iar de mântuirea pe care ți-am dăruit-o!”

E o diferență! De aceea răzbate peste vremi glasul Scripturii: „Să nu dormim ca ceilalți!

####

1 Lumina Vechilor Cărări

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola întâia către Tesaloniceni, cap. 5.6,-10:

„De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem şi să fim treji. Căci cei ce dorm, dorm noaptea; şi cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.”


Noi toți eram păcătoși și rătăceam în lume, robi ai păcatului și ai fărădelegii și nu aveam cunoștință de dreptatea și adevărul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a privit înspre noi, și Cuvântul Lui dumnezeiesc s-a atins de noi și de conștiința noastră; Cuvântul Lui a găsit ceva tainic în noi, iar Apostolul Pavel spune: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Pavel a văzut starea lui și a înțeles că prin puterea proprie nu poate să se desprindă de ce este păcătos, dar Dumnezeu este acela care a lucrat asupra sufletului său și i-a arătat cum să iasă din această stare. Cândva Hristos a vorbit pentru întreaga lume: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!” Este o întrebare foarte serioasă cea pe care și-a pus-o Apostolul Pavel, dar Cuvântul lui Dumnezeu ne îndreaptă înspre o direcție bună și ne arată că omul trebuie să se nască din nou, din Cuvânt. Dumnezeu este plin de milă și n-a lăsat pe om în starea aceasta grea, și aici se vede iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Hristos, căci prin El a atins harul lui Dumnezeu inima omului. Puterea sângelui Domnului este foarte mare, ea eliberează de păcate și îi dă putere omului să iasă de sub robia lor, și această putere a fost arătată prin darul Duhului Sfânt; prin El, omul a dobândit plinătatea puterii în vederea slujirii lui Dumnezeu. Și acest dar minunat este de la Dumnezeu din Cer, fiindcă de sub greutatea și puterea păcatului nu putea să ne izbăvească nimeni. Însă aceasta este partea întâi a versetului, unde ne arată ce face Dumnezeu pentru noi, dar haideți să mergem în a doua parte ca să vedem ce avem noi de făcut: să o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești! Noi eram îngropați în aceste păcate, dar am dobândit o altă îndreptare: cumpătare (în traducerea rusă, cumpătare înseamnă „înțelepciune deplină”), dreptate și evlavie.

Ieșirea din păcat începe cu pocăința și mărturisirea păcatelor. Cum se face această mărturisire a păcatelor și de ce este nevoie ca un slujitor să fie de față? Dacă în vechime slujba aceasta era a Preotului, acum ea aparține Păstorului. El este important în procesul de mărturisire din trei motive:

1. Să asculte situația. 2. Să dea o direcție bună celui căzut pentru a

putea ieși din acea stare.

3. Să mijlocească pentru eliberarea de păcate. Starea de păcătoșenie are trei direcții: păcatul

împotriva lui Dumnezeu, păcatul împotriva aproapelui și păcatul împotriva trupului. Dacă e să ne uităm după gravitatea păcatului, cele mai grave sunt acele păcate care duc la moarte. În Vechiul Testament acestea erau toate păcatele care se pedepseau cu moartea. Apoi mai este păcatul săvârșit cu voia, pe care omul îl face conștient; și este scris că păcatul făcut cu voia nu se iartă. Pentru aceste păcate Dumnezeu cere de la noi foarte mult, și plătim fie prin judecata lui Dumnezeu, fie prin judecata Bisericii, fie prin judecata oamenilor: de exemplu, când verși sânge, când curvești sau preacurvești. Pentru păcatul vărsării de sânge de exemplu se cere plată încă de aici de pe pământ, căci este scris că Dumnezeu cere sângele celui ucis din mâna ucigașului.

Există două perioade când vine vorba de starea de păcătoșenie: păcatul înfăptuit pe când eram încă în lume, care tot trebuie mărturisit pentru că altfel vor

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu

cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos.” (Tit 2:11-13)


veni vremuri când Diavolul va avea anumite pretenții de la noi, iar păcatul nu se face mai mic odată cu trecerea timpului și nici nu se iartă cu timpul, el rămânând o sarcină și o povoară. Dar aceste păcate noi putem să le punem la picioarele Domnului Isus, care ne poate dărui iertarea. A doua perioadă se referă la păcatul celui care este în adunare și care prin neveghere a lăsat ca nelegiuirea să intre în viața lui. Dumnezeu va cere mult de la acest om deoarece: avea Scriptura, era în Biserică, era învățat, avea Legământul, și-a dat cuvântul că Îl va sluji pe Domnul cu cugetul curat, dar... s-a întors iar înspre ceea ce a zis că leapădă.

Haideți să privim iar înspre Vechiul Testament: erau cinci feluri de jertfe de sânge, și acestea trebuiau aduse pe altarul de aramă. O parte din sânge se ardea pe altar, dar trebuia luată o altă parte într-un vas ca să fie stropit și omul care a păcătuit; sângele de pe altar era pentru iertare, dar acesta din urmă era pentru sfințire deplină. Și acuma eu vreau să scoatem ceva de aici și să vedem cum se desfășoară această lucrare în viața noastră. Conștiința este cea care se trezește prima și își dă seama că prin ceva am încălcat voia lui Dumnezeu. După Legea veche, ar trebui să fim omorâți cu pietre, dar dacă mergem la Jertfa Domnului vom vedea că mai este sânge pentru iertare și sfințire; dar acestea se primesc prin mărturisirea păcatului, și de multe ori trebuie să plătim și noi anumite consecințe. Deci mărturisirea nu este numai pentru cei veniți din lume, ci și pentru noi care suntem în Biserică. Mulțumiri fie aduse Domnului pentru acest minunat har. Nicio rugăciune nu poate să șteargă vina omului, căci aceasta, după cum ne scrie și apostolul Ioan, se șterge numai prin mărturisire, ca să avem deplină eliberare înaintea Domnului. În orice împrejurare a vieții noi trebuie să prețuim această lucrare și să ne folosim de ea. Așa înțelegem în Bisericile noastre mărturisirea. Chiar și așa, sunt păcate care nu se iartă: când hulești pe Duhul Sfânt, când calci în picioare Sângele Legământului și batjocorești pe Duhul harului. Nu mă opresc mai mult asupra lor, dar vreau să înțelegem de ce ele nu se iartă: dacă eu batjocoresc sângele Legământului și îl înlătur de la mine, ce mai poate să mă spele?

Când omul ajunge lepădat, aceasta este o stare destul de grea căci Dumnezeu îl lipsește de darul pocăinței. În viața pe care am trăit-o m-am întâlnit cu mai mult de zece cazuri de oameni care au fost lepădați de Domnul. Am vorbit cu ei și i-am întrebat: „Tu poți să spui – Doamne, iartă-mă!?” _„Eu cu gura pot să spun cuvintele acestea, dar omul dinlăuntru nu poate să mai spună așa ceva; eu sunt lipsit de harul acesta.” Dumnezeu este plin de milă, ne salvează, ne iartă, dar este și drept, și ne cere să ne mărturisim păcatele și să ne lepădăm de ele.

Vreau să vă povestesc despre un om care a fost lepădat de Domnul, și nu avea un păcat așa de grav, crime sau ceva de felul acesta. Când locuiam în Kazahstan m-am întâlnit cu el, avea mai mult de 93 ani și ne-a rugat să-l ascultăm foarte atenți ce vrea să ne spună:

_„Chiar dacă vi se vor tăia mădularele bucată cu bucată, voi nici atunci să nu-L lăsați pe Domnul. Voi nu puteți înțelege ce înseamnă să fii lepădat de Domnul, voi nu știți ce înseamnă Iadul pe pământ. Eu sunt acela care am fost lepădat.”

Eu am văzut mulți oameni plângând în viață... dar ca pe omul acesta nu am văzut pe nimeni plângând vreodată; lacrimile nu-i picurau, ci curgeau ca apa pe obrajii lui. Atunci l-am întrebat cum de a ajuns în această stare grea de om lepădat iar el a început să ne povestească viața lui. Când a început studiile într-un institut destul de renumit, a apărut un Înger al Domnului înaintea lui și i-a spus:

_„Lasă studiile și vino în slujba Mea!” Dar el s-a rugat de Înger și i-a cerut voie să-l

lase să-și termine studiile pentru că ar vrea să ajungă medic, să lecuiască, să salveze oamenii și să le facă bine; iar Îngerul s-a depărtat de la el. După un timp s-a mutat la altă școală și Domnul i s-a arătat din nou:

_„De ce ai respins chemarea Mea? Eu am vrut să te folosesc în altă parte, pentru ca să salvezi sufletele oamenilor. Te chem să vii să lucrezi în holda Mea!”

Dar el a răspuns: _„Doamne eu nu pot, fiindcă vreau să termin și

școala asta!” Și a continuat să învețe mai departe. A terminat cu mare succes toate studiile în patru institute diferite, iar după ce au venit sovieticii la putere l-au pus ministru al învățământului. Atunci a apărut a treia oară Domnul în fața lui și i-a zis:

_„Eu de două ori te-am chemat și am vrut ca tu să lucrezi pentru slava Mea, dar tu ai ales voința ta. Ai făcut o greșeală foarte mare, dar Eu te întreb pentru a treia oară, ce alegi?”

_„Eu de acum am ales...”, a fost răspunsul lui. Atunci Domnul a început să se retragă întristat

și cu durere, lăsându-i un ultim cuvânt: _„Tu ai respins dragostea și mântuirea Mea,

acuma și eu te lepăd pe tine pentru totdeauna!” În momentul acela a simțit că ceva s-a smuls

dinlăuntrul lui și de atunci sufletul i s-a chinuit și a suferit tot restul vieții, dar Dumnezeu a luat de la el pocăința și n-a mai putut niciodată să spună din adâncul inimii cuvântul: „Iartă-mă!” Tare mâhniți am rămas toți după această experiență, căci omul acesta nu mai putea să îndrepte nimic măcar că îi părea așa de rău, dar pocăința, spunea el, o poate da numai Domnul.

Noi am primit și avem această slujbă a împăcării, dar dacă o vom neglija sau o vom respinge, vom ajunge într-o stare de lepădați din care nu vom mai putea ieși niciodată. Dar Dumnezeu să ne ajute să ne ținem bine de ancora salvării, fiindcă pocăința este un dar din partea Domnului.

Din cuvântările fratelui Petru Cernozub (1941-2020)

(Transcris de Isip Daniel

și publicat cu acordul familiei)


Treisprezece capitole în Scripturi; în Cartea Sfântă! Mult, în comparație cu alte personaje biblice. Concluzia este că avem de-a face aici cu un om care este așezat de Dumnezeu ca și pildă de urmat, deși desigur că și în Iosif, fiul patriarhului Iacov, se poate observa omenescul. Istoria lui începe în Scripturi cu prilejul vânzării sale de către cei zece frați ai săi.

Avea pe atunci 17 ani. Șaptesprezece ani! Ne așteptăm pentru această vârstă la un început de temperament rebel… Dar la 17 ani, Iosif (încă) „spunea tatălui lor vorbele lor cele rele.” (cap. 37.2b). Era bine sau nu era, au aflat frații lui lucrul acesta sau nu, felul lui de a fi a creat o oarecare separare între el și frații săi. Iacov, tatăl lor, a adâncit și mai mult această prăpastie, favorizându-l pe față pe Iosif. Desigur că rezultatul la care s-a ajuns între ei n-a fost bun. Dar Dumnezeu de ce a adâncit prăpastia asta? Visurile pe care le-a avut Iosif, visuri care i-a mâniat pe frații lui (cap. 37.8), nu veneau nici de la el, nici de la tatăl său. Înțeleg de aici ceea ce se poate desprinde mai clar din Epistola către Romani, (cap. 8.29-30) și anume că Dumnezeu pune alunecușuri sub picioarele celor ce vor cu tot dinadinsul să alunece spre rău și pune uși spre mântuire înaintea celor ce vor să se mântuiască.

Să punctăm câteva dintre aspectele remarcabile ale caracterului acestui tânăr deosebit:

„Israel i-a zis lui Iosif: „Fraţii tăi pasc oile la Sihem! Vino, căci vreau să te trimit la ei.” „Iată-mă,

sunt gata”, a răspuns el.” (Gn. 37.13). Să mergi singur peste câmpuri, cu bagaje în spate, să te întâlnești iar cu cei care nu te înghit? Cu toate acestea Iosif are pentru tatăl său răspunsul rămas ca model peste ani, pentru toții copiii de oameni credincioși: „Iată-mă, sunt gata”!

„Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el şi

că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se

apuca.” (Gn. 39.3). Trebuie deosebit de aici că pentru ca Domnul să facă să-i meargă bine, mai întâi Iosif trebuia să se apuce de orice treabă se ivea! Dacă ar fi fost biruit de amărăciune, de atitudine șmecheră sau de lene, cum ar fi putut Dumnezeu să binecuvânteze lucrul mâinilor lui?! Putea să aleagă să-i facă rău egipteanului, necăjit că a ajuns rob, putea să se prefacă doar că lucrează… Scriptura spune că avea un corp frumos și frumos era și la față… (Gen. 39.6b). Un motiv în plus să se mândrească în inima lui și să ocolească munca de sclav. Dar Iosif a ales să nu se răzbune din pricina stării în care a ajuns, ci s-a dovedit a fi un tânăr harnic, care muncea nu pentru el, ci pentru bunăstarea stăpânului său. Dumnezeu să binecuvânteze toți bărbații credincioși, cu hărnicie, chiar și în situațiile în care câștigul nu este pe măsură. Doar pentru ca să se cunoască că acolo a fost mâna unui credincios!

„El nu este mai mare decât mine în casa aceasta şi nu mi-a oprit nimic, în afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Gn. 39.9). Reperul lui Iosif, lucrul la care s-a gândit când s-a întâlnit cu ispita, n-a fost atât de mult perspectiva de a ajunge în poziția periculoasă de amant al soției stăpânului său, ci că o asemenea faptă este urâtă înaintea lui Dumnezeu! Pentru Iosif conta ce părere are Dumnezeu despre fiecare aspect al vieții sale. Și de aici i-a venit biruința…

„Iosif era în vârstă de treizeci de ani când s-a înfăţişat înaintea lui Faraon, împăratul Egiptului,” (Gn. 41.46). Scriptura spune că isprava din casa lui Potifar, căpetenia străjerilor palatului lui

Reflecții la Scripturile Vechiului Testament

Iosif Omul care a luat toate lucrurile ca venind din mâna

lui Dumnezeu

Genesa 37.1-50.26

„Iosif, la vârsta de șaptesprezece ani, păştea oile cu fraţii lui; băiatul acesta era cu fiii Bilhei şi cu fiii Zilpei, nevestele tatălui său. Şi Iosif spunea tatălui lor vorbele lor cele rele… Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine ca să împlinească ceea ce se vede azi şi anume: să scape viaţa unui popor în mare număr. ”


Faraon, s-a petrecut „după câtăva vreme,” de la sosirea lui Iosif în Egipt. (Gn. 39.7a). Apoi de la intrarea lui în pușcărie, până la visurile colegilor lui de surghiun, a mai trecut un timp, menționat în Scripturi prin aceeași expresie: „după câtăva vreme,”, fără a o transpune în luni sau ani. Doar timpul scurs între eliberarea paharnicului și visul lui Faraon, este menționat ca fiind de doi ani. Propun un calcul – e adevărat, destul de aproximativ – al timpului petrecut de Iosif în pușcărie: 30-17=13; 13-2=11. Acest timp de 11 ani este descris ca fiind împărțit în două perioade de „câtăva vreme”. Însă aceste două perioade nu pot fi considerate egale, adică de cinci ani și jumătate fiecare. Asta pentru că este greu de crezut că neastâmpărata nevastă a lui Potifar, a așteptat cinci ani până să i se aprindă călcâiele după frumosul adolescent, sclav în casa ei. Prin urmare este mai degrabă de crezut că examenul destrăbălării a venit destul de degrabă după apariția lui Iosif în Egipt. Poate câteva luni, poate un an, poate peste… Așadar putem spune că Iosif a stat puțin în casa lui Potifar și aproximativ 11-12 ani, în temniță! Peste zece ani de pușcărie pentru credința lui în Dumnezeu!!! Peste zece ani de pușcărie… Fără ca cineva să-i spună că vor fi zece și apoi va fi eliberat; Iosif putea crede că va putrezi acolo… Ce pot spune cei care și-au dat curăția doar pe niște zâmbete ștrengare?

„Apoi a dat drumul fraţilor săi, care au plecat; şi le-a zis: „Să nu vă certaţi pe drum.” (Gn. 45.24). Grijă pentru frumusețea familiei lui, frumusețe care stă în unitatea copiilor care o alcătuiesc, chiar și după ce aceștia se căsătoresc. Dar aceștia erau frați vitregi… și erau frații care l-au vândut! Pentru ce atâta grijă? Pentru ce? Pentru că așa era Iosif! Și pentru că era așa, Dumnezeu s-a îngrijit să ne rămână în Scripturi ca model. Fiecare credincios trebuie să muncească pentru ca familia lui să rămână frumoasă, adică unită, chiar și după ce fiecare s-a căsătorit. Pentru a reuși aceasta, trebuie mai cu seamă să se evite din răsputeri certurile…

„Iosif a răspuns tatălui său: „Sunt fiii mei pe care mi i-a dat Dumnezeu aici.” Israel a zis: „Apropie-i te rog de mine, ca să-i binecuvântez.” (Gn. 48.9). Binecuvântare! Binecuvântarea tatei! Ce nevoie mai avea Iosif de asta când al lui era Egiptul întreg? Ce nevoie mai ai de binecuvântarea tatei când bunurile dobândite se ridică la

valoarea câtorva sute de mii de euro iar el este un țăran oarecare?! Dar Iosif știa că tot ce are Egiptul nu poate întrece îndurarea lui Dumnezeu primită prin binecuvântarea părinților!

„Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi şi anume: să scape viaţa unui popor în mare număr.” (Gn. 50.19-20). Iosif a luat toate ca venind din mâna lui Dumnezeu! Și bunele bineînțeles, dar mai ales relele! De aici decurge și atitudinea pe care cineva o va avea față de persoanele implicate, mai ales în răul peste care a dat. Dacă anumite persoane au fost implicate în răul care a dat peste mine, însă eu iau lucrul acela ca venind de la Dumnezeu (îngăduit de El cu un plan de El știut), atunci nu mă voi război cu persoanele acelea, ci mai degrabă voi fi gata să le iert! În acest fel de a privi lucrurile stă puterea de a ierta!

Privind peste toate acestea și altele câte se mai pot observa în caracterul acestui tânăr, se poate trage o concluzie deosebită: foarte multe lucruri frumoase adunate laolaltă într-o singură persoană… Și este vorba de un tânăr!

În partea a doua să privim spre alte câteva lucruri folositoare, care se pot întâlni în aceste capitole din Scripturi, care se referă la Iosif:

„L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” Fraţii săi au început să-l pizmuiască; dar tatăl său a ţinut minte lucrurile acestea.” (Gn. 37.10-11). Iacov a ținut minte! Și despre Maria, mama


Domnului Isus găsim scris că: „…păstra toate cuvintele acestea în inima ei.” (Lc. 2.19,51). Patriarhul Iacov iese în evidență în mod deosebit în ceea ce privește ținerea de minte cu privire la lucrările lui Dumnezeu din viața lui. Citim în cartea Genesa, cap. 48.2-3: „Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că fiul tău Iosif vine la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile şi s-a aşezat pe pat. Iacov i-a zis lui Iosif: „Dumnezeul Cel Atotputernic mi s-a arătat la Luz, în ţara Canaan şi m-a binecuvântat.” Iacov avea atunci când a spus asta 147 de ani (Gn. 47.28) iar evenimentul la care se referă s-a petrecut în tinerețea lui, adică cu peste 100 de ani în urmă. Iacov făcea parte din categoria oamenilor care țin minte lucrările lui Dumnezeu din viața lor sau a familiilor sau a Bisericii din care fac parte. Sunt însă și creștini care uită repede lucrările lui Dumnezeu din viața lor. Aceștia se plâng mereu: „Nu mai sunt lucrările Duhului Sfânt!” Și de obicei nu o spun din părere de rău, pentru că dacă părerea de rău ar fi motivul, s-ar vedea durere în vorbele lor, un ochi înlăcrimat… Părerea de rău ar naște în ei un geamăt înaintea lui Dumnezeu și Dumnezeu ar răspunde… și am vedea din nou lucrările lui Dumnezeu. De cele mai multe ori aprecierea faptului că nu mai sunt lucrările Duhului Sfânt se face pe considerentul că cine mustră ar fi considerat mai duhovnicesc!!! Și mă tem că nu-i deloc așa… Desigur că deseori lucrurile stau așa: traversăm perioade de timp când lucrările Duhului Sfânt sunt mult prea rare… Dar Scriptura ne învață cum să procedăm în această privință: „Atunci îmi zic: „Ceea ce mă face să sufăr, este că dreapta Celui Preaînalt nu mai este aceeași”... Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale şi voi lua aminte la toate isprăvile Tale. Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte! Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?” (Ps. 77.10-13). Ce-i de făcut când „…dreapta Celui Preaînalt nu mai este aceeași”? Sufăr… și dacă trebuie îmi exprim suferința „dar tot voi lăuda lucrările Domnului,” și asta pentru că „…îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale,” Așa făcea Iacov, așa fac sfinții! A aclama că nu mai lucrează Duhul Sfânt, fără a mă gândi la lucrările Lui din timpul care a trecut și a le înălța între oameni, înseamnă de fapt că n-am pus preț pe ele și… le-am uitat.

Din toți frații lui Iosif care l-au vândut, doi au fost totuși mai buni: Ruben și Iuda. Îmi tot vine în minte o stare de lucruri când mă mai gândesc la acești doi oameni… Știți, am mai întâlnit între frați persoane deosebit de săritoare, de amabile, de… bune! Sunt veseli, zâmbitori, vorbesc elegant… Și am observat că unii dintre aceștia seamănă cu Ruben

și Iuda: amândoi au avut probleme cu femeile! Nu spun că de obicei oamenii buni sunt curvari, dar pot spune că de obicei curvarii sunt oameni buni! Dar în asemenea situații ce folos de bunătatea aceea?! Este doar capcana pentru femeia care nu-i atentă. Eu am întâlnit asemenea oameni…

„Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să se culce şi să se împreuneze cu ea. Într-o zi…” (Gn. 39.10-11a). Scriptura nu spune câte zile au fost, dar au fost câteva. Când spunem „toate zilele”, de obicei ne gândim la mai multe. Desigur că statutul de sclav restrângea foarte mult posibilitățile lui Iosif de a ieși din impas, dar poate că a refuza lucrul în casă (era mai marele slugilor, poate ar fi putut trimite pe altcineva…) sau a nu intra singur acolo sau a sta de vorbă cu stăpânul, evident cu riscul vieții sau altceva, ar fi avut alt deznodământ. Se pare că a sta de vorbă cu ispita mereu, mereu, chiar refuzând-o, duce la rezultate greu de depășit…

„Domnul a fost cu Iosif şi și-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniţei.” (Gn. 39.21). Domnul a fost așa de bun cu Iosif că l-a lăsat să ajungă în pușcărie! Asta ne obligă să gândim în alți termeni bunătatea lui Dumnezeu. Ne obligă să recunoaștem că Dumnezeu este bun cu noi chiar și atunci când ne lasă în nenorocire… Așa ca și în temnița lui Iosif, am văzut de foarte multe ori că necazul oamenilor credincioși se deosebește de necazul celor necredincioși: în necazul celor credincioși, într-un fel sau altul se vede mâna lui Dumnezeu.

„Şi Faraon a zis slujitorilor săi: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?” Şi Faraon i-a zis lui Iosif: „Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste lucruri,” (Gn. 41.38-39a). Asta ne spune că în vremea aceea, la aproximativ 2400 de ani de la creație, popoarele lumii încă recunoșteau existența și stăpânirea lui Dumnezeu. Asta deși în același timp se închinau la o mulțime de idoli. Astăzi majoritatea egiptenilor sunt musulmani. (95%). Dumnezeu a fost pierdut din conștiința lor. Și istoria se repetă de fiecare dată: anume dacă eu mă îndepărtez de Dumnezeu prin aceea că trăiesc tot mai lumește, deși recunosc existența Lui și mă tem oarecum de El, sunt șanse maxime ca strănepoții să aibă o religie cu totul străină de Dumnezeu!

„Fraţii lui Iosif s-au aşezat la masă în faţa lui: de la întâiul-născut, după dreptul lui de întâi-născut, şi până la cel mai tânăr, aşezaţi după vârstă; şi se uitau unii la alţii cu mirare.” (Gn. 43.33). Este de mirare cum fără poliție sau jandarmerie, în vremurile acelea primitive, se păstra o așa ordine în relațiile dintre oameni. Asta spune că termenul „primitiv” s-ar potrivi mai degrabă vremurilor noastre, când abia,


abia dacă reușesc legile să așeze ordine în relațiile dintre oameni. Asta înseamnă că lumea degenerează din punct de vedere social, că oamenii s-au degradat din an în an, nu au evoluat. Asta luând totuși în calcul că odată cu apariția creștinismului evanghelic în lume și mai ales odată cu răspândirea lui începând cu anii 1850-1900, lupta pentru instaurarea unei înțelegeri între oameni, a adus o viață mai liniștită, în general vorbind. În afară de aceste aprecieri care țin de istorie, cred că o serie de tipuri de relații între oameni, care țineau de acele vremuri de început ale lumii, pot fi practicate cu folos și între creștinii vremurilor noastre. Până la urmă de aceea au fost scrise în Scripturi !

„Dumnezeu a vorbit lui Israel într-o vedenie noaptea şi a zis: „Iacove! Iacove!” Israel a răspuns: „Iată-mă!” Şi Dumnezeu a zis: „Eu sunt Dumnezeu; Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi de acolo;” (Gn. 46.2-4a). După asemenea cuvinte se putea gândi Iacov la sutele de ani de neagră robie în care va ajunge neamul lui în Egipt? Într-adevăr, de multe ori promisiunile lui Dumnezeu pentru viața asta se dovedesc împletite cu necazurile vieții care uneori nu sunt deloc mici. Dar „Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi de acolo;” Oh… slăvit să fie Domnul!

„Ruben a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acela?” Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui.” (Gn. 42.22). Da, o serie de lucruri se plătesc în lumea asta. „Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.” (Ob. 1.15b). Dar în ce ne privește, ca și creștini, nu ni se iartă când ne rugăm? Iată un cuvânt din Scripturi în această privință: „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine…” (Ap. 3.17-18a). A cumpăra presupune a plăti! Mai ales atunci când ne vine a crede așa cum i-a venit a crede lui Samson, judecătorul evreu: „Voi face ca şi mai înainte şi mă voi scutura”. (Jd. 16.20). Mă voi scutura și de păcatele astea! Dar n-a mai mers… Așa se pot așterne anii peste anumite păcate și mai apoi să ne ajungă din urmă chitanța de plată. De prea multe ori am văzut lucrul acesta privind în jur! Dacă e să rămânem la fragmentul biblic referitor la Iosif, este foarte trist să citim: „Ruben, tu, întâiul meu născut, puterea mea şi pârga tăriei mele, întâiul în vrednicie şi întâiul în putere, năvalnic ca apele, tu nu vei mai avea întâietatea! Căci te-ai suit în patul tatălui tău, mi-ai spurcat patul, suindu-te în el.” (Gn. 49.3-4). Da, unele

lucruri se plătesc! Și de obicei prețul e mult prea mare față de ceea ce s-a obținut: clipa, doar clipa! De fapt a plăti este un fel de a spune pentru că de fapt avem de-a face cu urmările naturale ale unor alegeri. De exemplu dacă cumpăr un câine, voi fi obligat să construiesc un adăpost pentru el. Și apoi o să trebuiască să gândesc ce voi face cu cățeii! Ce drum aleg în viață, un anumit peisaj voi parcurge…

„Iosif a cumpărat pentru faraon toate pământurile Egiptului; căci egiptenii şi-au vândut fiecare ogorul, pentru că îi silea foametea. Şi ţara a ajuns în stăpânirea lui faraon. Cât despre popor, l-a mutat în cetăţi, de la o margine a hotarelor Egiptului până la cealaltă.” (Gn. 47.20-21). „Vezi – am auzit spunându-se – ăștia sunt eroii Bibliei, jidani! Unde ajung, îi prostesc pe oameni ca să poată stăpâni peste ei!” Se poate să fie așa. Se poate să fie greșeala lui Iosif, dovedindu-se astfel că și el a fost om. Sau mă rog, evreu! Se poate de asemenea să fi fost un lucru folositor pentru egipteni. A fost un fel de urbanizare; egiptenii au devenit orășeni cu proprietăți la țară! De exemplu se emigrează masiv în Anglia pentru că acolo viața este mai bună, dar tot teritoriul Angliei este proprietatea reginei. Este prea adâncă negura vremurilor de la Iosif până azi pentru a face aprecieri acolo unde textul biblic nu este lămuritor cu privire la vreun lucru.

„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo şi de El vor asculta popoarele. El îşi leagă măgarul de viţă şi de cel mai bun butuc de viţă mânzul măgăriţei lui; îşi spală haina în vin şi mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşii de vin şi dinţii albi de lapte.” (Gn. 49.10-12). Avem în subsolul paginii specificația „Mesia”. Mesia sau Hristosul, cu „ochii roşii de vin”? Așa cum se pot face dinții mai albi de la lapte, tot așa s-au făcut ochii Domnului roșii de la vin! Nu avem aici de-a face cu urmările ochilor roșii „ale celor ce întârzie la vin,” (Pr. 23.29b-30), ci toată descrierea de aici ilustrează o înfățișare de Rege.

În încheiere să ne întoarcem la Iosif, personajul biblic la care privim acum. La tânărul care iese în evidență ca unul care a luat toate lucrurile vieții, chiar și cele mai rele, ca venind din mâna lui Dumnezeu. Cred că foarte mulți bărbați creștini s-ar opune categoric ispitei destrăbălării ca și Iosif; cred că mulți credincioși pot ierta pe cei care le-au făcut rău, dar mult prea puțini credincioși pot lua toate lucrurile vieții ca venind din mâna lui Dumnezeu. Și acesta este mare lucru!

####


Cred că mulţi din dumneavoastră aţi auzit predicându-se Evanghelia prosperității cu argumentele: „dacă suntem ai Domnului nu mai trebuie să avem necazuri, nu mai avem parte de suferinţă, de lipsuri, de încercări; Domnul Isus a rezolvat absolut totul la Golgota, problema tuturor necazurilor omeneşti…”

Pe drept cuvânt mesajele acestea par foarte convenabile şi atractive. În schimb nu este aşa, s-a dovedit că lucrurile stau cu totul altfel.

Singurul care ne poate răspunde corect la această problemă este numai Cuvântul lui Dumnezeu.

În 1Petru 1:6-7 citim următoarele: „în ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos.”

Apostolul Iacov şi el vorbeşte în epistola sa de încercări. Iacov 1:2-3: „fraţii mei, să primiţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea.” Este foarte clar că apostolul Domnului nu ne-a propovăduit prin scrierile sale Evanghelia prosperității, nu ne-a spus că spre cer vom merge pe flori, lauri şi aplauze.

În această lucrare vreau să arăt bazat numai pe cuvântul Scripturii ce este încercarea, de unde vine încercarea. De la început vreau să arăt următoarele:

Încercarea nu înseamnă cruce, nici ispită, nici țepușă. Sunt patru elemente diferite.

1. Ispita nu este încercarea, ea nu vine de la Dumnezeu, ea este îngăduită de Dumnezeu pentru a verifica poziţia, tăria noastră. Ispita nu este păcat, ea duce la păcat. Poate aţi auzit vorbindu-se: „a căzut cutare pentru că ispita a fost mai tare decât el.” Eu nu cred acest lucru. În 1Corinteni 10:13 este scris: „nu va ajuns nicio ispită, care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca să o puteţi răbda.”

Unii cad în ispită pentru că ei vor să cadă, ei merg în ispită, ei îşi fac elan. Domnul Isus ne-a spus cum putem birui ispita. Matei 26:41: „vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită.”

2. Crucea, nici ea nu este încercare, nici ispită, nici ţepuş. Noi nu facem semnul crucii ca ortodocşii, nici nu purtăm cu noi sau în case acest obiect mort, crucea.

Prin cruce se înţelege: toate necazurile care vin din afară, jigniri, hule, insulte, ponegriri pentru adevăr şi pentru Domnul Isus. Astăzi nu oricine mai poartă crucea, ci numai cei ce vor să ţină şi să respecte

adevărul. Timotei 3:12: „de altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi.”

Dumnezeu, în înţelepciunea Sa desăvârşită, fixează mărimea crucii cât este „eul” nostru de mare. Ea ajută la omorârea (răstignirea) personalităţii eului. Noi avem personalitate nu prin noi (eu), ci prin Domnul. În Galateni 2:20 Pavel spune: „am fost răstignit împreună cu Hristos, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.”

3. Ţepuşul. Nici ţepuşul nu înseamnă încercare. Pavel vorbeşte în mod figurativ în versetul 7: „…mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al satanei ca să îl pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf.” Desigur, ţepuşul era în trupul lui Pavel. Cu toată stăruinţa lui în trei rânduri ca Dumnezeu să îl ridice, acest ţepuş nu i-a fost luat.

Acelaşi Dumnezeu procedează şi astăzi la fel, la unii creştini pune câte un ţepuş în trupurile lor pentru toată viaţa. Ţepuşul are un scop bine definit. Pe Pavel l-a păzit de oribilul păcat, mândria; pe unii din noi acest ţepuş este pus de Dumnezeu fie la ficat, stomac, rinichi etc. ca să fim păziţi de cădere spirituală. Dumnezeu ne spune ca lui Pavel: „harul Meu îţi este de ajuns”.

4. Încercarea este cu totul altceva, diferă de celelalte. Încercarea nu este permanentă, nici de durată, ea are limite. Numai Dumnezeu hotărăşte când intrăm şi cât vom sta. Dumnezeu nu ne cere acordul sau părerea noastră pentru a intra în încercare, în ea intrăm fără voia noastră. Ştiu că unii nu vor înţelege ce voi afirma acum: la naşterea din nou devenim făpturi noi, nişte valori, însă neprelucrate, fără rezistenţă, fără maturitate şi fără experienţă. Nu uitaţi, naşterea din nou este începutul mântuirii. Sunt câteva elemente vitale şi necesare pentru menţinerea mântuirii; unul dintre acestea este şi încercarea. Este greu de acceptat acest lucru, dar este necesar.

Scopul principal al oricărei încercări este de a ne apropia de Dumnezeu. Prin încercări se nasc caracterele cele mai tari şi realizările cele mai mari aşa cum se naşte floarea din spini. În bătălia finală pentru Împărăţia lui Dumnezeu, sunt necesari oameni curajoşi şi încercaţi care au luptat cu defectele caracterului lor şi le-au biruit. Cei care doresc sincer mântuirea ar trebui să se bucure când Dumnezeu îi trece prin felurite încercări mai dure sau amare. Când vor ajunge în posesia Împărăţiei lui Dumnezeu, vor constata că preţul ei a fost prea mic şi neînsemnat.

În primul rând încercarea este şcoala lui Dumnezeu.

De bunăvoie nimeni nu poate accepta această şcoală a cărei profesor este Domnul Isus Hristos. Acolo ne modelează caracterul nostru. Dintr-un om dur, egoist şi nemulţumit încercarea face ca aceste părţi negative din noi să devină pozitive. În istoria Bibliei s-a dovedit

că cei mai puternici oameni au fost aceia care au fost la şcoala lui Dumnezeu, care i-a trecut prin încercări dureroase, experienţe amare. Lupta şi greutăţile i-au făcut să aibă o încredere nezguduită în Dumnezeu, şi le-a dezvoltat puterea spirituală. Ei au avut un caracter nobil, de o frumuseţe rară; vor străluci cel mai tare în Împărăţia lui Dumnezeu.

Nici lui Moise nu i-a fost uşor să plece de la palatul regal în Madian, la şcoala lui Dumnezeu. Cu toate că în Egipt până la vârsta de 40 de ani învăţase toată înţelepciunea Egiptului, aceasta nu i-a ajutat la nimic din punct de vedere spiritual. El a mai stat alţi 40 de ani în Madian până ce a scos Dumnezeu tot Egiptul din el. Şi dintr-un om dur a devenit cel mai blând de pe faţa pământului. Acolo a căpătat un caracter nobil cu o rezistenţă uluitoare şi cu o frumuseţe spirituală deosebită. Pe drept cuvânt Moise a fost cel mai mare lider spiritual pentru poporul Israel din vremea Vechiului Testament. În pustie Moise de şapte ori s-a pus chezaş între Dumnezeu şi poporul Israel care se răzvrătise; de şapte ori l-a înduplecat pe Dumnezeu să nu nimicească poporul. Ce s-ar fi întâmplat dacă Moise nu ar fi fost modelat de Dumnezeu în şcoala Sa? Ar fi fost o catastrofă.

Încercarea fortifică pe creştin. Pe un om încercat greu îl dau vânturile jos; el nu mai este uşuratic, nu mai vorbeşte şi nu mai gândeşte uşuratic. Să nu uităm că noi suntem lutul iar Dumnezeu este Olarul.

În al doilea rând încercarea este o curăţire. Ioan 15:2: „Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi

n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăță, ca să aducă şi mai mult rod.” Trebuie să acceptăm curăţirea ori de câte ori este nevoie. Este drept, doare atunci când taie vierul, curg lacrimi, El nu o face din plăcere, o face că ne iubeşte, ne vrea binele. El se uită în viitor să aducem şi mai multă rod. Vierul taie toate creşterile dăunătoare, pentru ca roadele să fie mai pline, mai îmbelşugate. O vie necurăţată se sălbăticește şi nu va mai rodi. Un creştin necurat nu mai rodeşte; devine firesc. Curăţirea se face:

-prin cuvânt: se acceptă cuvântul lui Dumnezeu în orice situaţie şi prin orice persoană oricât de neînsemnată ar fi ea; cuvântul este cel mai important.

-prin încercări şi necazuri. Foarfeca vierului este binefăcătoare pentru că ea taie toţi lăstarii de amărăciune din noi.

În al treilea rând încercarea verifică credincioşia noastră faţă de Dumnezeu. Dacă eşti într-o relaţie bună cu Dumnezeu şi cu semenii tăi şi totuşi ai intrat în încercare, atunci Dumnezeu îţi verifică credincioşia faţă de El.

Iosif, un copil cuminte şi ascultător atât de Dumnezeu cât şi de părinţii săi a fost greu încercat în cei mai frumoşi ani ai vieţii. Nu a fost uşoară durerea sufletească a tânărului Iosif, fiind vândut de proprii lui fraţi şi despărţit de părinţii săi ca să fie dus într-o ţară străină, în Egipt. Acolo a fost expus la cele mai puternice ispite ale vremii. El se afla în mijlocul idolatriei. Iosif nu a renunţat la Dumnezeu, L-a iubit în cele mai grele încercări. A stat închis pentru că nu a acceptat să-și păteze onoarea sa faţă de Dumnezeu. Bunul Dumnezeu l-a răsplătit cum niciodată nu i-ar fi putut trece prin minte. A ajuns pe tronul Egiptului şi a

salvat soarta poporului egiptean şi casa tatălui său. Faptul că noi suntem chemaţi să trecem prin

încercări dovedeşte că Domnul Isus vede în noi ceva preţios. Dacă nu ar vedea în noi nimic bun, El nu şi-ar dedica timp să ne curăţească. Nu pune în cuptorul Său pietre fără valoare. El caută numai minereul în care este aur.

În al patrulea rând încercarea ne face să simţim cu durerile altora.

Încercarea lărgeşte inima, naşte milă şi compătimire pentru alţii. Ieremia a trecut prin toate fazele încercării, a fost omul care a plâns cu durere pentru poporul Israel. Moise a cerut să i se şteargă numele său din Cartea Vieţii. Pavel avea o durere necurmată în inimă pentru rudele sale trupeşti. El dorea să fie anatema; despărţit de Hristos.

Creştinul trecut prin felurite încercări are un orizont mare pentru a înţelege şi a simţi cu durerile altora. Numai acela care ştie ce este suferinţa poate să sufere cu altul, cine a plâns poate să plângă pentru altul, cine a trecut prin lipsuri poate să întindă mâna la cel lipsit.

Vă mărturisesc sincer, eu nu am înţeles mult timp rostul şi sensul încercărilor, eu le vedeam ca pe ceva rău, firea noastră nu se dă uşor, nu acceptă. Dar pe urmă am înţeles că ele lucrează o greutate veşnică în noi. Un creştin neîncercat cred că îşi pierde mântuirea când vin valurile lumii acesteia.

Dacă ne uităm pe paginile Sfintelor Scripturi, toţi sfinţii au avut parte de încercări.

Vă rog să analizaţi ceea ce spune apostolul Pavel, cel mai încercat dintre toţi apostolii. Fapte 14:22: „… că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”, El nu spune: „s-ar putea”, ci trebuie. Încercările şi necazurile sunt o necesitate, dar nedorită de noi.

2Corinteni 4:17: „căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.”

Toate suferinţele şi amărăciunile noastre, toate ispitele şi încercările noastre, toate întristările şi durerile noastre, toate persecuţiile şi lipsurile noastre, într-un cuvânt: TOATE lucrează împreună spre binele nostru şi anume spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

Trebuie să luăm în calcul textul din Evrei 12:5-11 unde găsim o explicaţie foarte utilă pentru noi.

-Să nu dispreţuim pedeapsa Domnului. -Numai cei iubiţi de Domnul au parte de nuia. -de care au toţi parte - Aici intră toţi cei

răscumpăraţi care au parte de încercări. -Dumnezeu vrea să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. -Încercarea „pare” o pricină de întristare. Încercarea nu este aşa de mare şi de gravă cum ni

se pare nouă. Încercarea este indicatorul sever şi hotărât ca să ne ţină în perimetrul Împărăţiei lui Dumnezeu.

Costică Albu- Botoşani

(Republicare din „Lumina Vechilor Cărări” Februarie 2002)



Cu toții am aflat încă din vremea copilăriei faptul că vulpea ocupă un rol negativ în ceea ce privește corespondentul de moralitate umană. Scriptura o semnalează în cinci contexte diferite, pe care le vom analiza pe scurt în cele de mai jos.

Instrument de pedepsire „Samson a plecat. A prins trei sute de vulpi şi

a luat nişte făclii, apoi a legat vulpile coadă de coadă şi a pus câte o făclie între cele două cozi, la mijloc. A aprins făcliile, a dat drumul vulpilor în grânele filistenilor şi a aprins astfel atât stogurile de snopi, cât şi grâul care era în picioare, ba încă şi grădinile de măslini.” (Judecătorii 15:4, 5).

Plin de mânie, ca urmare a faptului că soția lui s-a căsătorit forțat cu unul dintre tovarășii săi, umbrit și de eșecul legat de ghicitoarea dezvăluită mișelește, Samson planifică una dintre cele mai năstrușnice represalii din istorie. Întâmplarea aceasta nu trebuie nicidecum evaluată cu rigoare științifică. Caracterul ei este unul miraculos, depășind cu mult limitele umane. Să ne gândim la faptul că o vulpe poate atinge 50 km/h și are nevoie de un teritoriu de vânătoare de minim 5 km².

Ce suprafață de teren, câte capcane, câtă iscusință și răbdare au fost necesare pentru realizarea planului? Dar ce uimire și spaimă pe filisteni văzându-și holdele împânzite cu luminițe care se mișcau haotic și de neoprit? Momentul devastării a coincis cu secerarea grânelor, astfel că, în această privință pagubele au fost totale.

Culoarea generală a vulpii este roșcată, doar vârful cozii fiind alb. Între două cozi era plasată câte o făclie. Aici se află și cheia înțelegerii spirituale a faptului petrecut. Enorme pagube sunt aduse în ogorul Domnului din partea duetului profeție-învățătură mincinoasă, atunci când poartă în mod viclean (Isaia 9:15 – „Bătrânul şi dregătorul sunt capul, şi prorocul care învaţă pe oameni minciuni este coada.”) făclia distrugătoare, despre care se laudă pe nedrept: „Frate, am avut o lumină din partea Domnului!” Pe această cale se mistuie atât învățătura sănătoasă (grânele), cât și lucrarea adevăraților slujitori călăuziți de Duhul Sfânt. (grădinile de măslini).

Aluzie batjocoritoare „Tobia, Amonitul, era lângă el şi a zis: „Să

zidească numai! Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră.” (Neemia 4:3).

Este imperios necesară o judecată duhovnicească a ilustrației zeflemitoare de mai sus. O

caracteristică satanică de bază este șiretenia, mijloc prin care duhurile întunericului ajung mult mai iute la izbândă decât prin forță și intimidare. Acțiunea fățișă scoate în relief intențiile rele, pe când minciuna acoperită cu o spoială de adevăr trece adesea neobservată. De astă dată, vulpea reprezenta planul perfid la care lucrau cel puțin trei căpetenii cu caracter vulpesc: Tobia, Sambalat și Gheșem. Având cunoștință de el, Neemia a pus în gardă poporul care zidea, astfel că lucrarea zidirii a avut sorți de izbândă.

Asemenea duhuri sunt omniprezente și caută să intimideze pe cei implicați în zidirea sufletească. Doar bazați pe descoperirile dumnezeiești vom putea depista din timp uneltirile satanice, pentru a putea înălța mereu mai sus zidul de apărare contra lumificării, cel puțin pe segmentul din dreptul casei noastre. (Neemia 3:23).

Evidențierea efectului păcatelor „mărunte” „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care

strică viile, căci viile noastre sunt în floare!” (Cântarea Cântărilor 2:15).

Nu s-a constatat un corespondent între talia vulpilor și regimul alimentar, astfel că versetul face referire cel mai probabil la puii de vulpe. O vulpe dă naștere la 3-6 pui, o dată pe an. După două săptămâni de la naștere au deja o înfățișare simpatică, semănând cu niște căței de rasă. Văzându-i în acest stadiu de creștere, ți-ar fi milă să-i omori.

În ce fel reușesc progeniturile vulpii să strice viile în floare? În primul rând trebuie avut în vedere că fiecare animal moștenește trăsăturile speciei lui, acestea conturându-se tot mai clar pe măsură ce corpul se maturizează. Micuțele făpturi vor începe de timpuriu să mimeze vânătoarea, dar își vor exersa și calitățile de săpători. Întâi vor face gropițe mici în jurul butucilor de vie, ca într-o joacă. Treptat, vor învăța să vâneze șoareci, săpăturile se vor adânci tot mai mult, până când vor trece la realizarea vizuinii.


Nealungați, mai târziu vor deveni locatari stabili ai viei, mâncând apoi cu plăcere din rodul ei, strugurii fiind hrana lor preferată. Deci, stricăciunea cea mare nu o fac vulpile când sunt mici, atunci doar trebuie prinse. Altfel, crescând, ele produc pagube mai serioase.

La fel este cu așa zisele păcate „mărunte”. La început par inofensive, ba chiar agreabile. Ți-e și milă să le dai afară. Însă, înțelepciunea de sus ne invită să privim lucrurile în ansamblu, în posibila lor desfășurare. Biblia ne spune să ne ferim de orice se pare rău. Legitimele întrebări ce trebuie să ni le punem ar suna cam așa: Dacă accept acest lucru, ce repercusiuni va aduce mai târziu? Ce înrâurire va aduce vieții mele? Mă va ajuta să mă apropii de Domnul?

Ilustrarea devotamentului în slujire „Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini şi

păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” (Matei 8:20; Luca 9:58).

Domnul Isus a avut multe nopți de priveghere în rugăciune, sub cerul liber, în timpul lucrării Sale în ținutul Iudeii și Galileei. Locul în care s-a născut prevestea un destin aparte, mult mai auster decât al celorlalți patriarhi sau profeți dinaintea Lui. Slujirea Lui a fost deplină, încărcată de un devotament până la sânge. Ni se pare de înțeles asocierea păsărilor cu așezările omenești, ele fiind meștere iscusite în construirea cuibului. Dar de ce oare a ales comparația cu vulpile?

Haideți să privim puțin spre adăpostul acestora. La începutul acestei veri am dat peste o vizuină de vulpe. Avea cel puțin cinci intrări, în preajma cărora duhnea a hoit. Resturi de pene de găină stăteau mărturie a prăzii cărate până acolo, tocmai din sat. Casa vulpii nu e tocmai curată. De fapt, cu prețul murdăriei își plătește uneori spațiul, deoarece atunci când dă peste o vizuină de bursuc (un animal igienic de felul său), o spurcă prin urinare, iar vechiul locatar se vede silit să o cedeze. În ciuda acestor lucruri, se poate spune că vulpea se numără printre cei mai buni constructori de vizuină, aceasta fiind complexă și ramificată. Folosită ani în șir, ea se extinde până la câțiva zeci de metri, cu numeroase intrări/ieșiri pe care le folosește în caz de primejdie. Înclin să cred că această primă parte a ilustrației Domnului Isus făcea referire la acei foarte bogați, care dețineau adevărate vile, cu o mulțime de ferestre și uși, vile câștigate prin felurite tertipuri.

Întruchiparea vicleniei „Duceţi-vă”, le-a răspuns El, „şi spuneţi

vulpii aceleia: Iată că scot dracii şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi isprăvi.” (Luca 13:32).

Pe vremea stăpânirii romane, persoanele de rang înalt din rândul evreilor supraviețuiau, ba încă mai și propășeau, adoptând o conduită vicleană. Pentru propriile interese, jonglau între împlinirea Legii și servilism față de noua și cruda stăpânire. Din

piepturile câtorva dintre ei s-a auzit una dintre cele mai ipocrite afirmații: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:15).

În sens general, Domnul Isus cataloghează întreg neamul evreiesc de atunci ca fiind „viclean și preacurvar” (Matei 16:4). Cunoscând această stare de lucruri, nu ne mai miră faptul că împăratul Irod era comparat cu o vulpe. El ar fi dorit să slujească deopotrivă lui Hristos și Cezarului. Însă, eșuând cu privire la Cel dintâi, va arunca asupra Lui batjocuri. A procedat la fel ca și în fabula „Vulpea și strugurii”, în care șireata făptură, neajungând la struguri a spus că sunt prea acri. În acest context, aș dori să închei cu o poezie:

Se spunea că într-o vie, Un ciorchine De culoare rubinie Pe o vulpe o îmbie. Dânsa, cu stomacul gol, A început să-i dea ocol. Mai întâi, cu dulci torente, Îi aduse complimente: - Tu eşti rodul din Eşcol, Floare din cerescul sol. Dulce şi frumos trofeu, Te-ar mânca şi-un nazireu! Şi-a făcut un salt netot, La distanţă de un cot. Apoi iarăşi... fără rost. Balele-i curgeau pe bot, Boabele din minţi o scot, Dar atârnă, pe arac, Sus de tot. Istovită de sărit, Imită un sâsâit De aspidă. - Mizerabile ciorchine, Ai spoială de rubine, Iar la gust nu eşti decât... Aguridă... Iar acum, învăţătura, E conformă cu Scriptura: Deşi vechi în adunare, Cel viclean nu e în stare Să deguste ce-i divin. Neputinţa să şi-o scuze, Pune celorlalţi acuze Ca tâlharul cel hain. Doar cei sfinţi îi dau de gust, Bând paharele cu must Şi cu lapte împlinite, Căci prin har sunt gratuite.

Bazga Toader Dorel, Bistrița-Năsăud


Aflând toate acestea, Adam voia mult să se

întâlnească cu acest om. „Nici între credincioși nu

se întâmplă des așa fapte de bunătate!” – se

gândea. „Oare în ce crede? Oare Îl cunoaște pe

Dumnezeu?” Nerăbdarea face zilele lungi, dar

soarele și luna, fac ca zilele să se scurgă pe

nesimțite. Astfel pentru cei mai mulți localnici

zilele obligatorii de muncă la colhoz s-au terminat.

Câte unul din familie a mai stat câteva zile pentru a

semna repartiția de cartofi, porumb și zahăr care se

considera că li se cuvine, produse care se

transportau cu remorca în puncte aproape de casele

fiecăruia. Unii se arătau nemulțumiți față de

puținul câștigat pentru munca grea, alții considerau

că este mai bine așa decât să trăiască din animalele

care pășteau pe pășunile întinse, acum transformate

în ogoare…

Adam neavând unde se duce, a rămas în

barăcile colhozului împreună cu muncitorii veniți

de peste Ciu, care așteptau și ei ordinul de plecare.

În acest timp, mai lucrau în echipe prin rotație, la

ce mai trebuia pentru adunarea tuturor bunurilor și

pregătirea lor pentru iarnă. Cel ce i-a promis că îl

va duce la bătrânul Maraciok, a plecat acasă și… a

uitat de promisiune. Dar Adam îi știa numele și

satul și l-a căutat. Când a ajuns în fața casei celui

ce urma să îl conducă la bătrânul Maraciok, acesta

a lăsat toporul jos și s-a încruntat; se vedea că nu

era prea bucuros de musafiri. Dar înțelegând

situația, Adam a mai cerut un topor și s-a alăturat

pregătirii lemnelor pentru iarna care era tot mai

aproape. Țăranii din satele acelea lipseau de acasă

în luna cerută de autorități și trebuiau să lucreze la

colhoz în campania de toamnă, așa că treburile

gospodărești rămâneau mult în urmă. Mai ales cele

ce priveau pregătirea pentru iarnă, care în acele

locuri era foarte friguroasă, erau treburi ce

deveneau de o importanță deosebită. A lucrat acolo

două zile de dimineața până seara astfel încât

gazdei nu numai că i-a trecut supărarea că a trebuit

să lase treaba pentru a-l însoți pe Adam la omul

credincios, ci a devenit vădit mulțumit, bucuros

chiar. Acest prilej i-a folosit lui Adam de a înțelege

mai bine viața în Kazahstan, cu toate că locul în

care se găsea se situa în răsăritul extrem al acestei

țări foarte mari ca întindere. Casa gazdei era din

lemn, ceea ce însemna un nivel de viață destul de

ridicat față de majoritatea oamenilor de acolo.

Când a aflat că omul s-a ridicat muncind cu mâinile

lui, fără să fi moștenit ceva de valoare, Adam l-a

prețuit și mai mult. Mâncarea era și aici ca peste tot

pe unde a mai fost de când a intrat în Kazahstan,

bazată pe ceea ce dă animalele din gospodărie. Dar

și aici, spre deosebire de majoritatea familiilor

kazahe, animalele, chiar și cele mici, aveau locul

lor mai departe de locuința oamenilor și nu laolaltă

cu ei. Aproape în toate casele în care a intrat, oile,

găinile, iepurii și în multe locuri chiar și vacile și

caii, locuiau laolaltă cu oamenii, în aceleași

încăperi, de obicei animalele la intrare și oamenii

mai în spate. A treia zi, era o sărbătoare în cinstea

vântului, pentru a îmbuna zeul care îl avea în grijă,

astfel ca iarna să nu fie peste măsură de grea din

pricina Nabiokului, un vânt aspru de peste iarnă,

care pătrundea prin fiecare fisură, în adăposturi.

Foarte multe case erau acoperite cu piei de

animale, piei care nu mai puteau avea o altă

întrebuințare mai importantă. Oamenii locului

aveau o vorbă: ultimul loc pentru un om este

groapa; dar pentru calul lui, ultimul loc e pe casă.

Totuși predominau acoperișurile din mănunchiuri

de ierburi înalte, secerate la vremea când făceau

semințe, (când pierdeau din umiditate)

mănunchiuri care erau mai apoi legate strâns unele

în altele, pe mai multe rânduri. Adam era uimit de

mulțimea animalelor de tot felul. Totuși țăranii

erau îngrijorați de faptul că noua orânduire a

micșorat foarte mult pășunile, fie pentru a face din

ele ogoare, fie că le foloseau pentru pășunatul

animalelor din colhozuri. Zvonurile erau mai mult

decât îngrijorătoare…

În zilele de sărbătoare, încă din zorii zilei,

oamenii ascultau cu respect un vuiet de cornuri de

animal, în care suflau preoții șamani pe înălțimile

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

dealurilor mai mari. Sunetul acesta se auzea de

patru ori pe zi. Încolo, oamenii își vedeau de treburi

doar că tradiția lor cerea să se adune între rude

pentru a mânca viței sau vânat fript la proțap, din

care fiecare își tăia singur porția, începând cu cei

mai de căpetenie din neam. Unii cântau. Erau și

grupuri de cântăreți cu viori cu arcuș din păr din

coadă de cal, tobe din piele de cal, și suflători de

multe feluri. Totuși, Adam a constatat că la

capitolul muzică, erau rămași mult în urmă față de

românii din satele Basarabiei. Și încă ceva: nu știau

să facă horă, să danseze… „Uite și un lucru bun!” –

se gândea privind la toate aceste noutăți.

În dimineața aceea, devreme, au pornit

amândoi la drum. Trebuiau să treacă prin vreo trei

sate până să ajungă la Maraciok, omul credincios.

Pe drum Adam nu înceta cu întrebările, întrebări pe

care n-a îndrăznit să le pună în cele două zile cât a

stat la tovarășul său de la colhoz, pentru ca să nu

slăbească munca lor. Acum a aflat că tot ținutul

acela de răsărit al Kazahstanului, era sub stăpânirea

unui han. Ultimul han a fost unul considerat iscusit

de locuitorii hanatului pentru că a izbutit să

ocolească războaiele cu tătarii de la nord, care în

anii mai de demult, năvăleau din când în când.

Iscoadele hanului duceau știri despre mărimea

hoardelor tătare, astfel încât locuitorii de aici

puteau să cântărească dacă le vor sta împotrivă sau

se vor ascunde în munți, lăsând totul în urmă, pradă

jafului. Ultimul han a izbutit să înjghebeze un soi

de negustorie cu tătarii și astfel acești vecini de la

nord n-au mai năvălit. În ultimii ani, armatele

rusești din extremul orient au slăbit de asemenea

foarte mult puterea tătărască. Tadjicii de la sud -

cei dintre care a venit Adam - năvăleau și ei, dar în

cete mici și fugeau repede înapoi în munții lor.

Chinezii de la răsărit își aveau așezările departe,

peste munți greu de trecut. În afară de rarele lor

caravane de negustori, alte legături nu existau,

poate și din pricină că aveau o înfățișare diferită

unii de alții. Dar hanul despre care vorbim s-a

îmbolnăvit dintr-odată deși nu era bătrân şi acum

era un alt han, care se împăca bine cu rușii.

_Dar kazahii unde tăbărăsc pentru jaf?

_Kazahii nu sunt tâlhari! – a răspuns cu năduf

în glas călătorul, - kazahii sunt oameni care-și văd

liniștiți de treburi. Kazahii doar se apără. Și când

ies kazahii să se apere, atunci toate neamurile de

primprejur știu de frică!

O vreme au călătorit tăcuți, timp în care

Adam se gândea la toate acestea și la cât va mai

trebui să locuiască în neamul acesta… Dar când au

ajuns pe o culme a unui deal mic, tovarășul lui s-a

oprit și l-a prins de mânecă ca să oprească și el. A

întins o mână în zare și a spus încet, dar hotărât:

_Acolo între copacii aceia mulți, după sat,

este casa omului aceluia. Eu te duc până acolo și

voi pleca degrabă… Tu… cum vrei… Poți să

rămâi…

_De ce pleci? De ce așa repede?

După câteva clipe de neîndrăzneală, omul și-a

făcut curaj:

_Mă tem de preoții șamani… Omul acela

credincios nu a dăruit nimic zeilor de multă

vreme… Cel puțin așa se spune între oameni.

_Și mă mai tem de ceva… - continuă el - Mă

tem de Maraciok. Și chiar şi dacă tace, când e

aproape, simt că viața mea nu-i bună… Că-s

vinovat! Dar nu te necăji, Maraciok știe rusește; o

să te poți înțelege cu el.

De îndată ce locul căutat se putea cuprinde cu

privirea, Adam deveni foarte atent, și chiar și

tovarășul său... Copacii aceia mari, ca un pâlc de

pădure, dovedeau că acolo au locuit oameni de

mulți ani. Apoi casa… casa nu era chiar mică. S-ar

fi putut spune că era chiar frumoasă… Adam a

tresărit la vederea unei prispe asemănătoare cu cele

din Moldova, ceea ce n-a mai văzut nicăieri pe

acolo. Se așteptau să iasă vreun câine la ei, dar

acesta nu se vedea nicăieri. Kazahul de lângă el a

strigat și din lăuntru s-a auzit ceva zgomot.

_Bine că-i acasă…

_Am un tovarăș de muncă de la colhoz, care-i

venit dintr-o țară depărtată și care vrea să stea de

vorbă cu tine… - a anunțat din bătătura casei,

călăuza.

Au fost chemați pe prispă și s-au așezat într-

un capăt pardosit, unde era mai dos de vântul slab,

dar rece.

_Am auzit de religia ta și am venit să te rog

să-mi spui și mie despre ea.

Omul se uita întrebător la ei încă…

_Și eu cred într-un Dumnezeu bun și se spune

între oameni că și tu faci faptele bunătății. Faci asta

din pricina religiei tale sau doar fiindcă așa crezi că

este bine? Există prin părțile acestea credința într-

un Dumnezeu bun?

Maraciok părea încurcat ca și un copil prins

cu vreo șotie. Călăuza tăcea iar Adam căuta în

mintea lui cuvinte care să dezghețe această stare

încordată.

_Toți oamenii fac binele, cel puțin din când

în când, dar există un Dumnezeu care este bun… Și



cere oamenilor care cred în El, să trăiască binele…

Văzând că Adam s-a oprit iar, bătrânul – care

nu părea să fie totuși chiar foarte bătrân - i-a privit

în fugă, dar destul de iscoditor și a rostit aproape

șoptit, dar destul de tare:

_Îl caut pe acest Dumnezeu de multă vreme,

de mulți ani, dar încă nu L-am găsit… Încă nu-L

cunosc. – a încheiat abia auzit.

Cei doi bărbați îl priveau încercând să

înțeleagă durerea omului cu capul plecat, din fața

lor. Acesta a ridicat capul spre Adam și a întrebat

cu speranță în glas:

_Tu L-ai găsit? Îl cunoști?

Un fior străbătea aerul dintre ei; până și

călăuza și-a strâns umerii ca de frig. Adam era

conștient că va trebui să spună ceva. Nu era

mulțumit că s-au schimbat rolurile: că a venit să

afle multe și că acum va trebui să răspundă și să

explice… Însă era la fel de conștient că va trebui să

vorbească…

_În poporul meu sunt oameni care L-au găsit

pe Dumnezeul cel bun. Noi avem Cartea care

vorbește despre El…

La auzul acestor vorbe, Maraciok și-a fixat

ochii pe fața lui Adam, dovedind o atenție aparte.

_Omul – oricine ar fi – este păcătos din firea

lui. Acest Dumnezeu bun a plătit păcatele

oamenilor dând la moarte în locul lor pe Fiul Lui,

pe Isus Hristos.

Văzând că ar vrea să spună ceva, Adam a

tăcut, încurajându-l din ochi.

_Acest Fiu al Dumnezeului cel bun a fost

născut dintr-o fecioară?

_Da. Din fecioara Maria…

Scena se repeta: bătrânul ar fi vrut să

vorbească, dar ezita s-o facă. Și din nou Adam

tăcând, îl încuraja din priviri.

_Și voi vă închinați la această fecioară? N-ai

spus tu chiar acum că orice om care se naște pe

pământ este vinovat și are nevoie de iertare?!

În glasul lui nu se putea observa nicio urmă

de reproș, ci mai degrabă durere… Se vedea clar că

bătrânului nu-i era străin creștinismul sau cel puțin

cunoștea ceva despre el. Într-o secundă Adam își

aduse aminte de mătușa Sasca, sclava din satul lui

Toh, care credea tradiția ortodoxă fără să

gândească deloc dacă este vreun înțeles sau nu în

ea, iar străinul acesta își pune întrebări adânci.

_Poate muri adevărul când minciuna îl

acoperă?

_Ce este adevărul? – se auzi glasul tulbure al

bătrânului.

Adam se cutremură la rândul lui. Și-a dat

seama că omul acesta de la capătul lumii rostea un

cuvânt din Scripturi. Se întreba dacă Maraciok știe

mai multe despre creștinism decât lăsa să se

înțeleagă. Oricum, avea simțământul că se găsește

ca și Domnul în fața unei răscruci de căpătâi.

Simțea încet cum Prezența aceea care l-a mai

copleșit din când în când în timpul vieții, se apropia

tot mai mult. Și s-a pus să explice credința așa cum

a învățat-o în micuța casă a surorii Evghenia, din

satul natal. A vorbit despre Scriptură și despre

tradiția ortodoxă, despre iertarea de păcate, despre

viața cu Dumnezeu, despre veșnicie, despre

botez… Uitase că a venit aici pentru a asculta și nu

pentru a vorbi. O însuflețire deosebită îl însoțea…

Călăuza sa care voia să plece degrabă, asculta ca

lipit de scândurile care-i apărau de vânt. Într-un

răgaz, Maraciok rosti cu același glas spășit, ca de

copil prins cu ceva neascultări:

_Eu n-am știut nimic din toate acestea…

_Totuși știi lucruri bune…

Maraciok mai aruncă o privire spre musafirii

săi, încă reținut. Atunci călăuza s-a scuzat și a

plecat spre casa lui, spunându-i lui Adam să mai

treacă pe la el, înainte de a se duce spre Karaganda.

După plecarea lui se pare că bătrânul a prins mai

mult curaj și s-a pus pe povestit, vorbind rar,

cântărindu-și cuvintele:

_Când eram băiat legat (flăcău voinic), bun

de muncă, erau mari războaie pe la noi. Aveam

atunci un han viteaz iar tatăl meu era unul din

hatmanii lui. Tătarii veneau după jaf, dar kazahii

noștri îi stropșeau tare. Tătarii fugeau pe caii lor

iuți, lăsând în urmă pe cei rămași fără cai, care erau

prinși în funii cum prinzi caii fugari. Ne răzbunam

pe prinșii din lupte, schingiuindu-i până la moarte.

Apoi tătarii veneau iar pentru a răzbuna pe cei pe

care i-am prins noi și i-am omorât. A fost o vreme

în care nu era an să nu ne batem cu tătarii… Și a

venit și ziua când în încăierare a trebuit să ucid

pentru prima dată! Încă îmi aduc aminte de privirea

îngrozită a tătarului care era întins pe spate în urma

unei lovituri de par: aștepta să-l împung cu sulița…

Și l-am împuns! Pentru că… așa trebuia… Era

tânăr ca și mine…

_În vremea aceea am început să mă gândesc

la rostul nebuniei aceleia: ne omoram unii pe alții

ca animalele. Mai rău ca animalele… Și… am

hotărât să nu mai jertfesc nimic zeului războiului…

Asta însemna că-l voi mânia și voi muri în lupte,

dar nici nu mai voiam să trăiesc mizeria aceea. Dar


n-am murit! Încet, încet, mai ales după moartea

timpurie a tatălui meu, m-am retras din încăierări.

Nu se putea chiar așa pe față, dar căutam motive…

În vremea aceea am început să-mi închipui cum ar

fi ca oamenii să fie buni; să nu se mai

nedreptățească unii pe alții, să nu se mai

măcelărească unii pe alții. Am ajuns la judecata

asta în minte, că fiecare rău aduce după sine alt rău

și tot așa oamenii trăiesc veșnic în dușmănie și

răutate. Am ajuns la judecata asta că ar trebui rupt

acest lanț al răului făcut unul altuia: și să fac

binele. Chiar și bine în locul răului care mi se face.

Dar nimeni nu gândea ca mine și îmi era frică să

spun cuiva ce gândesc. Trebuia să mă potrivesc

mersului vieții, așa nebun și fără rost cum era lăsat

din moși strămoși. În deznădejdea mea am strigat

în vânt: „Este vreun zeu care să mă izbăvească din

robia asta a răutății care stăpânește peste tot?” Și la

un timp Cineva mi-a răspuns… În timpul acela, un

clan de kazahi, vecin cu noi, mi-a răpit sora ca s-o

facă nevastă unui tânăr dintre ai lor. Aveam o soră

cu care mă înțelegeam tare bine. Și era de datoria

mea să-mi răzbun familia. Dar am hotărât să n-o

fac. Așa că fără să spun nimic neamurilor mele

care așteptau semnalul să mă însoțească, am plecat

la dușmanii mei. Când m-am apropiat de satele lor

am fost văzut și s-a dat de știre. Mă așteptau.

Văzându-mă singur, au crezut că vin ca solie… Mă

așteptau înarmați la marginea pământului lor. M-

am hotărât să-mi arunc armele în fața lor ceea ce

putea însemna moarte sigură. Am strigat că nu

vreau să mă răzbun, că vreau să trăim în pace! Am

pășit spre ei și spre uimirea mea, s-au dat în lături

speriați. Priveau la mine ca la ceva ce-i îngrozea.

Mai apoi mi-au spus că fața mea strălucea… De

spaimă, m-au primit tare bine. S-au împotrivit

unora dintre ai lor care strigau mai de departe să

mă ucidă… Mi-au făcut mâncare bună, mi-au dat

daruri și m-au însoțit spre satul meu, ca să mă

apere pe drum. Am sfătuit-o pe sora mea să se

împace cu soarta și să încerce și ea să facă binele!

Dar în noaptea aceea când am găzduit la ei, m-am

trezit din somn conștient că cineva este în camera

în care eram. Era cineva care nu mă înspăimânta

deși era noapte; era Cineva bun. M-a cuprins așa o

pace în suflet și… eram sigur că acolo era o

Persoană. De aceea am întrebat:

_Cine ești? Vreau să te văd!

_Crengile copacilor de la fereastra fără

obloane a camerei mele, au început a se mișca. Mă

uitam încrezător că am fost auzit. Și… am auzit un

glas frumos, tare frumos. Mi-a zis așa: „Nu poți să

Mă vezi acum, pentru că nu ești pregătit pentru

asta. Dar Mă vei vedea odată… și vom fi pentru

totdeauna împreună…!” Am vrut să mai întreb

multe, dar s-a dus…

Ochii bătrânului erau în lacrimi. Și le-a șters

cu dosul palmei și a continuat ca și cum a așteptat

de multă vreme să se poată destăinui cuiva.

_De atunci m-am hotărât și mai vârtos să fac

binele ori de câte ori se ivește prilejul. Dar simțeam

că aceasta nu este destul. Am trăit tot timpul cu

dorința de a mă închina acelui Dumnezeu bun…

Dar… nu știam cum… - coborî glasul aproape

șoptit, dovadă că toate acestea au fost trăirile lui,

ani de zile. – Totuși într-o dimineață, când se iveau

zorile, a răspuns geamătului sufletului meu. Am

auzit glasul Lui în răcoarea dimineții! Mi-a spus

așa: „Va veni un om și te va învăța cum să trăiești

viața veșnică!”

Seara se așternea peste câmp și cei doi

bărbați încă stăteau alături: tânărul vorbea și

bătrânul asculta. Adam era foarte mirat cum a putut

acest om să reziste o viață fără frați de credință cu

care să se adune la închinare; fără Scriptură, cu

rugăciunile lui care au fost doar niște strigăte

rostite către cer, când năduful sufletului lui nu mai

putea fi stăpânit… Și totuși Dumnezeu a tovărășit

viața acestuia prin faptul că din când în când

binecuvânta facerea de bine – care era practic

religia lui – cu vedenii și chiar cu prorocii care îi

uimea pe cei din jur. Mai ales după ce a rămas

văduv, înainte de a face 50 de ani, ieșea aproape în

fiecare zi printre oameni, căutând să facă binele.

De cele mai multe ori cu vorba sau cu mâinile lui,

fiindcă de altfel nu era un om bogat, deși lucrurile

de neapărată trebuință nu îi lipseau; multe dintre el

lucrate de mâna lui, în cursul anilor.

_N-am mâncat nimic… de dimineață!

Înainte ca Adam să îl asigure că nu era asta

important pentru el, bătrânul i-a explicat că undeva

în vecini, foarte aproape, trăiește o fată de-a lui cu

familia și oficiul de gazdă poate fi rezolvat

degrabă.

_Dar până dau de știre și vin, te rog ceva. Am

înțeles într-adevăr multe lucruri, dar aș vrea să văd

cum te închini! Știi, cea mai mare dorință a

sufletului meu este să mă închin acestui Dumnezeu

bun. Mi-am dorit asta în cursul anilor mai mult

decât orice, decât viața însăși… Și mă tem să nu

greșesc, să nu cumva să mă închin cum nu

trebuie… Ai putea să te închini Lui aici, ca să văd

și eu?

Adam simți o căldură pe spate și sudoarea îi

răbufni prin piele: cum să se închine în așa fel încât


acestui pătimaș al închinării să i se

împlinească tânjitul aprins al sufletului!!

Dar ochii lui rugători nu puteau fi refuzați.

N-a întâlnit niciodată un om care să-și

dorească a se închina, cu atâta ardoare.

„Nici eu însumi nu m-am gândit vreodată la

închinare cum gândește acest om.”

Neputința pe care o simțea în fața acestei

cerințe a făcut ca să-l bufnească plânsul.

Așa s-a plecat pe genunchi iar Maraciok s-a

plecat și el, dar în spatele lui din respect. Și

noaptea care a urmat s-a dovedit a fi scurtă

pentru cei doi frați, mai cu seamă că

niciunul dintre ei nu știa dacă se vor mai

vedea vreodată.

A doua zi după-amiază a ajuns din

nou la barăcile colhozului din Yarmuc.

Muncile toamnei erau pe sfârșite astfel că

nimeni n-a fost preocupat de absența lui.

Zilele care au urmat a mai ajutat la ce mai

era, dar în mintea și în sufletul lui i se părea

că încă este în casa bătrânului Maraciok. Era uimit

și se uimea mereu cum putea un om să tânjească

după Dumnezeu atât de departe de lumea creștină.

Era uimit de ce Dumnezeu l-a lăsat atâția ani să

aștepte pe cineva cu care să se poată închina și

împărtăși credința. „Oare câți Maraciok are

Dumnezeu în lumea largă!?”

Într-o zi înainte de amiază a fost anunțat că

peste două zile, dimineață în zori, câteva camioane

cu muncitorii de peste râul Ciu, vor pleca în

regiunea Karaganda. Era mesajul lui Nerek. Omul s

-a ținut de cuvânt, deși n-a mai vorbit niciodată cu

el din ziua când l-a întâlnit, măcar că de văzut l-a

mai văzut de câteva ori prin colhoz. Și odată

această veste primită, gândurile lui Adam s-au

mutat în mare măsură spre cei dragi de care îi era

atât de dor. A doua zi l-a chemat brigadierul de la

colhoz pentru a semna pe un catalog în care erau

trecute cantitățile de produse care i se cuveneau

pentru munca depusă.

_Eu nu am nevoie de produse pentru că nu

am casă…

_Dar familie ai?

_Nnnu știu unde este familia mea…

_Atunci partea ta va rămâne în colhoz.

_Nu poate fi schimbată în bani ?

_Tu nu ai fost repartizat la munca pe bani…

Ai fost trecut de la început la produse, produse

primești!

Nici propunerea lui Adam ca produsele să fie

ridicate de Maraciok n-a fost acceptată. Așa că s-a

împăcat cu gândul că a muncit aproape două luni

degeaba. Însă gândul că va ajunge în Karaganda

făcea ca toate acestea să nu conteze prea mult. Și-a

pregătit bocceaua cu cele câteva lucruri personale

și aștepta.

În noaptea dinaintea zilei de plecare, destul

de târziu, a venit paznicul de la colhoz să-i spună

că îl caută un om la poartă. Curios cine putea să-l

caute pe el, om străin, s-a pornit într-acolo. La

poartă era Maraciok.

_Am venit să te rog să mai vii o dată pe la

noi. Avem dorința să ne botezi…

Adam a prins vorba bătrânului care vorbea de

mai mulți, nu de unul, dar a tăcut.

_Mâine în zori pleacă camioanele spre

Karaganda… Spre ai mei…

Omul privea trist:

_Cine ne va mai putea boteza vreodată?

În mintea lui Adam se derulau lunile de frig

și zăpadă pe care ar fi trebuit să le petreacă aici…

Și șansa plecării în camioane era așa de bună și de

sigură... „Au trecut trei ani şi jumătate aproape…

Prea mult!”

_Suntem 58… - șopti bătrânul. Sunt oamenii

care de mult timp mi-au ascultat sfaturile de a face

binele…

Prelucrare ####

(Va urma)


Iosafat a fost fiul împăratului Asa. El a moștenit de la tatăl său atât coroana regală cât și multe obiceiuri și practici frumoase. Asemeni tatălui său, Iosafat a fost un rege credincios Domnului. L-a iubit pe Dumnezeu și i-a slujit. Iar Domnul i-a dat lui Iosafat mare propășire.

Încă de la începutul domniei sale, Iosafat a îndepărtat din țară idolatria. A trimis căpetenii și leviți care să învețe pe oameni Legea Domnului în cetățile lui Iuda. În urma acestei acțiuni, Domnul a pus groază în inimile locuitorilor din împrejurimile lui Iuda. Iosafat a primit daruri de la filisteni și impozit în aur, iar arabii i-au adus vite – 7700 de berbeci și tot atâția țapi.

Împăratul Iosafat ajunsese faimos. Avea tot ce își putea dori un rege: bogății și slavă din belșug. Biblia spune: „Căci Tu binecuvântezi pe cel neprihănit, Doamne, şi-l înconjori cu bunăvoința Ta cum l-ai înconjura cu un scut.” (Psalmul 5:12). Așa s-a întâmplat cu Iosafat și tot așa se întâmplă și cu tine, când inima ta bate pentru Domnul, pentru Legile Lui.

Binecuvântările Domnului și propășirea de care se bucura Iosafat, l-au încurajat să fie un om bun, credincios și corect. Iosafat le-a spus și judecătorilor să fie atenți când judecă o neînțelegere, să fie corecți, și să nu uite că Dumnezeu este prezent când ei dau sentința.

Când ești bun și sincer de cele mai multe ori crezi că și cei din jurul tău sunt ca tine. Însă realitatea este alta. Din acest motiv e necesar să-I cerem Domnului părerea în toate deciziile pe care le avem de luat. Da, în toate, inclusiv în relații. Pentru că Domnul vede ceea ce noi nu vedem.

Împăratul Iosafat a avut o relație de pace cu statul Israel, cu împăratul Ahab. Ioram, fiul lui Iosafat s-a căsătorit cu Atalia, fiica lui Ahab și a Izabelei. Iar într-o zi Ahab, care îi devenise rudă, i-a propus lui Iosafat o expediție militară la Ramot din Galaad. Iosafat i-a promis că merge și s-au pregătit de luptă. Ahab, un expert în fapte rușinoase, îi propune lui Iosafat să meargă la război cu haina împărătească, iar el s-a schimbat. În timpul luptei Iosafat a fost ținta inamicului, doar Domnul l-a scăpat să nu fie ucis și s-a întors rușinat în țară. A fost mustrat de Domnul printr-un profet: „Cum de ai

ajutat tu pe cel rău şi ai iubit pe cei ce urăsc pe Domnul?” Oare a înțeles Iosafat că alianța cu cel nelegiuit este foarte periculoasă?

După un timp, Iosafat s-a asociat cu Ahazia, împăratul lui Israel, fiul lui Ahab, care avea o purtare nelegiuită. Au construit corăbii pentru expediții comerciale. Domnul l-a avertizat pe Iosafat că lucrarea lor se va distruge. Corăbiile s-au sfărâmat și nu și-au atins scopul. De această dată Iosafat a învățat că asocierea cu cel nelegiuit nu e doar periculoasă, e și păguboasă. Iar când Ahazia i-a propus o nouă aventură în acel fel, Iosafat l-a refuzat.

Biblia ne spune de ce e important să fim atenți cu cine ne împrietenim: „… ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet.” (Proverbe 22:25).

Iosafat a fost un împărat care s-a încrezut în Dumnezeu. Când a venit asupra lui o armată mare, împăratul a chemat la rugăciune tot poporul, bărbați, femei și copii. El personal a implorat ajutorul Domnului și a recunoscut că doar Domnul poate da biruință. Domnul le-a promis biruința. Armata lui Iosafat a fost diferită în acel caz. Înaintea ostașilor au mers niște cântăreți care lăudau pe Domnul. La începerea cântărilor de laudă, Dumnezeu a luptat cu dușmanii lor. Iosafat și poporul au mers doar să adune prada.

Învață de la Iosafat să te încrezi în Domnul și în ajutorul Lui. Dumnezeu se simte onorat de cei care Îl slujesc pe El și îi binecuvântează.

Fii atent la prieteniile tale, fiindcă oamenii sunt înșelători. Iosafat a suferit fizic și a avut pagube materiale. Urmările prieteniei lui Iosafat cu familia lui Ahab și Izabela, au fost mult mai tragice după moartea lui.

Învață din pățania lui Iosafat că tovărășiile rele strică.

„Tovărășiile rele strică obiceiurile bune.” (1 Corinteni 15:33).

L. Ungureanu

1 Împărați 22; 2 Împărați 3, 2; Cronici 17-20


Așadar, conducătorii creștini și-au schimbat strategia în capitala Khartoum: ei au înțeles că locuitorii din Darfur trebuie să audă Evanghelia de la proprii lor oameni. În acest scop, o mână de credincioși care au trăit în Darfur și care proveneau din Darfur, s-au întors în regiune, depunând mărturie în fața prietenilor și a familiilor lor despre Domnul Isus. Printre ei era și un bărbat pe nume Ameen. Acesta, cu ajutorul localnicilor, a marcat începutul primei mișcări bisericești din această regiune. „A fost momentul în care Dumnezeu a început să schimbe oamenii”, își amintește Ameen.

Cu cinci ani în urmă, Ameen a devenit creștin la vârsta de 25 de ani. În timp ce a studiat și lucrat la Darfur, el a învățat Coranul pe de rost, dar râvna sa pentru islamism a fost zguduită puternic de un vis în care Domnul Isus i-a spus: „Tu trebuie să-mi predai MIE viața ta.” Ameen a călătorit după aceasta două zile pentru a întâlni prima biserică creștină, dar i-a fost greu să ia legătura cu credincioșii de acolo. Membrii bisericii erau convinși că nu există alți creștini în Darfur, primindu-l cu neîncredere. „De fiecare dată când intram pe ușă nu prea erau entuziasmați de faptul că am venit”, spune Ameen. „De aceea era și foarte dificil pentru evangheliști și păstori să mă învețe mai multe despre Domnul Isus și Biblie. Eram o amenințare pentru biserica lor.”

Un drum pietros

Din cauza credinței sale, familia s-a distanțat de Ameen văzând cu ochii. În cele din urmă el a călătorit din Sudan în Uganda, unde a frecventat o școală biblică și a devenit evanghelist. Dar profesorii săi l-au avertizat că va avea de suferit

multe provocări. „Ei m-au pregătit și mi-au spus că prigoana domnește”, povestește el „și m-au învățat să rămân statornic în credință.” Aceasta era una din cerințele slujbei mele. Dar nu mi-era frică.

După ce a vestit Evanghelia în Darfur, Ameen s-a mutat la Khartoum pentru a evangheliza studenții de la universitatea locală. Acolo l-a reîntâlnit și pe Nasif, unul din prietenii săi vechi din copilărie care s-a interesat de creștinism după ce a devenit sceptic în ceea ce privește învățătura islamistă. Amândoi au citit împreună în Biblie și au crescut în același timp în credință.

„Mai târziu am întemeiat o mică adunare cuprinzând toți credincioșii noi din Darfur”, spune Ameen. „Ne-am rugat împreună, am citit în Biblie descoperind multe lucruri comune. Apoi am plecat împreună cu Nasif la conferințele din Egipt și din Sudanul de Sud pentru a învăța mai multe despre cum să-i înveți și pe alții, fiindu-le și o călăuză în credință.” În timp ce Ameen, Nasif împreună cu ceilalți duceau vestea cea bună la prietenii din Darfur, au constatat că mulți oameni din Darfur erau pregătiți să părăsească islamismul. Ameen apreciază că până în anul 2013 aproximativ 200 dintre ei au devenit creștini. Ameen și Nasif au ajuns în curând în colimatorul regimului islamic sudanez. În anul 2013, în timp ce vorbea cu studenții de la Khartoum despre Isus Hristos, el a fost arestat de autorități. În interogatoriul care a urmat, aceștia au încercat să-l oblige să divulge numele celor care au părăsit islamul și s-au atașat de creștinism. Ameen însă a refuzat.

„Acești oameni s-au hotărât să-L urmeze pe Isus și nu mai pot da înapoi”, le-a răspuns Ameen. „Ei sunt pregătiți să moară și eu de asemenea.” Trei zile la rând Ameen a fost torturat într-un loc

Creștinii urmăriți

Lumina Evangheliei strălucește la Darfur Sudan

Odată cu întemeierea unor adunări, anul 2011 arăta mai degrabă mohorât în regiunea sudaneză Darfur. Fiecare purificare etnică făcută de guvernul islamist pe de o parte, și conflictul de durată creat între el și grupările de miliții pe de altă parte, au condus la 300.000 de morți și la 2 milioane de refugiați. După independența Sudanului de Sud, regimul sudanez a recunoscut în cele din urmă la sfârșitul lui 2011 toate organizațiile nonguvernamentale din regiunea Darfur împreună cu toate organizațiile creștine din întreaga țară.


necunoscut – o dată chiar de șase bărbați, care concomitent îi loveau brațele și spinarea. Ameen a rămas în tot timpul torturii de neînduplecat și după trei zile a fost lăsat liber. S-a ascuns în cele din urmă trei săptămâni în Sudanul de Sud, înainte să se întoarcă la Khartoum. Doi ani mai târziu a fost din nou arestat împreună cu alți credincioși sudanezi. Pe baza unor acuzații false el a fost condamnat la 25 ani de închisoare, petrecând mai bine de un an după gratii.

Biserica lui Dumnezeu crește

Cu toate că între timp Ameen și Nasif trăiesc într-o altă țară, aceștia evanghelizează în continuare musulmanii din Darfur când vizitează Sudanul.

Ameen și Nasif apreciază că între timp din Darfur au plecat în tot Sudanul mai bine de 3000 de credincioși. Cu toate că există cu siguranță numeroase motive pentru care musulmanii din Darfur sunt mai deschiși pentru Evanghelie, unul dintre aceste motive este predominant: cei mai mulți oameni au fost treziți de o realitate zdrobitoare și anume numărul mare al musulmanilor care au trebuit să moară chiar prin mâna guvernului islamic. „Singurii care au venit la Darfur cu gând să-i ajute pe oameni și să-i întâmpine cu dragoste au fost organizațiile creștine”, explică Ameen. „Oamenii încep să se întrebe: de ce frații noștri musulmani nu ne vin în ajutor? De ce musulmanii sunt cei care ne ucid?”

Odată cu înlăturarea dictatorului sudanez Omar al-Baschir din luna aprilie a anului trecut, s-au îmbunătățit multe lucruri pentru creștini. Există semnale pentru o libertate a religiei care înmugurește deja: țara încearcă să-și îmbunătățească imaginea sa internațională printr-un regim de tranziție militar-civil. În decembrie 2019 în Sudan de exemplu s-a declarat oficial sărbătoarea Crăciunului. Acest lucru ar fi fost de neimaginat pentru regimul lui Al-Baschir.

Adunările din Darfur și din restul Sudanului

se folosesc de această fază de tranziție. „Mă gândesc că pentru creștini este deja o șansă uriașă”, spune Ameen. „Ne uităm unde putem să întemeiem alte adunări și cum putem adăposti și mai mulți credincioși care să crească în credință. Mulți oameni se hotărăsc imediat să-L urmeze pe Domnul Isus. Scopul nostru este însă ca aceștia să ajungă niște creștini maturi și cu puterea mărturiei.”

Cum o să decurgă lucrurile mai departe?

Ameen crede că în aproximativ 10 ani majoritatea relativă a populației tinere din Darfur va fi creștină, dacă în continuare se vor face evanghelizări printre ei și ei vor primi învățătură și călăuzire. „Toți acești oameni… au un dor deosebit de a-L cunoaște pe Domnul Isus”, spune el. „Ei așteaptă doar momentul ca cineva să le dea o Biblie, să le aducă și să le explice vestea cea bună sau să-i invite la o slujbă. Este vremea recoltei.”

La Darfur domnește în continuare prigoana, chiar și fără Al-Baschir la putere. Ca și în multele regiuni predominant musulmane noii convertiți suportă o prigoană intensivă. „Oamenii sunt pregătiți să ucidă, deoarece ei cred în continuare că vor ajunge în cer dacă vor ucide un ne-musulman”, explică Nasif. „Această provocare a existat dintotdeauna și mulți oameni o cred.”

Ameen este convins că prigoana va crește, dar și că Evanghelia se va răspândi în continuare. Dar el este pregătit să stea la dispoziția lucrării deoarece știe că există deja multe semne care arată că Împărăția lui Dumnezeu crește în țara lui. „Și eu trebuie să biruiesc mereu și să nu cedez dorinței de a trăi fără nicio grijă. Și misiunea mea este aceea de a investi în puțina libertate existentă în Sudan.”

În românește de Vasile Breabăn

din „Vocea Martirilor” Iulie/2020

„Comportamentul umil, smerit, lipsit de dorinţa de a ieşi în evidenţă, cât şi felul de a fi atent, prietenos, sunt lucruri care trebuie să ne caracterizeze în toate domeniile vieţii, chiar şi când trebuie să fim categorici în încercarea de a corecta anumite lucruri în relațiile cu semenii. Ţinta este ca în relaţiile noastre să nu jignim pe nimeni din plăcerea de a o face, ci dimpotrivă, să fim sprijin în ce este bine pentru toţi cei cu care intrăm în contact.”

Extras din Rânduiala Alianței Bisericilor Conservatoare

1. Cum se numeau părinții împăratului

Iosafat? Dar socrul lui Iosafat?

2. La ce vârstă a fost Iosafat încoronat ca rege

și cât timp a domnit el?

3. Pe cine a trimis Iosafat în cetățile lui Iuda

ca să-i învețe pe oameni Legea Domnului?

4. Ce s-a întâmplat după ce toate cetățile lui

Iuda au fost străbătute pentru ca oamenii să fie

învățați Legea Domnului?

5. De la cine a primit Iosafat daruri și un bir

în argint? Dar miei și țapi?

6. Cine și cui a zis: „Eu ca tine și poporul

meu ca poporul tău...”?

7. Cine și cui a zis: „Cum de ai ajutat tu pe

cel rău și ai iubit pe cei ce urăsc pe Domnul?”

8. Cine și cui a zis: „…la Domnul Dumnezeu

nostru nu este nicio nelegiuire, nici nu se are în

vedere fața oamenilor, nici nu se primesc daruri.” ?

9. În ce împrejurare s-a zis: „Lăudați pe

Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!” de către

cine?

10. Completează sfatul pe care regele Iosafat l

-a dat poporului: „Încredeți-vă în …, … vostru, și

veți fi …; …. în prorocii Lui, și veți … .”

11. Cine și cui a zis: „Dacă n-aș avea în

vedere pe Iosafat ..., pe tine nici nu te-aș băga

deloc în seamă și nici nu m-aș uita la tine.” ?

12. Din ce motiv, Iosafat nu a avut succes în

colaborarea cu Ahazia în privința expediției

comerciale și flota construită de ei a naufragiat?

13. Cu ce erau îmbrăcați cântăreții care au

fost numiți să laude pe Domnul și să meargă

înaintea armatei lui Iosafat în confruntarea cu fiii lui

Amon, Moab și a celor din muntele Seir?

14. Ce înseamnă Beraca? Ce eveniment s-a

petrecut acolo?

15. Ce lucru din categoria - așa DA - ai

învățat de la împăratul Iosafat, și ce ai învățat din

categoria - așa NU, tot de la Iosafat?

CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea:„Împăratul Iosafat”

„...Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.” (1 Corinteni 15:33).

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit 1 Împărați 22, 2 Împărați 3, 2 Cronici 17-20 – şi povestirea de la „Rubrica copiilor – IOSAFAT”

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.09.2020!

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.


Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2020 se pot face la următoarele preţuri:

35 RON pentru 1 abonament în România. 33 EURO pentru 1 abonament în Europa. 36 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Preţurile fixate includ şi taxele poștale

pentru expediere. Relaţii şi comenzi la numărul de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele

Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal la adresa: Gică Vişan OZP RĂDĂUȚI GHIȘEUL 2 CP. 13, Jud. Suceava 725400

Premianții acestei luni:

Lixandru Andreea-Eliza – Lerești; Văcaru Marta-Patricia – Stoenești; Brăgărea Cătălin

– Bughea de Jos; Brăgărea Maria – Bughea de Jos; Vilaghi Maria-Magdalena – Bughea

de Jos; Curea Lois-Claudia – Germania; Curea Asael-Efraim – Germania; Lăpugean

Maria-Adriana – Lăpugiu de Jos; Solovăstru Anca – Remetea Mare; Tomuș Leea-

Rahela – Deva; Craioveanu Radu-Ion – Câmpulung-Muscel.


1. Omri – Etbaal 16, 31

2. Izabela – sidonită

3. A instalat idolatria în Israel, și-a luat soție păgână, a ucis oameni nevinovați, etc.

4. Obadia – a salvat 100 de profeți ai Domnului ca să nu fie uciși de Izabela. 18:13

5. Carmel – 850, 18:19-20

6. „Nu eu nenorocesc pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi v-aţi dus după baali.” 18:18

7. „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască

poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu şi să le întorci astfel inima spre bine!” 18:36-37

8. Ben - Hadad – 32 împărați 20:1

9. Nevestele și copiii, argintul și aurul. 20:7

10. Ahab lui Ben-Hadad 20:11

11. Nabot – Ahab 21:3

12. L-a mâniat pe Domnul și a făcut pe Israel să păcătuiască. 21:22

13. Ahab despre profetul Mica 22:27

14. Mica – Ilie – Ben-Hadad 22:8, 21:20, 20:32

15. S-a smerit înaintea Domnului. 21:27

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA ÎMPĂRATUL AHAB

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindrilar

CUPRINS

DORMIM SAU NU DORMIM?

PĂCATUL ȘI STAREA DE LEPĂDAT

IOSIF

ÎNCERCAREA ESTE NECESARĂ?

VULPEA

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

IOSAFAT

LUMINA EVANGHELIEI STRĂLUCEȘTE

CONCURS BIBLIC ÎMPĂRATUL IOSAFAT

TRECUT VALDENZ

ISSN 2601 - 0526

Trecut valdenz ...Sunt urme pe munți și pe dealuri Ce nu le vezi, dar le simți tremurat Le poartă torente grăbite la vale Prin șipotul vremii de veacuri săpat Pe creste înalte sub ger și zăpadă Sunt pași de copii, de femei, de bărbați Le plânge tăcerea și vântul și ploaia Prin codrii străvechi, pustii și uitați. Sub vreascuri uscate trosnesc parcă flăcări De ruguri aprinse prin piețe... Păgân Și-n lanțuri legate stau victime sfinte Copile... Și tineri... Ori tatăl bătrân... Acolo în Alpi... Când noaptea păgână Cuprinse planeta cu chipu-i hidos Trăia un popor în deplină lumină Păstrând Adevărul lăsat de Hristos. Acolo bătrânii și-au dus amintirea Din fila Scripturii, trecând prin nevoi Și tineri cu brațe și voinți oțelite Mergeau ca să moară ca sfinți și eroi! Acolo și mame și-au plâns neputința De-aș apăra fiii de brațul tiran Prin vremuri de trudă și-amară prigoană În lupta străveche cu vechiul dușman... ...Și râuri de lacrimi au curs neoprite Pe chipuri brăzdate... la vremi de hotar În nopți de veghere, de rugă și taină Și-n imne șoptite și plânse cu jar. Căci ei aveau năzuințe înalte și demne Trăind după îndemnul Cuvântului scris Ca Domnul în pustie, răbdat-au ispite Dorind să nu facă mârșav compromis... Nici dulci adieri de șoapte viclene Nici neguri de groază și vifor turbat Din Crezul de veacuri primit din apostoli N-a putut să-i abată spre-a lumii păcat! Ca fir ne-ntrerupt al supremei credințe Purtători ai luminii prin veacul stricat Au dus mai departe ștafeta iubirii Biserică sfântă în Ev apostat! Dar jertfa lor scrisă cu sânge pe stâncă Și viața lor simplă trăită frumos Rămân în istorie model de umblare Și astăzi în lume, urmând lui Hristos! ...Și urma lor sfântă pe munți și pe dealuri Ce o simți tremurândă sub pajiști de nea Ne cheamă la lupta sfințirii curate În dreapta credință urmându-i pe ea!

Gh. Crăciun

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din...

Documents

Transcript of Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din...